CUVENTE DEN BATRÂNI

B. P. HASDEU

 

Hașdeu este întemeietorul lingvisticii și filologiei române moderne.

Dintre lucrările filologice cele mai însemnate sunt: Cuvente den bătrâni şi

Etymologicum Magnum Romaniae.

Sub titlul arhaic Cuvente den bătrâni (1877-1881) a publicat o serie de documente şi

de studii de o mare valoare. De altfel, Cuvente den bătrâni este ,,singura lucrare mare a lui

Hașdeu dusă până la capăt”. (Sextil Pușcariu)

Începutul publicării vastei colecții de documente și texte vechi românești, însoțite de

temeinice studii și comentarii, s-a produs exact în luna mai, 1877 (BPH avea 41 de ani), când

România își proclama independența de stat și a fost urmarea fireasca a evenimentelor cultural-

științifice post-pașoptiste: trecerea definitivă la alfabetul latin (1860), publicarea prețiosului

Lepturariu (carte de citire) românesc, alcătuit de Aron Pumnul (1862-1865), tratatul Despre

scrierea limbii române, conceput de Titu Maiorescu (1866-1873), precum și întemeierea

Universităților din Iași (1860) și București (1864) și a Academiei Române (1866).

STRUCTURA LUCRARII (peste 1300 de pagini)

VOLUMUL I – LIMBA ROMANA VORBITA INTRE 1550-

1600 – STUDIU PALEOGRAFICO-LINGUISTIC

Partea I – Acte și fragmente (texturi române inedite înainte de anul 1600) – 33 texte

Partea II – Glose (Glosar I, Glosar II – Specimen de Dicționar etimologic al limbei

române)

Partea III – Cronica lui Mihail Moxa (1620)

Suplement la tomul I

VOLUMUL II – CARTILE POPORANE ALE

ROMANILOR

Ochire asupra cărților poporane

Partea I – Texturi măhăcene (1580-1619) – 9 texte + excurs și apendice

Partea II – Texturi bogomilice (1550-1580) – 4 texte + apendice

Partea III – Specimen de gramatică comparativă istorică a limbei române

Post-scripta

VOLUMUL III – ISTORIA LIMBEI ROMANE

I – Conspectul științelor filologice

II – Linguistica în genere

Primul volum al lucrării face parte dintr-o serie de Publicațiuni istorico-filologice și

conține texturi și glose române între 1550-1600. Este un studiu paleografico-linguistic și

studiază limba română vorbită între anii 1550 și 1600, beneficiind de observațiunile filologice

ale lui Hugo Schuchardt.

Din acest timp noi posedăm un număr foarte restrâns de opere, mai toate bisericeşti şi

mai toate traduceri. Hașdeu şi-a dat seama că ar fi mai interesante pentru istoria limbii

compuneri româneşti propriu-zise. Compuneri literare n-a găsit, dar a găsit acte publice şi

particulare, scrisori etc. în care - dacă nu se putea urmări dezvoltarea unor idei - se pot vedea

fazele evoluţiei limbii. El nu s-a mulţumit să le transcrie, ci le-a însoţit de observaţii felurite

despre care marele filolog german Schuchard a zis: "Pătrunderea şi erudiţia lui Hașdeu se pun

în evidenţă aici în modul cel mai splendid".

Tomul conține Leviticul de la Belgrad (levitic=carte a vechiului testament), datat de

Hașdeu ,,circa 1560”, o însemnare din 1571, precum și alte texte considerate documente de

limbă vie din secolul al XVI-lea. Această primă colecție de documente vechi românești,

editate și comentate cu toată rigoarea, este urmată, la mai bine de un secol, de Documente și

însemnări românești din secolul al XVI-lea (Gh. Chivu și Al. Mareș), culegere ce cuprinde

116 texte din toate provinciile românești (CdB – 33 texte). Lucrarea demonstrează că, în

decurs de un secol, informațiile despre primele atestări de limba română s-au înzecit, cel mai

vechi document cunoscut astăzi fiind Scrisoarea lui Neacșu din Cîmpulung, publicată pentru

prima oară în 1900 de către Nicolae Iorga, care a datat-o 1521, respectiv cu 50 de ani înaintea

celui mai vechi text publicat de Hașdeu.

Numeroaselor observații lexicologice (uneori și etimologice) li se adaugă comentariile

de grafie, fonetică, morfologie și sintaxă la fiecare document.

Acest volum aduce elemente noi cu caracter în întregime lexico-etimologic. Pe de o

parte, Hașdeu extrage, în Glosar I, o serie de cuvinte românești din documentele interne

slavone, începând din 1536 și până în 1593. Pe de altă parte, Glosar II reprezintă și el o

premieră: scoaterea la lumină a celor mai vechi lexicoane slavo-române, derivate din

Lexiconul slavo-rus al lui Pamvo Berînda. Cele 200 de articole etimologice din Glosar II sunt

o davadă strălucită a seriosului pas înainte pe care-l făcea etimologia românească, prin pana

lui Hașdeu, la mai puțin de un deceniu de la publicarea primului volum al dicționarului lui

Cihac – Dictionnaire d’etymologie daco-romane. Meritul lui Hașdeu este acela că a stabilit,

atât în Cuvente, cât și în Etymologicum și într-o serie de alte studii, originea traco-dacă sau a

adus importante argumente în sprijinul unor etimologii propuse anterior la 30 de cuvinte,

despre care cercetătorii actuali sunt de acord că pot fi atribuite substratului autohton al limbii

române: abur, baci, balaur, balegă, bască, barză, brad, brânză, cioară, doină, ghionoaie,

grumaz, mazăre, mânz, rață, stână, urdă, etc.

În Partea a III-a, Hașdeu a inclus un amplu text, ce fusese adus de curând de la

Moscova, în copie, de către elevul său Gr. Tocilescu, și care rămâne până astăzi cea mai

veche scriere istoriografică în limba română, anterioară cu peste două decenii Letopisețului

Țării Moldovei, scris de Grigore Ureche în anii 1642-1647: Cronica universală, tradusă și

compilată de călugărul Mihail Moxa de la mănăstirea Bistrița (Oltenia).

Evident, pe Hașdeu îl interesa în primul rând limba acestui text, cu un vocabular foarte

bogat și diferit de cel al textelor religioase și al documentelor din deceniile precedente,

reflectând, pe de altă parte, în toată plenitudinea graiul muntean, ce stă la baza limbii române

literare. Cele aproape 40 de pagini de note, referitoare la fonetică, morfologie și mai ales

lexicologie și etimologie își păstrează valoarea aproape în întregime până astăzi.

Tomul al doilea este subintitulat Cărțile poprane ale românilor în secolul XVI – în

legătură cu literatura poporană cea nescrisă și este un studiu de filologie comparativă care,

în accepțiunea autorului, ,,urmărește într-un mod comparativ manifestațiunea naturală, statică

și dinamică, a spiritului tuturor popoarelor”. Mai unitar decât volumul precedent, acest volum

are trei părți distincte, legate între ele. Evident, partea centrală și cea mai amplă o constituie

reproducerea textelor din Codex Sturdzanus, însoțite de ample studii de literatură medievală

comparată și de comentarii lingvistice, adesea foarte bogate, privind grafia, fonetica,

morfologia, sintaxa, vocabularul și etimologia, care aduc numeroase date noi față de cele

relevate în tomul I.

În sfârțit, tomul III are o legătură parțială cu partea centrală a cărții prin aprofundarea

unor probleme de morfologie și sintaxă atinse în treacăt în diverse Notanda și îmbogățite aici

cu numeroase exemple nu numai din Codex Sturdzanus și Cronica lui Moxa, ci și din alte

texte românești vechi, ca de exemplu, Cartea cu învățătură sau Omiliarul (carte bisericească

ce conține omilii=predici) lui Coresi din 1580-1581.

În discursul de recepție rostit la academie în 1909, Nicolae Gane spunea:

,,Aceste scrieri, cari toate poartă mai mult sau mai puțin pecetea geniului său, sunt atât

de numeroase și atât de variate, incât numai cetind lista lor te cuprinde mirarea cum a putut fi

de ajuns o viață de om pentru o operă așa de întinsă. E în adevăr ceva neînchipuit cât capital

de muncă, de energie, de erudițiune a trebuit să cheltuiască el pentru ca să încheie în spațiul

unei vieți un șir de atâtea mari lucrări.”

În ceea ce privește pe lingviștii și filologii români ce au urmat, toți recunosc cu

unanimitate locul de însemnătate capitală pe care-l ocupă Cuvente den bătrâni în studiul

istoric al limbii române, al cărților populare și al folclorului comparat. Iată câteva dintre

aprecieri:

,,Primul volum din Cuvente den bătrâni, opera capitală a domnului Hașdeu, a pus baza

gramaticei istorice române. Suma enormă de fapte și idei acumulate în volumul al doilea a

avut cele mai fericite urmări prin introducerea la noi a unui spirit mai științific și a unei

metode mai severe în asemenea studii.” (Lazăr Șăineanu)

,,Hașdeu ne-a dat lucrări folositoare pentru care i se cuvine recunoștința tuturor

filologilor. Studiile sale privitoare la istoria limbii române din sec. XVI-XVII sunt și azi cele

mai importante din câte s-au făcut în acest domeniu.” (Ovid Densusianu)

,,Hașdeu a contribuit într-un mod eminent la fundamentarea cercetării științifice a

limbii române, începând de la cele mai vechi texte. Observațiile lui sunt deosebit de prețioase

și constituie o adevărată mină de informații pentru cercetător.” (Al. Rosetti)

VOLUMUL I – text XXX – O scrisoare de femeie (Berilesti, 1609)

Așa cum mărturisește autorul, după reproducerea a 29 de texte bărbătești, se cădea reproducerea unuia femeiesc - ,,unul singur, dar dintre cele mai remarcabile”.

După ce descrie foaia originală de hârtie și sigiliul de ceară pus în locul pecetei, Hașdeu analizează grafia, concluzionând - ,,un aspect dizgrațios”. De asemenea, își exprimă bănuiala că actul a fost scris de însăși jupâneasa Stana, sau a fost dictat de către aceasta, ,,după datina femeilor agramate”. Luând în considerare vocalismul întâlnit în text și raporturile sintactice, autorul declară că scrisoarea rivalizează cu cele scrise de autori bărbați, ba chiar le și întrece.

Textul este redat în original, apoi se trece la transcripțiunea acestuia și la notanda – o serie de observații fonetice și morfologice ale autorului

***********************************************

VOLUMUL I – GLOSAR I

Glosarul conține ,,o samă de specimene, luate din vreo treizeci de crisoave inedite dintre anii 1536-1589, toate muntenești”:

Cofteria – nume de stofă prețioasă din care se făceau dulămile boierești

Coresi – gramatic domnesc la 1536 – menționarea acestuia probează faptul că ,,această familie greacă, din care se trăgea celebrul diacon Coresi, primul tipăritor în limba română la 1577, se așezase în România deja de pe la începutul secolului XVI, dacă nu și mai de-nainte”.

Moșten – în sens de proprietar

Măgură – în sens de movilă

Mușcelul – contracțiune din munticelul

Gura – în sens topografic de intrare

Călinet – pădure de călini

Barbă-Albă – numele unui boiar

Numi de țigani

Numi de țigance

Mare bogăție de numi personale dintre cele mai remarcabile

Particularitate istorică – nepotul mitropolitului Anania se numea Dragomir și era din Tîrșor

VOLUMUL I – GLOSAR II

Glosarul reproduce vreo 200 de cuvinte extrase din Manuscrisul d-lui Dim. A. Sturdza (,,cel mai prețios dicționar manuscris român”) și cel dintâi dicționar tipărit al limbei paleoslavice (scris de călugărul Pamba Berindă). Autorul constată că cele două dicționare prezintă ,,asemănări surprinzătoare” și conchide că ,,oricine ar fi dispus a admite că unul dintre ele a fost cunoscut autorului celuilalt”.

Amu – (deja, donc, voici) – cuvânt care trebui separat cu desăvârșire de acmu sau acum (a present)

Barză (cigogne) – cuvânt necunoscut în Moldova și în Transilvania; are afiliațiuni sigure numai cu limbile celtice

Dichis (instrument, ustensile) – astăzi dichis se întrebuințează mai mult în sens de bună rânduială

Foișor (salon, chambre de reception) – deminutiv din foiș-multe foi, cf. frunziș - multe frunze

Olele! (helas) – interjecțiune de durere

Plumăni (poumons) – astăzi se întrebuințează numai forma cu vocala obscură: plămînă, iar la macedoromâni pălmună

Prund (littoral maritime) – sensul ordinar al cuvântului este năsip

A se svii (reculer, se defier) – paleoslav a se strânge în sine; astăzi se zice sfii

șaizeci, șaisute – contracțiune de la șase zeci, șase sute

VOLUMUL I - Cronica lui Mihail Moxa (1620)

Hașdeu își începe astfel notele:

,,Cronica pe care o publicăm mai la vale a fost găsită și cumpărată în București de cătră răposatul profesor rus V. Gregorovici.” ,,După moartea lui Gregorovici…, prețiosul manuscris a trecut la Muzeul Rumiantzov de la Moscova, de unde l-a copiat, sunt acum câteva lune, d. Gr. Tocilescu și a binevoit a ni-l pune la dispozițiune…”

Tot de la Tocilescu, elevul său, autorul află că pe scoarța îmbrăcată în piele neagră se aflau mai multe însemnări din care se deducea că manuscrisul aparținuse odată mănăstirii Bistrița de peste Olt. Autorul cronicii este Moxa Mihail, călugăr, care s-a apucat de lucru la îndemnul episcopului Teofil de la Rîmnic, în anul 1620, ,,compilând cronica sa din diferite cărți slovenești și alte izvoade”.

După reproducerea textului original, Hașdeu ne oferă transcrierea acestuia – 99 de texte, dintre care amintesc:

De-nceputul lumieei dentîiu

Împărățiia lu Nevrod

Împărățiia lu Alexandru Machidon

Împărăția lu Traian

Împărățiia lu Constantin

Etc.

**************************************************

VOLUMUL II – CARTILE POPORANE ALE

ROMANILOR

În partea introductivă a volumului, intitulată Ochire asupra cărților poporane, Hașdeu

definește literatura poporană nescrisă ca fiind ,,opera unui întreg popor sau chiar a unei ginți

întregi, a umanității”. Acest gen de literatură, spune autorul, ,,sufere o triplă rotațiune: prin

trecere din gură în gură, prin trecere din țară în țară și prin trecere din epocă în epocă.”

Este evidențiat caracterul spontan al literaturii populare nescrise: ,,ea este efectul

impresiunii, niciodată al premeditațiunii.” ,,Un sentiment involuntar - și iată o doină; o

întâmplare, o catastrofă - și iată o baladă; un fenomen, o credință, un joc de cuvinte - și iată o

legendă, un basm; o pățeală - și iată un proverb; o asociațiune de idei, o analogie neașteptată -

și iată o ghicitoare.”

Referitor la caracterul anonim al literaturii populare, Hașdeu subliniază faptul că

,,producțiunile poporane nescrise, zburând fără control din gură în gură, se întâlnesc, se-

ncrucișează, se confundă”, fiind supuse unei ,,atracțiuni moleculare”. ,,Cărțile poporane se

amalgamează”. De aceea, este foarte dificil a se distinge părțile constitutive ale unui ,,atare

conglomerat”.

Cât privește întâietatea literaturii populare față de cea cultă, Hașdeu remarcă: ,,înainte

de a se desfășura într-o limbă o literatură cultă, cartea poporană, în curs de secoli, este unica

literatură a națiunii întregi, a tuturor claselor societății, a boierului ca și a țăranului, nivelați

prin lipsă de cultură.”

Partea I – Texturi măhăcene

Textele publicate în această secțiune sunt scrise în satul Măhaci din Transilvania, o

mare parte de către preotul Grigorie, iar o mică parte de către ,,un alt măhăcean, elev al

popei”. Dintre aceste texte amintesc:

Legenda Duminicei

Întrebare creștinească

O predică

Legenda Sîntei Vineri

Legenda lui Avram

Etc.

************************************************

Partea II – Texturi bogomilice

Manuscrisul studiat de Hașdeu aparținuse, de asemenea, preotului din Măhaci și părea

a fi cel mai vechi text cunoscut în limba română, cam de pe la 1550.

Bogomilismul a reprezentat un curent religios dualist gnostic ce sintetizează

paulicianismul armean și mișcarea reformatoare a bisericii slave din Bulgaria între 950 și

1396. Numele curentului religios provine de la presupusul Bogomil, călugăr bulgar cu intenții

reformatoare, care se presupune a fi trăit către sfârșitul secolului al IX-lea.

Așa cum ne avertizează Hașdeu în Introducerea generală, ,,de astă dată vom avea a

face nu cu ereticii pribegi din Occidente, ci cu un eres mai apropiat de noi, de o origine curat

orientală, născut în Persia, renăscut în Bulgaria, crescut poate chiar în România.”

Bogomilii credeau că Dumnezeu avusese doi fii: pe cel mai mare, Satanail, care s-a

răsculat contra tatălui și a devenit, astfel, elementul cel rău, și un fiu mai mic, arhanghelul

Mihail, identificat cu Crist. Conform credinței, ,,omul reprezintă în lume un fel de compromis

între Dumnezeu și Satanail, datorând celui de-ntâi sufletul, iar celuilalt corpul”.

Între anii 950-1650, bogolismul a exercitat o influență oarecare asupra vecinilor

români. Preoții, în lipsa unei ,,solide instrucțiuni teologice”, au tradus în românește o mulțime

de scrieri bogomilice. Un amator le-a adunat, le-a transcris și le-a grupat într-o singură

colecție, care ,,a nimerit în mâinile lui popa Grigorie”.

,,Nici traducătorii, nici colectorul, nici preutul din Măhaci, nici unul din ei nu-și

închipuia, desigur, că răspândește cu tot dinadinsul printre ai săi afurisitul eres al lui

Bogomil.”

Dintre textele bogomilice reproduse și traduse în volumul discutat amintesc:

Rugăciune de scoaterea dracului

Călătoria Maicei Domnului la iad

Apocalipsul apostolului Paul

Cugetări în ora morții

Balada Cucul și turturica

Etc.

******************************************888

Partea III – Specimen de gramatică comparativă istorică a limbei

române

Hașdeu subintitulează această parte a volumului O pagină din sintaxa româno-albaneză, găsind multiple similitudini între gramaticile limbilor română și albaneză, mai ales în ce privește reduplicarea și triplicarea articolului definit.

Omul bun

Omul cel bun

Omul cel bunul – fenomen foarte familiar macedo-românilor

De asemena, studiul comparativ continuă cu limbile: bulgară, greacă, țigană, limbile scandinave și limbile eranice (armeană, osetă, persiană). Iată câteva considerații:

,, Pe când morfologia română și cea albaneză sunt aproape identice în toate puncturile, până și-n trăsurele lor cele mai ascunse și mai complicate, limba bulgară, din contra, nu este decât o caricatură a morfologiei comune daco-epirote…”

,, Asemănarea între română și albaneză este o asemănare congenitală, o asemănare din naștere, din tulpină.”

,, Înrudirea de aproape între greacă și albaneză este dară un fapt necontestabil. Această înrudire însă, rezultând din corespundința principielor, este cu mult mai depărtată decât înrudirea dintre albaneză și română, care se manifestă printr-o corespondință nu numai principială, dar și a aplicațiunilor.”

,, După cum bulgarii au împrumutat articolul de la români, tot așa țiganii l-au luat de la greci; și s-au încurcat și ei tot așa ca bulgarii, neștiind cum să-l întrebuințeze, căci lucrul străin, cel puțin în gramatică, încurcă, pe semne, până și pe țigan.”

,, Grupul lingvistic scandinav, compus din vechea islandeză, sveziană, norvegiană și daneză, posedă în toate dialectele sale un articol substantival post-pozitiv, oprit de a se acăța vreodată la adjectiv.”

,, Oricum ar fi, în sânul familiei linguistice ario-europene, daco-epiroții, grecii și eranii, mai ales însă eranii și daco-epiroții, ni se înfățișează într-o legătură reciprocă atât de strânsă, atât de intimă, încât trăsurele lor comune ar arunca o viuă lumină tocmai asupra punctului așa zicând asiatico-european, unde – în regiunile Pontului – arii din Asia se ciocnesc cu arii din Europa.”

VOLUMUL III – ISTORIA LIMBEI ROMANE

I – Conspectul științelor filologice

Hașdeu definește filologia clasică și pe cea comparativă, stabilește locul științelor

filologice în totalitatea științelor, face un scurt istoric al științelor filologice, apoi conchide:

,, Filologia în genere studiază manifestațiunile tendinței firești a omului de a cunoaște

toate și de a se cunoaște pe sine însușii, fie în stare incultă, fie în civilizațiune.”

II – Linguistica în genere

Hașdeu definește:

Lingvistica – ,, Numele cel mai răspândit și cel mai propriu al științei limbei, oricâte

obiecțiuni i s-ar putea face, este linguistica.”;

Limba in abstracto - ,, manifestațiunea vocală nativă a sufletului.”

Limba in concreto - ,, e totdeauna dialect, adică totdeauna este o formă diverginte

dintr-un complex omogen compus de mai multe asemenea forme diverginți, pe cari toate

linguistul le compară unele cu altele, tinzând a reconstitui unitatea în multiplicitate.”

Limba națională - ,, este compendiul tuturor dialectelor.”

Limba onomastică - ,, o imensă proviziune de numi proprie, locale și personale, într-o

mare parte provenite din fel de fel de graiuri străine și din fel de fel de epoce, iar prin urmare

în contradicțiune cu orice ne-ntreruptă continuitate dialectală.”

În Concluziune, bazându-se pe cercetările precedente, autorul definește astfel

lingvistica:

,, Linguistica este știința manifestațiunii vocale native a sufletului omenesc, urmărite

prin periteză și prin anateză în ne-ntrerupta continuitate, în circulațiunea și-n derivațiunea

dialectelor, pe cari tinde a le reconstrui în unități etnologice și într-o unitate antropologică.”

Volumul se încheie cu o întrebare adresată nouă, tuturor:

,, Cunoscând astfel obiectul, atributele și idealul acestei științe, - să ne-ntrebăm acum:

cari sunt părțile ei constitutive?”

,,Cuvente den bătrâni sunt o adevărată capodoperă, care constă dintr-o colecție de texte vechi, studiate și comentate din toate punctele de vedere.” (Iorgu Iordan)