LOVE

_

1. Semnele morţii în... cel viu Să vedeţi, fiind la lucru, ca oricare credincios

voiam să răscumpăr vremea, cum ne-a învăţat Hristos.

Şi fiindu-ne chemarea drept ambasadori din cer

(neavând, deci, de a face cu acelea care pier),

În timp ce necredincioşii ascultau ştiri pe Pământ

eu, fiind născut din ceruri, ascultam Cuvântul Sfânt,

şi m-aflam cu ascultarea în Matei, către sfârşit

despre felu-n care Domnul, Şi-a dat duhul şi-a murit.

Întâmplările pe care le găsim aici descrise

cu prileju-n care Domnul Şi-a dat duhul şi murise,

Mi-au aprins în duh lumina unei aplicaţii care

ne ajută să distingem adevărul de-nşelare.

S-ascultăm întâi de toate ce ne spune-aici Scriptura,

apoi vom vedea îndată care e şi-nvăţătura.

Spune deci evanghelistul că la moartea lui Hristos

mai întâi s-a rupt perdeaua, drept în două până jos,

după care, stânci de veacuri din granit s-au despicat.

Scena se încheie-n urmă cu slăvita Înviere –

Sfânt sigiliu-al biruinţei Vieţii care-n veci nu piere.

Înaintea-nvăţăturii vreau să fac o precizare

menită să justifice tema şi-ai ei aplicare:

După cum tot ce se naşte din Adam e mort în el,

cei născuţi din Hristos Domnul, mor şi ei, în El, la fel.

Deci vom urmări amprenta morţii Domnului Hristos

pe viaţa şi-n umblarea cui îşi zice credincios.

Primul semn este perdeaua, de la Templu ruptă-n două -

Asta îmi deschide drumul să trăiesc o viaţă nouă.

Semnu’-al doilea e pământul care s-a cutremurat -

Deci pământul firii mele e ca şi desfiinţat.

Semnu’-al treilea iată, piatra stâncilor s-a despicat -

Nu mai sunt deci surd ca piatra, ci uşor de-nduplecat.

Semnul ultim e-nvierea sfinţilor care-au plecat

să se-arate ca dovadă vie, de necontestat.

Deci în noua mea umblare vor fi-atâtea fapte sfinte

care vor uimi ca morţii când se scoală din morminte.

Dacă-n viaţa mea trăită pe Pământ, aicea jos

nu sunt semnele acestea, vai, eu nu sunt cu Hristos!

În Hristos nu pot să intre cei care nu au murit,

cum nici El nu ne-a dat viaţa, până când nu S-a jertfit.

Doamne, luminează-mi mintea, şi ajută-mă de-acum

Să trăiesc cu bucurie, moartea pe-al vieţii drum.

2. Nu cât ai, ci cât mulţumeşti

Când te uiţi dintr-o privire ţi se pare că-n Scriptură

întâlneşti numai non-sensuri cu ciudată-nvăţătură.

Haideţi să luăm doi oameni, şi uitându-ne la ei

vom găsi că titlul nostru are un solid temei.

Iată-l pe Adam întâiul. Ce-i lipsea-n Eden lui oare,

când tot ce era făptură îi stătea în ascultare?

Putea şti Adam mai bine că gustând fructul oprit

va avea mai multă slavă şi va fi mai fericit?

Poate oare creatura să posede cunoştinţă

mai mare decât a Celui din Care şi-a luat fiinţă?

Putea oare-un boţ de carne să gândească el mai bine

decât Cel ce Însuşi este sfat, şi-nţelepciune-n Sine?

Iată-L şi pe-Adam al doilea – Dumnezeu înveşnicit,

învelindu-Se în carne ca să poată fi jertfit,

întrupat în timp şi spaţiu ca să moară răstignit.

Primu-Adam şi-a-nceput viaţa aşezat pe pajişti sfinte;

al doilea printre-animale, pe Pământul cu morminte.

Cel dintâi trăia-n Edenul plăcut, binecuvântat;

cel de-al doilea pe Pământul ce fusese blestemat.

Cel dintâi era la bine, cânt, belşug şi numai soare;

celălalt n-avea nici unde să se ducă la culcare.

Cel dintâi putea în voie să mănânce când poftea;

celălalt răbda de foame şi adeseori postea.

Ei bine, cu toate-acestea, cel ce-avea belşug din toate,

nu-i ajunge nici tot raiul ci vrea suveranitate.

Şi ce află vrând să’nalţe? Asta ştim cu toţi prea bine:

Scoborâre în ţărână, chin, durere şi suspine!

Celălalt nici pe departe nu-L putem alături pune

când vorbim de locu-n care a trăit aici în lume.

Dar cu toate-acestea, iată-L, că în toată viaţa Sa

a primit cu mulţumire chiar şi moartea cea mai grea.

Şi ce-a câştigat în urma celei mai adânci smerenii,

e-o’nălţime-atât de mare la care noi, pământenii

Nu putem nici chiar cu gândul să suim atât de sus,

căci nici în smerenie nimeni, n-o să poată cât Isus.

Reiese de-aici că duhul luciferic de-a fi mare

e calea care coboară cel mai sigur la pierzare.

Şi-apoi tot un duh demonic e şi duhul de cârtire,

este şi amărăciunea, şi orice nemulţumire.

Nu! Necazul tău nu-i lipsa căci, chiar în Eden de-ai fi

şi-acolo, la fel ca Eva, te-ai plânge şi-ai bâzâi.

Uite ce ai tu nevoie: să trăieşti ca şi Isus,

primind TOT cu mulţumire, ca venind din cer de sus.

Numai cel care se pleacă sub mâna lui Dumnezeu,

mulţumindu-I pentru toate – la fel ca şi Fiul Său,

Găseşte că mulţumirea pentru TOT e cheia care

face viaţa chiar pe Terra o veşnică sărbătoare.

Taina deci e dezbrăcarea de pretenţii ca Hristos,

Şi-apoi să-I faci sfânta voie liniştit, şi bucuros!

Cugetare: Ai cât dai; Câştigi ce pierzi; Şi trăieşti numai cât mori.

3. Vrei să fii un... măgăruş?

Scrie sfântu-apostol Pavel către Timotei să ştie

că Scriptura-ntreagă este a lui Dumnezeu solie,

De folos să ne îndrepte şi să dea învăţătură

cum să porţi sfânta Iubire, pe Pământul plin de ură.

Când era în trup Iubirea şi-a mers la Ierusalim,

a călătorit călare pe mânzul unui asin.

Dar şi astăzi e nevoie, cum a fost şi altădată,

de un măgăruş pe care poate să călătorească.

Însă între-acela care L-a purtat pe Domnu-odată

şi acesta care astăzi Îl poartă prin lumea toată,

Există puncte comune, dar şi-o diferenţă mare,

care vor fi subiectul nostru în continuare.

Mai întâi deosebirea s-o vedem între cei doi

ş-apoi punctele comune, ca să le-aplicăm la noi.

Dar şi mai întâi de toate vreau să spun acelor care

socotesc asemănarea cu-n măgar ofensatoare,

Că după Sfânta Scriptură, cum cartea lui Iov învaţă,

noi ca un măgar sălbatic ne facem intrarea-n viaţă,

purtând pe Satana care, strunind frâul firii noastre,

ne mână fără oprire, spre-ntuneric şi spre moarte.

Deci mesajul poeziei se-adresează celor care

nu vor să mai poarte frâul firii vechi, necruţătoare.

Şi acum să ne întoarcem – noi cei care vrem să dăm

lui Isus în mână frâul – ca, atenţi, să observăm

care trăsătură este diferită la cei doi,

ca să ştim cum ni se cere, astăzi să-L purtăm şi noi.

Iat-acum deosebirea: măgăruşul cel pe care

a călătorit şi Domnul când era ca noi sub soare,

Ne arată misiunea ce-avem de îndeplinit,

dar n-avea ca noi voinţă, să se fi împotrivit.

Am văzut deosebirea. Acum să analizăm

punctele noastre comune în care ne-asemănăm.

Spune Domnul prima dată: “mânzul” – deci ceva virgin;

Asta-nseamnă curăţie de lumesc şi ce-i străin.

Domnul nu Se foloseşte de-acel care cochetează

cu plăcerile din lumea care sufletul pătează.

Zice-apoi de măgăriţă. Prin aceasta ni se spune

că acei cu duhul mândru şi plin de tot ce e-n lume,

Nu pot folosi Acelui care a călătorit

pe un mânz de măgăriţă – animal blând, şi smerit.

Şi vedem iar, mai departe, că micuţul măgăruş

trebuia întâi să fie dezlegat de la ţăruş.

Asta-nseamnă că oricine care încă e legat

de iubirea lui de sine – deci de eu-l blestemat,

Nu-i e de folos Iubirii; ba chiar dac-ar vrea, nu poate,

cum nu poate o maşină să alerge fără roate.

O, adâncul bogăţiei, şi înţelepciunii sfinte!

Cum ascunzi Tu-n simple vorbe, tainice învăţăminte!

Vreau de-acum şi eu Isuse să fiu măgăruşul care

să-Ţi poarte iubirea sfântă azi, în lumea de sub soare.

Vreau să îmi arăţi Isuse tot ce e lumesc în mine,

tot ce mă descalifică să Te pot purta pe Tine.

Vreau să lepăd de la mine ce-i firesc şi pământesc,

ca apoi virgin în suflet să m-alegi să Te slujesc.

Şi vreau să mai lepăd, Doamne, şi orice gând de mărire,

care mă descalifică la articolul smerire.

Apoi, după toate-acestea Te rog să mă mai dezlegi

de ţăruşul voii mele, căci vreau Doamne să m-alegi

să îţi port cu vrednicie chipul Tău ceresc şi sfânt,

peste tot pe unde paşii mi-i vei duce pe Pământ!

4. Ce oferi? Biciul sau spinarea?

Să vedeţi. De dimineaţă am avut o convorbire

cu o tinerică mândră, plină de ea şi de fire.

După ce-a-nchis telefonul m-am gândit atunci în mine

să-i plătesc obrăznicia, să mă ţină minte bine.

Însă vezi, tot dimineaţa, când eram la rugăciune,

împreună cu soţia am avut cuvânt anume

că Sfânta Împărăţie poate să se răspândească

numai cât i se dă voie liberă prin noi să treacă.

Ca să înţeleg mai bine felul cum sfânta putere

operează jos în lume folosind a noastră vrere,

m-am mutat, prin Duh, cu gândul la Domnul Isus Hristos

când era şi El pe Terra – om ca noi de-aici, de jos.

Şi-am văzut că răutăţii răspundea cu bunătate.

Iar atuncea când călăii îi arau cu-n bici pe spate,

îi stropea cu sfântu-I sânge şi-avea o privire care

le-aducea tot harul veşnic de-ndurare şi iertare.

Căci numai dându-Se morţii, şi-ndurând tot chinul greu

a putut aduce omul înapoi la Dumnezeu.

Astfel am primit lumina că Isus azi Îşi împarte

mântuirea Lui şi viaţa prin a vieţii mele moarte.

Deci, pe cei care prin mine caută să-i mântuiască

îi trimite să mă bată şi-apoi să mă răstignească.

Iară eu, prin felu-n care le răspund decid destinul

după cum răspund la bice: cu sânge sau cu veninul.

O, privind acum în urmă, cât de mult regret Isuse

pentru multele prilejuri care, trist, dar azi sunt duse!...

Mulţi sunt cei care din lume chemându-i să Te găsească

i-ai trimis să-mi dea cu biciul şi-apoi să mă răstignească.

Dar eu, vai, Isuse Doamne, nu cu sânge i-am stropit

Ci le-am smuls din mână biciul, şi-apoi eu i-am biciuit.

Ei s-au dus atunci, săracii, dar plecând, cu ei au luat

şi prilejul după care ani de zile-am suspinat.

Astfel am ajuns, la urmă, să-nţeleg eu că Scriptura

pregăteşte lucrătorii şi-şi oferă-nvăţătura

numai celor ce-i dau voie să facă-ntâi curăţire

de ce este vechi în sine şi ţine de vechea fire.

Vreau, Doamne, să fiu cu Tine lucrător prin Duhul Sfânt

care mai întâi omoară, tot ce-n mine e “pământ”,

Prin cei care-i vei trimite, cumva să mă biciuiască

făcând şi în ei lucrarea, care să îi mântuiască.

Te primesc de azi Isuse prin toţi cei care-i vei pune

ca prin crunta biciuire să mă cureţe de lume.

Şi prin lacrima durerii, ochiul tot mai limpezit

Te zăreşte şi mai bine, Doamne, şi tot mai slăvit,

până-n ziua minunată când zburat din cochilie

n-am să mă mai satur Doamne, să Te văd o veşnicie!

5. Cum pui diavolii pe fugă( Iacov 4:7 proiectat pe cap. 13 şi 14 de la 1 Samuel)

Să vedeţi. Ne spune Iacov că este o-mprejurare

când Satan ne ştie frica şi fuge de confruntare.

Răsfoind astfel Scriptura până la momentul critic

când Israel îşi alege ca model al lumii tipic,

Găsim pe-mpăratul Saul pentru care Israelul

în utopică mândrie leapădă ca-mpărat cerul,

Cum după încoronare, când şi-a început domnia

vrând să-şi spulbere duşmanii a pornit ca vijelia.

Dar vai! Pofta lui păgână după slava pieritoare

l-a împiedicat să aibă cununa biruitoare.

Totuşi Domnul, vrând s-aducă lui Israel izbăvire

îşi alege-un tânăr care nu umbla mânat de fire,

Şi prin care vedem, practic, cum lucrează adevărul

când un sfânt îl înspăimântă pe Satan nimicitorul.

Saul tremura de frică, el şi toţi oamenii lui

(căci când n-ai frică de Domnul, ai frica duşmanului).

Însă Ionatan nu ştie ce-i teama de filistean,

căci el nu se întinase cu nimic de la duşman.

Şi astfel, numai el singur şi cu ajutorul său,

sprijinindu-se în inimi pe Prea Sfântul Dumnezeu,

Se aruncă şi-şi păleşte ca un fulger inamicul

care cade după dânşii ca şi după coasă spicul.

Ceilalţi fug să-şi scape viaţa călcând iepurii pe coadă,

se învălmăşesc de spaimă şi cad morţi, buluc grămadă.

Iar acum să stăm o clipă pentru recapitulare,

să vedem oastea vrăjmaşă câţi sunt la numărătoare.

Fiţi vă rog cu luare-aminte, să vedeţi câţi pot să bată

doar doi sfinţi a căror viaţă nu-i în lume-amestecată.

Erau şase mii călare pe cai iuţi zburând ca zmeii,

iar pedeştrii fără număr, câte pietrele Iudeii.

Aveau şi maşini de luptă – care de război o mie

îndeajuns pentru Iudeea s-o transforme-ntr-o pustie.

Ei, şi-acuma, Doamne sfinte! Cum se poate face oare

ca doar doi să bage-n spaimă o mulţime-atât de mare?

Iată, groaza cea de moarte e-n Scriptură arătată

că-i de Dumnezeu trimisă, de la El e insuflată.

Când Domnu-a privit din ceruri, ei, în spaimă tremurândă

se înjunghiau orbeşte cu o sete tot crescândă.

Acum altă întrebare: unde-i Saul şi ai lui?

De ce Ionatan aduce biruinţa Domnului?

Răspunsul care urmează limpezeşte pe deplin

tot ce ni se cere nouă ca oameni să împlinim,

când vrem alungaţi din inimi hoţii fericirii noastre,

cum au izgonit doi oameni o puzderie de oaste.

Ionatan ni se prezintă un om plin de bunătate,

fără ura cea vicleană, şi fără perversitate.

După ce-a-nţeles că tronul tatălui său a fost luat

şi că nici el după Saul n-o să fie împărat,

Se pleacă cu bucurie în faţa celui pe care

Dumnezeu l-a uns să fie peste amândoi mai mare.

O, aici trebui căutată toată cheia biruinţei,

care stă în curăţia şi în dragostea credinţei.

Saul care-avea cu sine toată-armata de război,

tremura cuprins de spaimă, el şi generalii săi.

Ionatan însă, un tânăr, doar el şi-ajutorul lui

se aruncă vitejeşte, în pieptul duşmanului,

şi priviţi cum pun pe fugă, milioane de armate

doar doi inşi – da-n viaţa căror Domnu-i o realitate.

*

* *

Vorbind despre noi acuma, şi noi suntem atacaţi

de puzderie de demoni - dar desigur, deghizaţi.

Vine-un demon, spre exemplu, şi te înspăimântă tare

că-n curând n-o să-ţi ajungă banii nici pentru mâncare.

Dacă eşti un rău ca Saul, tremuri de frică pitit

de frica zilei de mâine ca un egoist, zgârcit.

Însă dacă, dimpotrivă, eşti un Ionatan curat,

ţi-apuci de gâtlej duşmanul, adică sporeşti la dat,

căci te vei încrede-n Domnul, ca şi văduva-n Ilie

când i-a zis: “Nu mori femeie, dacă-mi dai mai întâi mie”.

Alt demon e lăcomia de dolari, case, avere,

lupte, certuri prin biserici, după slava care piere.

Dacă eşti murdar ca Saul, stai pitit şi zi şi noapte

alergând cu disperare după lucrurile moarte.

Dar dacă te frige-n suflet dragostea de-Acela care

n-a avut nici capul unde să şi-L plece la culcare,

Îţi scoţi sabia iubirii pentru fraţii Lui de jos

tăind duhul lăcomiei în numele lui Hristos.

Iată încă un alt demon care-atacă cu putere

şi prin care Domnu-Şi face printre sfinţii Lui triere:

Este demonul plăcerii de-a sta la televizor

în timp ce atâţia oameni sunt nemântuiţi şi mor.

Vicleanul se va ascunde dup-o reinterpretare,

(căci Satan le dă-n Scriptură o sfântă justificare).

Dar cel în cărui viaţă Hristos nu-i mitologie,

iar iubirea către semeni nu-i doar simplă teorie,

Îşi înjunghie demonul poftei de televizor,

ca să aibă timp să ducă pe Isus celor ce mor,

şi-şi lasă televizorul, chiar şi timpul de mâncare

căci puţini sunt lucrătorii dar vai, recolta e mare!

Sunt încă multe armate care zilnic ne atacă

căci Domnul le foloseşte o triere să ne facă.

Insă mă opresc acuma dându-ţi acest ultim sfat:

Dacă din nefericire te găseşti cumva triat

în ceata celor ca Saul, opreşte-te-n scurt acum

câtă vreme-ţi mai dă Domnul şansa să alegi alt drum.

Să nu fi mândru ca Saul; recunoaşte ce-ai greşit,

apoi scoală-te din tufa în care ai stat pitit,

şi cu-o ură ne-mpăcată de sălbatic fioros

ieşi, ca Ionatan în faţă, şi în Duhul lui Hristos

Taie tot ce-i pofta firii, junghie şi curăţeşte

tot ce îţi arată Domnul că I se împotriveşte.

Ai să vezi apoi cum însuşi Domnul, azi ca şi-n vechime,

va vârî spaima-n toţi dracii cari vor auzi de tine.

Iar de-acolo înainte vei fi liber şi în pace

Tot timpul cât voia-I sfântă prin voinţa ta se face.

6. Fariseii secolului

December 27, 1996

Vrând să îl ascult pe Pavel de-a nu pierde vremea-n vânt,

caut ca în tot momentul să m-apropii de Cuvânt.

Respectându-mi obiceiul, la serviciu când lucram,

mi-am luat casetofonul. Iar în timp ce ascultam

derulându-se din Luca relatarea minunată

a momentului când Domnul S-a-mbrăcat în haina noastră,

M-am simţit împins de-odată să m-opresc din ascultare,

şi călăuzit de Duhul, să rămân în meditare.

Să vedeţi: în timpu-acesta m-am văzut prin Duhul dus

chiar în zilele în care S-a născut Domnul Isus.

Ce mai freamăte sublime animau superb natura!

Ce mai simfonii divine cânta toată creatura!

Iar la urmă-n clipa-n care s-a produs evenimentul,

îngerii în strai de soare luminau tot firmamentul

înălţând sublime imnuri, să-L mărească pe Preasfântul

care, ca să-mi dea vecia, Se-mbrăca El cu pământul.

Şi în mijlocul acestui freamăt cum n-a fost vreodată,

te-aşteptai ca omenirea să fie mai alertată.

Dar, stupoare! Tocmai omul, pentru care-a venit Domnul,

îşi dormea cu nepăsare şi în ignoranţă somnul.

Mai uimită-a fost natura de-acest act de nesimţire

decât de-mbrăcarea-n humă a Celui ce e sfinţire.

Voi, care jertfiţi la templu miel de două ori pe zi

vestind lumii prin aceasta, că Mesia va veni,

Unde sunteţi? Şi ce faceţi? Cum puteţi voi să dormiţi

când S-a-nveşmântat în carne, Cel pe care-L proorociţi?

Iar tu templule cu aur, nestemate şi rubine

care spui despre Mesia prin tot ce se află-n tine,

cum de nu se află-acolo un loc’şor oricât de mic,

să-L primeşti pe-Acel pe care zeci de veacuri L-ai vestit?

Cum mai poate şi Pământul să-ţi rabde obrăznicia

de-a-L trimite-n grajd să nască pe Cel ce-ţi dă vrednicia?

Iată întrebări la care uimită chiar şi natura

în zadar căuta răspunsul - toate întreceau măsura!

*

* *

M-am trezit din meditare şi-am venit cu gându-apoi

peste veacuri şi milenii până azi, până la noi.

Ce e drept, noi nu mai suntem Israelul pământesc,

dar un Israel tot suntem: suntem cel duhovnicesc.

Şi la fel, ca şi iudeii, suntem mândri şi făloşi

că la noi este Mesia - toţi ceilalţi sunt mincinoşi!

Da, Hristos e şi-azi în lume, însă azi e-n mii de trupuri

locuind în toţi cei care L-au primit în a lor duhuri.

Şi astăzi, ca şi-n Israel, ştim exact toţi credincioşii

că Hristos e jos pe Terra - cum ştiau religioşii.

Şi astăzi, ca şi-n Israel, poporul zis credincios

face sărbători pompoase - zice-se că lui Hristos.

Dar şi azi, ca şi-n Israel, nu-I mai neglijat Hristosul

ca-ntre cei ce-I poartă numai Numele, şi-apoi folosul.

Căci categoria asta umblă - ca şi cărturarii,

după scaune şi titluri, foloase şi onorarii.

Şi ei, ca şi fariseii, după ce-şi ating folosul

fugăresc pe toţi cei care poartă-n ei viu pe Hristosul.

Ăştia, ca şi fariseii, ţipă, plâng în adunare,

îşi zâmbesc ca prefăcuţii, dau pace cu fiecare,

iar după ce ies afară, se bârfesc şi se mănâncă

că se miră şi satana de-o aşa ură adâncă!

Alţii, puturoşi din fire, nu-şi bat capul să urască

dar şi mai puţin le pasă când e vorba să iubească!

Ei se duc la adunare numai când le pică bine,

şi să-i vezi cum mai declară printre lacrimi şi suspine:

„Te iubesc Isuse Doamne! Îmi dau viaţa pe altar,

căci îmi clocoteşte-n suflet, al iubirii Tale jar!”

Însă-atunci când este vorba de Hristosul de la ţară

care merge la culcare nemâncat seară de seară,

uită cu neruşinare cum striga printre suspine:

“O, Isuse, o, Hristoase, îmi dau viaţa pentru Tine!”

Şi la fel ca fariseul nici măcar un pas nu pune

către Cel Cărui Îi poartă cu mândrie sfântu-I Nume.

Ei se-arată în afară că, vai!, plâng, compătimesc,

dar practic nu vizitează, nu le pasă, nu jertfesc.

Ei Îl pun şi azi pe cruce pe Hristos, prin neglijare,

în timp ce ei îşi duc viaţa, în belşug şi-ndestulare.

Şi vorbind apoi de templu: n-avem şi noi astăzi oare

biserici tot ca şi templul când pui costul ca valoare?

Hristos umblă şi-azi în lume în acele mii de fraţi

cari se zbat în sărăcie nemâncaţi şi dezbrăcaţi,

În timp ce cu banii care s-au strâns în numele Lui

şi-au făcut palate domnii sub egida cultului.

Dar cum templul din vechime a ajuns cenuşă, scrum,

tot aşa or să ajungă toate templele de-acum.

Iar ce-ai strâns cu viclenie în Numele lui Hristos

ca să-ţi faci plăceri şi gusturi pe Pământ aicea jos,

Toate-ţi vor fi puse-n faţă, dacă nu te pocăieşti,

şi-ncepând din clipa asta,

cum vorbeşti, să şi trăieşti. Amin!

7. Când nu se priveşte la ţintă

Pentru că de multă vreme frecventez o adunare

unde la minuni şi semne se dă locul cel mai mare,

Am citit mai pe-ndelete locurile din Scriptură

care ne aduc lumină în această-nvăţătură.

Şi-am găsit până la urmă că, atât cei care-aleargă

după semne, cât şi ceilalţi care-atacă şi le neagă,

Sunt şi unii, cât şi ceilalţi, deopotrivă de greşiţi

(cei cu inima-mpărţită, foarte lesne-s păcăliţi).

Ca să înţelegem bine vom privi la un exemplu,

cum e cel din cartea Fapte, la Ioan şi sfântul Petru.

Haideţi să-i pândim acuma când suind la rugăciune

au făcut chiar lângă Templu prima lor mare minune.

Privind doar istoric faptul, nimeni nu îl contestează;

dar cât despre-nvăţătură toţi se impacientează.

Vreau să ştiţi azi voi, cei care în cete vă separaţi:

cu sectele veţi rămâne, pe care le-mbrăţişaţi!

Credincioşii sunt toţi una – mădulare-n trupul Lui

născuţi dintr-aceeaşi coastă prin sângele Fiului.

Mărul cel de ceart-aicea, nu e factorul putere

pe care Domnul şi astăzi o dă cui o vrea şi-o cere,

ci condiţiile-n care lucrează forţa cerească,

ascunse de ochii celor ce vor să se hărţuiască.

Ca să ştim despre ce-i vorba vom deschide Sfânta Carte

şi să observăm minunea studiind-o din aproape.

S-ascultăm acum Cuvântul: prima dată ni se spune

că cei doi suiau la Templu - se duceau la rugăciune.

Deci vedem întâi de toate că e vorba de-o ’nălţare.

Când mergi să te strângi cu fraţii laşi jos cele trecătoare

şi te strângi la rugăciune - nu şedinţe clericale,

unde toţi luptă ca unul pentru postul cel mai mare.

Iată-acum un alt detaliu pe care-un creştin de nume

nici măcar nu-l bagă-n seamă căci el e ca cei din lume.

Ne arată-aici Cuvântul că apostolii, întâi,

s-au oprit şi priveau ţintă nevoia ologului.

În al doilea rând pricepem că-i vorba despre-o oprire,

după care ni se spune scopul: pentru o privire.

Şi oprirea, şi oprirea, sunt din Duhul lui Hristos

care S-a oprit din slavă să vină la mine jos,

ca privind ţintă, prin Tatăl, să-mi cunoască tot amarul

să ştie pe ce măsură să îmi pregătească harul.

Am ajuns aici la gândul şi lumina cea mai mare

cu privire la manevra lui Satan de înşelare.

Tot ce-a trebuit Satanei să-nşele-n Eden pe om

a fost doar să-i mute ochii de la Dumnezeu, spre pom.

Dacă se oprea o clipă omu-n loc să se gândească;

dacă nu-şi lua privirea de la ţinta lui cerească,

n-ar fi-avut succes Satana; căci privind la Dumnezeu,

omu-ar fi văzut în şarpe că este ascuns cel rău.

Iar de-atunci de-atâtea veacuri Satan mereu şi mereu

caută să îi ia timpul şi-ochii de la Dumnezeu.

Iată, şi în cartea Fapte - credincios stilului său,

Satan a făcut să sune Cuvântul lui Dumnezeu

ca să placă fiecărui dintre cei care-l citesc

din dorinţe pervertite şi un interes firesc.

Şi făcându-i să alerge după trai bun şi confort,

citesc Biblia în fugă, mai puţin, sau, de, când pot.

Iar pentru că nici ei înşişi nu prea merg la rugăciune

fiind obosiţi de-atâta fugă după ce e lume,

I-a fost uşor lui Satana să îi mintă că minunea

e mai mult ca viaţa sfântă, şi chiar decât rugăciunea.

Cât despre privirea ţintă, oare ce să mai cunoască

cel care dispreţuieşte ordinea dumnezeiască?

Vorbind acum despre-aceia care zic că sunt nebuni

creştinii care şi astăzi mai cred încă în minuni,

suferă de-aceeaşi boală: nu citesc atent Scriptura,

iar Satan le tălmăceşte cum vrea el învăţătura.

Ei trăind la fel ca lumea neputând să întâlnească

niciodată vreo minune în trăirea lor firească,

i-a făcut Satan să spună că nu e realitate

decât ce văd ei cu ochii inimii lor necurate.

Şi apoi se iau la ceartă: cei ce vor numai minuni,

cu ceata acelor care le zic că ei sunt nebuni.

O, Doamne! ce tablou jalnic îţi pictează azi în lume

cei care se bat orbeşte folosind toţi sfântu-ţi Nume!

O, noi am dori Isuse, ca de astăzi înainte

să ne dăm toată silinţa să fim cu luare-aminte

la aceste două stări: zilnic să obişnuim

prin umblarea noastră-n lume cât mai des să ne oprim

lângă toţi ologii care, ni-i scoţi Doamne Tu în cale

ca-mplinindu-le nevoia să-ţi aducă osanale.

Iar apoi privirea ţintă să-nvăţăm zilnic mai bine,

s-o-nălţăm din tot şi toate ca să fim una în Tine.

8. Numai arvuna... şi totuşi cât de mare!

Cugetam în faptul serii unei zile oarecare

la Isus şi nesfârşiţii veci de binecuvântare...

Contemplând atât cât gândul poate să interpreteze

şi cât inima rezistă prin Duh să se minuneze,

Mă gândeam la cât de multe ne sunt încă deja date

ca arvună-a celor care ne-aşteaptă-n eternitate.

Iată, cine poate spune cât de multă bucurie

sparge inima acelui care pe Pământ se ştie

Că este un împreună lucrător cu Creatorul,

salvând pentru veşnicie oameni, prin Mântuitorul?

Şi iar, cine poate spune în cuvinte omeneşti

copleşirile divine, simţămintele cereşti

când în viaţa celui care e pământ de întristare,

slobozi cerul bucuriei de nădejdi nepieritoare?

Cine poate să descrie bucuria ce te-ncearcă

atunci când îţi împarţi pâinea cu-o familie săracă?

Unde să găseşti pe Terra limbaj care să exprime

parfumul sacru de ceruri cu simţirile divine,

Când în loc ca, în concediu, să-ţi petreci timpul la mare,

îţi dai banii şi-apoi timpul pentru-a Domnului lucrare?

Cine ar putea să spună în cuvinte fericirea

de-a şti că-n limbajul nostru cuvântul „nenorocirea”

Nici nu este căci, Scriptura ne spune că tot ce vine

peste un creştin în viaţă, îi aduce numai bine?

Da, nu-i nimeni cin’să poată să enumere pe toate

binecuvântări divine care ne sunt acordate.

Căci nici vecii veşniciei n-or să aibă timp să poată

să ne-arate-n întregime bogăţia ce ni-e dată.

9. Fraţii lui Iosif... şi-ai lui Isus

Sunt mulţi cei ce cred că dacă reuşesc să se pitească

când se bălăcesc în troaca firii lor cea păcătoasă,

şi îşi pun după aceea iarăşi masca lor de sfinţi

încercând să se compoarte parcă-ar fi Sfinţii Părinţi,

N-o să fie niciodată cineva care să ştie

că la ei doar masca-i sfântă - dar viaţa-i o murdărie.

Iar când Domnul le trimite prooroci spre-nştiinţare,

se reped la ei ca ulii să-i zvârle din adunare.

Răsfoind puţin Scriptura şi văzând că omul are

pus de Dumnezeu în suflet conştiinţa ca dotare,

să vedem cum se înşeală cei care vor să-L înşele

pe Cel care-a făcut lumea, cerul şi Pământ şi stele.

Haideţi să zburăm acuma peste veacuri şi milenii,

străpungând prin duh tăria, colbul şi capriciul vremii,

Şi să retrăim cu gândul episoadele-ntâmplării

din istoria lui Iosif cu ocazia vânzării.

Iar pentru că subiectul poeziei noastre are

de-a face cu utopia, vom vedea-n continuare

nu atât de mult pe Iosif cât, de fapt, pe fraţii săi

ce-şi ziceau oameni de treabă dar erau perverşi, şi răi.

Ne arată deci Scriptura că-ntr-o zi, bătrânul tată,

dus cu gândul lui la turma din păşunea-ndepărtată,

îşi chemă mezinul: „Iosif, n-ai vrea tu, băiatul tatei,

să-mi aduci veşti despre turmă, cum îi merge, ce-ţi fac fraţii?”

Iosif fără târguială - de fapt ca şi Cel pe care

Îl reprezenta ca simbol în această-mprejurare -

fără nici o ezitare a răspuns: „Iată-mă tată!

Vin să-ţi împlinesc dorinţa pe de-a-ntregul şi îndată”.

N-a mai stat, ci şi-a luat drumul dornic tare de-a ajunge

să-ntâlnească pe cei care erau fraţii lui de sânge.

Şi precum zice Scriptura „Cine caută găseşte”,

N-a lipsit prea mult lui Iosif şi iată, îi şi-ntâlneşte.

Dar cum l-au văzut în zare, până s-ajungă la ei

fraţii lui şi-au făcut planul; şi cu inimi de mişei

hotărâseră să piardă viaţa celuia pe care

Domnul lor li-l trimisese ca un semn de îndurare.

Căci văzând că-s prinşi de ură - ura-i sămânţă drăcească

Domnul le dăduse-o şansă să vrea să se pocăiască.

Însă ei ratându-şi şansa îşi dau liber frâu pornirii,

şi mânaţi orbeşte-n taină de demonii cruzi ai urii

i-ar fi luat viaţa lui Iosif cu acelaşi foc şi sete

cu care omori ţânţarul strivindu-l de un perete.

Apoi, culmea nebuniei, se dau drept oameni de treabă,

deşi cugetu-i acuză şi în taină-i cercetează.

De-acum, unul după altul, vor veni de-azi înainte

prilejuri să-i cerceteze, să le ţină treaz în minte

că există sus în ceruri Cel ce vede tot şi ştie

cum l-au vândut ei pe Iosif trimiţându-l în robie.

Dar ei nu le iau în seamă căci vai, inima şireată

îi minte că mârşăvia nimeni n-o va şti vreodată.

*

*

*

Timpul se-neacă-n uitare. Iar făptaşii cu pricina

ar fi dat multul cu multul să-şi înece şi ei vina.

Este-adevărat, sunt fapte pe care chiar Dumnezeu

vrea să ţi le uiţi tu însuţi ca apoi, la timpul Său,

să-ţi dea El cu prisosinţă răsplătiri care durează

tot atât cât veşnicia care-n veci nu încetează.

Însă-atunci când este vorba despre fapte care-aşteaptă

cutremurătoarea vreme a zilei de judecată,

Domnu-n marea-I îndurare ni le ţine treze-n minte

să ne pocăim de ele când ni le aduce-aminte.

Astfel îi aşteaptă Domnul treisprezece ani de zile

păstrând amintirea faptei pe a gândului lor file.

Însă până când la urmă vede că nicicum nu vor

să îşi recunoască vina şi păcatul vieţii lor;

Văzând că nici pe departe n-aveau de gând să se-nchine

lui Iosif cum hotărâse voia cerului că-i bine,

Domnu-acum le va trimite lecţii-adânci de umilire

care, prin ruşini şi lacrimi să-i coboare în smerire.

Prima dată iată, vine mare foamete în ţară.

Asta-i prima lovitură: pot prin foamete să piară.

Îngroziţi de spectrul morţii se vor duce să cerşească

mila celui smuls cu ură din căsuţa-i părintească.

N-au mai cunoscut pe Iosif, căci păcatul urii n-are

ochi decât să săgeteze cu priviri ucigătoare.

Dar iubirea socoteşte toate ca pe lucruri bune,

căci nu are buzunare pentru rele să adune.

Şi-acum iată impostorii cum se-nchină la picioare

la cel cărui, putem spune, i-au luat viaţa prin vânzare.

Iosif plin de bunătate face-o ultimă sforţare

de-ai trezi ca să le poată oferi cu drag iertare,

şi le spune că-s iscoade, oameni răi şi puşi pe sfadă.

Ei zic: „Ferească-ne Sfântul! Noi suntem oameni de treabă!”

Zăbovind acum o clipă la sceneta prezentată

vom vedea de fapt că Iosif le mai dă încă odată

şansa de mărturisire a păcatului vânzării,

Ca atunci când vor ajunge în momentul pronunţării

numelui lui Iosif care l-au vândut, el să le-apară

ca un rod al pocăinţei îndulcind crusta-i amară.

Însă văzând cu durere că n-au gând de pocăinţă

ci-au rămas la jumătatea drumului - doar la căinţă,

le va da o lecţie-acuma care pentru-ntâia oară,

le va scoate la lumină firea lor de hoţi, de fiară.

Mai întâi îi bagă-n casă. Dar în loc de bucurie,

- păstrând nemărturisită vechea lor vinovăţie -

ei se tem şi nici acuma nu vor să se pocăiască,

ci încearcă dimpotrivă, să se dezvinovăţească.

Pentru că n-au vrut să-şi spună ei vina, cu voce tare

ca să-i dea prilej lui Iosif să le dea har şi iertare,

le va pune-n traistă Iosif un pahar ca ei să ştie

Că nu poate sta ascunsă nici un fel de murdărie.

Şi-nsfârşit, iată-i acuma pe cei care altădată

se dădeau oameni de treabă, plecând capu-ntâia dată

spunând: „Domnu-a dat pe faţă vina noastră cea dosită

care, n-am fi vrut, dar iată, astăzi e descoperită”.

Vai, dar nici acum, se vede, n-aveau gând de pocăinţă

ci se frământau în cuget doar ca Iuda, cu căinţă.

Tot din lipsa pocăinţei toată viaţa lor întreagă,

spectrul fricii-a putut liber fericirea să le-o roadă.

Iosif, nevoit acuma trebuie să le ofere

lecţia care-i va umple de spaimă şi de durere.

Când a înţeles că fraţii n-aveau gând nici pe departe

să spună cu glasul tare, că da, ei l-au dat la moarte

(căci de-ar fi văzut la dânşii cât de câtă pocăinţă,

ar fi vrut să li se-arate în semn de recunoştinţă),

Ia el iniţiativa - însă vai, n-o să mai fie

ce-ar fi fost de prima dată - un prilej de bucurie.

Iată-l deci acum pe Iosif, copleşit de bunătate,

răscolit până-n străfunduri de fiorul lui de frate

răbufneşte ca vulcanul clocotind lava fierbinte

printr-un strigăt: „Eu sunt Iosif! Eu, cel ce vă stă-nainte!”

Dac-ar fi căzut atuncea Marte drept pe capul lor

nu-i lua nici pe departe atât de surprinzător.

Căci planetele din ceruri, orişicât de-ndepărtate

le ştiau în existenţă. Dar Iosif, Iosif cel mort ...cum poate?

Iosif? Fratele mezinul? Cel pe care altădată

l-au dat morţii mişeleşte dintr-o ură ne-mpăcată,

şi faţă de care-n urmă se băteau cu pumnu-n piept

că ei sunt oameni de treabă cu un trai cinstit şi drept?

Iosif care le linsese şi ţărâna pe picioare

cerşindu-şi cu lacrimi viaţa şi cu rugi de implorare?

Iosif cel cărui pe vremuri nici prin cap nu le trecea

să-şi plece măcar urechea când plângând îi implora?

Iosif? Da, Iosif acela iată-l astăzi domn şi rege

Suveran, stăpân pe dânşii să-i omoare sau să-i lege.

Iosif din a cărui viaţă muşcau ca turbaţi de câini

Azi le este suveranul; viaţa lor e-ntr-a lui mâini!

*

*

*

Încheind la punctu-acesta episodul din Scriptură

Haideţi să scoatem acuma din el o învăţătură.

O ce mulţi fraţi are Iosif în ograda lui Isus

printre pelerinii care merg spre patria de sus!

Ei au bani, ei au avere - ca cei unsprezece fraţi

de ce-ar asculta ei plânsul celor care sunt săraci?

Domnul le-a trimis săracii ca-mpărţind cu ei amarul

să le pregătească-n ceruri tot ce are mai bun harul.

Dar ei - ca cei unsprezece - pur şi simplu-i jefuiesc

pe săraci de pâinea zilei şi-n belşug se lăfăiesc.

Îşi fac case cât palatul, strâng bani, maşini şi avere,

în timp ce ca ipocriţii zic că nu iubesc ce piere.

Iar când Domnul, prin Scriptură sau prin prooroci i-ntreabă,

Ei, ca şi fraţii lui Iosif, sunt sfinţi buni, oameni de treabă.

Dar tot ca fraţii lui Iosif vor rămâne consternaţi

când în ziua judecăţii se vor vedea confruntaţi

cu bani, case şi avere strânşi în lumea blestemată

pe spinarea sărăcimii de creştini înfometată.

Iată alţi fraţi de-ai lui Iosif: pentru ei au timp măi frate

să alerge toată ziua după cele blestemate.

Şi au timp când este vorba şi pentru preocuparea

de şedinţe care - zic ei - au de-a face cu-adunarea.

Îi apucă dimineaţa în sala de adunare

în dezbateri - zic ei - sfinte, care să fie mai mare.

Oile şi le cunosc ei din registre (doar ca nume,

mai ales pe-acelea care dau sume de bani mai bune).

Iar cât despre cei din lume, de ce să le pese oare?

Ei au treabă doar cu membrii cari dau bani la adunare.

O, voi toţi fraţi ai lui Iosif! Luaţi aminte şi-ascultaţi:

vine şi pentru voi ziua când cu Iosif faţă daţi.

Oile în care astăzi n-aveţi alte interese

decât numai câtă carne, lână şi lapte vă iese,

veţi descoperi în slavă că acestea sunt Hristos!

Pe El L-aţi vândut în lume, pentru viaţă bună jos.

Lui nu I-aţi deschis voi uşa; pe El nu L-aţi vizitat;

Pe Hristos Îl lăsaţi astăzi gol, desculţ şi-nfometat.

O, cum veţi sta voi în faţa Celui ce v-a dat să daţi,

Voi, care umblaţi în viaţă numai să aveţi, să luaţi?

Cine nu îşi recunoaşte starea de păcat şi vină

Scoţând prin mărturisire murdăria la lumină,

va fi, vai, cuprins de spaimă când Îl va-ntâlni odată

Pe Isus care-L vând astăzi pentru-o slavă blestemată!

10. Calea spre Cer

Înainte ca să plece înapoi la ceruri sus,

după ce-a-ncheiat lucrarea, ne-a lăsat Domnul Isus

definiţia cea mai simplă despre ce-nseamnă să ai

viaţa veşnică prin care poţi s-ajungi cu El în rai.

Cine îşi iubeşte viaţa îndeajuns de-adevărat

încât vrea să fie sigur că nu va fi înşelat,

Va da toată luare-aminte definiţiei din Scriptură,

singur-autoritate să dea dreapta-nvăţătură.

Deschizând acum Scriptura, ascultaţi cum ne vorbeşte

chiar Isus în rugăciunea din Ioan şaptesprezece:

“Proslăveşte-Ţi, Sfinte Tată, Fiul după cum I-ai dat

Viaţa veşnică să-mpartă celor care i-ai chemat!

Iar această viaţă-nseamnă, o cunoaştere de Tine,

Şi-a Celui trimis de Tatăl, a Fiului, deci pe Mine”.

Apoi, pentru că El ştie inima noastră şireată,

n-a lăsat ca spus-aceasta să fie manipulată

după cum vrea fiecare ci ne-a dat, tot în Scriptură,

privitor la a-L cunoaşte limpede învăţătură.

Tot în Ioan găsim pe Domnul spunând într-o-mprejurare:

“Veţi cunoaşte adevărul, şi aceasta, drept urmare,

vă va face oameni slobozi faţă de păcat şi fire,

dându-vă puteri depline să trăiţi neprihănire”.

Trăim astăzi într-o ţară unde suntem ortodocşi,

care, cu alte cuvinte, se numesc “drept credincioşi”.

Ortodox, ca nume-n sine este nu numai frumos,

ci, prin ceea ce înseamnă, îi e drag şi lui Hristos.

N-a trăit chiar El în viaţă - când era om pe Pământ

după strict dreptarul care îl primea prin Duhul Sfânt?

O, dar ce deosebire e între Domnul Hristos

şi mulţi care au doar titlul de-ortodox - drept credincios!

Ei mint cu premeditare, drăcuiesc, bleastămă-njură,

iar la Paşti merg şi sărută pe coperţi Sfânta Scriptură.

Alţii-s robii băuturii, ai ţigării şi-ai curviei,

ai plăcerilor scârboase, luxului şi bogăţiei,

Iar când mor plătesc pe preot să dea ordin Celui Sfânt

să-l primească-n cer pe-acela, care-n viaţă, pe Pământ,

a fost robul lui Satana trăind zilnic în păcate,

hulind cerul prin aceasta şi dând pe Hristos la moarte.

Satan, căruia în viaţă tu singur te-ai dăruit

cu cuvinte de ocară atunci când te-ai drăcuit

va zice la judecată: “Doamne, nu e drept să-mi iei

pe-acei ce mi s-au dat singuri şi-au trăit ca robi ai mei.”

Iat-acuma protestanţii. Împărţiţi în cete multe

de armate învrăjbite cu nume frumos de culte;

Neglijând dorinţa sfântă şi fierbinte-a lui Hristos

ca creştinii Lui să fie UNA toţi în lume jos,

au făcut jocul Satanei prezentând trupul creştin

un monstru muşcându-şi carnea, sălbatic şi cu venin.

Apoi, culmea ironiei e s-auzi pe fiecare:

“Numai secta noastră-i dreaptă. Celelalte-s înşelare”.

O, voi cei robiţi de duhul de sectă şi despărţire!

Voi n-aţi cunoscut pe Domnul, Cel jertfit pentru unire!

Viaţa veşnică-i aceasta: cunoscând pe Dumnezeu,

devii slobozit de duhul de partidă-al celui rău.

O, voi toţi cei care sunteţi, mai câinoşi decât păgânii!

Ei, în ziua neuitată de pe dealul Căpăţânii

au păstrat cămaşa-ntreagă, dar voi azi o sfâşiaţi!

Cum veţi îndrăzni voi oare chiar şi numai să speraţi

să petreceţi veşnicia împreună cu Hristosul

cărui I-aţi urmat în viaţă doar cât v-a slujit folosul?

Iată. Încă o dovadă ce indică ne-ndoios

pe cel slobozit de patimi şi plăcerile de jos,

Este cercetarea-n lipsuri pe văduve şi orfani,

nu să-ţi trimiţi zeciuială la biserică în bani.

Spune Biblia Ortodoxă, cât şi toate celelalte

La Iacov unu, versetul ultim, două zeci şi şapte,

că din miile de secte şi religii pe Pământ,

numai una e curată înaintea Celui Sfânt.

Unul e principiu-acela, pe care l-am arătat:

Grijă de orfani, bătrânii şi săracu-mpovărat.

Iar al doilea îl arată grijuliu cum se păstrează

ne-ntinat faţă de lume şi păcatul ce-ntinează.

Iată deci iubite suflet, tu cel care crezi că ai

credinţa adevărată care te va duce-n rai,

Nu mai sta pe loc o clipă ci în graba cea mai mare

verifică-te să nu fii prins cumva de înşelare.

Nu uita: în rai nu intră decât cel care cunoaşte

pe Isus Hristos şi Tatăl, pe Cel veşnic fără moarte.

Iar cunoaşterea aceasta, nu-i formă, nici ritual

ci e un proces dinamic, cu efect văzut, real.

Efectul e slobozirea de păcat şi-ntinăciune,

părăsirea alergării şi-a plăcerilor în lume.

Numai cei cu-aceste semne fericiţi sunt de acum,

şi tot ei, numai ei singuri, sunt pe-al veşniciei drum.

11. Dincolo de pustie

Mulţi consideră Scriptura drept cea mai plictisitoare

din lecturi pe care cerul le-a dat omului sub soare.

Şi-am s-o spun fără ocoluri, c-a fost şi în viaţa mea

vreme mai îndelungată când gândeam aşa ceva.

Ba a fost şi-o zi în care, enervat peste măsură

de-a citi cu plictiseală fie chiar Sfânta Scriptură,

m-am gândit: mai bine lipsă de-aşa îndeletnicire

(sufla rece briza morţii peste noua mea zidire.)

Nu este oare aceasta o experienţă care

ne e tuturor comună: bătrân, tânăr, mic sau mare?

Iată, vom parcurge-acuma – printr-o scurtă relatare,

viaţa unui mare lider punctând episoade care

ne descoperă principii ale căror împlinire

fac lectura Cărţii Sfinte, cu Isus o întâlnire.

Să vorbim deci despre Moise. Prinţ în marele Egipt

a făcut omoru-acela, după care a fugit.

Şi fugit, iată-l acuma de la prinţ, ajuns păstor;

din palat, jos în pustie, la spatele oilor.

Cine ar putea să spună că simte sau înţelege

ce-a putut să simtă Moise, ajuns biet cioban din rege?

Însă ori şi cât de multă şi de neagră resemnare

l-ar cuprinde, Moise nu e tipul omului cel care

să se lase dus de simţuri ca frunza de vânt pe ape

de-a nu mai mişca nimica, sau treburi doar pe jumate.

Ci ca şi-n trecut odată, când el nu s-a mulţumit

doar să ştie că-l va scoate pe Israel din Egipt

ci şi-a cercetat confraţii şi-a intrat în acţiune,

(vezi, el n-a rămas la planuri, gânduri şi intenţii bune),

Nici aici nu stă degeaba; şi, deşi-n palat crescut

nu se dă-napoi să meargă cu oile la păscut.

O a doua calitate ce se cere însemnată,

e felu-n care se-achită de-o sarcină-ncredinţată.

Ne spun filele Scripturii că-ntr-o zi, Moise-a mânat -

harnic, cum îi era felul - turma lui la păşunat

până din sus de pustie sus, la muntele pe care

va primi şi misiunea care îl va face mare.

Iată-l sus la munte-acuma. Cu ce-şi trece vremea oare?

Stă lungit să-i treacă timpul? Sau face plajă la soare?

Nu! Nu-i Moise tipu-acela. Şi cum ar putea să fie?

El, care cu ani în urmă primise acea solie

chiar cioban fiind acuma petrecea în cugetare

la solia lui primită din lumea de după soare.

Cufundat în meditare, Moise este pregătit

să observe-acea minune care l-a lăsat uimit.

Iată, dintr-o dată vede un tufar aprins de foc

care arde, fără însă a se mistui deloc.

Ce va face Moise-acuma? Va privi el plictisit

scena cu indiferenţă, stând alene tolănit?

Nu! Cum o să poată oare, când în focu-acel era

tocmai Dumnezeul care îi umplea lui inima?

Fiţi atenţi acum ce face: de cum a văzut el bine

că e vorba de-o minune, prompt s-a hotărât în sine

să se-apropie de locul cu pricina şi să vadă,

să poată pricepe bine minunea şi s-o-nţeleagă.

Pasu-al doilea, el s-a-ntors; deci s-a lepădat de sine -

firea veche nu suportă atmosferele divine.

Pasul ultim e cel faptic, mersu-acolo, fără care

toate cele dinainte sunt total fără valoare.

Punctul culminant prin care Autorul Cărţii Sfinte

îşi încheie relatarea este plin de-nvăţăminte.

Vom alege dintre toate doar acea învăţătură

care stimulează râvna dragostei pentru Scriptură.

Moise deci, întors din toate, dinspre tot şi dinspre eu

e gata pentru-ntâlnirea slăvită cu Dumnezeu.

O! Şi ce-ar putea în lume mai mult un om să-şi dorească

decât haru-avut de Moise, cu Cel sfânt să se-ntâlnească?

Iar în noul cadru-acuma de divină părtăşie

Moise vede totul altfel, nou şi-ntr-o lumină vie.

Acum vede cât de bine este că, deşi-a greşit,

a lucrat ceva pe vremea când era încă-n Egipt.

Când priveşte şi la faptul că aici în Madian

nu s-a dus la film, la meciuri, ci s-a angajat cioban,

Cine poate să descrie ce-a simţit văzând el cum

au lucrat toate-mpreună să-l conducă pe-acest drum?

Şi-apoi vede şi-nţelege că-ntâlnirea minunată

sus cu Dumnezeu pe munte este astăzi datorată

hărniciei lui cu care se-achita de datorie

ducându-şi turma să pască până din sus de pustie.

Da, acum le vede toate şi se bucură nespus

pentru toată pătimirea şi că nu s-a dat răpus.

Doamne, vreau şi eu în viaţă să fiu mai plin de silinţă,

şi în tot ce mi se cere să fiu plin de sârguinţă,

aşteptând ca lămurirea s-o primesc urcând şi eu

Sus pe muntele-ntâlnirii, ca Moise cu Dumnezeu.

12. Maria s-a întors

Joi, Ianuarie 21, 1999

Pe când îmi citeam Scriptura am rămas pe gânduri dus ...

Ni se spune că-n grădină, după ce-a-nviat Isus

Se-arătă - cum ştim - Mariei; într-o formă însă care

unei citiri mai atente lasă semne de-ntrebare.

Aşadar Maria merge, Îl caută, nu-L găseşte

şi Îl ia drept grădinarul - când la urmă-L întâlneşte.

Când Îl vede Îl întreabă: “Domnule, unde ai pus

trupul Celui mort, Cel care este Domnul meu Isus?”

Iar Isus care răspunde fără nici o ezitare

orişicărui om din lume ori pe unde e sub soare,

I-a răspuns şi ei chemând-o pe un ton al Lui anume

prin care ea-L recunoaşte când o strigă drept pe nume.

Multe taine stau ascunse în acest mic episod.

Dar vreau să vorbesc acuma despre cel din epilog,

ca văzând noi felu-n care ea a reacţionat

în clipa în care Domnul numele i l-a strigat,

Să primim învăţătura al cărei mare folos

este: cum să recunoaştem şi noi glasul lui Hristos.

E aici o menţiune care-apare, dacă vrei,

fără nici un rost în sine, fără un scop sau temei.

Mai întâi ni se arată că Maria Îl credea

pe Isus drept grădinarul la-nceput când îi vorbea.

Dar în clipa-n care Domnul o strigă şi ea-L cunoaşte

ne-arată evanghelistul că Maria se întoarce.

Cum adică? Ce să-nsemne că “s-a-ntors”, când Ioan arată

că ea chiar în clip-aceea L-avea pe Isus în faţă?

O, aici ni se prezintă testul cel mai ne-ndoios

al celor ce-L au şi-n inimi, nu doar vorbă de Hristos.

Fără nici o greutate înţelegem că Maria

când vorbea cu grădinarul, se uita după Mesia.

Ochii ei scăldaţi în lacrimi nu puteau să stea-ntr-un loc,

ci scrutau mânaţi de dorul şi al inimii ei foc.

Dar se pune întrebarea: de ce nu L-a cunoscut?

Căci măcar pentru o clipă, la faţă tot L-a văzut?

Ascultaţi, Isus ne spune în pilda păstorului

că Îi vor cunoaşte glasul, nu înfăţişarea Lui.

(Vor avea ceva să-nveţe din această prezentare

cei ce vor să Îl dea lumii pe Isus ca-nfăţişare?)

Iată deci cum se explică faptul că sfânta Maria

s-a întors când a strigat-o, deşi vorbea cu Mesia.

*

* *

Am spus noi că vrem să scoatem din acest loc din Scriptură

o concluzie sau haideţi, să-i zicem o-nvăţătură.

Maria-L căuta pe Domnul nu pe străzi umblând hai-hui,

ci-n grădină-n locul care ştia că-i mormântul Lui.

Şi eu umblu azi în lume dându-mă drept credincios.

Dar ce mă poartă pe drumuri? Tot dorul după Hristos?

Când Isus vine şi-ntreabă, “De ce plângi şi ce te doare”,

ea spune: “Îl caut pe Domnul, Cel de dincolo de soare”.

Şi eu plâng, aşa mi-e datul. Dar ce aş răspunde oare

dacă Domnul mi-ar apare cu aceeaşi întrebare?

Plâng că nu-L mai am pe Domnul, dragostea, mila şi pacea,

sau de nervi pentru cutare care-mi ştirbeşte dreptatea?

Plâng de ciudă pe cutare care are bani mai mulţi,

sau pentru fraţii din ţară goi, înfometaţi, desculţi?

Plâng că m-au aprins cărbunii dragostei cea iertătoare,

sau că nu i-am fript rărunchii cu vorbe usturătoare?

Dacă nu plângi pentru lipsa lui Isus din viaţa ta,

dacă nu plângi că-ţi lipseşte mila, pacea, dragostea,

Poţi să plângi, să ţipi, să urli, ca proorocii lui Baal,

n-ai să ai parte de Domnul - ci poate de vreun spital.

Observăm în rându-al doilea că Maria nu vedea

pe Isus, deşi acolo stătea cu El şi vorbea.

Vezi, pe ea n-o duceau ochii, ci ea şi-i coordona

să se uite numai după ce-i frigea ei inima.

Dacă ochii-ar fi condus-o, ea sigur s-ar fi oprit

în locuri mult mai frumoase ca mormântul la privit.

Dar eu care am pe buze numele Isus Hristos,

unde-mi poartă ochii trupul? Spre ce-i sus, sau spre ce-i jos?

Spre exemplu: două ore dacă zilnic mai muncesc

peste cele opt normale, pot să-mi cumpăr mercedes,

mobilă mai arătoasă, la mare să merg mai des...

În aceeaşi vreme însă, sunt vreo trei familii care

o duc foarte greu cu banii, nu au nici pentru mâncare.

Spune: care loc din astea ar fi-ales sfânta Maria,

Ca să poată să-ntâlnească pe iubitul ei, Mesia?

Te las acum cu-ntrebarea: tu ce drum bătătoreşti?

Eşti sigur că-i calea-n care pe Isus Îl întâlneşti?

Dacă nu, ia brusc de-acuma calea care duce-n sus,

dacă vrei, ca şi Maria, să dai ochii cu Isus.

13. Basmele din Biblie...

Că basmele nu sunt numai imagini speculative

ci prezintă adevăruri prin poveşti intuitive,

o deducem din Scriptură atestându-ne-o prin fapte

care sunt tot cât e cerul de vii şi de-adevărate.

Dar partea cea mai frumoasă şi mai plină de folos

e să vezi cum şi-azi în lume, slujitorul lui Hristos

trăieşte literalmente o viaţă de basm şi vis

încât crede, câteodată, c-a ajuns în Paradis.

Vom alege-o povestire - din multele din Scriptură,

din care apoi să tragem o divină-nvăţătură.

Ne ducem în cartea Fapte, la Pavel şi Sila care,

pentru că vesteau Cuvântul au ajuns la închisoare.

Ce arată-aici Scriptura? Iată că în miez de noapte

a fost un cutremur mare şi-a deschis uşile toate.

Iar apoi altă minune, vedem că s-au dezlegat

lanţurile fiecărui puşcăriaş întemniţat.

Hai spuneţi, nu este asta exact lumea basmelor

în care ni se vorbeşte despre iarba fiarelor?

Ei bine, haideţi acuma să vedem cum de se poate

să trăim în vremea noastră basme în realitate.

Pentru-aceasta ni se cere să privim cu luare-aminte

la textul din cartea Fapte care ne stă înainte.

Sesizăm întâi de toate că motivul pentru care

au ajuns cei doi apostoli să fie puşi la-nchisoare,

era strict lucrarea sfântă dirijată de Hristos,

nu politică şi drepturi între oamenii de jos.

Nu erau de nici o lege de sub soare acuzaţi

căci doar trupu-aveau în lume - în duh erau elevaţi.

Haideţi cu ei în celulă. Ce fac ei acuma oare?

Plâng cu-amar şi cu sughiţuri picioarele din strânsoare?

Strigă ei ca disperaţii Numele lui Dumnezeu,

vrând să îi inspire milă văitându-se din greu?

Vorbeau ei de nedreptatea partidului de-atunci care

i-a băgat completamente fără vină la-nchisoare?

Completau cumva în taină memorii şi referate

ca s-ajungă sus la ONU, la comisia de dreptate?

Instigau ei la revoltă pe ceilalţi închişi cu ei

căutând să le arate că-s închişi fără temei?

Nu! Departe-aceste gânduri cât e Cerul de Pământ,

ei, prin rugă şi cântare lăudau pe Cel Preasfânt.

Iar această laudă sfântă era-atât de’nălţătoare,

încât Cer, Pământ şi oameni o salută fiecare.

Cerul îşi trimite solii să umple de bucurie

pe cei ce cu preţ de sânge depun sfânta-i mărturie.

Pământul îşi pierde firea de obidă şi de ură

şi vrea să le-nchidă gura printr-o cutremurătură.

Dar la fel ca la Golgota când amarnic s-a-nşelat

crezând că-L va ţine-n groapă pe Cel care l-a creat,

Iată-l înşelat şi-acuma. În loc să-i înfricoşeze,

le dezleagă lanţuri grele, uşi şi porţi să-i libereze.

Iar celor de prin celule care ascultau cântarea

le-a plăcut până acolo încât nici eliberarea

nu conta pe lâng-acele clipe aşa minunate,

încât le plăteau cu preţul mult doritei libertate.

Iată deci care-a fost cadrul în care s-a consumat

o minune drept ca-n basme, dar pe viu şi-adevărat.

Cine vrea poate s-o vadă şi-n stadiul de aplicare,*

când pentru cel ce-i respectă cadrul de funcţionare,

nu rămâne doar o simplă relatare de cândva

din viaţa sfântului Pavel, Sila sau altcineva,

Ci are loc cu el însuşi toată viaţa lui în care

îi cunoaşte, şi-i respectă legea ei de operare.

O, acum, în încheiere, cât de mult m-aş bucura

să-nţelegi că pentru tine este poezia mea.

Căci pe cât suntem de siguri că trăieşte Dumnezeu,

tot atât suntem de siguri - eşti şi tu, şi sunt şi eu -

că minunile acestea de basm, dar adevărate,

ne-au fost scrise să devină şi cu noi realitate.

Dacă chiar crezi că Scriptura care-o ai e-adevărată,

deschide-o în cartea Fapte, la-ntâmplarea relatată,

şi-mplinind ce spune-acolo îţi va apărea ca vie,

ce-ţi va umple greul vieţii cu cânt şi cu bucurie.

14. ...şi basmele din viaţa ta

Când ajungi să ţi se facă o stridentă nedreptate,

ţine minte: tu atuncea eşti în puşcărie frate.

Desigur, nu eşti de vină ci e noul preşedinte

care a promis mai bine, da-i mai rău ca înainte.

Şi pentru că în Scriptură, în Romani, Dumnezeu spune

că El este Cel ce-n lume stăpânirile le pune,

suferi şi tu tot ca Pavel îndurând lipsuri şi greu

aduse de-un preşedinte rânduit de Dumnezeu.

Pân-aici totul e bine, eşti pe calea-nfăptuirii

minunii cea nelipsită de pe drumul mântuirii.

Hai să mergem mai departe. Deci te afli-ntemniţat.

Ce faci tu în stare-aceasta? Nu cumva eşti revoltat?

Cei doi ucenici din Fapte, când le-a fost chinul mai greu,

aduceau prin rugi şi cântec laude lui Dumnezeu.

Tu ce faci în vremi ca astea? Cânţi Domnului şi-L slăveşti?

Sau ca şi necredincioşii faci politică, cârteşti?

Vorbind iar de cei din Fapte citim că lauda lor

a uimit până acolo ceata-ntemniţaţilor

că-şi jertfeau chiar libertatea trupurilor trecătoare

pentru c-au aflat prin Pavel fericirea ce nu moare.

Cum stai tu-n privinţa asta cu cei de pe lângă tine?

Îi uimeşti şi tu ca Pavel prin cânt şi vorbiri divine?

Iar în ultim-analiză vedem la cei doi din Fapte

că rostul întemniţării e s-aducă libertate.

Câţi din cei de lângă tine în păcat încătuşaţi

au ajuns prin suferinţa-ţi să fie eliberaţi?

Iată, ai necaz cu unul cărui toată viaţa ta

nu i-ai făcut decât bine dar el parcă te-ar mânca.

Pân-aici totul e bine: eşti pe urma lui Hristos

murind ca să facă bine omului rău, păcătos.

Acum zaci şi tu ca Pavel într-o groapă de noroi

murdărit de ponegreala şi minciuna unor răi.

Ce faci tu aici în groapă? Te rogi şi cânţi ca cei doi?

sau încerci să-ţi faci dreptate stropind şi tu cu noroi?

Fii atent: nu poţi ajunge să trăieşti minunea dacă

nu-i respecţi întocmai legea şi i-o împlineşti pe toată.

Vreau să îţi arăt acuma cum poţi experimenta

o minune ca în basme chiar în căsnicia ta.

Iată, ai muncit opt ore şi vii bucuros acasă,

căci ai ce ţi-a promis Domnul, pâine pentru azi pe masă.

Şi pentru că ai credinţa cea curată din Scriptură (Iac. 1,27),

vrând s-aplici la modul practic sfânta ei învăţătură

te îndrepţi către soţie să-i spui tare bucuros

că vreţi să Îi faceţi astăzi o vizită lui Hristos (Matei 25,39-40).

Dar de cum ai deschis uşa, în loc de “Bine-ai venit!”

te ia împrejur nevasta: “Cum, deja ai şi venit?

Tu nu şti să stai ca alţii să munceşti peste program,

ca să pot şi eu în casă un picuţ de lux să am?”

Iată-te pus de nevastă, ca pe Pavel, la-nchisoare

pentru că tu vrei trăirea Scripturii cea sfinţitoare.

Ce-a făcut Pavel atuncea? A fost el cumva-n vreun fel

aplecat de vijelia abătută peste el?

Fii atent, rămâi statornic, nu te lăsa îndoit;

eşti pe calea transformării basmului în fapt trăit.

Nu ceda nicicum trăirii în practic a-nvăţăturii,

căci nimeni nu vede cerul doar citind textul Scripturii.

În zilele următoare nevasta-i mai arţăgoasă,

tu însă la fel ca Pavel, ai faţă mai luminoasă.

Ea pufneşte toată ziua ca locomotiva-n gară;

Tu îi faci, prin cânt şi rugă, viaţa ca o primăvară.

Ştii care va fi urmarea? Pentru că nu ai cedat,

la reacţia soţiei ci porunca ai urmat,

aduci peste firea veche a scumpei tale soţii

un cutremur care-i surpă firea ei din temelii.

Căci urmând porunca sfântă de a te ruga mereu

să primească şi soţia lumina lui Dumnezeu,

L-aduci pe Isus în casă, iar dracii fug mâncând nori,

lăsându-ţi soţia prinsă de-ai luminii dulci fiori.

În sfânta lumin-acuma, cu lacrimi şi cu suspine

ea-şi va cere prompt iertare pentru toate de la tine.

După episodu-acesta viaţa ta de căsnicie

va fi basm trăit aievea, cum a vrut cerul să fie.

Iată o soţie-acum cu-n bărbat rău ca un zmeu.

Ăstuia nu-i nici ruşine, nici frică de Dumnezeu.

Ce este bărbatul ista? E-al soţiei închisoare

prin care Domnul lucrează soţului eliberare.

Tu soţie eşti cuminte, curată şi gospodină;

Cerul însuşi te declară cuminte şi fără vină.

Prin aceasta te asemeni cu Pavel şi Sila care

pentru faptele lor bune erau puşi la închisoare.

Mergând deci pe-aceeaşi cale, ţii şi tu cadenţa lor?

Altfel nu poţi reproduce ca ei lumea basmelor.

Eşti şi tu deci liniştită în această grea-ncercare?

Se-nalţă şi de la tine cântări ca de la-nchisoare?

Dacă da, atunci ascultă: tu prin cânt şi rugăciune

deschizi poarta Celui care este, şi face minune.

Iar la vremea socotită nimerită de Hristos

El, Isus o să Se-arate zmeului cel furios.

Şi-ai să vezi acest balaur, tremurând ca o piftie

cum se linişteşte-ndată şi îngaimă-n agonie:

“Iartă, iartă, iartă Doamne un nebun cum sunt azi eu,

căci am prigonit în casă îngerul lui Dumnezeu!”

Iar de-atuncea înainte ori de câte ori în viaţă

vei lăsa ca să-i apară soţului tău Domnu-n faţă,

ai să vezi, la fel ca-n basme, că din zmeul fioros

Te va strânge cald în braţe cel mai mândru Făt-Frumos.

15. Gâsca, câinele şi porcul

2/21/99

Să vedeţi ce-nvăţătură preţioasă am găsit,

într-o mică povestire despre care-am auzit

de la mama căci, pe vremuri, nefiind televizoare

ne hrăneau părinţii noştri - nu lumea otrăvitoare.

Într-un sătuleţ de munte trăiau tare scăpătaţi

nenea Ion, tanti Maria şi micuţul lor băiat.

Muncind foarte greu, săracii, încercând s-agonisească

pentru ca cel mic în viaţă să nu se mai chinuiască,

au căzut bolnavi deodată şi-au murit, lăsând orfan

pe micuţul Ion de-acuma la vârsta de băietan.

Tare i-a mai plâns copilul! Şi după ce i-a-ngropat

nu s-a mai întors acasă ci căuta de-acum prin sat

vreun boier să-l ia ca slugă pentru-un pat şi-un boţ de pâine,

să-şi trăiască şi el viaţa mâncând azi şi trăind mâine.

Cu ochii scăldaţi în lacrimi, bate-n poartă la conac:

- Săru’mâna boier Nicu! - Să trăieşti băiat sărac!

- Fie-ţi milă boier Nicu de-un sărman lovit de soartă,

căci o mare-amărăciune mă face să-ţi bat în poartă!

Sunt orfan, o fie-ţi milă şi te-ndură azi de mine,

dă-mi o slujbă şi mă lasă să trăiesc şi eu la tine.

... Se gândi puţin boierul şi îi zise: - Da Ionică,

tu-mi slujeşti iar eu-ţi sunt ţie frate, tată şi mămică.

L-a primit boieru-n curte, i-a dat slujba în primire

şi în grajd, pe-un braţ de paie, noul loc de găzduire.

- Vai de mine coane Nicu, zise pruncul ofensat,

într-un grajd cu animale îmi dai tu loc de culcat?

Dar ...şi a tăcut deodată. Ce drept avea el să vrea?

- Bine, zise-atunci boierul, pentru vorba ast’a ta

mâine seară vin la tine la grajd şi te-oi vizita.

Iar a doua zi boierul veni aducând cu sine

o gâscă la subţioară şi zise: - Ia Ioane, ţine

gâsca asta până mâine să doarmă cu tine-aici.

Ei, îţi place-acum mai bine dormitorul tău? Ce zici?

- Văleleu, stăpâne Nicu! Cum? ...dar a tăcut chitic.

- Bine, zise-atunci stăpânul, pentru vorba ast’ a ta

mâine-n faptul înserării iarăşi te voi vizita.

Şi-a venit din nou boierul aducând cu sine-un câine.

- Ioane, vezi jivina asta? Va dormi aici cu tine.

- Văleleu, scoală măicuţă să îţi vezi odorul tău,

cum doarme-ntr-un grajd cu-o gâscă, iar acum şi c-un dulău!

- Ionică, a zis stăpânul, pentru vorba ast’a ta

mâine-n faptul înserării iarăşi te voi vizita.

Şi-aşa cum a zis boierul a venit cealaltă seară

trăgând cogeamite porcul după sine cu o sfoară.

- Vreau să-l tai în două zile. Ia-l în grajd aici cu tine.

Copilul, de data asta, zise: - Da stăpâne, îl iau, bine.

- Vezi, îi zise-atunci stăpânul, pentru vorba ast’a ta

mâine-n faptul înserării iarăşi te voi vizita.

Şi în seara următoare a venit boierul iară.

- Hei Ionele, adu-mi gâsca. Vreau s-o tai în astă seară.

- Sărut mâinile cocoane! Bine că mă scapi de ea!

toată noaptea-ntindea gâtul, sâsâia şi gâgâia.

- Bine, zise-atunci stăpânul, pentru vorba ast’a ta

mâine-n faptul înserării iarăşi te voi vizita.

Şi a doua zi spre seară, boierul s-a-nfiinţat:

- Dă-mi-l pe Grivei, Ionică. Sper că s-a acomodat.

- Mulţumesc frumos stăpâne c-am să dorm şi eu de-acum,

fără să aud jivina lătrând şoarecii din drum.

- Bine, zise-atunci stăpânul, pentru vorba ast’a ta

mâine-n faptul înserării iarăşi te voi vizita.

A venit în faptul serii stăpânul şi-a zis: - Să-mi dai

Porcul căci în zorii zilei mâine dimineaţă-l tai.

- Dumnezeu să-ţi dea cocoane tot ce are bun şi sfânt

că mi-ai dat un loc şi mie minunat pe-acest pământ!

Am scăpat de gâgâială, de lătrat şi grohăit.

Mulţumesc boier stăpâne pentru-acest loc de dormit.

- Bine măi Ionele taică, dacă tu ai fi văzut

binele acesta, însă, nu acum, ci l-a-nceput,

te scuteam de tot necazul pe care tu m-ai silit

să ţi-l fac ca să te vindec de acest duh de cârtit.

Haideţi să-l lăsăm acuma pe Ionel să guste-n plin

bucuria câştigată cu lacrimi şi-atâta chin.

Iară noi să luăm seama la cuvântul: “Mulţumiţi

pentru tot ce vă dă Domnul şi în viaţă întâlniţi”,

Ca să nu-L silim pe Domnul să ne dea necazuri grele

şi să-I mulţumim la urmă când ne va scăpa de ele.

Să luăm deci luare-aminte la păţania lui Ionel,

mulţumind de azi-nainte lui Isus, Emanuel,

pentru-un grajd ca locuinţă tot ca şi pentr-un palat,

pentru ce ne-a luat din viaţă ca şi pentru ce ne-a dat.

Iar în ziua cea măreaţă când ne va lua la El,

o s-avem o bucurie mai mare c-a lui Ionel

care-a mulţumit la urmă că a fost eliberat,

dintr-un chin pe care singur cârtind şi l-a provocat.

Căci a noastră bucurie va fi că am fost scutiţi

de gâscă, de porc şi câine, pentru c-am fost mulţumiţi.

16. Obadia sau Ilie?

Pe când îmi citeam Scriptura într-o zi mai pe-ndelete,

mi-a dat Duhul Sfânt lumina să remarc două portrete

de creştini din prisma-n care văd ei viaţa de slujire,

trăită de sfinţii care sunt părtaşi la mântuire.

Vreau să-ncep cu prezentarea portretelor celor doi

şi-apoi să trag paralela corespunzător la noi.

Unul este om de seamă, mare demnitar de stat.

Este omul cel mai mare din palat - lângă-mpărat.

Nu era nimeni mai mare să-i comande sau să-i spună.

Om energic şi capabil, totu-i era pus sub mână.

Şi un alt merit prin care se mai evidenţiază

este teama lui de Domnul, pe care şi-o demonstrează.

Însă omu-acesta mare, puternic şi cu renume

era plin de neputinţă - rob plăcerilor din lume.

El, cel care a fost gata de-a jertfi (ce nu-i al lui)

când hrănea pe proorocii prigoniţi ai Domnului;

El care-a avut tăria şi resurse să hrănească

fără teama Izabelei o sută de sfinţi de-odată,

n-are pentru sine însuşi nici resurse nici tărie

ca să se elibereze de al lumii duh sclavie.

Pentru-o clipă efemeră de plăcere pământească

şi-a vândut - vai de el, bietul! - libertatea sufletească.

Astfel, pe când Israelul - poporul cel sfânt pe care

pretindea că îl slujeşte dând la prooroci mâncare,

Când ei deci, mureau pe uliţi de sete şi-n mare jale,

el umbla ca să salveze cai, catâri şi animale.

Vai, sărmane Obadia! Ăsta-i preţul care-l dai?

Vinzi tu sfinţii lui Iehova pentru vaci, catâri şi cai?

Iată primul din portrete. Haideţi, în continuare

să-l vedem pe cel de-al doilea prin contrast şi-asemănare.

Acesta-i un oarecare, un simplu locuitor

al ţinutului Iudeii, dar un om ascultător.

El nu-şi avea locuinţa în palate cu rubine

căci el n-alerga în viaţă după ce-i plăcut şi bine.

El nici nu făcuse fapte din cele răsunătoare

cum făcuse Obadia dând la prooroci mâncare,

căci el urmărea în viaţă nu fapte ci ascultare.

Nu-i în ochii lui Iehova ascultarea cea mai mare?

Da, făcuse Obadia faptele lui, fapte mari.

dar la ce-i bun cel ce poartă grija vieţii la măgari?

Domnul Se gândea cu milă la iubitul Lui popor

nu la cai, ci la Israel cu suflet nemuritor.

Şi-a găsit Domnu-n Ilie instrumentul potrivit,

om cu inima integră şi cu suflet ne-mpărţit.

Ca distinctă trăsătură, perfect edificatoare

a liniei contrastante din această prezentare,

amintim că Obadia chema ca “stăpân” al său

pe-mpăratul lui Israel cel mai păcătos şi rău,

În timp însă ce Ilie striga: “Viu e Dumnezeu

căruia-I slujesc în viaţă - El îmi e stăpânul’ meu!”

Acum este rândul nostru să fim cu luare-aminte

la oglinda din Scriptură care ne stă înainte.

Să privim cu mare grijă şi cu-n interes mărit

să vedem, în viaţa noastră, care domn este slujit?

Dacă mergi la fiecare, la oricare dintre noi

şi întrebi: tu cărui semeni în slujire la cei doi?

Ţi-am răspunde, bag de seamă, fără nici o ezitare:

Lui Ilie. Ce rost are să ne mai pui întrebare?

Haideţi deci, pentru-a-nţelege rostu-acestei cercetări

să începem să ne punem fiecare întrebări.

Eu-mi iubesc tare soţia. Păi de ziua ei, măi frate

îi iau numai lucruri scumpe – aur de paişpe karate!

Dar iată, vin zile-n care Domnul, vrând să îmi arate

lipsa ei spirituală, seceta-n care se zbate,

o lasă să îşi arate colţii-ascunşi că, orice-i spun,

eu nu fac în casa asta şi n-aduc nimica bun.

Iar de-o-ntreb cu vorbă dulce se aprinde şi mai tare

de-ar fi-n stare să-mi ridice toată lumea în spinare.

Ei, aici şi-acum se vede. Dacă sunt un Obadia,

nu ţin cont că prin aceasta ea-mi arată sărăcia,

şi în loc, ca şi Ilie, să-i arăt pe Dumnezeu,

mă fac roşu de furie şi-i arăt cine sunt eu.

Sunt eu de fel bun şi-amabil, chiar foarte drăguţ cu ea;

dar atunci când este vorba de vai, majestatea mea,

treaba ei, să se descurce dacă e în sărăcie -

Va avea Domnul din ceruri şi pentru ea un Ilie.

Eu i-am cumpărat cadouri. Mi-am făcut deci datoria -

cum hrănise proorocii, proorocul Obadia.

Treaba ei. Cât despre mine, acum trebui să-mi hrănesc

ambiţia vieţii mele, eul meu cel vechi, firesc.

Haideţi s-ascultăm acuma felu-n care şi-o soţie

poate fi un Obadia, poate fi şi un Ilie.

Să vorbim de sora Sanda - o soţie exemplară.

Toate lucrurile-n casă merg strună, merg ca pe sfoară.

Domnul ştiind-o că este supusă şi răbdătoare,

i l-a dat de soţ pe Nicu - tare sărac în răbdare.

Şi s-o vezi pe sora Sanda, iute ca un titirez,

totu-i pus la punct în casă gândit bine şi cu miez.

Iar pentru că ştie ora când soseşte Nicu-acasă,

totdeauna îl aşteaptă cu supa caldă pe masă.

Însă ieri, fratele Nicu, a ieşit de la servici

cu o oră mai devreme. Ptii! Ce-a mai ieşit de-aici!

Gata, gata s-o şi bată; că de ce nu şi-a găsit

supa caldă-n farfurie în clipa-n care-a venit.

Sora Sanda vrea săraca să-şi ceară cumva iertare;

însă Nicu-a repezit-o zicându-i: piei arătare!

Ei bine, aici e punctul crucial pentru soţie,

momentul când se decide: Obadia sau Ilie.

Dacă e un Obadia, va găsi fără temei

toată cearta şi-şi va zice că nu e din vina ei.

Apoi, ca şi Obadia, gândindu-se la trecut,

că mereu i-a făcut bine şi-a muncit cât a putut,

se întoarce spre catârul eu-lui ei ofensat

lăsând să-i moară de foame dragostea pentru bărbat.

Iată varianta doua, când iubita lui soţie

se decide pentru rolul proorocului Ilie.

Vine Nicu deci acasă. Şi în loc de bună ziua,

dacă nu-i mâncarea caldă, îşi ceartă nervos soţia.

Ea încearcă să-i explice: “N-am ştiut bărbate dragă

că azi ajungi mai devreme, dar îţi fac prânzul de grabă”.

Însă Nicu ce s-audă - s-a aprins ca o sirenă

şi s-a repezit spre Sanda de ziceai că-i o hienă.

Biată Sanda! Fuge-atuncea într-o cameră plângând,

unde-şi deapănă prin minte multe scene, rând pe rând .....

Ce plăcut era odată Nicuşor în tinereţe...

Ce frumos vorbea atuncea... ce gingaş, câtă tandreţe...

Au venit apoi copiii. Asta, ştiu, nu i-a plăcut.

Eu totuşi mi-am dat silinţa şi-am făcut tot ce-am putut

să-i fac viaţa mai uşoară. Nu m-am plâns lui niciodată....

Iar el, asta-i ce-mi oferă mulţumire şi răsplată?...

Ah Isuse! Doar Tu singur mă-nţelegi şi simţi cu mine...

şi-a pufnit-o tare plânsul cu sughiţuri şi suspine...

Să vedeţi acum urmarea. Sanda – mare iubitoare

de Cuvântul din Scriptură - consecventă cititoare,

citise de dimineaţă tocmai faptul răstignirii,

culmea divină, supremă, de dovadă a iubirii.

Şi când şi-a adus aminte de cât bine făptuise

Isus şi de felu-n care acum I se răsplătise;

Când şi-a mai adus aminte că Isus Se îngrijea

nu de propria-I suferinţă ci de-acei ce-L răstignea,

un fior sfânt de lumină şi de dragoste cerească

a cuprins-o, şi-a făcut-o să-nceapă să mijlocească.

Iată deci, cum şi-o nevastă poate fi ce vrea să fie:

sclava firii ei cea veche, sau stăpână ca Ilie.

Iată-l pe fratele Gheorghe - pastor, care când vorbeşte

zguduie pereţii sălii şi poporul amuţeşte.

Dar când mergi la el acasă rămâi iar mut de uimire

când îl vezi cu ce-şi ocupă timpul ca-ndeletnicire.

El în loc să-şi viziteze oile ca să cunoască

ce nevoi frământă turma, pe ce pajişti să le pască,

urmăreşte pe ecrane ştiri din lumea păcătoasă,

teleenciclopedie, meciuri şi tenis de masă.

Iată-l deci pe Obadia care e interesat

în catârii firii sale, nu poporu-nfometat.

Uite-o pe sora Maria. Vai, cum plânge-n adunare

când aduce-n rugăciune nevoia la fiecare.

Apoi chiar şi-acasă este mai intens preocupată

cu creştinii; dar nu-n rugă, ci vezi, cum să-i mai bârfească.

O, sărmană Obadie, cum nu vezi tu că-ţi hrăneşti

catârii firii cu-aceia care-n bârfă-i nimiceşti?

Iată-l pe fratele Popa - un diacon credincios.

Lui nu-i scapă din vedere nici măcar un credincios.

Are o listă acasă cu-adresa la fiecare.

însă vai, el vizitează cu scopul de instigare.

Şi în timp ce-atâta lume, rude, cunoştinţe, neamuri

pier în iad târâţi de diavol cu-a păcatelor lui ştreanguri,

el aleargă să găsească pastorului nume rău,

ca să poată să-l dărâme şi să-i ia el locul său.

O, sărmane Obadia, cum îţi hrăneşti tu catârii

cu viaţa celor în care aprinzi focul ponegririi.

Iat-o tânără, Ioana, care cântă-aşa frumos

despre sfânta părtăşie în duh cu Domnul Hristos!

Când cântă, tot cerul parcă ţi-l coboară pe Pământ.

dar când stă jos, uiţi mesajul cu tot ce-a fost bun şi sfânt,

căci ea a uitat, sărmana, că-n local de adunare

porţi ţinută mai decentă decât pe plajă la mare.

O, sărmană Obadie, care umbli să hrăneşti

catârii plăcerii cărnii cu cei pe care-i momeşti!

Oamenii vin rupţi de foame după mana cea cerească,

iar tu îţi hrăneşti catârii poftei tale cea lumească.

Şi-oricâte alte exemple ar putea fi prezentate,

trebuie să înţelegem că noi, în realitate,

n-aparţinem Celui care simplu Numele-I rostim,

ci acelui pentru care zi de zi ne cheltuim

banii, timpul şi plăcerea. Căci nimic mai mult nu eşti

decât scopul vieţii-n care investeşti şi cheltuieşti.

17. Numai viaţa naşte viaţă

Dacă n-ai viaţă-n tine, coborând din cer de sus,

n-ai să poţi da nimănuia din viaţa lui Isus.

Numai viaţa naşte viaţă. Un Isus doar amintit,

Isus al închipuirii, dar în viaţă netrăit,

naşte tot o-nchipuire, naşte un Isus vorbit,

neavând nici o tangenţă cu Isus Cel proslăvit.

Numai viaţa naşte viaţă. Mortul, chiar îmbălsămat,

în curând se dă de gol prin miros nesuportat.

Viaţa însă, cât de simplă, dacă-i viaţa lui Isus,

naşte vieţi ce-şi vor petrece veşnicia-n ceruri sus.

Un ateu a zis în viaţă, că atunci când va muri,

lumii, că nu-i Dumnezeu, va putea el dovedi.

Şi a zis, în sensu-acesta, pe mormântu-i să se toarne

un bloc mare de betoane: “Să văd, cine-o să-l răstoarne?

Unde este Dumnezeul care sparge-acest colos

să mă scoată-n ziua mare înaintea lui Hristos?”

După ce-a sfârşit cu viaţa şi a fost înmormântat,

s-a turnat colosul mare după cum a ordonat...

Zilele-alergau în goană, iar colosul construit

fără grai lăsa să fie Dumnezeu batjocorit.

Dumnezeu nu Se grăbeşte. Dar la vremea cuvenită,

încolţind un fir de iarbă în construcţia zidită,

crăpă colosul cel mare, iar firavul fir de iarbă

fără vorbe, lasă liber toţi pe Dumnezeu să-L vadă.

Ce este un fir de iarbă faţă de o stâncă mare?

Atunci, ce i-a dat putere să sfărâme blocul tare?

Firu-i mic, dar are viaţă; iar aceasta-i de ajuns

să-i dea forţa de-a străpunge blocul de nimic străpuns.

*

*

*

Doamne, micul fir de iarbă mă învaţă lucrul mare:

Dacă am viaţa din Tine, viaţa Ta cea jertfitoare,

nu fac sentimentalisme, nici impresii şi-nscenare,

ci în felul cel mai simplu, trăind viaţa Ta cea mare,

Voi străpunge orice inimi, cât ar fi de-nvârtoşate,

Căci viaţa cea din Tine, este viaţa care naşte.

18. Doamna Scroafă şi... unii creştini

11/25/99

Într-o zi, boierul Nicu şi cucoana jupâneasă

programau ca-n faptul zilei, mâine, să plece de-acasă

la oraş, la primărie, târguieli şi alte cele,

urmând să se-napoieze când pe cer luci-vor stele.

Vasile, motanul casei, tolănit sus pe cuptor

a tras şi el cu urechea la planul stăpânilor.

Fără să stea mult pe gânduri a ieşit în graba mare

să convoace toată curtea de jivine-n adunare.

“Hei suratelor, le zise, vă aduc o veste bună:

Mâine-n zori pleacă stăpânii şi se-ntorc seara pe lună.

Pregătiţi şi voi meniul şi-un program s-o facem lată

cu mâncăruri, dans şi jocuri ia, colea, ca-n lumea noastră”.

Iar în ziua următoare, de cum a plecat trăsura

au ţâşnit de prin unghere toate într-un strigăt: Uraaa!

Şi doar cât ai zice “Peşte”, din cămară, de prin beci

şi-au gătit pe loc meniul cu gustări calde şi reci.

Apoi, după legea firii, s-au încins la dans şi joc

de credeai că uite-acuma o s-o ia casa din loc.

Dar în toată atmosfera aceasta de sărbătoare

d-na Scroafă, nu ştiu cum, părea într-o aşteptare.

În clipa când dansatorii s-au încins la joc vârtos,

ea s-a furişat în taină până la uşa din dos,

şi-a rugat bucătăreasa să-i dea ceva spălături

de la vase, din găleata unde se strângeau ...lături!

Ce vreau eu să ne rămână din povestea cu jivine

este cum se potriveşte pentru multe vieţi creştine.

Mulţi creştini, ca d-na Scroafă, vin şi ei la adunare,

da-i cunoşti că-s totdeauna, parcă într-o căutare.

Cântă şi ei şi se roagă, ba sunt chiar şi lucrători,

dar de cum ajung acasă sunt cei mai mari bârfitori.

Firii lor veche de Scroafă nu îi place mijlocire;

ei îi plac lături murdare, spălătură de bârfire.

Uite şi-alte „doamna Scroafă”: sunt atât de plini de viaţă,

şase zile pot să scoale de la 5 de dimineaţă

pentru peticele-acelea de hârtii verzi la culoare.

Dar când doar o zi din şapte e să meargă l-adunare,

se simt pironiţi sub plăpumi, au greţuri - bieţii de ei!

căci hârtia de Scriptură, nu-i ca cea de dolărei.

Firii lor de d-na Scroafă îi place şi se hrăneşte

cu lături din lumea care este sub blestem şi trece.

Iat-o altă doamna Scroafă: “Soro, i-am pus întrebare,

Dumneata ai părtăşie cu creştini din adunare?”

“N-am timp, îmi răspunse dânsa, am servici, gospodărie ...”

Însă ea chiar se-ntorsese atunci din călătorie.

Căci avea timp să îşi vadă toamna, iarna şi în vară

un copil tocmai din colţul celălalt opus de ţară.

Dar pentru creştinii care locuiau în preajma ei

n-a găsit timp ani de zile să se ducă pe la ei.

Doamna Scroafă nu suportă izul sfânt de părtăşie.

Nu-nghite destul, săraca, când merge la liturghie?

Uite-o altă doamna Scroafă. În haine de sărbătoare

grija lui duminicală e sfânta numărătoare.

Şi desigur, se-ntristează când lipsesc oi la mulsoare

căci afară de profituri, altă grijă nu le are.

Nu le viziteaz-acasă căci acolo i se cere

să-ntreţină atmosfera vieţii sfinte de-nviere.

Dar fiind un “d-na Scroafă” nu suportă curăţie,

lui îi plac lături din lume: case, bani, înavuţire.

Uite-o altă doamna Scroafă: la serviciile divine

declară: “O Doamne sfinte, Te caut numai pe Tine!”

Dar de cum ajunge-acasă, doamna Scroafă vrea lături

şi se-opreşte drept la troaca cu-ale lumii spălături.

Iar de luni de dimineaţa pân’la ziua de-adunare,

deşi are de din toate: casă, bani, haine, mâncare,

doamna Scroafă scormoneşte aprig cu râtu-n pământ

după dolărei şi-avere. Asta-i pentru ea Cel sfânt.

*

*

*

Oricât de puţin ne-ar place să admitem şi a spune,

azi bisericile noastre au mai mult creştini de nume.

Doamna Scroafă e expertă şi îşi joacă bine rolul:

În viaţă – lături din lume; în gură, Mântuitorul.

Vine însă ziua-n care Domnul va scuipa din gură

pe toţi cei ce joacă-n viaţă rolul viclean de dublură.

De aceea, doamnă Scroafă, placă-ţi sfatul meu acum:

Pocăieşte-te şi lasă lături şi al lumii drum.

19. Rugăciunea triunghiulară

Vreau să scot în evidenţă un punct de paralelism

al credinţei protestante la cea din ortodoxism,

prin care Satan înşeală deopotrivă pe acei

care împlinesc Scriptura numai cât şi cum vor ei.

Iat-un ortodox. El zice - când este la-nchinăciune:

“Sfinţească-Se Sfântu-ţi Nume cum în cer, şi jos în lume!”

Dar Cuvântul ne învaţă că apoi, imediat

urmează o căutare* de acel ce s-a rugat

după lucrurile care a cerut în rugăciune,

şi astfel să Se sfinţească Numele cel Sfânt în lume.

Însă poţi sfinţi un Nume pe care Îl terfeleşti

prin tot felul de păcate şi de spurcăciuni lumeşti?

Îl sfinţeşti pe Hristos oare la cârciumă şi la bal

unde sunt lucruri spurcate, tutun, alcool, scandal?

Acum haideţi printre-aceia care, este-adevărat,

ei cunosc bine Scriptura, o citesc şi o dezbat.

Cei mai mulţi din ei se roagă zilnic, nu doar la nevoie,

şi cer ca Domnul din ceruri să le-arate sfânta-I voie.

Dar ce învaţ-apoi Scriptura după ce-am cerut ceva?

Urmează pasul al doilea, adică a căuta.

Însă vai, în punctu-acesta mulţi se-aseamănă perfect

cu aceia despre care, spun ei, nu-s pe drumul drept.

Ei, deşi nu merg la baluri şi-n localuri deochiate

aleargă din noapte-n noapte după lucrurile moarte.

(Cât de lesne uită, bieţii, că-n Scriptură lăcomia

este pe aceeaşi treaptă cu-n păcat scârbos - curvia!)**

Domnul Dumnezeu din ceruri e gata şi-I bucuros

să-Şi arate sfânta-I voie, nouă, care trăim jos.

Însă cui să o arate dacă noi n-o c