CUVÂNT ÎNAINTE

CUVÂNT ÎNAINTE

Această carte conţine interviuri care au fost transmise iniţial prin Radio Vocea Evangheliei din Timişoara şi din multe alte oraşe.

Domnul Isus Cristos le-a spus ucenicilor Săi: „Ce auziţi şoptindu-se la ureche, să propovăduiţi de pe acoperişul caselor” (Matei 10:27). Exact aşa s-a întâmplat cu aceste interviuri. Ele au fost spuse într-un mic studio, iar apoi mii şi mii de oameni le-au auzit prin antena de pe acoperişul caselor. Evanghelia se împlineşte sub ochii noştri, dar noi nu luăm seama...

Acestea sunt simple şi umile mărturisiri ale unor oameni care au fost păcătoşi şi, deşi se numeau creştini, erau morţi din punct de vedere spiritual în păcatele lor. Dar Cristos Domnul, prin Duhul Sfânt, i-a trezit la adevărata viaţă.

Este o umilire să-ţi mărturiseşti starea ta de păcătoşenie. Alţii te-au crezut bun, iar tu să-ţi dai jos masca de creştin şi să spui că erai un creştin fals, că ţi-au plăcut plăcerile şi păcatul, că n-ai ascultat de voia lui Dumnezeu, ci de voia lui Satan. Dar umilirea aceasta poate folosi altora, care sunt robiţi de aceleaşi patimi şi păcate, iar Duhul Sfânt îi poate trezi şi pe ei la o viaţă nouă. Chiar şi cel mai decăzut şi ruinat om poate fi schimbat de Dumnezeu. Este mare har!

Aceste mărturisiri sunt binecuvântate; ele Îl arată pe Cristos Domnul ca singurul şi adevăratul Mântuitor. Îndrăcitului vindecat din Gadara, Domnul i-a zis: „Du-te acasă la ai tăi şi povesteşte-le tot ce ţi-a făcut Domnul şi cum a avut milă de tine.” (Marcu 5:19). Rezultatul acestei mărturisiri poate fi văzut atunci când Domnul Isus a venit din nou în părţile acelea, iar oamenii au alergat din toate împrejurimile şi i-au adus pe cei bolnavi să-i vindece. Ei şi-au zis: „Dacă l-a putut vindeca pe acel îndrăcit turbat, El îi poate vindeca şi pe bolnavii noştri”. Şi El i-a vindecat.

Interviurile acestea, puse acum în scris, arată că şi azi Cristos Domnul are aceeaşi putere. El dă o viaţă nouă, cu totul schimbată. Oameni care au fost morţi în păcate şi care nu se puteau izbăvi pe ei înşişi, s-au predat în mâna Domnului, iar El i-a înviat pentru Dumnezeu şi le-a transformat viaţa.

Acestea sunt experienţe reale. Aceşti oameni au acum un creştinism viu, binecuvântat; sunt copii ai Tatălui Preaînalt şi moştenitori ai gloriei eterne.

Citind aceste mărturisiri, Duhul Sfânt să te lumineze să-ţi dai seama că şi viaţa ta poate fi transformată într-o viaţă mult binecuvântată pentru familia ta şi pentru cei în mijlocul cărora trăieşti, iar fericirea eternă va fi a ta.

Eu mă rog pentru aceasta!

Roagă-te şi tu!

Pastor

Petru Popovici

RODICA BERCEAN

AM HOTĂRÂT CA GLASUL MEU SĂ SE AUDĂ ÎN CER

Te-ai gândit vreodată să hotărăşti ca glasul tău să se audă în Cer? Rodica Bercean pur şi simplu a hotărât într-o zi acest lucru. Chiar dacă mama şi fraţii ei mergeau la o biserică baptistă, timp de treizeci de ani tatăl Rodicăi Bercean a fost prieten cu alcoolul. Din acest motiv Rodica nu o dată a sărit pe geam ca să scape de scandalurile făcute de tatăl ei în familie. Dar a venit un moment când Rodica s-a hotărât să nu mai rămână pasivă.

Reporter:

Rodica este studentă în anul III la Facultatea de Asistenţă Socială din Cluj, iar versetul ei preferat din Biblie este: „Cheamă-Mă şi-ţi voi răspunde; şi îţi voi vesti lucruri mari, lucruri ascunse, pe care nu le cunoşti”.

Rodica Bercean:

Eu am crescut în Biserica din Zalău. Am crescut în spiritul Bisericii şi am hotărât să-L slujesc pe Dumnezeu din toată inima mea, pentru că aşa făceau mama, fraţii mei mai mari şi fiecare din cei pe care eu îi întâlneam acolo.

Însă la începutul clasei a XII-a am găsit scris în Biblie că Iaebeţ s-a rugat aşa: „Dacă mă vei binecuvânta şi-mi vei întinde hotarele, dacă mâna Ta va fi cu mine…”. Şi apoi scrie: „Dumnezeu i-a dat ce ceruse”.

La începutul clasei a XII-a m-am hotărât să fac şi eu legăminte cu Dumnezeu, ca Iaebeţ. Îmi doream mai mult de la viaţa mea şi de la mine, în relaţia cu Dumnezeu.

Chiar dacă-mi dădeam toată silinţa, simţeam că-mi lipseşte ceva. Aşa cum Pavel mărturisea că voia să facă binele, dar răul stătea legat de el, şi eu adesea simţeam cum răul stătea legat de mine. Când am citit despre Iaebeţ am zis: „Doamne, vreau să intru într-un legământ deosebit cu Tine”.

Reporter:

Ce ne spui tu arată că nu Biserica te împlineşte, fie aceasta baptistă, penticostală, ortodoxă, catolică sau oricare alta. Nicidecum eticheta vreunei Biserici, ci aşa cum spune tot apostolul Pavel: „Cristos în voi, nădejdea slavei”.

Dacă am defini biserica prin zidurile clădirii respective, n-am câştiga absolut nimic. Biserica este în inima noastră şi este construită din „pietre vii” – din oameni.

Rodica Bercean:

Aşa este. Tot în acea perioadă Dumnezeu a început să lucreze în mod special în biserica noastră din Zalău. Deşi eram doar în clasa a XII-a, am zis: „Doamne, vreau ca nici o zi să nu treacă fără ca o oră să citesc din Biblie şi o oră să mă rog”. Acesta era legământul meu, ca al lui Iaebeţ.

Membrii bisericii noastre au început să se întâlnească vinerea seara pentru rugăciune. Oamenii se rugau concret şi Dumnezeu le răspundea concret. Era o mare putere în rugăciune. Nu mai era doar rugăciunea aceea obişnuită, ci era o putere care venea şi umplea vieţile celor prezenţi acolo.

Într-o seară de rugăciune, după un an în care m-am rugat şi am citit din Biblie, am înţeles că Dumnezeu îmi spune: „Îţi voi da ceva deosebit. Voi răspunde la ceea ce Îmi ceri”.

Reporter:

Cum îţi vorbeşte ţie Dumnezeu?

Rodica Bercean:

Într-o seară ne-am dus la rugăciune la o familie. Când ne-am ridicat de la rugăciune, gazda a spus: „Rodica, am primit un cuvânt de înştiinţare pentru tine din partea lui Dumnezeu. Domnul mi-a spus că te-a urmărit pe parcursul acestui an şi a văzut sinceritatea din inima ta”.

Apoi mi-a spus că i-a descoperit Domnul ceva despre două corăbii care erau pline cu cinci oameni în una, cinci în alta. Spunea Domnul: „Dacă crezi în seara aceasta, pentru că am văzut curăţia ta de inimă şi sinceritatea ta, dacă Mă crezi pe cuvânt în seara aceasta, nu vei mai merge la fel acasă”. Eu am înţeles atunci că în acele corăbii eram eu şi fraţii mei. Auzeam în inima mea: „Dacă hotărăşti şi crezi, în seara aceasta vei merge acasă altfel”.

În acea seară a fost un moment în care într-un mod distinct, unic şi personal am cunoscut puterea Duhului Sfânt.

Tot în acea seară am primit şi vorbirea în limbi. Era ceva absolut deosebit pentru mine personal. Îmi amintesc că mă rugam cu mintea şi ştiam bine ce ceream de la Domnul, însă gura mea vorbea în altă limbă.

Vorbeam şi mă rugam Domnului în alte limbi, însă eu ştiam ce mă rog. Nu ştiu dacă erau limbi omeneşti sau limbi îngereşti. În acea seară a fost un moment unic pentru mine, în care eu personal am cunoscut puterea Domnului.

Reporter:

Ce-ai simţit atunci? A fost o bucurie deosebită, o bucurie aparte faţă de tot ce ai întâlnit până atunci? Cum îţi poţi descrie trăirile din momentele respective?

Rodica Bercean:

După ce-am citit despre Iaebeţ, am mai citit în Isaia 58 despre postul adevărat: „Dezleagă lanţurile răutăţii […], dă drumul celor asupriţi şi rupe orice fel de jug; împarte-ţi pâinea cu cel flămând şi adu în casa ta pe nenorociţii fără adăpost; […]. Atunci tu vei chema şi Domnul va răspunde, vei striga şi El va zice: ‘Iată-mă’.” Am fost copleşită de aceste cuvinte. Parcă nu le mai auzisem niciodată, nicăieri.

Atunci am hotărât în inima mea să postesc. Am postit lunea, miercurea şi vinerea, tot anul acela. Oricât eram de obosită fizic, era o putere deosebită în mine.

AM HOTĂRÂT CA GLASUL MEU SĂ SE AUDĂ ÎN CER.

Pe tot parcursul acelui an ceva se schimba deja înăuntrul meu. În timpul în care citeam Biblia, uneori poate doar plângeam, dar în mine se întâmpla ceva. Cred că era o pregătire şi o apropiere de Domnul.

În seara aceea am simţit o bucurie extraordinară, dar o bucurie în „agonie”, pentru că-mi amintesc cum mă rugam înaintea Domnului şi nu mai auzeam pe nimeni; cu toate că toţi se rugau foarte tare, eu eram în închinare.

Reporter:

Este trist că pentru mulţi creştini, pentru mulţi dintre noi, rugăciunea a devenit o „datorie de onoare”. De asemenea, citirea Bibliei este o datorie de onoare şi dacă ne-am propus să citim trei capitole din Biblie pe zi şi să ne rugăm un sfert de oră, aşa facem. Poate ne ţinem de aceste lucruri care au devenit un fel de ritual, însă golit de bucuria aceasta extraordinară pe care ai simţit-o tu, de această fervoare în prosternarea, în închinarea înaintea lui Dumnezeu.

Au fost momente în viaţa ta când te rugai doar din obligaţie şi citeai Biblia doar din obligaţie?

Rodica Bercean:

Da, sigur. Este o soră deosebită în Biserica noastră, care ne-a mărturisit că paisprezece ani s-a rugat astfel pentru Biserica noastră: „Doamne, vreau să petrec mai mult timp în rugăciune, vreau să mă apropii de Tine mai mult şi să Te cunosc tot mai mult”.

Reporter:

Rodica, pur şi simplu ne-ai insuflat şi nouă bucuria pe care Duhul Sfânt a lăsat-o în viaţa ta. Dorinţa Duhului Sfânt este să locuiască în fiecare dintre noi.

Rodica Bercean:

Mă rugam în mod special pentru cei din casa mea. Tot în Isaia 58 scrie: „Ai tăi vor zidi iarăşi pe dărâmăturile de mai înainte”. Mă întorceam adesea seara de la rugăciune şi spuneam: „Doamne, fraţii mei au crescut în biserică, cunosc şi Biblia, însă nu am siguranţă pentru ei” - cum nu avusesem înainte pentru mine. Ştiam că oricând pot să cadă şi să nu-şi ducă mântuirea până la capăt. Ştiam că doar Domnul ne poate ajuta să ne ducem mântuirea până la capăt.

Am zis: „Doamne, îmi doresc această siguranţă şi pentru fraţii mei”. Treptat, Dumnezeu m-a ascultat şi l-a schimbat pe Dan, fratele meu cel mai mare, apoi pe soţia lui. A urmat un alt frate al meu, Radu.

Însă era ceva ce doream foarte mult. Veneam adesea de la rugăciune şi treceam pe lângă un local cu geamuri mari şi-l vedeam pe Vlad, fratele meu cel mai mic, acolo. Vlad juca biliard. Un vecin mi-a spus: „Rodica, pe tine te-a schimbat Dumnezeul ăsta al tău, i-a schimbat şi pe fraţii tăi mai mari, însă pe Vlad nu-l mai schimbă nimic”.

M-am întărâtat în sinea mea şi-am zis: „Doamne, eu cunosc puterea Ta şi-am făcut un legământ pentru viaţa mea. Fac un nou legământ, ca Iaebeţ, pentru Vlad. Doamne, îl cer pe Vlad din mâna Ta”.

Vlad începea să facă karate; era un copil frumos şi deştept, însă nu punea lucrurile acestea la picioarele Domnului, ci le folosea pentru lumea aceasta. Atunci am zis: „Doamne, eu plec la facultate la Cluj, însă rămân în post şi-n rugăciune şi cer ca Tu să Te apropii de Vlad”.

Când eram acasă îmi puneam mâinile peste patul lui şi ziceam: „Doamne, sfinţeşte locul acesta. Adu puterea Ta, prin Domnul Isus Cristos, aici”. Când Vlad dormea, mergeam iarăşi la patul lui şi mă rugam. La plecare ziceam: „Doamne, rămâi Tu, prin Duhul Sfânt, în casa mea”.

La scurt timp m-a sunat o soră din biserica noastră şi mi-a spus: „Rodica, roagă-te, pentru că Vlad ne întreabă unde ne întâlnim la rugăciune, deoarece vrea să primească şi el ceea ce ai primit tu din partea Domnului”. Fratele meu a trăit şi el bucuria de a fi umplut de Duhul Sfânt.

Mergeam acasă şi Vlad îmi spunea unde este rugăciune sau: „Rodica, vreau să-ţi spun ce visuri am primit din partea Domnului. Hai să-ţi zic ce se întâmplă.”

Eram copleşită că Domnul a împlinit cel de-al doilea legământ al meu. Acum Vlad era ca un viteaz.

Odată spălam haine în baie şi l-am auzit pe Vlad cum se roagă în cameră. Mi-am lăsat lucrul, pentru că Duhul Domnului mă copleşea, şi-am mers şi eu la rugăciune. Vlad a început să postească, şi în zilele de post se ruga din 3 în 3 ore. Domnul a împlinit acest al doilea legământ al meu.

Mai aveam o dorinţă extraordinar de mare în viaţa mea. Am zis: „Doamne, ai făcut lucruri aşa de mari. Doamne, Cuvântul Tău capătă viaţă în mine. Doamne, când te rog, Tu împlineşti ceea ce te rog. Mai am o dorinţă foarte mare.” Era pentru tatăl meu.

Mama ne-a crescut în Biserică. Tatăl meu a crescut şi el într-o familie de creştini baptişti, însă, la puţin timp după căsătoria cu mama, tatăl meu n-a mai mers la Biserică şi s-a afundat timp de treizeci de ani în beţie, în alcool şi-n tutun. Şi-au fost treizeci de ani grei.

Mi-amintesc adesea cum era mama. Ea a rămas credincioasă. Erau momente în care seară de seară casa mea aştepta cu groază ca tata să vină acasă. De fapt nu ne doream să vină, pentru că făcea scandal din orice. Era aşa de greu. Fraţii mei erau mari, eu eram mai mică, însă mi-amintesc groaza pe care o trăiam.

Mi-amintesc cum, locuind la parter, adesea săream pe geam, mergeam la vecini şi sunam la poliţie, când tata făcea scandal, beat fiind. Era aşa de greu.

Mi-amintesc că Dan şi Dana - fraţii mei mai mari - urmau să plece în anul I la facultate, iar eu mă gândeam: „Doamne, cine-o să mai stea între mama şi tata? Doamne, cine o va mai proteja pe mama ca să n-o lovească tata? Sau, Doamne, cine va avea grijă de noi?”. Cumva, tăria mea era în ei şi protecţia mea era-n ei, că erau mai mari. Însă Dumnezeu a avut El Însuşi grijă de noi.

Lucrurile începeau să se schimbe, însă tata venea tot beat acasă. Dar era ceva ce ne proteja. Niciodată nu putea să se apropie de mama. Chiar dacă era în faţa ei, cu mâna ridicată, gata să dea, ceva o proteja, ceva îl oprea.

Mi-amintesc că erau momente în care eu mă interpuneam între mama şi tata, iar la un moment dat, tata - Dumnezeu îmi dădea aşa o putere - nu putea să mai facă nimic. Nu era putere în mine, ci pur şi simplu era o Prezenţă.

Tata mă iubea foarte mult, dar de multe ori îmi spunea „Scorpie” sau „Tu scorpie”. Veneau nişte duhuri peste el.

Mama, deşi seara era obosită şi epuizată de scandalul din ziua respectivă, dimineaţa avea puteri noi. Fraţii mei îi tot spuneau: „Mamă, divorţează!”. Şi mama spunea: „Da. Am să divorţez!”. Dar până dimineaţa uita tot şi nu mai spunea nimic de divorţ.

Odată am întrebat-o: „Mamă, spune-mi de ce nu vrei să divorţezi?”. Şi mama mi-a spus: „Nu vreau să divorţez pentru că vreau să-I rămân credincioasă Domnului. Nu vreau să divorţez pentru că nu-mi doresc ca atunci când vei veni de la şcoală, să-l vezi pe tatăl tău pe marginea şanţului. Nu-mi doresc ca atunci când vei fi la şcoală, colegii să te întrebe: ‘Ce fac părinţii tăi?’ iar tu să spui: ‘Părinţii mei sunt despărţiţi’.”

Am fost copleşită de credincioşia mamei mele. M-am hotărât înaintea Domnului şi-am zis: „Doamne, dac-ai ascultat aceste două legăminte pentru fraţii mei, te rog în mod deosebit primeşte şi mijlocirea mea de acum, o nouă mijlocire”. Am observat că puterile mamei mele slăbeau şi-i era greu să creadă că mai sunt şanse pentru tata, care, după treizeci de ani, era tot mai cuprins de patima alcoolului.

Am zis: „Doamne, plec iarăşi la Cluj, însă intru din nou în legământ - încep să mă rog şi să postesc pentru tata. Şi dacă el ştie mai mult din Biblie decât ştiu alţii, dacă tatăl meu cunoaşte Biblia bine şi nu ascultă de nimeni, Te rog în mod deosebit, du-Te noaptea la patul lui şi vorbeşte-i prin visuri şi vedenii.”

Într-o seară tata mi-a spus: „Eu nu mă duc să mă culc pentru că am visuri. Şi ce-i mai rău e că se întâmplă ceea ce visez. De şase luni am visuri şi se întâmplă ceea ce visez”.

Am înţeles că Dumnezeu mi-a ascultat şi acest al treilea legământ. Într-o seară, tatăl meu a venit ameţit de alcool, a mers în camera lui Vlad, fratele meu mai mic, şi a spus: „Dacă nu vă rugaţi cu mine acum, eu mor”. În acea seară ne-am rugat într-un mod deosebit. Aceea a fost seara în care Dumnezeu S-a apropiat în mod deosebit de tatăl meu.

La scurt timp după aceea, tata s-a dus şi el la rugăciune în Biserică şi a mărturisit în faţa tuturor că a fost un fiu risipitor timp de treizeci de ani, dar că s-a întors acasă şi că Domnul i-a pus „un inel în deget”.

Dumnezeu mi-a spus cândva: „Cheamă-Mă şi-ţi voi răspunde; şi îţi voi vesti lucruri mari, lucruri ascunse, pe care nu le cunoşti”. Domnul mi-a răspuns.

Glasul meu s-a auzit în cer şi Domnul a schimbat viaţa mea. Apoi, Domnul a zidit pe dărâmăturile din casa noastră, din tata, din fraţii mei şi din viaţa mea. El a început să le întărească şi să le zidească la loc.

Reporter:

Dumnezeu este Cel care întoarce toată familia la El. Dacă ceri cu credinţă mântuirea celor din casa ta sau a celor dragi ţie, Dumnezeu face acest lucru.

Pe de altă parte, n-aş vrea să generalizăm sau să scoatem un principiu dintr-o experienţă personală. Dar nici nu vreau să încercăm să-L limităm pe Dumnezeu doar la ceea ce credem noi că ar putea face. El lucrează cum vrea, fără să ne dea nouă socoteală, indiferent de cultul sau denominaţiunea din care facem parte. Noi suntem „lutul”, dar „OLARUL” este EL!

Dragi prieteni, dacă doriţi o schimbare adevărată în casele şi-n familiile dumneavoastă, puneţi-L pe Dumnezeu la încercare într-un mod copilăresc, cu o credinţă simplă şi sinceră, dar care poate sfărâma toate puterile celui rău, şi veţi vedea cum întreaga casă se va întoarce la Dumnezeu.

CORNELIU TONŢ

MI-AM FĂCUT UN PRIETEN: ALCOOLUL

Am continuat cu prieteniile, cu jocurile de noroc, cu nopţile pierdute, care acum aveau alt scop: dacă nu-mi băteam bunica şi mama, care m-au crescut, veneam acasă şi-mi băteam soţia pentru că era „proprietatea mea”, era subordonata mea, era sluga mea, era sclava mea... credeam eu...

Reporter:

Corneliu Tonţ a cunoscut succesul, dar a cunoscut şi adâncul cel mai negru. În adolescenţă era liderul tinerilor din cartier. A jucat rugby, avea un aspect plăcut, dar aceasta nu l-a împiedicat să-şi piardă familia şi absolut tot ce avea şi să ajungă boschetar în Gara de Nord din Timişoara.

De ce aţi ajuns în această situaţie?

Corneliu Tonţ:

Am ajuns acolo după anii de sport, după diversele cuceriri amoroase şi după ce am avut o mică afacere. În gară mi-am pierdut chiar şi actele şi am devenit un „om liber”.

Eram un om extraordinar de liber - n-aveam decât cerul deasupra. Nu mă căuta nimeni, nu mă întreba nimeni nimic, nu mă deranja nimeni, nu mă bruia nimeni. Nu mai aveam familie, nu mai aveam prieteni, nu mai aveam angajaţi, nu mai aveam pe nimeni să mă pisălogească. Timpul era imens pentru mine - o oră, o săptămână, o zi, o lună - puteam să-mi fac calculele şi acolo am tot stat şi m-am gândit.

Concluzia la care am ajuns era că nu am greşit niciunde. Cu nici 10-15 zile înainte de a ajunge în gară, aveam o maşină închiriată, un apartament închiriat, aveam soţie, un copil, al doilea copil era pe cale să se nască, aveam familie, aveam firmă. Este incredibil cum se pot destrăma toate deodată.

Reporter:

Stimaţi cititori, Corneliu Tonţ nu a făcut nici o greşeală sau nu şi-a identificat nici o greşeală până în momentul când a ajuns jos de tot. Poate că ar fi un mic amănunt de observat aici, şi anume: şi-a făcut un prieten care se numeşte ALCOOLUL.

Corneliu Tonţ:

Alcoolul, acest flagel, acest cancer al secolului, al acestui sfârşit de lume, este un duh, este ceva care pune stăpânire pe tine. Precis sunt unii care înţeleg exact ce spun.

Mai întâi alcoolul a dus la divorţul părinţilor mei. Când aveam un an şi jumătate, părinţii mei s-au despărţit. Tata venea beat acasă. Au început certuri, care au degenerat în scandaluri, şi s-au despărţit, cu toate că se căsătoriseră doar cu un an şi jumătate înainte, dintr-o dragoste extraordinară.

Tata a încercat de cel puţin 2-3 ori să-şi refacă viaţa, dar flagelul alcoolului şi duhul curviei şi al preacurviei, care îl stăpâneau, nu l-au lăsat. Schimba femeile, schimba căsniciile, făcea copii, se retrăgea dintr-un oraş în altul, şi toate erau sortite eşecului.

La fel şi mama: după despărţire a căutat să-şi refacă viaţa, până când a plecat din lumea asta, la 47 de ani. Căutând să-şi refacă viaţa, schimba bărbaţii, dar erau rateuri şi eşecuri care se terminau în alcool.

Acesta era mediul în care m-am născut, la periferia oraşului Timişoara, un cartier de oameni care fac la fel ca şi ceilalţi români: consumă alcool din diferite motive - de Crăciun, de Paşti, de luni până sâmbătă, de necaz, de bucurie, când fată căţeaua, la o înmormântare, la o cununie etc.

Apoi am început să-mi modelez corpul, ca să arăt prezentabil. Dar cu trupul poţi atrage trupul altora, nu poţi atrage sufletul altora. Atunci am început să devin violent, să fumez, să beau. Să nu credeţi că acest duh al alcoolului vine cu damigene de pălincă de 10 litri – NU. Vine cu câte un lichior, cu câte un cocktail, un mic aperitiv, şi uite aşa începi să devii imun la 1 litru de alcool, de tărie.

Prietena mea a rămas gravidă şi ne-am căsătorit, dar eu am continuat cu prieteniile, cu jocurile de noroc, cu nopţile pierdute. Acum nu-mi mai băteam bunica şi mama, care m-au crescut, dar îmi băteam soţia pentru că ea era „proprietatea” mea, subordonata mea, sluga mea, sclava mea... credeam eu...

Dar moartea bunicii care mă crescuse a venit ca un şoc aşa de mare încât m-am retras o lună în alcool. M-am izolat, m-am retras în căsuţa mea de melc şi am stat acolo „îmbibat“ în alcool. N-am înţeles că-i un semnal de alarmă.

La nici doi ani de zile, primesc al doilea mare semnal de alarmă: mama mea, la cei 47 de ani şi la viaţa dezordonată pe care o dusese, mama mea, care avea casă la sat, garsonieră, terenuri, maşini, o firmă de comerţ, mama mea, în două săptămâni, la al treilea infarct, moare.

M-am refugiat în alcool timp de vreo 6 luni de zile. Familia a încercat să mă oprească de la aceste dezmăţuri, aceste ascunzişuri, această retragere în alcool, dar n-a reuşit nimeni.

Mi-am lăsat familia la socrii şi am început să umblu pe străzi. Am căutat ajutor la prieteni, la foştii mei angajaţi, la cei care aveau datorii la mine, dar toţi m-au refuzat. A fost şocant pentru mine!

La început am luat-o în glumă şi cu banii ce-i mai aveam am început să umblu prin baruri de noapte şi prin casino-uri, prin locuri în care se consuma alcool. Încet, încet, banii s-au terminat.

Am dormit o iarnă în garaje, în cimitire de maşini, în scări de bloc, am ajuns să dorm în tramvaie până la ultima cursă. Acolo vă daţi seama cât de liber şi de liniştit eram. După ultima cursă a tramvaielor dormeam pe stradă şi până la urmă am ajuns să dorm în gară, unde era totuşi cald.

În gară trebuia să ai putere ca sa-i domini pe ceilalţi, iar eu în acel moment n-o mai aveam. Ca să-i domini pe boschetari trebuia să fi puternic, trebuia să te impui, dar nu mi-a reuşit şi atunci dormeam la clasa a II-a, unde era mai rece, nu la clasa I.

Vă daţi seama cum arătam: slab, nebărbierit. Treceam pe lângă colegi sau prieteni, îi salutam şi mă distram că nu mă mai recunoştea nimeni în halul în care arătam.

Nişte prieteni, la care-mi reparam maşinile de la fosta mea firmă, m-au lăsat să dorm într-un garaj. Acolo am dormit un an de zile, pe o banchetă din spate de la un Ford Taunus. Dar acolo era un radio-casetofon de maşină, la care ascultam Radio Vocea Evangheliei.

Îmi puneam sticla de vin, de votcă, de ţuică sau de pălincă în faţa mea pe masă şi mă rugam lui Dumnezeu: „Doamne, auzi cum s-a schimbat viaţa celui care este invitat la radio, schimbă şi viaţa mea!”. Plângeam, mă rugam, dar nu rezistam. După ce se încheia emisiunea continuam să beau. Ascultam cu drag şi plângeam.

Mi-am dat seama atunci că nu mai este nici o altă şansă pentru mine decât Dumnezeu. Şi El m-a scos de acolo.

Dragul meu prieten, poate stai acum în faţa unui pahar şi simţi că ceva te leagă şi nu te lasă să vii la o biserică. Trebuie să iei legătura chiar acum cu Cel care a creat lumea aceasta, cu Cel care ne-a dat viaţă.

Aş dori să se-nchidă toate birturile, nu dintr-un ordin guvernamental, ci aş vrea să se-nchidă din lipsă de clienţi.

Dumnezeu m-a ajutat: soţia mea s-a întors la mine şi mi-am refăcut viaţa. Ne-am botezat şi eu şi soţia şi fiica mea, care avea 18 ani.

Reporter:

Dumnezeu este Cel care poate şi vrea să facă minuni şi astăzi, cu viaţa fiecăruia dintre noi, indiferent de starea în care te afli, dragul şi iubitul nostru cititor.

Indiferent de „garajul” în care eşti sau de „gara“ în care locuieşti, Dumnezeu vrea să te ridice de acolo şi

să-ţi pună piciorul pe Stâncă. Iar Stânca este Fiul Său, Domnul Isus Cristos. Dumnezeu să te binecuvânteze !

P.S. Intre timp si tatal lui Corneliu Tont, domnul Corneliu Tont senior s-a intors la Domnul si Il slujeste pe Dumnezeu.

IOVANCA STRATAN

ERAM NEMULŢUMITĂ PE TOATE PLANURILE. ERAM UN OM FOARTE COMPLEXAT.

Am fost permanent în căutarea unui tată pentru că tatăl meu m-a părăsit. Dar L-am găsit pe Dumnezeu ca Tată.

Reporter:

Cum era viaţa ta înainte de a-L cunoaşte pe Cristos?

Iovanca Stratan:

Este impropriu spus viaţă, pentru că eram moartă, de fapt. Sufletul meu era mort la vremea aceea, înainte de a-L cunoaşte pe Dumnezeu cu adevărat. Nici nu mai trăiam; eram ca o legumă.

Îmi doream să nu mai exist, eram disperată. Simţeam că mă afund în nisipuri mişcătoare şi cu cât încercam să ies la suprafaţă, cu atât mă adânceam mai rău.

Mă simţeam respinsă, aveam impresia că nimeni nu mă doreşte, că nimeni nu mă iubeşte, că sunt inutilă, că tot ce-am făcut am făcut degeaba. N-am fost capabilă să fac o şcoală bună, iar relaţiile mele cu oamenii erau proaste.

Îmi plăcea muzica rock foarte mult şi avusesem o perioadă în care umblam cu aşa-zişii „bătrâni” ai oraşului. Umblam pe malul râului sau pe la pădure, ca haiducii, şi mi se părea grozav. Dar oamenii cu care umblam erau nişte oameni blazaţi. Ei considerau că totul este inutil, că viaţa este un nimic.

Şi limbajul pe care-l foloseam era foarte murdar, iar aceasta mă influenţa şi în interiorul meu. Tot ceea ce făceam, făceam ca să mă murdăresc.

Reporter:

Părinţii tăi ce spuneau despre starea aceasta?

Iovanca Stratan:

Tatăl meu este plecat în Germania de mulţi ani, iar mama mă scăpase demult din mână.

Având părinţii divorţaţi, m-am plimbat de la unul la altul. Fiecare şi-a făcut datoria aşa cum a putut, dar asta m-a făcut să fiu nesigură, să n-am încredere în oameni, deşi am fost întotdeauna prietenoasă, sociabilă şi sinceră.

În liceu l-am cunoscut pe soţul meu. Foarte repede am rămas însărcinată şi am făcut trei avorturi. Ultimul m-a marcat cel mai mult. A fost momentul în care mi-am dat seama că am un suflet şi m-am speriat că s-ar putea să îl pierd din cauza acestor crime pe care le-am făcut.

Reporter:

Când te-ai gândit că totuşi există Dumnezeu?

Iovanca Stratan:

O colegă mi-a vorbit despre Dumnezeu, într-un moment de disperare - tocmai făcusem ultimul avort.

Până atunci mai făcusem trei avorturi. Primul l-am făcut la 18 ani. La ultimul avort am devenit conştientă că este o crimă şi m-am speriat.

Reporter:

Cum ai devenit conştientă că este crimă?

Iovanca Stratan:

O prietenă, care este medic, m-a avertizat. Am crezut că sunt însărcinată şi i-am spus ce intenţii am. Ea mi-a zis că a urmărit un reportaj şi că este convinsă că într-adevăr acel copil - „fătul”, cum îi spune ştiinţa - are deja suflet din momentul concepţiei, din momentul în care ovulul a fost fecundat. Era foarte marcată şi m-a rugat să nu fac aşa ceva.

Dar n-am ţinut cont de sfaturile ei. Eram „semiconştientă”. După ce l-am făcut am devenit pe deplin conştientă. Ceva urla în mine. Începusem să mă trezesc.

M-am dus la o colegă care era baptistă şi-am întrebat-o: „Mariana, uite ce-am făcut. Crezi că Dumnezeu mă mai poate ierta?”. Mi-a spus că Dumnezeu poate să ierte pe oricine îşi mărturiseşte păcatul.

Reporter:

Aceasta este condiţia principală: să-ţi mărturiseşti păcatul.

Iovanca Stratan:

Îţi dai seama ce întrebare mare a apărut în mintea mea: „Ce fel de Dumnezeu este ăsta?”.

După terminarea orelor de curs am condus-o spre casă, pentru că eram curioasă şi frământată de tot felul de întrebări. Eram, de fapt, speriată pentru sufletul meu. Şi în plus, băieţelul meu Tomas era foarte bolnav de câteva zile şi nu-şi mai revenea. Orice medicament îi dădeam nu-i scădea febra. Eram speriată şi-mi ziceam: „Dumnezeu mi-l va lua şi pe unicul copil pe care-l am deja”.

Colega mea mi-a povestit tot calvarul, tot drumul lui Isus spre cruce, tot ce-a făcut, de fapt, Isus. În cuvinte puţine mi-a explicat cum S-a născut, pentru ce S-a născut Isus Cristos şi cum a ajuns El să fie crucificat pentru păcatele mele.

Reporter:

Ce-ţi spunea despre lucrurile acestea?

Iovanca Stratan:

Nu ştiu ce-mi spunea, ştiu doar că efectiv am văzut toată viaţa Lui în clipele acelea. L-am văzut pe cruce, I-am văzut atitudinea iubitoare, toată dragostea, toată bunătatea din ochi.

Am fost atât de copleşită încât am început să plâng fără să mă pot controla. Plângeam pe stadă, se uita lumea la mine, dar nu-mi păsa de nimeni. Plângeam şi de bucurie, de uşurare, şi de durere pentru El. Eram copleşită de atâta dragoste.

Atunci ne-am dus la ea acasă, unde ne-am rugat împreună cu mai multe persoane pentru băiatul meu, ca Dumnezeu să-l vindece.

După ce ne-am rugat pentru vindecarea fiului meu, cineva m-a întrebat dacă sunt mântuită. Apoi mi-a explicat că pentru a fi mântuit trebuie să ceri lucrul acesta în mod personal, tu însuţi, nu altcineva pentru tine. Trebuie să crezi că Isus Cristos este Fiul lui Dumnezeu şi că a venit să moară pentru păcatele tale, să-L recunoşti ca Fiu al lui Dumnezeu şi să-I ceri să-ţi ierte toate păcatele. Apoi să-L chemi în viaţa ta.

Când am înţeles despre ce este vorba, am zis: „Doamne Isuse,...” - L-am rugat să vină în viaţa mea şi să mă ierte. M-am plecat pe genunchi şi cu toată dragostea I-am mulţumit lui Dumnezeu. Din clipa aceea viaţa mea a devenit alta.

Reporter:

Ce a urmat după acest moment culminant?

Iovanca Stratan:

Îmi amintesc că am ajuns acasă, iar Tomas era vindecat. Nu mai avea febră şi era foarte vioi. Bineînţeles că am simţit întâi dorinţa să-I mulţumesc lui Dumnezeu şi m-am bucurat enorm. A doua minune a fost că am simţit o foame cumplită pentru citirea Bibliei. Am încercat să citesc şi înainte, doar aşa, ca să văd ce este o Biblie, dar n-am înţeles nimic.

Când am ajuns atunci acasă, am deschis Biblia şi tot ce citeam prindea viaţă. Toate cuvintele aveau viaţă, aveau sens pentru mine. Parcă cineva mi-a luat nişte ochelari fumurii de pe ochi. Mi s-a deschis mintea.

Dar oricum nu eram hotărâtă să mă pocăiesc. Mi se părea ceva umilitor. Cum să renunţ eu la viaţa mea, la libertatea mea? Fiind sârboaică, făceam parte dintr-un grup de dans popular sârbesc, şi-mi plăcea foarte mult. Aveam o ocupaţie în timpul liber, de fapt aveam unde să fug, că practic asta era - o evadare din cotidian. Dansul mi-a plăcut întotdeauna foarte mult şi mi se părea cumplit să renunţ.

Soacra mea a fost pe faţă cea mai înverşunată. Ea a fost singura care şi-a exprimat foarte agresiv părerea referitor la ceea ce aveam eu de gând să fac. Dar până am ajuns la momentul hotărârii de a mă întoarce la Dumnezeu, m-am simţit foarte umilită şi foarte penibil: „Cum să fac eu un asemenea lucru?”.

Însă Dumnezeu mi-a condus paşii pentru că eu L-am chemat pe Isus în viaţa mea şi am zis: „Doamne, de astăzi înainte viaţa mea este în mâinile Tale. Tu să-mi fii Domn şi Tu să mă conduci. Fă ce vrei cu viaţa mea.” N-a mai contat ce credeam eu despre viaţa mea şi ce voi face eu.

Era sărbătoarea Crăciunului şi voiam să o simt ca pe o sărbătoare, pentru prima dată în viaţa mea într-o biserică. Am mers la o biserică penticostală şi atunci a fost prima dată când am înţeles mesajul Evangheliei.

Predicatorul vorbea despre drumul pe care l-au făcut Iosif şi Maria pe măgar, într-o vreme când nu era alt mijloc de transport. Maria era însărcinată, dar trebuia neapărat să facă acel recensământ. Şi predicatorul a pus întrebarea care pe mine m-a deşteptat: „Oare a greşit Dumnezeu? Oare a greşit Dumnezeu că a fost acel recensământ tocmai când Maria trebuia să nască? Oare El a greşit că nu s-a găsit nici un loc de poposire pentru ea, ca ea să-L nască pe Isus, Fiul lui Dumnezeu, decât într-o iesle, între nişte animale? Oare toate acestea sunt la voia întâmplării?”

M-a durut foarte mult şi am zis: „Adică nu s-a găsit un loc de poposire pentru o femeie însărcinată? Şi mai ales pentru cine? Pentru Maica Domnului! Şi mai ales pentru Isus Cristos, care a venit să moară pentru noi!”. Atunci am zis: „Pentru nimic în lume, nu se poate să nu-I deschid. Eu trebuie să-I deschid inima mea”.

În clipa aceea m-am hotărât să mă întorc la Dumnezeu, să-I deschid cu adevărat inima şi să mă botez.

Reporter:

Tu ai găsit un lucru foarte important, şi anume IERTAREA. Dar sunt atâţia bărbaţi şi femei care nu găsesc niciodată iertarea. Este cumplit să trăieşti cu conştiinţa apăsată.

Toate păcatele, toate apăsările acestea ale conştiinţei se acumulează. S-a făcut un studiu şi s-a constatat că din zece femei care au avut tentativă de suicid, nouă au făcut cândva un avort. Pentru că n-au găsit iertarea, n-au mai rezistat apăsării conştiinţei şi au recurs la suicid.

Iovanca Stratan:

Eu eram o tânără care nu ştia să spună „nu”, din cauză că mă simţeam respinsă, din cauză că nu mă simţeam dorită aşa cum aş fi avut nevoie.

Ajunsesem să mă agăţ de oricine care îmi dădea un pic de importanţă. Pentru că nu ştiam să spun „nu”, s-a profitat de mine, şi la un moment dat am ajuns să mă simt josnică, murdară. Cred că sentimentul acesta îl trăiesc mulţi oameni, nu doar fete, ci şi băieţi, femei, bărbaţi.

Cristos este cel care te ajută să înţelegi că eşti o minune a Lui, că ai o valoare extraordinară.

Reporter:

Ai o valoare extraordinară pentru Dumnezeu, o valoare atât de mare încât Fiul Său - Isus Cristos - a murit pe cruce pentru tine şi pentru fiecare dintre noi. Te-aş ruga să ne spui despre minunile care s-au întâmplat în viaţa ta.

Iovanca Stratan:

În primul rând dragostea mea pentru soţul meu a devenit alta: mai reală, mai adevărată, mai dornică de sacrificii. Am devenit mai tolerantă. Înainte consideram că-l iubesc pe soţul meu pentru că-mi plăcea de el şi aveam nevoie de el. Dar după aceea mi-am dat seama că a iubi înseamnă a fi tolerant, a te sacrifica fără pretenţii, fără să aştepţi neapărat un răspuns la fel, ceea ce înainte mă înnebunea.

Într-o seară soţul meu mi-a spus că nu mai simte nimic pentru mine. Nu ştiu dacă vă puteţi imagina ce-am simţit. Am fost distrusă. A fost o durere cumplită. Nu ştiu ce s-a întâmplat atunci cu mine. Ştiu că m-am dus în altă cameră, am îngenuncheat şi am zis: „Doamne, dacă acum, în miez de noapte, aş avea o durere cumplită de măsea, aş avea unde să alerg, aş fugi la un cabinet de stomatologie, la urgenţe şi mi-aş scoate-o. Aş avea o soluţie, aş avea un medicament. Dar durerea aceasta din suflet nimeni nu mi-o poate calma, nimeni, numai Tu. Doamne, fă ceva pentru mine că eu nu mai pot. Eu strig către Tine. Tu eşti medicul meu.”

Când m-am ridicat de pe genunchi, soţul meu a venit la mine şi şi-a cerut iertare şi m-a rugat să-l înţeleg că nu ştie ce se întâmplă cu el. Să am răbdare. Pentru mine a fost suficient, n-a trebuit să-mi spună că mă iubeşte. Am simţit mâna lui Dumnezeu care m-a mângâiat.

Reporter:

Ce ai vrea să le spui acum cititorilor?

Iovanca Stratan:

Să-L caute pe acest Tată - pe Dumnezeu - pentru că merită. Eu am fost în permanenţă în căutarea unui tată, pentru că tatăl meu pământesc m-a părăsit. Dar L-am găsit pe Dumnezeu ca Tată ceresc, care este minunat, şi cred că cei ce-L caută cu adevărat Îl vor găsi.

DOREL UNGUREANU

NU AM BĂUT O SĂPTĂMÂNĂ, DAR POFTA CEA NĂPRASNICĂ S-A NĂSCUT DIN NOU ÎN MINE.

„Tu eşti a mea nădejde, Isuse, Domnul Meu;

În vremuri de primejdie, Tu eşti păstorul meu.

În Tine aflu viaţă, iubirea Tu mi-o dai,

Cu Tine faţă-n faţă, voi fi pe veci în Rai.”

Reporter:

Băutură, comă alcoolică, jocuri de noroc, minciună, desfrâu, bătăi - aceasta a fost, în câteva cuvinte, viaţa lui Dorel Ungureanu. Dorele, spune-ne istoria ta.

Dorel Ungureanu:

Sunt din comuna Vama, judeţul Suceava. De la tatăl meu am învăţat multe lucruri bune, dar, din nefericire, mai târziu mi s-a spus să iau câte un pahar de alcool, pentru a avea poftă de mâncare.

Împreună cu prietenii, am început să „ne antrenăm” - azi un pahar, mâine un pahar. Acel pahar de băutură a început să pună stăpânire pe mine. Aveam doar 14 ani.

Când eram la liceu, am intrat într-o echipă de zugravi, dar era o echipă de beţivi, oameni pierduţi. Zi de zi consumau băuturi alcoolice, fumau, jucau jocuri de noroc.

Foarte uşor am început să iau câte un pahar azi, un pahar mâine. Am început să bem tot mai mult, din ce în ce mai mult. Am descoperit că acei meseriaşi erau băutori fruntaşi. Nu mi-a trebuit mult timp să ajung exact ca ei.

Pentru că natura mea era păcătoasă şi fiinţa mea era foarte slabă şi înclinată tot mai mult spre acest viciu, am ajuns foarte rău.

Un coleg de armată mi-a spus despre Isus. Mi-a plăcut. Mi-a vorbit despre Isus şi că El ar putea să-mi schimbe viaţa. Eu i-am povestit despre trecutul meu urât. L-am ascultat cu mare dragoste, dar degeaba...

După eliberarea din armată, am ajuns să consum atât de multe băuturi alcoolice încât pe data de 1 Ianuarie 1993 am ajuns să iau o lamă... am vrut să-mi pun capăt zilelor. Mi-am tăiat cămaşa şi pulovărul, şi am fost dus de un prieten la spital. Eram în comă alcoolică. Sângele curgea şiroaie.

Când mi-am revenit, mi-am pus în gând să nu mai consum nici un fel de băutură alcoolică, dar degeaba. Din nou am eşuat. Nu am băut o săptămână, dar pofta cea năpraznică s-a născut din nou în mine.

Reporter:

Cum era pofta după alcool? Ca o sete? Ce simţeai atunci când voiai neapărat alcool?

Dorel Ungureanu:

Dacă nu aveam alcool nu eram bucuros, nu eram fericit. În alcool îmi găseam plăcerea. Voiam să fiu tot timpul turmentat. Nu voiam să fiu lucid, nu voiam să ştiu nimic din ceea ce se întâmplă. Şi eram tânăr, aveam doar 23 de ani.

Când am cunoscut-o pe soţia mea, am încercat să mă stăpânesc, să nu consum nici un fel de băutură alcoolică pentru ca ea să nu vadă ceea ce era în mine. I-am spus că eu nu consum băuturi alcoolice, că nu fumez, că nu îmi plac anturajele - ca să arăt că sunt un tip cumsecade.

În 1993 ne-am căsătorit, dar după căsătorie am început să scot afară din mine tot ceea ce era rău. Am chinuit-o mult. A dus o viaţă groaznică. I-am făcut viaţa un iad. Am început să beau din ce în ce mai mult.

Am început să practic din nou jocurile de noroc. Nu veneam nopţile acasă. Când veneam acasă beat, căutam o scuză ca să nu-i spun unde am fost. Ea nici nu mă asculta, nu era interesată unde am fost. Tăcea şi suferea în continuare.

Reporter:

Ce motive invocai? Nu te întreba: „De ce te-ai îmbătat, de ce ai mers acolo?”.

Dorel Ungureanu:

Motivele erau foarte bine întemeiate. Spuneam că nu-mi face plăcere să stau în prezenţa ei. Nu mai aveam dragoste şi pace în familia mea. Voiam să fiu plecat tot timpul de acasă. Plăcerea şi satisfacţia mea era în anturaje, cu prietenii, cu femei uşoare şi alte lucruri care mă satisfăceau.

După trei ani de la căsătorie, fiind împreună cu soţia în staţiune la Căciulata, am cunoscut doi prieteni: Neluţu şi Victor. Am aflat chiar din prima zi că sunt doi copii ai lui Dumnezeu, doi fraţi dintr-o biserică evanghelică penticostală.

Am fost cu ei la rugăciune chiar în acea staţiune, la Petrică Mihai. Ne adunam în fiecare seară în camera lor de hotel, cântam şi-L slăveam pe Dumnezeu. Îmi plăcea foarte mult să mă întâlnesc cu ei.

Reporter:

Îţi aminteşti câteva cuvinte din cântările acelea?

Dorel Ungureanu:

„Tu eşti a mea nădejde Isuse, Domnul Meu;

În vremuri de primejdie, Tu eşti păstorul meu.

În Tine aflu viaţă, iubirea Tu mi-o dai,

Cu Tine faţă-n faţă, voi fi pe veci în Rai.”

Am înţeles atunci că Domnul Isus îmi poate schimba viaţa, dar nu-mi venea să cred, când ştiam câte vicii aveam: beţie, fumat, femei uşoare, jocuri de noroc. Mă gândeam că nu voi putea să le alung din viaţa mea.

Un fost prieten m-a invitat la un pahar de băutură, dar i-am spus că nu mai beau. Am intrat totuşi cu el în birt. El a cumpărat două pahare mici de alcool şi a spus: „Dacă tot le-am cumpărat să le consumăm”. Şi iarăşi mi-a spus voinţa mea: „Nu beau, nu beau!”. El a spus: „Dacă le-am cumpărat, hai să le consumăm”. Şi eu am spus atunci: „Ăsta şi-atâta!”. „Ăsta şi-atâta!” a spus şi el. Am intrat la ora unu în acel birt. S-a făcut unsprezece seara şi noi continuam să consumăm băuturi alcoolice. Râdeam, ne destrăbălam acolo. Nu ştiam ce făceam.

La un moment dat a venit soţia mea şi a auzit cum râdeam acolo în birt. Ea m-a întrebat: „Aici îţi este pocăinţa?”. Atunci, cum eram sub influenţa băuturilor alcoolice, am tăcut pentru moment. Dar am luat-o lângă mine şi i-am spus: „Lasă, Maricica, o să se rezolve toate”.

Din nefericire am început iar să mă destrăbălez, să merg cu femei uşoare, să nu vin nopţile acasă. Am luat-o pe soţia mea de mână să mă duc la tribunal să mă despart, dar ea mi-a spus că nu vrea să facă lucrul acesta pentru că mă iubeşte. Eu nu o înţelegeam. Nu-mi găseam liniştea în familia mea. Voiam tot timpul să fiu plecat de acasă.

Mai târziu, soţia mea m-a prins cu o altă femeie şi am rugat-o să mă ierte. M-a iertat, dar mi-a spus: „Într-o zi o să te trezeşti tu, o să-ţi dai seama de ceea ce faci. Mă chinui prea mult.”

Totuşi, când mă trezeam din băutură îmi părea rău de ceea ce făceam. Dar ca să uit ce făceam, continuam să beau. Credeam că-mi înec necazul. Dar, de fapt, mă înecam pe mine însumi şi îmi puneam capăt zilelor.

Între timp ne-am mutat la Timişoara. Chiar şi după ce s-a născut copilul nostru, eu am fost cuprins de acea poftă năprasnică de a consuma băutură alcoolică.

Soţia mea, după ce a auzit că într-o noapte, în timp ce ea era în spital, eu am dormit beat pe linia de tramvai, mi-a spus: „Halal bărbat am!”. Dar totuşi a fost lângă mine, nu m-a părăsit. A chinuit mult, a suferit mult.

Am început să merg la o biserică baptistă, unde mergea şi gazda mea - Eva Domnica - dar îmi spuneam: „Nu mă pocăiesc!”. Am încetat să mai consum băutură. Am început să mă limpezesc la creier. Dar îmi spuneam: „Nu mă pocăiesc! Nu mă pot lăsa de băutură, nu mă pot lăsa de femei uşoare, nu mă pot lăsa de fumat.” Sunt lucruri care aveau rădăcini puternice în mine.

Într-o bună zi am fost cercetat de Duhul lui Dumnezeu, printr-o predică a pastorului David Nicola. A predicat din Cuvântul lui Dumnezeu şi am găsit scris în cartea Faptele Apostolilor, la capitolul 17, versetul 30: „Dumnezeu nu ţine seama de vremurile de neştiinţă şi porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască”. Am hotărât să mă predau în slujba Domnului.

Totuşi soţia mea nu avea încredere în mine, după atâtea ratări, eşecuri şi promisiuni neîmplinite. Era distrusă. Nu-i mai venea să creadă. Dar totuşi a fost o perioadă de 3 luni de zile în care nu am consumat băuturi. Până când m-am botezat, soţiei mele nu i-a venit să creadă că eu fac lucrul acesta.

Eu am decis să mă botez, aş fi vrut să se boteze şi ea, dar nu am făcut presiuni asupra ei. Eu simţeam că sunt pierdut şi trebuia să fac eu lucrul acesta primul. Până în ziua în care m-am botezat, soţiei mele nu-i venea să creadă.

Întorcându-ne de la biserică mi-a spus: „În sfârşit sunt fericită! Cred că nu vei mai bea niciodată, nu vei mai merge la femei uşoare şi vei petrece tot restul vieţii tale împreună cu familia ta”. M-am bucurat foarte mult de aceste cuvinte. Soţia mea a început să prindă încredere în mine.

……………

Sunt foarte bucuros şi sunt foarte mândru de ceea ce sunt acum, pentru că sunt un copil al lui Dumnezeu. Şi dacă mă bucur, mă bucur în Cristos.

De multe ori prietenii mei îmi spun: „Dorele, tu ai fost un dansator bun” - pentru că ştiau foarte bine ce făceam la chefuri când mă îmbătam... Ceea ce-mi plăcea cel mai mult era să dansez. Dansul acela se prefăcea în destrăbălare. Nu era un dans plăcut. Poate chiar îi deranjam pe cei din jurul meu, prin ceea ce făceam. Dar mie îmi plăcea. Ei mă întreabă acum: „Cum ai putut să te laşi de băutură, de anturajele pe care le aveai înainte?”...

Am putut, dar nu eu am făcut lucrul acesta, ci Domnul Isus, care locuieşte în mine prin Duhul Său, El a putut să-mi schimbe viaţa. Nu mă chinuiesc ca să nu mai fac lucrurile acelea, pentru că Duhul Sfânt, care locuieşte în mine, mă ajută să nu mai fac lucrurile pe care le-am făcut înainte.

„Totuşi nu-mi vine să cred! Cred că tu te chinuieşti”, îmi spunea un prieten. Nu mă chinuiesc deloc ci îmi este foarte uşor pentru că nu mă lupt eu cu mine însumi. L-am rugat pe Domnul Isus să-mi schimbe viaţa.

Reporter:

Cum este viaţa ta de familie acum?

Dorel Ungureanu:

Este deosebit de frumoasă. Recunosc că trec prin multe încercări, dar Îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a descoperit să văd că sunt încercări de la El.

Soţia mea este bucuroasă şi fericită: nu mai beau, nu mai umblu cu femei uşoare, nu mai plec în anturaje cu băieţi, nu mai joc jocuri de noroc, nu mai fumez, nu mai vin beat acasă, nu o mai bat, nu mai fac scandal. Este foarte bucuroasă de felul în care trăiesc.

Viaţa de familie este frumoasă. Acum am înţeles adevărata pace şi adevărata dragoste pe care puteam să o am şi înainte, dacă-L primeam pe Domnul Isus. Acum abia aştept să mă duc acasă să stau cu cel mic, să petrec cât mai mult timp cu ei, pentru că ei sunt cei dragi ai mei. Acum pot să fac o comparaţie şi pun foarte mare accent pe familia mea.

Mă gândesc deseori la mama mea, care este în vârstă de 70 de ani. I-am trimis o scrisoare de Crăciun, i-am pus o felicitare creştină şi i-am scris un verset din Biblie: „În nimeni altul nu este mântuire, decât în Domnul Isus Cristos”. Vreau să mă duc să-i spun şi ei despre Dumnezeu şi ce a schimbat El în viaţa mea.

Reporter:

Aş vrea să-ţi pun o întrebare care poate te va răscoli. Dacă ţi s-ar pune acum pe masă zece pahare pline cu băutură, din cele mai fine băuturi la care te-ai putut gândi sau la care ai visat tu vreodată, şi ţi s-ar spune: „Serveşte, gustă puţin din ele, din care-ţi place ţie mai mult”, ce-ai face?

Dorel Ungureanu:

Aş renunţa în totalitate la oricare din acele pahare. Nu aş avea nici măcar curajul să pun mâna pe ele pentru simplul motiv că a fost un viciu greu pentru mine. M-am luptat atât de mult, cu puterea mea, dar am eşuat. Dar - şi asta este foarte important - până nu m-am rugat eu în mod personal lui Dumnezeu, nu am putut să fiu eliberat de acest viciu. I-am cerut Domnului să alunge de la mine acest duh de care eram tot timpul chinuit şi bântuit.

De fiecare dată când mă juram la preotul din sat - şi făceam acel jurământ aşa cum înţelegeam eu în timpul acela: pe două beri sau pe patru beri pe zi - în timpul cât eram jurat, 3 luni sau 6 luni, în fiecare zi eram ispitit şi chinuit la maximum pentru că eu îmi puneam propria mea putere în joc. Până nu m-am rugat lui Dumnezeu să mă elibereze de acel duh, nu am putut fi eliberat.

De aceea le spun tuturor că nu vor putea fi eliberaţi de aceste duhuri decât de către Domnul Isus Cristos.

Cred că sunt mulţi tineri prinşi în această capcană. Poate unii nu vor să scape, alţii vor să scape; unii o fac de voie, alţii o fac fără voie; dar totuşi sunt mulţi care doresc să scape şi nu pot, pentru că se luptă cu propria lor putere.

Deseori văd pe stradă oameni distruşi de alcool, oameni în mocirlă, care şi-au pierdut umanitatea. Toţi suntem oameni şi avem ceva uman în noi, dar când apuci pe calea alcoolului cobori atât de jos încât ajungi la nivelul unui animal. Omul poate să coboare la nivelul unui animal, dar animalul nu poate coborî mai jos.

Am ajuns atât de josnici: să coborâm şi să stăm în mocirlă, să nu ne bucurăm de viaţă.

Este mare bucurie dacă te bucuri în Cristos. Nu este greu să faci lucrul acesta, dar să vrei din toată inima, numai aşa vei putea fi eliberat.

Reporter:

La final, ce ai vrea să le spui cititorilor?

Dorel Ungureanu:

Aş dori să citez din cartea Faptele Apostolilor, capitolul 17, versetul 30: „Dumnezeu nu ţine seama de vremurile de neştiinţă, şi porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască”. Când am auzit acest verset, am spus în inima mea: „Dacă şi mie mi se acordă această şansă şi pot să fiu iertat şi pot să încep o viaţă nouă... ce mă împiedică să fac acest lucru?”.

Doresc ca aceste cuvinte să fie sădite în inima voastră de Duhul lui Dumnezeu şi să lăsaţi ca tot ceea ce este rău în voi să fie schimbat prin puterea Domnului Isus Cristos.

Vă iubesc din toată inima mea şi aş dori să fiţi schimbaţi în totalitate, primindu-L pe Isus în viaţa voastră. Din suflet vă spun: „Pocăiţi-vă că Împărăţia lui Dumnezeu este aproape!”.

Sunt plin de bucurie pentru Domnul Isus şi vreau ca toată viaţa mea să fie pusă la picioarele Lui. Vreau să-mi petrec tot restul vieţii împreună cu familia mea şi cu toţi copiii lui Dumnezeu în Casa Domnului.

Aş dori ca toţi cei care ne închinăm Lui în Duh şi-n Adevăr să aşteptăm cu bucurie venirea Domnului Isus Cristos şi să ne întâlnim cu El în glorie.

Epilog:

Între timp, Dorel Ungureanu a plecat legal, împreună cu soţia, la muncă în Italia. Acolo a avut un accident - a căzut de pe o schelă - şi a rămas paralizat într-un scaun cu rotile. Dar chiar şi în această situaţie este la fel de plin de bucurie şi încredere în Dumnezeu - Cel care i-a schimbat viaţa pentru totdeauna.

ROMEO BISTREANU

VEŞNICIA ESTE MAI IMPORTANTĂ DECÂT CLIPA.

Romeo Bistreanu este medic chirurg. Este căsătorit cu Luana şi au un băieţel care se numeşte Matei.

Reporter:

Romeo, de multe ori, prin metode chirurgicale se poate extirpa din trupul omului ceea ce este rău. Tu ai fost supus la o altfel de „operaţie chirurgicală”, în care, prin puterea Duhului Sfânt, prin puterea lui Dumnezeu, s-a „extirpat” din sufletul tău ceea ce a fost rău şi s-a „transplantat” acolo dragostea şi pacea lui Dumnezeu.

Cum s-a petrecut această transformare din viaţa ta, această schimbare, un alt fel de operaţie chirurgicală?

Romeo Bistreanu:

Sunt singur la părinţi şi de mic am fost învăţat, conform spiritului vremii ateiste, că nu există Dumnezeu şi că tot ceea ce facem noi, reuşim prin forţe proprii.

Mă descurcam destul de bine la şcoală, iar Biserica o vedeam pe atunci ca fiind locul unde se desfăşoară ceremonialuri legate de naştere, cununie, moarte, iar oamenii care merg constant la Biserică sunt doar cei slabi şi care nu pot reuşi în viaţă prin forţele proprii.

În facultate, la începutul anului VI, Luana, prietena mea de atunci, acum soţia mea, m-a înduplecat să merg la un film care se numea „Viaţa lui Isus”. Auzisem despre Isus, ştiam câte ceva din tradiţia populară, dar nu eram convins că este într-adevăr ceva real, ceva adevărat. Mai degrabă credeam că este o legendă, o poveste în care e frumos să crezi pentru că ajută sufletul să se purifice. Ştiam cum sunt obiceiurile de Paşti şi de Crăciun.

Mai ales după ‘89 toată lumea era mult mai pioasă şi atentă cu aceste evenimente. Mulţi merg acum la biserică.

Reporter:

Parcă brusc, după ‘89, toată lumea şi-a tras o palmă peste frunte şi şi-a spus: „Fantastic! Există Dumnezeu!”.

Romeo Bistreanu:

Românul se gândeşte că există Dumnezeu atunci când scapă dintr-o încercare.

Am căutat să înţeleg atunci logic şi argumentat de ce este Isus Cristos Fiul lui Dumnezeu şi care sunt dovezile pentru aceasta.

În urma unei astfel de discuţii am ajuns la concluzia că, într-adevăr, Dumnezeu a iubit lumea, că L-a dat pe singurul Său Fiu să moară pentru păcatele omenirii, iar dovada adevărului că El a fost Fiul lui Dumnezeu este însuşi faptul că El a înviat şi este viu acum.

Nici un alt Dumnezeu sau nici o altă formă de divinitate nu poate fi comparată cu Isus. De ce? Pentru că Isus este acum viu. Te poţi duce la mormântul lui Buddha, te poţi duce să te închini în alte locuri, dar la mormântul lui Isus, dacă te duci, îl găseşti gol, pentru că Isus este sus, este viu, e la dreapta Tatălui. Nu-I poţi găsi acolo rămăşiţele.

Reporter:

Mormântul gol al lui Isus este una dintre dovezile cutremurătoare, care vorbesc fără nici un sunet, fără nici o vorbă, pentru toată omenirea. Cel care a fost îngropat în acel mormânt este acum viu.

Romeo Bistreanu:

Am fost impresionat de altfel şi de vieţile schimbate ale ucenicilor Săi, care înainte de învierea Sa au fost cuprinşi de frică, L-au părăsit, L-au trădat chiar. Dar după aceea ei au început o altă viaţă, vestindu-L pe Isus cel viu, pe Isus cel înviat. Ucenicii Lui au mers chiar până la sacrificiul suprem. De unde înainte fuseseră atât de fricoşi, acum au fost gata să-şi dea viaţa pentru aceasta.

Mi-am dat seama atunci că nu este o legendă, că Isus este într-adevăr Fiul lui Dumnezeu şi că trebuie să mă raportez cumva la El.

Mi-am dat seama că şi eu sunt păcătos, că am făcut multe compromisuri, că pentru mine scopul era important, mijloacele mai puţin, şi am ajuns, în urma unei îndelungi meditaţii, să-mi recunosc păcatele înaintea lui Dumnezeu şi să-L primesc pe Isus în inima mea ca singură cale de împăcare între mine şi Dumnezeu.

Am continuat să mă întâlnesc şi să întreţin relaţii de prietenie cu tinerii din organizaţia „Alege Viaţa”, cei care organizaseră proiecţia filmului „Viaţa lui Isus”.

Am mers împreună la întâlniri săptămânale, la studii biblice, apoi într-o tabără de vară, şi aveam să constat un lucru care îi unea pe toţi: credinţa în Isus cel înviat.

Şi nu numai atât, dar am văzut la ei o altfel de viaţă, un alt mod de a se distra, un alt mod de a se raporta la cei din jur.

Lucrul acesta mi-a influenţat mult viaţa, pentru că fără ei poate că m-aş fi îndepărtat de Dumnezeu. Dar mi-am dat seama că odată ce Cristos a înviat, El a înviat şi în inima noastră şi omul vechi s-a dus. Totul în inima noastră s-a schimbat şi este nou.

Poate că a fost vorba de o „intervenţie chirurgicală”, chiar dacă foarte lentă în timp, dificilă de închipuit într-o chirurgie reală, dar în care vechiul „eu” este înlocuit de Duhul Sfânt, de Persoana lui Isus Cristos şi de Cuvântul lui Dumnezeu.

Reporter:

Exact cum spune apostolul Pavel: „Cristos în voi - nădejdea slavei”. Sunt aici fapte şi întâmplări pe care nu le putem descrie şi nu le putem înţelege din punct de vedere raţional, pentru că este vorba despre intervenţia, despre transcendenţa unei alte lumi în lumea noastră. Lumea lui Dumnezeu intră în lumea noastră atunci când îi dăm voie.

Când nu-i dăm voie lui Dumnezeu, atunci, fără să ceară voie, intră singură lumea celui rău.

Romeo Bistreanu:

Cred că de mare importanţă au fost pentru mine momentele în care am încercat să studiez Biblia – Sfânta Scriptură, să înţeleg Cuvântul lui Dumnezeu.

Foarte mulţi au ideea preconcepută că Scriptura nu poate fi înţeleasă şi că ea este accesibilă doar anumitor oameni, anumitor învăţaţi, cărturari, preoţi de seamă sau unor oameni ca ei.

Dar am văzut că dacă eu Îl caut cu o inimă sinceră pe Dumnezeu, şi zi de zi citesc Scriptura şi vorbesc cu cei care au studiat mai mult sau cu cei care trăiesc o viaţă de credinţă mai aproape de Dumnezeu, viaţa mea poate să se schimbe.

Cândva consideram, aşa cum am menţionat, că un scop bun poate scuza un mijloc mai „neortodox” de a ajunge la el. Dar am văzut că lui Dumnezeu nu-I place minciuna, înşelăciunea şi astfel de lucruri, care sunt considerate păcate.

Indiferent care este scopul pe care trebuie să-l atingi, Dumnezeu vrea ca mijloacele prin care tu îl vei atinge să fie conforme voii Lui, Cuvântului Lui.

Reporter:

Cineva spunea: „Moştenirea noastră nu este ceea ce ne dă Dumnezeu sau ceea ce putem câştiga cu propriile noastre puteri, cu mâinile noastre, ci moştenirea noastră este Domnul Însuşi”.

Când facem din El ţinta vieţii noastre, atunci celelalte lucruri le vedem în adevărata lumină şi la adevărata lor valoare. Atunci mi se va părea complet deplasat să-mi risc relaţia cu Dumnezeu, să-mi risc veşnicia de dragul unui câştig mic sau mare sau de dragul unui beneficiu de altă natură.

Romeo Bistreanu:

Suntem de multe ori puşi în situaţii de moment în care trebuie să facem anumite compromisuri şi cred că este foarte greu să rezistăm. Cred că ne este de ajutor să ne gândim, de exemplu, la ce ar face Isus în locul nostru, dacă El ar fi confruntat cu situaţia noastră dificilă, în care trebuie să dăm un răspuns clar - „da” sau „nu” - unei probleme, unei ispite, unui lucru care nu este după voia lui Dumnezeu.

Cred că de fiecare dată când ne întrebăm ce ar face Isus în locul nostru, putem să găsim în Scriptură răspunsul la o astfel de întrebare.

Reporter:

De obicei guvernele luptă împotriva corupţiei, iar o zicală spune: „Don‘t steal! The Government hates the competition!” adică „Nu fura! Guvernul urăşte competiţia!”. De prea multe ori guvernanţii nu înţeleg că nu poţi să lupţi împotriva corupţiei doar stabilind legi, ci trebuie să-l schimbi pe om din interior, ceea ce doar Isus Cristos poate să facă.

Spuneai despre acest principiu pe care l-a lăsat Domnul Isus Cristos: „Daţi Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu”. Mântuitorul Isus Cristos a fost primul care a lansat această idee de separare clară a puterii în Stat: Biserica de-o parte, Statul de alta; să nu-şi impună nimic unul altuia.

O bună perioadă din istorie împăratul sau regele avea şi funcţia religioasă cea mai înaltă în Stat. Mulţi oameni confundă cele două şi spun: „Nu-i nimic. Este foarte bine dacă fur de la Cezar ca să-i dau lui Dumnezeu”. Şi fură „pe rupte”, apoi fac donaţii la biserică în ideea că poate îşi vor răscumpăra greşelile, ceea ce este complet ireal.

Pe Dumnezeu nu-L interesează banii aceştia furaţi, pe care îi dăm mai apoi la biserică. Sunt bani murdari şi Dumnezeu nu ia deloc în calcul aceşti bani pe care unii îi dau la biserică în urma unor furturi sau a unor afaceri necurate.

Ce-au spus prietenii şi cunoştinţele voastre despre voi?

Romeo Bistreanu:

Mulţi colegi au fost uimiţi, alţii au avut puterea să mă atace personal: „Cum de eşti gata să te lepezi de credinţa ta strămoşească şi să treci la altă religie? Cum de nu te gândeşti că lucrul acesta este un păcat? Îţi renegi biserica în care te-ai născut, biserica în care ai fost botezat!”.

Le răspundeam: „Eu nu vreau să reneg pe nimeni, dar acum L-am cunoscut pe Isus Cristos şi El a murit pentru mine. Eu am aflat aceasta la 23 de ani. N-am ştiut că a murit pentru mine şi că e singura modalitate prin care păcatele noastre pot fi curăţate, pot fi şterse dinaintea lui Dumnezeu. L-am cunoscut pe Isus şi am înţeles mai multe despre Dumnezeu, despre viaţa creştină.”

În discuţiile cu prietenii şi cu colegii noştri am vrut să accentuăm faptul că indiferent unde te afli, ţinta ta trebuie să fie Isus Cristos.

Prin cine te uiţi la Dumnezeu? Pentru că numai un singur Fiu a avut Dumnezeu şi El a murit pentru păcatele mele şi pentru păcatele tale.

Au fost discuţii mai dificile cu părinţii, dar mama mea, chiar dacă ea nu este gata să ia o astfel de decizie, a văzut motivaţiile noastre şi a înţeles că noi vrem să trăim o viaţă plăcută lui Dumnezeu, că nu vrem să fugim de o biserică sau să abandonăm o tradiţie, o cultură veche, ci vrem să ne apropiem mai mult de Dumnezeu, să trăim şi să împlinim voia Lui.

Reporter:

Ce s-a schimbat în viaţa voastră de familie?

Romeo Bistreanu:

De multe ori ne este greu să ne iertăm unul pe celălalt, dar de fiecare dată eu mă gândesc la Dumnezeu şi Îi cer iertare Lui.

Vreau să ne aplecăm amândoi în rugăciune în faţa Lui, pentru că apar momente dificile în viaţa noastră, şi atunci soluţia cea mai bună trebuie căutată la Dumnezeu.

Am învăţat că înainte de toate trebuie să-mi iubesc soţia şi să o slujesc cât pot mai bine, iar ea încearcă, de asemenea, să-mi fie un ajutor potrivit, conform Cuvântului lui Dumnezeu. Dacă noi ne raportăm la Dumnezeu şi la Cuvântul Lui, ştim să găsim rezolvarea tuturor problemelor care apar în căsnicie.

Reporter:

Dă-ne un exemplu din viaţă când ai decis, chiar în pierderea ta, să aplici principiul: „Ce-ar face Isus în locul meu?”.

Romeo Bistreanu:

În unele spitale se obişnuieşte să se procure medicamente pentru alte persoane decât pentru cei internaţi, prescriindu-le pe foile de observaţie ale bolnavilor internaţi.

Medicamentele care nu erau absolut necesare respectivilor bolnavi erau luate acasă. Într-o bună zi m-am întrebat: „Ce-ar face Isus în locul meu?”. Este oare aceasta o practică plăcută lui Dumnezeu, conformă cu voia lui Dumnezeu?

Mă gândeam că, într-adevăr, noi nu primim medicamente gratuite şi că noi – personalul medical - trebuie să ne plătim singuri asigurarea medicală.

Dar ceea ce făceam era o minciună, o înşelătorie, şi când Dumnezeu m-a luminat asupra acestui lucru am decis că Isus nu poate face niciodată un astfel de compromis. Şi deci nici eu nu am voie să-l fac.

Veşnicia este mai importantă decât clipa.

SILVIA DASCĂLU

CONŞTIINŢA MĂ MUSTRA ŞI MĂ SIMŢEAM MIZERABIL

Dragul nostru cititor sau cititoare, când ai fost la ultimul chef? Cum a fost? Cum te-ai simţit? Dar dimineaţa, când te-ai întors acasă, ce-ai simţit în sufletul tău, atunci când ai stat de vorbă doar tu singur cu conştiinţa ta?

Silvia Dascălu are 15 ani, este elevă în clasa a VIII-a şi a trecut şi ea prin experienţe de genul acesta.

Reporter:

Silvia, ce se întâmplă la unele chefuri?

Silvia Dascălu:

Cine nu este băgat în seamă, n-are ce căuta acolo. Trebuie să fii cu tupeu, cum se spune, şi trebuie să te bagi în seamă, ca cineva să te bage în seamă. Nu mi se pare normal să te bagi în seamă ca să fii băgat în seamă.

Reporter:

Tu ai renunţat la toate aceste lucruri. Îţi pare rău că ai renunţat?

Silvia Dascălu:

Nu-mi pare deloc rău pentru că simt cum mă binecuvântează Dumnezeu şi pot să vă spun că viaţa trăită cu El este cel mai fericit lucru de pe acest pământ.

Silvia Dascălu:

Am frecventat Biserica Creştină Baptistă „Emanuel” din Timişoara şi am auzit despre o organizaţie care se numeşte „Awana” şi care lucrează cu copiii. Prietenii mei de la biserică m-au ajutat foarte mult, mi-au spus despre Domnul, despre Biblie, despre ce se face în biserică, apoi pastorul mi-a spus mai în detaliu tot ce se va petrece cu viaţa mea după moarte.

Atunci m-am gândit cam cum arată viaţa mea, am reflectat asupra trăirii mele şi asupra vorbirii mele, am ajuns într-un moment în care mi-a fost scârbă de mine. Dumnezeu mi-a cercetat viaţa prin Duhul Său cel Sfânt şi am decis să mă întorc la Domnul.

Atunci am găsit pace pentru inima mea, am găsit dragoste. Acum pot să spun că Dumnezeu trăieşte în mine şi vreau să trăiesc numai după voia Lui. Am credinţa că El mă va ajuta la aceasta.

Am 15 ani, învăţ la o şcoală generală şi mai departe vreau să mă duc la un liceu de informatică, iar apoi să urmez Facultatea de Informatică şi să devin programator, dar vreau să-mi dedic tot timpul meu liber lui Dumnezeu.

Reporter:

Nu crezi că ai început prea devreme? Nu crezi că eşti prea tânără, în clasa a VIII-a, ca să te întorci la Dumnezeu, să-ţi schimbi viaţa? În primul rând, cred că nu au fost prea multe lucruri rele la care să renunţi şi, în al doilea rând, nu te-ai gândit că mai poţi aştepta până la 50-60 de ani?

Silvia Dascălu:

Eu m-am maturizat foarte repede. Deja la 12 ani umblam cu băieţii şi altele de genul acesta. Când Domnul m-a cercetat, în jurul vârstei de 14 ani, atunci mi-a fost dificil să renunţ la toate lucrurile acelea: la chefuri, la petreceri, la băieţi, la dansuri şi la acel gen de muzică.

Mi-a fost foarte greu la început deoarece eram obişnuită cu lucrurile acestea şi sora mea încă mai frecventează astfel de locuri. Eu am fost învăţată să gândesc matur, de aceea am considerat că sunt suficient de matură ca să aleg ce este bine pentru mine şi ce este rău şi am ales că cel mai bine pentru mine este să-mi dedic viaţa lui Dumnezeu şi să merg cu El înainte.

Cine se gândeşte: „O, mă pocăiesc la 40 de ani” face o mare greşeală, pentru că tinereţea trăită cu Dumnezeu este cel mai minunat lucru şi să ştii că ai o viaţă veşnică foarte fericită acolo sus în cer este cel mai minunat lucru de care poţi să fii sigur.

Reporter:

Până în clasa a VIII-a ai avut multe experienţe negative?

Silvia Dascălu:

Da, pot să spun aşa. Au fost multe momente în care am regretat ceea ce am făcut. Mă mustra conştiinţa şi nu mai puteam suporta. Trebuia să alerg la cineva să le povestesc.

M-am gândit că ceva nu este bine în viaţa mea şi că nu este normal să plâng aproape în fiecare seară. Atunci am hotărât să încerc să văd şi cealaltă latură a lucrurilor, nu doar să mă duc la chefuri sau să ascult muzica de acolo, ci să mă duc la nişte ore de studiu biblic pentru tineri, să ascult Cuvântul lui Dumnezeu.

Simţeam multă pace în inimă când veneam de la Biserică şi nu mai era ca atunci când veneam de la chefuri, nu mă mai mustra conştiinţa, nu mai aveam nimic de regretat, ci simţeam pur şi simplu pace în inima mea şi dorinţa să merg înainte cu lucrurile acelea.

Reporter:

Care este situaţia, din punct de vedere moral, între tinerii din ţara noastră, care sunt până la clasa a VIII-a?

Silvia Dascălu:

Am observat în ultimii ani o dorinţă a tinerilor până la clasa a VIII-a de a creşte mai repede, de a părea mai maturi, când, de fapt, mintea lor nu este mai matură. Am văzut lucrul acesta prin îmbrăcămintea lor, prin modul de a se comporta, modul de a gândi, lucrurile pe care le caută.

Şi am văzut o schimbare radicală între ceea ce erau generaţiile de acum câţiva ani şi generaţiile de acum, care se maturizează fizic foarte repede. Par să gândească foarte matur, când, de fapt, ei nu ştiu ce caută. Şi acesta este un foarte mare dezavantaj pentru că îşi pierd copilăria şi tinereţea cu lucruri de nimic, iar mai târziu au multe de regretat. Pot să vă spun aceasta din proprie experienţă.

Chiar dacă am numai 15 ani, (n.a. - la data realizării interviului) am trecut prin multe experienţe negative şi acum am găsit ceea ce căutam. Am găsit pacea şi fericirea pe care nu le pot da nici chefurile, nici lumea aceasta, ci numai credinţa în Dumnezeu şi siguranţa că vei avea o viaţă fericită după moarte.

Reporter:

Sigur nu-ţi pare rău după ceea ce ai lăsat?

Silvia Dascălu:

Nu. La început au fost momente în care într-adevăr eram plictisită de toată viaţa aceasta, după ce m-am întors la Dumnezeu, dar mai apoi venea o bucurie enormă şi uitam de toate lucrurile. Acum nu-mi pare deloc rău, pentru că simt cum Dumnezeu mă binecuvântează, iar viaţa trăită cu El este cel mai fericit lucru de pe acest pământ.

Reporter:

Cu siguranţă Isus Cristos este modelul tău suprem acum şi modelul la care ai vrea să ajungi, dar, înainte de a-L cunoaşte pe Isus Cristos, care erau modelele tale? Care erau „idolii” tăi? Celine Dion, Whitney Houston, Deep Purple?

Silvia Dascălu:

Ascultam Britney Spears, Christina Aquillera, Celine Dion. Acestea erau câteva modele de viaţă pentru mine.

Un alt model este tatăl meu. Mă surprinde foarte mult cum face faţă presiunilor de azi, când toată lumea aleargă după bani.

Reporter:

Cum au reacţionat prietenii tăi când au auzit că tu ai decis să te pocăieşti şi să-ţi schimbi viaţa, să nu mai mergi la petreceri şi la chefuri cu ei?

Silvia Dascălu:

Într-adevăr au fost surprinşi, mai ales că eu eram „şefa” lor. Au fost foarte şocaţi, n-au vrut să accepte lucrurile acestea. Toţi mă îmbiau: „Hai să mergem la nu ştiu ce chef, hai că acum e acolo, acum e dincolo”. La început mi-a fost deosebit de greu să pot face faţă presiunilor, dar Dumnezeu de fiecare dată mă cerceta sau îmi punea o piedică şi nu mă mai duceam. Mă cerceta şi îmi părea rău chiar şi pentru dorinţa de a merge.

La început a fost mai greu, dar acum au înţeles toţi că eu caut alte lucruri decât ei şi alte valori în viaţă. Acum au înţeles şi nu mai sunt presiunile acelea.

Am rămas prietenă cu ei, sunt apropiată de unii dintre ei şi pot chiar să le vorbesc despre Dumnezeu şi pot să le spun ce vrea Dumnezeu cu viaţa lor. Sper ca Dumnezeu să mă ajute să fac lucrul acesta cât mai bine.

Reporter:

Când te-ai decis 100% să-ţi schimbi viaţa?

Silvia Dascălu:

După petrecerea de ziua mea, când împlinisem 14 ani. Mi-am ţinut ziua împreună cu o colegă de clasă şi a fost un chef de o noapte.

Reporter:

O noapte albă!

Silvia Dascălu:

Exact. A doua zi, Duhul Domnului m-a cercetat şi conştiinţa m-a mustrat şi mi-am dat seama de ceea ce făcusem noaptea trecută. Mă simţeam mizerabil pe dinăuntru. Atunci a fost un moment în care am stat înaintea Domnului, doar eu cu El. Atunci, într-adevăr, a fost momentul în care am spus: „Da, Doamne, vreau să Te urmez toată viaţa mea!”.

Reporter:

Ce se întâmplă, în general, la astfel de chefuri, privite din afară ca fiind decente?

Silvia Dascălu:

Este adevărat că privite din afară par decente, dar pot să vă spun că nu este deloc aşa.

Au fost şi petreceri când poate nu aveam chef de nimic, mă simţeam aiurea, nimeni nu mă băga în seamă şi era de parcă nu m-aş fi dus. Şi erau alte chefuri la care eu eram în centrul atenţiei, în care puteam să-i fac pe ceilalţi să mă facă centrul atenţiei şi pe acelea le consideram cele mai faine şi de aceea mă plictiseam la restul.

Dar mi-am dat seama că sunt egoistă, pentru că doream ca numai eu să fiu în centrul atenţiei, iar ceilalţi să se învârtă în jurul meu.

Sunt nişte petreceri de dans toată noaptea, nimic interesant, nimic nou. E acelaşi „ritual” la fiecare petrecere, nu te simţi mai deosebit la nici una dintre ele.

Reporter:

Ai fost cumva la o „petrecere fără dans”, după ce ţi-ai schimbat viaţa, după ce te-ai întors la Dumnezeu, după ce te-ai pocăit? Mai ai bucurii împreună cu alţi tineri de vârsta ta? Dar bucurii după care să nu mai vii acasă la ore mici ale dimineţii, plângând şi părându-ţi rău în faţa conştiinţei tale de ceea ce ai făcut? Ai fost şi la astfel de „chefuri”? Mă gândesc la un alt fel de „petreceri”, şi anume cu tineri creştini.

Silvia Dascălu:

Bineînţeles că m-am dus la întâlniri împreună cu tinerii de la biserică. Este ceva minunat, este deosebit. De fiecare dată este mai deosebit ca dăţile trecute şi pot să vă spun că şi noi ştim să cântăm, dar să-L slăvim pe Dumnezeu, ştim să ne rugăm lui Dumnezeu, ştim şi noi să ne distrăm în felul nostru şi putem să râdem, să spunem glume, să ne simţim bine, fără să ne pară rău, fără să regretăm ceea ce-am făcut.

Este ceva ce nu putem să exprimăm în cuvinte, deoarece, când suntem adunaţi toţi împreună, Duhul Domnului este între noi şi simţim prezenţa Lui în inimile noastre.

Reporter:

De obicei acuzaţia celor din afară pentru cei care se integrează în biserică este că-şi „închid” viaţa. Simţi că ţi-ai „închis” viaţa?

Silvia Dascălu:

Nu, în nici un caz. Am auzit şi eu expresii de genul acesta, chiar eu am afirmat uneori că „Pocăiţii sunt tare încuiaţi” sau că „Eu nu am ce căuta acolo”, dar mi-am dat seama că era ceva foarte greşit pentru că în primul rând nu ai de unde să ştii ce se petrece până nu vii să vezi.

Reporter:

Poate că unii dintre foştii tăi colegi de clasă citesc aceste rânduri. Ce le-ai spune acum?

Silvia Dascălu:

I-aş încuraja din toată inima, în primul rând, să încerce să caute o Biserică în care să li se răspundă cât de cât nevoilor sufletului lor. Sunt sigură că fiecare copil, fie de clasa a VIII-a, fie de clasa a IX-a, fie de-a VII-a, caută pe cineva care să-l înţeleagă.

Şi tot timpul sunt momente în viaţa lor în care regretă ce au făcut, în care le vine să plângă. Aşa a fost şi în viaţa mea - mă simţeam groaznic, dar cred că şi ei caută pace, fericire, bunătate, credinţă, caută pe cineva de care să se agaţe în fiecare zi şi care să le ofere siguranţa că indiferent ce se va întâmpla, nu o să-i părăsească şi o să rămână lângă ei.

Acest lucru l-am căutat şi eu când m-am întors la Domnul. Căutam pe cineva care, indiferent ce aş fi făcut, să mă înţeleagă, să mă accepte şi să încerce să-mi dea o rezolvare la problema mea.

Pot să-i încurajez să-L caute pe Dumnezeu în fiecare zi prin rugăciune şi să încerce să aibă o relaţie strict personală cu Dumnezeu, nu cu preotul, nu cu părintele, nu cu bunica sau cu altcineva, ci doar cu Dumnezeu.

Atunci simţi măreţia credinţei pe care poate să o aducă Duhul Sfânt când vine asupra ta. Simţi cum Dumnezeu te ia în mâna Lui, te păzeşte şi te ocroteşte în fiecare zi a vieţii tale.

Nu mai eşti pierdut, ci ai un Tată, ai un scut, ai un ocrotitor la care poţi să mergi în fiecare zi să-i spui problema ta. El te va asculta şi nu te va respinge; prin Duhul Sfânt, cu bunătate şi dragoste, va rezolva problema ta, te va schimba şi te va duce pe calea veşniciei.

TITEL MUNTEAN

Interviu realizat de Daniel Grigoriciuc -

Radio Vocea Evangheliei - Suceava

LA CE FOLOSEŞTE NAŞTEREA UNUI OM, DACĂ ACESTA NU SE RIDICĂ ÎN MIJLOCUL FAMILIEI SALE CA UN STEAG?

În casa aceea unde era dezastru, unde era destrăbălare, unde se auzeau înjurături şi blesteme, acum Dumnezeu a găsit cu cale să fie pace şi linişte, iar în loc de înjurături să se înalţe rugăciuni de mulţumire la adresa lui Dumnezeu.

Grupul muzical „Sonor” s-a constituit în anii ’80. Au cântat la nunţi, botezuri şi diferite ocazii în zona Haţegului, Hunedoara şi Deva.

Astăzi grupul se numeşte „Harul” şi cântă doar pentru gloria lui Dumnezeu. Membrii grupului sunt Octavian Luncan (saxofon), Titel Muntean (voce), Wiliam Slovig (orgă), şi Emanuel Răcătean (voce). Octavian Luncan a fost prezentat în volumul I al cărţii „Vieţi transformate”.

Titel Muntean:

Când aveam 4 ani, o familie de evrei, care actualmente sunt plecaţi în Israel, ne-au lăsat cadou o Biblie. Au trecut după aceea 14 ani.

Eram în ultimul an de şcoală, când, făcând curăţenie în bibliotecă, mi-a căzut în mână această carte. Din curiozitate am deschis-o şi ochii mi s-au oprit pe un verset, căruia nu i-am dat atunci nici o importanţă: „Ţi-am dat ochi să vezi, dar tu nu vezi, ţi-am dat urechi de auzit, dar tu nu auzi”. Pentru mine aceasta era o aberaţie, pentru că din moment ce cântam în formaţia liceului şi aveam atâta succes - mă gândeam cum să nu aud şi cum să nu văd? Am aruncat-o undeva într-un colţ şi aruncată a rămas. A fost încă o dată o dovadă că într-adevăr nu era cartea pentru mine, nu era cartea potrivită, era ceva de neînţeles.

Au trecut anii, am ajuns la vârsta de 36 de ani, când Dumnezeu a început să lucreze în acea formaţie. Ce se întâmplase cu mine? M-am căsătorit, viaţa mea mergea din succes în succes, aveam faimă, bani, prieteni, aveam relaţii. Oraşul Haţeg era un oraş micuţ, în care noi ziceam că nu avem cu cine „discuta” - ne consideram cineva.

Personal, credeam că sunt cineva şi tare mă credeam înţelept. Numai că acest mod de viaţă a lăsat răni adânci.

După un timp, soţia mea s-a îmbolnăvit cu glanda tiroidă. Formaţia „Sonor”, cu care am cântat 20 de ani, s-a destrămat. Cei doi oameni de bază - saxofonistul şi bateristul s-au pocăit. Nu ne mai lua nimeni la cântat. În decurs de 2 săptămâni am rămas şomer şi eu şi soţia mea. Au început să ni se termine banii; parcă au început să se împuţineze şi prietenii. Şi, pentru prima dată, parcă am simţit nesiguranţa zilei de mâine.

De „înţelept” ce mă credeam, ca să mi se rezolve toate problemele, mi-am căutat şi eu refugiul în alcool. Numai că Dumnezeu nu a îngăduit acest lucru decât vreo 2 luni de zile.

Într-o noapte de 31 iulie, întorcându-mă de la hanul „Bucura”, unde cântam în birt să mai câştig şi eu un ban, după o distanţă de aproape 1 km şi jumătate, nu ştiu ce m-a apucat că tot drumul spre casă am plâns.

Eram un om tare mândru şi nu prea vărsam lacrimi. Alţii plângeau în jurul meu, dar eu nu aveam ochi să văd treaba aceasta. Însă tot drumul acela am plâns şi, pentru prima dată în viaţa mea, la acea oră târzie din noapte, nu am avut tăria să intru în casă ca nu cumva să-mi deranjez părinţii, copiii şi soţia.

Repet, pentru prima dată am trăit acea stare. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu mine. Era 31 iulie, o zi de vară. La un moment dat, Dumnezeu m-a ajutat să-mi ridic privirea în sus. Plângeam ca un copil şi, văzând cerul, cum nu-mi amintesc să-l fi văzut vreodată până atunci - stălucitor şi plin de stele - Dumnezeu m-a cercetat. Am primit aşa o pace lăuntrică de parcă îmi venea să râd de mine, de naivitatea mea şi îmi ziceam: „Doamne, Titele, ce copil eşti! De ce nu strigi la Dumnezeu?”.

Eram într-o situaţie foarte grea. În mine se dădea o luptă, ajunsese să-mi fie jenă de situaţia în care am ajuns. Şi-mi era greu să mai ies în oraş; parcă toţi mă arătau cu degetul. Soţia mea era din ce în ce mai bolnavă.

În starea în care mă întorceam serile acasă, sub influenţa alcoolului, copiii, pe care Dumnezeu mi i-a dat, se speriau de mine şi fugeau şi se ascundeau după soba de teracotă. Ştiau că urmează din nou scandal, din nou bătaie, din orice.

Părinţii mei, prin care Dumnezeu mi-a dat viaţă, ori de câte ori auzeau poarta de la intrare se îngrozeau, ştiind că vine acasă băiatul lor care, în loc să le dea cinste, îi înjura.

Starea în care am ajuns m-a făcut, în sfârşit, să-mi dau seama că am nevoie de sprijin că, de fapt, nu eram cel care credeam că sunt. Şi tare mă băteam eu cu pumnii în piept că eram cineva şi mă credeam tare înţelept.

Succesul pe care ni-l atribuia lumea ne-a ridicat pe culmile mândriei, deoarece nu eram noi atât de buni şi de profesionişti precum alţii. Dar ducându-ne viaţa în mijlocul lumii şi pentru că lumea ne-a oferit distracţiile şi chefurile ei, ne-am lăsat antrenaţi şi orbiţi de ele.

Nu ştiu ce i-oi fi spus eu lui Dumnezeu în acea noapte, deoarece nu ştiam să mă rog. Unde să învăţ să mă rog? În birturi, în restaurante, în corturi la nunţi? Nu ştiu ce am strigat către Dumnezeu în acea noapte, nu ştiu ce L-am rugat, dar am simţit o pace lăuntrică şi un sentiment deosebit pe care nu pot să-l explic.

La patru zile după aceasta, vine la mine bateristul cu care am cântat 20 de ani, actualmente fratele Nicu Vinars, care îmi cunoştea situaţia. Mai mult ca sigur că i s-a făcut milă de mine; nu mi-a spus-o în faţă, dar l-am simţit. El mi-a propus să mă duc cu el să-l ajut la tabăra creştină de la Brădăţel, din munţii Retezat, unde era administrator.

În acea tabără de munte erau 40 de pastori şi de evanghelişti, veniţi din toată ţara la un studiu biblic. A fost pentru prima dată în viaţa mea când mi-am văzut starea deplorabilă, mizerabilă, în comparaţie cu acei oameni.

A fost parcă pentru prima dată în viaţa mea când am realizat cam cum ar trebui să arate un om. A fost locul unde pentru prima dată în viaţa mea am realizat că parcă din mine ieşea miros de alcool şi de tutun. A fost locul unde, de fapt, m-a cercetat Dumnezeu.

Acei oameni au fost 40 de lumini pe care Dumnezeu a găsit cu cale să le întâlnesc în locul acela. Într-adevăr au fost 40 de copii ai lui Dumnezeu, pentru că prin purtarea lor, prin vorbirea lor, prin dragostea pe care o emanau în jurul lor, m-a cercetat Dumnezeu. Prin ei, Dumnezeu m-a ajutat să-mi văd şi să-mi plâng starea jalnică în care eram.

Soţia mea suferea foarte mult din cauza mea. Au trecut atâţia ani, dar eu eram acel orb care nu aveam ochi să văd ce se întâmplă în casa mea, în viaţa mea, în familia mea. Acum, cu bucurie şi cu mulţumire mărturisesc spre slava lui Dumnezeu că sunt unul dintre „orbii” pe care Dumnezeu i-a vindecat.

În ultima zi am mers împreună cu acei oameni să ne rugăm undeva în aer liber. La un moment dat, un frate a început să plângă în rugăciune şi Îl implora pe Dumnezeu să se îndure de tineretul care îşi duce viaţa în destrăbălare şi-n desfrâu, în chefuri şi-n ospeţe. Acesta eram eu.

Mi-am adus aminte că în urmă cu câţiva ani Dumnezeu ne-a avertizat prin Cuvântul Său: „Ajunge în adevăr că în trecut aţi făcut voia neamurilor şi aţi trăit în desfrânări, în pofte, în beţii, în chefuri, în ospeţe”.

Am izbucnit în plâns şi am început să tremur. Aveam impresia că parcă ei m-au auzit şi că toţi se uitau la mine. N-aveam de unde să ştiu că ei, de fapt, erau în rugăciune, erau „cuplaţi” cu cerul, n-aveau ei de-a face cu mine.

M-am ridicat de acolo şi am fugit la mine în cameră. Plângeam ca un copil, tremuram. M-am trezit, am realizat că sunt pus în genunchi la marginea patului, şi o spun spre slava lui Dumnezeu: Dumnezeu m-a trântit în genunchi, pentru că eu niciodată nu m-aş fi gândit să îngenunchez. N-am îngenuncheat niciodată în viaţa mea până atunci. Eram un om tare mândru, care nu ştiam să-mi plec genunchii în faţa nimănui. M-am trezit în genunchi, cu Scriptura în mână, şi am strigat către Dumnezeu: „Doamne, nu mai pot! Te rog să-mi vorbeşti”.

În fracţiuni de secundă Dumnezeu m-a făcut să-mi văd toată viaţa de păcătos, inclusiv groaza părinţilor mei, spaima copiilor, boala soţiei, viaţa mea mizerabilă.

Am deschis Scriptura la 2 Timotei, capitolul 4, versetul 9: „Caută de vino curând la mine”. Am intrat într-o stare de groază încât am început să tremur; ştiam că există Dumnezeu, atunci eram convins că există Dumnezeu. N-am uitat că eu I-am cerut lui Dumnezeu să-mi vorbească ce să fac şi acum a venit răspunsul de la El: „Caută de vino curând la Mine”.

Parcă mă ardea Scriptura în mâini. Aş fi vrut să o arunc, să scap de ea, dar m-am gândit că nu se cade să fac aşa ceva. În lupta aceasta interioară, ochii mi s-au oprit pe versetul 21, pe aceeaşi pagină. Cuvântul lui Dumnezeu continua: „Caută de vino înainte de iarnă”. Eram în luna august, în vârf de munte. „Toţi fraţii îţi trimit sănătate”.

Am zis: „Doamne, dar ce frate am eu? Eu n-am nici un frate!”. Dar am primit răspunsul pe moment: „Păi cum n-ai? Fratele Octavian Luncan şi fratele Nicu Vinars! Cei care cu luni de zile înaintea ta M-au primit ca Domn şi Dumnezeu, ca Stăpân în vieţile lor - aceştia sunt fraţii tăi”. Şi mi-am adus aminte şi m-am cutremurat, pentru că ei, cunoscându-mi situaţia familială, au venit la mine şi mi-au spus: „Titel, noi n-avem ce face pentru tine. Ce pute