CUVÂNTUL EPISCOPULUI SILUAN...cum face evqnghelia de la vecernia unită cu liturghia din Sâmbăta...

1A P O S T O L I A • N R . 1 3 4 • M A I 2 0 1 9

CUVÂNTULEPISCOPULUI

SILUANLegea prin Moise s-a dat,

iar harul și adevărul ne-au venit prin Iisus Hristos1

HRISTOS A ÎNVIAT!

Cuvintele din titlu sunt cele prin care se încheie citirea Evangheli-ei din noaptea slăvitului Praznic

al Învierii Domnului. După cum se poate observa, respectiva evanghelie nu ne vorbește despre învierea Domnului, așa cum face evqnghelia de la vecernia unită cu liturghia din Sâmbăta Mare, sau cea de la a doua Înviere. Ne putem întreba, prin urmare, ce rost duhovnicesc ascund cu-vintele amintite în titlu pentru a fi fost rân-duite să se citească la Paști?

Întâi de toate, e bine să ne amintim că ceea ce omul a pierdut în Rai a fost harul, împărtășit de Dumnezeu lui

1. In. 1, 17.

Adam la facerea lui, o dată cu suflarea de viață2. O dată cu pierderea (sau, mai bine zis, cu retragerea) harului, omul a pier-dut, treptat, și simțul de a recunoaște adevărul și de a-l deosebi de minciună. Astfel, omul a fost (și este) ușor de înșelat de către tatăl minciunii3. Aceasta l-a determinat pe Dumnezeu – Tată iu-bitor și Pedagog desăvârșit – să pună omului căzut legea ca ajutor și călăuză4 (gr. paidagogos – pedagog) care să-l însoțească pe calea vieții, să-i arate ce este adevăr și ce este minciună și să trim-tă în mijlocul poporului pe aleșii Săi – 2. Cf. Fac. 2, 7.3. Cf. In. 8, 44.4. Cf. Gal. 3, 24.

A P O S T O L I A • N R . 1 3 4 • M A I 2 0 1 92

C U V Â N T U L E P I S C O P U L U I S I L U A N

drepții și prorocii –, care să întrețină conștiința venirii Mântuitorului.

Iar când a venit plinirea vremii5, în zi-lele acestea mai de pe urmă, (Dumnezeu Tatăl) ne-a grăit nouă prin Fiul6, ca unul ce este plin de har și de adevăr7 și prin Care primim din nou, și noi, ceea ce strămoșii noștri au pierdut prin cădere: harul cel înnoitor și adevărul cel dătător

5. Gal. 4. 4.6. Evr. 1, 2.7. Cf. In. 1, 14.

de viață. Primim har pes-te har8 și Adevărul care îi face liberi9 pe cei care-L cunosc.

Prin venirea în trup a Fiului și a Cuvântului lui Dumnezeu Tatăl, prin moartea și învierea Lui, am primit, așadar, ceea ce au pierdut strămoșii noștri în Rai. Ba mai mult, Împărăția lui Dum-nezeu s-a pogorât la noi și s-a sălășluit întru noi, ca să nu mai avem cum să cădem din ea. Prin har, Împărăția lui Dum-nezeu crește și se plinește întru noi în măsura în care Îi acordăm Împăra-tului Hristos locul și atenția ce I se cuvin.

Fie ca marele Har al Învierii Domnului să ne

facă pe toți părtași înnoirii pe care Hristos Cel înviat o aduce firii omenești și între-gii făpturi, și să ne deschidă inima și min-tea pentru a recunoaște adevărul și voia Domnului în vremurile de tulburare și de confuzie care ne stau înainte!

† Episcopul Siluan, al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei

8. Cf. In. 1, 16.9. Cf. In. 8, 32.

3A P O S T O L I A • N R . 1 3 4 • M A I 2 0 1 9

A m comentat deja pe larg Cina cea de Taină cu alt prilej1 și am vorbit pe scurt

despre Spălarea picioarelor, pentru că nu era posibil să comentăm detaliat fi-ecare element al acestui eveniment sacramental „de veșnică pomenire”, după cum spune Sf. Vasile2. Ni se pare de folos să revenim asupra acestui act care

ne umple de mirare și ne descumpănește, datorită bogăției sale duhovnicești și a importanței sale bisericești. Spălarea picioarelor nu este evocată decât de Sf. Ioan, care a scris Evanghe-lia la mult timp după ceilalți și care s-a străduit să îi completeze, istorisind ceea ce la ei nu aflăm. Să așezăm acest episod în cadrul marelui eveniment al Cinei celei de Taină.

Hristos e proslăvit ca Mesia, cu patru zile mai înainte, de poporul din Ierusalim și mai ales de copii. Însă această veselie populară nu a micșorat cu nimic voința capilor religiei evreiești (Sinedriul) de a-L omorî, hotărâre pe care o luaseră deja de multă vreme. Cele patru Evanghelii sunt foarte clare, iar la Sf. Ioan găsim menţionată de nouă ori hotărârea de a-L „omorî pe Iisus”. Prima menționare explicită se situează după vindecarea Paraliticului la Vitezda (In 5, 18)3 și este confirmată la sărbătoarea Corturilor (In 7, 45-49)4, apoi după Învierea lui Lazăr și în sfârșit după Florii, când Sinedriul se adună la Caiafa, „cu două zile înaintea Paștelui”, adică miercuri [pentru noi Miercurea Mare] (Mt 26, 4). Hristos însuși este perfect conștient de acest lucru și vorbește deschis cu evreii despre asta („De ce căutați să Mă ucideți?” – In 7, 19 ; 8, 37 și 40).

Zilele care urmează Floriilor sunt extrem de dureroase pentru Domnul: avem de a face cu o înfruntare verbală foarte dură între marii preoți, cărturari, farisei și El. Înaintea Pati-milor Sale duhovnicești din grădina Ghetsimani, apoi a Patimilor Sale trupești, de la Ieru-salim, care Îl vor duce la moarte, e supus unor adevărate Patimi „morale”. Astfel încât Hris-1. Cf. Apostolia, nr. 85, aprilie 2015.2. În anafora Sa de la începutul Instituirii, Sf. Vasile spune lucrul acesta în legătură cu moartea lui Hristos.3. Probabil la Cincizecimea celui de-al doilea an de misiune. Cf. Apostolia, nr. 26 (5/2010).4. În luna septembrie a celui de-al doilea an.

SPĂLAREA PICIOARELOR LA CINA CEA DE TAINĂ

IISUS NE CURĂȚEȘTE LUCRAREA ÎNAINTE DE A NE HRĂNI CU DUMNEZEU

(In 13, 1-17)

A P O S T O L I A • N R . 1 3 4 • M A I 2 0 1 94

T Â L C U L E V A N G H E L I E I

tos istorisește numeroase pilde „aspre” (care toate includ o judecată), face Prorocia Sfârșitului vremurilor, a iarăși venirii Sale în slavă, și a Judecății celei de pe urmă. Totul este judecată, însă oamenii nu au înțeles, nu au vrut să înțeleagă.

Ne apropiem de sărbătoarea Paștelui, care în acel an a picat într-o vineri [pentru noi Vinerea Mare]. Sinedriul organizează un complot și reușește să-l mituiască pe unul dintre cei Doisprezece, pe Iuda. Nu au nici cel mai mic scrupul de conștiință: singura lor preocupare este ca arestarea lui Iisus să nu aibă loc în timpul sărbătorii Paștelui, te-mându-se de tulburări în popor (se tem de o răscoală, pentru că Iisus este foarte cele-bru și, de fapt, iubit de popor).

Așadar, în mijlocul acestei săptămâni tragice [pentru noi Săptămâna Mare], aflăm un fel de oază de pace, de bucurie și de nă-dejde, Cina cea de Taină, care corespun-de într-adevăr cu ceea ce vestește: redeschi-derea Grădinii Edenului și venirea Împărăției lui Dumnezeu. Sf. Ioan nu evocă instituirea euharistiei, pentru că ceilalți Apostoli au fă-cut-o (Sf. Matei, Sf. Petru [Evanghelia după Sf. Marcu] și Sf. Pavel [Evanghelia după Sf. Luca]5, însă raportează Spălarea picioarelor, trădarea lui Iuda – în chip mai precis decât ceilalți, pentru că este principalul martor – și mai ales „Cuvântul cel de pe urmă al Domnului”, care este cea mai înaltă revelație teologică făcută de Dumnezeu Omului. Ne vom ocupa aici de Spălarea picioarelor.

5. Sf. Matei și Sf. Petru sunt martori oculari. Sf. Pavel este un martor în duh, pentru că a fost instruit de Sfântul Duh cu privire la Cină.

Acest mare eveniment, de o importanță capitală în destinul omenirii, se petrece în Foișor6, o frumoasă clădire aflată pe dealul Sionului, la marginea de sud a Ierusalimului, despre care tradiția ne spune că aparținea lui Lazăr7, marele prieten al lui Hristos. Masa este ospățul pascal evreiesc, Seder-ul, în anul acela petrecându-se în ajunul Paștelui, joi seara [pentru noi Joia Mare]. Hristos este fericit să mănânce acest ultim Paște cu uce-nicii Săi: „Cu dor am dorit să mănânc cu voi acest Paști, mai înainte de Patima Mea, căci zic vouă că de acum nu-l voi mai mânca până când nu va fi desăvârșit în Împărăția lui Dumnezeu.”8 (Lc 22, 15-16). Hristos spu-

6. Foișorul, în franceză cénacle (din latinescul cenac-ulum: sufragerie sau etaj, deoarece sufrageria se afla în general la etaj), a cărui situare a fost atestată în secolul al IV-lea de către Sf. Chiril al Ierusalim-ului, a fost repede cinstit de Creștini pentru că reprezenta originea Bisericii, fiind de fapt prima biserică creștină din istorie. A fost inclus într-o mare bazilică bizantină, distrusă de perși în 614. Cruciații au reconstruit acolo o biserică, transformată în secolul al XIV-lea de către fran-ciscani, însă biserica a fost confiscată de turcii oto-mani, în secolul al XV-lea, pentru a face din ea o moschee. Rămășițele bisericii actuale datează din secolul al XIV-lea. Cina pascală se va petrece în „foișor”, la etaj, care era somptuos mobilat și pregătit pentru acea împrejurare.

7. Lazăr și surorile sale erau copiii guvernatorului sirian al Antiohiei, care se căsătorise cu o evreică de sânge regesc. Erau foarte bogați și protejați de romani. Întâlnirea dintre Iisus și Lazăr fusese mijlocită de un Apostol, Simon Zelotul, care era vecin cu Lazăr în Betania. Lazăr avea mai multe palate la Ierusalim și Îl va ajuta mult pe Iisus în misiunea Sa, apărând adesea în Evanghelii.

8. Acesta este într-adevăr ultimul Paște pământesc al lui Hristos: următorul va fi ceresc, în Împărăția Tatălui Său.

5A P O S T O L I A • N R . 1 3 4 • M A I 2 0 1 9


ne asta pentru că în acea seară va instaura Paștele cel „nou și veșnic”9.

Or, ceva puțin obișnuit și neașteptat se va petrece „în timpul cinei” (In 13, 2), pro-babil către mijlocul ei și înaintea instituirii euharistice10. Sunt treisprezece la masă: Învățătorul și cei Doisprezece. Sf. Ioan are grijă să arate că Iuda, insuflat de Diavol [„despărțitorul”, care mai apoi e numit cu adevăratul său nume, Satana, (8, 27)], ho-tărâse deja să-L trădeze pe Iisus, însă aceas-tă blestemăție nu se înfăptuise încă. Numai 9. Expresie care se găsește în istorisirea instituirii

litughiilor occidentale, galo-romană și romană.10. Probabil după consumarea mielului pascal (care

fusese jertfit la Templu) și înaintea celei de-a treia cupe de vin. Se beau în mod ritualic 4 cupe de vin, care treceau de la unul la altul, de la Învățător către ucenici (sau de la tată la copii). Instituirea euharistică a Scumpului Sânge se va face cu cea de-a patra cupă, „la sfârșitul mesei”, după cum spun evangheliștii și tradiția liturgică.

în pericopa următoare, consacrată în între-gime trădării lui Iuda (8, 18-30), faptul va fi consumat, dar vom reveni asupra lui. Această masă rituală, sacră, este prin definiție plină de bucurie, însă și de reținere, cu o to-nalitate gravă, pentru că Stăpânul vestise de mai multe ori ucenicilor Săi că va fi „dat să fie răstignit” (Mt 26)11. Apostolii sunt întristați și nu înțeleg.

Stăpânul se ridică de la masă, lucru deja surprinzător, pentru că la marile ospețe ofi-ciale cel care prezida masa și era stăpânul casei stătea să fie servit: nu făcea altceva de-cât să mănânce, să bea și să vorbească. Slujitorii stăteau în picioare și cel mai ade-sea erau robi12. Hristos Își dă jos veșmintele,

11. „… a zis Iisus către ucenicii Săi: Ştiţi că peste două zile va fi Paştile şi Fiul Omului va fi dat să fie răstignit.” (Mt 26, 1-2)

12. Cea mai mare parte a robilor erau păgâni, însă erau și robi evrei, protejați printr-o legislație

A P O S T O L I A • N R . 1 3 4 • M A I 2 0 1 96


adică Se dezbracă – Se dezgolește – și se în-cinge cu un ștergar13. De fapt are o ținută de rob: într-adevăr, robii erau cei însărcinați cu acest ritual de primire, la intrarea caselor de rang înalt. Apoi varsă apă într-un vas și spală rând pe rând picioarele celor doi‑sprezece ucenici ai Săi14. Acest ritual antic era de înțeles, căci se mergea mai mult pe jos, oamenii purtau sandale (în care picioa-rele erau goale), iar drumurile erau murda-re. La sfârșit, robul ștergea picioarele și le să-ruta în semn de respect și de supunere. La fel va face și Iisus. Lucrul era relativ lesne de făcut, căci ucenicii stăteau lungiți pe diva-ne, la aproximativ un metru de sol, cu pi-cioarele în gol. Apostolii sunt uluiți și e pro-babil că mai mulți dintre ei s-au tulburat văzându-se tratați astfel de către Învățător, căci aveau conștiința micimii lor față de măreția Lui. Însă Sf. Ioan nu ne evocă decât cazul lui Petru, care este semnificativ. Petru mai întâi refuză energic, ceea ce este de înțeles (din smerenie). Însă Iisus răspunde printr-un cuvânt tainic: „Ceea ce fac acum, nu știi ; dar mai târziu vei înțelege.”.

specifică și riguroasă. Femeile nu participau la ospețe: ele stăteau la bucătărie și dădeau po-runci slujitorilor. La Cina cea de Taină nu aflăm nicio femeie, nici măcar pe Maria. Preoția este și va fi masculină, după cum însuși Hristos este o alegere dumnezeiască.

13. Și-a dat jos mantia (însemn împărătesc) și cămașa (țesută dintr-o singură bucată de mai-ca Sa, Maria, și păstrată în Franța, la Argenteuil) și a rămas, probabil, încins numai cu o bucată de țesătură, un ștergar mare.

14. Sf. Ioan Gură de Aur arată că pe toate le-a făcut singur, fără niciun ajutor. Omilia 70 La Sf. Ioan, Ed. Artège, 2012, pp. 374-378.

Într-adevăr, Petru va înțelege după ce se va fi lepădat de Învățătorul său de trei ori, di-naintea tuturor, în noaptea care va urma, în ciuda cuvintelor sale lăudăroase de pe dru-mul către Ghetsimani15. Petru nu vrea să știe de nimic. Este un om curajos, uneori impul-siv și încăpățânat16, lipsit de finețe. Iisus in-sistă: „Dacă nu te voi spăla, nu vei avea par-te de Mine.”. Atunci el înțelege pericolul, dar devine excesiv în cealaltă direcție: spală-mi și mâinile și capul. Domnul trebuie iarăși să îndrepte: „Cel ce a făcut baie n-are nevoie să-i fie spălate decât picioarele, căci este cu-rat tot.”. Hristos vrea să spună aici că nu e vorba de curăția trupească, ci de cea duhov-nicească17. Toate acestea au și un înțeles ma-terial, trupesc: după ce ai făcut baie, ești cu-rat; însă picioarele sunt membrele cele mai expuse murdăriei, pentru că slujesc mersu-lui, deci trebuie să calce pământul, praful, noroiul, gunoiul și chiar excrementele, de unde nevoia de a le spăla când intrăm în casă, pentru a fi „întru totul curați”. Acest lu-cru este adevărat și din punct de vedere spi-ritual, pentru că trăim într-o lume căzută,

15. În drum către grădina Ghetsimani, Iisus le va spune: „toţi vă veţi sminti întru Mine în noap-tea aceasta”. Iar Petru va răspunde: „Dacă toţi se vor sminti întru Tine, eu niciodată nu mă voi sminti.” (Mt 26, 31-34)

16. Sf. Ioan Gură de Aur vorbește despre „firea vie și arzătoare” a lui Petru, repede uitătoare a cuvântul înfricoșător al lui Hristos, care i-a spus: să nu mori la Ierusalim, „Înapoia Mea, Satano!”(Mt 16, 23)

17. Cu atât mai mult cu cât ne aflăm la mijlocul ospățului, iar spălarea picioarelor e un ritual de primire la intrarea în casă. Apostolii au găsit probabil nepotrivit faptul acesta.

7A P O S T O L I A • N R . 1 3 4 • M A I 2 0 1 9


siliți să mergem prin șleauri, murdării și gu-noaie duhovnicești.

Ceea ce a făcut Hristos are un înțeles evident simbolic. Picioarele simbolizează lucrarea, faptele: o lucrare este curată când vine de la Dumnezeu Tatăl și când este după chipul lui Dumnezeu-Fiul, prin Dumne-zeu-Duhul. O lucrare curată duce la unirea cu Dumnezeu, la theosis. După acest gest spectaculos, impresionant, de o remarcabi-lă pedagogie, Hristos le dă celor Doispreze-ce și explicația duhovnicească. Își pune la loc veșmintele frumoase de sărbătoare și își reia locul de Stăpân care prezidează ospățul, de mare preot veșnic. Dacă eu, Domnul și Stăpânul vostru – și cu adevărat sunt18 –, M-am dezbrăcat astfel pentru a vă sluji și v-am curățit lucrările, faceți ca Mine, faceți aceasta între voi. Fiecare să se dezbrace, să se smerească dinaintea fraților săi și să-i aju-te să-și curățească lucrările, certându-i cu dragoste, sfătuindu-i, dăruindu-le iertarea, după cum Eu am făcut cu voi19. Este o lecție de smerenie și de cercetare duhovnicească reciprocă. Domnul, în această împrejurare, pune în lucrare ceea ce îi învățase pe Apos-tolii Săi: „care este mai mare între voi să fie

18. Hristos nu este niciodată demagog: bunătatea Sa nu este o slăbiciune și mărturisește întot-deauna adevărul, care vine de la Tatăl ceresc.

19. Este posibil ca Hristos să fi săvârșit acest ritual de primire și în amintirea lui Avraam, care, la stejarul lui Mamvri (unde le-a spălat picioarele, înainte de a le oferi un ospăț care vestea Seder-ul pascal), îi primise astfel pe cei trei Serafimi ce se arătaseră în chip omenesc, simbolizând prorocește cele trei persoane dumnezeiești (Fac 18, 4).

slujitorul vostru20 (Mt 23, 11) și „care va vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slu-gă20” (Mc 10, 44). El însuși este cel dintâi prin fire și se poartă, în mod liber, precum robul tuturor.

Sf. Ioan a început acest cuvânt zicând că Iisus, „iubind pe ai Săi cei din lume, până la sfârșit i‑a iubit”. Da, a luat locul unui rob pentru a ne sluji. Dumnezeu se dezbracă pentru a ne sluji, Ziditorul se apleacă dina-intea zidirii Sale, Cel curat și nepătat se aplea-că dinaintea păcătosului căzut, Cel care este totul se apleacă dinaintea celui care nu este nimic și îi slujește. Unul dintre ucenicii Săi Îl va vinde, altul se va lepăda de El dinain-tea tuturor, iar ceilalți zece vor fugi cu lașitate. Din fericire pentru ei, Stăpânul le spălase picioarele: astfel se vor putea ridica și vor putea primi iertarea lui Dumnezeu în seara de Paște (mai puţin Iuda, care a refuzat-o, spânzurându-se). Hristos răstoarnă valori-le și sparge canoanele: Stăpânul este Cel care îi slujește pe robii Săi. Această lecție de sme-renie și de iubire frățească, dată Apostolilor de Capul cel veșnic al Bisericii, este valabi-lă pentru toți cei care I-au urmat, episcopi și preoți, care însă nu-și aduc întotdeauna aminte de ea… Capii Bisericilor istorice (patriarhi, papi, mitropoliți, arhiepiscopi…) nu dau întotdeauna impresia că au citit aceas-tă pericopă evanghelică și că i-au înțeles conținutul.

Unul dintre aspectele cele mai uimitoa-re ale acestei ceremonii inițiatice este că

20. La Sf. Matei, termenul grec este diakonos (di-acon), adică un slujitor liber, însă la Sf. Marcu este doulos, rob.

A P O S T O L I A • N R . 1 3 4 • M A I 2 0 1 98


Hristos i‑a spălat picioarele lui Iuda și pro-babil le-a sărutat, fiindcă Iuda avea cea mai multă nevoie de acest lucru, căci se înțelesese deja cu marii preoți. De fapt, Domnul i-a în-tins mâna în două feluri, spre a-l aduce la pocăință: mai întâi i-a spălat picioarele (și, după tradiție, lui cel dintâi), pentru a-l curăți, apoi i-a dat de înțeles că știa cine e vânzăto-rul. Iuda a avut cinstea dumnezeiască de a se împărtăși cu Trupul și Sângele euharistic al lui Hristos. Dar nu a apucat mâna lui Dumnezeu, nu s-a pocăit (din mândrie, pros-tie, poftă de câștig?), a preferat pocăinței deznădejdea. Taină de nepătruns a libertății omenești! Numai după „semnul” arătat de Iisus lui Ioan („Acela este, căruia Eu, întin-gând bucăţica de pâine, i-o voi da”, adică bu-cata de pâine înmuiată în sos, deci sângele mielului pascal jertfit) spune Ioan: „a intrat Satana în el” (18, 27). A fost adeziunea li-beră a lui Iuda la gândul și la intenția lui Satana, acela de a ucide pe omul Iisus. Hristos a înțeles și i-a spus: ceea ce faci, fă mai curând. Și îndată Iuda iese din foișor. „Și era noapte”, noaptea păcatului.

Uneori există la oamenii căzuți o formă de încăpățânare în păcat, o voință plină de mândrie de a merge până la capătul răului, o nebunie sinucigașă aproape de îndrăcire, care în fond seamănă cu a lui Satana, heru-vimul căzut Satanael.

Va exista o perenitate liturgică a Spă-lării picioarelor sub două forme. Prima, spe-cific liturgică, va fi practicarea acestui ritu-al la slujbele din Joia Mare, și în Răsărit și în Apus, ritual rezervat în general episcopilor și stareților de mănăstiri. În ritualurile apu-

sene este numit „Mandatum” (poruncă [nouă]), pentru că imediat după Spălarea picioarelor Hristos le va spune celor Un-sprezece (Iuda ieșise): „Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v‑am iubit pe voi, așa și voi să vă iubiţi unul pe altul.” (In 13, 34). Ritul poruncii celei noi se făptuiește în timpul liturghiei vesperale din Joia Mare, mai precis în mo-mentul în care Evanghelia compusă vorbește despre Spălarea picioarelor. În Răsărit, când este practicat, acest rit stă așezat la sfârșitul liturghiei, după „rugăciunea de binecuvân-tare”. În ambele cazuri, episcopul (sau starețul) își dezbracă veșmintele liturgice (aflându-se deci în reverendă sau în stihar), spală picioarele a doisprezece credincioși (sau călugări), așezați pe două rânduri di-naintea porților împărătești, și le sărută, în vreme ce strana cântă antifoane sau cântări remarcabile. În ritul bizantin există o slujbă întreagă.

Cea de-a doua formă ține mai mult de simbol și nu există decât în Apus. La intra-rea în toate bisericile se află un vas cu apă sfințită, în care credincioșii își înmoaie de-getele și se închină. Acest vas amintește de baptisteriile antice. Însă există o analogie cu spălarea picioarelor: când un credincios in-tră în biserică este deja curat, pentru că s-a botezat; însă venind din „lume”, care nu cunoaște pe Dumnezeu și e căzută, gestul de a se închina cu apa sfințită este echiva-lent cu spălarea picioarelor ucenicilor, pen-tru a fi „cu totul curați”.

Pr. Noël TANAZACQ, Paris

9A P O S T O L I A • N R . 1 3 4 • M A I 2 0 1 9

CUVÂNT

FILOCALICIMNELE SFÂNTULUI SIMEON NOUL TEOLOG

într-o nouă traducere, versificată, a monahului Maxim

Cuvântul 26Cum că acela ce încă trăiește întru necunoașterea lui Dumnezeu mort este în

mijlocul celor ce trăiesc întru cunoașterea lui Dumnezeu; și cum că celor ce cu nevrednicie se împărtășesc cu Sfintele Taine, dumnezeiescul Trup și Sânge al Domnului nedeslușit li se face.

Ca un mort acuma, Doamne, între cei vii mă găsesc,

iar între cei morți mă aflu ca un om care trăiesc1, eu, cel mai de plâns, Stăpâne, mai jalnic și ticăit

dintre oamenii pe care pre pământ i-ai făurit, căci a fi mort între vii ce sunt ție-afierosiți.

Negreșit mai rău m-arată decât cei nicicând zidiți. Iar dobitocească viață între morți a viețui,

ca o necuvântătoare, e totuna cu-a trăi! Viaţa celor ce pre tine Dumnezeu nu te știu, oare

nu-i aceeași viețuire și-ntocmai asemănare? Deși-mi pare că de-acuma te cunosc și te știu bine, și-mi pare că am credință, că laud și chem pre tine,

iară gura mea rostește cuvintele învățate

1. Cf. Tov. 5:10, varianta lom, varianta lungă (v. Septuaginta, vol. 3, Ed. Polirom, 2005, p. 435).

A P O S T O L I A • N R . 1 3 4 • M A I 2 0 1 910

C U V Â N T F I L O C A L I C

și cânt rugăciuni și lauzi, carile ne-au fost lăsate de sfinții cei din vechime, de sfinții cari-au avut

Duhul tău cel Sfânt2 și-n slove și în scris le-au așternut, și rostind acestea toate și crezând c’am isprăvit

vreo lucrare însemnată, rămân prost și nesimțit. Precum pruncii când învață și nu pricep ce grăiesc, așa eu, în psalmi, în cânturi și în rugi îngăduiesc3,

lăudându-te pre tine, Singurul îndurător, eu spre slava și lumina-ți rămân tot nesimțitor. Precum și cei din eresuri, cari multe cunoșteau,

cum că te cunosc pre tine, ticăiții, socoteau și credeau că văd spre tine, Doamne, Dumnezeul meu, tot așa rugăciuni multe și mulți psalmi rostindu-ți eu,

doar cu gura și cu limba (poate și cu inima) a credinței vârfuire socotesc a o avea,

și că, prin aceste lucruri, am întreagă cunoștința4 adevărului de-acuma, și mai mult n-am trebuință,

și făcând acestea toate zic, Doamne, a te vedea, Cel ce ești Lumina Lumii, și în mâini a te ținea. Şi-împreună-a fi cu mine și mai vârtos socotesc de-a Dumnezeirii-Ţi fire că mă și împărtășesc5!

Ba încă adesea aflu despre mine întru pilde și cuvintele Scripturii, cercetând, le pun ’nainte,

zic: ,,A spus Stăpânul, în Scriptură, că acei ce-i beau sângele, iar trupul îl mănâncă, petrec ei

întru dânsul, Domnul Însuși întru dânșii locuind”6. Dar zicând astfel de vorbe mă văd propovăduind

pre Cel Necuprins vreodată, cum că poate fi cuprins și că-n trup ce se atinge stă ascuns Cel Neatins, ținut și văzut zicându-ţi celui pururi neținut. Neștiind, năpăstuitul, că în cei în care-ai vrut,

pentru omul ce văzut e, și ținut e și simțit,

2. Cf. Fap. 19:2.3. Cf. Ef 5:19.4. CI. Tit 1:1.2; Cf. In. 8: 12.5. Cf. 2 Pt. 1:4.6. Cf. In 20:19.

11A P O S T O L I A • N R . 1 3 4 • M A I 2 0 1 9


simțit și ținut cu mâna și văzut ești, negreșit, Ziditorule. Ci însă, întru cei necurățiți,

cum sunt eu, și în aceia ție neînvredniciți, pre simțitul trup și sânge Dumnezeu cu dinadins

îl faci și, cu neschimbare, îl preschimbi întru neprins și de neținut cu totul, făcându-l cu-adevărat

trup duhovnicesc și sânge nevăzut (cum altădat’, ușile chiar încuiate, ai intrat și ai ieșit,

și întru frângerea pâinii7 de îndată ai pieritde la ucenicii încă ce-aveau ochii cei trupești),

așa și pâinea ceasta acum o desăvârșești și o faci cu dinadinsul trup al tău duhovnicesc8.

Iară mie mi se pare că te am și stăpânesc,

7. Cf. Lc. 24:30.8. Cf. 1 Cor. 10:3.

A P O S T O L I A • N R . 1 3 4 • M A I 2 0 1 912


fie că voiești aceasta, fie chiar și ne-voind. Şi pre trupul tău mâncându-l mă socotesc părtășind

cu Tine, al meu Hristoase, și ca un sfânt petrec eu, împreună-moștean ție, moștean al lui Dumnezeu9

și frate al tău așijderi, slavei împărtășitor. Însă chiar dintru aceasta mă arăt nesimțitor!

Dintr-aceasta se arată că nu știu ce psălmuiesc, nici cele ce cuget pururi și le cânt și le grăiesc.

Căci de cunoșteam acestea puteam ști dintru-nceput că om fără de schimbare, Dumnezeu tu, te-ai făcut, ca luând pre mine-aspră-ți să mă îndumnezeiești.

Dar nu și întru grosimea omului să-ngăduiești, nici să fii în stricăciune ținut tu, Cel Neținut,

cel nestricăcios cu firea și neprins ori priceput. Deci, dacă-aș ști asta și dacă aș fi crezând, că se fac nedeslușite trupul și sângele sfânt, și mie, celui nevrednic, foc de neapropiat,

cu frică și cu cutremur și cu totul spăimântat m-aș cumineca cu ele, curățindu-mă ’nainte

cu lacrimi și cu suspinuri și pocăință fierbinte. Acum stau în întunerec, rătăcesc dintru neștire10,

ținut fiind eu, stricatul, în deplină nesimțire. Însă totuși cad la tine, te rog și mă cuceresc,

și te chem și cer fierbinte mila ta să dobândesc. Cată și-acum asupră-mi, Atotîmpărate-al meu,

și arată-mi îndurarea, nepomenirea de rău. Şi marea milostivire către mine, desfrânatul,

cel întru nemântuire, vameșul și prea spurcatul, care decât toată firea celor necuvântătoare

și a celor ce cuvântă ți-am greșit cu-înverșunare! Ci măcar că-n viață relele toate-am lucrat,

drept Dumnezeu Făcătorul te mărturisesc curat Fiu lui Dumnezeu, cu Tatăl de-o fiiere și de-o cinste, care te-ai născut dintr-însul de toți vecii mai nainte

9. Cf. Rm. 8:17.10. Cf. Ps. 106:10; Mt. 22:29.

13A P O S T O L I A • N R . 1 3 4 • M A I 2 0 1 9


și în vremile din urmă ca prunc ai luat născare dintru Preasfânta Fecioară de Dumnezeu Născătoare,

și om făcându-te, Doamne, pentru mine-ai pătimit și te-ai răstignit, Stăpâne, și-îngropare ai primit și din morți, după trei zile, Hristoase, ai înviat

și te-ai înălțat cu trupul unde n-ai fost depărtat. Deci așa crezându-ţi ție și-nchinându-mă așa

și nădăjduind că iarăși vei veni a judeca, răsplătind fieștecărui cele după vrednicie11,

credința în loc de lucruri socotească-mi-se mie și să nu cauți faptele care deplin să mă-ndreptăţească12,

ci credința13 mea aceasta de-ajuns să se dovedească în locul acelor toate: răspuns numai ea va da, ea-mi va da îndreptățire, părtaș mă va arăta

veșnicei tale slave14. Că ai zis, Hristoase-al meu: „Cel ce crede întru mine viață va avea mereu,

nemaivăzând în veci moarte15”. Ci dacă credinţa-n tine mântuiește și spășește16 deznădăjduiți ca mine,

iată, cred, mă mântuiește, dându-mi iar lumina ta și pre sufletu-mi Stăpâne, ce petrece pururea bezna-n întunerec, și-n umbra morții ținut17,

arătându-te tu iarăși, luminează-l și mai mult și dă mie umilință, băutura-nvietoare,

băutura ce îngrașă simțirile-mi tânjitoare dintru trup și dintru suflet, și îmi dăruiește mie

băutura ce de-a pururi dă viață și veselie,de carea, Hristoase Doamne, nicicând nu mă depărta. Pre cel ce mi-am pus în tine întreagă nădejdea mea18!

11. Cf. Mt. 16:27.12. Cf. lac, 2: 24.13. Cf. Rm. 3:28.14. Cf. 1 Pt. 5:1.15. Cf. In. 11:25-26.16. Cf. Mt. 9:2217. Cf. Is. 9:1; Ps. 106:10. 18. Cf. Ps. 77:7l; 140:8; 142:8.

A P O S T O L I A • N R . 1 3 4 • M A I 2 0 1 914

În fața frumuseții creației și a tai-nelor vieții, a fi uimit este ceva fi-resc. Imensitatea cosmosului, complexitatea lumii vii sau adân-cimile spirituale ale omului, așa

cum au fost ele surprinse în vechi observații cu caracter filosofic sau cum sunt scoase la lumină prin descoperirile științifice recente, ar trebui să ne provoa-ce uimire.

Pătrunzând în alt registru, care ține de viața lăuntrică, ar merita să observăm că momentele de uimire, stârnite de miracu-loasele frumuseți ale creației, nu rămân fără ecou. De fapt, uimirea ne extinde pen-tru o clipă sensibilitatea, ne face mai re-ceptivi la tot ce ne înconjoară, prilejuin-du-ne o prețioasă dispoziție sufletească. Clipele de uimire deschid perspective noi spre cele ce ne înconjoară. Incredibilul univers în care se mișcă Pământul, dar și miraculoasa viață terestră în care ne mișcăm noi, oamenii, anunță semnificații cuprinzătoare. Rutina s-ar putea întreru-pe, captivitatea materială a vieții s-ar pu-tea suspenda. Uimindu-ne de frumusețea lumii, ne-am putea elibera cugetarea de sub povara obligațiilor zilnice, ne-am pu-

VIAȚĂ TAINICĂ ÎNTR‑UN UNIVERS UIMITORCâteva date științifice recente în lumina dătătoare de sens a credinței

tea smulge din plasa halucinogenă a diver-tismentului, care ne consumă ore prețioase din viaţă. Cu ce folos? Întreaga ființă (ni) s-ar putea (re)orienta, trăind o viață mai aproape de autentic.

Însă de multe ori acest lucru nu se în-tâmplă. Ritmul alert și responsabilitățile vieții câștigă confruntarea. Dacă nici ului-toarele descoperiri științifice referitoare la lume, cu dovezile lor evidente, nu reușesc să ne scoată din marasmul superficialităților, atunci cât de pregătiți suntem să receptăm evenimentele spirituale ale vieții, care pri-vesc realități mai adânci?

DESCOPERIRILE ȘTIINȚIFICE, UN FESTIVAL AL UIMIRII

Câteva minute de lectură ne pot con-vinge de extraordinara lume în care trăim. Cu puțin răgaz, pentru explicațiile oferite de articolele care ne prezintă dinamica uni-versului sau structurile lumii înconjură-toare, vom vedea că frumusețile universu-lui și tainele vieții merită o clipă de uimire.

Să luăm câteva exemple. Galaxia SPT0615-JD, captată de telescopul

15A P O S T O L I A • N R . 1 3 4 • M A I 2 0 1 9

V I A # { T A I N I C { Î N T R - U N U N I V E R S U I M I T O R

Hubble, este un exce-lent prilej de a con-stata că universul în care ne aflăm e de-a dreptul năucitor. În cazul de faţă, vorbim despre captura unor semnale luminoase foarte prețioase, de acum 13,3 miliarde de ani (distanță și timp), care marchează o bornă apropiată de marginea universului observabil1. Remar-cabil mai este și fap-tul că nu avem de-a face cu o imagine obișnuită. Nu sunt simple semnale lumi-noase captate de lentila telescopului. La deslușirea și la înregistrarea lor însuși spațiul cosmic a contribuit. Gravitația exercitată de marile aglomerări de mate-rie-energie existente în cosmos curbează regiunile învecinate, imprimând în spațiul care le înconjoară caracteristici optice similare cu ale unei lentile convexe. În mod fericit, semnalul provenit de la galaxia menționată a traversat astfel de zone curbate gravitational, iar lentila de spațiu interpusă a mărit imaginea făcând-o sesizabilă. Altfel spus, observația acestei borne de la marginea universului în care trăim are condiții de posibilitate formi-

1. Cf. „Magnified and stretched out image of ex-tremely distant galaxy”, în Sciencedaily, 11 ianu-rarie 2018, online la https://www.sciencedai-ly.com/releases/2018/01/180111162932.htm.

dabile printre care alinierea lentilei de telescop, dispozitivul construit de om și trimis să graviteze în spațiu, în vecinăta-tea pământului, cu lentila de spațiu ame-najată de gravitație, foarte departe de noi, de structuri cosmice gigantice.

SCRUTÂND DEPĂRTĂRILE UNIVERSULUI. FITNESS COGNITIV

Există însă date care împing reflecția și mai departe. Știm astăzi că acest univers imens se află într-o expansiune accelera-tă. Dacă 13,3 miliarde de ani încă nu re-prezintă un interval care să ne capteze atenția, să reținem că frontiera universu-lui se îndepărtează de noi tot mai repede. Introduse într-un calcul, datele arată că inflația și ulterior expansiunea au lărgit di-mensiunile universului în care trăim până

Foto 1. Fotografia celei mai îndepărtate galaxii de până acum, SPT0615‑JD, situată la 13,3 miliarde de ani de Pământ, realizată cu ajutorul telescoapelor Hubble si Spitzer, dată publicității în 11 ianuarie 2018.

A P O S T O L I A • N R . 1 3 4 • M A I 2 0 1 916


la dimensiunile unei sfere de 82 de mili-arde de ani lumină!2

Să mai analizăm un eveniment (recent descoperit) din cuprinsul cercetărilor uni-versului: prima fotografie a unei găuri ne-gre super-masive. Este vorba despre o formațiune situată la peste 50 de milioa-ne de ani lumină de Pământ, în Galaxia M87, o gaură neagră de aproape zece ori mai mare decât sistemul solar, având o masă echivalentă cu 6,5 miliarde de sori3. Și aici găsim prilejuri de uimire: căci iată la ce distanță reușim să „vedem” și cu ce precizie, ținând seama că pe cer mărimea acestei găuri negre ar echivala imaginea unei portocale situate pe Lună4…

O clipă de reflecție ne-ar fi de ajuns ca să înţelegem felul în care, prin aceste de-părtări și structuri gigantice, cosmosul ne solicită o încordare a explorării, eforturi inginerești și o tot mai fină observație. Fiindcă ni se arată ca o gigantică sală de antrenament pentru spirit, ca o continuă probă de exersare cognitivă sau ca o imen-să șansă de pregătire pentru o receptare aproape fiziologică a infinitului.

2. Cf. Brian Greene, Realitatea ascunsă, Universurile paralele și legile profunde ale cosmosului, Editura Paralela 45, București, 2012, n. 12, p. 387.

3. Cf. „Black hole pictured for first time – in spec-tacular detail”, în Nature, 10 aprilie 2019, on-line la https://www.nature.com/articles/d41586-019-01155-0.

4. Cf. Cristian Presură, „Prima imagine directă a unei găuri negre. Ce am învățat?”, 11 aprilie 2019, Contributors.ro, online la http://www.contribu-tors.ro/media-tech/prima-imagine-direc-ta-a-unei-gauri-negre-ce-am-inva%C8%9Bat/.

WOOD‑WIDE WEB. REȚELELE VIEȚII

Dar și în rândul descoperirilor care pri-vesc lumea vie avem numeroase prilejuri de uimire. Unele cercetări, de exemplu, arată că arborii pot recunoaște insectele primejdioase după saliva acestora. Speciile se pot proteja. Stejarii, de pildă, pompea-ză tanini otrăvitori și amari în frunze, mo-dificându-le gustul și astfel omorând in-sectele. Alte specii dovedesc uimitoare strategii de apărare. Ulmii și pinii, de exem-plu, emană substanțe care atrag viespi mici, care depun ouă, în felul acesta devorând omizile care le-ar putea dăuna5.

Un alt exemplu. Avem poate răgazul să admirăm verdele crud și foșnetul re-confortant al pădurii, însă nu cunoaștem universul ascuns în pământul ce hrănește pădurea. Datele științelor scot la iveală, de exemplu, faptul că în pământ există o întreagă reţea subterană de ciuperci, un adevărat Wood-Wide Web care conec-tează păduri întregi, de o densitate incre-dibilă. O linguriță de pământ din solul unei păduri sănătoase conține mai mulți kilometri de „fir”! E relevant să știm, în același timp, că monoculturile introdu-se de agricultura intensivă distrug aces-te rețele ale vieții, afectând major comu-nicarea lumii vii.6

5. Cf. Anhäuser, M., „Der stumme Schrei der Limabohne“, in MaxPlanck Forschung 3/2007, pp. 64–65.

6. Cf. Wohlleben P., Viața secretă a copacilor, Editura Publica, 2017, pp. 22-23.

17A P O S T O L I A • N R . 1 3 4 • M A I 2 0 1 9


S-ar cuveni ca astfel de exemple să ne convingă să dăm mai multă atenție lumii în-conjurătoare, mai ales că depindem de această viață a lumii. Ar trebui, deci, să dăm do-vadă de o conduită judicioasă în utilizarea resurselor naturale. Cu adevărat complexita-tea și interconectarea lumii vii sunt năucitoare, fiindcă este în ele ceva relevant privind înțelegerea vieții omului, imensa lui taină și responsabilitatea pe care o are față de viaţă.

FIZIOLOGIA SUB PRESIUNEA GÂNDIRII. PUTEREA MINȚII

Date de acest fel scot la iveală ideea că uimirea și viața omului sunt strâns împleti-te. Trăim în măsura în care (re)trăim uimirea și recunoștința față de darul vieții, față de extraordinara lume în care trăim și față de putința înțelegerii. Fără capacitatea de a sesiza ceea ce este uimitor și tainic în însăși condiția vieții noastre, suntem cu o clipă mai aproape de moarte.

Constatări ca acestea primesc un sprijin neașteptat din partea neuroștiințelor. Unele cercetări ne avertizează că, pentru o viață autentică, este esențială buna gestionare a atenției și activitatea gândirii. Gândul are puterea faptei. Simplul exercițiu mintal, afirmă un ex-pert, “duce la aceleași modificări plastice… ca exerciţiul fizic repetat”7. Așadar, obișnuițele cotidiene, ceea ce trăim și facem, ceea ce gândim și spunem, contribuie la un proces fizi-ologic care, într-un mod evident, ne împinge să fim ceea ce suntem deja. Trăind în cele rele și superficiale ne vom împiedica tot mai eficient pe noi înșine, refuzându-ne lucra-rea de înnoire a propriei vieți, tot așa cum în nevoință omul duhovnicesc se îndepărtea-

7. Cf. Pascual-Leone A, Nguyet D, Cohen LG, Brasil-Neto JP, Cammarota A, Hallett M., „Modulation of muscle responses evoked by transcranial magnetic stimulation during the acquisition of new fine motor skills”, J Neurophysiol, 1995, Septembrie, vol. 74, nr. 3, pp. 1037-1045.

Foto 2 – Prima fotografie a unei găuri negre supermasive, situată în galaxia M 87, la peste 50 de miliane de ani lu‑mină. Niciun telescop existent nu putea observa la o asemenea rezoluție o gaură neagră atât de îndepărtată. Imaginea a fost dată publicității pe 10 aprilie, fiind obținută prin corelarea mai multor observații realizate de 8 telescoape situ‑ate în Hawai și Mexic, în munții din Arizona și Sierra Nevada, în deșertul Atacama din Chile și în Antarctica! Gaura neagră prorpiuzisă este mai mică decât discul întunecat, fiind situată undeva în zona centrală, centura luminoasă vizibilă fiind radiația discului de acreție, situat în vecinătatea ei.

A P O S T O L I A • N R . 1 3 4 • M A I 2 0 1 918


ză cu fiecare ceas, cu fiecare zi, de cele rele, întru dobândirea celor spirituale.

Dacă nici acum, după toate câte s-au zis aici, nu avem argumente împotriva vieţii grăbite pe care o ducem și în favoarea fie a unei singure clipe de uimire, să mai spu-nem ceva, și anume că intenția cu care în-treprindem o acțiune ne modifică percepția. Științele creierului au demonstrat că nu suntem simple “recipiente pasive” ale unei realități, ci “participanți activi la procesul de percepție”8. Prin ceea ce trăim și gândim trecem „peste” realitatea care ne înconjoa-ră! De aceea superficialitatea vieții ar putea fi cercul vicios perfect care ne-ar putea ţine multă vreme închiși în superficialitate și fără să avem o idee, măcar, despre viața de-fectă pe care o trăim. Dacă așa vor sta lu-crurile, vom fi incapabili să ne detașăm de cele trecătoare, incapabili de uimire, de re-cunoștinţă pentru formidabila viață și lume pe care le-am primit.

Practic, descoperirile științifice ar tre-bui să exercite o imensă presiune de schim-bare asupra vieții. Ar trebui să pună în lo-cul superficialității noastre mai multă atenție la cele din jur: în locul impulsului de a consuma, dispoziția de a contempla; în locul divertismentului senzorial, reflecția adâncă privind marile întrebări ale vieții; în locul preocupărilor pentru cele materi-ale, grija pentru cele spirituale; în locul plăcerii, virtuțile; în locul beneficiilor ime-diate, interesul pentru sensul vieții.

8. Cf. Kanwisher N, Downing P., „Separating the wheat from the chaff ”, Science, 1998 Oct 2, vol. 282, nr. 5386, pp. 57-58.

Și în cazul acesta unele descoperiri științifice scot la iveală faptul că autenti-citatea vieții e într-adevăr legată de virtu-te și de preocuparea pentru un sens mai înalt al lucrurilor. Cultivarea compasiu-nii, de exemplu, îmbunătățește activitatea sistemului imunitar, crește variabilitatea ritmului cardiac și tonusul nervului vag, sporind producția de oxitocină și facili-tându-ne schimbarea obiceiurilor9. Iar efortul de adâncire spirituală a sensului existenţei lungește brațul telomerilor, anunțând prelugirea vieții10. Uimitor!

DEFECȚIUNILE POSTMODERNITĂȚII. O RADIOGRAFIE OFERITĂ DE STOICI

Fără îndoială că trăim în era descope-ririlor uimitoare. Paradoxal, însă, suntem pe cale să pierdem disponibilitatea de timp și de stare pentru a ne uimi. O privire ra-pidă într-un trecut îndepărtat, în care lu-mea avea la dispoziție mult mai puține date uimitoare, ne arată anomaliile pre-zentului. Vechii grecii oferă o excelentă radiografie a acestor defecțiuni postmo-derne. Omul, scrie Epictet, a fost adus de

9. Vezi pentru mai multe detalii David R . Hamilton, De ce îţi face bine să faci bine, Spirit și Destin, București, 2014.

10. Cf. Jacobs TL1, Epel ES, Saron CD, „Intensive meditation training, immune cell telomerase activity, and psychological mediators”, Psycho-neuroendocrinology, 2011 June, vol. 36, nr. 5, pp. 664-681. doi: 10.1016/j.psyneuen.2010. 09.010.

19A P O S T O L I A • N R . 1 3 4 • M A I 2 0 1 9


Zeu pe lume „pentru a-l contempla pe el și operele sale, și nu doar spre a le contem-pla, ci încă și pentru a le interpreta. […] Natura ne conduce înspre contemplație, înspre înțelegere, spre o viață în armonie cu natura. […] Vegheați deci să nu ajungeți a muri fără a fi contemplat aces-te realități pe de-a-ntregul.”11. Așadar, nu suntem aici pentru bani și divertisment, nici pentru osteneala neîntreruptă de cele materiale! „Ce-i mai firesc”, aflăm în altă parte, „pentru un om de bine decât să-și facă praznic din fiecare zi? Și încă un praz-nic cu atât mai minunat, cu cât suntem mai virtuoși. […] Iar omul este adus aici prin naștere, spre a fi spectator nu al sta-tuilor artificiale și lipsite de suflare, ci al acestor priveliști sensibile ale esențelor inteligibile […], care sunt soarele, luna, stelele, fluviile, cu ape ce curg neîncetat și întotdeauna proaspete, și pământul, care scoate hrană plantelor și animalelor. O viață de inițiere întru aceste misterii și desăvârșite revelații trebuie să fie plină de bucurie și de seninătate.”12

ÎNTRUPAREA LOGOSULUI. UIMIREA CARE COPLEȘEȘTE TOATE UIMIRILE

Pentru creștini însă, cele mai mari eve-nimente din întreg cuprinsul lumii nu sunt

11. Epictet, I, 6, 19, apud Pierre Hadot, Exerciții spirituale și filozofie antică, Editura „Sf. Nectarie”, București, 2015, n. 129, p. 56.

12. Plutarh, De tranquill. Animae, &20, 477c, apud. Pierre Hadot, op. cit., n. 131, p. 57.

legate de cele spuse până acum, ci de viața Fiului lui Dumnezeu făcut om. Este ade-vărat că întreaga Creație și viața noastră ascund taine imense, însă Revelația adu-ce ceva cu totul nou în întreg planul existenței. Ea copleșește și lasă fără cuvânt. Dacă pentru frumusețile și adâncimile Creației se cuvine să ne uimim în conti-nuu, cum ar trebui să trăim fiind martorii Vieții Fiului lui Dumnezeu făcut om? De ce cuvinte ne-am putea sluji ca să zugră-vim Adevărul ce ni se arată ca om, vorbind cu noi, chemându-ne la Sine, pregătin-du-ne calea către El, prin Jertfa și Învierea Lui? Dacă extraordinarele frumuseți ale lumii s-ar cuveni să ne scoată din priza muncilor repetitive și a vieții robotizate în care trăim, cu ce hotărâre ar trebui să ne smulgem din plăcerile superficiale ale vieții pentru a trăi Sărbătoarea Învierii? Dacă lu-mea vie ne uluiește, aprinzând interogații răscolitoare despre sensul vieții și despre rostul nostru aici, cu atât mai mult bună-tatea și iubirea lui Dumnezeu, arătate nouă în Răstignirea și Învierea lui Hristos, ne dezvăluie sensul vieții.

În lumina Întrupării Lui, a Răstignirii și a Învierii Lui, toate înțelesurile se leagă, întregind viața, cu toate ostenelile și des-coperirile ei, cu greutățile și provocările ei, cu experiența iubirii și cu cea a morții. În reflecția filosofică și în datele științei, aces-te situații de viață rămân adesea fără răs-puns. Logosul întrupat, însă, „Calea, Adevărul și Viața”, le cuprinde pe toate în Sine, așezând Creația și strădaniile omenești de cunoaștere, viața și căutările, înțelegerea

A P O S T O L I A • N R . 1 3 4 • M A I 2 0 1 920


și iubirea, virtuțile, suferința și moartea într-o scară cu trepte ce duc la unirea cu El.

VENIȚI ȘI VĂ MINUNAȚI!

Abia în ordine spirituală se vede cum uimirea în fața adâncimilor și a frumuse-ților lumii ne este dată spre a urca la Cre-ator, spre a păși pe drumul adâncirii și înfrumusețării noastre întru El. Cel preo-cupat de cunoaștere, spunea cineva, dacă e iubitor de înţelepciune, deci „contem-plând întru cunoștinţă lumea făpturilor după raţiunea sau modul de viaţă natural al fiecăreia”, va primi prin ele raţiunile duhovnicești ale lucrurilor ca pe niște „daruri” aduse lui Dumnezeu13. Și, dacă e dornic de faptă, cunoscătorul creației va ajunge să desprindă din ea „legile natura-le ale lucrurilor”, din care va face „înseși modurile sale de vieţuire...”14. Așadar, date-le științifice primesc o greutate spiritua-lă, se împlinesc, înnoind viața.

„Să ne gândim la bogăția îmbelșugată a oceanului creației Sale”, se minunează Sfântul Isaac Sirul, „la câte creaturi sunt ale Lui, și cum în milostivirea Lui poartă toate, acționează, organizează și guvernea-ză toate; cum cu o iubire măsurată a așezat lumea și a început creația; cât de milostiv și răbdător este și cum iubește creația, o poartă și îi îndură cu blândețe necuviințele, păcatele și ticăloșiile ei. […] „Dar”, con-

13. Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, Răspunsul 51, în col. Filocalia, vol. III, Editura IBMO, București, 2009, p. 243 sqq.

14. Ibidem.

tinuă Sfântul Isaac, „cel care se oprește ui-mit și-și umple mintea cu măreția lui Dumnezeu, uimit de toate cele pe care le-a făcut și le face, se minunează și e lo-vit de uimire în fața milostivirii Lui, cum după toate acestea, Dumnezeu le-a pregă-tit o altă lume care nu va avea sfârșit…”15

Și toate se împlinesc, dacă ne aduc în-tru a ne uimi, întru Dumnezeu Însuși, care le-a așezat pe toate ca trepte spre El.

„O, voi cei cu dreaptă socoteală! Veniţi și vă minunaţi! Cine are o cugetare înţe-leaptă și minunată, ca să se minuneze după vrednicie de harul Făcătorului nostru? El este răsplata păcătoșilor, căci în loc de răs-plătirea cea dreaptă, El îi răsplătește cu în-vierea; și trupurile lor, care au călcat legea Lui, le îmbracă cu slava nestricăciunii. Acest har, care ne-a înviat după ce am păcătuit, e mai mare decât acela prin care, când nu eram, ne-a adus la fiinţă. Slavă Ţie, Doamne, pentru harul Tău nemăsurat! Undele haru-lui Tău mă fac, Doamne, să tac. Căci nu mai este în mine vreun gând pe măsura mulţu-mirilor ce Ţi se cuvin. Cu ce gând ne vom mărturisi Ţie, Împărate prea bun, Cel ce iu-bești viaţa noastră? Slavă Ţie pentru cele două lumi ce le-ai făcut spre creșterea și bu-curia noastră, ridicându-ne prin toate cele ce le-ai făcut spre cunoștinţa slavei Tale, de acum și până în veci!”16

Diacon Sorin Mihalache

15. Sf. Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici, cuvân-tul 10, Editura Deisis, Sibiu, 2007, pp. 268-269.

16. Sf.Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoinţă, 60, în col. Filocalia, vol. X, Editura IBMO, București, 2015, p. 368.

21A P O S T O L I A • N R . 1 3 4 • M A I 2 0 1 9

DicţionarLITURGICDESPRE KRATIMĂ SAU TERIREM (I)

În lucrările de specialitate ni se spune că poartă denumirea de cratimă „acele melodii ale muzicii bizantine care nu sunt legate de texte concrete,

ci folosesc exclusiv silabe fără înțeles, ca de exemplu terirem, nonono, tototo, reru-rem, totoro etc. O astfel de cratimă slujește în primul rând la prelungirea (κρατέω - κράτημα, kratēma) duratei unei cântări nor-male, mai ales la mănăstiri (…). Majori-tatea sunt compoziții muzicale independente și au fost notate în secolele XVI-XVIII ca adaosuri melodice la imnuri mai vechi (...). Cele mai importante cratime pentru sluj-bele de peste an sunt adunate în cartea numită Kratimatarion (Κρατηματάριον), ce poate fi întâlnită ca o carte de sine stătă-toare deja în secolul al XV-lea. Ea a fost îmbogățită enorm prin variante nou apă-rute și adăugate în perioada cuprinsă între secolele XVIII-XIX”.1

1. Konstantin Nikolakopoulos, Imnografia orto-doxă la început și astăzi, Editura Basilica, București, 2015, pp. 99-101.

Din aceste rânduri reiese destul de sim-plu (am zice chiar simplist) că scopul uti-lizării cratimei în cult este acela de a pre-lungi slujba. Dar de ce să o prelungim și de ce prin melodii neunite cu rugăciunea? O presupunere ar fi că aceste cratime s-au folosit inițial la marile privegheri, pentru a prelungi într-adevăr unele cântări în tim-pul cărora slujitorii Altarului trebuiau să facă anumite mișcări liturgice, care îi im-plicau pe toți slujitorii: Vohodul Mare, la care se face procesiunea cu Cinstitele Daruri, Chinonicul, în timpul căruia se împărtășesc preoții etc. Ar fi fost vorba, prin urmare, despre rațiuni practice: se cânta o cratimă pentru a le da timp sufi-cient clericilor să-și împlinească lucrarea, lăsând totodată loc și meditației.

Motivul nefiind însă foarte consistent, ar trebui să ne îndreptăm atenția și către autorii acestor compoziții. Trebuie să spe-cificăm faptul că teriremurile sunt alcătu-ite de cei mai importanți compozitori de muzică psaltică, iar cel mai cunoscut din-

A P O S T O L I A • N R . 1 3 4 • M A I 2 0 1 922

D I C # I O N A R L I T U R G I C

tre ei este Sfântul Ioan Cucuzel, contem-poran cu Sfântul Grigorie Palama (dim-preună au și cântat la Marea Lavră, unul fiind protopsalt, iar celălalt domestic). Așadar, departe de a fi rodul unei influențe străine în cultul Bisericii (așa cum afirmă unii), cel mai probabil este că aceste compoziții sunt strâns legate de contex-tul istoric și de teologia isihastă, care a marcat secolele XIII-XIV și mai apoi în-treaga Tradiție a Bisericii. Rolul lor nu pu-tea fi altul decât acela de a crea o atmosfe-ră de meditație, o pregătire aperceptivă și

o dispoziție sufletească potrivită rugăciunii2.

Mai multe înțelesuri ale teriremului găsim într-un răspuns al Iero-monahului Gherasim Vlahul și Criteanul adre-sat lui Ieron din Venezia, în anul 1649. El spune: „Fiindcă Fiul lui Dumne-zeu S-a pogorât aicea în lume, nedespărțindu-se de ceruri, și fiindcă a unit cele cerești cu cele pământești și fiindcă s-au făcut o turmă (o ceată) îngerii și oame-nii, trebuie cu adevărat să se facă și un viers, de la în-geri și de la oameni, adică după cum se face în cer, ast-fel și pe pământ, cu armo-nie să se aducă cântări și laude lui Dumnezeu, pen-tru că îngerii în cer cu ne-

tăcute guri și cu de-a pururea doxologii, pe Cel în Treime doxologesc. Iar noi oamenii fi-indcă avem dorință sufletească și ne tragem

2. Chiar dacă unora li s-ar părea că teriremurile nu sunt compatibile cu rugăciunea minții, tre-buie să spunem că locul în care ele se practică cel mai mult este Sfântul Munte Athos, locul rugăciunii neîncetate. De asemenea, de la Pr. Dionisie Ignat de la Colciu ne-au rămas măr-turii prețioase. El spune că atunci când parti-cipa la privegherile de toată noaptea, în tim-pul cântării teriremurilor „rugăciunea lui Iisus izvora din inimă și mai mult, revărsându-se cu mare putere”.

23A P O S T O L I A • N R . 1 3 4 • M A I 2 0 1 9

D I C # I O N A R L I T U R G I C

de la dumnezeiasca dragoste, ne nevoim ca să urmăm îngereștilor cântări ce neîncetat se fac, dar neputând întocmai fiindcă ne opresc greutatea acestui material și pămân-tesc trup, și alta, pentru că nu s-a dat omu-lui să cânte acele dumnezeiești și neîncetate cântări pe care firea cea nematerialnică a fericiților îngeri în toate zilele cântă Dum-nezeului tuturor, pentru că noi avem mate-rialnică limbă și materialnice buze, și nu pu-tem să le pronunțăm ca aceia, ci numai cât a voit Dumnezeu să ne dăruiască ca să în-căpem, deci mai înainte de iconomia Întru-pării, precum și după Întrupare și mai îna-inte de Întrupare viersul este acela pe care l-a auzit Isaia cel cu mare glas, pe care-l cân-tau Heruvimii cu glas evreiesc zicând: ca-dos, cados, cados, adică Sfânt, Sfânt, Sfânt și iarăși la iconomia Întrupării am auzit de la fericiții îngeri aceasta: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu care glasuri se zic cu ton, adică se pronunță cu deslușire numele aces-ta, adică Sfânt, și acesta, Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu, pentru aceasta și noi în toate zilele cântăm cu glas lămurit lui Dum-nezeu. Dar Teriremul acesta cu așa glas, ne-lămurit, de unde și noi l-am luat de la dumnezeieștii prooroci, care zic că au audi-at glasuri în cer, ca un glas de ape multe, și aceasta este adevărată pentru că după cum glasul și sunetul apei este sunet și nu cuvânt, și îngerii astfel cântă cu nespuse glasuri după cum zice și cel ce s-a suit până la al treilea cer Pavel Apostolul, graiuri nespuse, adică viers și armonie fără cuvinte, și aceasta după cum teologhicește se înțelege Tereremul, nu înseamnă alta nimic fără numai neînțelegerea

Dumnezeirii. Pentru că precum nu poți să înțelegi cuvânt din Tererem, nici Dumneze-irea nu o poți înțelege. Dar ce înțelegi? După cum și de la Dumnezeire, și de la tererem înțelegi pronia și atotputernicia și celelalte isprăvi ale neînțelesei și fericitei Dumnezei-ri. Încă se zice și glas de bucurie, după Da-vid, adică după cum omul auzind se bucură, de asemeni înțelegând cu nespuse cuvinte pe Dumnezeu se bucură. Şi pe cât nu Îl poți pri-cepe, pe atâta însetezi de Dânsul, și pe cât nu Îl poți pricepe, pe atâta mai mult Îl do-rești. Așa și Tereremul: cât ți se pare că nu însemnează nimic pe atâta este dorit a se cânta, pe cât mai mult se cântă muzica cea bine întocmită și îngerilor următoare, pe atâta veselește inimile. Glasul acesta de neînțeles îl însemna de Dumnezeu înțelepț-itul David când zicea sunetul celor ce prăzn-uiesc, nu a zis cuvântul sau graiul, ci numai sunet singur și viers pentru că din câte au au-zit proorocii n-au înțeles alta numai decât aceasta: Aliluia! Pentru aceasta și Biserica voind ca să nu se lipsească de graiurile cele ce se pronunță și de cele ce nu se pronuntă, cântă îndoit, și cuvinte cu grai și glasuri neînțelese, adica cu Tereremul arată Dum-nezeirea cea nespusă”.3

Va urma...

Pr. Daniel Stîngă

3. http://www.byzantion.ro/biblioteca/artico-le/talcuire-pentru-tereremul-ce-se-canta-in-bi-serica-ortodoxa-traducere-din-greceste-de-ve-nerabilul-antim-ieromonahul-roman-craio-vean-de-la-manastirea-sfantul-sava-din-ieru-salim.html, accesat la 02.04.2019, ora 10.00.

A P O S T O L I A • N R . 1 3 4 • M A I 2 0 1 924

S I N A X A R

Sfântul Ierarh Iuvenalie era un tânăr medic originar din Car-tagina. Odată ajuns la Roma, a fost hirotonit episcop de că-tre Sfântul Damasie I, episcop

al Romei (11 dec.), continuând astfel lu-crarea de evanghelizare a regiunii Um-bria, începută de Sfinții episcopi Felici-an de la Folignano (24 ian.), Valentin I de la Terni (14 feb.) și Terentian de la Todi (1 sept.).

El a fost primul episcop de Narni, hi-rotonit în anul 368, de aceea este consi-derat și fondator al episcopiei, guverna-tor și apărător al orașului (Gubernator et Defensor Civitatis). Sfântul Iuvenalie s-a remarcat printr-o propovăduire eloc-ventă, făcându-se astfel iubit de către tur-ma sa. El a construit prima biserică din Narni, închinându-o Sfântului Valentin.

Sfântul este amintit în scrierile Sfân-tului Grigorie cel Mare, în Omilii și în Di-aloguri, dar și în Martirologiul ieronimi-an, fiind numit și mucenic, deși nu se știe

SFÂNTUL IERARH

IUVENALIE, EPISCOP DE NARNI

† 3 mai 376

dacă sfârșitul său a fost unul mucenicesc. O lucrare despre viața Sfântului Iuvena-lie, scrisă după secolul al VII-lea, ne re-latează că Sfântul a fost înmormântat lân-gă poarta superioară a orașului, pe strada Flaminia. Deasupra mormântului Sfân-tului Iuvenalie a fost construit un mic pa-raclis, atribuit succesorului său Maxim. Acest paraclis se păstrează și azi în sub-solul catedralei din Narni. Cultul Sfân-tului Ierarh este cunoscut încă din seco-lul al V-lea, când mulți pelerini mergeau la mormântul său.

În interiorul acestui paraclis se găsesc fresce cu scene și minuni din viața Sfân-tului Iuvenalie, dar și un frumos mozaic cu Iisus Hristos pe tron.

Printre minunile făcute de Sfânt amintim salvarea unei nave de la nau-fragiu, minune reprezentată iconogra-fic în paraclisul mai sus amintit, salva-rea orașului de invazia ligurienilor și a sarmațienilor, care s-au înecat în urma unei ploi torențiale. După această ploaie,

25A P O S T O L I A • N R . 1 3 4 • M A I 2 0 1 9

S I N A X A R

săvârșind Sfânta Liturghie, dar lip-sind pîinea și vinul, Sfântul, prin rugăciunile lui, înmulțește pîinea, iar apa o transformă în vin.

O altă minune din viața Sfântu-lui se referă la un tânăr care a vrut să îl omoare pe Sfântul Iuvenalie, dar cuțitul, întorcându-i-se împo-trivă, pe tânăr l-a atins și l-a rănit. Sfântul însă îl vindecă și îl iartă, adu-cându-l la dreapta credință.

În secolul al IX-lea, moaștele Sfântului Iuvenalie și ale Sfântului Ierarh Casie (29 iun.) au fost fura-te și duse la Luca, dar au fost retur-nate doi ani mai târziu.

În secolul al XII-lea, un cleric din Toulouse, dorind să aibă în cate-drala sa mai multe sfinte moaște, a luat și o părticică din moaștele Sfân-tului Iuvenalie. În apropiere de Fossano, localitate din regiunea Pie-monte, clericul însă moare. Înso-țitorii lui, dorind să își continue drumul spre Franța, pregătesc caii de drum, dar caii nu se mișcă din loc. De atunci Sfântul Iuvenalie a rămas ocrotitorul orașului Fossano, Sfintele sale moaște aflându-se și acum în Catedrala din Fossano.

Pentru rugăciunile Sfântului Ierarh Iuvenalie, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, mi-luiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin!

Presb. Andreea Tatiana Stîngă

A P O S T O L I A • N R . 1 3 4 • M A I 2 0 1 926

P A G I N A C O P I I L O R

Smerenia

Î ntr-un sat locuit de câteva sute de fa-milii, unui om i se spunea „Sfântulețul”, asta pentru buna sa purtare, pentru înfățișarea lui smerită, pentru bunătatea și dărnicia lui. Într-o zi, pe când acest om se afla la rugăciune, auzi parcă o voce care îi șoptea că în satul vecin există cineva că-ruia nu i se spune „Sfântulețul”, dar vred-nicia sa este cu mult mai mare decât a lui.

Auzind acestea, se neliniști și se duse în satul vecin. După mai multe zile și nea-flându-l pe omul care ar avea fapte mai vrednice decât ale lui, se hotărî să meargă la preotul satului, care cunoștea fiecare om în parte.

Află de la acesta că niciun locuitor din partea locului nu are fapte așa vrednice în-cât să fie considerat sfânt, în viață încă fi-ind. „Sfântulețul” nostru insistă atunci pe lângă preot, rugându-l să se gândească mai bine la faptele bune ale sătenilor. Preotul stătu pe gânduri și îi spuse:

– M-ai întrebat despre faptele bune ale sătenilor de aici și ți le-am spus... Dar ar mai fi ceva... Undeva la marginea satu-lui, unde începe pădurea, trăiesc șapte co-pii. Nu au părinți și sunt ținuți cu cele de trebuință de fratele cel mare, care are șaisprezece ani. El trudește pe unde poa-te în ogrăzile sătenilor, iar la sfârșitul zilei le aduce de mâncare celorlalți frați. Cu toa-te că face asta, frații săi nu-i mulțumesc pentru strădanie, ba chiar îl ceartă că nu aduce bucate mai bune și fac glume pe sea-ma lui, numindu-l „Mutulică”, fiindcă nu prea vorbește.

Copilul acesta, acum vreo șase ani, se poate spune că a salvat niște mineri de la moarte. Mina de cupru din celălalt capăt al satului s-a surpat într-o zi la intrare, ast-fel că a rămas doar o gaură prin care de-abia intra un cățel. Până au fost chemați cei de la oraș ca să intervină, să întăreas-că pereții minei și să mărească spărtura au trecut aproape trei zile. Copilul nostru, lu-crând la o gospodărie din vecinătatea mi-nei, a auzit de minerii care stăteau înăun-tru de trei zile, fără mâncare și fără apă, și i s-a făcut milă, cerând să intre la ei. Șeful minei nu i-a dat voie, dar el a făcut provi-zii de apă și mâncare de la câțiva săteni, a

A P O S T O L I A • N R . 1 3 4 • M A I 2 0 1 926

27A P O S T O L I A • N R . 1 3 4 • M A I 2 0 1 9


luat cu el o lampă și, noaptea, a intrat prin acea gaură ca să ajute minerii. Apoi s-a sur-pat de tot intrarea și copilul a petrecut două nopți împreună cu minerii în măruntaiele pământului...

După două zile, cei de la oraș au venit cu utilaje și târnăcoape și au făcut o spăr-tură nouă, prin care au ieșit toți cei prinși dedesubt. Copilul nostru a ieșit și el, dar în loc să i se mulțumească, fiindcă a intrat să le dea de mâncare minerilor, aproape că a fost luat la bătaie de șeful minei, pentru că a intrat acolo fără voia lui.

La vreo doi ani după asta, lumea aștepta să vină gârla mare, căci fusese potop la deal. În sat trăia pe atunci un bețiv, care toată ziua, cât era de lungă, și-o petrecea la cârciumă, iar când ieșea avea obiceiul să-i înjure pe toți cei care-i ieșeau în cale, ba chiar sărea și la bătaie. De atâta băutu-ră a adormit pe malul gârlei chiar în ziua în care oamenii se așteptau ca apa să creas-că și să inunde gospodăriile. Un sătean a trecut el pe acolo și l-a văzut pe bețiv că doarme lângă apă, dar nu l-a ridicat. A tre-cut și al doilea, dar nici acela nu l-a trezit. Apoi a trecut și copilul nostru, care, știind că trebuie să vină apa mare, s-a luptat, a luat bețivul târâș de acolo, așa, cu puteri-le lui, ducându-l la loc sigur, scăpându-l de apa cea mare, care probabil l-ar fi înecat... Multă lume a început să bombăne, spu-nând că mai bine ar fi fost să-l ia apa pe bețivul satului... Că prea se purta urât... Dar nimeni nu i-a mulțumit copilului nici până-n ziua de azi...

– Cu adevărat am găsit ceea ce căutam!– Cum așa?– Păi , mie mi se spune, în sat,

„Sfântulețul”, fiindcă fac numai fapte bune.

Dar mă gândesc că acest copi l de șaisprezece ani are fapte mai mari decât ale mele, pentru că, deși a făcut binele tot timpul, a știut să primească și răul și pri-gonirea celor din jur. Jertfa și sfințenia în-seamnă să primești și bunele și relele, nu numai pe cele bune, așa cum le primesc eu. De acum încolo mă voi ruga de sătenii mei să nu mă mai numească „Sfântulețul”, că nu sunt demn de asemenea nume.

Fericitul Augustin se gândea într-o vre-me că ar fi bine să scrie o carte, pentru creștini, pe care să o intituleze „Despre Dumnezeu”. Preocupat de lucrul acesta, obișnuia să se plimbe pe malul mării, pen-tru a i se limpezi gândurile. Mergând el așa, la un moment dat, a ajuns în dreptul unui copil care se juca. Copilul făcuse o groapă în nisip și cu un vas căra apă din mare și o turna în groapă. Și se tot ducea și umplea vasul, și îl vărsa... și tot așa.

– Ce faci, copile, aici? a întrebat Fericitul.– Ei, iaca, vreau ca toată marea asta să

o torn aici, în groapă!Nimic nu a mai întrebat Fericitul

Augustin. Își văzu de drumul lui, dându-și seama că ce dorea el, adică să scrie o carte „Despre Dumnezeu”, era totuna cu ce făcea copilul acela, care căra apă voind să mute marea într-o mică groapă.

Despre Dumnezeu

27A P O S T O L I A • N R . 1 3 4 • M A I 2 0 1 9


A P O S T O L I A • N R . 1 3 4 • M A I 2 0 1 928

S A T U L R O M Â N E S C

Ca structură, majoritatea satelor din această zonă se aseamănă foarte mult între ele. Câteva drumuri centrale străbat localitatea, iar în preajma lor sunt așezate casele; de multe ori satul nu are ceea ce se cheamă vatră a satului sau un centru propriu-

zis. Biserica se găsește într-un loc central sau într-o margine, împreună cu cimitirul satu-lui, iar primăria ori căminul cultural în altă parte a satului. De obicei, spre stradă se află o cameră mai mare și frumos amenajată, cu două ferestre mari, iar lângă ea se găsește poar-ta de la intrarea, care este zidită până deasupra din piatră, în așa fel încât nu se poate obser-va nimic în curte. Arhitectura caselor este destul de veche (început de sec. XVIII). Porțile erau făcute din scânduri fără prea multe înflorituri, cu o intrare mică la mijloc, asemeni porților de mănăstire. Casele sunt foarte lungi, pentru că sunt lipite de grajd, de șură și de staulul pentru oi. Nu sunt foarte înalte, dar au acoperișurile destul de ascuțite, acoperite cu țiglă sau cu zinc (mai nou), iar în spate se prelungește lotul de pământ arabil, care pe alocuri este destul de mare.

În satele săsești arhitectura caselor este puțin mai diferită. Casele nu sunt atât de lun-gi, pentru că grajdurile și șura sunt construite separat de casă. Aparent sunt asemănătoare, dar sunt mai înalte, având acoperișurile mult mai ascuțite și acoperite cu țiglă. Casele săsești au un al doilea nivel, un fel de mansardă sub acoperiș, fiind vorba de o arhitectură din vre-mea „renașterii transilvănene”, care și-a lăsat pregnant amprenta în această zonă.

Un fapt deosebit de important legat de această zonă, spre deosebire de alte părți ale României, este că aici nu s-a pierdut uzul portului popular, chiar dacă în perioada comu-

SATUL din ȚARA FĂGĂRAȘULUI

Foto

1. Ca

să m

odel

de se

c. XV

III

29A P O S T O L I A • N R . 1 3 4 • M A I 2 0 1 9


nistă multe dintre obiceiurile ce însoțeau sărbătorile creștine erau ofici-al interzise sau înlocuite. Mai jos vom putea observa că unele tradiții au rămas nezdruncinate în inima românilor, în pofida stihiilor politice sau religioase care au bântuit această parte a Țării.

CEATA DE FECIORI

Ceata de feciori este cel mai cunos-cut obicei din Ţara Făgărașului, obicei vechi și printre puținele ori singurul care se mai păstrează în majoritatea sa-telor din zonă. Ceata de feciori este compusă din tineri feciori și fecioare, care își aleg o gazdă, de cele mai mul-te ori casa unui fecior care face parte din ceată. Tinerii se adună la gazdă pen-tru prima dată pe 6 decembrie, chiar în ziua de Sfântul Nicolae, atunci când

se stabilește ce funcţie are în ceată fiecare fe-cior. În vechime, Vătaful mare și Vătaful mic erau aleși în fața primarului și a jandarmului. Aveau o responsabilitate foarte mare timp de un an de zile, pentru că ei răspundeau de ordinea și de liniștea din sat pe toată perioada sărbătorilor și chiar după aceea.

Când ceata se află la gazdă, steagul (Foto 2) se arborează fie la podul casei, fie la poartă, înăl-ţat pe o prăjină foarte înaltă. Cei care nu fac par-te din ceată au dreptul, dacă sunt în stare, să

Foto.

2. C

asă d

in Sâ

mbăta

de Jo

s, se

c. XX

Foto

3. Ce

ată de

fecio

ri, an

ii ‘30

A P O S T O L I A • N R . 1 3 4 • M A I 2 0 1 930


„fure” steagul (îl pot smulge din mâna ste-garului sau a celui care îl joacă). Este o mare rușine pentru ceată dacă i se fură steagul, pentru că acesta trebuie păzit cu cea mai mare atenţie. Obiceiul steagului, însă, nu mai este păstrat decât în foarte puţine sate din Ţara Făgărașului

COLINDATUL

Pentru colindat, feciorii trebuie să toc-mească lăutari din timp, iar dacă nu există lăutari în sat sunt aduși din alte localităţi și numai în Ajun de Crăciun. De obicei erau tocmiţi unul sau doi lăutari. În ultima vre-me se tocmește chiar o formaţie de lăutari, compusă din 3-5 persoane (clarinet, vioa-ră, trâmbiţă, tobă), după cum se găsește și după cât doresc feciorii să cheltuiască. Lăutarii stau la gazdă, mănâncă și beau îm-preună cu ceata.

JOCUL CETEI

În prima zi a sărbătorii Nașterii Dom-nului, cetașii merg la biserică îmbrăcați în port popular și îi colindă pe credincioșii veniți la slujbă. Feciorii și fetele din ceată, în prima zi a sărbătorii, scot jocul la cămi-nul cultural. „Jocul” se ține în toate cele trei zile de Crăciun, apoi pe 2 ianuarie, de Bo-botează și de Sfântul Ion.

PORTUL

Feciorii din ceată se îmbracă în portul po-pular specific iernii, format din cioareci, că-mașă, pieptar, haină (recăl1) și cizme. Pe cap poartă o căciulă care în majoritatea satelor este împodobită cu o „vâstră2”. Vâstra era con-fecţionată pe vremuri de fetele din ceată, cu flori artificiale, pene de păun, busuioc și oglinzi. Acum feciorii poartă vâstrele confec-ţionate de mamele și de bunicile lor.

VIFLAIMUL

Un alt obicei specific zonei și păstrat de copii este Viflaimul, care diferă de la o localitate la alta. În ajun de Crăciun, o ceată de copii se adună în capătul satului cu Viflaimul deja pregătit, care este o bise-rică în miniatură, realizată în totalitate din lemn și acoperită cu crengi de brad, hâr-tie colorată și foarte multe iconiţe; și așa merg din casă în casă și dau „Bună Dimi-neaţa la Moș Ajun”. Acest obicei se întinde 1. Haină lungă (bărbătească) de postav.2. Buchet din flori purtat deasupra căciulei.

Foto

4. Vă

taful

mare

din D

ragu

ș (Va

sile T

ataru

) cu s

teag,

1929

31A P O S T O L I A • N R . 1 3 4 • M A I 2 0 1 9


până în Maramureș și diferă foarte mult de la o zonă la alta.

Un lucru deosebit este că acești feciori au purtat peste ani tradiția costumului po-pular, mai cu seamă la aceste săbători de iar-nă, care se încheie cu Boboteaza, ultima săr-bătoare de iarnă la care ceata mai îmbracă portul popular. Cetașii, fete și băieţi, parti-cipă la slujba religioasă pe marginea râului, nu în biserică, unde preotul sfinţește apa și pe alocuri aruncă crucea în râu, pentru a fi recuperată de feciori. În aceeași seară ceata se desface până la anul următor.

FOŞNICUL

În satele săsești din Ţara Făgărașului, „Foșnicul“ sau „Balul Însuraţilor“ este obice-iul popular care încheie seria sărbătorilor de iarnă. Acesta este de fapt o petrecere a între-gii localităţi, la care merg doar cuplurile că-sătorite, îmbrăcate obligatoriu în costume po-

Foto

5. Ce

ata de

fecio

ri din

Sâmb

ăta de

Jos,

2018

pulare. Foșnicul este organizat în jurul zilei de 24 ianuarie și simbolizează bucuria Unirii lui Cuza. Din acest motiv, în unele sate, la ora 12.00 noaptea se joacă Hora Unirii. Obiceiul mai este practicat la Cuciulata și în alte câte-va sate în care au locuit sași.

Deosebite lucruri se ascund în satele românești, care sunt cu neputință de așternut aici, ori pentru că au dispărut, ori poate pen-tru că s-au dat uitării și nu le-am cunoscut. Nu putem, totuși, pătrunde tainele fiecarui cătun în parte, în care o tradiție omenească, împletită cu cea sfântă, a lăsat urme, aproa-pe șterse azi, dar frumoase, în ia, netermi-nată încă, a poporului român.

Pr. Mihail Damașcan

Bibliografie:• www.tarafagarasului.eu• Intervievați – Bogdan Gălbincea și Ma-

ria și Ion Popa, ambii din Sâmbăta de Sus.

A P O S T O L I A • N R . 1 3 4 • M A I 2 0 1 932

D I N P A G I N I D E S C R I P T U R {

O utrenie obișnuită1 din Biserica noastră, cum sunt, de altfel, slujba de sfeștanie,

Te Deum-ul și alte ierurgii, au în partea de început cântarea „Dumnezeu este Domnul...”. Textul în sine este format din câteva versete ale Psalmului 117 (27,

26) sau din alte locuri ale Scripturii. Dată fiind ocurența lor atât de mare și în cult, vă pro-punem o analiză a mesajului înscris în fraza de mai sus.

CINE ESTE DOMNUL, CARE DOAR EL ESTE DUMNEZEU?

Partea versetului de analizat se găsește în Psalmul 117, 27 (cf. LXX) și este tradusă ast-fel: „Dumnezeu este Domnul și S-a arătat nouă”2; versetul continuă astfel: „rânduiți sărbă-toare cu ramuri bogate până la coarnele altarului!”. Din textul original pricepem că predi-catul primei propoziții este o construcție nominală, verbul copulativ fiind subînțeles. Primul substantiv, Dumnezeu, are o întreagă istorie în filologia semită; el este o formă comună care în traducere poate numi o zeitate păgână („Cine-Ți este asemenea între zei, Doamne?” (Ieș. 15,11)) sau poate desemna omul suspus și rangul său: Iez. 31, 11; 17, 13; Iov 41, 17; 4 Reg. 24, 15; Ieș. 15, 15.3 Tot în această categorie intră și denumirea mesianică din Is. 9, 6. Ace-

1. Utrenia, prin formula de deschidere „Binecuvântat este Dumnezeul nostru”, face parte din grupul de slu-jbe care leagă descoperirea din Vechiul Testament, aceea că există doar un singur Dumnezeu, de revelația treimică din Noul Testament. De aceea și mărturisirea de credință de care ne ocupăm face parte din for-mulele care se găsesc în paginile Scripturii și în rugăciunea Bisericii. O altă formă a aceleiași fraze o găsim în cadrul Binecuvântărilor de la Utrenie și de la Rânduiala Slujbei înmormântării și a parastasului: „Binecu-vântat ești Doamne, învață-ne îndreptările Tale”.

2. În original, formulaָּ֪יַו ֘הָוהְי ׀לֵ֤א -se traduce prin „Dumnezeu este Domnul ni S-a arătat”; în greacă s-a tra ּונָ֥ל רֶאdus prin θεὸς κύριος καὶ ἐπέφανεν ἡμῖν, păstrându-se înțelesul. Forma verbală ebraică de hifil o mai întâlnim și în Fac. 1, 15 („și (luminătorii) să stea pentru lumină în tăria cerului: să lumineze pământul”), în Ps. 77, 19 („s-au arătat fulgerele Tale peste lume”) şi de asemenea în Num. 6, 25: „Să-Şi arate Domnul fața Sa către tine și să te miluiască”. Din exemplele de aici ne dăm seama că Dumnezeu este cauza Care face să strălucească fulgerele sau luminătorii pe cer. Când El își descoperă fața, adică atunci când se revelează în diferite forme (totuși criptice), pentru că fața Sa nu putea fi văzută, o perioadă de timp din viața credinciosului era binecuvântată, motiv pentru care autorii Psalmilor se rugau deseori ca Divinitatea să nu-și ascundă „chipul”.

3 În acest verset este vorba de sintagma ba’êAm yleäyae (ʼêlê môʼāb), care, datorită cuvântului yleäyae (ʼêlê) (berbec, conducător de turmă, lider, conducător), poate fi tradusă prin „puternicii Moabului”. „Atunci

„DUMNEZEU ESTE DOMNUL ȘI S‑A ARĂTAT NOUĂ”

33A P O S T O L I A • N R . 1 3 4 • M A I 2 0 1 9


lași cuvânt face referire la îngeri (Ps. 28, 1; 88, 7, cf. LXX), la munţii și la cedrii înalţi care aparţin Divinităţii (Ps. 35, 7; Ps. 49, 10; Ps. 79, 11)4. Așadar, se impune să fim atenți la context și la traducere ca să înțelegem când este vorba despre Dumnezeul lui Israel și când de altcineva sau de altceva.

De aici decurge interdicția logică „să nu vă închinați altui zeu, căci Domnul Dumnzeu se numește gelos” (Ieș. 34, 14). Celălalt cu-vânt de care ne ocupăm este „Domnul”. Deși am mai scris despre el, să amintim totuși că este un substantiv propriu, în original for-mat din patru litere, YHWH, care desem-nează numele prin care Creatorul cerului și al pământului S-a revelat în Vechiul Testa-ment. Traducerea are la bază verbul a fi, iar înțelesul lui a fi se găsește în locul clasic din Ieș. 3, 14: „Eu sunt Cel ce sunt”. Această de-clinare a lui a fi I S-a atribuit și Mântuitoru-lui, El Însuși numindu-se pe Sine „Eu sunt”5, Domnul”6, „Dumnezeu”7.

Așadar, atunci când cântăm „Dumne-zeu este Domnul...”, poate ni se pare că avem de a face cu o tautologie, cu o repetiție fără sens, dar în original se mărturisea credința

s-au tulburat căpeteniile Edomului și pe mai marii moabiților i-a cuprins spaima”, Francis Brown, D.D., D. Litt., The Brown, p. 18.

4. Ibidem, p. 42.5. „Iisus le-a zis: Adevărat, adevărat zic vouă: Eu

sunt mai înainte de a fi Avraam.” (Ioan 8, 58).6. „A răspuns Toma și I-a zis: Domnul meu și Dumne-

zeul meu!” (Ioan 20, 28) „Și a zis lui Petru ucenicul acela pe care-l iubea Iisus: Domnul este.” (21, 7)

7. „Cu siguranță să știe deci toată casa lui Israel că Dumnezeu (Tatăl), pe Acest Iisus pe Care voi L-ați răstignit L-a făcut Domn și Hristos.” (Fapt. 2, 36)

în Unul și Același Dumnezeu, Care este ade-văratul creator, proniator și izbăvitor celor credincioși. Un text asemănător celui de care ne ocupăm îl găsim în Ps. 143, 15 („fericit e poporul al cărui Dumnezeu este Dom-nul”), dar și în Psalmul liturgic 145, 5: „Fe-ricit cel care Îl are ajutor pe Dumnezeul lui Iacob: nădejdea lui este în Domnul Dum-nezeul lui”. Faptul că textul biblic continuă prin „și S-a arătat nouă” înseamnă că Acel Dumnezeu, Care în timpul celor din vechi-me se revela la cortul mărturiei și la templu, ne vorbește astăzi prin Fiul, „prin Care toa-te s-au făcut” (Ioan 1, 3).

Mărturisind aceeași pietate și același duh de trăire cu cei din trecut, noi concentrăm în trei cuvinte o întreagă revelație și o lucra-re mântuitoare a Domnului, fapt deosebit de important, dacă este conștientizat de cei ce slujesc, dar și de cei care participă la o ast-fel de slujbă. Cu alte cuvinte, Dumnezeu este rugat ca, așa cum S-a arătat întru ajutor în momentele decisive din viața poporului ales și a Noului Israel, așa să se manifeste prin harul Său și în slujba în care Îi este che-mată mila, prezenţa. Așadar, a înțelege mă-car o parte din semnificațiile unei cântări presupune o îmbogățire a cunoștințelor, dar și a credinței.

ASTĂZI (MAI) SUNT ȘI ALȚI DOMNI?

Mai mult decât oricând, astăzi ni se pro-pun alți domni spre a ne fi reper (care nu sunt nu zeități păgâne, precum odinioară în Canaan, Asiria, Babilonia, Egipt, Grecia,

A P O S T O L I A • N R . 1 3 4 • M A I 2 0 1 934


Roma etc., unde patronau evenimentele na-turii), „domni” prin care să ne canalizăm energiile sufletului și, implicit, ale trupului, spre ceva din afara noastră, și nu spre inte-riorul nostru. Așadar, domnii de odinioară au în spate lucrarea satanică a stăpânitoru-lui lumii acesteia („acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară” (Ioan 12, 31)), care își rafinează ofertele și ispitele după moda lumii pe care, tot el, o îndreaptă spre autodistrugere. Mai este de remarcat și fap-tul că, odinioară, Domnul era Unul Singur, fapt bine exprimat în prima poruncă-îndemn a Decalogului: „Ascultă, Israele: Domnul Dumnezeul tău este singurul Domn; să-L iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toa-tă inima ta și din tot sufletul tău și cu toată puterea ta.” (Deut. 6, 5-6) și „Să nu ai alți dumnezei afară de Mine” (Ieș. 20, 3). În schimb, idolii de altă dată și cei contempo-rani sunt atâția cât este nevoie ca să ne îm-pleticească mințile, să ne fure inimile spre slujirea lor, și nu spre cele sfinte8.8. Pentru a ne face o idee despre fragmentarea

lăuntrică pe care o produce în noi mulțimea ofer-telor lumii de azi, având în vedere materia păcatelor, credem că este potrivit să amintim de unul din dialogurile Sfântului Macarie cel Mare cu diavolul: „Avva Macarie locuia odată în pus-tia cea mare și petrecea numai el singur, iar mai jos era altă pustie în care locuiau mai mulți frați. Și lua seama bătrânul la cale și a văzut pe satana venind în chip de om ca să treacă pe acolo. Și se arăta că poartă o haină de in cu multe găuri și la fiecare gaură era spânzurată câte o tivguliță (momeală, ispită). Și i-a zis lui marele bătrân: unde te duci? Și i-a răspuns: mă duc să aduc aminte fraților. Și bătrânul i-a zis: și la ce îți tre-buie ție aceste tivgulițe? Și a zis: bucate duc fraților. Iar bătrânul a zis: dar toate acestea? Și a

Mai constatăm și că astăzi se folosec deseori apelativele „domnul”, „doamna”... Care a fost drumul parcurs de cuvânt în de-venirea sa? O mică încursiune în istoria re-ligiilor ne ajută să ne amintim că, în monar-hie, regele avea vocația de a fi reprezentantul vizibil al lui Dumnezeu pe pământ, de unde se înțelege și considerația pe care fiecare su-pus trebuia să i-o arate. În timp, conducăto-rii politici evrei nu I-au mai fost fideli lui Dumnezeu, dar au pretins supușilor aceeași reverență.

Mult mai gravă a fost situația în lumea păgână, unde cultul împăratului s-a dezvol-tat atât de mult, încât acesta era considerat un semizeu, a cărui persoană, a cărui statu-ie trebuiau cinstite prin cult public. Generalii imperiului și magistrații, împreună cu cei care aveau funcții importante de decizie, au preluat o parte din denumirile suzeranilor, lucru care explică faptul că fiecare stăpân pe o anume proprietate era un domn pentru cei ce lucrau pentru el. Așa s-a ajuns astăzi la folosirea banală a apelativului „domn”; în schimb, în Biserică, unde creștinii mărturi-sesc „un Domn, o credință și un botez”, me-nirea este de a trăi frăția sau comuniunea, oamenii numindu-se unii pe alţii frate și soră, fiindcă Stăpânul și Stăpâna sunt Hristos – Domnul și Maica Domnului.

Tot între domnii de odinioară sunt de amintit și cei care și-au păstrat în timp pe-renitatea, bineînțeles, tot prin îngăduința lui

răspuns: da, căci de nu va plăcea cumva una, îi aduc alta, iar dacă nici aceasta, îi dau alta, și negreșit dintre acestea una îi va plăcea lui”. Patericul, Alba Iulia, 2003, pp. 138-139.

35A P O S T O L I A • N R . 1 3 4 • M A I 2 0 1 9


Dumnezeu. Astfel, religiile orientale sunt pentru unii mai tentante decât relația unică și personală cu Hristos Dumnezeu Omul, care prin Întrupare ne poate fi cel mai cre-dincios prieten, gata să ne înțeleagă și să ne ajute. În felul acesta simțim cât de benefic

CUVÂNTUL EPISCOPULUI SILUAN...cum face evqnghelia de la vecernia unită cu liturghia din Sâmbăta...

Documents

Transcript of CUVÂNTUL EPISCOPULUI SILUAN...cum face evqnghelia de la vecernia unită cu liturghia din Sâmbăta...