Proprietatea literară rezervată 1991 by Piero Gribaudi Editore srl 10128 Torino – C.so Galileo Ferraris, 67 ISBN 88- 7152 – 274 – 5

Ciclu de predici pentru duminicile și solemnitatile din anul liturgic B. Originalul a aparut la editura Piero Gribaudi, Torino 1991, careia ii apartin toate drepturile literare. Traducere de: Pr. Petru Turcanu

ALESSANDRO PRONZATO

EVANGHELIA ÎN

CASĂ

Cuvântul lui Dumnezeu „astăzi”

ANUL B

ADVENTUL ȘI NAȘTEREA DOMNULUI

Prima Duminică din Advent

CHIAR ȘI DUMNEZEU TREBUIE SĂ SE CONVERTEASCĂ

Isaia 63, 16-17.19; 64, 1-7

1 Corinteni 1, 3-9 Marcu 13, 33-37

Ce ne-ai făcut? Trebuie să ne amintim că Adventul este timpul așteptării. O așteptare proiectată spre dubla „venire” a lui Isus: acea iminentă, a Nașterii, „în trup”; și cea finală, „în glorie”. „A merge în întâmpinarea Domnului” este o formulă care revine deseori în acest timp. Este riscant, însă, de a neglija faptul că El vine în întâmpinarea noastră. Ne caută. Așteaptă cu nerăbdare să ne găsească. Da. Ce s-ar întâmpla dacă Dumnezeu nu ne-ar mai căuta? Dacă nu ar simţi nici un interes în privinţa noastră. Dacă ar ascunde chipul său. Este problema pe care o pune al Treilea Isaia. Care, referindu-se la situaţia pe care o trăiește poporul, nu ezită să adreseze o serie de mustrări, în acest sens, Domnului. „Ne lași să rătăcim departe de căile tale”, conform traducerii noastre liturgice grijulii. În timp ce textul original apare mai îndrăzneţ: „Ne faci să rătăcim departe de căile tale”. Ca și cum n-ar fi suficient: „Ne împietrești inima (și nu, simplu, „lași să ni se împietrească inima noastră”): Adică: pui în noi o piatră în locul inimii. Întocmai opusul „unei inimi de carne” pe care ne-ai promis-o (Ez 36,26). Chiar imploră: „Întoarce-te”. Adică: schimbă-te, căiește-te, întoarce-te la noi. Este și vina Ta! „Dacă ai rupe cerurile și ai coborâ…” Pare că te-ai retras în lumea ta, te-ai izolat în Paradisul tău. Ai obosit făcând minuni „inimaginabile”. Și ne-ai lăsat pradă răutăţii noastre

Isaia recunoaște: este vina noastră, pentru că ne-am îndepărtat de Tine, am fost rebeli. Dar mai spune: este și vina Ta, pentru că te-ai mâniat, ne-ai întors spatele, ai părăsit „opera mâinilor tale”. Olarul sublim s-a dezgustat, nu mai are interes să modeleze argila, văzând că această capodoperă s-a ruinat. Desigur, apare surprinzător faptul că, descoperind în sine un rău de nesuprimat, o împietrire progresivă, ceva suprior forţelor proprii, Israel, prin gura lui Isaia, deși are posibilitatea de a învinovăţi de toate acestea forţele opuse lui Dumnezeu, alege mai degrabă să cheme la judecată pe Dumnezeu însuși ca „responsabil”. Este vorba, evident, de un paradox, care exprimă credinţa în Dumnezeuul „unic” căruia i se atribuie totul. Și, în același timp, mărturisirea neputinţei din partea omului de a se elibera de păcatele proprii. Numai Dumnezeu este mai puternic decât răul. Omul, de unul singur, nu poate face nimic. Rămâne faptul că, poate a existat în acel timp vreo organizaţie însărcinată să apere ortodoxia doctrinală, probabil Al Treilea Isaia ar fi îndurat vreo mare supărare. În orice caz, textul nostru pune în evidenţă, fără îndoială, că o acţiune „de sus” nu corespunde cu una „de jos”, și invers: împletirea dintre aceste două acţiuni rămâne greu de explicat. Tată, iartă-mă, sau privește-mă Nu se poate admira suficient forţa pasionată a acestei rugăciuni penitenţiale care începe, surprinzător, cu invocaţia: „Doamne, tu ești tatăl nostru”. Avem deci un „Tată al nostru”, dintru început, centrat mai ales asupra căutării iertării. Păcatul este văzut în esenţă ca o ruptură cu Dumnezeu, și în consecinţă risipire, pierderea orientării în viaţa proprie. Imaginile sunt mai degrabă puternice, și chiar crude în realismul lor. Se vorbește de contaminare și de zdrenţe murdare. Se referă chiar la frunze uscate, purtate de vânt. Deci: ceva necurat, corupt, gol și inconsistent.

Păcatul este văzut mai departe ca o amorţeală paralizantă, o imposibilitate de a restabili contactul vital: „Nimeni nu se trezea pentru a se apropia de Tine”. Și pedeapsa lui Dumnezeu constă în a-l lăsa pe om în tovărășia vinei proprii: „Ne-ai pus în stăpânirea nelegiuirii noastre”. Ceva insuportabil. O pedeapsă curemurătoare. Aproape un blestem. Cea mai rea pedeapsă constă în a fi „lăsaţi” în stăpânirea păcatului. A fi părăsiţi în alegerile noastre greșite. Să ne facă să gustăm până la fund gustul anumitor roade. De a nu mai fi opriţi de preferinţele noastre. Pentru mulţi dintre noi este ideea că „Dumnezeu ne vede” atunci când comitem un păcat oarecare. În fragmentul de faţă, dimpotrivă, Dumnezeu nu ne mai vede când, prin păcat, ne îndepărtăm de El. „Tu ai ascuns de la noi chipul tău”. Prin păcat, noi reușim să fugim de privirea lui. Și este cu totul în dezavantajul nostru. În sfârșit, Domnul nu ne mustră: „Ai grijă că te-am văzut…”. Ci ne avertizează: „Din păcate nu te mai văd”. Iertarea, atunci, nu poate fi alta decât „recuperarea” chipului lui Dumnezeu. În același moment în care El se întoarce pentru a mă vedea ca păcătos, sunt salvat. În sfârșit, iertarea nu este o simplă „trecere pe deasupra” păcatelor mele. De aceea, odată dobândită ștergerea păcatului, sunt în ordine. Păcatul provoacă o stricăciune. Și este necesar ca Dumnezeu să mă ia de mână, să mă refacă nou, să-mi redea forma, să reînceapă să mă creeze. Vai dacă Dumnezeu s-ar limita să „treacă pe deasupra” nebuniilor mele… Deci, a-L implora: „iartă-mă, înseamnă a cere două lucruri:

- „Privește-mă” - „Ia-mă în mâna Ta și pune-Te la treabă”.

Este ceva bun în Corint Paul, evident, știe de unde să înceapă. Nu atacă pe creștinii din Corint, nu se prezintă cu degetul ameninţător, nu atacă imediat cu acuze.

Începe, în schimb, bucurându-se pentru belșugul binelui care este în acea comunitate, și de care el este conștient. Simte nevoia de a pune în evidenţă aspectele demne de laudă. Și mulţumește lui Dumnezeu pentru aceste minuni. Se felicită pentru că a îmbogăţit acea Biserică „cu toate darurile”. Indirect, deci, Paul se felicită și pentru membrii comunităţii, beneficiarii bogăţiei divine. Apostolul nu se complace pentru rezultatele muncii sale, de roadele oboselilor sale. Mai degrabă „recunoaște” acţiunea lui Dumnezeu. Și nu are o tactică diplomatică abilă, o isteţime pentru a acopri pilula amară pe care apoi o face să fie înghiţită. Nu. Apostolul vede înainte de toate lumina, pune în evidenţă frumosul, descoperă adevărul și binele. Desigur, apoi nu va ezita să taie în carne vie bubele (și ce fel de bube!). Va scoate cazmaua pentru a curăţa murdăria. Va înfrunta abuzurile. Va înfrunta, fără falsă rușine, problemele arzătoare și chiar dificile. Dar totodată precizează că este vorba de un organism sănătos, vital, străbătut de har. Înainte de dispreţ, uimirea. Înainte de mustrări, admiraţia sinceră. Înainte de plângeri, satisfacţia. Înainte de denunţarea infidelităţilor, proclamarea fidelităţii inepuizabile faţă de Dumnezeu. Înainte de a da un diagnostic al relelor, de a numi defectele, de a se ocupa de părţile infectate, Paul face inventarul comorilor. Cineva, în mod superficial, ar putea să se gândească la un fel de anestezie, făcută pentru a atenua puţin durerea inevitabilă la intervenţia chirurgicală care urmează. Eu cred că este chiar contrarul: Paul vrea, mai degrabă, să trezească pe pacient, să dezvăluie sensibilitatea sa. Operaţia va fi suportată cu conștiinţa deplină și cu luciditate. Comunitatea trebuie să fie conștientă de forţa, de resursele pe care le-a dăruit Dumnezeu. Este solicitată să acţioneze „în stare de veghe”.

Din moment ce Dumnezeu te iubește, vrea mântuirea ta, vrea să-ţi asigure fericirea ta, trebuie să deschizi ochii spre ceea ce reprezintă o ameninţare și să accepţi intervenţia care te eliberează, și care este în mod necesar dureroasă. De la acest pas, unde vom termina? Oricum, rămâne judecata complet pozitivă exprimată la început. Și chiar previziunile favorabile: „El vă va întări până la sfârșit”. Paul nu are îndoieli în intenţie: „Va merge sigur spre bine”. Deja, discursul ar putea fi cel al sincerităţii. Dar sinceritatea nu înseamnă pur și simplu a arunca în faţă oamenilor adevăruri neplăcute. Înseamnă, înainte de toate, a ști să recunoști binele, să vezi – sau cel puţin să intuiești – pe Domnul în acţiune. Nu este suficient să apelezi, în general, când îţi convine la „generozitatea credincioșilor” (și aceasta se cheamă a pune mâna la portofel). Trebuie să ai onestitatea de „a prezenta în faţa” comunităţii binele săvârșit, dăruirea, sacrificiile, „cunoașterea” de care este capabilă din cauza harului Domnului. Cine știe dacă, în vreo scrisoare pastorală, într-un document oficial, sau pur și simplu într-o predică, ar fi posibil să găsești această expresie: „Lăsaţi-mă să spun, înainte de toate, că sunt mulţumit de voi (sau pentru voi). Chiar dacă…” Veghează chiar și cel care doarme A propo de venirea „ultimă” – și neașteptată – a Domnului, ar fi bine să ne întrebăm despre avertismentul de a nu fi găsiţi „adormiţi”. Nu cred că trebuie să interpretăm, mai mult sau mai puţin banal, astfel: „Vai de cel care va fi găsit în pat în acel moment”. Este posibil, într-adevăr, să-l primim pe Domnul chiar și în somn. „A veghea” sau „a fi vigilent” (un refren scandat de patru ori în puţine rânduri), nu implică desigur datoria de a nu merge niciodată la culcare. Este vorba, mai degrabă, de a avea conștiinţa datoriei care ne-a fost încredinţată, și pe care intenţionăm s-o împlinim cu grijă zi de zi.

De aceea, cu conștiinţa liniștită a unei misiuni împlinite în această zi,și apoi în ziua următoare, și așa mai departe până la acea zi, se poate culca liniștit. „Mă culc în pace și adorm îndată…” (Ps 4,9). Poate că Domnul nu are nimic de zis – dimpotrivă – dacă ne găsește „adormiţi” după ce am împlinit cu fidelitate datoria noastră. Ceea ce este total diferit de a fi „adormiţi” în indiferenţă, inerţie, lene. Este un somn care exprimă absenţa, „lipsa de responsabilitate”, indolenţa. Somnul aceluia care nu are grijă de nimic. Dar somnul poate fi și un semn că totul este în ordine „înăuntru”. S-a observat, în mod ironic, că mulţi se scoală degrabă, dar se trezesc târziu. Domnul, probabil, nu ne va întreba la ce oră eram obișnuiţi să ne sculăm dimineaţa. Se va interesa să vadă dacă și când ne-am „trezit” într-adevăr pentru a împlini vocaţia noastră, dacă am fost atenţi la ceva, dacă am deschis ochii spre Cineva.

Duminica a 2-a din Advent

AȘTEPTĂM VEȘTI BUNE

Isaia 40, 1-5.9-11 2 Petru 3, 8-14

Marcu 1, 1-8

Vestea mângâierii Da. Daţi-ne vești bune. Le așteptăm cu nelioniște de mult timp. În special în contul lui Dumnezeu. Avem urgentă nevoie de ele. Strigaţi-le din vârful „unui munte înalt”, sau murmuraţi-le „în inimă”. Sau pe toate sau două lucruri împreună. Important este să fie vești bune, vești încurajatoare. În liturgia de astăzi veștile bune se rezumă la trei cuvinte:

- mângâiere - răbdare - început.

„Mângâiaţi, mângâiaţi pe poporul meu…” Al Doilea Isaia (cap. 40-55 din cartea lui Isaia) este profetul speranţei pentru că este purtătorul mângâierii. Este singular acest personaj care, deși rămâne încă în timpul „pedepsei”, iese cu curaj din ceata profeţilor însărcinaţi să vestească mânia lui Jahweh, și din acea mulţime de profeţi plângăreţi (ne autorizaţi), pentru a oferi un mesaj de speranţă. El împărtășește umilirea deportaţilor din Babilon. Când scrie poemul său minunat, exilul nu era încă terminat. Totuși nu ezită să-i zguduie pe cei resemnaţi, să însufleţească pe cei descurajaţi, să aprindă focul speranţei. Nu este decât un glas. Dar este vorba de un glas inconfundabil, care are un timbru „diferit”. Este greu să dăm trăsături precise acestui om singular. Locul înalt pe care trebuie să se caţăre pentru a se face ascultat poate fi, în mod paradoxal, mormântul enorm al păcatelor comise de popor. Dar din înălţimea acelui munte de păcate, profetul aduce „vești bune”. Este un Dumnezeu care iartă. Este un Rege-Păstor care renunţă

la putere pentru slujire. Trofeele sale de victorie sunt cuceriri ale iubirii sale. Și gingășia sa se manifestă cu gestul de a purta strânși la piept mielușeii și să conducă „încet încet oile”. Într-adevăr, un rege preocupat de cei slabi, atent la realităţile cele mai delicate. Mângâierea este un Cuvânt Desigur, a mângâia nu înseamnă, banal, a pronunţa cuvinte de îmbărbătare. În mângăiere este ideea de ajutor, sprijin, intervenţie. Jahweh este Mângăietorul poporului său pentru că este „Cel ce intervine”. Totuși rămâne faptul că este cuvântul profetic, prin sine, mângâietor. Ţin sub ochi o schiţă al lui Giovanni Guareschi. Înfăţișează o scenă care pare scoasă din cartea Exodului. Da, un exod situat în anii dramatici 1943-1944. Se desfășoară o procesiune care trece prin sârma ghimpată, aflată sub tensiune , dintr-un lagăr german, chiar sub ochii înspăimântători ai gardienilor așezaţi în turnuleţele lor cu mitralierele aţintite. În frunte este el, Guareschi (tocmai acela care s-a făcut cunoscut în toată lumea cu Don Camillo al său), cu sacul rupt în spate. Și, în spate, șirul foarte lung, halucinant, al tovarășilor de închisoare. Faptul surprinzător este că, atunci când Guareschi schiţa această scenă, era încă închis în lagărul de la Beniaminovo, sau din Sandbostel, sau din Wietzendorf. O situaţie asemănătoare celei din Deuteroisaia, atunci când scria paginile de mângâiere. În realitate, el și tovarășii săi se simţeau deja liberi, chiar dacă stăteau încă izolaţi în acel cerc infernal. Poezia, muzica, cuvântul deschideau locul de trecere prin sârma ghimpată, și soldaţii nu le puteau face nimic, nu erau în stare să blocheze acel exod creat de fantezie. Armele, chiar și cele mai sofisticate, nu reușeau niciodată să blocheze speranţa. Giovanni Guareschi, seara, se urca pe scena unui teatru mic improvizat în baraca mizeră, și se obliga să nu lase să se stingă flacăra din inimile acelor oameni epuizaţi și umiliţi. Spunea basme, inventa povești care declanșau râsul, cânta, citea poezii. În sfârșit, crea „rezistenţi”. Rezistenţi în faţa descurajării, a umilirii, a barbariei.

Uneori Guareschi ridica glasul, „urla”, spre uimirea tuturor, și apostrofa direct Germania, și părea că ar vrea să sfideze pe Faraonul din turn: „Doamnă Germanie, tu m-ai așezat între sârmele ghimpate, și stai de pază ca eu să nu ies. Este inutil, doamnă Germanie, eu nu ies, dar aici intră cine vreau. Întră sentimentele mele, intră amintirile mele. Și aceasta este încă nimic, doamnă Germanie: pentru că intră și Bunul Dumnezeu și mă învaţă toate lucrurile oprite de regulamentele tale. Doamnă Germanie, tu percheziţionezi sacul meu și scotocești prin talașul saltelei mele. Este inutil, doamnă Germanie: tu nu poţi găsi nimic, și în schimb acolo sunt ascunse documente de o importanţă esenţială. Planul casei mele, mii de imagini din trecutul meu, proiectul viitorului meu. Și aceasta este încă nimic, doamnă Germanie. Pentru că este și o mare hartă topografică la scara de 25.000 în care este desenată, cu precizie extremă, locul în care voi putea regăsi credinţa în judecata divină. Doamnă Germanie, tu te nelinișteti în privinţa mea, dar este inutil. Pentru că în ziua în care, cuprins de mânie, voi huidui miile tale mașini și mă voi întinde la pământ, vei vedea că din trupul meu imobil se va înălţa un alt eu însumi, mai frumos decât primul. Și nu vei putea pune o plăcuţă la gât pentru că voi zbura, dincolo de sârma ghimpată. Omul este făcut așa, doamnă Germanie: din afară este o făptură foarte ușor de comandat, dar în interior este o alta și o comandă numai Tatăl Veșnic…” În acest moment Guareschi făcea o pauză de tăcere. Cerceta cu privirea chipurile tovarășilor de suferinţă care ascultau uimiţi, fixa drept în ochi sentinelele germane. Apoi, scandând bine cuvintele, încheia: „… Și aceasta este înșelătoria ta, doamnă Germanie”. La sfârșit, punea să repete toţi cei înrolaţi în „rezistenţa albă” cuvintele de ordine, pe care nici un om al Gestapoului, în cele nouăsprezece luni, nu a reușit vreodată să le oprească:

- Nu mor nici dacă mă ucid!

Cuvântul de consolare, când este autentic, devine o forţă de nezdruncinat. Pune în picioare persoane, le înalţă capul, le dă să simtă gustul tare al libertăţii. Mângâierea, slujirea a libertăţii Și noi, astăzi, avem nevoie de mângâiere. Nu pentru că – ca în cazul deportaţilor în Babilon – încercarea a încetat („a luat sfârșit sclavia ta”), dar în vederea unei suferinţe care se prelungește, nu se mai termină. Descurajarea, decepţia, simţământul neputinţei și al inutilităţii, ne slăbesc, istovesc, sfărâmă capacitatea noastră de rezistenţă. A mângâia, în sens biblic, este ceva mai mult decât a alina o durere. Înseamnă, mai degrabă, a reabilita, a reconstrui în credinţă, a întări, a consolida temeliile. Mângâierea reprezintă cel mai puternic antidot împotriva disperării. Este imposibil de a trăi pe pământ fără mângâiere. Ar fi ceva inuman. De fapt Cristos, după ce a împărtășit total condiţia noastră, se preocupă să ne ofere acest prim dar esenţial: „…Eu îl voi ruga pe Tatăl, și el vă va da un alt mângâietor care să rămână cu voi pentru totdeauna…” (In 14,16). Mângâierea este o prezenţă care ne eliberează de izolarea noastră, se instalează în singurătatea noastră pentru a ne face un loc de comunicare. Vine să trezească în vidul nostru și în epuizarea noastră forţa lui Dumnezeu. Avem nevoie, mai ales, de un cuvânt de mângâiere care să ne elibereze din sclaviile noastre nenumărate, foarte diferite dar de-a dreptul mai periculoase, pentru că sunt dotate cu tot confortul, mai ceva decât cel din lagărele naziste. Nu suntem sub tirul puștilor. Dar suntem ţinta lipsită de apărare a propagandei, a pubilicităţii. Avem nevoie, de aceea, de un cuvânt care să ne deschidă o trecere prin sârmele ghimpate ale obișnuinţelor comode, ale digerării sforăitoare, ale conformismului, ale modelor, ale bunăstării, ale „muncii forţate” (și suntem noi înșine cei mai cruzi zbiri în privinţa noastră: vai dacă ne permitem un respiro care să întrerupă

lanţul…), pentru a merge spre un Exod necesar mai dur, pentru a ne simţi liberi „în interior”. Vestea cea bună a răbdării Deci, Petru, revelându-ne diferenţa abisală dintre calendarele noastre și cele ale lui Dumnezeu („înaintea Domnului o zi este ca o mie de ani și o mie de ani ca o singură zi”), ne descoperă răbdarea nesfârșită a lui Dumnezeu. El întârzie pentru că vrea să ne acorde încă timp, timpul convertirii: „…Are răbdare cu voi, nevrând ca cineva să se piardă, ci toţi să aibă timp să se căiască”. Timpul pe care îl trăim, ziua care ne este dată, această oră precisă, nu este altceva decât timpul răbdării lui Dumnezeu semnat pe orologiul său. Dumnezeu este răbdător, („Cel prea Răbdător” reprezintă precis ultimul din cele 99 de nume foarte frumoase ale lui Dumnezeu în tradiţia musulmană), pentru că nu se resemnează, nu renunţă la proiectele sale în privinţa noastră, așteaptă „cu încăpăţânare” ceva diferit de la noi. Răbdarea sa, într-adevăr, nu introduce un gol, nu determină o așteptare inertă, ci constituie o provocare. Omul este solicitat să vadă ceva care să justifice amânarea oferită. Răbdarea este spaţiul în care trebuie să se manifeste noutatea. Nu este permisă, de aceea, tratarea cu ușurinţă a răbdării divine. Răbdarea lui Dumnezeu este ceva serios, extrem de angajantă, riscantă: „Sau dispreţuiești bogăţia bunătăţii sale, a îngăduinţei șii a îndelungii lui răbdări, și nu-ţi dai seama că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la convertire?” (Rom 2,4). Vestea cea bună a începutului posibil „Începutul Evangheliei lui Isus Cristos Fiul lui Dumnezeu” (Mc 1,1) Ca deschidere pare mai degrabă banală. Un început de acest fel ar descalifica pe oricare predicator. Un copil care ar începe „Începutul temei despre „o sărbătoare în familie” nu și-ar atrage desigur consideraţia binevoitoare a învăţătorului.

Cineva spune că Marcu cade de îndată într-o „nenorocire” răsunătoare, cel puţin din punctul de vedere al eleganţei literare. Fapt este că lui Marcu nu-i pasă de regulile stilistice. Este convins că mesajul conţine în sine motive puternice pentru a fi acceptat, de aceea nu se gândește la înveliș, neglijează liniștit modul de prezentare. Noi, mai degrabă, cu un pic de inteligenţă, am putea traduce liber: totul a început astfel. A început cu proclamarea lui Ioan Botezătorul, cu predica lui Cristos și după aceea a apostolilor, și continuă și astăzi cu „vestea cea bună” prezentată de Biserică. Marcu se referă la un „principiu” nou (arche). La o creaţie nouă („La început Dumnezeu a creat cerul și pământul…”, Gn 1,1). Evanghelia este mereu un început, o posibilitate de a începe sau de a reîncepe. Evanghelia este începutul cunoașterii lui Cristos, al unei vieţi cu El, al unui drum parcurs împreună cu el. Evanghelia, deci, este un principiu și izvor de viaţă creștină. Cristos se așază „la început”. Determină o ruptură cu lumea veche. Și reprezintă noutatea, începutul unei creaţii noi. Dacă este vreo referire la trecut, această referire este numai pentru „a-l închide” definitiv, și a deschide capitolul speranţei și pentru a ne introduce spre viitor. Cu acest început inofensiv, banal, Marcu în realitate provoacă o răsturnare de proporţii însemnate. Și „nefericită” este o lume veche, care dispare în faţa evenimentului nemaiauzit, Isus Cristos. Poate am uitat. Dar, pentru a începe, trebuie ca ceva să se termine. Cristos este începutul tuturor lucrurilor. Cu El totul poate să înceapă. Numai să nu rămânem să plângem pe ruine, închiși între sârmele ghimpate ale sclaviilor noastre moderne, îngropaţi între ruine. Nu putem să-l urmăm ducând în spate resturile mai mult sau mai puţin glorioase ale trecutului. Totul începe astfel. Cu sfârșitul a ceva. Aceasta este, și nu alta, vestea bucuriei. Astfel, și vestea unui sfârșit poate deveni o „veste bună”.

Duminica a 3-a din Advent

EXISTĂ GLAS ȘI GLAS

Isaia 61, 1-2.10-11 1 Tesaloniceni 5, 16-24

Ioan 1, 6-8.19-28

Darul cuvântului nu privește cuvântul… Iată ce se întâmplă când un profet dobândește conștiinţa chemării proprii. Descoperă, ca al Treilea Isaia, că este trimis pentru:

- a duce o veste bună, adică să dea o veste bună - să panseze rănile inimilor zdrobite - să proclame libertatea - să promulge timpul milostivirii.

Isus din Nazaret își însușește total aceste cuvinte cu scopul de a legitima misiunea sa în sinagoga din localitatea în care a crescut (Lc 4, 16). Rămâne fundamentală vestirea. O vestire care determină schimbări radicale în situaţia existentă. Iată ce se întâmplă când cineva primește într-adevăr, de la Duhul Sfânt, darul cuvântului. Verificarea fundamentală nu este dată atât de faptul de a-l rosti discret în vorbire, cât mai ales de constatarea că acest cuvânt provoacă ceva în cel care îl primește. Adică, devine evanghelie pentru săraci, mângâiere pentru cei ce suferă, forţă de eliberare, comunicare de încredere. Darul cuvântului, deci, nu privește atât cuvântul, ci eficacitatea sa. Nu este o chestiune numai de a fi un vorbitor strălucit, și nici de a avea ceva de zis, ci de a produce schimbări, de a face să se întâmple ceva. Cineva este în stare să vorbească atunci când reușește să convertească. În mod normal ne preocupăm să afișăm manifeste care anunţă o conferinţă, o predică. După aceea, manifestele dispar pentru a lăsa loc pentru altele, mai proaspete. Niciodată, însă, nu simţim datoria de a documenta rezultatele… Totuși Faptele Apostolilor semnalează mereu efectele predicării.

Omul Cuvântului este un „vindecător”, unul care nu înșală așteptările celor săraci, unul care dă gustul libertăţii. În sfârșit, darul Cuvântului își află verificarea ultimă în capacitatea de a trezi o reacţie în cel care ascultă. Pe drept cercetătorii inversează ordinea versetelor 10 și 11 din prima lectură. Versetul 10 este pus după, reprezintă concluzia fragmentului. Într-adevăr, este vorba despre un psalm individual minunat, care ţâșnește ca un răspuns la vestea mântuirii și a speranţei. Adică, omul Cuvântului nu este unul care reduce la tăcere auditoriul. Dimpotrivă: face să se nască exigenţa de a deschide gura, să manifeste o reacţie. Din păcate, asistăm adeseori la o minune inversă, care constă în a face ca toţi să devină muţi. În sfârșit, un individ poate să afirme, fără a se înroși: „Duhul Domnului este asupra mea, când vede că „odrăslește” ceva în jurul său. Când reușește să „producă” dreptatea, mângâierea și bucuria de a lăuda. Deșertul, locul cuvântului Veștile bune ajung la noi din deșert. Și nu pot veni decât de acolo. Ioan, stând în deșert, este în stare să transmită vestea atât de așteptată: „…În mijlocul vostru este unul…” În ebraică deșertul se spune „mitbar”, adică, literal, „locul cuvântului”. Cuvântul adevărat se naște în deșert. Și numai cuvântul care răsare în deșert găsește calea spre a ajunge la inima omului, sub formă de susur, sau de strigăt, sau chiar de „urlet” („Domnul strigă din Sion”, Am 1,2). Astăzi noi ne-am simţi în siguranţă dacă ar fi persoane capabile de a suporta singurătatea aspră a deșertului. Îi recunoaștem din descrierea făcută de Efrem Sirul: „Au fost sfinţiţi preoţi ai misterelor tainice, Șterg slăbiciunile noastre. Din ascuns se roagă pentru păcatele noastre Și stau în rugăciune, implorând pe Domnul pentru nebuniile noastre… Munţii au devenit făclii,

Oamenii merg spre ei. Unde stă unul din ei, Aceia care se apropie de ei sunt reconciliaţi. Sunt fortăreţe în deșert, Datorită lor avem „pacea”. Ceea ce afirmă poetul creștin cu referire la călugări, trebuie să fie valabil și pentru „oamenii Cuvântului” Mulţi dintre ei, în schimb, frecventează o mulţime de locuri, în afară de deșert. Îi găsim în casă, în orice moment, în orice colţ. Apar inexorabil pe ecranul de TV, ţin rubrici fixe la revistele cele mai răspândite (cu fotografia distinctivă cu format de legitimaţie: cu feţe prea serioase pentru a fi luaţi în serios, sau prea surâzători pentru a nu trezi bănuieli neliniștitoare), semnează articole în ziare, sunt intervievaţi fără încetare în privinţa unor probleme. Unii dintre ei au devenit staruri autentice: lăudate din toate părţile, invitate, solicitate, interpelate, lingușite, chiar cocoloșite spre satisfacţia lor evidentă. Se ridică întrebări legitime: de unde, naiba, iau mesajul lor? Cum pot, cu acea prezenţă de spirit, să găsească atâta timp pentru a reflecta, a aprofunda, a contempla, a asculta? Ce spaţiu ocupă tăcerea în viaţa lor? Pentru a frecventa deșertul, este nevoie de timp. Dar aceștia au numai timp de a vorbi. Nu le cereţi lor timp pentru alţii… Și nu-mi vine să spun că pot să se refugieze mereu în deșert în timpul nopţii, cum făcea Isus. Ei, noaptea, când nu trec de la un studio de televiziune la altul, stau în săli zgomotoase pentru a dezbate, a polemiza, a interveni, desigur nu „să ardă ca o făclie”. Altceva decât „fortăreţe în deșert”. Acelea sunt fortăreţe de plastic lucitoare, ușor cucerite de curiozitate, de publicitate, de mania de a interveni. Cuvântul care se naște din cuvinte Este Cuvântul care răsare în deșert. Și este un cuvânt – al lor – care se naște din cuvinte. S-a inventat un termen de gheaţă: „opinioniști”.

Și noi, când îi auzim sau îi vedem rostind sentinţe cu gravitate, că își exprimă cu seriozitate părerea lor în probelemele cele mai contingente, că oferă surâzători soluţii la problemele pentru care competenţa lor este cel puţin dubioasă, că expun fără reţinere punctul lor de vedere asupra temelor neînsemnate de actualitate, cum putem încă să-i luăm în serios de câte ori se prezintă ca purtători ai „Cuvântului care nu trece”? Din moment ce sunt obișnuiţi să prezinte ideile lor discutabile împreună cu alţi purtători de idei la fel de discutabile, cum pot să pretindă să fie credibili atunci cînd vestesc Adevărul? Este, în ei, prea multă confuzie de planuri, de roluri. Există prea multe pasaje de la temporal la transcendental, și invers.De aceea nu se mai înţelege nimic. Cu pretextul de a profita de toate circumstanţele și de toate pupitrele puse la dispoziţie sau cucerite cu aroganţă, cu intenţia de a filtra mesajul creștin, termină prin a-l face „de nerecunoscut”. Și să trecem, pentru Dumnezeu, peste produsele corupte ale vanităţii lor, ale atitudinilor înfumurate, ale complăcerii lor evidente, ale frivolităţii lor ostentative. Ioan, în deșert, este un glas neobișnuit, incontrolabil. În cuvântul său dur este timbrul Celui Veșnic. Nimănui nu-i vine în minte să-l catalogheze printre „opinioniștii” zilei. Nici cu atât mai puţin să-l scoată din deșert, care este ambientul său natural. Fișa lui de prezenţă o va dobândi în închisoarea din Macheronte. Cineva, recent, a avansat propunerea de a compila un fel de album profesional în care să includă „clericii” în stare de a patrona cu dezinvoltură mijloacele de comunicare TV. Ca să demonstreze faptul că creierul care naște idei rare este mereu însărcinat, chiar dacă nu crește în volum. Cine știe dacă printre titlurile admise în acea listă de predicatori la TV au vreo familiaritate cu deșrtul, gustul tăcerii, căutarea singurătăţii, alergie faţă de orice formă de exibiţionism, capacitatea de a se nega, certificatul de vaccinare împotriva ambiţiei și a vanităţii. Și cine știe dacă în acea listă a figurat vreodată Moise, care era afectat de bâlbâială congenitală, dar în compensaţie era omul deșrtului.

Și cine știe dacă Parohul de Ars, strălucitor și fascinant în expunere, ar fi reușit la examene… Răgetul șoarecelui Cuvântul, creat artificial departe de deșert, în mijlocul zgomotelor și la reflectoarele spectacolului, nu mai este Cuvânt ci vorbă goală. Nu răget, ci mieunat. Este, oarecum, răgetul șoarecelui înţelept, nu al leului. Spunea un călugăr antic: „Din moment ce ai învăţat să faci mai puţin decât oamenii, oamenii își dau seama că nu pot să facă mai puţin decât tine” Aș vrea să-i implor pe oamenii Cuvântului: limitaţi apariţiile voastre, aveţi curajul de a vă nega, cel puţin uneori. Staţi departe de fanii voștri care aplaudă. Refugiaţi-vă în deșert. Vom veni noi să vă căutăm, când vom simţi necesitatea. Vom veni noi să vă scoatem de acolo, nu pentru că ne interesează opiniile voastre, sau că dorim să admirăm abilitatea voastră dialectică, ci pentru că nu putem să ne lipsim de Adevăr, pretindem să aveţi informaţii despre Cel Veșnic. Susţinea un alt călugăr: „Este greu, ca stând în mijlocul mulţimii, să vezi mulţimea” Deci, staţi la distanţă, nu vă lăsaţi găsiţi ușor, dispăreţi din circulaţia cardurilor electronice. Nu căutaţi aplauze ușoare. Numai așa veţi fi în stare să ne vedeţi, și mai ales să ne înţelegeţi. Renunţaţi la exibiţiile cu jet continuu. Alegeţi obscuritatea. Din „ascunzișurile” voastre inaccesibile se va strecura o lumină capabilă de a lumina nopţile noastre. „Deșertul este Dumnezeu care te așteaptă cu răbdare cu iubire. Deșertul este Dumnezeu Și tăcerea este cuvântul său” (E. Guiot). Oameni ai Cuvântului, de ce impuneţi cuvinte în serie, tot felul de cuvinte, și ne faceţi să suspinăm atâta după cuvântul tăcerii? Martorul este „nimeni” „Nu sunt eu…”

Martorul nu are nici o pretenţie să atragă atenţia asupra persoanei proprii. Dimpotrivă, o îndepărtează de la sine, pentru a o îndrepta asupra Aceluia care, deși este prezent, circulă încă incognito: „În mijlocul vostru este unul pe care voi nu-l cunoșteţi”. Martorul se crede irevelant, pentru ca să fie pe deplin revelată persoana Altuia. Martorul nu are datoria de a se manifesta pe sine, ci de a manifesta pe Altcineva Ioan are curajul de a proclama: eu sunt nimeni. Nu revendică nici un rol „tradiţional”. Ci înventează mai degrabă unul care, pentru anumiţi oameni, nu contează nimic: un glas… Este conștient că drumul pentru a recunoaște persoana lui Cristos trece prin capacitatea proprie de a se ascunde, de a se distinge de El. Foarte adesea noi ne înșelăm că, intensificând lumina noastră, aducem un serviciu necesar Luminii. Și nu ne dăm seama că numai dispărând în obscuritate Lumina poate străluci cu toată puterea sa. Lumina nu are nevoie de „strălucirea” noastră, ci de „stingerea” noastră. Când Biserica este incapabilă de o mărturie adevărată, atunci se refugiază în spectacol, sau într-o nu mai puţină sacralitate spectaculară. Pericolul cel mai mare pentru Biserică, și pentru creștin, este reprezentat de așa-zisul „sindrom al lui Peter Pan”, care consistă în a căuta mereu publicul, consensul său, succesul. În acest caz, pseudo-martorul, în loc să îndrepte spre inima ascultătorului un cuvânt aspru, care trebuie să pătrundă în adâncime, trezind întrebări și neliniști și contraste, lansează cuvinte răsunătoare sau elegante care gâdilă și apoi ricoșează de pe pielea publicului, și se întorc să mângâie urechile predicatorului, ca o melodie dulce, aprobare, aplauze, popularitate. Ioan, martorul umil, seamănă întrebări. Ioan are nevoie de deșert pentru a fi numai un „glas”. Celălat are nevoie de piaţă, de săli pline, pentru a fi un „personaj”. Ioan se preocupă ca să fie luat în serios Mesia.

Martorul vanitos este preocupat de a fi luat în consideraţie, de a avea succes, să rămână pe creasta valului. Ioan este „nimeni”. Celălat se consideră „cineva”. Deșertul devine locul ascultării, unde o persoană întâlnește cu adevărat pe alţii. Piaţa riscă să devină locul de spectacol, unde o persoană se întâlnește numai cu sine . Ioan se oglindește în Cel Necunoscut. Narcis se oglindește în mulţimea care aplaudă pentru a-și admira chipul propriu. Sau sunt „purtători de lumină” (tedofori), sau purtători de sine însuși, propagandiști ai propriei știinţe arogante. Trăsătura pe care o face Ioan pe orizontul nostru poate să fie fixată în acești termeni:

- de la vizibilitatea martorului; - de la invizibilitatea la vizibilitatea lui Mesia.

Până când martorul este prea vizibil, solemn, pretenţios, prea mare, frapant, Cristos rămâne ascuns. Numai dacă martorul, după ce a fost „glas” ferm dar discret, dispare în umbră, Cristos reușește să se manifeste, să fie prezent. Bucuria ca datorie religioasă „Fraţilor, fiţi mereu bucuroși, rugaţi-vă neîncetat, mulţuimiţi pentru orice lucru: aceasta este într-adevăr voinţa lui Dumnezeu…” De obicei, voinţa lui Dumnezeu este chemată în cauză atunci când este vorba de a se pleca spre ascultare, de a îndemna spre rugăciune, spre a sta la datorie. Eu, însă, nu am auzit niciodată un predicator sau un confesor care să-mi spună, ca Paul: Domnul vrea ca tu să fii vesel. Voinţa lui Dumnezeu ar privi aproape exclusiv la acceptarea suferinţei. Ne este teamă, de aceea, să apelăm la ea pentru a accepta bucuria. Iată pentru ce se văd în circulaţie atâtţia indivizi religioși întunecaţi, severi, triști, încruntaţi. Poate, inconștient, consideră că bucuria este

incompatibilă cu voinţa lui Dumnezeu, aproape ca un semn alarmant că ești în afara drumului. Din fericire, un Francisc din Assisi nu a ezitat să parcurgă, chiar și pe patul de moarte, această cale, „scandaloasă” pentru mulţi, a bucuriei perfecte în Domnul. „Nu stingeţ Spiritul, nu dispreţuiţi profeţiile”, ne avertizează tot Paul. Am impresia neplăcută că foartea adesea, în Biserică, se onorează profeţia numai după ce s-au „stins” profeţii. În sfârșit, o recomandare de actualitate descumpănitoare: „Examinaţi toate, ţineţi ceea ce este bun…” Astăzi, un mare număr de persoane evlavioase se arată incapabile de a „discerne” cu inteligenţa dată de Duhul Sfânt. Ele „ţin” totul, chiar și vechiturile; aleargă de peste tot la chemarea miraculosului; îi urmează pe toţi, chiar și pe cei care răspândesc nebunii; acceptă fără spirit critic pe cei care spun un lucru și pe cei care afirmă contrariul. Este suficient ca un discurs, o scriere, să aibă o vagă intonaţie religioasă, și ei o înghit cu lăcomie, fără a o trece prin filtrul reflexiei critice, sau chiar al bunului simţ. Orice produs, numai să aibă gustul bucătăriei religioase, este primit și înghiţit cu ochii și creierul închiși. Cunosc persoane care într-o zi acaparează diferite predici și practici devoţionale. Și observi că în ei nu crește credinţa, ci confuzia. Cred că este suficient să acumuleze, să adune, să se îndoape. Nu-i înfiorează gândul că, pentru a „ţine ceea ce este bun”, trebuie să se debaraseze de atâtea lucruri stricate, fără să se încreadă prea mult în etichete și formule. Frumuseţea, armonia sunt date de măsura, de simţul proporţiilor, de o muncă de sustragere. Unicul fel de a nu „stinge Duhul” constă în a permite ca focul său să distrugă vegetarea abuzivă care sufocă viaţa. Aceasta este voinţa lui Dumnezeu: a surâde, a se ruga, a mulţumi. Și… să nu uităm că creierul ne este dat pentru a-l face să funcţioneze. Este vorba, deci, de a „nu ieși” din bucurie, dar și de a nu avea teamă să gândim.

Duminica a 4-a din Advent

DUMNEZEU NU CAUTĂ CASĂ

2 Samuel 7, 1-5.8-12.14-16 Romani 16, 25-27

Luca 1, 26-38 Când programul nostru se ciocnește cu cel al lui Dumnezeu… Atunci când omul se gândește la Dumnezeu, o face normal, ca David, în termeni de măreţie și ostentaţie. Dumnezeu, în schimb, „raţionează” în termeni de micime și modestie. Regele se gândește la lemnul preţios de cedru (sau la piatră), și Dumnezeu se gândește la „trup”. Omul se bazează pe putere, în timp ce Dumnezeu se bazează pe slăbiciune. Se consideră că gloria lui Dumnezeu trebuie să se manifeste cu fala bogăţiei. Și Dumnezeu alege calea sărăciei. Regele este preocupat să construiască o casă demnă de Dumnezeu. Și Dumnezeu este interesat să facă o casă demnă pentru poporul său. Omul vrea să construiască. Dumnezeu dorește, mai degrabă, să trezească la viaţă („Eu voi asigura după tine o descendenţă ieșită din trupul tău…”). Omul se grăbește, vrea să realizeze anumite iniţiative, înainte de a sosi moartea. Și Dumnezeu vrea să înceapă lucrările „după” („Când zilele tale se vor sfârși și tu vei zace cu părinţii tăi, eu voi asigura…”). Apare în mod necesar un conflict între programarea umană și proiectul divin. Numai o creatură – Maria din Nazaret – a acceptat ca proiectul propriu să dispară în cel al lui Dumnezeu. „Dumnezeu o vrea” sau „El nu intră în ea”?

Mi se pare că-l văd pe David, în timp ce ia măsurile pentru templul care trebuie să întreacă, în imensitate și splendoare, toate celelalte „concurente”. Și Dumnezeu îl constrânge să… ia măsurile misterului. Din fericire regele are un consilier din stofa lui Natan, care mai întâi sprijină planurile sale, dar apoi are onestitatea să se răsgândească, admiţând că a greșit, și nu ezită să-i arunce în faţă că Dumnezeu nu este de acord, Dumnezeu vrea altceva, ba mai mult El însuși va realiza ceva de neînchipuit. Din păcate, și în istoria recentă, nu totdeauna Cel Atotputernic a reușit să abată vreun puternic dintr-un anumit turn să întreprindă opere colosale – și chiar grosolane – pentru a satisface, sub acoperirea slavei date lui Dumnezeu, ambiţiile proprii. Și pentru că nici un consilier religios nu a avut curajul profetic elementar să-i aducă la cunoștinţă că nu era cazul de a construi „o casă demnă de Dumnezeu” când oamenii nu posedau „o casă demnă de om” Nu totdeauna omagiile pe care le dăm Domnului sunt pe placul Lui. Nu rareori, indivizii cei mai periculoși pentru cauza credinţei sunt cei care afirmă în mod peremptoriu că „Dumnezeu o vrea”, o formulă sub care se pot ascunde atrocităţi, fanatisme, sete de putere, mândrie deșartă, deliruri de măreţie, și – lucru foarte grav – lipsă de bun gust. Cine știe dacă va supravieţui o rasă de profeţi capabili cel puţin să avertizeze: „Dumnezeu nu intră în ea!” „Gândurile mele nu sunt gândurile voastre, căile mele nu sunt căile voastre – oracolul Domnului” (Is 55, 8). Am putea continua: „Gusturile voastre nu sunt în mod necesar gusturile mele. Pietrele voastre nu sunt pentru mine, pentru că Eu aleg pietre vii. Programările voastre nu coincid cu planurile mele. Previziunile voastre nu au în mod obligatoriu girul meu. Mai mult, adesea mă distrez să le dezmint zgomotos. Ia informaţii în această privinţă de la un oarecare Iona, profet împotriva voinţei sale. Pretenţia voastră apare ridicolă dacă este raportată la intenţiile mele”. Desigur. Dumnezeu continuă să aibă nevoie de om.

Dar are nevoie, mai ales, de indivizi care cel puţin „bănuiesc” că El dorește mereu altceva. Maica Domnului a înţeles un lucru fundamental: Dumnezeu nu te cheamă pentru a realiza ceea ce ai tu în cap. Dumnezeu cheamă pentru a cere „altceva” de la tine. Cine știe dacă vom reuși să ne convingem că propunerile le face Dumnezeu. Și că propunerile noastre sunt legitime numai în măsura în care, intrând în conflict și chiar ciocnire cu ale sale, acceptăm să dispărem. De multe ori, ca în cazul lui David, adevăratele propuneri apreciate de Dumnezeu sunt cele care sunt puse la o parte, sau cel puţin sunt puse în discuţie. Dumnezeu nu se grăbește ca să fie întemniţat David nu bănuiește că Domnul nu este grăbit să fie închis într-un templu, oricât de solemn ar fi. Preferă cerul liber, strada, viaţa în mijlocul poporului său. Regele nu-și imaginează că și Dumnezeu are „slăbiciunile” sale, cultivă nostalgiile. De fapt, deplânge timpul fericit în care mergea la păscut cu el, îl urmărea în existenţa sa aventuroasă, așa cum odată însoţise poporul nomad pe cărările precare ale deșertului. Dumnezeu are o vocaţie nomadă, chiar dacă toţi l-ar voi sedentar (în cer sau pe pământ). Și astăzi Domnul ar putea repeta fiecăruia dintre noi: „Oare tu îmi vei construi o casă pentru ca eu să locuiesc în ea?” Deci, nu vă grăbiţi să-l așezaţi într-o iesle, o statuetă în mijlocul altor statuiete. El iubește mișcarea. Dorește „să iasă” cu tine. Vizitează piaţa, se amestecă cu lumea, întră la locul de muncă, se apropie de cineva, stă la masă cu familia ta, vrea să cunoască pe prietenii tăi, să discute problemele tale. Condu-l să umple singurătatea vreunui bătrân, să asculte plânsul unui om disperat, să aștepte într-o cameră de spital, să se confunde cu harababura copiilor într-un parc de jocuri, să se întâlnească cu cineva

în casa imigranţilor, să cerceteze vreun cartier mizerabil, să srunce o privire în vreo baracă. Și observă că Lui nu-i plac vizitele „oficiale”. Vrea să adune surprize. Este hotărât să vadă realitatea așa cum este. Nu are încredere în itinerarele fixate de alţii „din motive de siguranţă”. El vine „din motive de nesiguranţă”. Nu. Nu-ţi interzice – mobilizând un oarecare profet din rasa lui Natan – să pregătești o iesle. Îi place și Lui, în special dacă nu este prea deosebită de cea originală. Dar întipărește-ţi bine în minte că ieslea îţi slujește ţie, nu Lui. Tu ai nevoie de ea. El nu s-a născut într-o iesle. Din fericire nu au avut timp s-o pregătească. Și nici nu a venit în mijlocul nostru pentru a fi stabilit și păzit într-o biserică. Maria, după vestirea îngerului, nu i-a făcut o iesle. A ieșit îndată din casă. A mers în călătorie. Găzduindu-l în sânul ei, l-a purtat imediat afară. Singura care a înţeles că Fiul lui Dumnezeu nu s-a întrupat pentru a fugi de lume. Dimpotrivă, a părăsit clauzura cerului pentru a veni în mijlocul oamenilor. Singura care a intuit că „locul” lui Dumnezeu este strada. Singura care și-a dat seama că Emanuel (Dumnezeu-cu-noi) este un Dumnezeu fără casă, dar care nu acceptă să fie un Dumnezeu fără om. De aceea, nu caută o casă, ci îl caută pe om. Ciliciul perplexităţii „…Revelarea misterului ascuns de secole eterne, dar descoperit acum”. Totul constă în a înţelege „modul” acestei descoperiri, al acestei „ieșiri” din tăcere. Discursul se leagă strâns de cel al casei, pe care l-am dezbătut acum. Și aici alegerile lui Dumnezeu prezintă diferenţe faţă de perspectivele noastre. Pentru a explica toate acestea, de această dată nu recurg la exegeţi de profesie. Mi se pare, de fapt, deosebit de luminoasă o pagină din Ernesto Balducci:

„În scrisoarea lui Paul este o aluzie la „tăcerea de secole eterne”, la „misterul ascuns”. Este un mod extrem de eficace de a-l prezenta pe Dumnezeu, pentru că eliberează raportul nostru cu El de acea prezumţie, de acea locvacitate în care se cade adesea când ne declarăm credincioși. Dacă este un aspect care astăzi este dificil de tolerat, cel puţin mi se pare, la credincioși, este prezumţia lor de a oferi lumii soluţia problemelor care preocupă pe toţi, ca și cum a fi de partea misterelor lui Dumnezeu ar da credincioșilor mai multă competenţă în faţa lumii. Noi am fost instruiţi de experienţa personală și colectivă că înţelepciunile improvizate ale oamenilor de credinţă au creat mai multe necazuri decât altceva. Soluţiile prezentate în numele lui Dumnezeu adesea nu erau decât presumţii personale, disimulate sau mascate da fanatism. În realitate credinţa este mereu gata de a recunoaște că Dumnezeu este un Dumnezeu tăcut și că propunerile sale cu privire la noi nu le cunoaște nimeni. Ceea ce crezusem că este o cărare a lui Dumnezeu s-a revelat după puţini pași o cărare a nebuniei noastre și oamenii pe care i-am crezut trimiși de Dumnezeu s-au manifestat apoi oameni din stofa noastră, incapabili de a călăuzi speranţele noastre spre porturile drepte. Eu personal ţin să sugerez această atitudine de mare respect pentru tăcerea lui Dumnezeu, care înseamnă, pe plan personal, renunţare la prezumţia de a o face pe mijlocitorii dintre Dumnezeu și lume. Ce își propune Dumnezeu, noi nu știm. Ceea ce s-a manifestat în Isus Cristos, în intensitatea sa, conţine desigur toate răspunsurile la problema viitorului lumii, dar este vorba de răspunsuri care rămân învăluite în mister. Adevărata credinţă are o pudoare, rezervă, perplexitate pe care Maria le mărturisește în faţa îngerului. Maria nu este slujitoarea fanatică, ea nu zice: Dumnezeu o vrea! Cu lipsă de promptitudine și imediat. Între misterul lui Dumnezeu și ea este o suspiciune, perplexitate și întrebare, în sfârșit o dimensiune umană care dă chiar și credinţei o modestie, o politeţe, o măsură care o fac acceptabilă ca stimul, ca indicaţie, ca ipoteză chiar și pentru conștiinţele care n-o împărtășesc.

Este un punct de trecere care mă împinge să subliniez pentru a evita riscul, tipic al momentelor de nesiguranţă, de a ne apuca cu fanatism sectar de prima propunere care ne este făcută în numele lui Dumnezeu. Cine crede mult în Dumnezeu vorbește puţin de El, cine întreabă de secretele sale nu le strigă de la fereastră. Este o intimitate cu Dumnezeu căruia îi place să se ascundă în tăcere. Aceasta este prima lege a raportului de credinţă, în special, o repet, într-un timp ca acesta. Noi care avem prezumţia de a putea mărturisi o credinţă autentică, trebuie să privim cu o dublă neîncredere la fanatismele religioase care sunt gata mai mult sau mai puţin să izbucnească în lume. Nu trebuie să-l adăugăm pe al nostru. Credinţa este opusă fanatismului pentru că fanatismul nu este decât un subiectivism nesocotit și incorigibil care se revarsă, care se colectivizează, și se acoperă pe sine însuși cu sigiliul lui Dumnezeu instrumentizându-l în slujba pasiunilor individuale și colective. Credinţa adevărată este opusă: acceptă ciliciul perplexităţii, al întrebării. Credinţa nu este locvace care răspândește oriunde secretele cunoscute din confidenţa cu Dumnezeu. Preferă tăcerea”. Unica posibilitate care ne rămâne este imposibilul „Cum este posibil? Nu cunosc bărbat…” Noi, răsturnând afirmaţia Maicii Domnului, am putea spune: „Cum este posibil? Cunosc omul…” Tocmai pentru că cunoaștem omul, știm că anumite lucruri rămân imposibile. Cunoaștem slăbiciunea noastră, limitele noastre, mizeriile noastre, încapacităţile noastre, lenea și rezistenţa noastră, lașităţile și ipocriziile noastre. Cunoaștem răul care este în lume, în formele sale cele mai îngheţate. Cunoaștem omul, și deci lipsa sa de omenie. Cunoaștem, de multe ori, greutatea Bisericii, contradicţiile sale, întârzierile sale, frica și ezitările sale, comportamentele nu totdeauna evanghelice ale reprezentanţilor săi. Din păcate, cunoaștem omul. Cunoaștem funcţionarea rea a omului. Cunoaștem decepţiile în serie pe care ni le procură omul.

Cunoaștem lipsa sa de încredere. Și de aceea suntem convinși că este mai bine să renunţăm la anumite programe, să uităm anumite vise. „Nu este posibil, pentru că la mijloc este omul”. Dar greșala noastră este tocmai aici. A ne limita să facem calculul posibilităţilor umane, înseamnă confirmarea imposibilităţii a celor mai multe din acţiunile sale. Perspectiva se schimbă radical, în schimb, când „îl cunoaștem” pe Dumnezeu. Atunci, trebuie să constatăm că imposibilul este de partea noastră. Atunci când Maria aude afirmaţia că „nimic nu este imposibil la Dumnezeu”, cedează: Iată-mă, sunt slujitoarea Domnului, fie mie după cuvântul tău” Adică: „Să vină imposibilul” Maria din Nazaret se pune la dispoziţia nu a posibilului, ci a împosibilului. Cine știe dacă ne dăm seama că pe lista imposibilităţilor noastre – o listă care, cu trecerea anilor, se lungește enorm – este suficientă înscrierea cifrei misterului lui Dumnezeu, și atunci toate programele noastre și calculele judicioase sunt răsturnate și coloana lucrurilor imposibile devine coloana lucrurilor posibile, care trebuie absolut făcute… În situaţiile în care ne găsim personal, în realitatea deprimantă a lumii de astăzi, atunci când Biserica ne dezamăgește, trebuie să ne convingem că imposibilul este unica posibilitate de mântuire. Cunoscând omul, chiar și posibilul devine imposibil. Dar, atunci când Dumnezeu este prezent, termenii problemei sunt inversaţi Deci, toate căile, de acum, sunt împiedicate. Imposibilul devine singura cale posibilă.

Nașterea Domnului – Crăciunul

UN ADULT ÎNCEPE SĂ SUSPECTEZE CĂ DARURILE LE ADUCE PRUNCUL ISUS

Ceva care nu se cumpără din comerţ Dragă Pruncule Isus, Aceasta este o scrisoare, poate puţin neobișnuită, a unui adult care a reînceput să creadă în Tine. Și, mai ales, să „suspecteze” că darurile le aduci Tu și nimeni altul. Echivocul, din istoria mea personală, a început când am descoperit – sau cineva mi-a descoperit – că părinţii erau cei care mergeau în magazine să cumpere „darurile Pruncului Isus”. Din acel moment nefericit am legat ideea de dar la ceva de cumpărat. Am legat darul de portofel. Aparent, am devenit realist. De fapt, am pierdut sensul darului. Este mentalitatea comună: totul se cumpără, toate dorinţele pot fi împlinite, este suficient să avem bani. Sau – și suntem la un nivel superior – totul se câștigă cu efort, sacrificii, cu trudă, și chiar cu greutăţi lipsite de prejudecăţi. Acum, în sfârșit, mă întorc să-mi dau seama că trebuie să aștept darul. Ca atunci când eram copil. Dar câţi ani sunt necesari pentru a „deveni” copii! Numai darul poate schimba viaţa mea și să transforme – cel puţin un pic – lumea. Trebuie să fie, însă, darul care nu are nimic de a face cu banul. Darul care nu se cumpără în marile magazine. Și nici darul care se merită „dacă ai fost cuminte” (cum sunt ameninţaţi copii). Nu. Eu aștept darul tocmai pentru că nu am fost bun, de multe ori chiar rău. Pentru că nu am obţinut promovarea, nici pe plan uman, nici pe cel creștinesc. Pentru că n-am făcut-o, și mă gândesc că nu voi putea s-o fac. Au trecut atâţia ani, este o mulţime de păr alb pe capul meu, pentru „suspecta”, ba mai mult să am certitudinea, că darurile le aduci Tu și nimeni altul.

Alţii le plătesc în atâtea feluri. De multe ori chiar le reiau. Și, oricum, sunt daruri inconsistente, adesea inutile, deranjante. A redeveni copil Celebrul violonist Yehudi Menuhin, care a ţinut primul său concert la San Francisco când avea abia șapte ani, mărturisește cu candoare: „Eu eram bătrân de copil și am rămas copil ca bătrân”. Aceasta este o cucerire (sau un dar). Iată, eu aș vrea să rămân copil, continuând – ba chiar, să reîncep – să cred că darurile nu sunt de la tata și mama și prieteni, ci le aduci Tu. Pacea, bucuria, buna voinţă, fraternitatea și dreptatea, le aștept numai de la Tine, pentru că nu pot veni din nici o altă parte. Nu le putem produce noi, chiar dacă este necesar aportul nostru. Sunt destul de copil, de acum, pentru a ști aceste lucruri. De la „cei mari” nu aștept nimic. Și apoi, ce știu ei despre exigenţele mele cele mai adevărate? Lista dorinţelor Dragă Pruncule Isus, îndrăznesc să-și exprim dorinţele mele. Nu-ţi cer jucării. Aș vrea să regăsesc, mai degrabă, pofta de joc, lipsa de griji. Să nu-mi pese de dezaprobarea, și bombănelile celor „înţelepţi” ai acestei lumi. Și, împreună, să recuperez candoarea, încrederea, speranţa, spontaneitatea, poezia, cântul, dansul, uimirea, râsul, naturaleţea. Să regăsesc gratuitatea. Să descopăr bucuria a ceea ce se face „pentru nimic”. Natural lista este foarte incompletă, de aceea Te autorizez să citești în adâncul sufletului meu și să interpretezi dorinţele, aspiraţiile cele mai autentice, de care nici eu nu sunt conștient. Darurile cele mai necesare, adesea, sunt tocmai cele neașteptate, și de care nu se observă nici măcar nevoia. Mă poţi mulţumi, din moment ce eu nu le merit? Cred că am descoperit – era și timpul! – semnificaţia Crăciunului, pentru că am înţeles sensul darului. Crăciunul este, precis, așteptarea darului. Intuirea că este darul care ne mântuiește.

Paul scrie discipolului Tit: „Preaiubitule, harul lui Dumnezeu s-a arătat ca mântuitor pentru toţi oamenii…” (2,11). Eu aș traduce: „A apărut darul…” Desigur nu „dobândit”, nici posibil de dobândit, în nici unul din nenumăratele magazine care sunt pe pământ. Și nefericiţi sunt aceia care au mânile ocupate ca să scoată portofelul și să numere bancnotele… Promit că nu voi fi bun de Crăciun Dragă Pruncule Isus, vreau să-ţi fac o promisiune. Care însă nu se referă – vreau să fiu sincer – la ziua de Crăciun. De Crăciun este deja multă lume care se arată bună, generoasă, amabilă, cordială, chiar și un pic evlavioasă, delicată la suflet, bogată în sentimente nobile. Apoi, după o zi, devin ca mai înainte. Lepădând travestirea de Crăciun, se reia haina obișnuită de meschinitate, prejudecată, egoism, indiferenţă faţă de valorile spiritului, cinismul, calculul, afacerismul. La Crăciun, normal, se face risipă colosală, pe lângă cea de mâncare, chiar și de sentimente bune. Și se consumă totul într-o zi. Eu nu am nici o intenţie de a fi bun de Crăciun, să mă gătesc de sărbătoare, să-mi fac o spoială religioasă. De Crăciun vreau să fiu ca totdeauna. Pentru că Tu mă vezi, mă cunoști, mă întâmpini așa cum sunt, în miseria mea, în platitudinea mea, în cenușiul și chiar în dezolarea vieţii mele. Deci, nu-Ţi promit să fiu bun de Crăciun. Nu o doresc. Și apoi sunt atâţia alţii care promit să fie buni. De Crăciun voi fi cel din totdeauna. Îţi promit, simplu, că voi începe de a doua zi. Voi lua în serios Crăciunul a doua zi. Cred că atitudinea multora constă în a dărui ce au mai bun din ei de Crăciun. Eu aș vrea să extrag acest „mai bun” ca o consecinţă a Crăciunului. De altă parte, Crăciunul este deja plin de „tot” ce ai adus Tu, și deja arhiplin de „cel mai bun” al tuturor. Scria, cu subtilitate, Giovanni Guareschi (unul care nu a mai încetat niciodată să creadă în Pruncul Isus, și chiar pentru aceasta a fost

acoperit de batjocurile celor îngâmfaţi): „Fapt este că noi toţi ne gândim la Crăciun ca la o zi din afara calendarului. Ca la o zi în afara timpului. Crăciunul este pentru noi toţi ca un punct de sosire. Și visul nostru este să ne grăbim tot anul pentru ca apoi să sosească regele ca să se oprească puţin. Ca și cum, pentru acea zi, timpul ar trebui să se oprească”. Crăciunul nu este o oprire benefică, o paranteză, ci un punct de ruptură, o neliniște semănată în suflet. Crăciunul nu este un punct de sosire, ci de plecare. Nu, trebuie să ne întipărim bine în minte, la Crăciun nu se sosește. Mai degrabă, se pleacă de la Crăciun. Pentru mulţi, totul se sfârșește la Crăciun. Dimpotrivă totul ar trebui să înceapă de acolo. Aș zice că momentul decisiv, pentru păstori, ca și pentru Magi, a fost acela în care au „plecat”. Aș îndrăzni chiar să afirm că Nașterea se celebrează de-a dreptul numai când a trecut sărbătoarea. Ar fi interesant să descoperim, și să facem să descopere și ceilalţi, că a fost Crăciunul, nu pentru că acea zi este notată în calendar, ci pentru că se observă că, pornind de la o anumită zi, ceva s-a schimbat în viaţa cuiva. Crăciunul: ceva care trebuie să vină Poate trebuie să distingem între dată și eveniment. Data este ceva fix, definit, circumscris, imutabil, închis în sine. Evenimentul este o realitate dinamică, surprinzătoare, deschisă spre viitor. În sfârșit, ceva care trebuie să vină: viitor. Data privește trecutul. Care trebuie să fie pur și simplu comemorat. Evenimentul privește viitorul. Care trebuie să fie inventat, pregătit într-un chip radical nou. Deci, dragă Pruncule Isus, nu te aștepta la nimic special de la mine de Crăciun. De altă parte, la Crăciun Tu ai făcut deja cel mai mult posibil. Și ar fi ridicol dacă aș îndrăzni să mai adaug ceva. De Crăciun mă voi limita să stau să văd, să mă uimesc.

La Crăciun voi aștepta cu neliniște marea scadenţă: ziua următoare. Pentru a vedea ce se întâmplă. De fapt în ziua următoare va trebui să observ – și cine știe, chiar și altcineva de lângă mine – că a fost Crăciunul. Dragă Pruncule Isus, fă ca să nu lipsesc de la întâlnirea decisivă din ziua următoare. Îmi dau seama că totul începe în ziua de după Crăciun. Un timp diferit, o istorie, chiar personală, diferită. Tu nu ai venit pe pământ pentru ca oamenii să celebreze Crăciunul și să se simtă buni de Crăciun, ci pentru ca să celebreze și să devină cu adevărat buni… în celelalte zile.

Sfânta Familie

RODUL SOSEȘTE LA BĂTRÂNEŢE

Geneza 15, 1-6.21, 1-3 Evrei 11, 8.11-12.17-19

Luca 2, 22-40

Istoria unui neam care crede În liturgia Cuvântului din această sărbătoare sunt reprezentate toate vârstele vieţii, cu o insistenţă deosebită unele figuri de bătrâni (Abraham, Sara, Simeon, Ana) și cei doi „fii ai promisiunii” (Isac și Isus). Este chiar foarte ușor să deosebești cele două dimensiuni ale trecutului și ale viitorului care se unesc. Este un refren care se întâlnește în primele două lecturi (cele alternative propuse pentru anul B): „El a crezut în Domnul… Prin credinţă Abraham… Prin credinţă și Sara… Prin credinţă Abraham, pus la încercare…” Evenimentele unei familii sunt legate de un fir călăuzitor specific: credinţa. Viaţa acelei familii deosebite se sprijină pe singurul fundament al „credinţei”. Cine știe dacă istoria noastră personală, aceea a familiei de care aparţinem, sau cea a comunităţii din care facem parte, va putea fi vreodată relatată ca un eveniment de credinţă… Cine știe dacă cineva, mâine, va vorbi de noi ca despre niște credincioși. Cine știe dacă vom fi amintiţi ca bărbaţi și femei cu credinţă. Cine știe dacă explicarea anumitor evenimente din existenţa noastră va fi călăuzită la nimic altceva decât la credinţă: „Credeţi, deci…” Înventarea familiei tradiţionale Astăzi este foarte scontată vorbirea despre relele care lovesc familia. Devine de acum un loc comun de a diagnostica „criza familiei”. Mă îndoiesc că între medici – chiar îmbrăcaţi într-un clergymen perfect – care merg la căpătâiul familei grav infirme, să fie vreunul care îndrăznește să pună întrebări de acest fel: „Cum merge credinţa?

Aveţi probleme cu Dumnezeu? Rezistaţi în oboseala de a crede? Sunteţi capabili de a educa pentru credinţă? Din întâmplare, raporturile voastre au slăbit pentru că este ceva care nu mai funcţionează între voi și Cel de Sus? Nu-i așa că familia voastră, comunitatea voastră scârţie pentru că a cedat în privinţa credinţei?” Știu că este mai ușor să te adresezi unui expert în probleme matrimoniale, sau la un psiholog, decât la un specialist în credinţă (nu spun că nu mai sunt în circulaţie, dar consider că sunt mai degrabă rari, și oricum nu au firmă la ușa casei, nici nu fac cu atât mai puţin anunţuri publicitare în jurnale). Dar cel puţin este permisă bănuiala că cedările care îi preocupă depind poate de cedarea în privinţa credinţei, și că terapia ar putea începe de aici. Îmi dau seama foarte bine că adevăratul vinovat este acuzat de o viziune simplistă a problemei. De altă parte, dacă problemele nu ar fi complexe, anumiţi oameni nu ar reuși să trăiască și nu ar avea cele necesare traiului la o anumită categorie de „specialiști”. Așa cum sunt informat că mulţi au decretat sfârșitul „familiei tradiţionale”. Eu, totuși, mă încăpăţinez să cultiv îndoiala că, poate, familia tradiţională – independent de numărul copiilor – era nici mai mult și nici mai puţin decât o familie construită pe credinţă. Și sunt de-a dreptul convins că viitorul salvării familiei va fi cea de a deveni, în acest sens, „familia tradiţională”. Nu. Nu este vorba de a ne întoarce în trecut. Este vorba de a ne întoarce, mai degrabă, la descoperirea credinţei. Tocmai acea „credinţă tradiţională”, care, plecând de departe, merge în direcţia viitorului. Familia tradiţională vine de aici. Credinţa înseamnă a se încrede și a aștepta Primele două lecturi ne ajută să descoprim unele caracteristici ale credinţei. Înainte de toate încrederea. Abraham s-a lăsat smuls de Dumnezeu, a acceptat „dezrădăcinarea” cea mai totală. Nu are nimic în mână, decât o promisiune. Știe un singur lucru: că Dumnezeu este fidel. Și această fidelitate a lui Dumnezeu întărește fidelitatea sa.

Trebuie să fim atenţi la fragmentul din Geneză care a fost citit astăzi. Poate să pară un bloc unic. În realitate este compus din două bucăţi, separate de mai bine de cinci capitole. În mijloc, deci, este timpul interminabil de așteptare. A avea credinţă, pentru Abraham, înseamnă mai ales așteptarea. Acceptarea întârzierilor lui Dumnezeu, tăcerile sale, absenţele sale, dezminţirile cele mai brutale ale realităţii faţă de promisiunea primită. Perioada de așteptare, pentru el și soţie, nu a durat cele nouă luni obișnuite, ci zeci și zeci de ani. Sara a rămas gravidă îndată, după ce Dumnezeu a vorbit. În ciuda sânului său sterp, ea ducea înainte sarcina credinţei. Dar viitorul, semnul extern, l-a așteptat îndelung. Dumnezeu nu sosește niciodată în timpul și modul pe care îl stabilim noi. El vine punctual acumulând întârzieri înfricoșătoare. „Am dificultăţi cu Dumnezeu” Dificultatea lui Abraham a fost și o credinţă „încercată” („pusă la încercare…”) S-ar putea vorbi, mai precis, de „ispitire”. A ispiti, în sens biblic, înseamnă și a verifica robusteţea a ceva sau a cuiva, a aproba soliditatea unei construcţii. Îmi vine în minte, de exemplu, gestul cu care se încearcă consistenţa și rezistenţa unei ţesături. Nimeni nu poate scăpa de această verificare aspră a propriei credinţe. Se întâmplă ca cineva să vină să se spovedească, aproape cu un sentiment de rușine.

- Am ispite împotriva credinţei care mă chinuiesc… Răspund, negreșit: - Noroc că este așa!… Mulţumește lui Dumnezeu. Cum poţi să știi că ai credinţă, dacă credinţa ta nu este ispitită, pusă dur la încercare? Unii creștini se gândesc că a avea credinţă înseamnă a evita dificultăţile, să fie scutiţi de îndoieli, tulburări, nesiguranţe, scandaluri. Și, la verificarea oricărui incident, protestează: „Și să mai spun că eu sunt un creștin convins și practicant…” Sau: „Cum să fac să mai cred când se întâmplă asemenea lucruri?”

Trebuie să avem curajul de a vorbi nu numai de mângâierile credinţei, ci de aspectul „dramatic” al credinţei. Mulţi se gândesc numai la răspunsurile credinţei. Și au dificultăţi în a accepta întrebările. Asociază credinţa la pace, și nu la neliniște, la garanţie și nu la risc. Consideră că verbul credinţei este „a poseda”, în timp ce este „a căuta” (Abraham nu posedă nimic, este unul care continuă să caute. S-ar spune că Dumnezeu se distrează prin a nu-l face să mai ajungă…). Pretind siguranţe, în timp ce Abraham a trăit mereu în nesiguranţă (decât doar siguranţa pe care o avea înainte de a porni în acea aventură). A crede nu înseamnă a întreţine raporturi bune, liniștite, sigure cu Dumnezeu. Abraham a avut dificultăţi mari cu Dumnezeu (și nu numai în cazul, vestit, al jertfirii „fiului promisiunii”. Să ne scoatem din cap că, atunci când este la mijloc Dumnezeu, totul trebuie să fie neted, fără obstacole. Orice lucru, în schimb, se complică, devine dificil. Trebuie să luptăm, să rezistăm, să înfruntăm zguduituri teribile. Desigur, totul se va sfârși bine. Dar de-a lungul drumurilor aspre, de negândit și chiar imposibile. Totul va deveni clar, la sfârșit. Dar printr-o serie incredibilă de contradicţii. Dumnezeu ia pentru a dărui din nou În sfârșit, o caracteristică particulară a credinţei este dialectica oferire-restituire. Ne-o amintește fragmentul din Scrisoarea către Evrei (lectura a doua): „Prin credinţă Abraham, pus la încercare, a oferit pe fiul său unic… De aceea l-a redobândit…” Trebuie să acceptăm, în experienţa credinţei, o fază de renunţare, de jertfă, sărăcire, despuiere. „A pierde” reprezintă mișcarea egoistă, de lăcomie, de vanitate. Trebuie să consimţim la o dezlipire eliberatoare. Cel ce crede trăiește în mijlocul lumii și al lucrurilor, distanţându-se de ele. El este dispus să cedeze la ceea ce posedă, fie că este cerut de Dumnezeu sau de aproapele.

Numai ceea ce am dăruit devine, ba chiar redevine al nostru prin faza de „restituire” De fapt Dumnezeu ne surprinde restituindu-ne ceea ce I-am oferit, chiar înmulţit de o mie de ori, sau chiar de-a dreptul infinit. Numai darul restituit este cu adevărat al nostru. Putem să folosim cu libertate exclusiv ceea ce am primit înapoi de la Dumnezeu. Cineva este liber numai când regăsește în mână acele lucruri de care s-a lipsit. Și darul apare de nerecunoscut, atât este de îmbogăţit și puternic când îl obţinem ca restituire. „Abraham nu aduce jos de pe munte același Isac, ci un Isac mai al său pentru că l-a primit din nou și dăruit de două ori” (Adriana Zarri). Tatăl meu și mama mea m-au făcut să înţeleg, fără a recurge la cuvinte, că niciodată nu m-au simţit mai mult „al lor” decât când au acceptat ca unicul lor fiu să fie smuls pentru a răspunde la chemarea Domnului. Desigur, ceea ce putem noi să oferim lui Dumnezeu nu sunt altceva decât darurile sale. Rămâne faptul, totuși, că El ni le dă pentru ca să descoperim ca har, ceva ce nu ne datorează, și să le folosim ca lucrurile sale și ale noastre. Ni le dă, pentru a spune astfel, în garanţie. Și noi le primim de la El, cu respect și recunoștinţă, și ne obligăm să le folosim pentru El și în avantajul tuturor. Rămâne paradoxal comportamentul lui Dumnezeu care dăruiește, și apoi le ia, le reia, le distruge, și în sfârșit ni le restituie. Restituirea vine deja aici, pe pământ. Și, cu cât este mai mare, uimitoare, cu atât va fi mereu numai a mică anticipare a ultimei restituiri. „Cine își va pierde propria viaţă din cauza mea, o va găsi…”(Mt 16,25). Unul care nu poate să moară Simeon, iată un bătrân care a descoperit secretul pentru a prelungi viaţa proprie fără a avea la dispoziţie produsele farmaceutice care astăzi ne sunt oferite de știinţa medicală. „Duhul care era deasupra lui, îl anunţase dinainte că nu va vedea moartea fără ca mai întâi să-l vadă pe Mesi”.

Simeon a mărit dincolo de orice măsură cursul existenţei din dorinţa pe care o avea de a vedea… El nu putea să moară, pentru că mai avea de văzut un lucru, cel mai important. Duhul i-a întipărit în suflet această siguranţă, fără ca totuși să-i descopere data. De aceea Simeon trăia în așteptare, și deci din speranţă. Spre deosebire de atâţia bătrâni, el nu se uita înapoi, ci îndrepta ochii săi spre viitor. De altă parte, nu sunt rari bătrânii care „durează” în viaţă pentru că așteaptă o naștere: un nepoţel sau de-a dreptul un fiu al acestuia. Bunica mea Iozefina, în simplitatea ei, manifesta siguranţa că va veni o zi în care, în banca ei din fundul bisericii, va vedea urcând la altar acel ștrengar care eram eu… Cînd cineva se socoate de acum sosit, se gândește că deja a văzut totul, dă impresia că știe orice lucru, devine iremediabil bătrân. Simeon în ciuda anilor, nu și-a pierdut memoria. Păstrează intactă memoria viitorului. În cazul său, însă, nu este numai problema de a acumula ani, să prelungească durata vieţii. Conţinutul așteptării dă un sens și determină calitatea vieţii sale. Ia un sens nou, invocaţia: „Învaţă-ne să numărăm zilele noastre și să ajungem la înţelepciunea inimii” (Ps 90, 12) Este vorba de a număra „către”, nu „de la”. Încet încet se apropie scadenţa, Simeon devine mereu mai tânăr. Să numărăm nu ceea ce am avut, ci ceea ce ne lipsește. Să numărăm nu ceea ce am dobândit, ci ceea ce încă nu am dobândit. Pruncul care îl sprijină pe bătrân Rămâne totuși plină de sugestie scena centrală: Simeon care strânge în braţele scheletice ca niște ramuri uscate pe prunc. Aurora și apusul se leagă. De o parte un bătrân pasionat, pașnic, cu chipul devastat de riduri. De cealaltă parte un prunc fraged, ușor, proaspăt, moale. Se ridică spontan întrebarea: cine sprijină pe celălalt?

Eu rămân mereu surprins la vederea bunicilor curajoși care însoţesc la școală sau la plimbare pe nepoţei. În ciuda aparenţelor, am impresia că cei mici sunt „sprijinul”, „conduc” pe cei în vârstă. Vai dacă ar lipsi acel sprijin: existenţa lor nu ar mai avea scop. Viaţa lui Simeon își găsește sinteza, expresia sa cea mai înaltă în acest moment de har. Este justificată de această întâlnire. Uneori o clipă, o pagină valorează cât un volum. Peste puţin timp, totuși, va fi el, Fiul, care va purta și prezenta Tatălui pe bătrânul Simeon care invocă de acum moartea ca o eliberare: „Acum eliberează, Doamne, pe slujitorul tău ca să meargă în pace după cuvântul tău”. Ca și cum ar implora: eliberează pe slujitorul tău. Lasă-l să plece, pentru că ziua sa obositoare a ajuns la sfârșit. De altă parte, răsplata pentru viaţa sa de fidelitate o ţine deja în mâini. Nu putem s-o uităm pe Ana, „foarte înaintată în vârstă”. Vorbește, fără a fi o vorbăreaţă. Nu mormăieli, bombăneli, ci laude. Nu regrete, ci uimire. Și chiar relatarea: „Vorbea despre prunc tuturor celor care așteptau mântuirea Ierusalimului”. Ana „transmite” vestea atât de așteptată. Este o vestitoare a evangheliei, purtătoarea veștii celei bune. Și este surprinzător să constaţi cum este o femeie de 84 de ani care cunoaște noutatea.

1 ianuarie – Sf. Fc. Maria, Născătoare de Dumnezeu

SECRETUL PENTRU A TRĂI: A NU MURI DE PLICTISEALĂ

Numere 6, 22-27

Galateni 4, 4-7 Luca 2, 16-21

Fecioara Mamă nu are nimicîmpotriva sa… Chiar și preoţii, când sunt la altar, pot să cadă în greșeli neplăcute. Îmi amintesc de unul care, în aceeași predică de Anul Nou, a căzut în cele două care urmează: Continua să repete: „Tot răul care este în jurul nostru…” Cu varianta agravantă: „În lume nu este altceva decât răul” Sau: „Răul stă sub ochii noștri…” Și încă: „Nu ne cruţă răul în toate formele sale cele mai desgustătoare”. L-am așteptat la momentul rugăciunii asupra darurilor. Mă gândeam că va fi împiedicat în acele cuvinte, și va avea cel puţin o deficienţă în glas: … O Dumnezeule, care în providenţa ta dai început și împlinire la tot binele care este în lume…” Nimic, a tras drept neînfricat, fără cea mai mică ezitare, fără să observe contradicţia cu ceea ce a zis mai înainte în predica „funerară”. Probabil se obosea să admită că Dumnezeu „nu economisește binele pentru noi”. Același păstor s-a înflăcărat asupra altui punct: „Băgaţi bine în cap: solemnitatea liturgică de astăzi nu are nimic comun cu Anul Nou. În biserică se celebrează Născătoarea de Dumnezeu, nu prima zi a anului”. Puţin prea categoric, evident. Dacă este adevărat că mulţi sărbătoresc cu ușurătate Anul Nou fără să se preocupe deloc de Maica Domnului, trebuie totuși să recunoaștem că celebrarea liturgică „intră” fără dificultate și în cadrul sărbătorilor civile, oferindu-le consistenţă și semnificaţie deosebită, și scoţând la rândul lor o perspectivă și chiar solicitări care nu pot fi neglijate. Și punem acum și ziua mondială a păcii.

De altă parte, Paul în fragmentul din Scrisoarea către Galateni care formează lectura a doua, vorbește potrivit despre Fiul lui Dumnezeu „născut din femeie” (este vorba, cronologic, de primul indiciu despre Maria pe care îl găsim în Noul Testament; prin urmare, Paul nu ne mai vorbește despre ea). Cristos, deci, a intrat în istorie, s-a cufundat total în condiţia umană. A apărut om ca ceilalţi, a adoptat calendarul nostru, a trăit aventura sa în urzeala zilelor noastre. Făgașul istoriei pe care l-a parcurs în timpul vieţii terestre a fost alcătuit din conflicte, contradicţii și violenţe. Astăzi, ca și atunci, istoria este „turbulentă”. În concluzie, nici o incompatibilitate nu ne lipsește. A așeza în prima zi a anului nou imaginea chipului „care binecuvântează” a lui Dumnezeu (Domnul să facă să strălucească chipul său deasupra ta și să te binecuvinteze”), chipul matern al Mariei, și faţa pământului nostru în sfârșit înseninată de un climat de pace, nu reprezintă de fapt sforţări, nici cu atât mai puţin amestecuri abuzive între sacru și profan. Totul, în schimb, reintră într-un cadru armonios. Nu creăm, de aceea, conflicte false, opoziţii artificiale chiar în ziua mondială a păcii. Mai degrabă să depănăm reflexia noastră în jurul a trei teme: viaţa, pacea, femeia. Cum merge viaţa? În părţile mele, formula de salut cea mai comună, când se întâlneau după un anumit timp, era aceasta: - Cum merge viaţa? Expresia este mai puţin banală decât se pare, și ar fi simplist s-o reduci la o întrebare despre sănătate. Privește, mai degrabă, starea de sănătate a vieţii, cum funcţionează. Totul înseamnă să verifici ce se înţelege prin viaţă. Oare se referă exclusiv la starea fizică, la afaceri, la bunăstarea materială, la carieră, la muncă, sau ne gândim la semnificaţia, calitatea, la valori, la idealuri? Ceea ce ne „reușește” în viaţă. Dar nu se poate spune că viaţa este „reușită”.

Deci, la începutul anului, ar fi potrivit să ne punem întrebarea: „cum merge viaţa?” Medicii recomandă să efectuăm, la o oarecare vârstă, controale periodice clinice generale. Dar viaţa întreagă ar trebui supusă unei revizii serioase. Și este vorba de o acţiune a noastră, pe care nu o putem delega altora. Oare din întâmplare s-a produs o piedică? Nu suntem mulţumiţi cu o viaţă „mutilată”? Am renunţat poate să interpretăm în mod creativ existenţa noastră, adaptându-ne la imitarea comportamentelor altuia? Ne simţim protagoniști sau spectatori, dispuși să luptăm sau resemnaţi să suportăm, inventivi sau „la remorcă”? Ne preocupăm exclusiv de a apărea „în formă”, sau observăm conţinutul, substanţa? Pentru a regăsi viaţa Pentru redobândirea semnificaţiei autentice a vieţii noastre, putem să fixăm unele elemente: a) Necesitatea de a fi binecuvântaţi. Binecuvântarea este dată „în numele lui Dumnezeu”. Preotul este mijlocitorul obișnuit al binecuvântării care vine de sus. Să curăţim binecuvântarea de orice crustă superstiţioasă și de orice interpretare în cheie magică, să nu o golim de valoarea sa cea mai genuină și tradiţională. Nu este nici o rușine pentru a merge la preot și să-i cerem o binecuvântare, și nu numai pentru a solicita o recomandare sau un sprijin. Ar fi potrivit ca tatălui de familie să i se acorde facultatea de a binecuvânta „în numele Domnului”. Binecuvântarea, mai mult decât un gest, constă în „a pune numele Domnului” asupra unei persoane. Binecuvântarea deschide pe orizontul nostru chipul luminos, binevoitor, surâzător al lui Dumnezeu. Și noi ne simţim protejaţi, asiguraţi în ciuda a toate: „Domnul să facă să strălucească chipul său asupra ta și să-ţi dăruiască pacea”. Chipul împăciuitor al lui Dumnezeu, în afară că ne oferă pacea, ne obligă să dezvoltăm opera de… înseninare în jurul nostru, eliminând

înainte de toate de pe chipul nostru trăsăturile de agresivitate, umbrele ostilităţii și ale resentimentelor, duritatea, repugnanţele. Nu este posibil să fim făcători de pace cu un chip posomorât. b) Experienţa noutăţii. Se spune în mod obișnuit: „Să întoarcem pagina”. Și niciodată ca la începutul anului nu avem impresia că am întors pagina. Există riscul, însă, ca să fie mereu aceeași carte și paginile toate egale. Mai mult decât a întoarce pagina, atunci, este necesar să schimbăm cartea, să schimbăm partitura vieţii noastre. Și, de-a dreptul, trebuie schimbat cel care întoarce pagina. El trebuie să fie nou, diferit, inedit. „Sperăm ca anul nou să fie mai bun decât cel care a trecut…” se aude spunându-se de unii oameni, nemulţumiţi de felul cum a mers anul care a trecut. Nu suntem atinși de remușcări că, uneori, nu a fost atât anul care s-a comportat rău în privinţa noastră, cât mai ales comportamentul nostru a fost nedrept, mai puţin corecţi în legătură cu timpul care ne-a fost dăruit. Am pierdut prea multe ocazii favorabile. Nu este suficient, de aceea, să ne urăm: „An bun”. Trebuie să găsim curajul să dorim pentru anul nou oameni buni, creștini mai buni, viaţa de familie trăită în armonie, raporturi mai pașnice între indivizi și naţiuni, făcători de dreptate și pace, oameni politici onești. Anul nou, nu are nici o plăcere de a repeta cu plictiseală trecutul, să înregistreze lucrurile obișnuite, să adune decepţiile nelipsite, de a fi umplut cu nebuniile obișnuite. Nu dorește altceva decât să fie nou, dacă noi îi permitem, și ne dăruim să lucrăm în acest sens. Nu este suficient să așteptăm anul nou. Anul nou ne așteaptă pe noi… în fiecare zi. Ne așteaptă la întâlnirea cu noutatea. Să nu uităm, deci, să urăm anului nou. Are nevoie de asta. Trebuie să recunoaștem că ne trebuie o anumită doză de curaj pentru a ne aventura în lumea noastră, chiar dacă am fost abătuţi de predecesori…

c) Sensul datoriei „Aș vrea ca noul an să-mi aducă…” Și noi, ce intenţionăm să-i aducem? Nu este suficient să cerem, trebuie să fim și dispuși să dăruim. Cu ușurinţă acuzăm viaţa că nu ne împlinește dorinţele noastre, că nu-și ţine promisiunile, că se arată zgârcită și chiar nedreaptă și rea cu noi. Și noi chiar suntem siguri că respectăm obligaţiile în privinţa vieţii? Cum ne comportăm cu ea? Care este tratamentul pe care i-o rezervăm? Nu suntem atinși de bănuiala că ea are motive serioase de a se plânge de noi? Suntem chiar siguri că nu lăsăm să-i lipsească nimic? Poate îi dăm curse obositoare, ameţeli, vorbării stupide, banalităţi, neghiobii, și îi negăm ceea ce este mai bun din noi înșine. Nu viaţa încetează. Noi încetăm din viaţă. Să nu luăm mereu expresia de creditori nesatisfăcuţi. Să încercăm să dobândim conștiinţa de a fi chiar și mai ales datornici întârziaţi, distraţi. Să ne decidem, o dată, să onorăm obligaţiile luate cu viaţa. În fond, viaţa nu avansează pretenţii excesive. Ne cere, pur și simplu, să ne dăm seama de ea, să n-o neglijăm, să n-o risipim, s-o folosim pentru ceva serios. Cere, în mod esenţial, ca… să n-o uităm. Secretele vieţii încredinţate femeii Și apoi ea, Femeia. Mai întâi un citat din Conciliul Vatican II: „Fecioara Maria a primit Cuvântul lui Dumnezeu în inima ei, și a prezentat lumii Viaţa”. Deci o rugăciune a lui David Maria Turoldo: „Mamă, tu ești revelaţia a ceva, este orice femeie în planul lui Dumnezeu: la tine se gândea Tatăl când a creat femeia: femeii i-a încredinţat ultimele sale secrete: de aceea tu ești orice femeie care iubește: ești în sfârșit femeia așa cum Dumnezeu a gândit-o și voit-o,

ultima creatură ieșită din mâinile sale în timp ce Adam dormea…” Maica Domnului, în pagina Evangheliei de astăzi, este surprinsă într-o atitudine contemplativă: „Maria, la rândul ei, păstra aceste lucruri meditându-le în inima ei”. Femeia ne invită să aprofundăm. Să ne concentrăm asupra esenţialului. Să luăm măsura lucrurilor. Maria, în timp ce meditează, nu desfășoară desigur o activitate productivă. În lumea de astăzi preocuparea economică domină aproape nestăvilită. Identitatea omului este transferată în afara lui, în lucruri, în bunurile materiale. Calculul a luat locul contemplaţiei. Cartea de meditaţie a fost înlocuită cu computerul. Logica de a avea domină peste tot. Interesele au ocupat în mod abuziv inima. Altceva decât siguranţa care vine de la Dumnezeu! Sunt cifrele, banii, procentele care reprezintă de acum binecuvântarea omului economic. Posedarea bogăţiei crează diviziuni între oameni, dezlănţuie lupte furibunde. Lucrurile, departe de a fi sacramentul fraternităţii și împăcării între fiii aceluiași Tată (Abba), au degenerat în instrumente de exploatare și violenţă, sacrament blestemat de nedreptate, element de contaminare. Este vorba de o boală contagioasă care nu cruţă nici natura. Aerul, apa, plantele sunt atacate de această infecţie. Este urgentă regăsirea unei dimensiuni contemplative pentru „a dezintoxica” viaţa de aceste otrăvuri, pentru a recupera sensul existenţei, să ne eliberăm de frivolitate, să regăsim scara valorilor. Fără a ne aprofunda, viaţa se usucă. Și dispare și pacea. Pentru ce lumea nu se rupe sub greutatea unui căscat… Nu putem să uităm atitudinea păstorilor, complementară celei a Mamei: „Păstorii apoi s-au întors, slăvind și lăudând pe Dumnezeu pentru tot ce auziseră și văzuseră” ( a propo, ar fi bine, la opt zile după

Naștere, să ne punem întrebarea: ce am auzit și văzut? Ce s-a întâmplat?). Lauda, deci, ca antidot la vocile obraznice, la urletele dezlănţuite, la zgomotul infernal, la muzica asurzitoare de care suntem agresaţi. Lauda ca și corectiv al sforăiturilor de după nelipsitele îmbuibări de sărbători. Lauda presupune vigilenţă, sobrietate. Lauda și mulţumirea se așază pe versantul opus faţă de protest, murmur, revendicări invidioase, aviditate nebunească, zăpăceală. Lauda care impune capacitatea de a ne uimi. Mulţumire care se naște din conștiinţa darului. Un romancier este convins că creaţia este ca o lovitură zgomotoasă a unei tobe și că sfârșitul lumii va coincide cu stingerea ultimului, celui mai slab ecou al acelei note muzicale care s-a propagat în milenii. Einstein, în schimb, susţinea că universul a început cu big-bang-ul și va încheia aventura sa cu un scârţâit. Nu sunt în stare, natural, să discut teoriile unui om de știinţă de o așa talie. Totuși sunt convins că, dacă este vorba de scârţâit, acest scârţâit neliniștitor nu se va produce pentru că pe pământ va fi cel puţin o creatură care, dimineaţa, ieșind la fereastră, va reuși să se uimească și va simţi nevoia puternică de a mulţumi Cuiva. Scârţâitul, în lume sau în inimă, se verifică numai când încetează minunea, se întrerupe lauda, dispare poezia, dispare gustul pentru frumuseţe. Atunci când pătrunde dezamăgirea și obișnuinţa, când totul este scontat și lipsit de miraculos, este într-adevăr sfârșitul. Semnalul de alarmă, atunci, este dat de plictiseală. Va fi într-adevăr un final lipsit de glorie dacă lumea s-ar prăbuși sub greutatea unui căscat universal. Cât de frumos ar fi, dacă în această dimineaţă, controlând calendarul, am zâmbi de uimire descoperind că este prima zi a anului…

Duminica a 2-a după Nașterea Domnului

ACEA ÎNŢELEPCIUNE CARE NU SE ÎNVAŢĂ DIN CĂRŢI

Siracide 24, 1-4.8-12 Efeseni 1, 3-6.15-18

Ioan 1, 1-18

În genunchi, vă rog Ar fi cazul să stingem luminile noastre culturale pretenţioase, să încetăm de a gargarisi formule strălucitoare, să înghiţim tabla înmulţirii a știinţei noastre, să distrugem penele de păun ale unei erudiţiei satisfăcute, să întrerupem declamarea poeziilor rafinate, să retezăm recitarea jaculatoriilor ideologice, să reducem la tăcere bâlbâielile filozofice, să nu fim găsiţi cu tratate teologice grele în mână Și chiar să ne așezăm în genunchi. Înţelepciunea care „vine de sus” (prima lectură) este primită „de jos” într-o atitudine de umilinţă, simplicitate și adoraţie. Înţelepciunea care iese „din gura celui Preaînalt” cere ca noi să închidem gura noastră. Înţelepciunea „care în adunarea celui Preaînalt deschide gura” risipește inevitabil cenaclurile celor învăţaţi și convoacă adunarea, destul de puţin calificată, a celor mici. Înţelepciunea care „a oficiat în cortul sfânt” nu se pretează să oficieze liturgii intelectualiste, ci dorește să se includă în celebrarea vieţii. „Duhul înţelepciunii” pe care îl invocă Paul pentru creștinii din Efes nu servește ca să se prezinte pe scenele mundane, sau pe catedrele prestigioase, sau pe camerele de televiziune, ci „pentru a ne face să înţelegem la care speranţă am fost chemaţi”. Înţelepciunea, deci, ne este dată pentru a descoperi sensul vocaţiei proprii și spre slujirea speranţei.

Unde nu o găsim „Creatorul meu m-a făcut să întind cortul…” Este dificil de a localiza acest cort. Mai ușor este a stabili unde nu-l putem găsi. Este inutil de a merge să-l căutăm în academii, în scolile speciale, în bibliotecile cele mai mari, nici cu atât mai puţin scotocind în librării. Cu cât aleargă mai mult degetele pe tastatura computerelor celor mai sofisticate, sau răsfoim paginile enciclopediilor monumentale, cu atât înţelepciunea nu apare aici. Înţelepciunea nu trebuie confundată cu erudiţia, și nici cu cultura. Isus este înţelepciunea întrupată. Dar nu este în mod necesar cultura. Vai, când creștinismul se reduce la actul cultural. „Cei inteligenţi” cărora Tatăl le-a ţinut ascunse secretele sale, aleg, oferă soluţii la anumite probleme, elaborează mentalităţi și comportamente care nu coincid aproape niciodată cu înţelepciunea din Evanghelie. Modul de a trăi conform Predicii de pe Munte nu este desigur stilul de viaţă după regulile prudenţei umane distilată în laboratoarele celor docţi. A fi inteligenţi după înţelepciunea „revelată” de Cristos, nu este aceeași cu a fi inteligenţi conform lumii. Dimpotrivă: când cineva inspiră comportamentele sale din această înţelepciune, este descalificat, luat în râs, considerat ca un nepregătit, sau de-a dreptul nebun. Un profesor universitar, un mare teolog, reușește ușor să strivească sub greutatea știinţei sale un ţăran analfabet. Dar înţelepciunea poate sta foarte bine de partea ignorantului, și nu în mod necesar de partea omului de cultură. Tatăl meu intra în vârful picioarelor, intimidat, admirând camera mea invadată de cărţi. El susţinuse examenele din a cincea elementară la vârsta de treizeci de ani, din cauza muncii. Dar când deschidea gura și spunea anumite lucruri – cu ton liniștit, aer modest, și o voce luminoasă ca și ochii săi – eu îl ascultam tulburat, și nu puteam să fac decât să reflectez că acela era rodul a tot ce nu învăţase din cărţi.

Locul înţelepciunii este inima Înţelepciunea nu se găsește în mijlocul vorbirii confuze a culturii timpului. Numai tăcerea poate constitui un indiciu al prezenţei sale. Înţelepciunea nu alege desigur ca loc potrivit pentru a întinde cortul său terenul distincţiilor subtile, argumentele, analizele strălucitoare, argumentele de necombătut, definiţiile prăfuite, apologiile învechite, citatele nesfârșite. „Locul” înţelepciunii nu este mintea, ci inima. Nu se posedă înţelepciunea, nici nu se etalează. Ci ea pune stăpânire pe noi. Și atunci se renunţă la presupunere, la siguranţa sfruntată, devenim sclavi, modești, chiar naturali, se adoptă pasul discreţiei, se ia o atitudine de respect în privinţa conștiinţei altuia. Înţelepciunea nu se cumpără la supermarchetul vanităţilor profesorale, sau de pe ștandurile unde sunt etalate adevăruri prefabricate. Ea caută complicitatea celui mic care este ascuns într-o oarecare parte din noi. Înţelepciunea vine să amestece totate cărţile noastre pretenţioase, să răstoarne construcţiile cerebrale, să clatine schelele noastre pedante, să curme citatele îngâmfate, să încurce cifrele calculelor noastre judicioase. Înţelepciunea care este darul Celui de Sus nu se pretează să facă să strălucească diplomele noastre, să mărească dezinvoltura noastră doctrinală. Vine, în schimb, să ne pună în încurcătură, pentru a ne face să devenim „nevinovaţi”. Lumina vieţii Prologul Evangheliei de astăzi sintetizează aventura Cuvântului care se face trup, punând în evidenţă rolul său de viaţă și, deci, de lumină. Avem astfel aceste trei teme, care se leagă pe rând: înţelepciune-viaţă-lumină. „În el era viaţa și viaţa era lumina oamenilor” Cuvântul lui Dumnezeu (echivalentul Înţelepciunii ieșite din gura Celui Preaînalt) nu are nimic anonim, rece, impersonal, intelectual.

Este un Cuvânt plin de viaţă, care posedă o putere vitală. Și lumina care oferă – inteligenţei, inimii, întregii persoane – aduce cu sine germenii acestei vieţi care izvorăște. Viaţă în care sunt incluse diverse realităţi: iubire, bucurie, splendoare, glorie, frumuseţea proiectului divin… Putem să spunem: viaţa este în Cuvânt. Cuvântul este prezentat ca un receptacul, un tabernacol, sânul rodnic al vieţii. Și acest tabernacol va fi și caseta luminii pentru oameni. „…Viaţa era lumina oamenilor”. Fraza, dacă o medităm serios, are urmări incalculabile. Accentul, într-adevăr, este pus pe termenul viaţă. Lumina devine astfel manifestarea, splendoarea vieţii. În această perspectivă, adevărul este viaţa care este revelată, devine prezentă, cognoscibilă și „experimentată” în Isus. Adevărul, manifestat de Cristos, nu este altul decât experienţa vitală oferită omului. Pentru om, atunci, criteriul adevărului și al erorii în sensul existenţei nu poate fi dat din exterior, ci depinde numai de fiinţa sa cufundată în curentul vital al Cuvântului. Sunt în el calea și lumina pentru a ajunge la bucuria esenţială, la plinătatea la care tinde cu toată fiinţa sa. Viaţa nu se naște din lumină „…Și viaţa era lumina oamenilor”. Acum înţeleg cum se poate citi Prologul invers. Pentru aceasta este cineva care se încăpăţânează să producă viaţa prin intermediul luminii (și nu stăm să cercetăm, pentru Dumnezeu, despre ce lumină este vorba). Cineva care se gândește că ajunge să înghiţim cuvinte, formule, scheme doctrinale, sloganuri, reţete moralistice, fraze gata făcute, programe convenţionale, pentru a face să ţâșnească viaţa. Nu. Viaţa nu se naște din lumină (din acea lumină anemică, apoi…), ci numai din viaţă. Și chiar dacă se încearcă în mod abuziv a defini ca viaţă acele rezultate, viaţa în realitate este altundeva. Aceea este o aparenţă de viaţă, o palidă imitare a vieţii. Este un scenariu unde se mișcă atomi sau marionete, dar nu se dezvoltă aventura riscantă și

exaltantă a vieţii. Este o casă unde totul este riguros la locul său, totul funcţionează cu o regularitate impecabilă, dar care este depopulată, lipsită de viaţă. Vă rog, să nu schimbăm organizarea, aparatele, încadrarea, ordinea formală, cu viaţa. Viaţa este altceva. Viaţa este Altul. Schema noastră prea adesea este: lumina (rece și anemică) care ar trebui să dea (cel puţin în intenţii) viaţa, și care în schimb produce o viaţă aparentă, hibernantă, mumificată. Aceea a lui Ioan este: plinătate de viaţă-lumină-viaţă. Pentru Ioan lumina se naște din Viaţă și produce viaţă. Nu este desigur vina sa dacă noi ne încăpăţânăm să citim Prologul pe dos… Biserica, locul vieţii „Viaţa este cea care se răspândește și crează spaţiu, lumina care ia în posesie spaţiul creat” (A. Von Speyr). Absenţa vieţii, este egală cu absenţa luminii. Viaţa micșorată, sărăcită, este egală cu lumina redusă. Trebuie să dilatăm spaţiile, să trăim în plinătate, pentru a fi cuprinși de lumină. Adevărul caută un om viu, nu o mumie, nici cu atât mai puţin un codex. Și Biserica, dacă vrea să facă să acceptăm lumina lui Dumnezeu, trebuie să se preocupe, înainte de toate, să creeze oameni vii, să devină vizibilă, să experimenteze viaţa. Atunci când Biserica se mulţumește cu funcţionarea, ordinea, disciplina, merge împotriva vieţii, și deci stinge lumina, se așază în afara adevărului. Chiar Biserica, înainte de a fi lumina lumii, are datoria de a fi „viaţa”, nu instituţia, structura, organizarea. Biserica, deci, este locul vieţii. O Biserică în care nu se roagă, nu se alimentează din Cuvânt, nu este cufundată în ambientul vital al contemplaţiei, și nu participă la viaţa

reală a oamenilor, greșește inexorabil misiunea proprie: nu va putea să fie niciodată lumina lumii. Lumina adevărului emană numai din splendoarea vieţii. Acolo unde viaţa este amorţită, nu va mai fi loc pentru adevăr. Doamne, dă-mi lumina ta când totul este prea clar… Doamne, dă-mi curajul și umilinţa – care este expresia cea mai eroică și mai necesară decât curajul – de a invoca, de a căuta, de a aștepta cu răbdare lumina Cuvântului tău pentru situaţiile cele mai normale și previzibile ale existenţei mele. Am nevoie de acea lumină acolo unde mă simt sigur, dezinvolt, capabil de a o descoperi singur. Acolo unde meseria neutralizează inima, obișnuinţa expulsează fantezia, unde cele văzute deja, sau programate deja exclud surpriza. Nu spun că sunt în stare de a mă descurca singur în împrejurările excepţionale. Dar împrejurările excepţionale sunt, tocmai, excepţionale. În timp ce eu trebuie să fac în continuu socotelile cu cele normale, care se repetă, cu termenii cunoscuţi. Și pentru aceasta am nevoie de viaţa-lumina ta, pentru a nu mă rătăci în geografia prea des folosită, pentru a nu greși socotelile pe care, vai, știu să le fac chiar foarte bine, pentru a nu face banală existenţa mea, pentru a nu ignora lumina care emană din obiectele familiare și care, tocmai pentru că sunt în permanenţă sub ochi, risc să nu le mai observ. Am nevoie de lumina ta pentru a înţelege persoanele pe care le cunosc cel mai bine. Pentru a recunoaște persoanele ale căror chip le cunosc de atâta timp. Pentru a observa preznţa celor care stau împrejurul meu. Pentru a mă opri în cazul că nu mă interesează. Pentru a începe să înţeleg tipul pe care l-am clasificat deja. Pentru a înfrunta problema deja rezolvată… Doamne, dăruiește-mi lumina Cuvântului tău pentru alegerile prea ușoare, pentru hotărârile cele mai simple, pentru cazurile care sunt deja clarificate, tratate exhaustiv și rezolvate cu autoritate în cărţi, pentru răspunsurile prea scontate, pentru soluţiile prevăzute pe larg. Doamne, trimite-mi urgent lumina ta atunci când totul apare prea clar.

Cuvântul tău, sunt sigur, va modifica profund orizonturile comune în care eu mă mișc. Nimic nu va fi ușor, simplu, scontat. Totul va fi nou și riscant. Cuvântul tău, cu lumina sa orbitoare, va împresura lumea casnică pe care o cunosc, și mă va introduce în descoperirea inedită, va face să strălucească posibilităţile încă neexplorate. Domne, îţi cer să-mi trimiţi Cuvântul tău care luminează, pentru ca să pot în sfârșit să descopăr, să inventez lumea în care trăiesc, epuizată de o folosire lipsită de lumina ta. „…Și viaţa era lumina oamenilor”. Doamne, eu sunt unul dintre atâţia oameni – și totuși unic – care are nevoie de lumina ta în orice moment, pentru a nu muri din insuficienţa luminii. Lumina ta este pâinea mea de fiecare zi, aerul pe care îl respir, iubirea fără de care rămân înţepenit în întuneric… Îmi trebuie absolut lumina ta. Pentru că, alt fel, știu totul și nu înţeleg nimic. Cunosc toate căile pentru a nu ajunge…

Epifania Domnului

CINE ȘTIE DACĂ VOR SOSI ȘI CEI DIN CASĂ?

Isaia 60, 1-6 Efeseni 3, 2-3.5-6

Matei 2, 1-12

Credincioși puţin credibili O însemnată provocare vine de îndată din prima rugăciune a Liturghiei de astăzi: „Condu-ne cu bunătate și pe noi care deja te-am cunoscut prin credinţă…” Poate suntem în faţa impresiei celei mai arzătoare. A conduce (a împinge, a trage, a remorca, a purta) pe noi care am „ajuns” deja la credinţă. Cine ajunge de departe, normal împlinește întreaga parabolă, intră înăuntru, cum au făcut Magii. Adevărata problemă constă în a mișca pe vecini, cei care staţionează împrejur. Străini pot deveni chiar aceia care sunt „ai casei”. Este dificil să evanghelizeze cel care socoate de datoria sa numai să evanghelizeze pe alţii. Un lucru este a cunoaște, și altceva a experimenta. Un lucru este a cunoaște calea, și altceva este de a te aventura pe ea. Un lucru este a da indicaţii, a planta semne de interzicere sau de pericol, și altceva de a fi „semn”. Un lucru este de a îndoctrina, și altceva a relata. Un lucru este catedra, sau pupitrul, și altceva viaţa. Sunt persoane care continuă să se declare pompos creștini, dar nu se preocupă să fie creștini. Există maeștri care învaţă, sfătuiesc, îndeamnă, ameninţă, condamnă, și se arată total nepregătiţi în practicarea vieţii creștine. Pentru a nu vorbi de aceia care pretind că rezolvă problemele necredincioșilor, și nu se decid să rezolve problema lor unică: să devină credibili (cel puţin un pic). Pentru că – așa cum observă Părintele Pierre – nu este suficient să fim credincioși, sau să ne considerăm ca atare, trebuie să fim și credibili.

Avem nevoie să se stingă steua Stele pe drumul nostru sunt aprinse și încă prea multe. Și totuși suntem încă aici, înfipţi în locul nostru, care nu mai este cel care ar trebui să fie. Poate mântuirea, pentru noi, ar putea să consiste în întunericul total. Cine știe, atunci, că nu ne cufundăm în lumină. Câţiva pași am făcut, și chiar alergări, dar nu totdeauna în direcţia justă, nu totdeauna spre centrul mesajului. Și totuși este unicul pas pe care ezităm să-l facem. De mult timp, în Biserică, se continuă să se spună că marea, îngrijorătoarea problemă sunt cei „de departe”. Și, în schimb problema chinitoare de rezolvat este cea a „celor apropiaţi”. Cei apropiaţi care nu mai caută, rămân prezenţi la poartă, nu intră niciodată. Cei apropiaţi care se îndepărtează mereu mai mult din inima creștinismului, trândăvind în practici devoţionale, agitându-se în opere, extenuându-se în diferite activităţi, înscriindu-se la toate cursurile și adunările, intervenind la orice tip de dezbatere. Cei apropiaţi care… se îndepărtează. Cei apropiaţi care se limitează să fie curioși, să flecărească, să facă zarvă, să murmure, încăierându-se în certuri de curte. Nu. Problema nu sunt cei de departe. Problema sunt cei periferici. Unicul remediu este acel „condu-ne și pe noi”. Poate bunătatea Domnului se manifestă în a ne da, fără prea multe complimente, îmbrâncirea decisivă. Totuși trebuie să fie o mare oboseală, chiar și pentru El, ca să ne convingă că nu este suficient să-l „cunoaștem”. Trebuie să-l „întâlnim”. Modul pentru a favoriza drumul și a-l face anevoios „Reuniţi marii preoţi și scribii poporului, se informau despre ei…” Unui individ care caută serios, nu-i puneţi în mână o carte. Locul așteptării și al speranţei nu poate fi descris pe paginile unei cărţi. Cu atât mai puţin unul din acele volume de apologetică triumfalistă și de polemică sectară (care descoperă complexele și nesiguranţele celui care scrie, în loc să interpreteze exigenţele adevărate ale aceluia

care caută cu pasiune și ar vrea să descopere esenţialul fără a întârzia la fleacuri anacronice) care minimalizează vinile istorice ale Bisericii, decretează o indulgenţă plenară pentru toate păcatele sale din trecut și din prezent, se îndârjesc să conteste cu încăpăţânare tezele și cifrele adversarilor, revendicând merite, celebrând victorii. Puneţi-i mai degrabă în mână o Biserică sfântă care își mărturisește propriile erori. Puneţi-i în mână un creștin care să admită că nu este creștin, care recunoaște că încearcă să devină, dar încă nu o face. Faceţi-l să întâlnească experţi care să declare: „Știm prea puţin noi..” Puneţi-l în contact cu practicanţi care avertizează: „Nu sta aici. Este în altă parte, mai încolo…” Am un prieten care, când este vorba de a susţine și favoriza cercetarea religioasă a cuiva, se pune în agitaţie. Spune că trebuie absolut evitat să se întâlnească cu acel preot, să meargă la acel grup, să se adreseze acelui confesor, să viziteze acea comunitate, să nimerească în acea biserică… Eu cred chiar contrarul. Poate este mai bine să nu-l favorizăm prea mult. Trebuie să trecem prin deziluzii, să cunoaștem deformări, să descoperim caricaturi, să luăm act despre etichetele abuzive și despre produsele contrafăcute. Important este să înţelegem, înainte de totate, ce nu este creștinismul Trebuie, într-un anumit sens, să-i oferim calea inaccesibilă, pentru ca să nu se oprească la jumătatea drumului, ci, nesatisfăcut de ceea ce a găsit, să simtă exigenţa de a merge până la capăt. Unicul fel de a-l face să ajungă la destinaţie, este de a-l constrânge să… fugă înainte. De altă parte, cunosc persoane care au avut norocul – spun ei – de a se apropia de un sfânt, și au rămas mediocri, mici, meschini. Creștinismul lor continuă să fie asfixiat. Nu au înţeles nimic. Uneori se ajunge să se creadă datorită lui… Dar se poate întâmpla să se apropie de credinţă în ciuda… Locuitorii din Ninive s-au convertit „datorită” predicii lui Iona, și „în ciuda” profetului care nu credea posibilă convertirea lor. Cineva ar putea exprima astfel recunoștinţa sa: „Aţi făcut totul pentru a-mi face dificilă, aproape imposibilă, credinţa, pentru a mă

împiedica, pentru a mă face să mă poticnesc pe calea credinţei. Totuși eu cred. Aș îndrăzni să spun că eu cred „datorită” decepţiilor pe care mi le-aţi dat. Credinţa mea este cu adevărat darul lui Dumnezeu dacă a dăruit-o datorită eforturilor voastre. Vă mulţumesc, de aceea, pentru limitele voastre, informaţiile insuficiente, mărturia puţin convingătoare…” Pentru a ajunge „să vedem Pruncul”, cum au făcut Magii, este necesar, mai înainte, să observăm că „Dumnezeu nu este astfel”, că creștinismul este altceva, că creștinul este… un altul. A sosi pentru a pleca Itinerariul Magilor ne ajută chiar să înţelegem ce nu este credinţa. Să încercăm să fixăm câteva puncte. Credinţa nu înseamnă a sosi, a dobândi rezultate, a obţine ceva: „Câţiva Magi au ajuns din Orient la Ierusalim și au întrebat…” Magii sosesc… ca să întrebe. Credinţa nu înseamnă a avea sau a da răspunsuri, ci de a pune întrebări, a culege informaţii și indicii, a se confrunta. Magii sunt expresia unei „credinţe cerșite” (pentru a folosi o formulă dragă cardinalului Martini) Marii preoţi și cărturarii, în schimb, apar depozitarii unei „credinţe prefabricate”, condensată în formule definitive, mulţumită, satisfăcută de știinţă. „Cerșetorii” sunt cei care spun, ca Magii: „Unde este?” „Depozitarii” sunt cei care, ca și marii preoţi și cărturarii, afirmă peremptoriu: „Așa este scris”. Primii se informează pentru că doresc să meargă. Ceilalţi cunosc toate răspunsurile pentru a nu se mișca, să nu riște la propriu. Trebuie însușită o credinţă care să întrebe și să se întrebe. Când cineva ajunge la credinţă, ajunge să caute. Ajunge pentru a pleca. „Auzind cuvintele regelui, ei au plecat”. Credinţa te dezorientează Credinţa nu înseamnă a ne opri unde preferăm noi, și nici a descoperi ceea ce am decis noi la plecare. „Steaua s-a oprit deasupra locului unde se afla Pruncul”

Chiar dacă noi am fi preferat un alt loc, am fi ales un teritoriu diferit, am fi fost dispuși să acceptăm alt fel de exigenţe. În schimb locul este chiar acela, nu un altul. Pe Dumnezeu îl întâlnești acolo și acum, și nu alt undeva sau data viitoare El îţi cere să te oprești în acel loc, și este inutil să-l ocolești. El se descoperă unde nu te-ai așteptat vreodată. Dumnezeu se manifestă cum, unde și când stabilește El, și nu în baza preferinţelor noastre sau a programelor noastre. Nu arareori întâlnești creștini care își întind mâinile înainte: „Pentru mine Dumnezeu este…” Sau: „Pentru mine religia ar trebui să fie…” Sau chiar: „Pentru mine a mă ruga înseamnă…” Credinţa, care este bazată pe o revelaţie, nu prevede acel „pentru mine”. Ceea ce contează este punctul de vedere al lui Dumnezeu. Credinţa nu sunt alegerile mele, ci alegerile lui Dumnezeu. Nu cuceririle mele, ci geografia sa imprevizibilă. Nu itinerariile mele, ci surprizele sale. Nu descoperirile mele, ci „revelarea” sa. Prin revelaţie mi s-a făcut cunoscut misterul”, mărturisește Paul creștinilor din Efes (lectura a doua). Credinţa autentică este aceea care te ia prin surprindere, te dezorientează. Magii au venit din orient, deci au acceptat să se lase dez-orientaţi. Ar voi să spună, după acea călătorie obositoare: „Tocmai aici?” Sau: „Totul aici?” Da, acela și nu altul este „locul” credinţei. Acea micime este „totul” credinţei tale. Acea modestie este gloria pentru un credincios. Acea neînsemnătate este semnul luminos. Este timpul pentru a prezenta darurile… Credinţa nu este ceea ce dăruiești, ci cel în faţa căruia îţi pleci genunchii. Ar fi potrivit să întrerupem, cel puţin pentru un timp, să vorbim și să povestim despre darurile Magilor. Ei, înainte de a oferi darurile, au făcut altceva: „Prosternându-se l-au adorat. Apoi au deschis casetele lor și i-au oferit…”

Este inutil să notăm că acel „apoi” de obicei vine după. Că deschiderea casetelor este urmarea altui lucru, este rezultatul a ceea ce au întrevăzut „adorând”. De altă parte, ei s-au prezentat la Ierusalim lămurind de îndată scopul principal al călătoriei: „Am venit să-l adorăm”. Nu au spus: „Pentru a-i aduce daruri”. Știu că cineva interpretează maliţios acea precizare avansând bănuiala că, nu ar fi declarat vameșilor regelui și ai marilor preoţi darurile pe care le aduceau cu ei, probabil că aceștia le-ar fi confiscat. Dar este vorba de o răutate, bazată pe o presupunere gratuită, nu pe o exegeză corectă. În realitate, numai prin adoraţie tu reușești să deschizi ochii, să-l recunoști pe Unicul Domn, și să înţelegi astfel ceea ce El vrea de la tine (care, cel puţin, nu este nimic din ceea ce te-ai gândit să-I oferi). Dacă te preocupi mai întâi de dar, riști să-l prezinţi la un idol și nu lui Dumnezeu. Credinţa este o chestiune de genunchi, înaintea mâinilor. În adevăratul raport de credinţă, nu este important ceea ce aduci tu, dar ceea ce urmează să primești. Ca și cum Domnul ar spune: pune jos, te rog, marfa ta, lasă acolo toate lucrurile tale preţioase. Prezintă-mi mai degrabă mâinile goale. Bagă-ţi bine în cap: ești invitat să primești, mai mult decât să „aduci”. Ne-o amintește tot Paul: „Chemaţi, în Cristos Isus, să participăm la aceeași moștenire”. Întocmai așa: Magii au plecat pentru a primi o moștenire. Se ridică spontan o întrebare: în călătoria de reîntoarcere erau ușuraţi sau încărcaţi? Poate amândouă împreună. Lumina nu se pune pe pulbere Al Treilea Isaia (prima lectură) lansează o invitaţie Ierusalimului: „Înalţă-te, îmbracă-te în lumină, pentru că vine lumina ta…” Pare o contradicţie. Lumina Domnului pare că nu a venit încă, totuși trebuie „să ne îmbrăcăm în lumină” Evident este lumina unui chip într-o așteptare bucuroasă.

Aici, urmând cel puţin pe unii exegeţi, pare că așteptarea este proiectată, nu atât spre epifania lui Jahwe, ci în direcţia mișcării popoarelor spre Sion. Ca și cum profetul ar îndemna: Sus, scutură-te. Aruncă oboseala. Scutură de pe umeri pulberea obișnuinţelor. Încetează cu murmurele. Dobândește-ţi claritate. Nu ești prezentabil cu acel veșmânt uzat, cu acest chip umbrit. Desigur, alaiul grandios care este descris în acest capitol al profetului nu trebuie luat ad litteram. Când al Treilea Isaia scria poemul său minunat, realitatea era mai modestă și chiar deprimantă. Nu atât un fluviu de oameni, ci puţin mai mult decăt un râuleţ. Marea majoritate nu era încă la vedere. De altă parte, chiar cei mai mulţi exilaţi nu veniseră încă. Totuși Ierusalimul așteaptă, uimită și mișcată. Întrevede deja ceva în speranţă. Important este de a-și da seama că epifania lui Dumnezeu trebuie să se traducă într-o epifanie a chipului Bisricii, și acela al fiecăruia din noi. Este ceva care este gata să se miște. Sunt oameni care, în mod spontan, vin spre Ierusalim. Nu este vorba de o inundaţie, și nici de o invazie. Numai un rău palid, un fir nesigur, un drapel anemic, cineva care caută pe dibuite, se simte atras. Atent, de aceea, să nu stingă de pe chipul tău acea picătură de lumină pe care a pus-o „manifestarea” lui Dumnezeu, acel semn de recunoaștere pentru cine stă în întuneric.

Botezul Domnului

CREȘTINUL SE NAȘTE BĂTRÂN ȘI DEVINE DE NERECUNOSCUT

Isaia 55, 1-11

1 Ioan 5, 1-9 Marcu 1, 7-11

Două întrebări Sărbătoarea de astăzi reprezintă ocazia pentru a pune două întrebări care se leagă între ele:

- Cine este Isus? - Cine este creștinul?

Pentru a răspunde la prima și a mărturisi că „Isus este Cristos”, ne trebuie inspiraţia Duhului Sfânt. Pentru a spune că Isus este Fiul lui Dumnezeu ne trebuie „un glas din cer”. Însuși Tatăl, într-adevăr, care, cu ocazia Botezului, ca și în scena Schimbării la Faţă, îndeplinește recunoașterea oficială: „Tu ești Fiul meu preaiubit…” Această legitimare „de sus” își va găsi confirmarea „de jos” la picioarele crucii din partea centurionului: „Cu adevărat acest om este Fiul lui Dumnezeu” (Mc 15,39). Mai puţin simplu este de a răspunde la a doua întrebare. Să încercăm s-o propunem în alt mod: care sunt documentele pe care le prezintă creștinul pentru a fi recunoscut ca atare? Se va spune: actul de botez. Prea puţin. Acel document este insuficient, incomplet. Certifică ceea ce a fost, nu urmările. Să vedem atunci să ne ajute lecturile de astăzi pentru a schiţa chipul celui botezat. Nici o pretenţie de a fi complet, bine înţeles. Numai unele trăsături. Fiul a numeroși taţi Lucrurile se complică de abia când se încearcă de a confirma paternitatea și data nașterii.

Datele scrise în registre se arată nesatisfăcătoare, nu reușesc să dea cont în întregime despre realitate. Părinţii sunt cei care sunt, și este bine. Sfântul Ioan, însă, în scrisoarea a doua, merge mai departe: „…Născut din Dumnezeu”. Dar nu ajunge încă. Eu aș adăuga: sunt la mijloc atâţia taţi. Și data nașterii este cu totul nesigură, și totuși este raportată înapoi de multe secole. Creștinul – oricare creștin – nu se naște astăzi. Vine de departe. Originile sale sunt îndepărtate și diferite. El apare ca rodul acţiunii conjugate a lui Dumnezeu și a omului. Creștinul „este rezultatul unei stratificări de milenii, rezultatul unei istorii întregi. Suntem și rezultatul mamei noastre, și ea a mamei sale, și așa mai departe” (Bruna Costacurta). Eu m-am născut din predica apostolilor, din mărturia martirilor, din lupta asceţilor, din tăcerea călugărilor din vechime, din nebunia evanghelică a lui Francisc de Assisi, din fidelitatea a milioane de creștini care s-au succedat în secole. În arborele meu genealogic sunt toţi sfinţii și sfintele din calendar (în companie cu mulţi alţii). Pe blazonul familiei mele apar nume ilustre (și cu atât mai ilustre cu cât sunt mai necunoscuţi). Eu am fost „făcut” din rugăciunile bunicei mele Iozefina, din credinţa și iubirea mamei mele, din virtuţile parohului meu, din blândeţea și din „curăţia” tatălui meu. Eu sunt fiul unor mame și taţi „necunoscuţi”. Și acest fapt îmi dă dreptul să merg cu capul sus. Aș îndrăzni să spun că mă face să mă simt „cineva”. Anii mei nu sunt pur și simplu cei din registre. Nu voi reuși niciodată să-i număr. Chiar și copilul care este botezat la puţine zile după naștere este deja bătrân de cel puţin două mii de ani. Și nu pleacă de la zero. Pleacă de la o moștenire acumulată în secole. O regăsește în sânge, în suflet, în inimă. Cel nou născut care „iese” din apa de botez nu este numai imaginea viitorului, este și concretizarea trecutului. Este ceva din el care vine înainte de nașterea sa. Aș îndrăzni să spun că nașterea sa adevărată îl „precede”.

O meserie dificilă Cel care crede, solicitat să dea informaţii despre activitatea sa, ar trebui să precizeze: fac o meserie dificilă. Nu pot nici să spun că am învăţat-o. Încerc. Mă străduiesc. Dar mă găsesc încă în stadiul de ucenic. Nu sunt nimic altceva decât un începător. Sfântul Ioan, în capitolul 5 din Prima Scrisoare, specifică două sectoare în care cel botezat este chemat să se exercite: iubirea și împlinirea poruncilor. În realitate, iubirile sunt două. Și diferitele porunci sunt una. Iubirea lui Dumnezeu și iubirea fraţilor sunt două feţe ale aceleași medalii. Normal Ioan afirmă în diferite locuri din srierile sale că iubirea aproapelui constituie singura verficare concretă, sigură, a iubirii faţă de Dumnezeu. Aici, în mod surprinzător, dovada este pentru a spune așa inversată: iubirea lui Dumnezeu devine proba iubirii fraterne. „Din aceasta cunoaștem că iubim pe fiii lui Dumnezeu: dacă îl iubim pe Dumnezeu și împlinim poruncile”. Observă potrivit unul din cei mai acreditaţi bibliști italieni: „Ioan, ca întotdeauna, și aici amintește cele două feţe ale iubirii creștine (Dumnezeu și fraţii), dar afirmă primatul iubirii faţă de Dumnezeu: nu numai în sensul că omul trebuie să-l iubească pe Dumnezeu deasupra tuturor și să-i aparţină total, dar și în sensul că numai în această totală apartenenţă faţă de Domnul iubirea fraternă își află autenticitatea sa. Iubirea lui Dumnezeu face posibilă, ridică și purifică iubirea fraternă. Credinţa apare ca presupusă iubirii aproapelui (R. Bultmann). Iubirea lui Dumnezeu nu anulează iubirea fraternă, și nu o lipsește de urgenţa sa și de concreteţea sa. A verifica iubirea fraternă după iubirea lui Dumnezeu nu înseamnă a instrumentaliza omul în vederea lui Dumnezeu. Înseamnă, dimpotrivă, a-l iubi cu libertatea lui Dumnezeu, cu iubirea sa puternică și critică, în esenţa sa: înseamnă a fi capabili, dacă iubirea o cere, de a rămâne singuri, refuzaţi și răstigniţi, ca Isus Cristos; înseamnă, în sfârșit, să fim convinși că primul fel de a-l iubi pe aproapele este de a-l conduce la Dumnezeu. Și acesta este un alt semn distinctiv al omului nou” (B. Maggioni).

Ca și cum ar spune că iubirea faţă de aproapele nu este atenuată deloc de iubirea totală faţă de Dumnezeu. Dimpotrivă, din ea iese mai tare, puternică, îmbunătăţită, chiar „înmulţită”. Printre altele, va fi bine să notăm că iubirea de Dumnezeu, pentru Ioan, își află actualizarea în împlinirea poruncilor. Dar poruncile se cuprind precis în porunca iubirii fraterne. Iată pentru ce nu este ușoară meseria de creștin: este vorba de a iubi „numai” pe Dumnezeu și, deci pe mulţi alţii. Pe lângă aceasta, este problema de a face multe lucruri („împlinirea poruncilor”) făcând un singur lucru: să iubim. O iubire unică, și de aceea multiplă. Diferite porunci, și de aceea una singură. Cifra unu înseamnă mulţi. Și cifra celor mulţi înseamnă unu. Nu este o aritmetică simplă aceea în care este implicat creștinul. Pasul ușor Semne caracteristice: un pas ușor. „Poruncile sale nu sunt grele”. Să risipim de îndată echivocurile: nu înseamnă că practica poruncilor este o bagatelă. Dimpotrivă, este o acţiune de a împlinit de fapt. Într-adevăr, nu sunt mulţi cei care reușesc să conducă această acţiune în mod acceptabil până la sfârșit. Poruncile rămân dificile, ca și calea Predicii de pe Munte este o cale mai inaccesibilă decât oricare alta. Și totuși nu sunt „grele”. Dumnezeu este exigent, dar nu este unul care să te încarce cu greutăţi (pe care să le porţi): „Veniţi la mine voi toţi care sunteţi obosiţi și împovăraţi, și eu vă voi ușura… Jugul meu este dulce și povara mea este ușoară” (Mt 11, 28-30). Poruncile lui Dumnezeu nu sunt grele pentru că Cel care le-a dat dăruiește și forţa pentru a le împlini. Nu este, totuși, problema umerilor, ci a inimii. Cel care crede nu împlinește poruncile în baza unei constrângeri externe, ci datorită unui impuls interior. Iată pentru ce adevăratul supus nu poate fi decât o persoană liberă. Și încă bucuroasă.

Admit că este vorba de greutăţi, sunt greutăţi care lasă în trup stigmate, chiar dacă nu ale „bucuriei perfecte” simţite de Francisc din Assisi, cel puţin ale unei „bucurii imperfecte”, apanajul aceluia care, deși cu limitele sale și atâtea neîmpliniri, continuă să încerce. Pasul ușor, dar și un aer de libertate, îl caracterizează pe creștin. Tendinţe periculoase Priviţi-l bine în faţă. Să nu-l pierdeţi din ochi, poate fi periculos. Este un înșelător, un nebun. Închipuiţi-vă: și-a pus în cap să lupte împotriva răului, și de-a dreptul să schimbe lumea. Mai mult cu o armă care nu este o armă: credinţa. Și nu vrea să recurgă la alte mijloace: „Aceasta este victoria care a învins lumea: credinţa noastră”. Printre altele, contează pe unul „care pierde” ca Isus din Nazaret („îl iubesc pentru că este un învins ca noi toţi” spunea Albert Camus) pentru a obţine victoria decisivă. Creștinul este convins că numai credinţa are un viitor. Iată pentru ce nu se lasă sedus de mode, ideologii, cuvinte trecătoare. Nu are nevoie să părăsească anumite ziduri după ce s-au prăbușit. Nu se mai sprijină pe ele. Nu se lasă impresionat de construcţiile mastodontice. Știe că sunt artificiale. Se încăpăţânează să realizeze dreptatea, pacea, fraternitatea, în această lume, fără a trimite dincolo. Un utopic? Utopia înseamnă, literal, „nu are loc”. Ei bine, el pune la dispoziţie locul speranţei sale și al angajării sale. Un credincios care renunţă la visul de a transforma lumea înseamnă că refuză să onoreze angajamentele „militante” ale botezului propriu. Este dificil, într-adevăr, să interpretăm „mă lepăd de Satana” ca o promisiune de a sta liniștit, așezat, mulţumit de situaţia existentă. Unicul mod, pentru un creștin, de a se arăta realist, este de a fi un visător nevindecabil. Identitate imposibilă Și ajungem la concluzie, pornind de la prima lectură de astăzi. Este imposibil de fixat identitatea precisă a creștinului. El însuși, chiar dacă ar vrea, nu ar putea spune cine este. Pentru că este mereu altul. Mâine nu l-aţi mai recunoaște.

Poate un trecător. Unul care trece în mijlocul glasurilor din piaţă, fără să se oprească în nici o parte, fără a se lăsa distrat de reclamele abuzive. El, deși este chinuit de sete, vrea să ajungă la fântână, nu se mulţumește cu o oarecare apă: „Așa spune Domnul: voi toţi cei însetaţi veniţi la apă”. Desigur un convertit. Mai bine: unul care simte mereu nevoia de a se converti. Este, de fapt, un Cuvânt care îl contrazice deschis: „Gândurile mele nu sunt gândurile voastre, căile voastre nu sunt căile mele”. Cel botezat este unul care este făcut și refăcut neîncetat de Cuvântul lui Dumnezeu. De aceea apare mereu „de nerecunoscut”. În afară de Cuvânt, sunt atâtea lucruri care îl transformă în continuu: întâlniri, iubirea pe care o dă și o primește, rugăciunea, pagini care îl stimulează în interior, evenimente, locurile pe care le vizitează și, mai ales, cele în care se învârte în larg. Am vorbit pe drept de „identitatea imposibilă”. Imposibil de fixat și stabilit o dată pentru totdeauna, deoarece creștinul este „În devenire”, creștinul este surpriză și nu definiţie. Mă fac să râd aceia care, la orice pas, simt nevoia de a explica cine sunt. Ar fi mai curajos din partea lor, să clarifice cine nu sunt. Deci, cel botezat, este acesta „de nerecunoscut”. Este inutil de a-l opri, de a-l obliga să prezinte documente, de a-l face să completeze formulare. Dacă este el, trebuie să fie în mod necesar „ne asemănător”.

POSTUL ȘI PAȘTELE

ANUL B

Prima Duminică din Post

DE LA APA POTOPULUI LA NISIPUL DEȘERTULUI

Geneza 9, 8-15

1 Petru 3, 18-22 Marcu 1, 12-15

Dintre nori, răsare surâsul lui Dumnezeu Și Dumnezeu, după pedeapsa potopului, hotărăște să facă pace cu omul, să restabilească contactele cu pământul. După chipul supărat, prezintă pe cel binevoitor, simbolizat de curcubeu. Dintre noi răsare surâsul lui Dumnezeu. Este interesant de notat cum alianţa este oferită întregii creaţii, fiind cuprinse și animalele: „Păsări, animale domestice și animale sălbatice…” Cine știe dacă și omul nu ar trebui să se hotărască, o dată, după exmplul lui Dumnezeu, să stabilească raporturi bune, nu numai cu semenii săi, dar și cu natura, inclusiv animalele. Avea dreptate p. Turaldo să se roage: „Dar acum ne este teamă, Doamne, că tu nu vei mai trimite potopul, dar noi înșine riscăm să distrugem cu mâinile noastre creaţia ta: pământul este plin de otrăvuri, Doamne, și noi nu mai știm să ne oprim pe aceste căi fatale ale morţii: Doamne, nu ne lăsa în stăpânirea noastră, Ci salvează-ne de catastrofele iminente. Amin” Dumnezeu, după ce omul a adus dezordinea în creaţia care ieșise perfectă, „frumoasă”, din mâinile sale, hotărăște să dăruiască încă binecuvântarea sa asupra „tuturor fiinţelor vii”.

Astfel relaţiile între creaturi, alterate de violenţă, vor putea să fie restabilite, și curcubeul din nori” devine semnul vizibil al acestei posibilităţi de reconciliere universală: de sus în jos. Exegeţii observă că și cuvântul ebraic pe care noi îl traducem cu „curcubeul” se referă mai degrabă la arcul înţeles ca armă de război. Nu-l va mai folosi niciodată. Dumnezeu suportă încă lumea, în ciuda a toate. Știe că omul va continua să ruineze creţia sa, să strice ordinea stabilită, să semene ruini, să se lase dominat de instincte distructive. Totuși Dumnezeu va interveni numai cu bunătatea sa și răbdarea sa. Va cufunda lumea, dar numai cu milostivirea sa Va înneca oamenii, nu cu apele potopului, ci în cele ale botezului (toată liturgia de astăzi se referă la botez). Petru, în lectura a doua, folosește o expresie foarte frumoasă: „Când bunătatea Domnului răbda în zilele lui Noe…” Dar nu numai în acele zile. Dumnezeu a stabilit să prelungească răbdarea (a sa nu are limite). Răbdarea lui Dumnezeu continuă și astăzi să aibă răbdare… Armonia regăsită luptând Armonia, poate fi regăsită, însă, numai printr-o luptă neîncetată și îndârjită. Aceasta ne-o amintește pagina Evangheliei, care are drept cadru deșertul, unde Duhul „îl împinge” pe Isus pentru a înfrunta ispita din partea Satanei. Deșertul, în Biblie, este considerat într-o dublă perspectivă:

- locul unde se realizează o experienţă de intimitate cu Dumnezeu; - locul încercării, unde se descoperă ceea ce este în adâncul inimii

(Dt 8, 2-3). Pagina din Marcu se referă la această a doua semnificaţie (chiar dacă nu este exclusă și prima: este suficient să ne gândim la îngerii care îl slujeau pe Isus). Lecţia, pentru noi, apare destul de transparentă: omul trebuie să înfrunte o luptă interioară împotriva forţelor care ar putea să-l facă să devieze de la linia vocaţiei sale de fiu al lui Dumnezeu.

Omul reușește să recupereze armonia primitivă (cu Dumnezeu, cu sine, cu toată creaţia) numai dacă este dispus să coboare pe terenul aspru al luptei cu Inamicul. Imaginea deșertului – și respectivele ispite – exclude orice interpretare idilică a experienţei creștine. Orice spiritualitate adevărată are, aș îndrăzni să spun, o componentă de „sălbăticie”, și nu se poate dizolva într-un intimism vaporos și suspinător. Dacă un creștin dormitează într-o viziune elegiacă, legănat într-un vis mistic, nu vor veni îngerii să-l trezească. Va avea grijă de asta răgetul leului („Dușmanul vostru, diavolul, ca un leu care rage, căutând pe cine să înghită”, 1 Pt 5,8). Penultima ispită Cea mai mare ispită constă în absenţa ispitelor. Ora cea mai tragică, pentru noi, nu este cea în care vine ispita, ci cea în care ne socotim scutiţi de ispită. Dacă Dumnezeu nu mă pune la încercare, o încercare serioasă, pot să mă îndoiesc că are vreun proiect cu privire la mine. Dacă diavolul este departe, am motiv să mă tem că și Dumnezeu este departe. Dacă Adversarul nu mă ia în consideraţie, trebuie să presupun că și Tatăl nu se ocupă mult de mine. Printre altele, ispita constituie antidotul cel mai eficace împotriva prezumţiei. Dostoevskj s-a oprit la paginile Evangheliei care relatează ispitirile lui Cristos, găsind în ele tot misterul și sinteza istoriei lumii. Poate să fie istoria oricărui discipol, care este ispitit să parcurgă o cale care să-l îndepărteze de cea a Calvarului, pași care să ocolească Crucea. Trebuie să ne convingem: nu există o altă cale. Unicul drum de străbătut pentru urmașul lui Cristos este cel unde s-au imprimat urmele sângeroase ale Învăţătorului. Și nu este deloc o a treia cale. Vreau să spun, de o parte calea indicată de Dumnezeu, de altă parte cea sugerată de Ispititor, și în mijloc a mea, care merge în zigzag, după cum ne convine, acum într-o direcţie acum în cealaltă, acum atingând

voinţa lui Dumnezeu, acum îndepărtându-mă frapant când este prea angajantă, pentru a merge în zigzag, cel puţin pentru un timp, pe cealaltă. Nu. Căile se reduc la două. Nu mai este loc pentru o a treia. Și, dacă sunt coerent, dacă nu vreau să mă înșel pe mine însumi, trebuie să mă conving că drumul este unul singur: cel mai dificil. Deoarece nu există o altă cale, astfel nu este o ultimă ispitire (pentru a mă referi la titlul unui film care a produs ceva zarvă). Nici pentru Cristos n-a fost ultima ispită. Învingând ultima ispită, trebuie s-o considerăm „penultima”. Și așa mai departe. Cuvinte în așteptare Timpul Postului reprezintă ocazie favorabilă pentru o revizuire a vocabularului creștin. Este posibil să controlăm cum anumite cuvinte nu au fost cenzurate pentru că ofensau sensul comun al modernităţii. În ciuda tentativelor repetate, făcute recent, pentru a le reda „vocilor antice”, care trebuie evitate, sunt încă acolo, bogate în semnificaţii și pentru lumea de astăzi, și mai ales gata de a fi folosite. Nici un tăciune teologic n-a reușit să le măture și să le substituie cu altele mai seducătoare, a se citi, mai puţin obligatorii. Și sfidez eu…Ar trebui șterse pagini întregi din Evanghelie, să fie trimise la topit tone de opere ale celei mai înalte spiritualităţi creștine (și numai creștine). Iată-le, deci, mereu la locul lor, după ce au sfidat uzura timpului, dispuse să se ofere oricui pentru a demonstra intenţiile serioase în privinţa lor: mortificare, penitenţă, convertire, sacrificiu, renunţare, tăcere. Sunt cuvinte serviabile: folositoare pentru viaţă. Dacă cineva nu are gustul vieţii, este mai bine să le ocolească. Sunt în serviciul seriozităţii. Cine concepe creștinismul ca vorbărie, reprezentare exterioară, nu va reuși niciodată să le iubească. Seriozitatea, totuși, nu înseamnă plictiseală, și nici melancolie. În ciuda unor reprezentări caricaturale, acele cuvinte, pentru cine le folosește, arată un aspect vesel. Și dacă cineva, după ce le-a însușit, se

arată cu un aer trist, chipul „ploat”, trăgând linia, puteţi fi siguri că le-a respins. Este vorba de a învinge repugnanţa instinctivă, să lepădăm greutatea prejudecăţilor, alimentate de campanii care le defăimează (sunt acuzate de atentate împotruiva mântuirii și a bucuriei, suspectate de practici obscure ilicite, de luat în râs). Dacă rămâi la distanţă, ţi se par neplăcute. Dar dacă încerci o apropiere personală, îţi dai seama că nu te înșală. Printre altele, îţi vor permite să descoperi un teritoriu încă nexplorat din tine însuţi, un capitol surprinzător din creștinismul tău. Din deșert la ciment Nu este suficient să redescoperim cuvintele clasice ale ascezei creștine. Este interesant să acceptăm că și astăzi sunt persoane care se așază pe urmele tradiţiei călugărilor din vechime. Mi-ar fi ușor să fac o bogată deminstraţie luată dintr-o observare directă din numeroase mănăstiri. Prefer, în schimb, să relatez mici experienţe luate din lumea laicală. La sfârșitul unei cine, patronul unei administraţii, în faţa insistenţelor unor prieteni ca să accepte o cafea sau un lichior, s-a justificat cu cea mai mare simplitate, și fără fală: „Trebuie să mă scuzaţi, dar soţia mea și eu ne-am obligat ca, în perioada Postului, să ne abţinem de la cafea și de la alcool…” Un muncitor, fumător împătimit, mi-a mărturisit că, din același motiv, a eliminat ţigaretele. Un tânăr a propus să stingă televizorul când avea în program concursul de care era pasionat. Un altul renunţa la ascultarea discurilor rock-star preferate, și să ofere câteva ore pe săptămână – cu acompaniamentul de chitară – unor bătrâni dintr-o Casă de odihnă. O fată s-a hotărât să se mulţumească numai cu săpunul. O casnică și-a propus să se scoale în fiecare zi cu o oră mai degrabă pentru a confecţiona haine destinate misionarilor. Un vizitator obișnuit al birtului, vinerea nu se prezenta pentru nelipsita partidă de cărţi.

Un băiat a oferit jucăria de care nu se despărţea unui tovarăș mai puţin norocos. Un soţ, fără prea mare simpatie pentru feministe, a surprins-o pe soţie cu propunerea de a spăla el farfuriile, în fiecare seară până la Paști . Și aș putea continua o bună bucată. Precizez că toate episoadele s-au întâmplat în Postul din anul Domnului 1992. Este frumos să ne gândim că o fărâmă a deșertului „părinţilor antici” s-a prezentat pe asfaltul și cimentul orașelor noastre.

Duminica a 2-a din Post

A SE URCA PE UN SCAUN PENTRU A-L VEDEA PE DUMNEZEU

Geneza 22, 1-2.9.10-13.15-18

Romani 8, 31-34 Marcu 9, 2-10

Dumnezeu uneori, exagerează Nu, nu sunt suficiente intenţiile bune. Mi s-a întâmplat să ascult pe un predicator care interpreta în acest sens „minimalizând” episodul răscolitor al lui Abraham căruia i s-a cerut de către Dumnezeu să sacrifice pe fiul promisiunii. După el, totul se reducea simplu la o chestiune de disponibilitate, dorinţă, chiar intenţii bune. „Nu este cazul să exagerăm, Dumnezeu se mulţumește cu puţin, este înţelegător”, concludea acel preot, lăsând să se întrevadă că Domnul face reduceri la preţul credinţei, și chiar al moralei. Prea comod, amice. Am fi dispuși să dăm totul. Numai să nu ni se ceară (aproape) nimic. Capabili de a părăsi toate. Numai să nu fim luaţi în serios. Gata de a spune „iată-mă!”. Numai să nu fiu chemat. Reușim chiar să oferim ceea ce ţinem ca cel mai scump. Dar cu intenţia secretă (și aici nu suntem pe terenul „intenţiilor bune”) de a-l recupera în orice chip, permiţându-ne diferite forme de compensaţie. În sfârșit, suntem determinaţi să înălţăm mâna. Numai ca Dumnezeu să ne-o oprească. În schimb, Dumnezeu nu totdeauna se mulţumește cu intenţiile bune. Mai mult, aproape niciodată. Pentru a pune la încercare credinţa noastră, vrea să vadă ceva mai mult, așteaptă demonstraţii practice. Însuși Abraham nu și-a pus pe faţă învelișul confortabil al intenţiilor bune. S-a pus pe drum, a săvârșit gesturi concrete, a înălţat mâna… Nu totdeauna Dumnezeu spune „ajunge, am văzut inima ta bună…” Adesea nu ne cruţă dezlipirea dureroasă, sfâșierea. El însuși „nu l-a cruţat pe Fiul său propriu, ci l-a dat pentru noi toţi”

Dacă suferă cineva ceva, Dumnezeu acceptă. Dacă îţi înalţi mâna, El nu ţi-o respinge. Dacă spui „iată-mă!” te ia în serios. Întreaga situaţie a lui Abraham (și nu numai episodul de la care am plecat) lasă să înţeleagă clar că Dumnezeu nu se mulţumește cu puţin. „Totul” este cifra iubirii, pe lângă cea a credinţei. Și când ai dat totul, poţi fi sigur că îţi mai cere ceva. Haină de lumină Este normal ca tradiţia primitivă, gândindu-se la faptul istoric trăit de Petru, Iacob și Ioan, să aibă o semnificaţie deosebită, care o susţinea în situaţia dificilă pe care o traversa. „Astăzi, pe munte, acela care era îmbrăcat în acele veșminte triste din piele, a îmbrăcat haina divină, „s-a îmbrăcat cu lumină ca și cu o haină” Ps 103,2” (Anastasie Sinaitul) Consider că este potrivit să ne oprim asupra frazei lui Petru: „Învăţătorule, ce frumos este pentru noi să stăm aici”. După unii interpreţi, ea ar fi fost înţeleasă într-o dimensiune concretă: „Este un lucru bun că noi suntem aici”. Adică: Petru ar fi afirmat utilitatea prezenţei sale, împreună cu cei doi tovarăși, pentru a putea înălţa trei corturi. În sfârșit, propunerea sa ar fi fost nici mai mult nici mai puţin decât propunerea cu totul normală de ospitalitate. Eu văd aici mai degrabă un înţeles de plinătate și de fericire, care ar fi voit să se prelungească la infinit. Dorinţa sa este spontană de a „eterniza un moment privilegiat” (X.L.Dufour). Cortul este adesea considerat ca locuinţa divinităţii (Ex 26,7). Se poate gândi la intenţia lui David de a construi lui Dumnezeu o locuinţă asemănătoare cu casa proprie. Și aici se face o referire la sărbătoarea corturilor, sau a colibelor. Era sărbătoarea prin excelenţă a evreilor, și dura șapte zile. Mai întâi celebrare agricolă, mai târziu s-a transformat amintind un eveniment salvific: șederea „sub corturi” în timpul Exodului. Avea loc la începutul toamnei. Orice familie lăsa casa proprie și mergea să locuiască în colibe făcute din ramuri împletite, și sub corturi! Se dădea și o interpretare sugestivă în cheie mistică a acestei locuiri familiare în colibe: „Din moment ce omul locuiește în acestă colibă,

Shekinah (adică, prezenţa lui Dumnezeu) întinde aripile sale asupra colibei și se instalează în compania a șapte personaje biblice, adică: patriarhii Abraham, Isac, Iacob, Iosif cel drept, Moise profetul, Aron preotul, și regele David. În fiecare seară cel credincios invită pe unul, începând cu Abraham pentru a sfârși cu David. Aceste suflete sfinte îi însoţesc, pe rând, în timpul celor șapte zile cât durează sărbătoarea. Coliba este împodobită astfel ca „Templul spiritualităţii” (Zobar, III.). Schimbarea la faţă ca o întrerupere Va fi suficient să facem o apropiere. După întoarcerea celor Doisprezece, Isus spune: „Veniţi voi singuri, într-un loc singuratic, și odihniţi-vă puţin” (Mc 6,3). Aici avem: „I-a condus pe un munte înalt, într-un loc izolat, numai pe ei singuri…” Motivul poate să fie același: oboseala și nevoia de odihnă. În primul caz, este oboseala fizică, după obositoarea misiune apostolică. Aici este un alt tip de oboseală, căreia putem să-i dăm numele de tulburare, decepţie, descurajare, nesiguranţă, rătăcire. Isus, într-adevăr, a vorbit, cu o claritate extremă, despre patima și moartea sa, și a subliniat fără echivoc exigenţa, pentru discipoli să parcurgă același itinerar dureros. Șocul provocat de acea prevestire trebuie să fi fost însemnat, și nu cu totul înţeles. Apostolii, de aceea, au nevoie să prindă puteri, să primească forţă și curaj, să scoată un „da” după o astfel de întorsătură neprevăzută. Astfel și în această împrejurare, ca și în cele precedente, odihna are loc în jurul persoanei Învăţătorului. Că este vorba de o odihnă benefică și plăcută, cu toate efectele, o demonstrează Petru care, așa cum am notat, ar vrea s-o prelungească pentru cine știe cât timp. Deci, întreruperea-pauza în vederea unei călătorii anevoioase. În acest sens se poate interpreta și prezenţa lui Moise și Ilie, două personaje care au avut o experienţă excepţional de intimă a divinităţii în momente dramatice, de oboseală, să spunem și de criză, în desfășurarea misiunii lor.

Întrerupere, dar și început. Vestirea explicită a Pătimirii, într-adevăr, înseamnă o cotitură decisivă în magisterul lui Isus, ca și în urmarea discipolilor. Și un rol cu totul special, în această perspectivă, îl are „glsul din nori”. Dumnezeu în persoană oferă propria garanţie reprezentanţilor discipolilor: Isus, Fiul său, cel iubit, este Profetul pe care trebuie să-l asculte (ascultare-obedienţă). Trebuie să ia în serios cuvintele sale, chiar și atunci când vorbește despre suferinţă. Trebuie să-l urmeze pe drumul care, prin cruce, conduce la glorie. Poate, în acest punct, Petru începe să înţeleagă absurditatea cuvântului său care pretindea să-l abată pe Isus de a face acel drum dureros. Muntele și scaunul de bucătărie Textul Schimbării la Faţă ne atinge de aproape. Descoperim că, cu Isus, a venit timpul în care oamenii pot să fie transformaţi. Există în creatură aspiraţia de a depăși propriile limite. Omul este făcut pentru glorie. Isus le manifestă că este ceva, în El, care merge dincolo de ceea ce este și ceea ce face. Are posibilitatea de a participa la vederea lui Dumnezeu însuși, chiar în condiţia proprie umană. Este semnificativ faptul că nu se reușește să se dea o așezare precisă, din punct de vedere geografic, muntelui Schimbării la Faţă. El, de fapt, face parte din geografia noastră interioară. Poate să fie oricare loc „izolat”. „Muntele înalt”poate să fie și un scaun de bucătărie. Nu este vorba de o retragere totală din viaţa obișnuită. Deși în cadrul lumii tale, este posibil să fii transferat într-o altă lume, fără a pierde pentru aceasta contactele cu realitatea obișnuită. Totuși trebuie să fie momente „deosebite”. Experienţa spirituală ne descoperă lucrurile exterioare obișnuite și face loc la o explozie interioară, a cărei stâncă ascuţită luminoasă ar trebui să lumineze drumul în continuare. Rămâne fundamentală necesitatea suferinţei și a morţii – în formele cele mai diferite pe care le pot lua – pentru a ne deschide unei înţelegeri noi, unei cunoașteri diferite.

Plinătate și nedesăvârșire J. Becquet (Lecturi din evanghelii, Seuil 1972) notează că experienţa Schimbării la Faţă este semnul plinătăţii și al nedesăvârșirii. Și aduce acest exemplu: Să ne gândim la anumite întâlniri între prieteni. Este mereu un moment în care avem impresia că adunăm adevărul cel mai profund de la altul. Fiinţa sa apare ca și goală. Sunt momente de extaz. Reîntorși la realitate, însă, trebuie să admitem că nu este posibil să cunoaștem total pe celălat. În el rămâne mereu o zonă de mister, încă de explorat mai departe. Și totuși se păstrează amintirea de nezdruncinat, tăiată în carne vie, a acelei experienţe privilegiate. Ea nu este încheiată, ne împinge mai departe, în așteptarea cunoașterii a altor momente tot atât de frumoase, și în același timp în disponibilitatea de a face să moară, în sine, tot ceea ce ar putea fi un obstacol. Apostolii, la Schimbarea la Faţă, au observat un sens de plinătate, au avut impresia că au prins identitatea adevărată a lui Isus. Și totuși s-au descoperit neputincioși, nu numai pentru a prelungi acea experienţă după dorinţele proprii, dar și să o repete (cel puţin până la venirea Duhului Sfânt la Rusalii). În sfârșit, seduși și învinși. Trebuie, de aceea, să fim atenţi împotriva unei ispite care poate să atace pe creștin pe acest drum: „A ne opri la o etapă, a întrerupe drumul și a absolutiza experienţa proprie ca și cum ar fi definitivă, a canoniza punctele de vedere proprii, care, în ciuda a toate, rămân tot umane. În orice punct creștinul trebuie să se deschidă ca unul care este în mers, nu unul care a ajuns. Absolut nu este decât persoana lui Isus, pe care el îl urmează” (J. Bequet). Misterul se descoperă puţin câte puţin. Și orice experienţă, oricât de elevată, este mereu provizorie, niciodată încheiată sau definitivă. Aceste consideraţii ar trebui să ne poarte la adoptarea unei pedagogii particulare chiar spre alţii. Este necesar să respectăm etapele intermediare, să însoţim cu răbdare căutarea lor. Nu trebuie să ne grăbim să răspundem, mai ales când ei nu și-au pus încă întrebările…

Dumnezeu din viaţa de fiecare zi „Privind în jur, nu au mai văzut pe nimeni, decât pe Isus singur cu ei…” Și, uneori, nu-l vezi nici pe El. Isus „singur cu ei” este cel care dispare, se ascunde, pare absent. Este Dumnezeul de fiecare zi. După orice experienţă de intimitate cu El, este o inevitabilă cădere în întuneric. Este mereu aceeași perspectivă de glorie, dar într-o formă diferită, cea a vieţii și a ocupaţiilor din fiecare zi. Este vorba de a transfigura realităţile cele mai banale, obișnuitul. Trebuie să ne mulţumim cu Cuvântul său. Creștinilor nu le este permis să trăiască în iluzie: realităţile cele mai dureroase ale existenţei nu sunt eliminate. Trebuie să ne ajungă asigurarea lui Paul: „Dacă Dumnezeu este cu noi, cine va fi împotriva noastră?” Dacă Dumnezeu este de partea noastră, pentru ce să ne temem de întuneric? Dacă Isus Cristos „mijlocește” în favoarea noastră, de ce să cedăm descurajării după anumite păcate? Noi, prea adesea, nu reușim să vorbim bine despre El. El, însă, știe mereu să vorbească bine despre noi Tatălui. Darul unei raze „Ţi-am făcut darul glasului meu, apoi… al unei raze. Deci m-am descoperit ţie în iubirea mea ca o lumină. Apoi am devenit un nor mic care părea de foc. Venind de sus, și oprindu-mă pe capul tău, ţi-am acordat numai să contempli această aparenţă, am consumat opacitatea din trupul tău, întunericul din capul tău…” (Simeon – noul teolog).

Duminica a 3-a din Post … ȘI OMUL A INVENTAT ACOPERITOAREA SCURTĂ

Exod 20, 1-7

1 Corinteni 1, 22-25 Ioan 2, 13-25

Dumnezeu nu se mulţumește ca tu să mergi la biserică Spuneam, duminica trecută, că Dumnezeu nu se mulţumește cu intenţiile bune. Astăzi putem să adăugăm alte precizări. Dumnezeu nu se mulţumește ca să avem în gură numele său. Trebuie să-l pronunţăm, când este cazul, din motive juste și în chip just. Poate fi prea puţin de a spune Dumnezeu, și poate fi și prea mult (și chiar intolerabil). „Când spun Dumnezeu…” citez titlul volumului unui teolog contemporan. Adică: ce înţeleg când spun Dumnezeu? Adesea spun altceva. Este chiar și riscul să o faci pentru a ascunde ceva, că acel nume poate fi acoperirea cu care mă înșel să ascund fapte și intenţii nu prea limpezi. Și, mai ales: când pot să spun Dumnezeu? Și care este felul cu adevărat respectuos pentru a-l spune? Dumnezeu, apoi, urmând Evanghelia de astăzi, nu se mulţumește nici ca cineva să meargă la biserică. Depinde de motivele și de stilul acelei prezenţe. Isus săvârșește o colosală operaţiune de curăţire a Templului. Dar, înainte de toate, îndepărtează acoperitoarea abuzivă. O astfel de acţiune, însă, nu este limitată la ceea ce se percepe în exterior: negoţul. Ea se îndreaptă și la inima omului, ascunsă privirii: „El de fapt știa ceea ce este în orice om”. Se poate spune că așa-zisa „alungarea a negustorilor” s-a desfășurat în doi timpi și în două spaţii diferite. Mai întâi, de sub acoperișul extern al Templului, și următoarea din cei care „au crezut în numele său”, dar în care nu se încrede, cunoscând negustoria pe care o aveau în interior, ascunsă sub acoperirea unei adeziuni superficiale la persoana sa.

Curăţenia gurii Se presupune că această acţiune de curăţenie a Domnului o face și în gura noastră. Ea, de fapt, în loc să fie „casa” de laudă a Tatălui, poate să se transforme într-un loc de negoţ unde, împreună cu numele Domnului, se pot amesteca vorbării goale, flecăreli, murmurări, vulgarităţi și otrăvuri. Și în acest caz Isus nu ezită să facă „un bici din funii”. Și alungă toţi ocupanţii abuzivi, impunând să nu mai fie profanat acel Nume („să nu spui numele Domnului în zadar”), evitând de-a dreptul pentru un anumit timp să-l pronunţăm. Nu înseamnă că numele Domnului purifică de la sine gura. Nu, trebuie înainte de toate ca gura să fie eliberată de orice negoţ și vorbărie insuportabilă, pentru ca să poată adăposti numele lui Dumnezeu. „Eu, Domnul, sunt Dumnezeul tău, un Dumnezeu gelos…” Gelos pentru propria imagine, dar și pentru numele său propriu. Noi ne înșelăm că El este satisfăcut când umplem Casa sa (sau cu persoane sau cu icoane sau cu cântece sau cu rugăciuni), se mulţumește dacă umplem gura cu cuvinte evlavioase. Nu avem îndoiala că El vrea mai degrabă ca să aruncăm afară anumite lucruri.Sunt dintre aceia care consideră că „a purifica” înseamnă pur și simplu a lustrui, a înfrumuseţa (și sunt chiar adepţi pentru astfel de îndatorire, serviabili și bine remuneraţi). Uitând ce înseamnă, esenţial, a lua, a elimina, a elibera. A afirma că Dumnezeu nu se mulţumește nu înseamnă în mod necesar că El pretinde ceva în plus. Foarte adesea vrea ceva mai puţin. Acoperitoarea scurtă decupată pe table de piatră Avem nevoie să recitim, tot timpul, acel text al Exodului, cel puţin unindu-l cu cel, paralel din cap. 5 din Deuteronom. De fapt, este de observat dezinvoltura – pentru a nu spune mai rău – anumitor comportamente, de a asculta anumite discursuri, se ridică suspiciunea că cele „zece porunci” sunt rodul unui echivoc, a fost o eroare de transmitere sau de transcriere. În realitate, nu au fost pronunţate. Și acum, oricum, s-a prevăzut să fie epurate.

Dumnezeu nu a impus acele lucruri, nici nu a oprit pe celelalte. El nu este un moralist. Și apoi știe din ce este făcut omul (și chiar femeia). Dumnezeu s-a limitat să spună: „Merge bine așa…” Sau: „Vedeţi un pic voi, cum vi se pare, eu nu am nici o vină…” Sau: „Faceţi cum puteţi”. Pus în faţa celor Zece Porunci, omul s-a gândit bine să inventeze acoperitoarea scurtă. Și mă explic. Sunt dintre aceia care dau atenţie celor de pe prima tablă (datoriile faţă de Dumnezeu), lăsând descoperite pe cele de pe a doua (responsabilităţile faţă de aproapele). Cineva se justifică: „Nu este numai porunca a șasea”. Și este adevărat, este și a zecea și sunt toate celelalte. Dar este și a șasea. Sunt și dintre aceia care doresc și pun mânile lacome pe haina altuia, dar o fac cu scopuri bune, și caută să ascundă roșeaţa din obraz cu acoperitoarea scurtă a Liturghiei de duminică. Sunt fii care îi tratează pe părinţi într-un fel care, în ciuda oricăror eforturi, nu intră în perspectiva divină a cinstirii. Dar se justifică spunând că în societatea de astăzi, date fiind exigenţele legate de… Majoritatea trage cu precipitare acoperitoarea asupra poruncii a cincea, protestând: „Eu nu am omorât niciodată pe nimeni”. Fără a observa că există spaţii largi ale practicii creștine neacoperite în mod dezonorant. Cât privește înjurătura, am auzit un oarecare care preciza cu încăpăţânare: „Numai când mă înfuriu…” Ca și cum ar spune: minimul necesar. Între paranteze: recent într-o fabrică din Florenţa, un grup de muncitori nord africani, de credinţă musulmană, au plecat din slujbă nereușind să mai suporte înjurăturile care ieșeau ca un jet din gura colegilor lor creștini. Evident, pentru aceștia ultimii, acoperirea nu ajungea la gură. Normal acoperirea scurtă poartă sigla: toţi fac așa. Apoi sunt unii intelectuali care se întreabă grav dacă morala celor Zece Porunci mai este aplicabilă la societatea modernă. Lăsând să se înţeleagă că nu suntem noi care trebuie să ne justificăm pentru infracţiuni, ci este Dumnezeu care ar trebui să îndepărteze deranjul

unei Legi care nu se împacă cu interesele noastre, gusturile noastre și obiceiurile noastre „moderne”. După ce am constatat folosirea fără prejudecăţi care se face din acea acoperire, este liniștitor să mergem să consultăm Biblia. Și să verificăm că Dumnezeu a „pronunţat în realitate toate aceste cuvinte”. Nici una în minus… Ba mai mult, le-a săpat pe table de piatră, adică pe o materie care nu se deformează, nu se restrânge. Și acoperirea nu a dat-o El. Este posibil ca omul, când este în faţa lui Dumnezeu, să simtă nevoia de a acoperi numai o parte din sine? Nu-și dă seama că tocmai ceea ce nu vrea să acopere (fie chiar capul) îl face neprezentabil? Între inderdicţii și porunci Și apare, negreșit, observaţia că în cele „zece cuvinte” acei „nu” sunt în majoritate. Decalogul s-ar prezenta ca o serie de interziceri. Dumnezeu, astfel, s-ar distra să planteze pe strada omului semne de interzis. În realitate, termenul de interzicere ne face să ciulim urechile, ca și printr-un reflex condiţionat (care ajunge, mai mult sau mai puţin, până la Adam și Eva). Problema este înfruntată, cu obișnuita ascuţime, de A. Maillot, care notează că interzicerea, în mod normal, este mult mai largă decât ordinul. O interzicere, adesea, înseamnă o sută de permisiuni. Și aduce un exemplu. În grădina din Eden era numai un singur pom interzis. Dar aceasta însemna o mie de arbori îngăduiţi. Era barat un drum; în compensaţie, însă, atâtea altele puteau să fie străbătute. Dumnezeu nu a spus: „Tu vei mânca numai din acest pom”. Ar fi fost un ordin, și ar fi suprimat orice libertate, dar cu oarecare probabilitate ar fi fost respectat. Nu. A interzis pur și simplu un pom. A deschis poarta unei libertăţi nemăsurate, limitată numai de o interdicţie. Și tocmai asupra acestui punct putem verifica uimitorul adevăr psihologic al vechii istorii: Adam și Eva se opun acestei singure interziceri. Sunt incapabili să considere amploarea libertăţii lor. Reușesc să vadă exclusiv unica limită. Se fixează pe aceasta.

De altă parte – tot după observaţia aceluiași comentator – și în codul stradal sensurile interzise în mod paradoxal sunt tocmai acelea care ne permit să mai mergem. Dacă nu ar fi, circulaţia ar fi imposibilă. Am fi toţi prea liberi… pentru a rămâne blocaţi. Se poate împărtăși sau nu teza lui Maillot. Rămâne faptul că interzicerile – la fel ca ordinele – sunt în funcţie de libertatea noastră. Și este tocmai ceea ce ne încăpăţânăm să nu vedem. Din ziua în care șarpele ne-a făcut să credem că totul a fost interzis. Codul libertăţii Decalogul reprezintă culmea Alianţei. Acum, Alianţa înseamnă aceasta: Dumnezeu a eliberat un popor, și acum îl cheamă să trăiască, să intre în posesie și să menţină această libertate. Ascultarea din partea omului nu este preţul care trebuie plătit lui Dumnezeu. Ci, dimpotrivă, reprezintă o posibilitate, este o existenţă nouă pe care Dumnezeu i-o oferă. Decalogul apare fundamental antilegist. Iată pentru ce Israeliţii, conștienţi de aceasta, au preamărit mereu Thorah ca și o culme a darurilor divine. Legalismul se naște tocmai când se dorește observarea Legii ca un fapt exclusiv al omului, răspunsul său, plata a ceea ce datorează lui Dumnezeu. Preambulul Decalogului este foarte semnificativ. Cine se prezintă nu este Dumnezeul care știe totul, vede totul, poate totul. Și nici Dumnezeul Legii, sau al filozofilor, sau al naturii. Este, în schimb, Dumnezeul istoriei. O istorie care este posibilă de datat cu maximă exactitate: aceea a unei eliberări. „Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău, care te-am făcut să ieși din ţara Egiptului, din condiţia de sclav…” Dacă Dumnezeu se definește ca Cel care eliberează din sclavie, și Israelitul este definit ca un om eliberat, liber de toate sclaviile. În altă parte Dumnezeu promite ploaie, rodnicie, viaţă fericită în belșug. Aici Dumnezeu pune pe om într-o situaţie nouă de libertate. Și se declară dispus să însoţească poporul său din eliberare în eliberare. De aceea, din acel moment, orice generaţie va trebui să se întrebe asupra sensului Exodului pentru timpul său propriu.

Iată atunci ce sunt cele „zece cuvinte”: o cartă a libertăţii pentru un popor eliberat. În perspectiva creștină, cum notează tot A. Maillot, s-ar putea traduce preambulul astfel: „Eu sunt Domnul Isus Cristos care, pe cruce, te-am eliberat de toate sclaviile tale, de toate alienările tale” Nu corvoada îmi este impusă, ci o „veste bună”, o Evanghelie. Am inventat-o eu Doamne, îmi dau seama că acoperirea scurtă nu au inventat-o Adam și Eva. Am inventat-o și brevetat-o eu. Astfel, încerc să acopăr partea religioasă, lăsând descoperită viaţa. Sau acopăr greu apostolatul, activitatea, acţiunea, lăsând descoperită fiinţa, rugăciunea. Acopăr exigenţele mele individuale, lăsând descoperită dimensiunea comunitară a credinţei. Acopăr castitatea, și las descoperită caritatea. Acopăr doctrina, lăsând descoperită coerenţa vieţii. Acopăr ortodoxia și las descoperită practica. Cu acoperirea scurtă mă împodobesc cu cuvinte strălucitoare, scoase din înţelepciunea umană, lăsând afară înţelepciunea lui Dumnezeu manifestată prin nebunia crucii, cum îmi amintește Paul în lectura doua de astăzi. Prefer să mă înveșmântez cu forţă, prestigiu, onoruri, cultură, și nu mă încred în slăbiciunea ta „mai puternică decât oamenii”, în nebunia mesajului tău „mai înţeleptă decât oamenii”. Doamne, fă-mă să înţeleg că nu este vorba nici de acoperire lungă nici de acoperire scurtă. Că unica măsură adaptată pentru mine este cel Răstignit. Numai Crucea ta este în stare să mă acopere – și să mă descopere – în întregime.

Duminica a 4-a din Post

BOALA (INCURABILĂ) A LUI DUMNEZEU

2 Cronici 36, 14-16 Efeseni 2, 4-10

Ioan 3, 14-21

Dumnezeu ne ţintuiește pe o istorie de iubire „Domnul Dumnezeu… iubea pe poporul său și locuinţa sa. „… Dumnezeu bogat în milostivire, pentru iubirea sa cea mare cu care ne-a iubit…” „Dumnezeu atât de mult a iubit lumea încât l-a dat pe Fiul său unul-născut”. Aș vrea să comentez: dacă ne-ar fi iubit mai puţin. Ne-am simţi mai liniștiţi, mai puţin vinovaţi. Păcatele noastre nu ne-ar fi apăsat atât. Am fi găsit cel puţin o justificare parţială pentru infidelităţile noastre. Dumnezeu care ne provoacă teamă nu este un Judecător sever. Este, mai degrabă, Dumnezeul care iubește în acel chip „inexorabil”. Dumnezeu nu ne va dojeni vânturând înaintea ochilor noștri un articol din Lege. Dumnezeu ne acuză ţintuindu-ne pe o istorie de iubire. În lumina acestei iubiri nebune, a acestei pasiuni de nestăpânit, putem să evaluăm gravitatea acestei fraze: Mânia Domnului împotriva poporului său a ajuns la culme, fără nici un remediu”. Suferinţa lui Dumnezeu este iubirea sa pentru om. Tocmai pentru că iubirea sa este incurabilă, și pentru mânia sa nu este nici un remediu. Nu reușim nici să ne imaginăm de departe ce s-a întâmplat când mânia Domnului a ajuns la culme. Pentru că nu este mânia unui suveran impasibil care descoperă supuși rebeli, neascultători faţă de voinţa lui. Este, în schimb, mânia unui Îndrăgostit înșelat, a unui Iubitor care nu reușește să se facă înţeleasă iubirea sa. Mânia Domnului este teribilă pentru că nu este altceva decât tristeţea de nesuportat pentru iubirea Sa refuzată.

„Din vina mea”, adică celebrarea iubirii Sale „În acele zile, toţi capii lui Iuda, preoţii și poporul au înmulţit fărădelegile lor” În acele zile infidelităţile se chemau infidelităţi și nu „slăbiciuni inevitabile legate de natura umană”. În acele zile se recunoștea că trădătorii stăteau înăuntrul poporului lui Dumnezeu, nu afară. În acele zile oamenii aveau umilinţa de a admite că păcatele veneau în mod egal asupra tuturor, fără nici o excepţie: capi și popor, preoţi și credincioși, autorităţi și supuși. În acele zile se spunea: noi cei infideli. Nu totdeauna în scrierea istorie Bisericii s-a menţinut stilul Cronicilor și al altor pagini din Biblie. Chiar și astăzi nu lipsesc aceia care ar pretinde să descrie situaţiile Bisericii în termeni de glorie, tăinuind sau minimalizând infidelităţile răsunătoare faţă de Evanghelie. Dacă neagă sau se justifică vini stabilind că nu se pot condamna anumite fapte și comportamente ale trecutului pe baza sensibilităţilor noastre actuale (ca și cum n-ar fi fost Cuvântul lui Dumnezeu, Crucea lui Cristos să judece). Biblia nu recurge la aceste ipocrizii. Tocmai pentru că în ea este foarte viu simţul iubirii de Dumnezeu pentru poporul său, infidelităţile asumă întreaga lor relevanţă și sunt admise cu onestitate, fără a invoca alibiuri comode. Cu un cod legalist, chiar și cel mai intransingent, este mereu posibilă minimalizarea, inventarea de justificări, găsirea de subterfugii, invocarea circumstanţelor atenuante. Codul iubirii este implacabil în exigenţele sale. Seriozitatea extremă a iubirii divine face ca și conduita tuturor – capi, preoţi, oameni obișnuiţi – să fie în mod impetuos dezvăluită. Noi suntem cei care concepem iubirea în cheie de ușurinţă, de copilării, acomodări, de abilităţi meschine. Cu un cod oarecare putem chiar să le scoatem. Dar cu iubirea nu e scăpare. Biserica, în loc să celebreze propria fidelitate presupusă inepuizabilă și să îndepărteze infidelităţile reale, ar trebui mai degrabă să cânte iubirea Mirelui.

Și din această laudă pasionată se naște, în mod necesar „mea culpa”. Și Dumnezeu se descoperă sărac „Domnul Dumnezeul părinţilor lor a trimis cu grijă și neîncetat mesagerii săi ca să-i avertizeze…” „Dumnezeu a iubit așa de mult lumea încât l-a dat pe Fiul său unul-născut…” Este ca un crescendo în iubirea lui Dumnezeu în privinţa poporului atât de iubit și încăpăţânat. Când Dumnezeu prezintă contul, mărește cifra darurilor. Atunci când omul nu dă ascultare avertizărilor, chemărilor insistente, Dumnezeu face să se audă și mai mult glasul iubirii. În faţa refuzurilor, a infidelităţilor, Dumnezeu nu retrage și nici nu micșorează iubirea sa. O înmulţește. Omul se neagă. Și Dumnezeu dă mereu mai mult. La sfârșit, nebunia supremă. Riscă pe Fiul său. Este aici, pentru a plăti datoriile, amanetează bijuteriile familiei. Dumnezeu, pentru a plăti datoriile familiei sale, risipitor al tuturor comorilor, amanetează de-a dreptul pe Fiul. Se lipsește de „Fiul unul-născut”. După care nu mai are nimic. Dumnezeu nu spune „gata”. Fapt este că, „dăruind” pe Fiul, expresia maximă a iubirii, a dat tot ce avea, s-a despuiat de toate. Nu are altceva de rezervă. A delapidat capitalul familiei. A dat toate resursele. … Numai să-l aibă pe om. Două verbe și o unică alegere „A iubi… a dărui…” Acţiunea lui Dumnezeu este rezumată în aceste două verbe. Iată semnul care este înălţat pe drumul omului pentru ca să înţeleagă acea opoziţie fundamentală care dă sensul ultim vieţii sale, unicul în stare de a umple aspiraţia sa după o fericire fără sfârșit. Nimeni nu a mai îndrăznit atâta. Nimeni nu a mai prezentat un dar atât de mare, și sub aparenţele cele mai umile.

În această perspectivă, opera prin excelenţă pe care omul poate s-o împlinească „în Dumnezeu” este de a se ridica la imaginea Aceluia care a iubit și s-a dăruit în acest fel. Alternativa pusă înaintea celui credincios este foarte simplă: „să se pronunţe pentru sau împotriva unei vieţi conforme cu iubirea revelată a lui Isus”. O problemă de privire Să avem prezente cele două imagini paralele. Moise înălţase pe un stâlp șarpele de aramă în deșert, invitând pe cel ce era lovit de o mușcătură veninoasă să privească în acea direcţie (Nm 21, 4-9). Fiul omului este înălţat pe Calvar ca semn de mântuire. Trebuie realizată profeţia lui Zaharia: „Vor îndrepta privirea spre cel pe care l-au străpuns” (12,10). Mântuirea, deci, este numai o problemă de privire. Păcatul nu este șters pentru faptul că fixăm privirea asupra lui. Privirea va fi mutată asupra Aceluia care îl ia asupra sa. Este viziunea curăţiei, nu cea a păcatului, care ne înalţă. Noi ne îndepărtăm de păcat, în măsura în care ne îndepărtăm de noi înșine și ne lăsăm atrași de sublimitatea acelei iubiri. Suntem opera lui Dumnezeu Fragmentul din scrisoarea către Efeseni ne obligă să corectăm anumite perspective de fond în viaţa noastră de credincioși. Am putea rezuma totul cu o formulă: totul ne este dăruit. Foarte adesea luăm o poziţie de protagoniști, autorii mântuirii noastre. Paul ne amintește că mântuirea nu este cucerită, ci har. „Prin har aţi fost mântuiţi”. Nu am fost smulși afară de noi dintr-o situaţie disperată. Cineva s-a aplecat spre noi și ne-a smuls. Chiar fiinţa noastră este darul lui Dumnezeu. Nu suntem supravieţuitori sau salvaţi. Suntem „înviaţi”. „Din morţi cum eram pentru păcate, ne-a făcut să trăim cu Cristos… Prin El ne-a și înviat”. Ne dedicăm operelor. Și uităm că, înainte de toate, noi suntem opera sa”

Ne așternem cutezători pe drumul sfinţeniei și a diferitelor activităţi cu iluzia că totul depinde de noi. Și nu mergem prea departe, pentru că noi recunoaștem că totul depinde de darurile pe care le primim. Toate acestea par să încurajeze a atitudine de inerţie, apatie, indolenţă: „Dacă Dumnezeu face totul… nu este cazul să mă angajez prea mult” Tocmai contrarul. Când recunosc darurile lui Dumnezeu, recunoasc în mod necesar și partea pe care trebuie s-o fac eu. În toate văd opera lui Dumnezeu. Și văd, de asemenea, operele care mă așteaptă.

Duminica a 5-a din Post

ÎNAINTE DE CRUCE…

Ieremia 31, 31-34 Evrei 5, 7-9

Ioan 12, 20-33

Mai grav decât suferinţa, este gândul suferinţei Normal noi ne gândim la Isus pe cruce. Două lecturi de astăzi (a doua și pagina Evangheliei) ne prezintă un punct de vedere inedit: Cristos înainte de cruce. Adică, ce a simţit gândindu-se la Pătimirea proprie. Este ceva care ne interesează în deaproape. Într-adevăr noi toţi experimentăm că gândul la suferinţă (când aceasta este numai anunţată sau imaginată) este ceva teribil. Scrisoarea către Evrei ne prezintă un cadru de o dramacitate impresionantă. Isus plânge și se cutremură la perspectiva morţii. Simte teama. Se roagă și stăruie la Cel care ar putea să-l scape de acea încercare înspăimântătoare. Strigă și varsă lacrimi arzătoare. Dar să ascultăm această declaraţie: „Cristos, în zilele vieţii sale pământești, a oferit rugăciuni și cereri cu strigăt puternic și lacrimi spre Cel care putea să-l elibereze de la moarte…” Isus nu înfruntă proba decisivă ca un erou neînfricat. Este un fiu ascultător, dar care refuză partea eroului pe care noi adesea i-o atribuim. Eroul se așază la o distanţă de neatins. El, în schimb, vrea să se manifeste ca un frate apropiat de noi. Unul care încearcă temerile noastre, trece prin frica noastră. Pe Calvar Cristos va fi dezbrăcat, i se va lua îmbrăcămintea. Dar adevărata despuiere este aceasta. El însuși care smulge de pe sine armura, înfăţișarea cucernică. Și apare slab, fragil, lipsit de apărare, speriat.

O durere „scandaloasă” Mă conving tot mai mult că suferinţă armonioasă, frumoasă la vedere nu există. Și, dacă există, nu este o adevărată suferinţă, ci teatru. Știu că uneori o găsim scrisă și descrisă în cărţi. Dar aceea este numai o carte pătată de cerneală, nu de sânge. Este o mare diferenţă. Durerea, atunci când atinge anumite culmi, apare mereu „scandaloasă”, oribilă la vedere. Îmi dau seama cum se poate cânta (și geme, natural) purtând crucea. Dar nu este posibilă purtarea crucii umflând pieptul sau luând poze edificatoare. Numai în slăbiciune, nu în forţă, este posibilă purtarea crucii. Isus când observă profilându-se pe orizontul său linia neliniștitoare a Calvarului, nu suspină cucernic: urlă. Se poate aplica la El ceea ce p. David M. Turoldo a spus despre Iob: „Nu mai este o gură: este o rană, o crăpătură vie; și nu mai este un cuvânt, este un răget. Acesta nu mai este o un glas de om…” Probabil prietenii lui Iob ar fi pretins să pună și în gura lui Cristos cuvinte pioase, „exemplare”. Și în schimb nu. Gura sa scoate „strigăte puternice”. Și înainte de a muri, aerul va fi sfâșiat de strigătul său. Noi am dori ca Omul durerilor să ne dea răspunsuri. În schimb pe buzele sale găsim numai întrebări teribile, începând cu cea mai răscolitoare: „Pentru ce m-ai părăsit?” Glasul lui Cristos primește și exprimă disperarea noastră, protestele noastre, chinurile și dubiile noastre, revoltele noastre. Și este mângâietor să ne gândim că acele „strigăte puternice” nu s-au stins încă, ci sunt în continuu alimentate de durerea tuturor torturaţilor de pe pământ. Fiul lui Dumnezeu ne împrumută glasul său când gâtlejul nostru este de acum uscat. Ne împrumută lacrimile sale atunci când ochii noștri s-au ars până la uscarea izvorului de plânsete. Numai în El „gemetele mele devin rugăciune, în El singurătatea mea regăsește o prietenie, și noaptea mea o pătrunde cu Lumina sa de nelipsit” (Turaldo).

O ofertă suferită Dar Cristos – urmând același text din Scrisoarea către Evrei – lasă să se întrevadă posibilitatea de a face din durerea noastră o ofertă. „O ofertă suferită”, cum a spus cineva. Desigur, liturgia suferinţei nu este ca aceea convenţională, cu rituri și formule fixate dinainte. Este o liturgie neprevăzută, pentru care ne regăsim mereu nepregătiţi; nu urmează regule fixe, și cuvintele nu se pot învăţa dinainte. Adesea suntem constrânși să facem ceea ce nu voim. Dar este și un aspect pedagogic în suferinţă. Fiul, într-adevăr, „a învăţat ascultarea din cele ce a pătimit” Educaţia crucii este dureroasă, și totuși necesară, de neînlocuit. Ascultarea din partea Tatălui nu constă în dispensarea lui Isus de la încercarea înspăimântătoare, ci în transformarea suferinţei în cale de mântuire. În textul grec este asonanţa singulară între două verbe care nu se poate traduce în italiană: patehein-matehein. Adică, suferind se învaţă. Durerea transformă pe om (iată adevărata ascultare a rugăciunii). Toate acestea, însă, încă odată, sunt posibile numai „în Cristos”. Așa cum notează de fapt A. Vanhoye, „transformarea care s-a realizat în El nu este o transformare individuală a unui om izolat, ci transformarea omului, comunicabilă fiecărui om”. Datorită lui Cristos, ascultarea, docilitatea totală faţă de Dumnezeu, devine și iubire fraternă pentru oameni. Durerea acceptată din iubire devine astfel sacrament de fraternitate, școală a umanităţii. Complicaţii pentru o audienţă Relatarea din Evanghelie prezintă un demers mai degrabă descumpănitor. Se deschide, într-adevăr, cu o cerere de audienţă. Este prefigurată un fel de anticameră oficiată de secretarii Andrei și Filip. În mod normal persoanele se apropie de Cristos direct, fără introducere. Întâlnirea, atunci, este simplă și bucuroasă. Aici, în schimb, sunt unii Greci „simpatizanţi” care bat o cale diferită, un pic mai complicată. Cea a „cunoștinţelor, a intermediarilor.

Pentru ei pare că Isus trebuie să iasă afară, treptat, dintr-o întreagă serie de învelișuri, să înceapă de la aceea a faimei care îl învăluie de acum. Totuși evanghelistul uită să prezinte concluzia acestor tratative laborioase dintre Greci și Filip, apoi între acesta ultimul și Andrei, și în fine între acești doi discipoli și Învăţătorul. Isus apare ca absent, cu totul ocupat de gândurile Pătimirii iminente. Ioan nu va vorbi despre agonia din Getsemani. O anticipă aici. În acest punct pare să înceapă Pătimirea. Să încercăm, atunci, să schiţăm și acest al doilea cadru. Isus este profund neliniștit, tulburat. „De acum sufletul meu este tulburat” Și chiar nesigur: Ce trebuie să spun: Tată, salvează-mă din acest ceas?” Aceasta este, cu adevărat, ultima ispitire a lui Cristos. Încă odată Isus nu reușește să intre în suferinţă senin. Se simte nesigur, șovăitor. Ca logodit cu încercarea care trebuie să vină. Strivit sub greutatea crucii, pe care încă n-a luat-o în spate, dar care este insuportabilă și numai în gând. Până în momentul prezent declarase că încă nu a venit ora. Însă așteptarea, treptat scadenţa se apropie, este mereu mai chinuitoare. Acum anunţă că ora a sosit în mod iremediabil. Chiar și El, ca mulţi dintre noi, se zbate între dorinţa de a o grăbi și, totodată, să întârzie cât mai mult posibil. Potirul este amar tocmai pentru că este sorbit încet, picătură cu picătură, și pare că nu se mai ajunge la fund. „Dar pentru aceasta am ajuns la această oră”. „Ajunge la acel punct decisiv, în care vrea și alege liber ceea ce nu vrea; în care se abandonează liber în aceasta în faţa căruia totul se revoltă în El; în care El, cu toată libertatea acţiunii proprii, se scufundă în pătimirea pură” (A. Von Speyr). Destinul sămânţei Isus, totuși, indică două ieșiri în drama sa:

- rodnicia sacrificiului - glorificarea.

Primul aspect este ilustrat de parabola bobului de grâu: „În adevăr, în adevăr vă spun: dacă bobul de grâu căzut în pământ nu moare, rămâne singur; dacă însă moare, aduce mult rod”. El este sămânţa care a căzut pe pământul nostru arid. Sămânţă destinată să străpungă crusta, să moară pentru a încolţi. „Nici o viaţă nu este posibilă fără rod, și nici un rod nu este posibil fără moartea seminţei” (A. Von Speyr). Noi înșine suntem rodul acelei seminţe. Într-adevăr recolta pe care Dumnezeu o seceră prin moartea Fiului este o recoltă de fii. Chiar și roadele pe care le culegem noi sunt rodul său. Celălat aspect este cel al glorificării. În perspectiva specifică a lui Ioan, glorificarea nu este altceva decât manifestarea iubirii: gloria de a iubi! La fel este și pentru noi: mișcarea descendentă de asimilare a seminţei care moare sub pământ” devine o mișcare ascendentă de transformare glorioasă. Desigur, ne este foarte greu să acceptăm acel paradox: „Cine își iubește viaţa o pierde și cine își urăște viaţa în această lume, o va păstra pentru viaţa veșnică”. Adică, este greu să recunoaștem că viaţa nu ne aparţine nouă. Dar și Biserica trebuie să moară pentru sine. Cea de la început, pentru a trece la păgâni, a trebuit să moară pentru tradiţiile proprii și practicile iudaizante. În același mod Biserica de astăzi, nu poate evita, dacă vrea să se deschidă pentru ceilalţi, să retrăiască acest mister al morţii și învierii. Pentru ea, înălţarea și forţa de atracţie („Eu, când voi fi înălţat de la pământ, voi atrage pe toţi la mine”) nu va putea fi desigur scena lumească.. Audienţa pentru Greci și pentru toţi cei de departe poate fi acordată numai în despuierea de toate podoabele fastuoase. Este greu ca anumite „veșminte” să permită „vederea” lui Isus Răstignit, așa cum ne este cerut de mulţi care se apropie cu încredere.

Duminica Floriilor

DE LA MULŢIME LA SINGURĂTATE

Marcu 11, 1-10 Isaia 50, 4-7

Filipeni 2, 6-11 Patima după Marcu 14, 1 – 15, 47

Se impune „forma lungă” Unii preoţi, astăzi, se găsesc în faţa alternativei de a alege între „forma lungă” și cea „scurtă” a Pătimirii după Marcu. De o parte, exigenţa catehezei legate de această relatare. De altă parte, graba mulţimii care se mulţumește cu ramura de măslin de purtat acasă cât mai repede posibil, fără un deranj excesiv. Acordând un spaţiu larg lecturii acelor pagini – pe care toţi se înșală că le cunosc prea bine – se termină inevitabil cu scurtarea omiliei. După toate, este vorba de o problemă secundară. În realitate, Pătimirea se dezvoltă totdeauna după forma lungă care merge dincolo de textul scris de Evanghelie. Pătimirea, într-adevăr, nu s-a încheiat încă. Îmbracă prezentul. Ne implică pe fiecare dintre noi. Pătimirea lui Cristos continuă să fie în agonie (și va rămâne acolo până la sfârșitul veacurilor, după expresia lui Pascal), trădat, vândut, condamnat, abandonat de prieteni, luat în râs, torturat, aruncat afară din cetate. Cristos continuă să apară strivit sub greutatea crucii, și trece de-a lungul străzilor noastre, stropește cu sânge trotuarele noastre. Calea Crucii interminabilă are staţiuni obligatorii în spitale și într-o infinitate de locuri secrete. Strigătul său continuă să sfâșie aerul, fărâmând-se și amplificându-se într-o litanie îngheţată de strigăte disperate. Chiar dacă sperăm s-o potolim cu „forma scurtă” ochii noștri vor trebui să se deschidă asupra realităţii arzătoare a Pătimirii care ia o amploare excesivă.

Pentru comentariu, nu urmez nici forma lungă și nici cu atât mai puţin cea scurtă. Prefer să insist asupra actualităţii dramei care s-a consumat în grădina Getsemani. Totul începe cu frica Relatarea agoniei se poate considera faza secretă a Pătimirii. După, va începe faza publică (arestarea și procesele). Agonia devine, astfel, un fel de „epifanie ascunsă”, rezervată ca de obicei celor trei apostoli privilegiaţi. Și ne trimite în mod necesar la Schimbarea la Faţă. Nu este posibilă înţelegerea semnificaţiei evenimentelor care se desfășoară în exterior, dacă nu se ia în consideraţie acest aspect ascuns al dramei, această faţă invizibilă a Pătimirii. Aici este închis secretul a tot ce va urma. „A început a se înfiora și a se neliniști” Isus este, de-a dreptul, doborât, cuprins de oroare. Este vorba de un început neașteptat, descumpănitor. Ghetsemani, de fapt, ne prezintă un Învăţător în prada ezitării, dezgustului, neliniștii în faţa perspectivei Pătimirii iminente. Pătimirea începe cu frica. Aceasta este noutatea. S-a făcut egal cu noi chiar și în frică. Călătorie în singurătate În Ghetsemani, unul din elementele fundamentale este dat de singurătate. Drumul lui Isus, de-a lungul întregii Pătimiri, este o înaintare progresivă în singurătate. Acea singurătate care va atinge abisul cel mai profund pe cruce, atunci când Fiul se va simţi abandonat chiar de Tatăl. Singurătatea este o componentă a crucii. În Ghetsemani, singurătatea apare mai ales în raport cu cei care ar fi trbuit să-i fie aproape, și care cu puţin timp înainte i-au jurat că nu-l vor părăsi pentru nici un motiv. Isus este singur mai ales în momentul arestării, atunci când se găsește în compania adversarilor, în timp ce discipolii fug.

Nimeni nu-i răspunde. Nici Tatăl. Nici Petru. Unicul cuvânt pe care îl va asculta va fi cel al lui Iuda. Și de la Iuda va primi chiar și un sărut. Dar va fi cel al trădării. Isus este „lăsat” singur. De fapt, chiar și apostolii sunt trădători în sensul că „îl predau” (a trăda =a preda) pe Isus singurătăţii, înainte de a-l preda dușmanilor. Singurătate necesară și singurătate vinovată Este o dublă singurătate în acea grădină. Una impusă de Isus, care se îndepărtează de grupul celor trei prieteni, și merge puţin mai departe. Alta voită de discipoli. Prima este necesară, a doua este vinovată. Cei trei apostoli trebuie să stea puţin la distanţă. Ca și cum ar arăta că, în faţa suferinţei Omului, există o treaptă care nu poate fi trecută nici din partea prietenului celui mai intim. Acel „puţin” este un lucru de nimic, totuși enorm. Într-o anumită tristeţe profundă, cineva rămâne în mod necesar singur. Nimeni, oricât ar fi animat de intenţiile cele mai bune, nu poate ajunge până acolo. Nici nu trebuie s-o facă. Trebuie să se mulţumească să se menţină cu respect la distanţă, neinvadând acel teritoriu sacru. Se poate, este obligat să participe. Totuși fără a pretinde să se bage, să profaneze spaţiul altuia. Nimeni nu reușește să înţeleagă total durerea unui om. Dar este și o distanţă vinovată. Cea a indiferenţei, a incapacităţii de a se compromite, a absenţei când „vine ceasul”. Între invadare și absenţă, între indiscreţie și indiferenţă: acestea sunt limitele extreme care delimitează spaţiul care trebuie să fie ocupat de comuniunea cu suferinţa altuia. Somnul apare în așteptare În concluzia discursului escatologic, Isus invitase la vigilenţă pentru că Fiul Omului ar fi putut sosi „pe neașteptate”. Da, în Ghetsemani, apostolii, care ar fi trebuit să fie în stare să „vegheze” până la sfârșitul lumii, nu pot să vegheze nici măcar o oră.

Și nu este vorba de sosirea neașteptată a lui Cristos. Chiar și avertizaţi, cei trei prieteni sunt „prinși asupra faptului” că dormeau. Și Isus merge în întâpinarea morţii cu o senzaţie de faliment. Cu cât El scurtează timpul, somnul nostru reușește mereu să vină în așteptare. „Simone, dormi?…” Cel puţin dacă ar fi bodogănit vreun răspuns. Ceva ca: Doamne, nu o să mai fac, ai răbdare. Acceptă apăsarea ca participare la drama ta. Reușesc să stau aproape de tine numai cu somnul… Poate lui Isus i-ar fi plăcut cel puţin această acceptare. Se poate să nu fi pretins o dovadă de forţă. S-ar fi mulţumit, probabil, de o dovadă de slăbiciune, numai să fie recunoscută, admisă, oferită. Dimpotrivă, nimic. Nici un cuvânt. Tăcere și somn, împreună, pentru a exprima înstrăinarea cea mai îngheţată. „Simone, dormi?…” Apare dubiul că Petru a interpretat fraza ca o aprobare binevoitoare, ca o expresie a afecţiunii lui Isus în privinţa sa. De fapt, lepădarea începe în Ghetsemani. Deja aici Petru demonstrează clar că nu-l cunoaște pe acel om. De pe acum pierde din vedere pe Învăţătorul. În timpul procesului, nerecunoașterea va avea loc în faţa străinilor. Aici, în faţa celui interesat. Iată. O pauză de somn, și Isus devine unul cu care nu mai ai nimic de a face. „Simone, dormi?…” Nu-l mai cheamă Petru, ci cu vechiul nume. Omul-piatră, de fapt, a dispărut. Sunt incompetent. Dar am impresia că aceasta este o amintire personală. Trebuie să fi rămas impresionat dureros în memoria lui Petru momentul în care Isus l-a chemat cu numele greșit. Care era, în acea ocazie, numele exact… Semnele ne condamnă „Ridicaţi-vă!” Învăţătorul este în picioare, disponibil să înfrunte încercarea, ba chiar să „anticipe” „ridicarea” glorioasă a învierii.

Apostolii sunt invitaţi să se ridice în picioare și ei. Când, în final, reușesc să se ridice, iată că nu sunt gata de a-l însoţi pe Învăţătorul, nici să anunţe victoria sa asupra morţii, ci numai să fugă. Ridicarea în picioare a lui Isus exprimă voinţa de „a pierde viaţa proprie”. Cea a apostolilor denunţă intenţia de a se salva. Putem să împlinim toate gesturile juste, într-un mod just. Poziţia corpului, însă, nu ajunge. Ba chiar uneori poate să însemne chiar opusul a ceea ce ar trebui să manifestăm. Nu este permis să trișăm cu semnele. Chiar semnele ne condamnă. Capturat cu o sărutare A propo de sărutul lui Iuda, s-au scris zecii de mii de pagini. Mă limitez să citez două interpretări mai recente. Prima este cea a unei echipe de comentatori: „Trădarea lui Iuda se consumă prin intermediul unui sărut sau îmbrăţișări de prietenie, care este salutul tipic al discipolului faţă de Învăţătorul său… …În capela de la Scrovegni, Giotto reușește să redea minunat această îmbrăţișare, în opoziţie cu îmbrăţișarea Magdalenei, care stă pe peretele din faţă. Îmbrăţișarea lui Iuda, cuprinsă într-un cer ceţos rupt de mișcarea armelor, este reprezentată ca umbra mantiei închise care cuprinde pe Isus, îl ia în stăpânire și îl strivește, făcându-l să dispară. Îmbrăţișarea Magdalenei în schimb – pusă în aerul luminos al dimineţii cu orizontul întins – se deschide și se întinde spre Isus, care nu se știe bine dacă părăsește mâinile sale deschise sau se dăruiește lor, în timp ce sunt întinse spre el care pare că evită s-o tragă în sus spre persoana sa albă ca o auroră misterioasă. Prima îmbrăţișare reprezintă violenţa posesiunii, care sufocă viaţa. A doua reprezintă iubirea ca dar din care răsare viaţa. După acest sărut, Iuda devine prizonier. Pun stăpânire pe el. Din acest moment trupul său puternic devine lipsit de putere. În timp ce prima săvârșea minuni și era subiectul tuturor acţiunilor, acum,

puterea posesiunii, manipulat de adversari, va fi numai un trup pasiv, care nu va mai înţelege nimic: va suporta pasiunea tuturor celor care exercită posesiunea” (O comunitate citește evanghelia după Marcu, Vol. II, ed. Dehoniane 1978). A doua este a unui romancier: „Lui Iuda nu-i ajunge să-l arate pe Isus cu mâna, să-l indice cu privirea sau cu culorile mantiei… …Poate, o dată apropiindu-se atât de mult de Învăţătorul, Iuda a observat că nu putea justifica acea apropiere lipsită de logică și stângace decât încheiând-o cu un sărut… Acea gură care îl izbește este într-adevăr începutul pătimirii trupului său: este prima brutalitate fizică, prima rană” (Luigi Santucci, Vreţi să plecaţi și voi?, Mondadori 1969).

Învierea Domnului – Sfintele Paști

BUCURIA DE A NU MAI REGĂSI TRECUTUL

Fapte 10, 34.37-43 1 Corinteni 5, 6-8

Ioan 20, 1-9

I s-a întâmplat un accident morţii Prietene cititorule, scuză-mă dacă te interpelez direct. Dar la Paști reușesc să vorbesc numai astfel. Simt nevoia de a te numi tu. Pot să te întreb, deci, cu ce intenţie ai venit în biserică astăzi? Nu este o chestiune secundară, crede-mă. Evanghelia de astăzi vorbește de „alergări” Să examinăm câteva pasaje. „Maria Magdalena a mers la mormânt dis de dimineaţă…” Putem să ne imaginăm pasul ei. Este tipic al celui care merge la cimitir. Nu se aleargă desigur când avem o întânire cu moartea. Așa cum nu se aleargă atunci când cineva însoţește un cortegiu care merge după un coșciug. Nu se aleargă când cineva merge să verse lacrimi pe mormântul aceluia în care au fost investite toate speranţele proprii, care era iubit mai mult decât toate și toţi. Mersul Mariei Magdalena spre mormânt este acela, apăsător, obositor, dureros, resemnat, a uneia care a văzut smulsă iubirea, viitorul, și aduce cu sine numai amintiri și regrete ale trecutului. Dar iată că devine pe neașteptate martora unui incident. Incidentul cel mai incredubil care se poate imagina. Ca urmare a acestui incident se dezlănţuie o alergare de neoprit. Maria Magdalena aleargă spre casa unde stau prietenii lui Isus. La rândul lor, Petru și Ioan, informaţi asupra incidentului, se pun pe fugă în acea direcţie. Ioan aleargă mai iute decât Petru și sosește primul la mormânt. Toţi aleargă, se întâlnesc, fac chiar un pic de confuzie, ca atunci când are loc o neplăcere, căutând să se facă utili în vreun mod. Dar aici o neplăcere ireparabilă a lovit Moartea, după ce s-a încăierat cu Viaţa („Moartea și Viaţa s-au înfruntat – într-un duel minunat”).

Și a avut loc ceva grav, ireparabil, Morţii. Chiar ei, care părea stăpâna absolută a pământului, dominatoarea de necontestat din totdeauna, obișnuită să aibă totdeauna ultimul cuvânt.. Paștele este opus unei înmormântări Prietene cititor, din întâmplare te-ai dezvăţat să alergi? Ţi-e rușine, pretextând faptul că nu mai ești un copil, și anumite lucruri sunt nepotrivite pentru un om chibzuit? Ai devenit și tu înţelept, prudent, controlat, ca acela care știe că nu se merită să se obosească, care trebuie să se obișnuiască cu moartea? Și chiar în această dimineaţă ai venit la biserică cu pasul tău obișnuit, liniștit, un pic lemnos, dispus să asiști la o liturghie calmă, să asculţi o predică liniștită? Sunt oameni care „fac Paștele” cum se face o înmormântare. Cu o oarecare moderaţie, pocăinţă, căutând să ai o anumită ţinută, să-și ia un oarecare aer de om cum se cade, să apară politicos, amabil. Nu se întâmplă nimic. Totul este în ordine, prevăzut, ordonat. Nici o surăriză. Ziua în care nici pietrele nu rămân la locul lor „Maria a văzut că piatra a fost răsturnată de pe mormânt…” Iată neprevăzutul, incidentul neașteptat. Acela care schimbă totul. Dacă această piatră, care sigila un mormânt, nu mai stă la locul său, nimic nu mai este la locul său. Dacă nu mai este ordine nici în cimitir, atunci într-adevăr orice lucru este răsturnat. Dacă și semnele de neatins ale morţii au fost răvășite, nu ne mai regăsim nicăieri. Așa zisele „curăţenii de Paști”: au devenit o scadenţă care nu suportă amânare. Chiar și pentru sufletul nostru. Dar Paștele, așa cum este descris în Evanghelie, nu este un element de ordine, ci de dezordine. Învierea Domnului este „perturbatoarea” ordinii pe care așa am stabilit-o noi. Are dreptate prietenul meu A. Maillot: „Paștele este Anarhie”. Paștele aruncă zăpăceala în toate, descumpănește, răstoarnă orice lucru: bucuria, tristeţea, raţiunea, speranţa, posibilitatea.

„Nici moartea nici viaţa nu mai sunt ceea ce au fost până acum. Nici o persoană nu mai este pur și simplu ceea ce vedem. Eu însumi nu mai sunt eu”. La Paști se realizează o răsturnare generală, o răvășire totală: obiceiuri, tradiţii, legi, necesităţi, exigenţe. Este inutil să vrem să reluăm controlul situaţiei după formulele omologate. Acceptă deci, prietene, dezordinea Paștelui. Eu vin la casa ta, cu condiţia că mă asiguri că este toată răvășită. Dacă o piatră de mormânt nu mai este la locul ei, dacă nici măcar un cadavru nu mai stă acolo unde a fost așezat, dacă Maria Magdalena are senzaţia că l-a pierdut de două ori (viu și mort) pe Acela pe care îl iubea, atunci unicul mod de a fi raţionali, de Paști, dragul meu prieten, este cel de a ne pierde capul. „Bucuria pascală” Și semnul fundamental că ţi-ai pierdut capul este acela al bucuriei tale. Nu o bucurie oarecare, dar bucuria pascală. De Paști nu este permis să umbli cu o bucurie de circumstanţă, scoasă din experienţele noastre precedente, dintr-o lume veche, de acum lichidată definitiv. Nu, la Paști ne trebuie o bucurie total nouă, diferită, niciodată trăită, expresia unei lumi noi. Nu un surâs pios un pic nătâng. Anumite surâsuri ale unor persoane religioase amintesc ideea morţii, sunt cele mai macabre din câte cunosc eu, mi se par rânjetul unei ţeste, constituie un „memento mori” fără promisiunea, sau cel puţin prevestirea învierii. Vrem o „bucurie pascală”. Ceva zguduitor, provocator, nepoliticos, de care morţii îi este frică. Prietene, să nu contribui și tu ca să pui în circulaţie imaginea unui Dumnezeu trist, a unei Biserici triste și severe, a unui creștin trist, adormit și plictisit. Lasă să fie luat Dumnezeul tău trist („L-au luat pe Domnul din mormânt și nu știm unde l-au pus!”). Lasă ca alţii să meargă să-l găsească, cu pas lent și ritmat, la cimitir.

Tu părăsește cortegiul trist și unește-te sub drapelul martorilor care se răspândesc pe străzi pentru a comunica singura certitudine: „A înviat!”. Duminica, întorcându-ne de la Liturghie În Spania, când corida are o desfășurare dezamăgitoare, ziariștii recurg la o măsură cu un efect sigur: „oamenii stăteau ca la Liturghie…”. Pentru a spune că ei căscau, că erau lipsiţi de interes. Scriitorul J. Green, în pragul convertirii sale, înainte de a face pasul decisiv, se posta la ușile bisericilor și rămânea în așteptare. Se gândea: „Dacă aceștia cred cu adevărat la ceea ce participă, trebuie să iasă de aici cu feţele strălucitoare, ochii aprinși de lumină, cu focul în inimă”. În schimb se afla în faţa unor indivizi stinși, cu priviri opace, cu obrajii alungiţi, cu chipuri fără suflet. Și comenta cu amărăciune: „Coboară de pe Calvar și vorbesc despre timp căscând”. Se povestește în schimb de un om de știinţă german care, căutând un loc liniștit unde să se așeze, a sfârșit prin a alege o locuinţă care era în imediata apropiere a unei mănăstiri de clauzură. Nu era credincios, dar acea ambianţă prezenta avantajul de a fi ideal în privinţa liniștei pentru cercetările sale. „Aici cel puţin voi găsi tăcerea de care am nevoie pentru studiile mele și experienţele mele” se gândea el. Previziunile sale s-au dovedit exacte numai parţial. De fapt, mare parte din zi casa sa era învăluită în tăcere, ruptă numai de sunetul unui clopot. Dar apoi veneau orele de recreaţie ale călugăriţelor. Și atunci nu era chip de a se apăra de acea veselie explozivă. Explozia de râsete străpungea zidurile și ferestrele. Pentru omul de știinţă a devenit ca o obsesie. Se gândea: „Aceste femei sunt sărace, duc o viaţă de penitenţă, nu cunosc plăcerea. Cum fac de sunt așa de mulţumite? Nu ar fi ceva dubios dedesubt?” A hotărât să se clarifice vorbind direct cu superioara. Aceasta i-a dat o explicaţie foarte simplă:

- Suntem miresele lui Cristos… - Dar mirele vostru nu a murit acum două mii de ani? – a obiectat

acela

- Mă scuzaţi, domnule profesor, dar Dumnevoastră nu aţi fost informat că după trei zile a înviat din morţi. Și noi suntem martori, tocmai, a ceea ce a avut loc după trei zile.

Prietene, nu ai vrea și tu să continui să fii în întârziere cu trei zile, ca atâţia alţi creștini… Te oprești la Vinerea Sfântă? Au găsit absenţa Și lasă gol acel mormânt. Femeile și apostolii nu au găsit acolo nimic. Nimic altceva decât o absenţă. Puţin asemenea cu primul soldat babilonian care, după cucerirea cetăţii, a intrat în Sfânta Sfintelor și s-a uimit că nu a găsit nimic. Fără să-și dea seama, evident, că Dumnezeul-prezent este cu precizie un Dumnezeu-absent în raport cu experienţa sensibilă. Acest „numic” al mormântului îţi pune în faţă o alternativă. Sau au furat din el cadavrul, sau Cristos a înviat. Adică: cea mai meschină și colosală impostură, sau mântuirea totală. Ziua de Paști, dacă tu crezi, nu te poate lăsa în nehotărâre. Paștele este siguranţa. Sau acel da al credinţei sau acel nu al necredinţei. Nu există o poziţie intermediară, care să gireze alibiurile noatre: să vedem. Nu sunt cuvinte ca: poate, însă, se poate, cine știe… În mod normal totul se termină la cimitir. Aici totul începe de la un cimitir, de la un mormânt gol. Este riscul credinţei. Pentru a-l parafraza pe Pascal, se poate afirma că, cu mormântul gol, ni s-a dat suficient pentru a ști că credinţa noastră nu este fondată pe o halucinaţie, dar nu ni s-a dat destul pentru ca să putem substitui credinţa noastră cu o demonstraţie. Oricum, acel mormânt trebuie să rămână gol. Să nu punem înăuntru, deci, cadavrele vechi ale urii, resentimentelor, vorbăriilor, stupidităţilor, problemelor ușuratice, polemicelor rele. Și nici mumiile vechi ale egoismului, formalismelor, lăcomiei, ipocriziei. Aruncă în spate oboseala, neîncrederea și disperarea, și aleargă pe calea speranţei și a umanităţii. Ia pe umeri numai greutatea viitorului.

De Paști Cristos Înviat nu îţi restituie o relicvă a trecutului (mormântul este gol!), dar face prezent viitorul. Dă-ţi seama că răsturnarea din acea zi a fost determinată de faptul că nici femeile nici apostolii nu au mai regăsit trecutul…

Duminica a 2-a a Paștelui

IMPORTANŢA CUVÂNTULUI „APOI”

Fapte 4, 32-35 1 Ioan 5, 1-6

Ioan 20, 19-31

Pentru credinţă poate să fie suficient „…Acestea au fost scrise pentru ca să credeţi”. Ioan, pentru o dată, se descoperă. Ne revelează secretele meseriei sale de scriitor, în raport cu această operă deosebită. Avea la dispoziţie un material deosebit de bogat, dar nu a reţinut ca oportun să consemneze totul pe hârtie sau pergament: „Multe alte semne a făcut Isus în prezenţa discipolilor săi, dar nu au fost scrise în această carte”. Arta scriitorului constă în a tăia, a limita, a suprima, a elimina, a sustrage, decât să adauge. Italo Calvino vorbește despre „ridicarea greutăţii” – cum spune Paul Valery – ușurinţa tipică a păsărilor, nu ale penelor. Dar pentru Ioan preocuparea nu este desigur aceea a stilului literar. Ceea ce are la inimă este cu totul altceva. „…Nu au fost scrise în această carte”. Nu tot ceea ce ar fi putut satisface curiozitatea noastră este „interesant” pentru credinţă. „Acestea au fost scrise ca să credeţi…” Adică: aceasta ar trebui să fie suficient pentru credinţa voastră. Este inutil să căutăm altceva. Mulţumiţi-vă cu aceasta. Puţinul nu ne este suficient În schimb noi căutăm și pretindem mereu altceva. Predici care se repetă. Totuși ne-ar ajunge una. Cărţi în flux continuu. Și să spunem că ar putea fi substituite de o singură Carte. Experienţe, confruntări, întâlniri. Și totul pentru… a nu ne decide niciodată să credem cu adevărat.

Facem pași în orice direcţie, alergând după renumele maeștrilor prestigioși sau la fapte senzaţionale. Dar pasul credinţei proprii nu reușim să-l facem. Nu poate o „Summa” să fie mai utilă pentru credinţă decât o simplă frază din Evanghelie sau din bâlbâiala stângace a unui mistic copleșit de lumină. Un minuscul indiciu, un detaliu, un semn mic, pot să fie suficiente mai mult decât sute de probe și demonstraţii. O chemare discretă, observată în adâncul inimii, se poate descoperi mai convingătoare decât o discuţie doctă. Calea credinţei este deschisă de o lumină trecătoare, și nu trebuie să apară total luminată, fără vreo umbră. Ajunge puţin pentru a crede. Cineva poate să parcurgă o cale foarte lungă, continuând să caute și să întrebe fără rezultat. Apoi, într-o zi, cine știe cum, un lucru de nimic te pune în genunchi. Credinţa este un eveniment senzaţional, dar care poate să fie provocat de un eveniment aparent neînsemnat, care altuia nu i-ar spune nimic. Pentru a crede, nu este nevoie să se întâmple cine știe ce lucru. Este suficient să urmeze credinţa… Îmi amintesc de un prieten care îmi mărturisea: „nu știu cum, și nu știu pentru ce, dar într-o zi mi s-a întâmplat să am credinţă”. Această mărturie, murmurată cu voce scăzută, cu un simţ al pudorii, fără tonuri triumfalistice sau de cucerire, dar discrete, umile, mi se par mai folositoare și convingătoare decât unele convertiri afișate din abundenţă de anumiţi oameni și etalând toate „motivările”. Curios în Paradis „L-am văzut pe Domnul”. …Da, probabil apostolii ne-au pus chiar și semnul exclamării la sfârșitul frazei lor. Dar nu a fost suficient. Ar fi fost suficient să pună semne de exclamare pentru a face convingătoare o afirmaţie… Una din atâtea curiozităţi care aș vrea să mi le satisfac în Paradis (admiţând… că voi fi admis acolo) va fi aceea să-l fac pe Toma să-mi

mărturisească, care a fost prima sa reacţie după vestea descumpănitoare. Este adevărat că Evanghelia ne relatează fraza sa devenită faimoasă: „Dacă nu văd în mâinile sale semnul cuielor și nu pun degetul în locul cuielor și nu pun mâna mea în coasta sa, nu voi crede”. Eu, totuși, am bănuiala că între cele două fraze trebuie să fi fost o pauză. Ceva mai mult, diferit, decât semnul de întrebare. Tocmai timpul pentru a privi în jur, să observe un anumit aer, și mai ales să fie frământat de un gând supărător. Ceva ca: - Și apoi? Da. Ce s-a întâmplat, după? Ce s-a schimbat? Ce transformare a avut loc? Probabil Toma a rămas decepţionat de „apoi”. Nu a găsit consecinţele la care ar fi fost logic să se aștepte de la un eveniment de o așa de mare importanţă. Totul continua ca mai înainte. Ușile au rămas zăvorâte ca să păzească frica. Și atunci Toma a pretins să verifice personal. Toma îmi va spune dacă am dreptate să dau această justificare atitudinii sale. Dar eu, acum, mă simt autorizat să bănuiesc că nu a refuzat atât mărturia prietenilor săi, ci modul incomplet cu care a fost prezentat. O socotea insuficientă. Lipsea, precis, acel „apoi”… Și apoi?…

- Am participat la o veghe de rugăciune! - Și apoi? - Am făcut un drum împreună. - Și apoi? - Am organizat o dezbatere. - Și apoi? - Am frecventat un curs… - Și apoi? - Ne-am dus în pelerinaj la… - Și apoi? - Am luat poziţie împotriva avortului. - Și apoi?

- Am iscălit un document. - Și apoi? - Am stabilit o reuniune. - Și apoi? - Am întâlnit, am fost primiţi în audienţă, ne-am apropiat, ascultat,

citit… - Și apoi?

Aș putea să continui la infinit. Istoria lui Toma se repetă în continuare. Și chiar și decepţia sa, protestul său. Este prea ușor de a-l acuza de neîncredere, de a spune că nu acceptă medierea Bisericii, pretinde cine știe ce lucru. El pretinde că pur și simplu cuvintele nu încheie discursul. Este mereu un Toma care ar fi dispus de a primi vestirea. Cu condiţia ca să fie urmată de altceva. Cât de diferite ar fi cuvintele noastre dacă ar fi avut suspiciunea că cineva ar putea să ne aruce acea întrebare plicitisitoare:

- Și apoi?… Adică: vă rog, nu întrerupeţi brusc mărturia la jumătate. Continuaţi după ce aţi pus toate semnele de exclamare pe care le credeţi, dar mai ales după ce aţi închis gura… Credinţa care învinge Și credinţa care este învinsă „Și aceasta este victoria care a învins lumea: credinţa noastră” Necazul este că prea adesea credinţa noastră este învinsă. Dar credinţa care este învinsă de confruntarea cu lumea este credinţa care nu este. Când nu ne încredem în credinţă, atunci se substituie cu alte produse pe care piaţa progresului le oferă din belșug. Se recurge la alte arme mai agiornate, eficiente, avansate din punct de vedere tehnologic, mai bine adaptate la „situaţia actuală”. Mă îndoiesc că cu cât mai mult progresează mijloacele, și se caută mijloace mareu mai futuriste, cu atât mai mult regresează credinţa. Eu voi fi precaut în a lansa și aduna sfidări, așa cum astăzi se obișnuiește a se face cu dezinvoltură îngrijorătoare.

Ar fi potrivit, înainte, ca Biserica să confirme consistenţa „rezervelor” proprii ale credinţei. Este mult mai ușor de a recruta persoane disponibile pentru toate bătăliile – chiar și cele mai discutabile – decât a pretinde de la ei o disponibilitate liniștitoare în privinţa credinţei. Și atunci se înmulţesc discuţiile, se lansează mereu iniţiative noi, se construiesc scene mereu mai colosale, se proclamă, declamă și se deplâng, se ocupă poziţii considerate strategice. Și să ne gândim că ar fi suficientă puţină credinţă pentru a răsturna toate echilibrele. Ar fi suficient un sfânt, unul care crede într-adevăr, pentru a nu lăsa să doarmă nimeni (prieteni și dușmani…). Da. Credinţa este unică resursă. „Aceasta este victoria care a învins lumea…” Este inutil de a preciza că „a învinge” nu înseamnă în mod necesar a avea succes, a se impune, a predomina, a avea o greutate politică, a conta.

Duminica a 3-a a Paștelui

CURAJUL DE A SPERA

Fapte 3, 13-15 1 Ioan 2, 1-5

Luca 24, 35-48

Învierea produce mai multă frică decât moartea? Ce trebuie să mai facem? De la posibilitatea de a privi, chiar de a atinge, și până a mânca cu El. Ar fi trebuit „să știm” graţie Cuvântului (Acestea sunt cuvintele pe care vi le spuneam când eram încă cu voi…”). Au ascultat deja relatarea aventurii trăite de cei doi discipoli care mergeau la Emaus. Totuși, atunci când Cel Înviat din morţi apare, îl confundă cu o stafie. Le arată mâinile și picioarele cu semnele clare ale cuielor. Și nu reușesc să creadă nici în faţa acestei evidenţe, și de data aceasta pentru un motiv incredibil: excesul de bucurie: „Din cauza bucuriei mari încă nu credeau…” Ceva ca: prea frumos ca să fie adevărat. Adică, atunci când Dumnezeu dezamăgește, se inventează pretexte pentru a nu crede. Dar atunci când Dumnezeu ne surprinde dincolo de visele noastre, nu putem crede, presimţim o înșelăciune. Moartea dă naștere la frică. Învierea și mai mult. Crucea lui Isus sperie. Bucuria sa ne face suspicioși. Nu au curajul de a-l urma de-a lungul „căii crucii”, dar nu o fac nici în spatele „căii luminii”. Cel Înviat este angajant, incomod, mai deranjant decât atunci când predica prin sate. Poate ne-ar place alte semne. Să doarmă cu noi. Să ne lase abandonaţi în mediocritatea noastră. În schimb El insistă: „Le-a deschis lor mintea ca să înţeleagă Scripturile”. Consider că nu a fost numai o chestiune de creier. Probabil Învăţătorul a reușit să facă să cânte Cuvântul și în inimile lor. Martorii se nasc astfel. Cu muzica în suflet.

Frica de a spera „Uluiţi și înspăimântaţi…” Este semnul cel mai evident că sărmanele lor capete nu reușeau să cuprindă speranţa. Așa este și cu capetele noastre. Ele fac loc numai la speranţe minuscule, modeste. Și în număr limitat. Dar marea speranţă, cele pe măsura promisiunilor lui Dumnezeu, stăpânul imposibilului, nu reușesc s-o suporte, s-o susţină. În Evanghelie, după Înviere, se vorbește adesea de frica discipolilor. Dacă ne gândim bine, este frica de a spera. Cel Înviat ne mustră nu pentru faptul că speranţele noastre sunt excesive, ci pentru că sunt timide, ezitante, chiar pline de frică. Nu îndrăznim să sperăm destul. Ne trebuie curaj pentru a înainta pe calea credinţei. Dar ne trebuie mult mai mult pentru a ne aventura pe teritoriul nesfârșit al speranţei. Cine speră elimină cuvântul „poate” În prefaţa de la Liturghie ţâșnește o invitaţie: „Sus inimile!” Mie, uneori, îmi vine să traduc: „Dilataţi inimile voastre”. Adesea este o restricţie mentală. O. Wilde susţinea că „viciul suprem este limitarea spiritului”. Eu consider mai degrabă că adevărata problemă este dimensiunea inimii. Inima mică face ca să nu reușim să înţelegem plinătatea iubirii Domnului, să bănuim cel puţin ceea ce a predispus pentru noi, ca să ne pregătească pentru surprizele sale. Nu ne rămâne decât să cerem Domnului să curăţe temerile noastre, chinurile noastre, speranţele noastre nesigure și să ne pună în inimi speranţa sa certă. Da, pentru că avem nevoie de o credinţă solidă, dar și de o siguranţă a speranţei. Fapt este că adesea am vrea să ieșim la loc deschis. Dar ne înarmăm cu toate acoperitorile posibile, de frică să nu răcim. Acoperitoarea – sau mai bine, goliciunea – speranţei nu ne ajunge. Înainte de a alerga la mormânt, am pretinde să vedem fotografiile care documentează într-un chip categoric că este într-adevăr gol.

Pentru noi adesea speranţa înseamnă: cine știe, poate, fie, dar, să dea Domnul, în cazul că… În timp ce speranţa pascală este un da, un punct ferm. Pentru ce ne preocupăm să stabilim puncte ferme ale credinţei și nu cele ale speranţei? Și a spune că acele cuie ale Pătimirii sunt la dispoziţia noastră tocmai pentru aceasta. Pasul speranţei Și să nu vă gândiţi, vă rog, că speranţa creștină este suma atâtor speranţe mici umane, fărămiţate de experienţa noastră zilnică. Nu punând împreună un anumit număr de speranţe cu minusculă se obţine Speranţa cu majusculă. Aceasta reprezintă depășirea la infinit a speranţelor mici și slabe. Între ele este o separare, un abis: cel al mormântului lui Cristos. Speranţele mici stau cu prudenţă aici. Și chiar puse la un loc, luându-se de mână, nu vor reuși niciodată să depășească acel abis. Nici măcar nu se gândesc s-o facă. Să-și închipuie dacă încearcă. Noi suntem în mod normal temători, agitaţi, suspicioși, neliniștiţi. Ne închidem în orizonturile noastre mici. Adesea ne asemănăm jucătorului care urmărește, trepidant, cu sufletul la gură, rostogolirea bilei fatidice. Omul speranţei, în schimb, găsește piatra care a terminat deja să se rostogolească și este acolo, în punctul precis unde începe marea, incredibila speranţă: la marginea unui mormânt. Speranţa ar trebui să ne facă deschiși, comunicativi, senini, liniștiţi, destinși. Cu dorinţa de a sări în sus, de a dansa, în ciuda tuturor rănilor pe care le purtăm în noi. Să deschidem ușile, chiar dacă încă nimeni nu a ciocănit. Să mulţumim chiar dacă nu am văzut încă darurile. Simţim un freamăt în trupul nostru, chiar dacă mâna Sa nu ne-a mângâiat încă. Să ieșim pe stradă nu pentru a rosti discursuri judicioase, ci pentru a cânta lipsiţi de griji. Și, în loc să ne preocupăm de pietre, să observăm iarba care crește printre stânci.

Se spune de obicei că optimistul este cineva care te privește în ochi, în timp ce pesimistul este acela care fixează picioarele. În schimb speranţa creștină se naște în ziua în care Cineva ne invită precis să observăm picioarele sale și mâinile sale: „Priviţi la mâinile mele și picioarele mele: eu însumi sunt!” Motive de speranţă Se invocă motive pentru a spera. Este drept: învierea Domnului este cel fundamental. Dar Ioan, în lectura a doua, ne oferă un altul: „Dacă cineva a păcătuit, avem un avocat în faţa Tatălui: Isus Cristos cel drept”. Eu mă simt sigur graţie acestui avocat. Căruia nu-i încredinţez apărarea mea ca să demonstreze nevinovăţia mea. Ar fi un lucru neghiob, chiar inutil. Și nici ca să-mi obţină „circumstanţe atenunate”, să prezinte că, după toate, am dobândit și merite, am făcut ceva bun. Acest avocat, în loc să-l convingă pe Tatăl, trebuie să mă convingă pe mine. Da, să mă convingă că, în ciuda păcatelor mele, eu sunt iubit de El. În loc să intervină în favoarea mea la Tatăl, trebuie să intervină pentru mine în favoarea iertării și a milostivirii lui Dumnezeu. Câtă oboseală pentru a mă convinge că Dumnezeu este mai mare decât inima mea, mizeria mea, remușcarea mea. Câtă oboseală pentru a-mi smulge acel da de acceptare a iertării sale! Nu este numai un singur Baraba În discursul lui Petru (prima lectură), este o referire la alegerea făcută de popor între Cristos și Baraba („aţi cerut ca să fie graţiat un asasin și l-aţi ucis pe autorul vieţii”). Din păcate, astăzi, Petru s-ar afla în mare dificultate. Alternativa, de fapt, nu mai este așa de simplă. Alegerile s-au înmulţit. De o parte, este mereu Cristos. Dar, de cealaltă, Baraba nu este unul singur. Rămâne faptul că noi continuăm cutezători să „acţionăm din ignoranţă” Ne lăsăm înșelaţi de aparenţe. Alegem atâtea lucruri care ne oferă ceva.

Și nu reușim să intuim că tocmai El, care apare sărac, părăsit, fără putere, cu mâinile goale, este singurul care ne poate da totul. Diferiţii Barnaba, după ce am mizat pe ei, dispar cine știe unde. În timp ce El ia pe umeri crucea și urcă acel munte spre binele tuturor. Și acolo îl putem găsi totdeauna. Ceilalţi își fac apariţia în viaţa noastră. Și, adesea, când ne deșteptăm, ei dispar. El s-a lăsat ţintuit pentru a ne face să înţelegem că nu se sustrage niciodată.

Duminica a 4-a a Paștelui

PENTRU A CUNOAȘTE TREBUIE SĂ ÎNCETINIM PASUL

Fapte 4, 8-12 1 Ioan 3, 1-2

Ioan 10, 11-18

Cuvinte și imagini A auzi vorbindu-se de păstor, oi și staul, astăzi, se simte o oarecare jenă. Sunt imagini care apar de acum mai degrabă palide și care sunt străine de experienţa noastră și de mentalitatea modernă. Desigur, este foarte greu să ne familiarizăm cu aceste simboluri, care însă făceau parte din patrimoniul istoric al lui Israel și erau ușor de înţeles din partea ascultătorilor lui Cristos. Totuși trebuie să recunoaștem că aceste cuvinte care însoţesc acele imagini un pic palide păstrează intactă prospeţimea lor și transparenţa semnificaţiei. „Bun”, „a oferi viaţa”, „a cunoaște”. „a conduce”, „a aduna”, sunt termeni care aparţin limbajului nostru și posedă o mare forţă evocativă. Aspectul de criză Este util, înainte de toate, să așezăm fragmentul în contextul său, pentru a fixa apoi unele puncte caracteristice, urmând analiza lui J. Becquet. Pagina evanghelică a Bunului Păstor este constituită din 21 de versete pe care liturgia le desparete în trei, una pentru fiecare an din cele trei cicluri (1-10; 11-18; 19-30). În această duminică din ciclul B ne este propusă secţiunea a doua. Textul se înscrie în criza care, cu ocazia sărbătorii Corturilor, opune într-un chip mereu mai aspru pe Isus și pe capii iudeilor, și care în episodul vindecării orbului din naștere va ajunge la un punct dramatic. Deci textul se poate citi în legătură cu Pătimirea de acum apropiată. Este vorba de un fel de parabolă, cu totul polemică, care împrumută o imagine luată din viaţa reală, dar a cărei semnificaţie poate să fie

înţeleasă numai dacă se transferă pe un plan spiritual, cu o referire marcată de persoana lui Isus. În această parabolă, mai mult, imaginile sunt trei: poarta, păstorul, oile. Este evident că totul este construit încât să pună în evidenţă figura lui Isus ca Bun Păstor (care este chiar tema textului de astăzi). Cristos, în opoziţie cu „mercenarii” – care sunt responsabilii religioși din timpul său – afirmă că este Bunul Păstor. Și trasează liniile caracteristice ale rolului său pastoral:

- a dărui viaţa pentru turma sa - a cunoaște pe fiecare oiţă - a realiza o reunificare ecumenică.

În sfârșit Isus conduce totul la izvorul ultim al misiunii sale: propriul raport privilegiat de comuniunea cu Tatăl, semnul libertăţii. Între mercenar și păstor Este vorba, așa cum apare evident, de o sinteză de teologie pastorală, pentru care putem să punem în evidenţă unele elemente. Fragmentul aparţine genului de auto-revelaţie, dragă lui Ioan. Spunând „Eu sunt Păstorul cel Bun”, Isus prezintă propria persoană în raport cu misiunea sa specifică. Prin contrast, este trasată figura „mercenarului”, care se distinge de cea a tâlharilor și a hoţilor despre care s-a vorbit la început. Mercenarul nu este în mod necesar unul care este pătat de păcate grave. Este mai degrabă un individ care nu se compromite, nu se lasă implicat total în viaţa și salvarea oilor, care sunt astfel abandonate în voia dușmanului. În sfârșit, ia o atitudine de străin, este incapabil de a se alinia decis de partea oilor. Astăzi i-am numi meseriaș. Prin aceasta ceea ce face diferenţa dintre mercenar și Păstor este legătura profundă care leagă pe Păstor de oi. Este o chestiune de comuniune de viaţă, exprimată de verbul „a cunoaște”. Nu pur și simplu un raport intelectualist sau birocratic, ci de o relaţie existenţială, dinamică. Aici Păstorul, datorită poziţiei sale unice, are un rol de mediator. Pe de o parte, este legat intim de Tatăl, cu care comunică viaţa. Pe de altă parte, își asumă condiţia umană, graţie căreia este în comuniune de

viaţă cu oamenii. Cunoașterea Tatălui și intimitatea cu El. Cunoașterea oamenilor și dăruirea propriei vieţi pentru ei. Sunt aspecte inseparabile ale rolului lui Isus. Ţarcul este o persoană De notat, în sfârșit, că punctul de adunare pentru oile care stau afară nu este un loc particular (staulul unde stau oile „sale”, adică Biserica), ci iubirea revelată în Isus și proclamată de Cuvântul său, sau mai bine de glasul său. „Prin Moartea și Învierea sa, Isus a voit să dea viaţă unei Biserici care să nu mai fie un staul precum comunitatea Vechiului Testament, ci o adunare ecumenică universală: o unitate în pluralitate, printr-o comuniune de iubire în jurul Cuvântului unicului Salvator. Astfel, aparţin turmei chiar și oile care sunt în legătură cu Cristos într-un chip interior, chiar înainte de a se manifesta printr-o apartenenţă vizibilă la Biserică” (G. Becquet). Iată atunci de ce Biserica trebuie să interpreteze rolul propriu și să exercite misiunea proprie nu ca o putere, ci devenind o forţă de atracţie graţie iubirii care manifestă, propria viaţă interioară, stilul de dăruire, libertatea. Cu trecerea anilor, din fericire se încetinește pasul… Este riscul, ca în această duminică, să se producă, în biserică, un fenomen straniu. Pe de o parte păstorul care suspină mintal: o dacă oile mele ar fi un pic mai docile, un pic mai puţin distrate și risipite, mi-ar da de-a dreptul o bunăvoinţă, dacă ar asculta de chemările mele, nu ar alerga înapoi la toţi îmbietorii care sunt pe piaţă… Pe de altă parte, mulţi parohieni care își închipuie mai mult sau mai puţin astfel: o dacă preotul ar fi așa și așa… s-ar interesa un pic mai mult… dacă ar fi de găsit… dacă ar fi un pic mai puţin atașat de bani… ar evita să… nu s-ar lăsa condiţionat de…și așa mai departe. Fiecare dintre noi se arată foarte abil în a face examenul de conștiinţă al altora, să admită păcatele aproapelui, în a-și bate pieptul vecinului. Care este un joc mai degrabă neghiob, lipsit de lealitate. Dincolo de polemici, aș vrea să arăt unele posibilităţi de cunoaștere reciprocă.

Mî gândesc, în privinţa păstorului, la parohul meu. Când a venit, era tânăr și umbla în reverendă, se arăta un pic prea sigur de el și de metoda pastorală proprie, chiar distant, cu o oarecare încăpăţânare și duritate prea mare. Satul meu este așezat pe o colină din Monferato. În vărf, frumoasa bisrică parohială alături de castelul antic. În fundal, o capelă deosebită a Maicii Domnului, de formă rotundă. Cele două extreme legate de o stradă lungă mai puţin de doi kilometri și abrupt în partea de la început. În primii ani, atunci când mergea să celebreze la capela „Madonei”, parohul meu parcurgea acea stradă (atât la dus cât și la întors) cu pas soldăţesc, într-un sfert de oră. Abia saluta persoanele, dacă nu putea să facă altceva, și mergea drept înainte. Se arăta supărat dacă cineva îl oprea, dar erau puţini cei care îndrăzneau. El părea că are mereu lucruri mai importante de care să se ocupe. Cu trecerea anilor, anumite asperităţi s-au îndulcit și semnul cel mai evident era dat de timpul de parcurgere a distanţei, care devenea mereu mai lung. Se oprea, stătea de vorbă cu plăcere, își permitea opriri ample, întreba persoanele, intra în case, inventa pretexte pentru a păși pragul magazinelor. Nu era numai pentru a-și trage răsuflarea sau pentru a calma un pic ritmul inimii slăbite, care îi rărea vizibil pasul. Se oprea să înveţe arta de „a cunoaște” oile sale. Și acel parcurs interminabil reprezenta o ocazie de a nu le pierde. O oaie se prezintă Îmi imaginez apoi că, în această duminică, o oaie ia iniţiativa de a da știri despre sine. Mai mult sau mai puţin așa: „Dragă păstorule, îmi permit să-ţi adresez acest bilet, ca astfel să ai posibilitatea de a mă cunoaște un pic mai bine. De fapt consider că este inutil să mă plâng că parohul nu ne înţelege, dacă nu ne preocupăm să-i oferim cel puţin unele elemente care să-i permită să știe ceva despre noi și de lumea noastră. Nu mă refer, evident, la date de registru și statistici (știu că are un computer, dar îmi refuz să admit ca fizionomia turmei sale să apară pe acel cadran).

Deci, eu sunt o oaie printre atâtea. Dar cu un chip și un nume precis. Și mi-ar place să fiu mereu recunoscută în unicitatea mea. Chiar și atunci când dumnevoastră vorbiţi în mod necesar la toţi oamenii, aș dori să am senzaţia că mă distingi între alţii și te adresezi mie personal. Sunt echipat cu un cap, un pic dur, o recunosc. Dar ţin să-l port sus. Nu renunţ la posibilitatea de a pune în funcţie creierul, din moment ce Cineva mi l-a dăruit pentru ca, presupun, să nu rămână neutilizat. Pentru aceasta încerc să mă gândesc, să raţionez, să discut, să-mi fac o idee personală despre diferite lucruri, inclusiv cele religioase. Sper să nu vă displacă. Simt că aparţin unei comunităţi. Dar nu am complexul turmei (să aplaud la comandă, să spun da totdeauna și oricum, să mă las târât de curent, să adulmec aerul care adie). Și sunt sigur că Dumnevoastră remarcaţi diferenţa. Admit că uneori mormăi, acuz, mustru și mă vait ușor, mă plâng, chiar mă înfurii. Dar, în fond, mă implic când trebuie, și mă gândesc că v-am oferit suficiente dovezi în această privinţă. Oricum, consider că este mai bună o ascultare un pic dificilă (eram să spun „rebelă”, dar Dumnevoastră mă înţelegeţi în mod just), decât dezinteresul și apatia. Mai bună este vivacitatea, chiar un pic incomodă, decât plictiseala. Mai bună este o prezenţă critică decât lipsa de angajare. Este mai bun dezacordul inteligent decât servilismul idiot. Un cap care gândește ajută mai mult decât un cap care se bălăbăne. Aș vrea numai să vă implor, iubitul meu păstor. Mergeţi totdeauna, hotărât, în fruntea turmei. Modul cel mai eficace pentru a ne mâna este de a sta înainte, chiar mai în faţă. Și dacă eu încetinesc pasul, Dumnevoastră să-l iuţiţi. Dacă protestez că n-o fac, că este prea mult, cereţi mai mult. Dacă cedez somnului, nu-mi intonaţi nani nani, ci daţi-mi o scuturătură zdravănă. Mai ales, nu ţineţi seama de identitatea „păstorului ideal”, făcut după chipul și asemănarea noastră, pe care eu și atâţia ca mine ne încăpăţânăm s-o trasăm. Mulţumiţi-vă să fiţi voi înșivă: adevărat, autentic, de recunoscut prin acel glas „al său”, inconfundabil ca faţa sa, chiar dacă nu prea lustruită.

Nu vă preocupaţi să fiţi popular, să apăreţi seducător. Nu vă cer să fiţi cum îmi place mie. Mi-ajunge să știu că faceţi totul pentru a fi cum vrea Unicul Păstor. Nu vă așteptaţi de la mine la consensuri entuziaste. Așa cum nici eu nu pretind să fiu răsfăţat de Dumnevoastră. Să căutăm mai degrabă să fim serioși împreună. Și dacă uneori aveţi bunăvoinţa de a face un mic semn al crucii pe frunte, să știţi că accept cu plăcere. Cu condiţia ca să mă ajute să ţin totdeauna capul sus. Se vede mai bine, și mai departe, cu capul ridicat…”

Duminica a 5-a a Paștelui

ROADELE NU RĂSAR ÎN GURĂ

Fapte 9, 26-31 1 Ioan 3, 18-24

Ioan 15, 1-8

Între productivitate și fecunditate Sunt cel puţin două contradicţii care se întâlnesc în lecturile de astăzi. În relatarea din Faptele Apostolilor suntem asiguraţi că „Biserica era în pace în toată Iudeea, Galileia și Samaria; ea creștea și umbla în frica de Domnul, plină de mângâierea Duhului Sfânt”. Însă, cu puţin mai înainte, ni se spune că Saul, chiar în comunitatea de la Ierusalim, se afla în faţa unui zid compact de neîncredere, de suspiciune, și chiar de frică, este pusă în discuţie calitatea sa de discipol. Este bine pentru el că Barnaba, cu prestigiul său, reușește să garanteze pentru el și este acceptat. Ceea ce nu împiedică pe unii convertiţi din iudaism să atenteze la viaţa sa, pentru aceasta este constrâns să scape, plecând mai întâi la Cezarea și apoi la locul său de naștere, Tars. Altă contradicţie care apare este cea a exigenţei de „a aduce rod”, referindu-se la fapte, și de „a rămâne în El” împreună. Pare că trebuie pus de acord dinamicitatea cu staticitatea, a împăca „productivitatea” cu interiorizarea, a insista asupra vizibilităţii și, în același timp, asupra misterului unei vieţi care se dezvoltă în profunzimile cele mai secrete. Să pornim de la acest ultim punct. Experţi în vorbării „Fraţilor, să nu iubim cu vorbele și cu limba, ci cu faptele și în adevăr”. Avertismentul lui Ioan (lectura a doua) este atât de oprtun astăzi. Trebuie să recunoaștem că este o predominare a cuvintelor, formule mai mult sau mai puţin scânteietoare, dezbateri, diagnostice la nivel psihologic și sociologic, faţă de faptele și intervenţiile concrete.

Cuvinte peste cuvinte – vorbite și scrise – și alte vorbe pentru a explica pe cele precedente pentru a introduce un alt potop de cuvinte. Vorbe și discuţii și polemici pentru a justifica absenţa faptelor sau de-a dreptul pentru a le inventa (când nu sunt). Atunci când cineva ne întreabă: „Unde eraţi când… De ce nu aţi făcut…?”, este nelipsit un oarecare apologet supărat care se obligă să precizeze: „De atunci am spus deschis… Este propus un document care vorbește clar… Informează-te!” Să nu ignorăm că acuzatorul vrea să cunoască faptele, nu vorbele sau proclamaţiile. Gura foarte adesea ia locul mâinilor. Sunt unii care etalează cu dezinvoltură definiţii, propuneri operative (dar mereu trebuie să fie alţii care să lucreze…), „analize corecte ale situaţiei”. Mi se întâmplă să aud persoane care se exprimă astfel: „Trebuie să luăm în mână acea problemă”. Și cei interesaţi intuiesc, cu descurajare, că problema lor, nu este pusă în mâini, ci ajunge pe buze sau într-o fișă a acelor experţi. Nu va fi luată în mâini niciodată… O iubire foarte discutată Trebuie să recunoaștem. Adesea iubirea noastră este discutată, cântată, strigată. Chiar și caritatea este practicată de atâţia aproape exclusiv cu gura. Și, în schimb, nu ajunge să spunem. Nu este suficient să proclamăm. Nu putem să ne mulţumim să declarăm solemn, să facem referiri la documente. Nu ajunge să cântăm, nici în cadrul lirugic. Sunt comunităţi evlavioase unde rugăciunile și cuvintele melodiilor, pline de iubire și afecţiune, coexistă cu diviziuni, rivalităţi, invidii, ranchiună, răutate în cadrul acestei comunităţi. Nu cel ce zice iubire iubire… „A fi în…” mod just În fragmentul din Evanghelie, care face parte din „discursurile de adio”, este o expresie care se repetă cu insistenţă „A fi în…” În Bisrică sunt persoane și comunităţi care, efectiv, sunt în. Dar nu este în indicat de Isus, și care se referă la raportul particular dintre mlădiţe cu viţa de vie.

Sunt oameni în agitaţie continuă, în frenezie apostolică, în treburi multe, mereu în întârziere și deci alergând, în mișcare continuă, în undă pe toate reţelele radio-televizate, în prima pagină de pe jurnale, în contact cu personaje importante, în așteptarea cu nerăbdare de finanţări pentru opere, în căutare spasmodică de popularitate… „A fi în”, astăzi, înseamnă a avea succes, a frecventa oameni care contează, a se impune atenţiei, a se bucura de prestigiu, a sta pe creasta valului, a fi în pas cu modele. Sunt păstori de negăsit și in-disponibili. Cunosc personal membri de comunităţi mereu în reuniuni, în dezbateri, în călătorie, în-tervievaţi. Este greu să auzi că cineva este în rugăciune, în tăcere, în meditaţie, și cel puţin (să dea Dumnezeu) în repaus. Isus, în schimb, poruncește: „Rămâneţi în mine și eu în voi”. Ceea ce este contrar cu un anumit activism exasperat, cu un eficientism plăcut, și un anumit stil managerial. Qvietismul – cum remarca p. Ernesto Balducci – „este o eresie mică foarte aproape de un mare adevăr uitat”. Și adevărul uitat este cel care trebuie să garanteze opriri prelungite în acţiunea noastră, de a regăsi rădăcinile, de a restabili contactele vitale, „a fi primiţi” de Dumnezeu, de a deschide porii și vasele pentru ca să poată circula seva divină, a lăsa să fie „infectat” sângele nostru de bacilul Cuvântului. Există o diferenţă substanţială între pasivitate și inerţie. Între a fi în pace și a sta în pace. Între docilitate și iresponsabilitate. Odihna mistică sau contemplativă este un da. În timp ce lenea este un nu. Atunci când mă întâlnesc cu anumite personaje care gâfâie, îmi vine să mă rog în mod spontan: „Dă-le lor, Doamne,un pic de odihnă chiar de pe acest pământ…” Clarificări Rămân unele puncte de subliniat. 1 – Înainte de toate, trebuie să înţelegem cuvântul „rod”. El înseamnă trei lucruri:

- ieșirea salvifică definitivă;

- Iubirea (altoirea în viţă care este Cristos este în vederea producerii roadelor de iubire);

- Eficacitatea și fecunditatea misiunii. 2 – Trebuie pus în evidenţă iniţiativa Tatălui, la care trebuie să se îndrepte orice misiune. El apreciază rodul și decide ceea ce este necesar pentru a se coace. Din partea viţei, este vorba de a ne lăsa în mâinile Tatălui, de a ne abandona în grija Viticultorului (inclus fiind și curăţatul dureros, care nu este numai o operaţie estetică, ci o nemiloasă reducere la esenţial), de a ne pune la dispoziţie. Tatăl taie ceea ce este prea mult. Și elimină ceea ce este insuficient. Dar între cele două operaţii este o diferenţă abisală. În primul caz, de fapt, vrea să asigure o mai mare fecunditate. În al doilea, este o condamnare severă la sterilitate. Noi, totuși, suntem mlădiţe altoite în El. Viaţa creștină nu este niciodată independentă. 3 – „A nu aduce roade” aici, nu este imputată unei serii de circumstanţe nefavorabile, dificultăţilor externe de orice fel, ci datorită unei voinţe rele. 4 – Cine nu aduce rod, îi lipsește și pe alţii de rodul la care au drept și care trebuie să le fie destinat. Adică, nu mai este o chestiune strict personală. Suntem în context comunitar. Viaţa spirituală a fiecăruia nu determină un circuit intimist, ci o reţea de coresponsabilitate. Contemplaţia – observa un călugăr înţelept – nu constă în a scărpina sau mângâia pielea, fără a ajunge vreodată să facem ceva concret și util pentru alţii… 5 – Nu s-a spus că noi suntem în stare să recunoaștem rodul ca atare. Unul poate avea impresia că nu aduce rod, că nu face nimic bun, că observă un sens dezolant de faliment. Trebuie să ne convingem că nu avem noi controlul situaţiei. Bilanţul lui Dumnezeu este mereu misterios, verificat după măsuri total diferite de ale noastre. Totul este învăluit în mister. 6 – Chiar și operele Bisericii trebuie să fie înrădăcinate în terenul invizibilului, în dinamismul Duhului Domnului. Atunci când anumite iniţiative și anumite rezultate sunt explicabile omenește, graţie

mijloacelor folosite, și apar foarte evidente și publicate, este un motiv de a ne îndoi că sunt roade așteptate de Isus. Există o „producţie”, chiar îmbelșugată, chiar de practici religioase, sau de opere pioase, care pot să fie opuse „fecundităţii” evanghelice. Nimicul este Totul Și subliniem, evident, declaraţia decisivă: „Fără mine nu puteţi face nimic”. Este vorba despre una din afirmaţiile cele mai radicale din întreaga Evanghelie. Isus nu spune „fără mine, veţi obţine rezultate modeste sau precare”. Nu: nu veţi face „nimic”, nu „puţin”. Structura omului este esenţial deschisă spre Dumnezeu. Pentru aceasta existenţa sa este bazată pe ascultarea de Dumnezeu. Dacă omul se închide, se socotește autosuficient, se sărăcește, devine steril. Deja Prologul afirmă categoric: „Fără de El nimic nu a fost făcut din ceea ce există” (In 1,3). Numai dacă rămânem în Unicul Necesar, avem certitudinea de a avea toate ca dar. Nu i se dă nimic celui care se rupe de Tot. Orice activitate, în afara Lui, este sterilă. Orice muncă, fără El, este un efort inutil. Ar fi potrivit să ne amintim ironia șfichiuitoare a profetului, care alungă impetuos iluziile noastre de protagoniști neconcludenţi: „Am zămislit, am simţit dureri ca și cum ar fi trebuit să naștem: era numai vânt; nu am adus mântuirea ţării și nu s-au născut locuitori în lume” (Is 26,18). În afara Lui, totul este moarte, chiar dacă ia aspectul de opere grandioase și importante. Sunt numai aparenţă de viaţă, nu o viaţă reală. Baloane de săpun, nu flori care conţin sămânţa. Atunci orice acţiune devine activism zgomotos, orice construcţie distrugere, orice cuvânt vorbărie goală. Este vorba de legea fundamentală pentru Biserică. Suntem în faţa unei dependenţe de a trăi în credinţă.

Sau se sprijină pe Cristos, sau Biserica se sprijină pe ea însăși, pe sprijin uman, și deci construiește în gol. Etichete de nestârpit Se naște spontan o întrebare mai degrabă neliniștitoare: Este posibil ca acea comunitate din Ierusalim să nu fie informată despre un fapt răsunător ca aceea a convertirii lui Saul? Exegeţii recurg la diverse subterfugii pentru a ieși din încurcătură: nu toate convingătoare, unele foarte subtile pentru a fi credibile. Desigur, situaţia în care se găsește Paul apare paradoxală. Neprietenii săi iudei îl ostracizează, îl acoperă cu ura și dispreţul lor, considerându-l un trădător. În timp ce noii fraţi se trudesc să-i recunoască titlul de apostol și chiar de creștin. Fără a intra în adâncul problemei de care am amintit la început, consider că trebuie recunoscut că Paul a fost mereu un personaj incomod pentru toţi, puţin acomodabil, cu un temperament dificil, cu idei și iniţiative îndrăzneţe și de-a dreptul riscante. Este aproape inevitabil că în privinţa sa să fie determinate, din partea cuiva, o criză de respingere, au fost preveniri, s-au declanșat piedici, s-au aprins antipaţii feroce, s-au alimentat prejudecăţi despre trecutul său nu prea sigur. Paul a cunoscut o oarecare marginalizare, a observat o atmosferă de suspiciune și de antipatie în privinţa sa în interiorul comunităţii. Trebuie să fi simţit o „supraveghere specială”. Și aceasta nu numai în primele timpuri, cum s-ar putea crede, anticipând data venirii sale la Ierusalim (el, în fragmentul autobiografic din Gal 1, 18-20, vorbește de o vizită a sa la Ierusalim care a avut loc după trei ani de la convertire!). Pe de altă parte, chiar și noi observăm adesea că este mult mai ușor să cunoaștem persoane cu aspectele lor negative, puţin recomandabile, decât cu cele pozitive. Este greu să luăm act în mod onest despre o realitate prezentă diferită de cea pe care de acum am sistematizat-o în casetele judiciare mentale. Anumite etichete sunt de neeliminat. Anumite persoane rămân „prejudiciate” pe viaţă.

Prezentul, transformarea care a intervenit nu este luată nici în considerare. Contează numai trecutul. Pentru aceasta o persoană este judecată pentru ceea ce a fost (sau credem că a fost), nu pentru ceea ce este sau cel puţin ar putea fi. Suspectăm tot răul posibil. Este greu să suspectăm binele, chiar dacă este real.

Duminica a 6-a a Paștelui

UN DUMNEZEU CA PRIETEN

Fapte 10, 25-27. 34-35. 44-48 1 Ioan 4, 7-10 Ioan 15, 9-17

Lucruri de crezut… Liturgia de astăzi ne încredinţează o serie neîntreruptă de vești bune, și aș vrea să văd dacă vreun predicator cunoscut de mine reușește chiar în această duminică să avertizeze sever, să acuze, să dojenească cu asprime, să învinuiască, să prezinte scenarii apocaliptice… Ar fi suficientă fraza pe care o citim în Evanghelie, „Așa cum Tatăl m-a iubit pe mine, tot astfel și eu vă iubesc pe voi”, pentru a elibera o undă de tresăltare capabilă care să ne răstoarne. Și ar fi suficient să facem să răsune în profunzimea fiinţei noastre acea afirmaţie, „voi sunteţi prietenii mei…”, pentru a aţâţa un moto de o surpriză uimitoare, așa încât să ne lase uluiţi. Vă daţi seama? Avem un Dumnezeu ca prieten. Domnul mă consideră și mă tratează ca prieten. Am fost „ales” chiar pentru a fi prietenul său, nimic mai puţin. Și apoi încă: „Dumnezeu este iubire”. Ca și cum n-ar fi suficient, iată îndată o precizare esenţială, care schimbă toate perspectivele: „Nu noi l-am iubit pe Dumnezeu, ci El ne-a iubit pe noi și l-a trimis pe Fiul său ca jertfă de ispășire pentru păcatele noastre”. Adică, a lichidat, odată pentru totdeauna, toate datoriile noastre, vechile noastre înclinaţii. Suntem în faţa unei iubiri gratuite, nemotivate. Să nu fim obișnuiţi, capabili de fărâmiţare în morișca banalităţii și a cunoașterii vechi, ci a revelaţiilor celor mai uimitoare, a noutăţilor celor mai senzaţionale, trebuie să dăm drumul unei bucurii de nestăpânit. Și chiar în biserică, dacă nu devenim mereu statuiete imperturbabile, trebuie să ne bucurăm cu ochii și să ne înfăţișăm cu un chip transfigurat de lumina acelei informaţii incredibile: „Ai auzit?… Am înţeles bine?… Sunt lucruri din altă lume… Cine a mai îndrăznit vreodată să-și imagineze realităţi de acest fel?…”

După o expresie populară, ar trebui să exclamăm: „Lucruri de necrezut…” Și, dimpotrivă, acestea sunt „lucruri de crezut”. Și chiar descoperirea lui Petru, după care „Dumnezeu nu face diferenţă între persoane, dar cine se teme de el și practică dreptatea, la oricare popor ar aparţine, este primit de El”, ar trebui să ne bucure inima fără măsură. Ar fi suficiente aceste „vești”, admiţând că le ascultăm cu atenţie și le luăm în serios, pentru a ne face să ieșim afară din strâmtorările unui creștinism strâmt, tremurător, plicticos, pedant, ursuz, ranchiunos în privinţa altora. Din lecturile din această duminică, într-adevăr, reiese o viziune a vieţii creștine extrem de pozitivă, bogată în culori, senină, caldă, animată, bucuroasă, deschisă, cu o respiraţie largă, și în pas de dans. Izvorul nu recuperează apele proprii În fragmentul din Evanghelie, deși ne îndeamnă cu fraze confidenţiale, în abandonarea lui Isus în revelaţiile cele mai chinuitoare și în recomandările cele mai apăsătoare, se notează o logică riguroasă. Pe de o parte, este iubirea Tatălui faţă de Fiul, care „constrânge” la rândul său pe Isus să iubească pe discipoli. Pe de altă parte, este iubirea lui Isus faţă de discipoli, care „constrânge” pe aceștia ca să-l iubească la rândul lor, așa cum El ne-a iubit. Isus revarsă în mod necesar asupra noastră iubirea pe care o primește de la Tatăl. Și noi, la rândul nostru, trebuie să revărsăm în mod necesar asupra altora iubirea care ne este oferită de Isus. Iubirea faţă de discipoli constituie (împreună, natural, cu iubirea faţă de Tatăl, pentru că între cele două există o reciprocitate perfectă) răspunsul lui Isus la iubirea Tatălui. Și iubirea faţă de fraţi este răspunsul nostru, inevitabil, la iubirea care ne este dăruită de sus. „Așa cum eu v-am iubit pe voi…” Isus nu spune: „iubiţi-mă”, ci „iubiţi-vă”. Nu cere nimic pentru sine, ci numai pentru alţii.

Dumnezeu nu este un centralizator, un acaparator. Din partea sa este un dinamism expansiv al dragostei universale, ale cărei unde înaintează mereu mai departe. Izvorul nu pretinde să recheme la sine apele. Acestea trebuie să se răspândească… Dumnezeu nu vrea „să recupereze” iubirea proprie, așa cum un izvor nu recuperează apele proprii. Iubirea dintre noi este răspunsul necesar la iubirea sa. Mai mult, este unicul fel de a răspunde la iubirea sa. Seriozitatea prieteniei Dar să ne oprim asupra temei prieteniei. Învăţătorul ne trasează liniile fundamentale. Să le vedem. Înainte de toate, disponibilitatea de a dărui viaţa: „Nimeni nu are o iubire mai mare decât aceasta: de a-și dărui viaţa pentru prietenii săi”. Afirmaţia se aplică, în principal, lui Isus: „Eu sunt păstorul cel bun; păstorul cel bun își dă viaţa pentru oi” (In 10,11). „Din aceasta am cunoscut iubirea: El și-a dat viaţa pentru noi” (1 In 3, 16). Se poate da ceva, dar este vorba de un dar limitat, din moment ce este mereu posibil de a da ceva mai mult. Numai darul vieţii este nelimitat. După aceea, nu mai este nimic de dăruit. Când se dăruiește viaţa, să dăruiește tot ce avem. Așa cum notează A. Von Speyr, atunci când se dăruiește viaţa, nu se oferă numai suma anilor care rămân de trăit, ci se dă ceva care atinge infinitul, eternitatea. Și se dăruiește chiar și ceea ce a fost. Trebuie să fim conștienţi că Isus pronunţă aceste cuvinte în imediata apropiere a Pătimirii. Nu se poate uita că Isus își va dărui viaţa proprie într-un context de singurătate și de abandon. Nu totdeauna darul vieţii are o aură de glorie, așa cum înţelegem noi. Adesea este o suferinţă aspră, neînţelegere (este suficient să ne gândim la episcopul Oscar Romero și la jertfa sa care nu a fost recunoscută până acum în plina sa valoare de mulţi oameni), uneori chiar se observă un sens de faliment.

Desigur, formele darului vieţii sunt diferite, și Dumnezeu le stabilește, nu depind de alegerea noastră. Există martiriul, adică un act scurt și unic, care însă manifestă o întreagă orientare a existenţei. Dar este și dăruirea de fiecare zi, care nu are nimic eroic în aparenţă. Este o problemă, normal, nu de a muri, ci de a trăi pentru alţii, de a nu ne aparţine, de a nu putea dispune de timpul propriu. De multe ori chiar această dedicare zi de zi, într-un cadru absolut ordinar, este mai dificilă decât de a muri. În teritoriul prieteniei, întâlnirea dintre două voinţi în iubire Și apoi ascultarea, adică concordanţa dintre două voinţi în iubire: „Voi sunteţi prietenii mei, dacă veţi face ceea ce eu vă poruncesc”. Trăim statutul de prieteni dacă punem în practică ceea ce Isus a poruncit: iubirea reciprocă. Prietenia cu Domnul, așa cum am arătat deja, nu o trim într-un cerc strâmt. Numai dacă se actualizează iubirea fraternă ne putem considera „intimi” cu Domnul. Isus, deci, pune o singură condiţie pentru prietenia sa: ca noi să luăm în serios exigenţele sale. El însuși, de altă parte, demonstrează că ia în serios prietenia înfruntând pentru noi calea crucii. Numai așa se anulează distanţele. Desigur, ascultarea se încadrează exclusiv într-o perspectivă de iubire, care rămâne și fundamentul său ultim. În Biserică, se poate porunci exclusiv în iubire. Și se poate asculta numai în iubire. Totuși, când porunca nu este dată din iubire, ascultarea trebuie să vină din iubire. Legea comunicării Al treilea aspect care caracterizează relaţia de prietenie cu Isus cu discipolii este dată de confidenţă: „Nu vă mai numesc slugi, pentru că sluga nu știe ceea ce face stăpânul; dar v-am numit prieteni, pentru că tot ce am auzit de la Tatăl v-am făcut cunoscut vouă”.

Această trăsătură a prieteniei, așa cum ne descoperă R. Fabris, este inspirată de modelul cultural grec-elenistic. Într-adevăr un element distinctiv al prietenilor, după Aristotel, care propune un simţ comun, este că între ei totul este în comun. Opoziţia între slugi (douloi, literal, sclavi) și prieteni (philoi), nu este atât de evidentă pentru mentalitatea iudaică. În textele biblice, „servitor” echivalează cu „preitenul lui Dumnezeu”, om de încredere, fidel și drept, colaborator. Și termenul nu are nimic negativ, cu atât mai puţin de dispreţ, mai mult constituie un titlu de onoare. Deci, în fragmentul nostru, expresia lui Ioan se potrivește mai bine cu mentalitatea noastră decât cu cultura biblică. Și atunci, discipolii, tocmai pentru că sunt prieteni și nu slugi, sunt puși la curent cu proiectul, cu gândurile Tatălui. Sunt informaţi asupra conţinutului și asupra sensului misiunii lui Isus. Și sunt chiar conștienţi că, în cuprinsul acelui proiect și al acelei misiuni, le este hărăzită o parte. Avem astfel slujirea transparentă. O muncă fără participare este un proiect comun, fără o semnificaţie precisă, o finalitate clară, este ceva alienant, de-a dreptul inuman, și deci lipsește din ea bucuria. Este necesară conștiinţa de participare la o operă comună. Și este umilitor să ne gândim că nimic nu se schimbă dacă acea muncă o fac eu sau o face altul. Omul astfel este redus la situaţia de a fi un pion de schimbat, un angrenaj egal între alte angrenaje ale lanţului. Atunci când, în Biserică, se vorbește de cooperarea laicilor, trebuie să fim atenţi să nu invocăm numai colaborarea în faza executivă. Laicul trebuie să participe și la faza de proiect, să fie întrebat când este vorba de a lua decizii, de a schiţa programe, de a face anumite alegeri. Nimeni, în Biserică, nu trebuie să fie considerat pur și simplu ca un executor de ordine. Isus nu ne trateză astfel. El nu ne consideră ca niște automate religioase. Ne încredinţează însărcinări personale, chiar dacă sunt prevăzute într-un ţesut comunitar. Și nu are importanţă că cel puţin un altul poate să desfășoare acel rol mai bine decât mine. Isus mi l-a încredinţat-o mie ca unui prieten.

Pentru El nu există legea eficienţei, a randamentului, a producţiei, ci cea a încrederii. Cu El totul este clar, chiar dacă rămâne în mod necesar un fond de mister, ceva pe care nu-l înţelegem pe deplin. Totuși misterul aparţine realităţii divine, pe care nu-l putem înţelege total, și nu depinde de faptul că Isus nu ne consideră suficient „de încredere”, sau că are ceva de ascuns… Un test fundamental O viaţă creștină progresează în măsura în care se dezvoltă în noi sensul de prietenie cu Dumnezeu, până la a deveni predominant faţă de orice altă concepţie a raportului nostru cu El. Până când rămânem fixaţi pe teritoriul fricii (ca anihilaţi în faţa celui de temut), îl considerăm pe Dumnezeu ca stăpânul nostru. Îl vedem într-o optică punitivă, observăm judecata sa înfricoșătoare, și ne așezăm în faţa Lui într-o atitudine de slugi (conform sensului negativ care se dă de obicei acestui termen), înseamnă că nu am înţeles încă nimic din proiectul de iubire pe care El îl are în privinţa noastră. Putem spune că am fost atinși cu adevărat de har numai când simţim că moare în noi – sau, cel puţin, se atenuiază – spiritul de sclavi. Testul prieteniei rămâne fundamental pentru autenticitatea creștinismului nostru.

Înălţarea

UN CLANDESTIN ÎN MIJLOCUL NOSTRU

Fapte 1, 1-11 Efeseni 4, 1-13

Marcu 16, 15-20

Interzis de a sta să privești Pentru mine este o sărbătoare incomodă și dificilă. În fiecare an predica de Înălţare mă pune într-o descumpănire serioasă. Încerc, de aceea, să analizez unele elemente ale jenei mele, cu suspiciunea că fenomenul nu mă privește numai pe mine. Înainte de toate, verbul caracteristic al acestui eveniment. Fără îndoială este „mergeţi”. Apostolii nu au găsit ceva mai bun decât „să fixeze cerul”. Dar cineva s-a însărcinat imediat să-i scoată din acea poziţie greșită: „Pentru ce staţi privind la cer?…” Nu este permis, deci, „să stai să privești”. Trebuie să te miști, să mergi la drum, să ajungi „până la marginile pământului” „Mergeţi în toată lumea și predicaţi Evanghelia la orice făptură” De fapt, după cum relatează Marcu, „ei au plecat și au predicat peste tot”. Este vorba, deci, de a dobândi sensul propriei misiuni, de a avea ceva de spus oamenilor, de a proclama Vestea cea Bună în chip semnificativ pentru ei. „A merge” înseramnă „a trăi cu”, a se implica în diferite situaţii, a părăsi adăposturile sigure, a înceta de „a sta între noi”, a frecventa locurile îndepărtate, a se trezi într-o așteptare, a pune în suflet nostalgia după altceva. În loc „să stăm privind la cer”, să facem o legătură între cer și pământ. Frica de semne? Și apoi este acţiunea, mai degrabă intrigantă, a „semnelor”. Cât mă privește, nu numai că am dificultăţi însemnate în a mă prezenta în faţa altora, dar îmi este greu „să le recunosc” în cei ce cred.

Mă întreb, chiar, uneori, dacă sunt capabil să-i accept ori de câte ori mă manifest cu adevărat în faţa acelora care acceptă predica mea. Am impresia, într-adevăr, că mă preocupă serios dacă anumiţi creștini au manifestat semnele unei vindecări, descoperirea libertăţii, regăsirea sensului chemării lor. Și dacă au avut un rol activ care îi privește pe ei, dacă pretind că au luat în serios exigenţele lor, au recuperat sinceritatea limbajului, capacitatea critică, gustul curajului, bucuria spontaneităţii. …Probabil voi alerga grăbit spre adăposturi. A propo de otrăvuri În privinţa otrăvurilor și a șerpilor, trebuie să mărturisesc că mă simt mai liniștit în Africa, graţie minunatei pietre negre pe care mi-au dăruit-o misionarii. Acum mă aflu foarte puţin protejat, mai mult cu totul lipsit de apărare. Înţepăturile, mușcăturile, zgârâieturile și împroșcările cu venin de provenienţă umană (și chiar pioase), au puterea de a mă paraliza, de a mă face să plâng, să protestez, să acuz. Mă mulţumesc, deci, să reușesc, prin forţa celui Înviat, să „reciclez” în iubire toate acele realităţi neplăcute. În fond, iubirea este miraculoasa „piatră neagră” capabilă de a neutraliza efectele letale ale unor limbi malefice și de a face să răsară din răni un izvor de har. Adică, de a restitui otrava sub formă de blândeţe, răutăţile și meschinăriile sub formă de mărinimie. Trebuie să mă conving că credinţa nu scutește drumul meu apostolic de orice fel de dificultăţi, pericole, adversităţi, micimi, lucruri neplăcute. Dar îmi permite să „trec peste”. O unică limbă și diferită În sfârșit, este posibilitatea de „a vorbi limbi noi”. Nu mă obosesc să recunosc că sunt negat de anumite limbi. M-am străduit, de mai multe ori, să studiez o jumătate de duzină din ele (inclusiv spaniola, de care sunt fascinat irezistibil), dar cu rezultate dezastruoase. De acum am renunţat.

Totuși mă încăpăţânez să încerc să fac o minune de alt tip: să vorbesc o singură limbă în diferite moduri. Mă explic. Mă poticnesc de „oameni ai lui Dumnezeu” care vorbesc mereu și oarecum în același mod (chiar dacă sunt poligloţi). Limbajul lor este totdeauna același. Folosesc aceleași expresii, aceleași formule, fie că sunt într-o adunare de oameni cu credinţă matură, cât și în faţa unui ateu. La patul unui bolnav de cancer, sau într-un salon (chiar de televiziune) populat de persoane decepţionate. Expresiile lor mângâietoare ar trebui să servească fie unuia care se bucură fie unui disperat, pentru un candidat la sfinţenie ca și pentru un candidat la sinucidere. Folosesc același limbaj pentru un copil și pentru un adult, pentru o bătrânică evlavioasă și pentru o domnișoară (un pic prea) ușuratică, pentru o călugăriţă de clauzură și pentru un tânăr chinuit de problemele tipice ale vârstei, pentru un drogat și pentru o casnică ocupată cu bilanţul familiar, pentru cel bogat și pentru un șomer, pentru un intelectual problematic și pentru un om simplu, pentru cel care este înfometat și pentru cel care are preocupări legate de colesterol. Din partea mea mă sforţez – nu spun că reușesc totdeauna, dar cel puţin încerc – să învăţ un limbaj mereu nou, adaptat persoanelor pe care le găsesc din când în când. Trebuie, înainte de toate, să observăm disonanţa anumitor cuvinte, forţa altora, nota falsă pe care o produc în anumite situaţii. Să ne dăm seama că unele dintre ele sunt monede ieșite din uz, și oricum nu sunt valabile pentru toţi în același fel, nu sunt în circulaţie în orice teritoriu. Sunt cuvinte capabile să dea o rază de lumină în anumite inimi. Dar aceleași cuvinte au puterea de a o închide pe alta, poate definitiv. În cele din urmă, atunci când mi se întâmplă să însoţesc, cu o prezenţă discretă, pe cineva dintre bătrânii mei „în ceasul morţii noastre”, îmi dau seama cât este de important să găsesc, ici și acolo, un limbaj diferit, să inventez cuvinte juste, „fă-mă să înţeleg” din partea aceluia care nu mai înţelege nimic, este absent, pare să fi întrerupt comunicarea. … Și totuși. Oare nu înseamnă că „a vorbi limbi noi” constă în a descoperi punctul sensibil din fiecare?

Piatra de scandal… „Oameni în haine albe” împidică pe apostoli să „stea să privească la cer”. Totuși cineva a rămas acolo, pentru a fixa, nu atât cerul, ci o piatră. Să-mi fie permis, aici, să mă refer la un mic incident întâmplat în timpul pelerinajului meu în Ţara Sfântă. Drapelul era îndreptat spre colina numită a Înălţării și toţi făceau un cerc în jurul unei pietre care smulgea „oh” de mirare și suspine pioase. Cu o minimă bună voinţă, se putea vedea, pe acea piatră, urmele a două picioare. De aici, după tradiţie, s-a înălţat Isus, sub privirea uimită a discipolilor, pentru a se înălţa la cer, lăsând ca dar acel semn ultim al șederii sale terestre. Eu, stând în spatele lor, am murmurat cu o voce un pic prea înaltă: - Ei, dacă vrem, acele urme se pot găsi, chiar mau sigure, în diferite locuri, fără să fie necesar să venim aici… Ieșirea mea a fost primită ca o blasfemie, declanșând un cor general de comentarii asupra dispreţului, și oricum nu prea binevoitoare în privinţa mea. Ghidul mi-a aruncat o privire piezișă. Mi-am mușcat limba, dar de acum era făcută treaba, mai mult zisă. A trebuit să înghit, la predică, unele aluzii nici prea învăluite despre „scepticismul corosiv” și despre exigenţa unei mai mari umilinţe din partea unor oameni îngâmfaţi, în afara importanţei credinţei celor simpli. Seara, la hotel, însoţitorul m-a luat de o parte, cu o evidentă plăcere, cerându-mi explicaţii despre intervenţia mea care a declanșat scandal.

- Vă interesaţi poate de arheologie? – a încercat să mă cerceteze. - Vă rog, sunt un nepregătit în materie. Și apoi rămân convins că

arheologia poate să înăsprească inima. Satisfăcută, la maximum, curiozitatea, nu cred că ar contribui la creșterea credinţei. - Îmi puteţi spune, atunci, pentru ce aţi venit în Ţara Sfântă? – a insistat acela. - Așa, pentru a mă lăsa încântat de o atmosferă, de a fi pătruns de un parfum misterios, pentru a recrea scene improbabile… Nu desigur verificate, dar stimulente pentru fantezie. - Noi ghizii trebuie să facem să vadă, să-i ajutăm să înţeleagă – s-a justificat acuzatorul meu, calmându-se ușor.

- Nimic împotrivă – am recunoscut eu - . Totuși riscul vostru este acela de a vrea să spuneţi prea mult, să descoperiţi totul, să explicaţi orice lucru. În ţara lui Isus, în schimb, trebuie să închidem ochii, să ascultăm glasul tăcerii. Intuiţia sapă mai adânc decât târnacopul cercetătorilor. Fantezia iubirii se revelează mai exactă decât orice descriere amănunţită. …Și urmele pașilor Mă îndoiesc că l-am convins pe deplin. Are puţină importanţă. Este un fapt, însă, pe care în fiecare an, în ziua Înălţării, mi-l aduc aminte. Și mă descopăr, de fiecare dată, căutător de urme, dar „în altă parte”, departe de acel munte (nu mă preocup nici de a ajunge acolo cu imaginaţia). Vreau să spun că în condiţiile de viaţă modeste ale mele, cultiv pasiunea unui tip special de cercetare. A mea este o arheologie care nu privește trecutul, ci prezentul. Mă interesează să regăsesc urmele trecerii Sale în lumea de astăzi. Rămân convins, într-adevăr, că Isus circulă clandestin pe pământ (blestemând, îndrăznesc să susţin că, de când ne-a cunoscut, nu mai reușește să fie fericit fără noi, nu a mai regăsit ușa Casei). Și lasă urme în toate părţile. Sunt urmele pașilor. Mă gândesc, de exemplu, la misionari. La cei care oferă servicii celor suferinzi, aleargă în ajutorul celor nevoiași. Dar și la pașii nesiguri ai celor bătrâni. La alergările și la jocurile copiilor (și ale celor care reușesc să fie „ca ei”). Dar sunt și urme perceptibile pe chipul unor persoane care Îl întâlnesc, Îl recunosc, și sunt transformaţi de El. Mai ales sunt urme invizibile, dar care se pot intui săpate în inima unor persoane „însemnate” de prezenţa sa. Pentru a nu vorbi de „semnele cuielor” imprimate în trupul atâtor sărmani. Aș vrea să vă invit, cu glas scăzut: prieteni, rupeţi cercul din jurul acelei pietre. Evitaţi paza supraveghetorilor. Daţi-vă seama că El nu a mai părăsit pământul, nu reușește să stea departe de el.

Sunt semne peste tot. Acesta este un clandestin special. Care, în loc să ascundă urmele, le înmulţește cu scopul de a fi descoperit…

DUMINICILE DE PESTE AN

ANUL B

Duminica a 2-a de peste an

DELERGAŢIA EXPIRATĂ FACE SĂ APARĂ ORA ANGAJĂRII

1 Samuel 3, 3-10.19

1 Corinteni 6, 13-15. 17-20 Ioan 1, 35-42

Viciul soluţiilor Vine momentul de a spune, ca Samuel (prima lectură): „Iată-mă!” Fiind expirată delegaţia, trebuie să ieșim personal la loc deschis, să ne asumăm responsabilităţile proprii. De prea multe ori preferăm să fim reprezentaţi. Dăm ample procuri. Însărcinăm pe profeţi să vorbească clar în locul nostru. Pe misionari să anunţe evanghelia pentru noi. Pe sora ca să se dedice bătrânilor în numele nostru. Pe călugăriţele de clauzură să ne înlocuiască la rugăciune. Pe voluntari să se pună dezinteresat în slujirea altora tot pentru noi. Pe curajoșii apărători ai celor oprimaţi să-și riște pielea în contul nostru. Pe laicii „angajaţi” să se ocupe de acţiunile comunităţii parohiale substituindu-ne pe noi, care de obicei sunterm absenţi și străini. În sfârșit, suntem creștini „printr-o persoană interpusă”. Trăim Evanghelia „prin înlocuire” (și, natural, sunt mereu alţii care trebuie să ne suplinească). Pare că suntem capabili numai să desemnăm îndatoriri. Însărcinăm pe cineva să dea de pomană pentru a ne face buni și generoși. Facem niște rugăciuni, sau vreo practică religioasă pentru a avea grijă de treburile sufletului nostru. Facem o acţiune bună – numai una - pentru a ne garanta o conștiinţă liniștită. Încredinţăm ziarului deranjul de a se gândi în locul nostru. Încredinţăm revistei religioase furnizarea sentimentelor bune. Mai ales delegăm pe preoţi și călugări să răspundă la „chemare”.

Meseria de sfătuitori Suntem starategi sedentari neîntrecuţi. Vârâţi în adăposturile noastre comode, decidem operaţiuni riscante, ieșiri periculoase pe care alţii trebuie să le facă. Și ne scandalizăm dacă acţiunile temerare nu reușesc. Tactica studiată de noi la birou era cea justă. Și suntem chiar sfătuitori foarte abili. Pitiţi cum se cuvine, stabilim ce trebuie să spună sau să facă alţii, și cum să se comporte, la ce punct să intervină. Nimeni dintre noi nu știe mai bine să încredinţeze părţile neplăcute, rezervându-ne pe cele mai comode: aceea a spectatorului „critic”. Protestând dacă protagoniștii uită timpii și metodele „ieșirilor”, dacă un preot greșește în privinţa fidelităţii, dacă o persoană religioasă se îngrădește în mărturia sa, dacă un prieten al săracilor se compromite un pic prea mult pentru cauza dreptăţii. Să fim găsiţi în picioare Ei bine, procura nu mai este validă. Delegarea s-a terminat și nu mai poate fi reînoită. S-au sfârșit timpurile reprezentării. Nimeni nu trebuie „să vegheze” pentru a avea vise liniștite. Nimeni nu trebuie să aibă o viaţă austeră pentru a ne asigura digestii plăcute și bucurii fără remușcări. Trebuie să ne trezim. Să ne sculăm în picioare. Să alergăm la chemarea unui glas imperios. Să găsim – ca Samuel – curajul de… a ne face de găsit. Să pronunţăm acel cuvânt simplu dar angajant: „Iată-mă” Domnul așteaptă ca eu în persoană să mă decid să mă înrolez. Și nu mă limitez să încurajez și să salut călduros pe cei care pornesc în frunte. Trebuie să ne dăm seama că fiecare dintre noi este „chemat”. Nimeni nu este autorizat să răspundă în locul nostru. Ghidul este pus la o parte Norocul lui Samuel a fost acela de a avea un ghid și un sfătuitor cu înţelepciunea preotului Eli. Care nu a pretins să devină intermediar.

Nu s-a inventat rolul de „porta-voce” al Altuia. Nu a impus voinţa proprie pentru cea a lui Dumnezeu. Nu a confundat vocea Domnului cu a sa proprie. Eli a respectat vocaţia lui Samuel: Nu te-am strigat eu”. Adică: chemarea nu este a mea. Depinde de un Altul. Eu nu mă bag. Chemarea este a ta. Eu nu am dreptul de a mă amesteca. Eli a avut modestia de a se da la o parte (așa cum, în rest, va face și Ioan Botezătorul în privinţa discipolilor săi), limitându-se să pună în contact pe cel direct interesat cu Protagonistul și indicând calea de parcurs. Vedeţi-vă cu El. El trebuie să vă asculte, nu eu. El îţi va spune ce vrea de la tine. Pe El trebuie să-l urmezi. Samuel ar fi rămas pentru totdeauna într-un stadiu infantil și de lipsă de responsabilitate dacă Eli nu s-ar fi dat cu respect la o parte. Dacă bătrânul preot l-ar fi implicat în serviciul propriu și nu l-ar fi pus la dispoziţia Domnului. Un ghid, după ce a indicat calea, trebuie să aibă umilinţa de a dispărea, de a se ascunde. Este ceva mai rău decât a se substitui. Și de a pretinde să se substituie. Una înseamnă a ajuta să descopere, să discearnă. Și alta este de a cere ca alţii să meargă cu picioarele noastre, să vadă cu ochii noștri, să gândească cu creierul nostru, să se slujească de conștiinţa noastră, să adopte deciziile noastre. Eli se arată un mare educator pentru că renunţă să-și revendice responsabilitatea discipolului, să dezactiveze conștiinţa sa. Dacă ne gândim bine, nu este el care a fost deșteptat din somn de către Samuel. Ci a constrâns pe copil să se trezească. Eli se arată cel mai bun sfetnic pentru că dă singurul sfat prudent: trebuie să asculţi pe un Altul. Suntem începători Isus, celor doi discipoli ai lui Ioan Botezătorul care îi cer: „Rabbi, unde locuiești?”, le răspunde:

- Veniţi și vedeţi. Ei, suntem mișcaţi, pentru aceasta. Am reușit, chiar cu o enormă oboseală, să smulgem picioarele din terenul familiar în care eram plantaţi și am făcut primul pas în direcţia unui teritoriu de explorat cu totul. „Au mers, deci, și au văzut unde locuia” Nu întrebaţi mai mult. El se mulţumește cu aceasta. „În acea zi s-au oprit la El” Suntem începători. Începem să vedem, să învăţăm, să înţelegem ceva, să încercăm… Nu într-o zi nici într-o mie de zile se naște un creștin „gata făcut”. Înţelegem exigenţele voastre. Sunt mai mult decât legitime. De la cineva care începe să-l urmeze pe Învăţătorul se așteaptă mult, totul. Trebuie, însă, să aveţi răbdare. Așa cum are El în privinţa noastră. Iertaţi încetinelile noastre, întârzierile noastre, distanţa care ne separă încă de Evanghelie. Iertaţi deosebirea. Voi aţi vrea să vedeţi de îndată pe creștinul perfect, care nu înșală, nu compromite numele său. Vai, mă tem că așteptarea va fi lungă. „A fi creștin este o eternă promisiune, care ca atare nu este împlinită, este o tendinţă, o căutare, o luptă, un travaliu, o ciocănitură și o aspiraţie, ceva care se deschide continuu fără a fi vreodată cu totul deschis, ceva care este etern pe punctul de decolare, care vrea veșnic să iasă din acel centru unde nu reușește să fie suportabil” (A. Von Speyr). Creștinul nu este în stare să promită altceva decât mișcarea Să ne înţelegem bine. Nu înseamnă că nu vrem să menţinem făgăduinţele. Pur și simplu, unica promisiune pe care cu onestitate o putem formula este aceea de a ne mișca. Voi vă încăpăţânaţi să pretindeţi că suntem „sosiţi”. Noi suntem în stare numai să vă promitem, în fiecare zi, o nouă plecare, o reîncepere. Am făcut primii pași. Vom face mulţi alţii, vă asigurăm. Dar este imposibil să prevedem câţi mai trebuie.

Chiar pentru că acesta este un itinerar mai degrabă neobișnuit. Când ai făcut primul pas, nu fii sigur că l-ai lăsat în spate. Mâine îl vei găsi tot înainte. Primul pas, o dată făcut, rămâne încă de făcut. Și așa pentru toţi ceilalţi. Iată pentru ce, așa cum am spus, deși nu suntem fermi, rămânem mereu începători. Să rămânem cu El. Totuși încă nu i-am trecut pragul casei. Nu cereţi, vă rog, să ne comportăm ca primii din clasă. Nu suntem. Și nici nu pretindem atât. Mulţumiţi-vă cu chinul nostru, cu remușcările noastre, cu neliniștile noastre, cu încercările noastre. Mulţumiţi-vă cu nostaligia pe care o simţiţi pentru ceea ce ar trebui să fim și nu am reușit încă să fim. Mulţumiţi-vă că Cuvântul ne face să ne simţim rău, ne deranjează, ne descumpănește. Mulţumiţi-vă că purtăm numele de creștini cu capul sus (pentru că este un dar), dar și cu roșeaţă în obraji (pentru neîmplinirile noastre macroscopice). Nu cereţi, vă rog, certificatul de bună purtare. Nu suntem mai buni decât alţii. Mărturisim, totuși, că nu ne mai suportăm așa cum suntem, și vrem să fim diferiţi. Mai apropiaţi de El, și deci nu prea departe de așteptările voastre. Nu măsuraţi, vă rog, calea străbătută, nu fixaţi punctul în care am ajuns. Număraţi mai degrabă rănile noastre, recunoașteţi vânătăile noastre. Da, o știm, suntem condamnaţi de cuvintele noastre. Cei înţelepţi, cei prudenţi, pun cuvintele juste la sfârșit. Noi, din păcate, avem cuvintele ca punct de plecare: „La început era Cuvântul”. Și, prinși, târâţi de Cuvânt, nu știm unde trebuie să meregem să ne batem, și ne târâim cu stângăcie de-a lungul căii inaccesibile. „Veniţi și vedeţi…”

Dacă rupeţi hainele judecătorului care condamnă în baza vinelor chiar prea evidente, și veniţi chiar și voi să vedeţi, vă veţi da seama cât de arzătoare este acţiunea noastră. Nu staţi să povestiţi lipsurile. Recunoaștem „lipsurile”. Da, „ne lipsește” atâta cale. Chiar dacă cineva dintre noi, din imprudenţă, are atitudine de campion, nu ne obosim să recunoaștem că nu am ajuns încă. Am făcut câţiva pași. Și mâine îi regăsim în faţa noastră, și nu în spate… „Am venit” și „am văzut”… că ne așteaptă multe plecări. Chemaţi, dar încă nenăscuţi… Înșfăcaţi de Cineva, și totuși foarte departe. Cu glasul scăzut vă putem garanta că nu ne-am întors sptele. Cultul trupului Sună de-a dreptul surprinzătoare unele afirmaţii ale lui Paul: „Trupul nu este pentru necurăţie, ci pentru Domnul”. „Domnul este pentru trup”. Preamăriţi pe Dumnezeu în trupul vostru”. Ciudată această insitenţă faţă de trup. S-ar spune că Dumnezeu ţine în mod deosebit la trupul nostru, îl consideră ca un lucru al său. Este de-a dreptul gelos pe el. Noi, de obicei, legăm ideea de Dumnezeu de suflet. Îi oferrim un loc în suflet. El în schimb, pare hotărât să ia în stăpânire trupul nostru. Templul în care îi place să se instaleze este acela reprezentat de trupul nostru. Și este vorba, pentru noi, de a da slavă lui Dumnezeu în trupul nostru Cine știe pentru ce, într-o anumită spiritualitate creștină, avem atâta frică să subliniem dimensiunea caracteristică trupului. În rugăciune, și chiar în liturgie, facem totul pentru a exclude trupul. Se celebrează sărbătoarea sfinţirii unei biserici. Pentru ce nu există o sărbătoare pentru „consacrarea” trupului? Și totuși Paul, într-un alt pasaj celebru, vorbește despre liturgia trupului: „Vă îndemn, fraţilor, pentru milostivirea lui Dumnezeu, să oferiţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă și plăcută lui Dumnezeu; acesta este cultul vostru spiritual” (Rm 12, 1) Pare un paradox: adevăratul cult spiritual este cel oferit cu trupul!

Și, în acest moment, se deschide un amplu evantai pentru liturgia trupului. Indicăm câteva ritualuri specifice: igiena, pudoarea, dansul, respectul, castitatea, adoraţia, limbajul împrumutat de la iubire și lipsit de vulgaritate. Aș spune însă că culmea acestei liturgii a trupului este dată de slujirea oferită celui sărac, celui bolnav, celui în vârstă. Cu riscul de a scandaliza pe cineva, eu nu aș exclude nici parfumul care, urmând Evanghelia, a fost mereu plăcut Domnului. Să ne gândim la femeia care, intrând în casa lui Simon Farizeul (Lc 7, 36-38), a dovedit iubirea proprie faţă de Isus cu acel ritual neobișnuit, și chiar descumpănitor pentru o oarecare mentalitate puritană, în centrul cărora, în afară de trup, erau și lacrimile și parfumul. Încheiem cu câteva versuri ale P. David M. Turoldo: „Dumnezeule, și tu aveai nevoie de un trup: fără trup nu este revelaţie, trupul este vizibilitatea luminii: noi suntem trupul viu al întregii creaţii, și tu ești Cuvântul care se face în noi trup în permanenţă…”

Duminica a 3-a de peste an

OMUL ESTE CAPABIL CU TOTUL

(AȘA GÂNDEȘTE DUMNEZEU…)

Iona 3, 1-5. 10 1 Corinteni 7, 29-31

Marcu 1, 14-20

Predica cea mai scurtă din întreaga istorie Aș vrea să propun provocările oferite de Cuvântul lui Dumnezeu în această duminică în doi termeni:

- scurtimea - lipsa de experienţă.

Deci timpi scurtaţi. „Încă patruzeci de zile și Ninive va fi distrus”, ameninţă Iona cu un aer întunecat. „Timpul de acum a devenit scurt”, avertizează Paul ușor nerăbdător. „Timpul s-a sfârșit și împărăţia lui Dumnezeu este aproape”, proclamă solemn Isus. Trei mesaje extrem de concise. Iona, în esenţă, spune: „S-a sfârșit”. Paul: „Trebuie să terminăm repede” Și Isus: „Am ajuns”. Dar în timp ce ultimii doi lasă să se întrevadă că „nu este timp de pierdut, trebuie să profităm de această ocazie”, Iona dă sigură, inevitabilă catastrofa. Apropo. Predica lui Iona este cea mai scurtă înregistrată de istorie. În ebraică fraza „încă patruzeci de zile și Ninive va fi distrus” este compusă din exact cinci cuvinte. Cinci cuvinte pronunţate cu ton sec – ca o tragere furioasă a semnalului de alarmă – care reușesc să convertească o sută două zeci de mii de persoane pe care însuși profetul le socotește irecuperabile. Eficacitatea predicii nu este în raport cu lungimea sa, (ba chiar apare invers proporţională). Și nici nu depinde de convingerea predicatorului (Iona este convins că nu merită oboseala, că predica sa nu slujește la

nimic, aceia sunt păcătoși învârtoșaţi care nu se gândesc să-și schimbe viaţa, și deci sunt destinaţi focului). Mi se pare că văd pe cineva surâzând șiret și comentând: _ Frumoase timpuri în care preotul rezolva așa de repede. Astăzi, în schimb, o lungesc cu acelea pe care le numesc lecturi exegetice și lecturi actualizante ale Cuvântului lui Dumnezeu. Pentru a nu vorbi de lista interminabilă a atenţionărilor. Nu se mai poate… Iona, fără îndoială, s-a limitat la un singur aviz lugubru: „Peste patruzeci de zile va fi catastrofa”. Și Paul a avertizat: „Fiţi atenţi că pe scenă se prevede deja montarea scenariului”. Chiar și Isus s-a limitat să ne amintească un singur lucru: „Va veni ceva decisiv. Trageţi concluziile”. Un posibil compromis între predicator și ascultători Apropo de fericita scurtare, s-ar putea ajunge la un compromis din ambele părţi. Preotul se obligă să fie concis ca Iona, și ascultătorii, la rândul lor, garantează că își vor schimba conduita în scurt timp, într-o clipă, ca locuitorii din Ninive. La scurtimea predicatorului trebuie să corespundă un răspuns rapid, imediat, din partea destinatarilor mesajului. În sfârșit, nu este timp de pierdut. Nici de o parte, nici de cealaltă. Cuvântul lui Dumnezeu este simplu, exigent, și nu tolerează lungiri. Deci trebuie să ne decidem în grabă, să nu amânăm la infinit căinţa sinceră cerută. Isus însuși nu întârzie în explicaţii detaliate când recrutează pe primii discipoli. Pare că sare peste toate pasajele intermediare, pentru a ajunge imediat la concluzie: „Urmaţi-mă…” Ei, Simon și Andrei, Iacob și Ioan nu zăbovesc mult timp: „Îndată…” „Isus nu deschide o dezbatere definitivă”. Nici discipolii nu divaghează cerând precizări, nici nu se întind să încredinţeze motivaţiile lor. Nici ninivitenii nu au convocat o conferinţă cu scopul de a ilustra raţiunile gestului lor. Postul pe care l-au „vestit” începea probabil de la cuvintele profetului.

Salvarea celui care nu mai are timp Isus proclamă: „Timpul s-a împlinit”. Este vestirea împlinirii, a scadenţei inevitabile. Nu este vorba de un timp cronologic, cel indicat de ceasornic, sau înscris în calendar. Aici este vorba de kairos, nu de kronos. Și kairos înseamnă timp oportun, (acela care este chiar al tău, îţi aparţine numai ţie, și depinde de hotărârea ta, de alegerea ta), circumstanţă favorabilă, dar și o măsură dreaptă. Notează un exeget: „Marcu folosește această metaforă pentru a arăta că, fiind plină măsura, nu mai este nimic de adăugat la timpul scurs înaintea evenimentului așteptat” (G. Nolli). „Măsura plină”, bineînţeles, nu este cea a mâniei, cum spunea Iona, ci a iubirii răbdătoare a lui Dumnezeu. Ca și cum Isus ar spune: „Acesta și nu altul este momentul vostru!” Dacă consultăm calendarul sau stelele, ne acordăm mereu răgaz. Tâlharul, pe cruce, s-a salvat (mai bine, a fost salvat) tocmai pentru că nu mai avea timp. Trebuie să mă apropiu de acest moment favorabil, să folosesc această „clipă care fuge”, să ţintuiesc alegerea mea decisivă. Convertirea vine nu pentru că mai este timp, ci pentru că nu mai este timp. Convertirea este acum, aici, astăzi.

Când avem mântuirea la gât… Și apropo de convertire. Nu este vorba de o schimbare parţială, superficială, și nici „progresivă” Mai mult decât o atitudine, sau o restructurare, este o răsturnare radicală a vieţii proprii, începând cu fundamentul. A se converti înseamnă a schimba scenariul (pentru a folosi expresia lui Paul) propriei existenţe. „Este schimbarea care nu mai poate rămâne în structurile vechi (personale, mintale, sociale): le rupe” (B. Maggioni). Structurile vechi au fost concepute pentru a sluji un alt tip de viaţă, o altă viziune a omului și o altă reprezentare a existenţei. Dar nu ajunge nici să schimbăm scenariul: trebuie să-l eliberez pe protagonistul abuziv care sunt eu (și totul ar trebui să fie raportat la

mine, să mă rotesc în jurul persoanei mele), să lichidez rolul vechi. Ne trebuie alte gânduri, o altă mentalitate, altă fantezie, altă inimă, gesturi total diferite. Trebuie reinventat rolul. Nu există un „program de convertire”, cum mi s-a întâmplat să aud undeva. Nu. Convertirea nu poate fi programată, pentru că este o „lovitură de scenă” (nu neapărat spectaculoasă, ca aceea care a avut loc la Ninive). Unul se convertește pentru că își dă seama că i-a ajuns apa la gât, sau, dacă preferăm, „mântuirea la gât”. Se întâmplă, de multe ori, să văd atribuit cuiva un „complex de convertit” nu prea bine precizat (alcătuit din intoleranţă, fanatism, nerăbdare, diferite durităţi, previziuni apocaliptice, trebuinţe obsesive de siguranţă, interpretări triumfalistice ale istoriei Bisericii…). Dar unul care are acest „complex” înseamnă că nu s-a convertit încă cu totul (de altfel, n-o va face niciodată…), o amână. Este „complexul” pe care îl avea Iona, care de fapt nu s-a lăsat convertit de milostivirea lui Dumnezeu. Cei lipsiţi de experienţă fac loc fanteziei Marele noroc al ninivitenilor a fost acela că erau „lipsiţi de experienţă” Iona, da, era fără îndoială un expert. Ţinea la teologia sa riguroasă și lăudată, și ar fi preferat să moară decât să schimbe o virgulă, chiar dacă Dumnezeu i-ar fi sugerat corectarea. Pentru Iona contau mai mult convingerile religioase proprii decât persoanele. Atașamentul faţă de principii îl făceau neuman. Avea o doctrină – și o morală – fără inimă. În catehismul său era totul mai puţin iubirea. Of-ul lui Iona este de a fi expert, un competent în ramură. De aceea îi lipsește imaginaţia. Nu intuiește că de la om trebuie să te aștepţi la orice: e mai rău, dar și mai bun (și Dumnezeu o știe). Nu bănuiește forţa cuvintelor pe care Dumnezeu i le-a pus în gură. Cetăţenii din Ninive, în schimb, sunt experţi în vicii și perversiuni diferite, dar sunt incompetenţi în religie.

De aceea pun în mișcare fantezia și intrepretează într-o manieră originală –și chiar puţin ortodoxă – mesajul aruncat în faţă de acel profet insuportabil. Înţeleg că cei patruzeci de zile sunt acordate pentru distrugerea cetăţii. Dar că pentru convertire nu mai sunt patruzeci de zile: este numai astăzi. În urechile lor, cuvintele pe care Iona le arunca cu atâta violenţă, nu erau clopote de înmormântare, ci o trezire salutară, de-a dreptul o vestire a mântuirii posibile. Ninivitenii, mai ales, au intuit că întoarcerea oferită de Dumnezeu nu este pur și simplu o suspendare a pedepsei, ci „un act pozitiv de iubire” (T. S. Warshaw), o tentativă „disperată” sugerată de speranţă, o iniţiativă a milostivirii. Teologia expertului Iona este bazată pe „puncte ferme”. Aceea a locuitorilor din Ninive se sprijină pe un „poate” care se clatină, este improbabil (Cine știe dacă Dumnezeu nu-și schimbă gândul…”). Și „poate” al lor corespunde desigur dorinţei secrete a lui Dumnezeu. Profetul meschin mizează totul pe inflexibilitatea divină. „Dumnezeu este implacabil”, pare să anunţe cu o plăcere evidentă, „de data aceasta nu veţi reuși să scăpaţi”. Păcătoșii din „marele oraș” mizează în schimb pe „imprevizibilitatea” divină. Mizează pe voinţa sa implacabilă de schimbare, care este și voinţa de a crea și de a re-crea. Profetul speră în adâncul sufletului că Domnul să nu se lase mișcat. Ei bănuiesc că, dacă îmbracă haina de pocăinţă, Dumnezeu nu va mai purta haina mâniei. Iona, profet meschin, expert învârtoșat, continuă să nu înţeleagă că ceea ce are Dumnezeu la inimă nu este să ducă la executare condamnarea, ci viaţa. Nu-și dă seama că „mânia lui Dumnezeu este numai tristeţea iubirii sale” (P. Ricoeur). Necredincioșii, dimpotrivă, în fantezia lor necontrolată, ajung să cultive îndoila îndrăzneaţă că o schimbare interioară ar putea chiar să modifice cursul evenimentelor. Iona este un expert care greșește răsunător toate previziunile. Orientarea nu este punctul său forte. Când Dumnezeu îl trimite la răsărit, el se îmbarcă pentru apus.

Și, apropo de Ninive, el reușește să-l vadă numai în perspectiva trecutului (tocmai apusul), nu a viitorului care răsare. Întrevede grămada de moloz a nelegiuirilor, nu planta delicată a posibilităţilor. Va fi omul principiilor. Dar nu este desigur omul începuturilor, martorul speranţei. Se descoperă ca un om lipsit de perspectiva transformărilor. Locuitorii cetăţii condamnate nu au avut posibilitatea de a frecventa un curs specific, nu știu ce înseamnă convertirea. De aceea o improvizează, o inventează cu gesturile și atitudinile juste. Iona, care își dă aere de expert, la curent cu secretele cerului, nu acceptă un Dumnezeu care își „pierde faţa”. Ninivitenii descoperă că sunt priviţi de Dumnezeu într-o altă manieră. Și au curajul să se pună în faţa acelei priviri diferite, care iradiază încredere. „Ca și cum…”, sau ca niște neexperimentaţi Fragmentul lui Paul (lectura a doua) se înscrie într-o parte a scrisorii sale în care, pornind de la întrebări puse în scris de corinteni, înfruntă anumite probleme care privesc viaţa de căsătorie. Apostolul pleacă de la o presupunere: „timpul (kairos) de acum s-a scurtat”. De fapt el pare să socotească iminentă venirea a doua a lui Cristos. Totuși, deși punându-se în această perspectivă greșită, Paul fixează unele puncte fundamentale: 1 – „Trece faţa acestei lumi”. A fost o erupţie de har de sus care a determinat dizolvarea scenei acestei lumi. Creștinul, de aceea, nu mai reușește să se adapteze cu scenariul precedent. Stilul său de viaţă este incompatibil cu o anumită ordine, cu anumite forme ale trecutului. 2 – „De acum înainte… cei ce se folosesc de lume (să trăiască) ca și cum nu s-ar folosi de ea”. Paul nu propune o fugă nerealistă de lume, ci o relativizare a oricărei situaţii de viaţă. Creștinul „trece prin” lucruri și diferite experienţe, și nu se instalează în ele. Aș îndrăzni să spun le ating ușor, le trăiesc într-un mod cast. Spunea foarte bine o veche tradiţie latină (se întâmplă că trebuie să

traducem în latină pentru a înţelege bine ceea ce a fost exprimat în limba noastră…): „ne in eo sistant”. Adică: atenţi să nu se stabilească în ea! Creștinul este mereu proiectat „dincolo” și îndreptat către „altul”. În fond Paul, vorbind ca un inexpert (cel puţin în privinţa ultimei scadenţe), dă sfaturi juste. Și socotesc că acel „ca și cum” s-ar putea traduce astfel: „ca inexperţi” Credincioșii, deși trăiesc în lume, sunt inexperţi în privinţa mentalităţii dominante în această lume. Inexperţi în privinţa reprezentărilor care se desfășoară într-un scenariu de acum în descompunere. Primii discipoli erau niște incompetenţi Dacă ne gândim bine, primii discipoli au acceptat să treacă de la experienţă la lipsă de experienţă. Ei erau competenţi la pescuit. Cât privește noua meserie (Pescari de oameni), nu știau nimic. Erau cu totul incompetenţi. „… Sunt convins că nu trebuie și nu se poate descoperi direct propria identitate. Ea se descoperă în măsura în care se implică într-un lucru mai mare decât noi” (V. Frankl). Discipolii, evident, nu puteau cunoaște această afirmaţie a celebrului psihoterapeut austriac. În compensaţie, s-au lăsat atrași fără a opune rezistenţă spre ceva mai mare decât ei, nu corespunzător cu experienţa lor, care era de-a dreptul deasupra înţelegerii lor. Dumnezeu, din partea sa, știe că omul este capabil în toate. Chiar și de a accepta „depășirea”, de a se aventura pe tărâmul lipsei de experienţă.

Duminica a 4-a de peste an

ESTE UN PROFET CARE MERGE BINE PENTRU NOI?

Deuteronom 18, 15-20

1 Corinteni 7, 32-35 Marcu 1, 21-28

… Un alt profet „Domnul Dumnezeul tău va ridica pentru tine, dintre fraţii tăi, un profet ca mine: pe el să-l ascultaţi…” Moise pregătește succesiunea. Domnul nu va lăsa să lipsească, în mijlocul poporului său, un însărcinat să transmită cuvântul său. Și Moise îndepărtează de la ei orice veleitate de a face comparaţii. Comparaţia o face cu anticipaţie el însuși: „Un profet asemenea mie…” Ca și cum ar risipi orice alibi, sau pretext, sau regret nostalgic. El era bâlbâit. Nu spune dacă cel care va veni după el va fi mai dotat pentru predicare. „De el să ascultaţi…”, independent de calităţi, de simpatie, de titluri. Va fi „ridicat” de Domnul, trimis de El. Aceasta trebuie să ajungă pentru a lua în serios ceea ce spune. …Un alt profet. Nu are importanţă persoana. Nimeni nu trebuie să se considere de neînlocuit, nici să pretindă să atragă la sine. Unicul de neînlocuit este Cel care învaţă „cu autoritate” (evanghelia de astăzi). Numai în Isus predica se identifică total cu Cuvântul lui Dumnezeu. Numai El este Cuvântul. În toţi ceilalţi este, mai mult sau mai puţin observabil (aproape mereu „mai mult”), rebutul. Și totuși nimeni nu trebuie să se considere dispensat (din cauza culturii, a ideilor, a virtuţilor, a oficiului, a viziunii proprii ale lucrurilor) de a da ascultare. Glasul lui Dumnezeu nu se întrerupe în ciuda a numeroase pasaje și dezacorduri inevitabile, și… deșirări.

Poporul, pe Horeb, era terorizat de ideea de a se apropia direct de Jahweh: „Să nu mai aud glasul Domnului și să nu mai văd acest foc mare, ca să nu mor”. Și Domnul a fost de acord: „Ceea ce au spus este bine”. Descoperim astfel că rolul specific al profetului este de a fi mediatorul Cuvântului lui Dumnezeu. Profetul nu este unul care vede viitorul. El, mai degrabă, „vede prezentul în lumina Cuvântului lui Dumnezeu la un nivel și în profunzimea necunoscută de alţii. Profet este acela care știe să vadă dincolo de aparenţe, vede în istorie acţiunea lui Dumnezeu și știe să discearnă, în desfășurarea istoriei profane, istoria sacră a mântuirii” (Bruna Costacurta). Ce pretindem de la predicator? Apar două feluri de responsabilităţi. Prima privește pe ascultători: Dacă cineva nu va asculta cuvintele pe care el le va spune în numele meu, eu îi voi cere socoteală”. În schimb, normal, se referă la acel lucru hotărâtor: „În numele meu” … Și câte pretexte se inventează pentru a nu da ascultare acelor cuvinte. Dacă predicatorul se pregătește conștiincios prin studiu și se străduiește să facă o lectură exegetică luminată de Cuvântul lui Dumnezeu, este acuzat de un intelectualism arid. Dacă insistă asupra actualizării, se spune că o face pe moralistul. Dacă menţine discursul la un anumit nivel spiritual, este învinuit că este cu capul în nori. Dacă coboară pe un teren concret, sau de-a dreptul pe plan social, se protestează pentru că „înjosește Cuvântul lui Dumnezeu”, îl contaminează cu preocupări pământești. Dacă folosește un limbaj simplu, direct, liniștit, fără podoabe, „este de o sărăcie culturală dezolantă”. Își permite un citat doct? „Urmează modele ideologice… Face paradă de cultură… Dar cine se crede că este și cui crede că vorbește?” Înfruntă în chip profund o temă? „Este obscur”.

Mizează pe claritate? „Cât de superficial este…” Dacă abordează, fie cu grijă, predica despre moarte, se comentează: „Ce gust prost…” Dacă înfruntă predica despre cele din urmă lucruri, este ironizat: „Sărmanul, nu a observat că am păsit pragul celor două mii de ani…” Se referă la suflet? „Este în afara realităţii”. Se încumetă să formuleze un denunţ nu prea vag? „Iată cum apare demagogul…Face politică… Întrece măsura…” Dacă se oprește în mistică sau în zona misterului, se comentează, alarmaţi: „Dar în ce lume trăiește?” Dacă apucă pe calea întrupării, se arată scandalizaţi: „Este ca și noi… Nu știe să se ridice la o palmă de pământ”. Pe măsura noastră sau pe măsura lui Dumnezeu? Fapt este că fiecare judecă pe profet pornind de la gusturile proprii, de la simpatiile sau antipatiile proprii, preferinţe sau repugnanţe, exigenţele specifice sau alergiile proprii. Să ne oprim asupra unui detaliu, nu mai puţin decât la cel fundamental: „În numele lui Dumnezeu”. Desigur, acea marcă de garanţie nu este vizibilă, nici nu se poate observa totdeauna cu o siguranţă absolută. Este adevărat că și în timpul nostru se tinde să se dea un patent profetic cu o dezinvoltură excesivă (Este suficient ca cineva să ridice un pic glasul, să înoate un pic împotriva curentului, să arate o oarecare tendinţă de provocare). Și, în partea opusă, în anumite sectoare, apare mereu ispita de descalificare ca „profet fals” oricine ar îndrăzni să fie purtătorul unui cuvânt neobișnuit, al unui discurs incomod (în afara celebrării lui când moartea a prevăzut să-i coase gura). Rămâne faptul că nu numai că apare frica de a percepe direct glasul lui Dumnezeu, dar se tinde să-l pună la tăcere când se exprimă prin mediatorii săi calificaţi. Ar trebui ascultat acel glas numai când sună liniștit, atunci când spune un lucru pe care cineva dorește să-l audă. Profetul, astfel, este legitimat numai dacă vorbește „În felul nostru”, devine interpretul mentalităţii noastre, și nu când pretinde să fie

ascultat „în numele lui Dumnezeu”, devine expresia incomodă a exigenţelor sale. În sfârșit, profetul este ca un reprezentant sindical al bunăstării noastre religioase, garant al obișnuinţelor noastre mediocre, cântăreţ al sentimentelor noastre pioase. Nu vrem să admitem ca profetul să vină din „altă parte”, și că în el trebuie să recunoaștem, nu ideile noastre, ci punctul de vedere al lui Dumnezeu asupra acţiunilor noastre. Avem senzaţia că, pentru mulţi, profetul ar trebui să fie croit „după măsurile noastre” În schimb, el este în mod necesar croit după măsura exigenţelor lui Dumnezeu. Este greu ca profetul să stea bine cu noi, să stea bine și cu Dumnezeu. Profetul făcut după chipul și asemănarea noastră poate să fie totul, mai puţin un trimis de Dumnezeu. Când numele lui Dumnezeu este utilizat abuziv pentru a face contrabandă cu propria negustorie mizerabilă. Natural este o responsabilitate neliniștitoare de altă parte: „Profetul care va avea îndrăzneala să spună în numele meu un lucru pe care eu nu i-am poruncit să-l spună, sau care va vorbi în numele altor zei, acel profet trebuie să moară”. Există, fără îndoială, riscul de a nu-l asculta pe cel care vorbește „în numele lui Dumnezeu”. Dar este și riscul ca cineva să vorbească „în numele propriu” sub acoperirea abuzivă a numelui lui Dumnezeu. Să vorbească „în numele” ambiţiei, al vanităţii intelectuale, al carierei, al dorunţei de popularitate, al propriilor interese mai mult sau mai puţin mărturisite. Să vorbească „în numele” unui grup, al unui clan, al sectei, al autorului preferat, al „șefului” pe care vrea să-l mulţumească. Să vorbească „în numele” dispoziţiilor proprii, al propriilor complexe, al temerilor proprii, al propriei problematici exasperate, al intoleranţelor proprii. Vai când Cuvântul lui Dumnezeu devine pretext pentru a vorbi de altul, a da curs resentimentelor personale, a transmite mesaje opuse, a face să predomine raţiunile proprii, a angaja polemici ranchiunoase, a

aţâţa dispute meschine, a etala mărfuri devoţionale sau culturale de o provinienţă dubioasă. La un profet nu trebuie să lipsească un sens evident de onestitate, decenţă, pudoare, respect faţă de un mesaj care nu îi aparţine și îl depășește, transcende sfera sa individuală. Profetul nu trebuie să se preocupe să devină simpatic, plăcut pentru ascultători. Trebuie mai degrabă, să fie atent ca mesajul să nu treacă deasupra capetelor auditoriului. Treabuie să se confrunte cu alţii, să se lase întrebat – cel puţin tacit – și să pună în discuţie. Nu este suficientă intenţia de a schimba pe alţii. Profetul trebuie să fie dispus să se lase transformat de predica proprie. Când diavolul doarme, toţi suntem în pericol Este pericolul – foarte frecvent – că în biserică credincioșii moţăie. Dar pericolul adevărat este când diavolul doarme liniștit. Sosirea lui Isus în sinagoga din Cafarnaum provoacă o trezire bruscă a Satenei. Și chiar un protest supărat: Ce ai cu noi?… Ai venit să ne pierzi!” Demonul se simte ameninţat de acea prezenţă, observă că acel cuvânt eficace, acea acţiune, ameninţă posedările sale, slăbesc puterea sa, pun în discuţie graniţele imperiului său. Pentru aceasta reacţionează furibund. Unii pedanţi se întreabă ironic: „Cum se mai poate crede în diavol în lumea civilizată de astăzi?… Evul Mediu cu terorile sale a trecut de mult…” Desigur, când mărturia noastră este inofensivă, cifra creștinismului nostru nesemnificativă, stilul conduitei noastre opac, calitatea vieţii noastre evanghelice mediocră, angajarea noastră redusă, atunci el dormitează (care este modul său de a ne închipui că este absent și să ne lase să credem în inexistenţa lui). Se lasă cuprins de somn, dispare din circulaţie, pentru că nu are de ce să se teamă. Încercaţi să ieșiţi din rândurile mediocrităţii, să acţionaţi deschis pentru dreptate, Mușcaţi vreun cartof mucegăit rămas în tigaia Parohului din Ars, luaţi în serios Cuvântarea de pe Munte, rupeţi

complotul tăcerii complice, scuturaţi din spate deviza conformismului, și veţi simţi că urlă, veţi vedea că reacţionează violent! Satana lansează alarma, aleargă precipitat în adăposturi. Îi dăm de furcă. Observă că noi „nu intrăm” cu el. Ne consideră intruși, străini invadatori, și face totul pentru a ne alunga, a ne împidica, a contesta acţiunea noastră (chiar înainte de exorcism, el ar pretinde să-l alunge pe Isus din ceea ce consideră că este proprietatea sa exclusivă). Și, dacă chiar nu suntem convinși, să cerem informaţii de la anumiţi exploratori ai conștiinţelor și de la exploratorii teritoriilor minate de Satana, ca cel amintit deja Parohul din Ars, sau, mai apropiaţi de noi, Padre Pio din Pietralcina, sau Padre Leopoldo Cattaro… Vor fi în stare să ne povesteasă multe despre el. Totuși, să încercăm să angajăm o luptă decisă cu cel rău, în toate formele sub care se prezintă – se manifestă sau se ascunde - . Și vom observa că Satana chiar nu vrea să știm de el… că nu există. Preocupările fecioriei Paul (lectura a doua) tratează tema fecioriei în raport cu căsătoria. Subliniază o anumită superioritate a stării fecioriei, prezentând dificultăţile legate de viaţa de căsătorie, care pot fi izvor de diviziune interioară, conflicte sfâșietoare, distrageri. Așa cum observă exegetul Romano Penna, apostolul propune fecioria.: - ca semn profetic-escatologic al lumii viitoare (când vom aparţine total lui Dumnezeu și vom celebra liturgia cerească); - ca și condiţie a unei totale libertăţi interioare, în vederea unei dăruiri fără rezerve lui Dumnezeu și a unei dăruiri universale, fără excepţie, către fraţi. Deoarece fecioria nu este considerstă numai sub aspectul său fizic (și nici, după sublinierea lui Gianfranco Ravasi, „anagrafic”), astfel absenţa „preocupărilor” nu este văzută în sensul grosolan egoist. Precizarea „fără griji” corectează acest tip de lectură. Îmi amintesc de o doamnă manager care, adresându-se unei călugăriţe de clauzură, suspina: - Ferice de voi care nu aveţi grijile noastre…

Sora a comentat, cu glas scăzut: - Poate avem mult mai multe… Nu înseamnă că doamna cu carieră s-a sprijinit pe punctul de vedere al lui Paul, în timp ce sora îl dezminţea. În realitate, viaţa virginală, consacrată lui Dumnezeu, dacă este autentică, evită anumite preocupări – sau, mai bine, „grijile” – pentru a asuma preocupările tuturor. Începând cu cele ale Domnului, care, cum se știe, sunt infinite…

Duminica a 5-a de peste an

ÎNTRE PLÂNGERE ȘI SLUJIRE

Iob 7, 1-4. 6-7 1 Corinteni 9, 16-19. 22-23

Marcu 1, 29-39

Sclavie și gratuitate Poate este chiar prea banal de a opune zilele „mai iuţi decât o suveică ale lui Iob cu ziua lungă trăită de Isus la Cafarnaum. Și tot atât de simplu de a sublinia contrastul dintre „a se răsuci până în zori”al lui Iob și de a se scula „când mai era întuneric” pentru a merge la rugăciune, din partea Învăţătorului. Agitaţia neliniștită a lui Iob nu este pusă în raport cu activitatea (așa cum se întâmplă adesea cu noi). De altfel apar, cel puţin superficial, în liturgia de astăzi, două alte atitudini contrare. Iob – care mai înainte a cunoscut bunăstarea – se plânge de condiţia actuală, asemănătoare cu cea a unui sclav. Paul, în schimb, mărturisește cu o satisfacţie evidentă că s-a făcut sclav în mod voluntar pentru cauza Evangheliei. Oricum, pe de o parte drama personală a lui Iob – care, cel puţin, are curajul de a privi în faţă declinul propriu spre moarte, în timp ce noi tindem să îndepărtăm gândul de la acea ultimă limită a existenţei noastre – rămâne contrastul de fond dintre sclavie și gratuitate. Isus ne eliberează de toate formele de sclavie. Posedatul eliberat în sinagogă, dar și soacra lui Simon eliberată de febră, și numeroși bolnavi vindecaţi la poarta cetăţii, sunt expresia cea mai evidentă a eliberării. Isus a fost trimis de Tatăl să rupă cătușele, să rupă cercul necesităţii, să sfărâme mecanismele inexorabile ale fatalităţii, „să pună pe picioare” resemnarea inertă. Boala poate să fie o sclavie. Dar și preocuparea pentru succes (care se manifestă, de exemplu, în apostoli care nu-i iartă lui Isus că renunţă la popularitate) este o sclavie. Isus opune sclaviei egoismului libertatea iubirii și a slujirii.

Răspunde la preocuparea pentru eficienţă, la logica de fier a producţiei, cu provocarea scandaloasă a gratuităţii. Contestă „prezenţialismul” discipolilor cu alegerea singurătăţii. Construirea unei zile în armonie Putem organiza ziua noastră după exemplul Învăţătorului: rugăciunea comună, învăţare, responsabilităţi familiare, obligaţii de prietenie, activităţi în favoarea aproapelui, și retragere în pustiu… Un vis imposibil. Aproape niciodată nu reușim să împăcăm toate aceste lucruri. Observăm un dezechilibru evident în cursul existenţei noastre. Și pentru că, spre deosebire de Iob care observă speriat „scurgerea” suveicei înnebunite, noi ne încăpăţânăm să alergăm după ea, sau de-a dreptul s-o întrecem. Este sigur că Isus nu intenţionează să ne dea reţeta pentru a alcătui ziua noastră în mod satisfăcător și armonios ca a sa. Noi trebuie, cu luciditate și curaj, să potrivim segmentele diferite. Armonia nu este niciodată realizată o dată pentru totdeauna. Nu este o problemă de dozare (atâta rugăciune, atâta pentru preocupările materiale, atâta pentru destindere și atâta pentru atenţia faţă de alţii). Trebuie să observăm, din când în când, fisurile, să fim conștienţi de dezechilibrele noastre, să observăm compromisurile noastre, să constatăm lipsa noastră de echilibru, și să recompunem cu răbdare unitatea. O zi „plină” poate da o senzaţie dezolantă de gol, când ne limităm să punem laolaltă numărul mare de lucruri posibile, să rezolvăm repede gâfâind mii de acţiuni. Nu este nimic care să ţină laolaltă diferitele fragmente. Desigur, în multe circumstanţe, trebuie să spunem „nu”, așa cum a făcut Isus în privinţa lui Petru și a tovarășilor săi. De multe ori trebuie să ne negăm, pentru a deveni diferiţi. Este necesar, adesea, să răspundem „în alt fel”. Nu totdeauna singurătatea este o fugă. Și de prea multe ori activitatea frenetică poate fi o fugă de responsabilitate. Rugăciunea nu este în mod necesar o evadare.

Poate să fie o implicare care este absenţă (absenţă faţă de noi, înainte de toate). A merge în deșert pentru a trece „în altă parte” Este impresionantă hotărârea finală a lui Isus: „Să mergem în altă parte…” S-a lăsat „scos” de discipoli, dar nu capturat de ei. Părăsește deșertul, totuși programul său nu coincide pentru nimic cu cel al prietenilor. Și în aceasta se arată pe deplin liber. Nu cedează în faţa entuziasmelor facile. Nu alergă la chemarea succesului. Nu se preocupă de popularitatea pe care a câștigat-o în ziua precedentă. Isus nu se lasă întemniţat de mecanismele mașinii organizatoare. Astăzi am spune: nu ţine cont de programările, de pregătirile, de aparatele, de echilibrele diplomatice, de exigenţele propagandistice. El pleacă „în altă parte în satele vecine”. Să întâlnească oameni acolo este așa cum este, în lumea pe care o vrea el, și nu cum stabilesc alţii. Merge să vadă și să spună ceea ce este de văzut și de spus, și nu ceea ce este fixat în oficiile competente. Din piaţă trece în deșert. Și din deșert trece „în altă parte”. Isus este de-a dreptul greu de prins, imprevizibil, neașteptat, absolut de neprogramat. „Pentru aceasta am venit într-adevăr…” (literal: „am ieșit”). A venit precis pentru a fi în permanenţă „în altă parte”. Misterul iubirii și al libertăţii constă în ieșirea din toate schemele pregătite. Eu nu aș ști să spun, în acest moment, unde stă Isus. Sunt sigur numai că nu este aproape niciodată acolo unde mă aștept să-l găsesc, sau unde îl pun eu. Este cu siguranţă „în altă parte”. El a „ieșit” de la Tatăl și continuă să „iasă” din programele elaborate de oameni și din așezările lor. Nu au reușit nici apostolii să-l ţină. Să nu ne închipuim că îl sechestrăm noi în cărţi, în schemele puse cu grijă la punct, în statistici,

în previziunile ponderate, în planurile de muncă, în discursuri oficiale. Și, mai ales, să ne scoatem din cap ideea că îl vom putea angaja pentru „operele” noastre. În privinţa predicii sale, apare suspiciunea că este de regulă „în afara temei”. Oricum, discursurile nu le pregătea desigur când stătea în Casa Tatălui în cer. Au ţâșnit în clipa în care întâlnea chipuri, se lăsa întrebat de așteptările oamenilor, intra, neanunţat, „în satele” de aici de pe pământ. Isus ar putea să apară „nepregătit”. În realitate, pregătirea sa, în afara colocviului cu Tatăl, de frecventarea deșertului, era asigurată de coborârea sa până în adâncul situaţiilor oamenilor, de „întruparea” sa continuă. Să vorbim despre soacră Ar fi cazul să acordăm un pic de atenţie respectuoasă soacrei lui Simon, așa cum i-a oferit și Isus. Aproape totdeauna, de fapt, episodul vindecării sale minunate, devine pretextul pentru a vorbi despre cine… nu era (sau, cel puţin, nu intra) și pentru diferite divagaţii. Mulţi, de exemplu, continuă să pună întrebarea impertinentă: și soţia unde s-a sfârșit? Ce face? (mai bine, ce nu face?). Cineva, după Sfântul Ieronim, sugerează că Simon a rămas văduv. Explicaţia, totuși, este contrazisă de o afirmaţie a Sf. Paul (1 Cor 9,5), după care soţia îl urma pe Petru în timpul primelor călătorii misionare. Aici, poate, se uită că Marcu nu are nici o intenţie de a ne prezenta un cadru complet de viaţă familiară. El este interesat despre o minune și de consecinţa sa imediată. Pentru dovedirea vindecării care a avut loc, pune în scenă soacra care slujește, ignorând soţia, și aceasta pentru simplul motiv că febra o avea soacra nu soţia lui Petru… Normal, atunci când Marcu relatează asemenea evenimente minunate, urmează o schemă fixă, articulată astfel: 1 – Descrierea detaliată a bolii: durata, gravitatea, neputinţa medicilor, scepticismul în privinţa posibilităţii vindecării, diferite circumstanţe. 2 – Credinţa cerută de Isus pentru a salva – a vindeca.

3 – Intervenţia lui Isus caracterizată de o simplitate extremă (un cuvânt sau un gest). 4 – Efectul provocat: aproape mereu instantaneu. 5 – Efectul asupra celor prezenţi: uimire, admiraţie, răspândirea „cuvântului”. Aici, să spunem adevărul, par să lipsească elementele 1, 2, 5. Și nu este puţin. Și totuși, citirea textului printre rânduri, este totul. Apare fundamentală notaţia „i-au vorbit despre ea”. Nu evanghelistul face o descriere a bolii, ci sunt prietenii care îl informează pe Isus. Dar, în afara elementului 1, în fraza „i-au vorbit despre ea” se poate citi, cel puţin implicit, chiar și credinţa (elementul 2): nu se limitează să-l informeze. Într-un anumit sens, îl pun la curent, pentru a-l însărcina, într-o atitudine de încredere, după cele văzute în sinagogă. În privinţa uimirii și a divulgării faptului (elementul 5), totul este amânat un pic mai târziu, în episodul următor. Oamenii aduc, plini de speranţă, pe cei bolnavi, pentru că au știut și l-au admirat. Expresia, apoi, „o ridică” s-ar putea traduce mai bine cu „a înălţat-o”. Verbul grec, de fapt este egheiren, este folosit pentru a indica învierea morţilor. Comunitatea primară, deci, putea citi episodul în cheie de înviere baptismală. Interesantă este și notaţia de încheiere: „Și ea a început să-i slujească”. Slujirea oferită lui Cristos și alor „săi” devine astfel modul adoptat de persoana vindecată pentru a mulţumi. Cineva vede aici întruchiparea femeii ca celebranta unei liturgii familiare însoţite de gesturi și de ocupaţii zilnice. Tot în cheie simbolică, E. Schweizer găsește în schimb „forma specifică de urmare feminină”. Ca și cum s-ar spune că preoţia femeii ar consta în celebrarea exclusivă printre cratiţe. Nu sunt de acord. Mie mi se pare că slujirea lui Cristos și a fraţilor, sau lui Cristos în fraţi, constituie forma obligatorie a oricărei urmări. Creștinul este unul care trece de la boală la slujire, imitând pe Acela care a spus: „Nu am venit să fiu slujit, ci pentru a sluji” (Mc 10, 45).

Cât privește liturgia cratiţelor, nu este un privilegiu exclusiv pentru nimeni, ci rămâne mereu la dispoziţia tuturor (inclusiv a acelora care își duc viaţa teoretizând „rolul specific al femeii”, și nu sunt în stare nici să pregătească o cafea). A pune pe picioare pentru a învăţa să stăm în picioare „O ridică prinzând-o de mână”. După ce a pus-o pe picioare pe soacră, după puţin timp Cristos va repeta același gest în privinţa lui Petru care era gata să se înece: „…Și îndată Isus i-a întins mâna, l-a apucat…” (Mt 14, . 31) S-ar spune că este o boală de familie: a nu reuși să stea în picioare. Nu: nu numai familia lui Simon. Din fericire este o mână de care ne putem prinde. O mână care, pe lângă că ne înalţă, ne ajută să mergem. Da, trebuie să învăţ această lecţie: un creștin stă în picioare numai dacă merge. Dacă se oprește, pierde echilibrul. Și merge numai graţie unei mâini. Mai mult. Petru va învăţa să repete același gest pe care l-a văzut făcut prima oară în casa sa din Cafarnaum: „…Nu am aur nici argint, dar ceea ce am îţi dau: în numele lui Isus Cristos, Nazarineanul, umblă. Și prinzându-l de mâna dreaptă, l-a ridicat” (Fap 3, 6-7). Biserica, dacă vrea să fie cu adevărat „casa mântuirii”, trebuie să înveţe să facă acest gest foarte simplu: să pună pe picioare… O Biserică se susţine numai dacă este capabilă să pună pe picioare. Stilul evanghelizatorului Fragmentul care a fost proclamat astăzi (lectura a doua), reprezintă o digresiune personală din Prima Scrisoare către Corinteni. Paul precizează că nu a luat o decizie autonomă, ci a primit o însărcinare precisă, obligatorie. Iată de ce evanghelizarea reprezintă pentru el o datorie, de-a dreptul o necesitate (o ananke; cineva traduce nimic mai puţin ca o „fatalitate”). Ca și cum ar spune: sunt constrâns, nu pot face altfel. Este destinul meu. Și iată și de ce el se achită de această îndatorire în mod gratuit. Deorece nu datorează nimic la nimeni, apostolul este în stare de „a se face slujitorul tuturor” cu o absolută libertate. Metoda sa misionară, departe de a-l face să-și asume forme strâmbe de colonialism evanghelic, îl conduce să se facă „totul pentru toţi”.

Duminica a 6-a de peste an

A IEȘI AFARĂ DIN TABĂRĂ

Levitic 13, 1-2. 45-46 1 Corinteni 10,31- 11,1

Marcu 1, 40-45

Tabăra se apără Liturgia de astăzi se desfășoară în jurul a două teme neliniștitoare:

- excluderea - prejudiciul.

Cele două realităţi se împletesc între ele și se condiţionează la rândul lor. Este greu de a lămuri care este cauza și care este efectul. De a stabili dacă este prejudiciul din care decurge excluderea, sau nu mai degrabă excluderea este cea care alimentează prejudiciul. În centru domină imaginrea taberei. Cu regulamentele sale severe, cu riturile sale, cu ordinele inexorabile de excludere, preocuparea sa obsesivă pentru puritate și siguranţă, lista de virtuţi de observat pentru a avea dreptul la cetăţenie. Cu conducătorii însărcinaţi de a veghea ordinea și să alunge afară „mărul putred” (este incredibil cum o formulă, un loc comun stupid, un proverb, să se propage în secole, să reziste netulburat la toate pedagogiile, și să fie invocată ca adevăr infailibil pentru a legitima tot felul de suspiciuni și despărţirile cele mai crude și ipocrite). Rămânem impresionaţi citind dispoziţiile minuţioase conţinute în Levitic (care în prima lectură ne oferă un exemplu semnificativ), și emanată ca expresie a voinţei lui Dumnezeu, cu privire la necesitatea de a evita orice contact cu cel lepros, sau cu cel impur prin excelenţă. Și mai halucinante sunt prerscripţiile elaborate de tradiţia rabinică. Aici confuzia între boală și vină, contagierea fizică și impuritatea morală, atinge puncte paroxistice. Raportul cu un lepros „pângărea” în același mod ca și contactul cu un cadavru. Leprosul era considerat ca un mort. Iată de ce vindecarea sa eventuală lua conotaţiile unei învieri adevărate și propriu zise.

Respingerea primirii Desigur, este trist să constatăm cum într-o comunitate se apucă aproape totdeauna pe calea cea mai ușoară „a respingerii” elementului străin care deranjează, crează probleme, reprezintă o ameninţare pentru liniște, în loc să producă anticorpii iubirii și ale încrederii, și să aleagă calea dialogului și a răbdării. Fuga, neîncrederea, refuzul, marginalizarea, închiderea reprezintă soliţia cea mai ușoară, și predomină, normal, primirea, căutarea, întâlnirea, colocviul. Aparatul disciplinar prea adesea este mult mai dezvoltat și sofisticat în toate mecanismele sale, încât nu codul milostivirii este mereu destul de aproximativ și neglijat. Practica ce conduce la „punerea pe bandă” este urmată cu mult mai multă coerenţă și rigoare mai mare decât cea a iertării evanghelice. Legalitatea contează mai mult decât fraternitatea, și chiar decât omenia. Ne gândim că totul este la loc în tabără după ce au fost alungaţi rebelii, cei ce nu sunt în regulă, cei care ne tulbură. Și nu-și dau seama că pentru a fi cu adevărat în pacea și în ordinea voite de Dumnezeu, tabăra trebuie „să facă loc” celor înlăturaţi. Călăuzele autorizate ar vrea să ne facă să credem că în tabără totul funcţionează perfect, dar te împiedică cu toate mijlocele de a asculta glasul celor ce stau afară. Se întâmplă chiar ca vreun curajos care nu se mulţumește să strige numele lui Dumnezeu în interior ci vrea să o scoată afară, între cei rătăcitori și loviţi, descoperind în ei conștiinţa demnităţii proprii și a valorii proprii, la reintrare să găsească poarta taberei barată. Primirea „nocturnă” imaginată de Francisc de Assisi – necioplită, „pălmuită”, și ciomăgită – este cea trăită real pe propria piele de sfânta Giovanna Antida Thouret, pot fi emblematice în această privinţă. Chiar admiţând că anumite comportamente ale celor discriminaţi sunt reprobabile, rămâne să ne întrebăm dacă atitudinile luate de cei care stau baricadaţi în tabără, și ale autorităţilor care se obligă să-i „tuteleze”, sunt conforme cu Evanghelia.

Voinţa lui Dumnezeu nu este voinţa lui Dumnezeu… Printre toate impunerile, cea mai crudă era desigur cea care impunea pe lepros să „proclame” propria impuritate: „…Va purta veșminte sfâșiate, și capul acoperit, își va acoperi barba și va merge strigând: „Necurat! Necurat!”. Ca și cum și-ar impune datoria de a avertiza pe ceilalţi de propria periculozitate socială, să-i pună în gardă faţă de propria persoană „infectată”, și să-i invite să stea la distanţă. Este vorba de un mecanism pervers, prin care un sărman disgraţiat trebuie să se convingă – așa cum sunt deja convinși ceilalţi – că la rădăcina tuturor necazurilor sale este o vină personală. Că este toată vina sa. Și că oricum acea situaţie mizerabilă este voinţa lui Dumnezeu. Trebuie să ajungă să admită că este drept așa. Este just ca cel bătrân, neproductiv, să nu mai găsească loc în familie. Este drept ca să triască în singurătate. Este drept ca alţii să te uite, să nu aibă timp pentru tine. Este drept ca în azil cel bătrân să fie considerat ca un lucru inert… Este drept ca cel care tulbură odihna să fie ţinut cât mai departe posibil. Este drept ca cel care invocă dreptatea să nu poată auzi propriul glas. Este drept ca viaţa și producţia în tabără să nu aibă de suferit pidici sau complicaţii din vina ta. Acestei logici crude a egoismului și ipocriziei, chiar susţinută de actele justificative oferite de religia liber-cugetătorilor, se opune celei a lui Isus. Care nu spune leprosului: „Este drept ca tu să accepţi condiţia ta dezonorantă din motive de sănătate publică și pentru salvarea sufletului tău”, ci îi aruncă în faţă: „Vreau, vindecă-te”. Nu îl sfătuiește „ai răbdare, suportă”. Că îl face să înţeleagă: „Eu nu accept, nu pot suporta ca tu să continui să fii tratat în felul acesta, suportă această discriminare rușinoasă”. Și este de înţeles că sărmanul, constrâns mai înainte să „proclame” condamnarea proprie, să observe puternic nevoia de a merge în jur să „proclame” (unul dintre primii predicatori creștini neoficiali) vestea cea bună a vindecării, călcând porunca tăcerii care i-a fost impusă de Isus. De altă parte, însă, și Isus încălcase regulele taberei. Leprosul „divulgă faptul” că voinţa lui Dumnezeu este ceva total diferit de cea la care se gândesc și ar vrea să creadă ei.

Voinţa lui Dumnezeu este, în mod paradoxal, ca lepra, nedreptatea, excluderea, prejudecata, să nu fie considerate ca voinţă a lui Dumnezeu… Cea pe care oamenii o declară, din interesul lor și din comoditatea lor, voinţa lui Dumnezeu este, precis, nu-voinţa lui Dumnezeu. Birocraţia și viaţa „…Du-te, prezintă-te preotului, și să oferi pentru purificarea ta ceea ce a poruncit Moise spre mărturie”. Mi-ar place să văd feţele acelor birocraţi, când se găsesc faţă în faţă cu leprosul trimis lor, vindecat complet de Isus. Ei trăiesc între hârtii, timbre, formulare. Acum sunt constrânși să ia act, graţie acelei mărturii descumpănitoare, că timpurile mesianice au sosit. Ei sunt informaţi de tot, dar sunt în afara realităţii, trăiesc într-o altă lume. Se înșală că oficiul lor este centrul universului, și nu-și dau seama că sunt despărţiţi de viaţă. Se gândesc că totul se rezolvă cu ajutorul documentelor, decretelor, regulamentelor, chestionarelor, certificatelor, declaraţiilor, permisiunilor, notificărilor, reclamelor, rapoartelor. Și nu observă că a vindeca, a salva, a reda speranţa, a reface o existenţă, este altceva. Că o persoană nu poate fi fixată într-o practică. Că nu rezolvi nici o problemă dacă o reduci la un „caz”. Că minunea intervine fără timbre și autorizaţii. Aceștia se simt perfect în largul lor când este vorba de a observa răul, a decreta excluderea, a pronunţa excomunicarea, a dicta regule precise pentru readmitere, a fixa criteriul pentru recunoașterea dreptului de a fi din nou ca toţi. Să nu le cereţi să „recupereze” ceea ce este pierdut, și nici să încerce să salveze. Nu este treaba lor. Nu intră în competenţa lor. Ei trebuie să aibă mereu mâinile curate, pentru a nu murdări hârtiile. Hârtiile, da, sunt sacre, persoanele un pic mai puţin… Pot să alunge, să umilească, să ignore, să degradeze persaone. Dar vai dacă ar lipsi respectul faţă de hârtii. Cine știe cum au rezolvat acea situţie, care nu era conformă cu norma.

Ei, când nu știu să se descurce (și se întâmplă aproape totdeauna, când viaţa reală refuză să intre în schemele birocratice-administrative), dau sentinţe cu gravitate. „Cazul tău este neobișnuit, neprevăzut în procedurile în vigoare… Trebuie să ne gândim…” Și nu au înţeles că fiecare individ, fiecare problemă este neobișnuită. Ba mai mult, este unică. Ceva ne mai văzut, nici simţit. Imposibil de catalogat, clasificat, fișat, încadrat în schemele prefabricate. Cine știe dacă au reușit să-l facă să reintre în ordine acea vindecare „ne regulamentară”.

- Cum ai făcut? La cine ai recurs? - Am întâlnit pe cineva care mi-a spus „vreu ca tu să te vindeci”. - Chiar așa?… - Nu, m-a și trimis la voi ca să știţi. - Să-l lăsăm să se piardă… - În loc să-l lăsaţi să se piardă, ar fi cazul de a deschide ferestrele

și de a observa că afară este un curent de speranţă… Și eu apăr de lepros tabăra mea privată Trebuie să ne convingem că „logica taaberei” continuă să se afirme spectaculos și astăzi. Dacă ne gândim bine, cei pe care în Europa îi definim extra-comunitari nu sunt oare din „afara taberei”? Fiecare dintre noi apără tabăra privată și continuă să ţină afară pe cineva din cortul bunăstării proprii, din negoţul propriu, și chiar de practicile religioase proprii. Să avem curajul de a privi în faţă realitatea, să ne dăm seama că sunt mulţi „leproși” pe care îi ţinem la distanţă, pentru care simţim desgust sau indiferenţă, și în privinţa cărora declanșăm normele de siguranţă sugerate de prejudecăţi. Cât mă înfurie acei indivizi care se arată scandalizaţi din cauza gratiile mănăstirilor de clauzură și nu-și dau seama că, în timp ce de la acele „anacroniste infierate” trec prin drame și mizerii, probleme și neliniști, chinuri și speranţe, întâlniri și mesaje de duioșie, ei, oamenii timpului nostru, își ţin viaţa lor arestată într-o „clauzură” mai puţin nobilă, datorită căreia se apără cu îndârjire de orice prezenţă incomodă, de orice amestec cu aproapele ne dorit, de orice atentat la

bunăstarea lor exclusivă, de orice irupţie a unei realităţi care pune în discuţie obiceiurile lor comode și mentalitatea de privilegiu. Însăși persoana lor, în afara cortului lor, tabăra lor (grup, clan, sectă), este o clauzură inviolabilă, fără nici cea mai mică urmă de înţelegere faţă de cei care stau „dincolo”. Curajul de a spune „vreau acest lucru!” …Să ne gândim că ar fi suficient curajul de a sălta barajul de protecţie a taberei, sau al cortului domestic (uneori, însă, excluderea poate să fie ameninţată și din interiorul cortului; se poate alunga cineva condamnându-l la indiferenţă, făcându-l să se simtă străin, respingător, ștergându-l din privirea noastră; „leprosul” chiar dacă stă în apropiere de un cot, dar între noi și el s-a înălţat zidul de netrecut al refuzului). Trebuie să ne convingem că vindecarea – de singurătate, de anonimat, de lipsa de iubire și de respect, de disperare – depinde chiar de acestă afirmaţie: „Vreau acest lucru…” Îmi vine în minte, în această privinţă, experienţa trăită de Francisc de Assisi, la începutul aventurii sale extrardinare. O relatează el însuși: „Domnul a permis mie fratele Francisc să încep să fac pocăinţă, pentru că fiind eu în păcatele mele, mi se părea un lucru amar să văd pe leproși, și Domnul însuși m-a condus între ei și am dobândit cu ei milostivire (feci misericordiam cum illis); și îndepărtându-mă de ei, ceea ce mi se părea amar mi-a fost schimbat în dulceaţă pentru suflet și trup” (Testamento 12). Francisc devine creștin, chiar înainte de a fi uman, când se descopră capabil de a fi mișcat, de a fi atins în suflet, simte o contopire a sângelui, pentru tot ceea ce privește omenirea. Francisc a descoprit în afara taberei din Assisi „locul omului”. Și s-a lăsat condus acolo. Francisc, înainte, vagabonda pe străzile goale ale vieţii. Și iată-l acolo, în mijlocul leproșilor, al celor excluși. Și începe să trăiască pe scara umană și creștină. Francisc descoperă calea sa în afara taberei, când întâlnește pe un altul.

Francisc îl află pe Dumnezeu când, călcând regulile societăţii, „se milostivește” de cei leproși. Nu numai o chestiune de carne Paul, în Prima sa scrisoare către creștinii din Corint (lectura a doua) dedică trei capitole la o chestiune privitoare la legitimitatea de a mânca cărnurile jertfite idolilor sau nu. În tratarea a ceea ce – după sensibilitatea noastră actuală – ar putea părea o problemă marginală, decurg totuși unele observaţii și norme de comportament valabile și pentru noi. Indicăm câteva motive. - „Fie că mâncaţi, fie că beţi, fie că faceţi altceva, faceţi totul pentru gloria lui Dumnezeu”. Adică: îndreptaţi orice lucru către Dumnezeu. Este vorba de principiul fundamental al libertăţii interioare. „Ascultarea Spiritului face să se nască în noi un fel de simţ care ne luminează despre ceea ce îndepărtează sau ne apropie de Dumnezeu” (Andre Seve). - Totuși trebuie să ţinem cont de cei slabi, să arătăm înţelegere în privinţa lor. Așa cum trebuie respectaţi și persoanele chinuite de scrupule, care, pe lângă faptul că simt o teamă de a cădea în mânia divină din cauza celor mai mici infracţiuni, riscă să transforme viaţa lor de aici de pe pământ într-un infern. - „…Fără a căuta folosul meu ci al multora”. Este necesar să depășim interesele proprii, ideile proprii, obiceiurile proprii. Numai având prezenţi „pe cei mulţi”, se relativizează micile probleme de ordin practic și nu ne lăsăm măcinaţi în dispute meschine. Ca și cum ar spune: să nu ne pierdem într-o chestiune de cărnuri… - Să împăcăm libertatea și caritatea, pentru a nu rupe firele fragile ale unui dialog universal, este posibil numai cu privire la un model. „Fiţi imitatorii mei, așa cum și eu sunt al lui Cristos”. Paul se propune, fără falsă modestie, ca exemplu. Dar o face cu conștiinţa că, prin comportamentul său, creștinii îl pot urma pe Cristos însuși. Apostolul este deplin conștient că acea recomandare îl implică personal, îl constrâge la coerenţă, îl obligă să dea ilustraţii practice deosebit de convingătoare.

- Încheiem cu îndemnul: „Nu fiţi un scandal…” Am putea traduce: nu fiţi o piedică pentru nimeni. Astăzi sunt formule un pic prea abuzive pentru a nu da de bănuit, ca „a merge în întâmpinarea”,

sau „a face un drum împreună”.Poate ar fi important, înainte de toate de a nu da scandal…

Duminica a 7-a de peste an

DUMNEZEU ESTE CONSTRÂNS SĂ LUCREZE DIN CAUZA PĂCATELOR NOASTRE

Isaia 43, 18-19.21-22.24-25

2 Corinteni 1, 18-22 Marcu 2, 1-12

Nu mai pot, spune Dumnezeu: este ora de a începe Tema dominantă de la Liturgia Cuvântului din această duminică este aceea a unui Dumnezeu care luptă cu păcatul omenesc. Să începem cu unele expresii din Deuteroisaia (prima lectură): „Ai obosit din cauza mea, Israele” „M-ai obosit cu nelegiuirile tale”. Conturile par, deci, că sunt în echilibru: au obosit amândoi. Fapt este, totuși, că Israel a obosit din cauza lui Dumnezeu, în timp ce El nu a obosit încă din cauza poporului său infidel. „M-ai obosit cu nelegiuirile tale”. Adică, nu mai pot din cauza faptelor tale rele. Interesantă este traducerea, propusă de unii exegeţi, cu expresia „M-ai molestat cu păcatele tale”. Textul original ar suna diferit: „M-ai aservit cu păcatele”. Adică: m-ai făcut să lucrez din cauza păcatelor tale. Dumnezeu, însă, nu spune: Este ceasul s-o termin”. Dar: Este ceasul să încep, sau, mai bine, să reîncep. „Eu șterg nelegiuirile tale… nu-mi mai amintesc de păcatele tale”. Jahweh este un Dumnezeu care iartă. Mai mult, este dispus să creeze „un lucru nou”, în comparaţie cu cel care va șterge amintirea „lucrurilor de mai înainte”. Mântuirea, deci, nu constă în a scotoci în trecut, ci în a observa viitorul, a ceea ce este gata să răsară. Dumnezeu nu-și amintește de ce ai făcut, de ceea ce ai fost. Înaintea Lui contează numai ceea ce accepţi să fii. Dacă este o remușcare utilă, deci, nu este atât remușcarea pentru ceea ce ai făcut, ci remușcarea-nostalgia pentru ceea ce ești invitat să faci în prezent.

În Cristos – cum subliniază Paul în lectura a doua – este numai acel „da”. „Un da personal spus lui Dumnezeu și da-ul personal al lui Dumnezeu faţă de oameni” (R. Penna). Dumnezeu își ţine promisiunile. Noi, de multe ori, spunem „nu”, nu numai Lui, ci și fiinţei noastre celei mai adevărate, suntem infideli faţă de viitorul nostru. Cine știe dacă va sosi momentul în care Dumnezeu va putea conta pe da-ul nostru pentru a realiza „lucrurile noi” pe care le dorește pentru noi. Trebuie să admitem că adesea, pentru noi, contrariul lui da nu este un refuz net, ci ezitare, demisionări tăcute, renunţări implicite la orice vis, eroziune progresivă a oricărui ideal elevat. Nu ne rămâne decât să ne așezăm în faţa Crucifixului, acolo unde da-ul lui Dumnezeu este „ţintuit”, pentru a descoperi secretul ţinerii da-ului nostru nesigur. „Așa vorbește Aminul…” (Ap 3, 14). Astfel vorbește Da-ul. Noi ne mulţumim, de obicei, să spunem „Amin”. Din păcate, nu totdeauna Dumnezeu poate conta pe amin-ul nostru. O pagină din Evanghelie care trebuie corectată La citirea episodului care are ca protagonist pasiv și mut (nu scoate o vorbă, nu mărturisește păcatele proprii, nu manifestă un sentiment, se limitează să „fie purtat”, înainte, și să meargă cu picioarele proprii, după) paraliticul vindecat și iertat, nu pot să rezist la ispita de a o face actuală. Totuși, vrând să-l așez în cadrul zilei de azi, observ că sunt constrâns să schimb aproape total scenariul evanghelic, din ambientul de la Cafarnaum, și mai ales să modific radical atitudinile, gesturile, gândurile și cuvintele personajelor din jur. Chiar și Isus din Nazaret, rămânând Protasgonistul fix și de neînlocuit, probabil ar trebui să se exprime diferit. Încerc să mă explic oferind unele sugestii în vederea corectărilor oportune. Unde este mulţimea, El nu este Asta este totdeauna. Mai mult, este mărită în chip ciudat.

Se formează mulţimi, cozi impresionante. Este înghesuit din toate părţile. Mai puţin cei din jurul lui Isus. Mulţimea se adună dintr-o infinitate de motive, nu desigur să-l asculte pe Învăţătorul. Și chiar în cazurile în care motivul pare să fie acesta, este vorba mai mult de un pretext. Este greu ca mulţimea să manifeste voinţa de a lua în serios învăţătura sa. În loc de interes pentru Cuvânt, este vorba de curiozitate. Prezenţa mulţimii, totuși, îţi oferă pentru totdeauna un semnal preţios. Te avertizează unde nu poţi să-l găsești pe Domnul. Mulţimea, de fapt, se adună departe de El, pentru a fi instruit – mai bine, de a fi îmbiat – de alţi învăţători, pentru a fi dobândit de numeroși comercianţi care populează și asurzesc piaţa, o cantitate de produse care slujesc la toate mai puţin spre a vindeca viaţa, pentru a ne pune un pic de ordine înăuntru, pentru a-i da un sens, o orientare precisă. Rămâne pentru totdeauna necesitatea de a învinge bariera reprezentată de mulţime. Massa constituie o piedică, nu apropiată, ci îndepărtată de Învăţătorul. Și tu trebuie să treci prin mijloc, să învingi rezistenţa pasivă, să nu te lași înșelat. Mulţimea îţi neagă orizontul, îţi împiedică contactul vital. Dacă vrei să-l întâlnești pe El, trebuie să lași la spate mulţimea și să apuci un drum solitar. Nu este vorba de a practica o deschidere în acoperiș. Gaura trebuie s-o faci în interiorul tău. Și să cobori jos, în profunzimea ta. Nu se mai găsesc „brancardieri” Într-un timp, poate, erau obiceiuri, educaţia familiară, exemple, condiţionări sociale, mentalităţi, tradiţii care „purtau” la credinţă, sau chiar simplu la practica religioasă. Astăzi, dacă te încrezi în „brancardieri”, te vei afla departe și în locuri greșite. Trebuie să te convingi că o cale a credinţei, în mod normal, nu îţi este ușurată de alţii. Depinde de o alegere precisă, de o alegere liberă, de o luare de conștiinţă personală. Nu poţi încredinţa altora „conducerea” vieţii tale de credincios. Nici, cu atât mai puţin, să fii înlocuit.

Credinţa, fără îndoială, are o dimensiune comunitară. Dar aceasta nu are nimic comun cu „complexul de turmă”. O credinţă din inerţie, din imitaţie, sau din îmbulzeală, din camuflare, nu mai este credinţă. Pe lângă faptul că este solitară, calea spre Cristos este o cale personală, unică. Isus nu trebuie să vadă „credinţa lor”, ci pe a ta. Sau, cel puţin, căutarea ta obositoare. Mai bine este să ajungi cu întârziere, după ce ai greșit câteva căi și ai bătut la câteva uși înșelătoare, dar cu picioarele proprii, chiar julite și pline de vânătăi, decât să ajungă „intacte”, proaspete, fără a fi riscat nimic, graţie călătoriilor organizate. Doctorii dau sentinţa că boala nu există „În acel timp” scribii s-au scandalizat pentru că Isus avea pretenţia că iartă păcatele. Astăzi nu ar da nici o greutate acelei „puteri”. Au prevăzut deja ei să dispară din circulaţie chiar noţiunea de păcat. Nu mai este nici un păcat de iertat, pentru simplul fapt că păcatul nu mai există, nu mai este recunoscut acel nume. Scribii noștri dau sentinţa, pufnind: „Destul. Nu mai vorbim despre păcate. Să căutăm să fim serioși…” Pentru ei răul ia forme diferite, dar nu desigur pe cea a păcatului. O dată se atribuia – pe nedrept – boala ca urmare a unui anumit păcat. Astăzi, dimpotrivă, sunt doctori care consideră că păcatul nu este cauza, ci efectul unei boli. Adică: dacă te consideri păcătos, înseamnă că ești bolnav, că ceva nu funcţionează în organismul tău, și mai ales în creerul tău. O persoană normală, civilizată, cu o cultură minimă, nu se poate considera „păcătoasă” (nu spunem să aibă simţul păcatului, pentru că, a fi păcătos nu înseamnă a nutri sentimente sau complexe ale păcatului). Astăzi trebuie să stai departe de anumiţi medici care te declară vindecat pentru că ei au stabilit că nu ești bolnav, au decis că nu trebuie vorbit de cancer. Te simţi rău, te simţi nesatisfăcut, ai ceva care te macină în interior, îţi înveninează viaţa, îţi înceţoșează vederea, îţi moleșește voinţa,

paralizează membrele, și ei îţi spun: nu te preocupa, sunt fixaţii, gândește-te la sănătate… Cu alte cuvinte: caută să te simţi bine, și vei vedea că răul trece. A te salva de medici, a ignora discursurile scribilor, reprezintă prescrierea fundamentală a unei terapii serioase. Stai departe de cei care ar vrea să te facă să crezi că totul merge bine. Să nu ai încredere în doctorii care nu văd sau minimalizează răul tău adevărat, acela care te face să te simţi rău, sau care te face să te simţi bine (ceea ce este mai rău, pentru că înseamnă că situaţia ta este aproape disperată). Dacă vrei să te vindeci, trebuie să permiţi ca o privire diferită, pătrunzătoare (nu pătrunzi tu, să-ţi iasă din cap, în casa unde stă El; El, mai degrabă pătrunde în inima ta), vreau să spun că privirea lui Isus, te face să descoperi că viaţa ta s-a oprit, sau s-a îngreunat, că astfel nu se mai poate merge înainte, că faţa ta este rea… în interior. El îţi cere, înainte de toate, autorizaţia de a chema răul tău pe numele său adevărat. Chiar dacă în urechile scribilor de astăzi, a spune păcat înseamnă „a blestema”. Dar, consolează-te, deja atunci Isus era considerat un blasfemiator, fie chiar din motive opuse. Confesorul absent Se poate întâmpla ca să reușești să deschizi o trecere prin mijlocul mulţimii (este improbabil să fie asediat un confesional), și… să nu găsești pe cineva care să aibă timp să se ocupe de păcatele tale. Tu însuţi, uneori, mergi la preot pentru a vorbi de altul, să auzi alte discursuri. S-a întâmplat și lui Charles De Foucauld, strălucitor și desfrânat oficial, expert în viaţa mondenă, împătimit. Ţinea la un prieten care avea defectul de… a fi preot, dar care era un fascinant conferenţiar și împărtășea anumite interese ale sale culturale și oficiale. Într-o dimineaţă de sfârșit de octombrie din anul 1886 s-a dus să-l caute în biserica pariziană a sfântului Augustin. Era în confesional. De Foucauld îndepărtează perdeaua și îi spune cu politeţe:

- Veniţi afară, doresc să discut cu dumnevoastră despre o situaţie. Părintele Huvelin i-a replicat prompt:

- Veniţi dumnevoastră înăuntru: trebuie să vă vorbesc despre păcatele dumnevoastră… Acela protestează: - Dar nu am venit pentru aceasta. Preotul, însă, nu renunţă: - Îngenunchiaţi-vă și spovediţi-vă… De Foucauld, ca paraliticul din Cafarnaum, lasă să i se impună acel argument neobișnuit. Și când se îndepărtează de confesional, gustul său pentru explorarea știinţifică este orientat, pe lângă direcţia Saharei, spre teritoriul, pentru el încă cu totul necunoscut, al sfinţeniei. Așa și tu. Caută un oarecare preot, în oricare loc (confesionalul incomod sau confortabil, o încăpere, o banchetă, un scaun de mașină, nu are importanţă), și, dacă nu îndrăznește el, constrânge-l tu să-ţi vorbească de păcatele tale, să se intereseze de acel argument și nu de altul. Să fie iertate virtuţile Și cel puţin vei avea impresia că Isus îţi spune: - Îţi sunt iertate virtuţile tale… Poate păcatul tău adevărat sunt virtuţile – adevărate sau presupuse – care te împiedică să descoperi secretul tău rău. Spunea patriarhul Filaret din Moscova: „Este vorba de a identifica și a denunţa virtuţile vizibile și ireale care nu consimt să vezi și să combaţi păcatele invizibile dar reale”. Sunt virtuţi care nu contează nimic. Mai aparente decât reale. Acele virtuţi care te fac să te simţi la post, în regulă, mai bun decât alţii. Și tocmai această vegetare religioasă artificială, falsă, te împiedică să observi și deci să înfrunţi răul din rădăcină. Rădăcini corupte, în ciuda vegetării exterioare asiguratoare. Isus vrea să-ţi ierte nu numai păcatele, dar și meritele pe care tu ţi le atribui, meritele pe care le revendici, răul pe care nu-l faci. Chiar și tu, de fapt, ești dintre aceia care se justifică: „Nu am făcut rău nimănui”. Și nu observi că păcatul tău constă în considerarea că este suficient să nu faci nimic rău pentru a fi creștin. „Eu te dezleg de virtuţile tale… Și acum nu mai ai nici un pretext pentru a nu umbla…”

Duminica a 8-a de peste an

DUMNEZEU, CURTEZAN „NEPOCĂIT”

Osea 2, 16-17.21-22 2 Corinteni 3, 1-6

Marcu 2, 18-22

Cât de frumos ar fi dacă… Cât de frumos ar fi să poţi vedea o experienţă de credinţă sub semnul libertăţii și al spontaneităţii. Să abordăm nu o religie întunecoasă, plată, apăsătoare și pedantă, dar veselă, deschisă spre noutate și spre fantezie. Să acultăm o predică care să nu prezinte mesajul creștin ca un coșmar sau o sperietoare, dar ca o sărbătoare. Să participăm la o liturgie care să-ţi dea pofta de a schiţa pași de dans. Să avem de a face nu cu un Dumnezeu care ameninţă, dar care îl seduce pe om. Să trăim într-o Biserică care să devină locul milostivirii și al omeniei. Să vedem propunându-se un creștinism care să nu fie făcut pur și simplu din decrete, practici, observanţe, coduri, statute, dar care să ne pună în contact cu „Spiritul lui Dumnezeu cel viu”. Să fim integraţi într-o comunitate unde să nu domine preocuparea funcţionării, a regularităţii și a organizării, dar care să promoveze viaţa și s-o favorizeze în chip concret. Să fim educaţi să nu facem referire la norme externe, dar la ascultarea unui glas interior, care să solicite o responsabilitate personală. Să putem crește, nu ronţăind hârtie și înghiţind cerneală, dar descoperind, graţie miniștrilor potriviţi”, iubirea ca lege fundamentală a existenţei. Să fim consideraţi adulţi, prevăzuţi cu creer și conștiinţă, nu înlocuiţi de „adepţii muncilor”.

Să găsim un oarecare ghid care, înainte de a ne spune ce trebuie să facem și să evităm, să ne ajute să descoperim cine suntem. Da. Ar fi frumos să putem spune… „cât de frumos este!”. Litera și spiritul în partitura vieţii creștine Cineva va obiecta: „Tu vrei o religie facilă, ca apa de trandafir, după plăcerea ta”. Pot să replic că ceea ce am exprimat este exact traducerea celor ce se lasă întrevăzute din lecturile de astăzi. Nu visez de fapt să revendic o religie facilă. Mă mulţumesc cu o religie care să fie răspunsul coerent la exigenţele conţinute în Cuvântul lui Dumnezeu, și nu stratificarea de obiceiuri și comportamente impuse de gardienii Legii. Opoziţia pe care Paul (lectura a doua) o stabilește între literă (gramma) și Spirit (Pneuma), nu este atât între două moduri de a citi Scriptura, ci între două concepţii de mântuire, între două moduri de interpretare a experienţei de credinţă, între două stiluri de executare a partiturii existenţei creștine. „Litera” este cu precizie Legea care descoperă numai parţial gloria lui Dumnezeu, documentează în mod insuficient – și chiar distorsionat – raportul cu El. „Litera care ucide” este tocmai cea care ucide bucuria de a trăi și de a fi împreună, stinge speranţa, sufocă creativitatea. „Spiritul care dă viaţă” este acela care te face să descoperi noutatea radicală, inimaginabilă, a lui Cristos, te solicită să faci referire nu la Legea scrisă pe tablele de piatră, ci în codul secret al iubirii imprimate în inimă. Nu am nici o dificultate să accept și postul, pentru că sunt conștient că trăiesc în zilele în care Mirele a fost „luat”. Dar pretind să postesc fără a fi văzut, fără a lua un aer trist, dimpotrivă, parfumându-mă. Totuși, nu aș accepta niciodată să mă înscriu în fantomatica „Confraternitate a Orfanilor” prefigurată de Oscar Wilde. Nu, nu sunt alergic la post. Mai degrabă, nu reușesc să suport pe anumiţi creștini care au faţa tristă de care ai vrea să crezi că face penitenţă, dar în realitate este incapabil fie de a posti fie de a sărbători în modul voit de Cristos.

Expresia lor urâtă nu este semnul austerităţii, dar mai banal a unei proaste digestii a fericirilor evanghelice. „Vinul nou” al lui Cristos, în loc să se urce la cap, i-a rămas în stomac, și pentru că nu a degustat numai câteva picături, și pe deasupra stropit din abundenţă cu apă. Când ar trebui să se bucure, pare că plâng. Și când plâng, au poftă de a râde. Duc vestea cea nouă într-un înveliș de doliu. Și, dacă se hazardează să vorbească despre speranţă, te fac să te temi de ce-i mai rău. Și atunci când vorbesc despre iubire, o fac pe un ton ameninţător. Știu prea bine că în situaţia prezentă, alături de bucurie, este obscuritate, dubiu, nesiguranţă, descurajare. Nu refuz să mănânc „pâinea durerii” dragă Terezei de Lisieux. Dar mă încăpăţânez s-o fac, ca primii creștini, „cu bucurie și simplitatea inimii” (Fap.2, 46). Haina întoarsă pe dos Dacă observăm atitudinile determinate, avem impresia neplăcută a unei nepotriviri. Orologiul nu stă pe loc. Numai acele merg în sens contrar. Anumite feţe ale unor persoane practicante nu arată imprimate mesajul lui Cristos, ci caricatura sa. Ei vorbesc despre „ilustraţii practice”. Dar privind acele ilustraţii practice, par niște negative neliniștitoare, radiografii negricioase. Se vede un schelet. O ţeastă și nu un cap înviat. Și lucrul cel mai rece este surâsul. Întâlnesc credincioși care nu îmbracă nici haine vechi, nici noi. Nu se pune nici problema de petice sau cârpit. Haina lor este întoarsă pe dos, sau dosul unei broderii. Și întâlnesc pe alţii care nu produc nici vin nou nici vin vechi. Din burduful lor „unsuros” curge numai oţet, și de calitate inferioară, fără capacitatea de a da savoare vieţii. Unii oameni, chiar și când îţi oferă miere, reușesc să lase în cerul gurii un gust amar.

Și dacă îţi strânge „călduros” mâna, te trezești cu fiori în spate. Dacă apoi te invită la o sărbătoare, pregătește-te să te scufunzi într-o plictiseală mortală. Travestirea, adică haina nouă peste cea veche Trebuie să descoperim o variantă actuală la tema evanghelică a „peticului din stofă nouă la o haină veche”. Cineva, în Biserică, a reușit să facă ceva mai rău. A îmbrăcat, fără prea mare convingere, dimpotrivă cu o ascunsă neplăcere, haina nouă cusută de Conciliu. Dar, dedesubt, cu precauţie, a ţinut pe cea liniștitoare, a obiceiurilor trecutului, a mentalităţilor vechi. Dacă judecăm din exterior, pare că s-a schimbat totul (forme, structuri, limbaj, imagine), dar comportamentele, reflexele, atitudinile de fond, au rămas cele de mai înainte. Rezultatul este un pas stângaci, neîndemănatic, chiar un pic ridicol. Și, mai ales, ceva suspect, puţin convingător. Avem senzaţia unui truc, a unei înșelătorii. Sub aparenţa modernităţii, înflorește o substanţă mucegăită. Prin pielea actualităţii transpiră sudori râncede. Nu negăm nimănui dreptul de a îmbrăca haina care îi place. Dacă cineva simte nevoia de a sta la căldură, să se simtă protejat, să se învelească cu plapoma nouă a bunului timp antic, să tragă pe sine armurile ruginite la care nu reușește să renunţe. Ceea ce este intolerabil este travestirea. Ceea ce repugnă este tentativa de a te face să crezi că acea modernitate instrumentală de faţadă este noutatea lui Cristos. Sunt persoane care poartă haine vechi și spălăcite cu multă demnitate, și chiar cu un aer de eleganţă. Și lor li se cuvine cel mai mare respect (dacă nu pentru altceva, pentru coerenţă). Alţii circulă dimpotrivă îmrăcaţi în haine noi și au grijă să le pună la vedere. Și își pun pe trup haine confecţionate în atelierele de modă, mergând cu ele la plimbare. Dar efectele cauzate de transpiraţie sunt… sub nasul tuturor.

Apropo de scrisorile de recomandare În timpul lui Paul erau persoane care pretindeau să fie recunoscute de comunitate și revendicau autoritatea superioară, graţie scrisorilor de recomandare cerute de cercurile de apartenenţă și care au constituit un fel de indiscutabilă marcă de garanţie. Și erau chiar cei care cultivau visul de a constitui comunităţi creștine pe bază de hârtii (codexuri, statute și regulamente), cu bogate pete de cerneală. În acest fel, în loc să facă să crească cei credincioși, își asigurau cariere, privilegii, precedenţe, posturi de putere. Paul, cu o ironie fină, spune că nu are nevoie de acel tip de scrisori de acreditare. Lasă să se înţeleagă că cei care se bazează pe documente și pe structuri de putere, s-a oprit la tablele de piatră ale Alianţei Vechi. Cât îl privește, se simte legitimat ca apostol, nu în virtutea meritelor personale, titluri academice, sau recomandări ale unor personaje influente, ci prin iniţiativa gratuită a lui Dumnezeu („capacitatea noastră vine de la Dumnezeu, care ne-a făcut miniștri părtași ai unei Alianţe Noi, nu de literă ci de Spirit”). Și, dacă chiar trebuie să prezinte scrisori de recomandare, el dispune de cele, decisive, ale comunităţii: „Scrisoarea noastră sunteţi voi”. Dincolo de polemica ivită, apostolul vrea să-i facă să înţeleagă că adevărata Scriptură sacră, textul fundamental al timpurilor noi, este chiar comunitatea vie a creștinilor. Paul fixează deosebirea dintre Vechiul Testament și Alianţa Nouă, care este Pneuma, adică Spiritul. Biserica din Corint este comparată cu noile table, scrise de Spiritul lui Dumnezeu în inimi. Apostolul nu se consideră patronul comunităţii, și nici legiuitorul ei. Este, mai degrabă, „copistul” ei, scribul, cineva care scrie după cum dictează Spiritul. De aceea, când este vizibilă comunitatea, cerneala devine invizibilă. Și acea scrisoare invizibilă care este comunitatea poate să fie „citită de toţi oamenii” numai când nu este întunecată de dispute meschine și de probleme neghioabe.

Ofensiva de seducere Osea (prima lectură) împrumută lui Dumnezeu propriile sentimente de soţ gelos, înșelat și trădat, și strategiile relative pentru recucerirea inimii soţiei infidele. A încercat toate: ameninţări, avertizări, obstacole puse pe cărări pentru a împiedica anumite întâlniri clandestine, recuperarea darurilor, iniţiative făcute pentru a face imposibilă bucuria de darurile făcute de amanţi. Acum Jahweh încearcă o „ofensivă de seducere”, care ar trebui să fie decisivă: „Iată, o voi atrage la mine, o voi conduce în deșert și voi vorbi la inima ei”. Adulterul s-a consumat pe solul Palestinei, din cauza contagiunii cu cultul agrar oferit lui Baal. Deci este nevoie să iasă din ţara Canaanului, să se întoarcă în deșert, să regăsească timpul logodnei, să reia idila iniţială. Este vorba de a recupera prospeţimea de atunci, să repornească de la curtenie și de la conversaţia inimă la inimă. Și iată, deci, uimitoarea resursă finală: vestirea publică a logodnei, cu oferirea zestrei logodnicei (așa-zisul mohar, cfr. 2 Sam 3, 14). Este vorba de cinci daruri, care fac să pălească pretinsele bogăţii lăudate ale lui Baal: dreptatea, dreptul, gingășia, iubirea, fidelitatea. Și, ca răspuns, un singur lucru: „Tu îl vei cunoaște pe Domnul”. Este vorba de acea cunoaștere care nu are nimic intelectual, dar care determină o relaţie intimă și implică o adeziune totală a persoanei: suflet și inimă. Desigur, apare impresionant comportamentul acestui Dumnezeu care se prezintă la urma urmei, neafișând articolele violate ale unui cod, clauzele distruse dintr-un contract, ci o mulţime de daruri. Un Dumnezeu care, după toate decepţiile pe care i le-am oferit, experienţele amare avute cu noi, declară solemn intenţia sa de a încerca să ne seducă din nou. Spune că vrea să se întoarcă înapoi, să reînceapă totul de la capăt. Un Dumnezeu care nu face apel la datorie, nici nu se mulţumește să ne facă să fim la datorie. Ci dorește numai să recucerească inima noastră, pentru că dacă nu este inima, toate (disciplina, pedepsele, sancţiunile, ameninţările) sunt inutile.

Înţeleg cum oamenii Legii se simt încurcaţi în faţa acestei imagini ale unui Dumnezeu „curtezan impenitent”… Dar pe El nu-l interesează scandalul legaliștilor. El încearcă din nou…

Duminica a 9-a de peste an

DAR OMUL ESTE CAPABIL SĂ REZISTE LA CENTRU?

Deuteronom 5, 12-15

2 Corinteni 4, 6-11 Marcu 2, 23 – 3,6

Omul renunţă ușor să fie domn De acord, omul la centru. Omul răscumpărat din sclavia muncii. Omul redevenit domn. De acord, sacralitatea persoanei. Individul mai important decât legea. Dar trebuie să avem și curajul de a ne pune unele întrebări „insolente”:omul vrea într-adevăr libertatea? Și, mai ales: este dispus să plătească preţul? Oare nu este omul care abdică cu extremă ușurinţă la vocaţia sa de domn și se pune în slujba lucrurilor, a producţiei, a câștigului, a instinctelor? Nu este oare omul însuși care se descoperă incapabil de a „face sabatul”, adică să rupă lanţul, să se oprească; dimpotrivă, pare că simte gustul de a mări ritmul și gâfâitul cursei proprii, și vai de cel care îl oprește. Nu este, prea adesea, omul care cedează locul pe care Creatorul i l-a desemnat, renunţă la demnitatea proprie și la drepturile proprii? O dată dilatate spaţiile timpului liber, cum le fructifică, cu ce le umple? Suntem siguri că nu-l va înlocui cu un alt gol, altă rumoare, altă ameţeală? Da, pentru că poate fi o muncă alienantă, dar poate să fie și un mod de interpretare a odihnei mai alienante și… obositoare. Omul este într-adevăr convins că sensul propriei vieţi nu constă numai în muncă, dar și în joc? Așa: sărmanul cu mâna anchilozată, pe care Cristos la pus în mod provocator la mijloc – gest de sfidare deschisă împotriva jandarmilor ordinii sacre – în sinagogă, o dată întors acasă vindecat, va fi capabil să domnească în acea poziţie centrală, sau nu va ajunge mai degrabă la

periferie, lăsând să mai fie legea (cea a eficienţei, a competiţiei, a preocupărilor obsesive, a succesului, a intereselor, a banului) care să ocupe centrul scenei? Este inutil să continuăm să declamăm formule de efect, să afișăm manifeste solemne, când protagonistul nu vrea să interpreteze acea partitură. Profanarea unui individ are loc, de cele mai multe ori, cu consensul necondiţionat al interesului. Omul pune la dispoziţie viaţa proprie, fiinţa proprie, propriul timp, pentru… alte scopuri. El cedează celui mai bun ofertant templul care este persoana sa pentru ca aici să fie oficiate riturile cele mai nedemne ale lipsei de semnificaţie și ale vulgarităţii. Sâmbăta, timp al memoriei Este important să nu cădem în echivocul legalismului farizaic, care subliniază mai ales caracterul negativ al sâmbetei. Trebuie să ne convingem că nu se poate limita la interzicerea muncii. Dacă ne gândim bine, tocmai preocuparea obsesivă despre „muncile oprite”, tipice și unei tradiţii creștine, demonstrează că munca deţine primatul, reprezintă măsura oricărui lucru, pentru că totul este redus la o problemă de a munci sau de a nu munci. Trebuie, mai degrabă, să considerăm aspectul pozitiv al sâmbetei, care este afirmaţia inutilului, celebrarea gratuităţii. Repausul de sărbătoare trebuie să devină momentul memoriei, al contemplării destinului omului. Momentul speranţei. Ocazia favorabilă pentru a descoperi sensul și valoarea timpului, și deci a vieţii. Chiar și semnificaţia zilelor de lucru nu este dată de muncă. O descoperim numai graţie celei de a „șaptea zi”, adică prin repaus. Este necesar să așezăm sâmbăta în dimensiunea bucuriei din Ţara Promisă. „Sâmbăta este timpul de adoraţie, timpul festiv, timpul coral, timpul cântecului, timpul ospăţului voios, este, în sfârșit, în perspectiva creștină, a șaptea zi, ultima zi, sabatul etern, în care toţi ne vom odihni de oboselile istoriei dar pentru a ne bucura de roadele surprinzătoare

care vor fi, împreună, roadele muncii omului și roade ale îmbelșugatei milostiviri a lui Dumnezeu” (E. Balducci). Așa cum munca din zilele de lucru nu poate fi raportată exclusiv la legea producţiei și a profitului, la fel și odihna sabatică nu poate fi redusă la o chestiune de legi și regulamente, de permisiuni și de interziceri. Ar fi două forme de sclavie paralelă. Nici omul economic, nici omul festiv nu pot fi programate în mod rigid. Dumnezeu este de partea omului. Și îi oferă sâmbăta ca un spaţiu de libertate, de viaţă, de creativitate, de iubire, de poezie, sustrăgând-o de la orice formă legalistă. Dumnezeu este Acela care oferă omului posibilitatea de mișcare, lărgește spaţiile, nu le restrânge. Sf. Augustin va spune: „Noi înșine vom fi ziua a șaptea”. Și vom fi printr-un drum de ascultare voioasă, sub semnul harului, în timp ce vom câștiga pâinea care ne este „dăruită”, și cântecul nostru de bucurie va învălui glasurile de dezaprobare a farizeilor care „răsar” peste tot. Primatul altuia Când Isus declară că „sâmbăta a fost făcută pentru om și nu omul pentru sâmbătă”, afirmă nu numai primatul omului, dar și primatul altuia, al celui slab, al sărmanului care suferă. Vindecarea provocatoare a omului cu mâna paralizată introduce, în afara principiului repausului, și pe cel al solidarităţii. Gloria lui Dumnezeu și vindecarea unui nefericit coincid. Eu, însă, sunt responsabil de sărbătoarea celui sărac. Nu-mi este permis „să celebrez sâmbăta” mulţumindu-mă cu adorarea lui Dumnezeu, să mă odihnesc în bunăstarea mea, materială și spirituală, și să ignorez pe cei ce suferă, neglijând pe cei care nu au pâine sau speranţă. A celebra sâmbăta înseamnă și să deschizi ochii și inima în faţa mizeriei care mă înconjoară, a singurătăţii atâtor persoane. În acest sens, eu dau slavă lui Dumnezeu când îi fac fericiţi pe fraţi. Ortodoxia, adică poziţia justă

Prin vindecarea „scandaloasă” săvârșită de Isus în sinagogă în ziua oprită, se încheie capitolul pe care Marcu îl dedică controverselor din Galileia. Nu putem să ne permitem să minimalizăm importanţa acestor diatribe. Nu este vorba, de fapt, de simple dispute doctrinale, dispute asupra chestiunilor rituale sau juridice. Dedesubt este ceva mai mult. Adversarii sunt înfruntaţi pe terenul lor preferat. Ei ar vrea să angajeze discuţii contrapunând argument la argument, interpretare autorizată la interpretare și mai autorizată. Isus, dimpotrivă, în loc să opună raţiuni, opune propria persoană, gesturile proprii, alegerile proprii. Ortodoxia se întâlnește cu o Persoană, nu cu o altă doctrină. Dacă ne gândim bine, aceste controverse, pun întrebarea care străbate toată evanghelia lui Marcu: „Cine este Isus?” Și polemicele care se dezvoltă ne dau, nu o soluţie a „cazurilor”, de triumf al unei teze asupra alteia, ci o auto-revelare a lui Cristos însuși. El este Mirele care inaugurează timpul bucuriei. El este Acela care îl eliberează pe om de obsesia observării exterioare, de sclavia legalismului, pentru a-l face să se miște în spaţiul vieţii, al iubirii, al libertăţii, al darului. Identitatea lui Isus se descoperă aici, în a fi-pentru-om. Și aceasta introduce un alt element intolerabil pentru adversari, constrânși să ia poziţie, nu pe tărâmul ideilor abstracte, ci pe cel al valorilor. A discuta cu Isus înseamnă a renunţa la citatele docte, la cazurile citite în cărţi, și a accepta să te lași interpelat de o prezenţă. Mai mult, de două prezenţe. Nu este vorba de a avea dreptate. Ci de a te declara pentru sau contra cuiva. Ortodoxia nu mai este o chestiune de a avea idei juste, ci de a lua poziţia justă. O persoană religioasă se poate considera la post când iese afară și se compromite în favoarea gloriei lui Dumnezeu, adică în favoarea omului. Schimbă, de aceea, radical și stilul ascultării: „…Isus, în loc să înmulţească și mai mult numărul pretenţiilor lui Dumnezeu, parcurge o cale complet diferită, cu o libertate care scandalizează pe contemporanii săi.

Omul trebuie să lase să i se dăruiască orice lucru de la Dumnezeu fără nici un calcul și trebuie să deschidă inima pentru acea bucurie. O inimă astfel deschisă, îl va sluji pe Dumnezeu pentru bucurie ca un copil care nu mai privește pe furiș recompensa sau care se teme de vargă, ci trăiește în iubirea faţă de părinţii săi… … O ascultare care nu facturează serviciile aduse lui Dumnezeu cere o putere de iubire care depășește cu mult observarea unei legi. Și totuși rămâne mereu o ascultare în libertate, la care participă și inima. La o astfel de ascultare cheamă Isus cu cuvântul său și cu conduita sa”. (E. Schweizer). Mizeria și gloria Paul în schiţarea, trăind –este cazul s-o spunem – pe pielea proprie, portretului predicatorului, pune în contrast: gloria și mizeria. Două abisuri care dau ameţeli. Subliniază, de o parte, puterea excepţională a predicării. De altă parte, slăbiciunea extremă a predicatorului. Imaginile propuse de Paul apar de o îndrăzneală nemaiauzită. Gloria divină care strălucește pe chipul lui Cristos, strălucește și „în inimile noastre”. Acest fenomen este comparat de-a dreptul cu creţia primordială a luminii: „Dumnezeu a zis: „Să fie lumină!” Pasajele discursului sunt destul de descumpănitoare. Gloria lui Dumnezeu strălucea pe chipul lui Cristos. Acum luminează inima oricărui apostol. De aici pornește un cuvânt „luminos” care devine cunoaștere a lui Cristos pentru alţii. Pentru aceasta – și putem să fixăm ultimul mesaj implicit – primirea în credinţă a mesajului din partea ascultătorilor se traduce și pentru ei ca o lumină interioară. Este interesant de notat cum „cunoașterea” nu vine de la minte, ci de la o inimă incendiată de lumină. Totuși, „purtătorii de lumină” nu au nici un motiv fă fie orgolioși, din moment ce recipientul lor este făcut din materiale slabe, fragile: „Noi avem această comoară în vase de lut, pentru ca să apară că această putere extraordinară vine de la Dumnezeu și nu de la noi”. Dumnezeu nu se încrede în eroi invulnerabili, sau oricum în personaje excepţionale, ci în instrumente mizerabile. Micimea, slăbiciunea, nu etalarea puterii umane, manifestă puterea divină.

Paul pune în evidenţă – în patru antiteze – dimensiunea corporală a apostolului. Un trup extrem de fragil și supus la numeroase încercări. Pătimiri, persecuţii, oboseli, dificultăţi, întristări, consumat fizic, chiar și moarte: totul este înfruntat „pentru cauza lui Isus”. Mai mult, Paul ajunge să spună că suferinţele apostolului sunt suferinţele lui Isus însuși. Trupul apostolului devine astfel locul unde se manifestă puterea învierii. Moartea sa – și este sfidarea extremă – este afirmarea vieţii. „Raportul dialectic viaţă-moarte a lui Isus Cristos devine ritmul și chiar sensul întregii vieţi creștine și în special al celei apostolice” (R. Penna). Iată atunci că predica și ascultarea nu sunt o problemă numai de discursuri, ci devin experienţă de moarte și de viaţă. Cuvântul face să moară și să trăiască atât predicatorii cât și ascultătorii: „… Suntem expuși la moarte din cauza lui Isus, pentru ca și viaţa lui Isus să se arate în trupul nostru muritor”. Conștiinţa participării la misterul pascal imunizează pe creștin în general și pe apostol în special împotriva triumfalismului în cheie lumească și contestă de la rădăcină orice pretenţie de afirmare de sine.

Duminica a 10-a de peste an

NU SUNTEM NICIODATĂ LA LOCUL NOSTRU

Geneza 3, 9-15 2 Corinteni 4, 13 – 5,1

Marcu 3, 20-35

Specialitatea noastră: să ne ascundem „Unde ești?” „Cine ţi-a spus…?” „Ce ai făcut?” Întrebările lui Dumnezeu se succed insistent. Omul nu poate să se sustragă, să divagheze, conform tendinţei sale din născare. Este vorba de a răspunde la acele întrebări, și nu la altele. Să răspundă la acele întrebări, fără să le ocolească, cu pretexte mai subtile, sau cu argumente mai ingenioase. Să înfrunte acele probleme, evitând să le substituie cu altele fictive și mai puţin riscante. Dumnezeu ne întreabă unde suntem. Pentru că știe că ispita noastră este aceea de „a ne sustrage”, de a evita întâlnirile decisive. Suntem peste tot, ocupăm – sub pretextul poruncii de sus – toate locurile disponibile (chiar alungând pe alţii), jucăm toate rolurile (și inventăm mereu locuri noi), dar nu s-a spus că suntem acolo unde ar trebui să fim. Suntem peste tot, facem tot, învăţăm de toate. Și totul devine un expedient viclean pentru a evita vederea faţă în faţă obligatorie cu Dumnezeu. Un anumit prezenţialism exasperat poate deveni un mod pentru a fi absenţi. Un anumit activism poate constitui o abilitate pentru nu face niciodată ceea ce ar trebui să facem într-adevăr. Anumite devize pot să ne slujească să ascundem golul. O anumită exteriorizare ostentativă nu este altceva decât acoperirea goliciunii noastre.

Anumite organizaţii care se impun, o anumită etalare de putere, bogăţia și mijloacele umane, maschează stângaci rușinea de a nu reuși să trăim aventura și riscul credinţei. Un anumit eficientism este mărturisirea vădită a insuficentei noastre eficacităţi evanghelice. Anumite înţelegeri cu puterile adversarului denunţă neputinţa noastră spirituală. Anumite pretenţii de „a conta”, de a valora, descoperă cu cruzime inconsistenţa noastră creștină. Pentru a nu simţi acei pași… Ne mișcăm pașii în toate direcţiile, învăluindu-ne în zgomot, pentru a nu „auzi” pașii Domnului. Afișăm siguranţă, dezinvoltură, aroganţă, tocmai pentru că ne este teamă de El. Mergem să căutăm pe alţii, tocmai pentru a nu fi găsiţi de El. Suntem mereu ocupaţi, pentru a nu trebui să-L ascultăm. În mod paradoxal, în preocuparea de a apărea în continuare, cu orice preţ, cu dorinţa exagerată de a sta la rampă, ne dedicăm jocului nostru preferat: de a ne ascunde. Demonstrăm că suntem cei mai bravi iluzioniști din lume: cu trucul de „a ne dedica”, reușim să „ne negăm” sistematic. Suntem cei mai abili în „a ne sustrage”, dând impresia că „ne multiplicăm”. Anumiţi creștini declară că „se fac în patru”, pentru alţii. Ar fi suficient să se mulţumească de „a se face în unul”, adică să aibă curajul de a fi ei înșiși. „În sfârșit, unde sunteţi?” Am ocupat jurnalele și televiziunile, radioul și piaţa, palatele puterii și academiile, spaţiile publicitare și balcoanele, stadioanele și școlile, ambasadele și consiliile de administraţie. Dar rămâne de dovedit că suntem la locul nostru, sau oricum în mod just. Facem foarte multe lucruri, nici un sector de activitate nu trebuie să rămână descoperit. Trebuie să mai demonstrăm, totuși, că știm să facem cu demnitate meseria noastră de creștini. Am lipit etichete cu numele de creștin pe toate iniţiativele. Totuși suntem goi, fără măcar să simţim rușine.

Chiar și atunci când vorbim despre El, vorbim mereu despre altul. „Cine ţi-a spus…?” De unde ai învăţat acele lucruri? La care școală ai mers? Ce maeștri ai ascultat, și mai ales pe care nu i-ai ascultat? Cât de greu este să dai cont unui Dumnezeu care vrea răspunsuri precise, și nu justificări. Pretenţia de „a ieși din încurcătură” „Ce ai făcut?” Ar fi mult mai bine o mărturisire sinceră a păcatelor proprii. Dimpotrivă, am inventat arta de „a ieși din încurcătură”, de a spune „nu eu am fost”. Am vrea să facem să se creadă – chiar și El! – că noi „nu avem de a face” cu cel rău. Eva s-a limitat să-i pună în spatele șarpelui tot răul. Cineva face mai rău: transformă păcatele în merite, infamiile istorice în opere bune, dezastrele – dintr-un punct de vedere de coerenţă evanghelică – în triumfuri. O anumită apologetică pretinde să celebreze ca date istorice pentru cauza Împărăţiei evenimentele care ar trebui să facă să ne înroșim de rușine. Dacă Dumnezeu în persoană ar întreba pe cineva: „Ce ai făcut?”, probabil ar răspunde: „Ai fost informat greșit de dușmanii religiei și de jurnalele lor vândute Satanei. Este un complot diabolic împotriva noastră… Vezi că ceilalţi au făcut mai rău…”. Sau, de-a dreptul: „Am făcut-o pentru Tine, pentru gloria Ta”. Beelzebul, în această privinţă, este un diletant. Nimeni nu reușește să schimbe cărţile de pe masă mai bine ca noi. Nimeni nu posedă obrăznicia noastră de a ne sustrage, de a ieși din încurcătură, după ce a lăsat amprentele peste tot. Altceva decât „a mânca din pom”. Am făcut să dispară toată pădurea, am prădat toată grădina. Dar dacă El ne-ar pune acea întrebare, ar auzi răspunsul, contrar Evei („șarpele m-a amăgit”)… că noi am înșelat șarpele. Ceea ce am făcut pentru a întemeia Împărăţia lui Dumnezeu. Că am combinat toate acele necazuri în scopul binelui… Lăsaţi-l afară! „Ai săi… au ieșit pentru a merge să-l prindă”. Ca și cum ar fi spus: este ora de a te întoarce acasă, să pui capul la loc, să reintri în rânduri.

Vă rog, nu-l faceţi să reintre în schemele voastre, în clasificările voastre, în ritualurile voastre. Și-a ieșit din fire”. Nouă ne stă bine așa. Lăsaţi-l afară. În afară de voi. Afară de instrumentalizările voastre. Afară de potrivirile voastre, anexiunile și tutelele voastre. Afară de monopolul vostru. Vă rog, lăsaţi-l să se bucure, cel puţin odată, un creștin ca să fie un creștin și nimic altceva. Nu-l purtaţi în cenaclurile voastre. Nu-l reînchideţi în ghetourile voastre. Nu-l travestiţi cu devizele voastre (mai ales cu acelea care rămân lipite pe piele, și nu se văd în exterior). Nu-l îndopaţi cu formulele voastre și sloganurile voastre. Cruţaţi-l de limbajul vostru. Nu-l faceţi să înveţe textele voastre sacre. Salvaţi-l de metodele voastre educative. Ţineţi-l afară de programările voastre. De ce „un creștin” nu vă ajunge? Pentru ce apartenenţa la Cristos nu este suficientă? Pentru ce un creștin pentru voi devine de încredere, credibil, respectabil, numai când este în stare să documenteze o altă apartenenţă (grup, club, sectă, clan)? De ce certificatul pe care îl purtaţi asupra voastră să constituie o marcă de garanţie superioară celei imprimate de botez? De ce cineva trebuie să fie dintre voi pentru a fi recunoscut și acceptat? Lăsaţi afară cel puţin pe unul. E mai bine dacă este un pic sălbatic, de nedomesticit. Cu aerul liber. În câmp deschis. Unul despre care se poate spune simplu că este de partea lui Cristos și nimic altceva. Care ţine să-l urmeze pe Învăţătorul și nu se încredinţează nici unui alt ghid. Lăsaţi un creștin fără adjective, fără familie adoptivă (în afară, bineînţeles, de Biserică), fără comunitate care să-l ia în custodie și să-l fabricaţi după propria imagine și asemănare. Fără documente, etichete suplimentare, protectori. Un creștin fără alte vaccinuri sau altoiri în Cristos. Și dacă este chiar necesar un adjectiv, spuneţi-i „sărac”. Este unicul adjectiv just pentru un creștin. Singurul titlu cu care se poate mândri.

O familie protejată de o privire „Privind asupra acelora care ședeau în jurul său a zis: „Iată mama mea și fraţii mei! Cine face voinţa lui Dumnezeu, acela este fratele meu, sora și mama mea” Trebuie să fie fără îndoială mare această familie a lui Isus, care s-a mărit tot mai mult din acea zi. Cercul său se lărgește într-un chip inimaginabil. Nici un recensământ, nici o statistică, nici o fișare nu vor reuși vreodată să dea cont. Nu cel care zice, dar cel care face. Nu cine prezintă sau impune altora voinţa lui Dumnezeu, dar cine o implinește într-adevăr, sau cel puţin încearcă. Cune știe câte persoane, astăzi, în lume, fac voinţa lui Dumnezeu fără măcar să fie conștienţi, oricum fără să se simtă personaje excepţionale. Fără a judeca pe alţii, fără discriminări, fără să se considere superiori faţă de alţii. Privirea îndreptată de Cristos asupra „rudelor” sale numeroase este o privire plină de iubire, ca aceea cu care a învăluit pe omul care urma un ideal mai înalt (Mc 10,19). Nimeni nu este exclus. Și eu, deci, pot face parte din acel număr. Și eu am posibilitatea de a deveni, într-un anumit sens, „mama lui Isus”, și nu numai fratele sau sora. În mine, printr-o gestaţie lentă și obositoare, se poate naște figura omului nou, al unei umanităţi noi. Pornind de la această familie nemăsurată, particip la forţa lui Cristos, adică la aceea a lui Cristos care alungă împărăţia Satanei. Atunci, și în lupta mea împotriva răului mă simt susţinut de energia celui „mai puternic”. Se încheie astfel, cu o nemaiauzită posibilitate oferirea către oricine este dispus să împlinească voinţa Tatălui, o pagină uluitoare a evangheliei. O pagină care apare chiar fără legătură cu părţile care o compun. Rudele lui Isus care se prezintă la început, preocupate de bunul nume al familiei, și care reapar la sfârșit pe fondal pentru a fi aproape șterse de noile prezenţe. Învăţătorul care răspunde scribilor aducând argumente care nu strălucesc prin claritate și simplitate. Una nu prea bine precizată „Blasfemia împotriva Spiritului”, care nu poate fi iertată

(și comentatorii care complică și mai mult lucrurile identificând-o în atâtea moduri diferite, exact câte sunt capetele lor). Ca și cum n-ar fi fost destul, iată apărând un nume inedit al Satanei, pus în gura scribilor: Beelzebul, care pare că înseamnă – după dorinţă – „domnul murdăriilor”, sau al gunoiului, al înălţimilor, al muștelor, al dușmăniei (adică dușmanul prin excelenţă), al casei. Este greu, pentru cine nu aparţine la casta adepţilor muncii, de a face legătura între toate aceste elemente eterogene și complexe. Mai ales, o pagină care pune la încurcătură din cauza diagnosticului pe care rudele îl formulează la adresa lui Isus, considerându-l lipsit de bunul simţ, și de-a dreptul „lipsit de minte” (și se înţelege atunci cum numai Marcu a avut curajul de a înregistra episodul, în timp ce Matei și Luca au preferat să treacă peste…). Poate înţelegerea este oferită numai celui care îi permite lui Isus să-l ia cu sine, și se lasă cuprins de acea privire plină de duioșie. Mă recomand, pe calea morală Paul (lectura a doua) continuă să schiţeze portretul apostolului. Să fixăm aceste elemente: - Credinţa ca punct de plecare obligatoriu pentru toată angajarea apostolică („am crezut, de aceea am vorbit) este fundamentul speranţei. - Finalitatea dinamismului misionar este stabilit cu precizie: „pentru voi”. - Orizontul său: realităţile invizibile („noi nu fixăm privirea asupra lucrurilor vizibile, ci asupra celor invizibile”). - Dăruirea ministerială își află ancora în veșnicie. Încercările și amărăciunile pregătesc gloria viitoare. Aceasta va fi infinit disproporţionată faţă de „greutatea ușoară a încercărilor noastre” momentane. - Este singular, încă o dată, jocul contrastelor, mai degrabă marcate. Omul exterior care „se desface”, și omul interior care „se reînoiește din zi în zi”. Decăderea fizică și forţa morală intactă. Dublă locuinţă: pământească și cerească. Apostolul consideră propriul trup ca un veșmânt care se uzează și o casă ruinată.

Totuși este conștient că „va trece” la un veșmânt de glorie și la o locuinţă veșnică. Această conștiinţă se traduce într-o atitudine concretă: „Să nu ne descurajăm”. Apostolul deci, este unul care nu se lasă abătut, nu pierde curajul. Trebuie avut în vedere că citatul iniţial al Psalmului 116,10 nu este cu totul exact. Sensul textului ebraic s-ar putea exprima astfel: am crezut, de aceea nu m-am lăsat prins de descurajare, adică am avut moralul bun… Paul, nu din întâmplare, vorbește la plural, ca pentru a ne implica și pe noi în aceeași credinţă și în aceeași speranţă: „Nu ne descurajăm”, „știm…” Loviturile care se abat furios asupra existenţei noastre pot să facă să se năruie atâtea lucruri, să provoace unele ruini, dar nu reușesc să demoleze curajul. În mijlocul prafului de la dărămături, este important să zărim lucrurile „invizibile” care sunt gata să apară. Din întâmplare, apostolul nu este „unul care așteaptă”?

Duminica a 11-a de peste an

O RAMURĂ PENTRU A CÂNTA

Ezechiel 17, 22-24 2 Corinteni 5, 6-10

Marcu 4, 26-34

Vorbește pământul Păduri, arbori, ramuri, fructe, răsaduri, munţi, păsări, spice, coase, boabe de grâu, seceriș, ţăran, crinii câmpului, grăuntele de muștar, verdeţuri, umbra odihnitoare… …Erau, o dată, profeţii – ca Ezechiel – și un Învăţător cu numele Isus care vorbeau despre aceste lucruri cu cea mai mare naturaleţe. „În acel timp” Isus, vrând să explice o realitate dificilă ca Împărăţia lui Dumnezeu, se folosea de o povestire, cu imagini luate de pe câmpuri sau din viaţa domestică (sare, drojdie, făină, vin, apă, lumină…). … Erau o dată preoţi care aveau pământul lipit de încălţăminte. Cultivau grădina, se ocupau personal de bucătărie, erau experţi la viţa de vie și la albine, nu dispreţuiau vizitarea grajdului sau coteţului, și când treceau prin câmpuri știau să se oprească și să observe. Și apoi știau să povestească. Predica lor nu intra mereu în canoanele clasice ale elocvenţei sacre, în schimb foloseau imagini familiare din lumea acelor oameni, și comparaţiile erau aproape totdeauna ghicite. Poate că improvizau un pic. În schimb știau să se facă ascultaţi și mai ales înţeleși. Astăzi preoţii aleargă cu viteză mare pe autostradă și nu se mai opresc, decât la autogrill. Organizează călătorii în locurile cele mai îndepărtate ale globului. Dar nu mai merg pe jos, cu atât mai puţin la ţară. Predica lor, normal, este impecabilă, lustruită ca pantoful lor. Vorbesc limbajul tehnologiei, dezvoltă bravele lor teme sociologice, examinează problemele din punct de vedere psihologic și chiar psihanalitic, citează cei mai moderni maeștri ai gândirii și creatori de

opinii, fac referiri la filmele lui Ingmar Bergman și Krzysztof Kieslowski, recită poezii din Rilke și Hopkins, interpretează picturi de Chagall, discută tezele din ultimul roman pe care niciunul nu l-a citit încă, polemizează cu teologul care nu-i place și pe care toţi îl ignoră, se aventurează de-a dreptul în analizarea structurală a Cuvântului lui Dumnezeu… Totul este bine, funcţional. Dar nu știu să povestească. Imaginile lor, exemplele lor, sunt departe de experienţa oamenilor obișnuiţi, care de fapt se supun în loc să se arate interesaţi. Pentru a-i auzi „vorbind pământul” este nevoie să aștepte o duminică cum este aceasta, în care sunt constrânși să vorbească astfel din fragmentele din Lecţionar. Dar se vede de îndată că pe acest teren se mișcă cu o jenă evidentă. Poate ar fi oportun să ne dăm seama că limbajul misterului este limbajul lucrurilor simple. În mod paradoxal, misterul poate fi conţinut, nu în învelișul elucubraţiilor intelectuale, ci în imaginile legate de viaţa de fiecare zi. Lumea care ne este cea mai familiară este aceea care mai bine decât alta ne dă posibilitatea de a atinge realităţile transcendente. Se ridică spontan o întrebare: de ce religia nu este niciodată „povestită”? De ce trebuie să sorbim lecţii teoretice, documente doctrinale, cercetări, informaţii diferite, dezbateri intelectuale, și nu ne este oferită niciodată surpriza unei povestiri? Cineva imploră: „vorbiţi-mi despre Dumnezeu!” Eu aș spune, mai ales: „Povestiţi-mi despre El” Isus venea de departe, de sus. Dar avea sandalele albite de praful drumurilor. Și pentru aceasta știa să povestească. Și nu ezita să înceapă discursul său astfel: „Cu ce putem compara împărăţia lui Dumnezeu și cu care parabolă putem s-o descriem?” Adică: cum pot să explic astfel ca toţi să înţeleagă că lucrul acesta îi privește în deaproape? Și, probabil, se uita în jur, privea în ochii ascultătorilor, și citea din inima lor despre viaţa de fiecare zi…

O ramură ruptă „Eu voi lua din vârful cedrului, din ramurile sale voi rupe o rămurea și o voi planta pe un munte înalt…” Eu pot să fiu acel cedru maiestos, superb, considerabil, trufaș. Și eu am nevoie ca Dumnezeu să rupă o ramură neînsemnată (care știu, este o rugăciune făcută din inimă, o fărâmă de umilinţă, o remușcare sinceră, un suspin, o aspiraţie secretă, o mărturisire a ignoranţei, o mică dorinţă, un gest dezinteresat, un moment de tăcere, încredinţare în mâna lui Dumnezeu tipică unui copil…) și s-o planteze în terenul pe care îl cunoaște El. Copacul meu orgolios, sigur de sine, afirmat, pretenţios, nu oferă nici un interes în faţa lui Dumnezeu. Nu folosește proiectului său. El are nevoie de o așchie, un fragment, o palpitaţie, o parte sensibil de neglijat, pentru a încerca altoira. El caută lucrul cel mai bun din mine, micimea, visul nepervertit încă de realism, candoarea, sinceritatea, sărăcia. De aici totul poate să reînceapă. Este suficient să consimţim la detașare, sfâșiere, pierdere, rupere. Eu mă consider cine știe ce lucru. Și îmi închipui că Dumnezeu are nevoie de cine știe ce lucru de la mine. Încă nu am învăţat că El, pentru a realiza lucruri mari, se folosește de cine știe ce lucru, dar de lucruri de nimic: un pic de modestie, un pic de lipsă de afișare, un pic de transparenţă, un pic de spirit de copil, un pic de căinţă. Dumnezeu crează din nimic. Dar dacă nu o fac pentru a-I pune la dispoziţie nimicul, El ar putea să se mulţumească și să încerce cu „aproape nimicul”. (Tot discursul cred că nu se referă numai la unul singur, ci la toată Biserica). Și o ramură pentru a cânta „…Face ramuri atât de mari încât păsările cerului pot să se adăpostească în umbra sa…” Știu că parabola se referă în primul rând la Împărăţie. Dar cred că privește, din reflex, și Biserica. Și atunci mă adresez ţie, Biserică a lui Cristos.

Nu mă interesează structurile tale (nici nu mă scandalizează, nici nu mă entuziasmează, pur și simplu le accept ca inevitabile). Măreţia ta și puterea ta mă lasă indiferent (eu, totuși, ofer contribuţia mea pentru a te face să crești în micime, și te iubesc, și mă simt în largul meu în sânul tău, mai ales când ești neglijată în ochii lumii). Nu tresar de bucurie dacă mărești „zonele tale de influenţă”. Îmi ajunge, cum spune parabola, un petic de umbră pe capul meu. Știu că cineva caută în tine o sistematizare. Eu mă mulţumesc cu o ramură ruptă. Din cauza slăbiciunii mele, urcușul pe munţi nu este specialitatea mea. Totuși aș vrea să găsesc mereu în tine un spaţiu de libertate, un cuib unde să depun crucile mele secrete, o frunză care să-mi ofere adăpost în momentele de descurajare, o creangă pentru a-mi trage răsuflarea. Aș dori să întâlnesc pe cineva care să mă asculte, să-mi dedice un pic de timp.Ţin să fiu cunoscut pe nume. Aș fi mulţumit dacă în arhivele tale ar fi chipul meu și nu o ţidulă. Mi-ar place să curgă viaţa – și nu cerneala și nu cuvintele și nu murmurele – de-a lungul trunchiului tău secular. M-aș simţi împăcat dacă mi-ai pune în inimă pofta de a cânta, mi-ai permite să fluier (fără să mă simt un derbedeu, cum se întâmpla în Seminar), să-mi oferi ocazii de uimire. Biserică a lui Dumnezeu, îmi permit să-ţi amintesc – de alt fel, fără pretenţia de a te învăţa vreo lecţie, din moment ce eu am nevoie fă fiu instruit de tine – că pomul cel mai mare este cel mai locuit. Ceea ce are sens și dă semnificaţie plantei este ca alţii (în special săracii, cei slabi, cei lipsiţi de apărare) să găsească un loc. Nu este vorba să te extinzi, ci să te lași ocupat, și aproape să fii confiscat pentru utilitatea publică. Sunt cuiburi populate care „povestesc” planta, nu proprietarul. Biserică a lui Cristos, nu te preocupa să declami acţiunile tale, să ilustrezi meritele și cuceririle tale, să celebrezi triumfurile tale. Vom fi noi, păsările la dăpostul umbrei tale, care au găsit în tine locul lor, pe care i-ai primit… cu ramurile deschise, vom fi noi, care am ocupat inima ta, care îţi vom cânta recunoștinţa noastră. Și te vom face să simţi că ești mereu mai tânără.

Suntem dispuși să dormim pentru Împărăţie? „…Fie că doarme sau veghează, noaptea sau ziua, sămânţa încolţește și crește”. Nu este așa de ușor să înveţi să dormi, să fii un pic calm, să nu te agiţi prea mult, așa cum se poate pricepe din mica parabolă evanghelică (o perlă rară, darul exclusiv al lui Marcu). Însă am putea încerca. Cel puţin uneori să oprim microfoanele, să depunem stiloul, să dezactivăm telefonul, să lăsăm locul gol pentru dezbatere, să aruncăm la coș un document, să nu fim prezenţi la o ceremonie, să închidem gura, să contemplăm, să nu alergăm cu limba scoasă după ultimul vagon al trenului. Cel puţin uneori să nu exprimăm opinia proprie, să nu facem nici o declaraţie, să renunţăm la „luarea fermă de poziţie”, să nu impunem puntul nostru de vedere, să nu manifestăm indignarea proprie, să nu afișăm diagnosticul propriu la relele societăţii și să nu distribuim reţete infalibile pentru îngrijire. Cel puţin uneori să nu faci să se audă glasul tău, și să păstrezi tăcerea (care ar fi un eveniment senzaţional). Cel puţin uneori fă să se simtă absenţa ta (și, dacă nu o notează, cu atât câștigul este mai mare). Cel puţin uneori să spui: „Nu știu”. Cel puţin uneori s-o rupem cu aerul nostru de protagoniști, de salvatori ai omenirii. Și ca patronii vaporului să oprească pistoanele lor. Și ca anumite personaje, anumiţi superiori, să se încuie într-o celulă inaccesibilă, pentru câteva luni, dacă nu chiar pentru mai mulţi ani. Și ca aceia care „strigă” de la antenele de pe acoperișuri să-și amintească de Isus care a făcut o ședere prelungită în deșert, unde nu erau nici acoperișuri nici antene. Dacă chiar nu reușim să dormim, să ne așezăm la fereastră. Și să încercăm să ghicim, în noapte, fulgerarea luminilor aprinse de Cineva în multe inimi, chiar și fără noi. Să lipim urechea de crusta pământului. Vom percepe rumoarea aproape imperceptibilă a seminţei care „încolţește și crește”…fără ca noi să putem face ceva.

Și dacă cineva ne întreabă: „Cum?, să-i răspundem: „Eu am obosit puţin. Dar minunea, cea mai mare, are loc fără ca eu să știu, fără aportul meu. Pentru cei care merg în timpul nopţii Aș vrea să dedic pagina lui Paul (lectura a doua) celor care merg prin noapte. Care se obosesc să creadă, și se obosesc și mai mult să spere, nu primesc iubire și au impresia că nu sunt capabili s-o dea. Cei ce simt gerul și golul în interior. Au impresia că totul este zadarnic: „Umblăm în credinţă și nu încă în viziune”. A umbla în credinţă înseamnă și a umbla în întuneric, a nu înţelege nimic, a simţi lipsa sprijinului sub picioare, a nu avea răspunsuri pentru cele mai chinuitoare întrebări. A umbla în credinţă înseamnă și a face experienţa îndepărtării lui Dumnezeu, tăcerii sale încăpăţânate, exilul său. Și nu se lasă impresionaţi de acei credincioși care ar vrea să se vadă că ei… văd. Că totul este clar, evident, simplu. Și că ei sunt în contact direct cu Dumnezeu, Îi vorbesc permanent. Știm mai degrabă că sunt „plăcuţi Lui” chiar și când merg pe dibuite, încăpăţânâdu-se să caute în ciuda tuturor, atingând abisul nimicului. În privinţa altora, ar trebui să-mi dau seama că „a umbla în credinţă și nu în viziune” se traduce într-un stil de pudoare, discreţie și modestie. Și că a afișa siguranţa, a striga la toate colţurile că ei au găsit, a flutura semeţ siguranţe, poate împiedica cercetarea altuia în loc s-o favorizeze. Ar trebui să suspectez că „a fi plăcuţi lui Dumnezeu” nu coincide cu a fi plăcuţi lor înșile. Și că este un fel sigur de a nu fi prea plăcuţi Lui care constă în înţelegerea și respectarea celui care traversează ţinutul deșertic al îndoielii, al absenţei și al părăsirii. Printre tovarășii de exil, nimănui nu-i este permis să creadă că este deja „sosit” în patrie.

Duminica a 12-a de peste an

ÎN LOC DE A DEȘTEPTA PE DOMNUL AR TREBUI SĂ DEȘTEPTĂM CREDINŢA NOASTRĂ

Iob 38, 1.8-11

2 Corinteni 5, 14-17 Marcu 4, 35-41

Aproape și deci de necuprins Ca și cum nu ar fi suficiente întrebările noastre, sunt și ale Sale, la care suntem provocaţi să răspundem. Omul cere explicaţii lui Dumnezeu. Și Dumnezeu, la rândul Său, cere explicaţii omului. Omul protestează, se plânge, îl mustră pe Domnul pentru absenţele sale. Și El răspunde: „De ce sunteţi așa de fricoși?” Creatura ar vrea să-l constrângă pe Domnul să se justifice. Și El ne obligă să dăm cont despre credinţa noastră: „Nu mai aveţi credinţă?” Greșala fundamentală a creștinului presupus este aceea de a nu accepta disproporţia. A-l reduce pe Dumnezeu la îndemâna noastră. A trata de la egal la egal cu El. Paul (lectura a doua) definește această atitudine cu „cunoașterea lui Cristos după trup”. De aceea vrem să-l încadrăm în schemele noastre, să-i împrumutăm aspiraţiile noastre temporale, să-i impunem măsurile noastre, să-L facem să adopte (și chiar să împlinească) programele noastre, să îmbrăţișeze cauzele noastre. În strofa lui Iob, și chiar în scena descrisă în evanghelia lui Marcu, apare ideea că Domnul închide ca într-o închisoare marea, simbolul puterilor demoniace dezlănţuite. Ei bine, adesea omul avansează pretenţia de a-l aresta pe Dumnezeu în mentalitatea proprie, în calculele proprii, în cărţile proprii, în definiţiile proprii. Dumnezeu, însă nu poate fi prins. Nu se lasă capturat de păienjenișurile noastre ridicole (și chiar de cele mai grele Summae, dacă ne gândim, nu sunt altceva decât păienjenișuri măturate de „Suflu”). Și El stă pe celălat mal al abisului. De necuprins.

Și cu cât este mai aproape, cu atât este de neajuns. Cu cât se manifestă mai mult, cu atât este mai ascuns. Cu cât dialoghează mai mult cu creatura, cu atât mai mult aceasta înţelege că nu este în stare de a-L cuprinde. Prin tăcere, o deschizătură spre mister Se ridică totuși bănuiala că Dumnezeu nu ne interzice să-I punem întrebări. O credinţă cu puncte exclamative și puncte ferme, care elimină cele mai chinuitoare puncte de întrebare, nu este un lucru serios, dă ideea unei recitări, unei închipuiri. Întrebările ne folosesc, pentru a face lumină în viaţa noastră, pentru a afla sensul drumului. Dar, paradoxal, întrebările care ne ajută să parcurgem un itinerariu de credinţă, să facem un pic de lumină, sunt tocmai acelea care nu primesc răspuns, care nu au răspuns. Dumnezeu este de acord să înșirăm rozariul de ce-urilor noastre, să depănăm litania întrebărilor noastre, pentru ca astfel să putem să ne apropiem de tăcere, de adoraţie. Dar a afirma că Dumnezeu ne conduce la tăcerea adoratoare nu înseamnă că ne închide gura. Mai degrabă, prin tăcere, ne deschide spre mister. Frica Pentru anumiţi predicatori din trecut, interpretarea minunii furtunii potolite era făcută în grabă: barca era existenţa noastră, mereu în prada încercărilor și dificultăţilor de orice fel. Important era de a-l avea pe Isus la bord, și totul este orânduit cel mai bine. În sfârșit, Cristos ca talisman, poliţă de asigurare care ne garantează împotriva tuturor nenorocirilor călătoriei. Cu această variantă: barca este Biserica care traversează istoria. Dușmanii săi, veșnic instigaţi de diavol, declanșează persecuţii și opoziţii pentru a o scufunda. Totuși încercările lor se dovedesc zadarnice, nu pot nimic împotriva puterii Domnului care este cârmaciul. Astfel Biserica trece triumfătoare prin toate furtunile, mai mult fragila ambarcaţie, cu cât este mai mult bătută de valuri, cu atât mai mult se întărește. În sfârșit: porţile iadului nu o vor birui.

Prea simplist, și mai ales puţin se referă la sensul povestirii. Care, reflectând poate o situaţie a comunităţii primitive, pune în evidenţă o lipsă de preocupare a echipajului. În centrul tuturor este întrebarea-mustrarea lui Isus: „De ce sunteţi așa de fricoși? Nu mai aveţi credinţă?” Să ne oprim asupra adjectivului „fricoși” și asupra adverbului „încă”. „Fricoși” – după opinia lui X. L. Dufour – exprimă atitudinea omului care, în faţa pericolului care îl ameninţă, reacţionează ca și cum Dumnezeu nu ar exista. Numai dacă se eliberează de această angoasă, omul poate intra în pacea pe care i-o dă Dumnezeul său. Acea pace care este simbolizată de calmul apelor, și, mai întâi, de somnul lui Isus, adevărata „anticipare” a minunii. „Învăţătorule nu-ţi pasă că murim?” În realitate, este riscul de a muri de frică, mai mult decât din cauza furtunii dezlănţuite. Și când se moare de frică înseamnă că, înainte, s-a stins deja credinţa. Un diagnostic îngrijorător Este într-adevăr îngrijorător acel încă. Isus socotește că timpul a fost mai mult decât suficient pentru maturizarea unei credinţe care să aluge frica, să facă să iasă din spirala consideraţiilor umane, să întrerupă cercul distructiv al terorii, pentru „a se deschide” încrederii în ajutorul divin, și deci să înfrunte cu calm încercarea. Este vorba de un bilanţ pe care îl putem face și noi: predici în serie, experienţe de orice tip, sacramente, întâlniri, cărţi, rugăciuni. Și totuși nu avem încă credinţă. Isus nu-i ceartă pentru că credinţa lor a rămas rahitică, fragilă, slabă, nesigură. Constată brutal că credinţa nu mai este încă. Aș vrea să citez o pagină care constituie unul din comentariile cele mai perspicace și actuale despre episodul despre care se vorbește: „Noi suntem mai obișnuiţi să transmitem știri meteorologice decât buletine de știri despre mântuirea noastră. Sau, în termeni mai clari, formulăm acuze ca astfel să avem mereu o autojustificare promptă.

De fapt comunitatea primitivă observă dificultatea care o chinuiește: vânt, apă, furtună. Dar mărturisește mai ales frica sa care mărește dificultatea, și slăbiciunea credinţei sale care dă greș în saltul calitativ care îl observă pe El, treaz și vigilent, în somn. Noi, în schimb, dintr-o obișnuinţă nefericită, continuăm să ne plângem de timpuri și situaţii; nu ne priește apa, și avem mereu de spus ceva despre vânturi; exprimăm acuze și plângeri, ca și cum am avea carisma blestemului, a conjurării și a fricii. Am crticat totdeauna, orice redresare socială și revoluţie; evoluţia normală și providenţială a omenirii, modul său de a se autoînţelege, sunt trăite ca un ciclon și o distrugere, dacă nu ca un atentat trădător. Dar de ce nu ne întrebăm dacă aici este exact punctul central al situaţiei? Și dacă El s-ar fi ridicat și ar fi spus: „De acord, vântul și apa. Dar, în privinţa credinţei, cum stăm?” (O comunitate citește evanghelia lui Marcu, Ed. Dehoniane). Perna povestește „El stătea la pupa și dormea pe o pernă…” Câte lucruri ar putea să povestească acea pernă veche, descusută. Ne-ar spune despre simulările noastre, despre jocurile noastre de teatru. Declarăm solemn că ne încredem în Domnul. Dar, înainte de a ne îmbarca într-o acţiune, stipulăm poliţe de asigurare pentru a ne garanta împotriva oricărui risc. Consultăm cu grijă previziunile timpului pentru a fi siguri de condiţiile favorabile. Și, mai ales, punem în cală o mulţime de provizii încât se scufundă barca (în realitate, credinţa se scufundă când mijloacele umane sunt colosale). Vrem semnale precise de la farurile așezate pe toate stâncile. Și, oricum, nu ne îndepărtăm în larg, preferând să navigăm în zig zag prudent de-a lungul ţărmului. Altceva decât „saltul” credinţei.! Suntem mereu gata să sărim în șalupele de salvare, sau pe un teren solid, la primul semn de mișcare a valurilor. Perna ne-ar povesti despre dăţile în care Biserica a strigat la dezastru, la catastrofe, și s-a rugat, implorând pentru a fi ocrotită de anumite evenimente funeste, sau a convocat ceremonii reparatorii, ne observând că acele tulburări, acele pierderi, acea ușurare a bagajului

său nu erau altceva decât eliberări providenţiale. Și că minunea consta tocmai în împiedicarea răsturnării. Și dăţile, în schimb, în care Biserica a celebrat victorii, a organizat procesiuni triumfale, fără să-și dea seama că acela a fost în schimb momentul de a-l trezi pe Domnul pentru ca s-o salveze de acele pericole în care a căzut, s-o despotmolească din acele nisipuri de aur în care s-a înămolit, s-o avertizeze că anumite escale erau false și deci o îndepărtau de la scop. Perna ne-ar aminti că adesea noi îl trezim pe Domnul din motive greșite, și nu-l trezim când ar fi cazul. Lansăm alarme când ar fi momentul de a trage clopotele pentru sărbătoare, și ne lăsăm legănaţi în somn când ar fi oportun să sunăm deșteptarea. Perna, mai ales, ne-ar deschide ochii asupra faptului că tocmai noi, cei agitaţi, obosiţi, cei prevăzători, navigatori experimentaţi, suntem în realitate somnoroși, lupi de mare adormiţi și miopi. În timp ce El, care aparent doarme, este Unicul care veghează cu adevărat, Unicul capabil de a fixa cârma și să ne facă să ajungem la „celălat mal”. Are dreptate Luigi Santucci: „Poate acest miracol este cel mai tragic, cel mai descurajant din toate. Acest cap care doarme este lecţia cea mai necesară și cea mai neascultată din toată cartea”. A iubi noutatea nu înseamnă a fi noi „Dacă cineva este în Cristos, este o creatură nouă”. Noi ne înșelăm că sunt suficiente noutăţile pentru a deveni noi. Suntem lacomi de noutate. Nu putem fi altfel. Le experimentăm mereu… ca noi. Totuși nu reușim să devenim „o creatură nouă”. Sub îmbrăcămintea exterioară a lucrurilor noi, purtăm înăuntru o grămadă de lucruri vechi care nu se decid să „treacă”. Este în noi o vechime care rezistă la orice transformare radicală. Este în noi o lume care nu se resemnează să moară. Să mergem să căutăm noul oriunde mai puţin „în Cristos”. Suntem „împinși” de toate modele, dar nu de iubirea sa. Sunt creștini care ies din confesional mai îmbătrâniţi, mai îngreunaţi. Și alţii care, când se întorc în bancă după ce s-au împărtășit par că vor

să păzească, nu un germen de viaţă, ci obiceiurile vechi și insuportabile. Desigur, așa cum nostalgia trecutului poate masca nesiguranţa, așa și alergarea după mode poate fi semnul instabilităţii. Andre Seve a notat că creștinul face parte din „Biserica memoriei”, dar și din „Biserica invenţiei”. „A fi în Cristos” înseamnă a accepta viaţa care se naște din moarte. A accepta vechiul care explodează într-o primăvară. A fi noi nu se naște în mod necesar din noutate. Ba chiar, poate fi ceva vechi. Și trecutul nu-l păzește închizându-l în „lucrurile vechi”, ci altoindu-l într-un curent de viaţă.

Duminica a 13-a de peste an

UN VEȘMÂNT DE MINUNI NEPĂZITE

Înţelepciunea 1, 13-15; 2, 23-24 2 Corinteni 8, 7.9. 13-15

Marcu 5, 21-43

„În afara programului” credinţei Eu voi vorbi despre „afara programului”. Marcu, recurgând la unul din procedeiele sale tipice care se îmbină, a așezat armonic cele două episoade unul în interiorul celuilalt, fără nici o sforţare, sub stăpânirea comună a credinţei. Totuși intrarea în scenă a femeii clandestine rămâne ca o învăţătură a a faptului că este „în afara programului”. Era deja stabilit unde trebuia să meargă Isus. Acel intermezo nu era prevăzut. Dacă ne gândim bine, însă, cele două personaje – tatăl neliniștit și femeia umilită de infirmitatea sa – apar „în afara programului”. Unul se referă la ambientul propriu, altul se referă la clanul familiar. Iair este un personaj remarcabil al stabilimentului religios, unul din capii sinagogei. Fără îndoială a fost constrâns să învingă rezistenţa colegilor săi – care au trebuit să facă totul pentru a-l sfătui să nu facă acel pas puţin ortodox - ,să depășească prejudecata, neîncrederea și chiar ostilitatea în privinţa lui Isus. Știa că este dezaprobat pentru acea iniţiativă. În ochii „responsabililor, Isus era descalificat, de evitat, și era descalificat orcine ar recurge la el și să-l urmeze. Bun pentru poporul exaltat și ignorant, în sfârșit. Intervine, la timp, moartea fetiţei care constituie pentru tată o cale de ieșire demnă din situaţia compromiţătoare în care căzuse în chip nesocotit, sub impulsul disperării. În schimb Iair arată că vrea să facă pâna la ultimile consecinţe ruptura de mentalitatea celor de rangul său. Insistă să-l „deranjeze” pe Învăţător dincolo de toate limitele raţionale, dincolo de frontierea de netrecut a morţii. Așa și femeia. Până acum a rămas pasivă în mâinile celor din familie și în acelea a medicilor care nu au ezitat să adauge torturile

profesionale proprii la suferinţele legate de boală: neputincioși de a o vindeca, dar abili să-i ia banul; capabili numai de a îngreuna situaţia, fie clinică, fie financiară, a sărmanei bolnave. Până în acest moment a fost, mai mult decât alţii, obiectul preocupărilor și grijilor altora. Acum se hotărăște singură. Refuză să fie pur și simplu o „răbdătoare”. Devine subiect responsabil. Isus evident, iubește pe aceste persoane care au curajul să ia iniţiative, fac o alegere precisă, încearcă o aventură ne programată de alţii. Isus preţuiește pașii în „afara programului”, și mai ales îi primește pe aceia care au curajul de a le săvârși. Pentru a fi salvaţi de El, trebuie să fie puși la adăpost de ceilalţi Credinţa este în mod necesar „în afara programului”. Este, în ea, un element de ruptură faţă de inerţia generală, de convenienţele sociale, de interesele de prăvălie, de condiţionările mentalităţii curente, de conformismele de orice tip (incluse cele ale nonconformiștilor). Credinţa începe cu o detașare, cu o ieșire afară. Trebuie să se separe de mulţime, să iasă din casa proprie mai mult sau mai puţin cofortabilă, să abandoneze sinagoga proprie cu practicile proprii, regulile și tradiţiile proprii, ipocriziile obișnuite. „Să nu te temi, continuă numai să ai credinţă”, îi recomandă Isus lui Iair. Adică: nu reintra. Nu te lăsa absorbit, reanexat de ei. Nu te teme de dezaprobarea lor. Nu te teme de judecăţile lor. Nu asculta sugestiile lor dictate de raţiune și de consideraţii umane. Și femeii Isus îi spune: „Credinţa ta te-a mântuit”. M-ai găsit pe mine, pentru că ai reușit să te salvezi de ei, ai spus nu sfaturilor lor, ai încercat o terapie diferită pentru viaţa ta, ai îndrăznit să faci un pas în afară itinerariului stabilit de ei. Isus îi așteaptă mai ales pe cei care sosesc la El „în afara programului”. Minunile au loc în obscuritate

Și cele două minuni ale sale apar „în afara programului”. Și se realizzează în culise. Ceea ce se întâmplă între Cristos și femeia bolnavă se desfășoară într-o cochilie scoasă din mijlocul mulţimii, și este un secret al celor doi. Contactul, privirea și dialogul au loc „în afara” mulţimii. În casa lui Iair a început deja programul de doliu. Isus, sfidând derâderea acelor oameni, nu respectă programul („alungându-i pe toţi afară…”), pentru a pune la locul său ritul vieţii, sărbătoarea învierii. Pentru a săvârși minunea învierii fetiţei, Cristos trebuie mai întâi să sfâșie decorul funebru. Astfel face și cu fiecare dintre noi. Dacă drumul credinţei primește avizul unei iniţiative personale (și, mai întâi, este mereu iniţiativa lui Dumnezeu), trebuie să consimţim că El ne smulge de pe trup îmbrăcămintea aparenţelor, a reprezentării. Nu numai îmbrăcămintea pe care alţii ne-au cusut-o pe noi pentru a împlini rolul care ne-a fost impus, dar și cea pe care noi înșine am îmbrăcat-o cu presupunerea că este cea adaptată rolului nostru. „Afara programului” credinţei ne cere o despuiere totală. Truc, spoială, mască, crustele obiceiurilor: în privinţa îmbrăcămintei trebuie scoasă pentru a fi „adevăraţi” în faţa Lui! A atinge îmbrăcămintea minunilor nepăzite Da, sunt păzitorii sanctuarului. Intermediarii. Cei care te așază în rând. Îţi spun să aștepţi rândul tău. Te avertizează că el este deja foarte ocupat. Nu știu dacă se pot ocupa de tine, cu toate lucrurile urgente pe care le au de îndeplinit. Îţi impun să completezi formularul. Cei care vegheau atenţi și încruntaţi pentru ca totul să se desfășoare după procedurile și orarele satbilite. Și chiar te alungă înapoi. Dacă nu poţi prezenta biletul emis celor privilegiaţi, trebuie să te retragi în faţa personajelor importante și „reprezentative” Și tu nu ești decât reprezentantul bolii tale, al greutăţii tale secrete, a speranţei tale îndărătnice. Și apoi sunt subalternii care te somează: „spune-ne și nouă… Îţi voi prezenta eu… Îl voi face eu să știe…” Nu te lăsa descurajat. Mergi tot înainte. Ignoră controalele. Lasă-te călăuzit de bănuiala că totul este sub control, reglementat, organizat,

dar este pentru totdeauna posibilitatea de a „atige mantaua”, de a fi identificat de privirea sa, ești primit tocmai pentrui că ești „abuziv”. Aproprie-te, clandestin, cu plaga ta ascunsă, răul de care îţi este rușine, acel chin pe care nu îndrznești să-l împărtășești la nimeni decât Lui, ignorând pe doctorii autorizaţi. Nici un serviciu de ordine nu va reuși să împiedice contactul cu El, cu îmbrăcămintea sa plină – cum ne asigură Luigi Santucci – „de miracole nepăzite”. Zgomotul trebuie să rămână afară „Au ajuns la casa șefului de sinagogă și El a văzut zarvă…” Expresia ar trebui tradusă, ad litteram, astfel: „A văzut gălăgia” Cine a spus vreodată că Isus nu poate vedea zgomotul? Îl vede, dar nu-l lasă să intre cu sine. Este o mare diferenţă: Alungându-i afară pe toţi…” Poate mă preocup excesiv ca în viaţa mea să nu fie zgomot. Ar trebui să mă preocup, mai întâi, ca să fie Domnul. Se gândește El să ţină afară zgomotul. Poate să fie o casă silenţioasă, dar goală. Ceea ce contează este prezenţa sa, nu elementele care deranjează. Când intră, de fapt, îi scoate afară pe cei gălăgioși. Importantă nu este tăcerea, ci glasul său. Și glasul său care îi face să tacă pe gălăgioși. Nu zgomotul este simptonul cel mai preocupant. Prin gălăgie El intră (și o lasă afară). Ceea ce ne preocupă, este că El prea adesea a intrat deja, în timp ce eu întârzii în curte pentru a asculta gălăgia și vorbăriile frivole. Sau am pretenţia de a duce înăuntru acea mantie. În acest caz, El vede, și aproape că nu are nimic de spus. Nu este pentru nimic dispus să concelebreze liturgiile efemere. Confuzia nu-l înspăimântă, lipsește altceva. Numai, nu vrea să fie confundat cu anumite lucruri… Dumnezeu comandă viaţa Și să nu ai încredere în doctorii care îţi iau pofta și bucuria de a trăi. Care, pentru a te salva, îţi amărăsc și complică existenţa.

„Dumnezeu nu a creat moartea și nu se bucură de ruina celor vii” (prima lectură). El nu-ţi spune: pregătește-te pentru moarte. Mai degrabă: pregătește-te de viaţă. Tărâmul în care trebuie să-l învingem pe diavol, din „invidia” căruia a intrat moartea în lume, este cel al vieţii, cu complicitatea lui Dumnezeu care este, tocmai, „iubitorul vieţii” (Înţ. 11, 26), și care „l-a creat pe om pentru nemurire”. Moartea este constrânsă să facă o deschizătură pentru viaţă. Din cenușă trebuie să răsară flori. Patul de moarte este obligat să restituie – așa cum a făcut mormântul cu Isus – o „copilă” strălucitoare de tinereţe, care a ascultat acea poruncă imperioasă: „Eu îţi spun, scoală-te!” Este cineva care cere bani Și este și o astfel de istorie. Biserica din Ierusalim se află în strâmtoare economică, și Paul (lectura a doua) nu ezită să devină promotorul unei colecte. Motivul este acela de a ajuta o comunitate săracă. Dar, dincolo de aceasta, este vorba, pentru apostol, să descopere creștinilor săi legea solidarităţii, să-i facă să înţeleagă legătura care trebuie să unească diferitele Biserici, să întărească – printr-un gest concret – unitatea dintre comunităţile de origine iudaică și cele născute în teritoriul păgân. Acum, cei din Corint, cu care Paul a avut raporturi nu totdeauna idilice, după ce au primit la început propunerea cu entuziasm, pare că au uitat, sau cel puţin au lăsat să se răcească ardoarea iniţială. De aceea este nevoie să relanseze ideea și să zguduie pe cei uituci. Apostolul se simte un pic încurcat. Și trebuie să fie mereu așa, în Biserică, când sunt la mijloc banii. El nu are dezinvoltura unor anumiţi administratori în clergyman să stoarcă bani. Și iată-l că prezintă discursul un pic pe larg, chiar de departe, și se referă la un exemplu prea înalt: nimeni altul decât Cristos, care „din bogat s-a făcut sărac pentru voi, pentru ca voi să deveniţi bogaţi prin sărăcia lui”.

Paul mută discursul despre finanţe spre teologie. Invită să considerăm nebunia sublimă a acelui Dumnezeu care, prin întrupare, s-a despuiat pentru a ne îmbogăţi și a ne diviniza. Astfel solicită pe Corinteni să fie un pic mai puţin calculaţi. Apostolul recurge și la o observaţie subtilă ironică: creștinii din Corint se disting, printre altele, prin două caracteristici: cuvântul și știinţa. Acum ar fi cazul să se facă cunoscuţi prin generozitate. Adică, este problema de a trece de la cuvinte frumoase și de la intenţiile bune să producă ceva concret. În fine, Paul nu poate să facă decât să dea lovitura decisivă: „Să fie egalitate”. Nimeni nu vă cere să vă despuiaţi, să ajungeţi în mizerie, să pierdeţi totul. Să nu exagerăm. Este vorba numai de o minimă decenţă. Scoateţi-vă din cap ideea binefacerii: este o problemă elementară, de dreptate. Discursul, cum se vede, este de extremă actualitate la diferite nivele, și ia proporţii mondiale (fără ca prin aceasta, să ne dispensăm de a arunca o privire la doi pași de casa noastră). Paul nu se mulţumește să organizeze. Nu se limitează să smulgă banul. Ceea ce îl interesează este semnificaţia gestului. El reușește să pună la punct totul – chiar și o problemă a „bunurilor”, într-un cadru riguros de credinţă. De multe ori se închid cei doi ochi (neavând alţii de închis) faţă de credinţa și moralitatea celui care oferă. Important este ca acela să deschidă portofelul. Nu se întreabă asupra provenienţei banilor. Da, „banul nu miroase”, cum se spune cu cinism. Paul, în schimb, vrea ca oferta să aibă acoperirea necesară a credinţei și monedele să fie parfumate de practica creștină. … Dar în ce secol a trăit acel naiv, acel moralist?

Duminica a 14-a de peste an

ȘTIŢI CĂ ESTE UN PROFET?

Ezechiel 2, 2-5 2 Corinteni 12, 7-10

Marcu 6, 1-6

A vorbi pentru cei care nu ascultă „Fie că ascultă fie că nu ascultă…” Sunt dintre aceia care nu au pofta de a asculta. Și cei care se prefac că ascultă. Cei care spun că nu au nevoie, atât de mereu sunt aceleași lucruri, și ei le știu deja. Cei care ascultă, dar înţeleg în felul lor. Care sunt dispuși să asculte numai ceea ce confirmă ideile proprii, respingând orice cuvânt care îi pune în discuţie, atacă siguranţele lor, contestă conduita lor. Care ascultă, dar se gândesc la cei apropiaţi (sau îndepărtaţi), cred că acea predică se potrivește bine pentru altcineva. Care ascultă, nu obosesc să asculte, nu fac altceva decât să asculte, și totul rămâne ca înainte în viaţa lor. Care spun: „O predică frumoasă!”, și se termină aici. Sunt dintre aceia care asacultă maeștri cei mai diverși, lucrurile cele mai contradictorii, și fac o mare confuzie. Sunt persoane care nu ascultă pentru că sunt „rebeli”. Și alţii care nu ascultă pentru că sunt indiferenţi. Chiar și unul singur Din fericire sunt și dintre aceia care ascultă. Iau în serios Cuvântul, îl păstrează în inima lor, se lasă interpelaţi de el. Predicatorul, poate, nu observă nimic. Și chiar se plânge, spune că niciunul nu vrea să asculte predici, nu au nici un interes, televiziunea, jurnalel, distracţiile… Și acuzând mai departe.

Profetul, adesea, îi nedreptăţește pe ascultătorii „receptivi”. Ignorându-i, ne având știre, are impresia că este inutil, nu merită oboseala. În schimb, da, merită oboseala. Chiar și pentru puţini. Pentru unul singur. Cuvântul este refuzat de „vizuina rebelilor”. Dar găsește pentru totdeauna, din orice parte, un cuib de primire. Chiar fără știinţa predicatorului. Pentru ce Cuvântul nu le aparţine, și nici nu-l poate controla, să-i verifice efectele. Cuvântul, normal, nu se întoarce la profet sub formă de rezultate strălucitoare, roade coapte după scadenţele fixte de nerăbdarea sa. Cuvântul face traseul său secret, imprevizibil, caută complicitatea unei inimi, să trezească pofta de speranţă sub cenușa rece a anumitor existenţe, aprinde o scânteie în cine știe ce noapte, susţine un pas nesigur, luminează o stradă acelui sărman care dibuiește în întuneric… Nu. Profetul, după ce l-a pronunţat nu mai regăsește Cuvântul. Dimpotrivă, are impresia că s-a pierdut. Predicatorul, adesea, este tentat să „dimisioneze”, să redacteze un certificat de „moarte presupusă” a Cuvântului (ucis de imagine, sugrumat de zgomot). Aceasta chiar când Cuvântul muncește, tăcut, în locuri și indivizi nebănuiţi. Și el nu știe nimic. Cuvântul se revelează eficace când nu dă știri despre sine. Este de neînlocuit mai ales când pare inutil. Între toate minunile pe care le căutăm cu lăcomie, este una care este normal neglijată: minunea ascultării. O minune care provoacă o alta și mai senzaţională: aceea a supunerii. Profetul: un naiv „Vor ști cel puţin că un profet se află în mijlocul lor…” Este important să se știe că rasa profeţilor nu s-a stins. Avem nevoie de unul care, în mijlocul hărmălaei de voci, se prezintă aruncându-ne în faţă acea frază incredibilă: „Spune Domnul Dumnezeu…” Unul care nu are titluri, nu se poate lăuda cu studii făcute în academiile autorizate („Ce înţelepciune este aceasta care i-a fost

dată?”, se miră concetăţenii lui Isus), Nu pretinde sprijinuri și protecţii, nu este recomandat de vreun personaj influent, nu are rădăcini culturale nici maeștri la care să se refere („De unde îi vin aceste lucruri?”, se întreabă încă locuitorii din Nazaret). În profet este un amestec de nebunie și de naivitate. Și de insolenţă (profetul este impertinent, în sensul că transmite un mesaj „im-pertinent” faţă de dorinţele, interesele și așteptările comune). Mai ales, profetul este un intrus. Unul care ajunge, nedorit, în momentul mai puţin potrivit, spune lucruri neplăcute, îi jenează pe toţi. Este prea ușor să-i închizi gura, să-i arunci în spate hohote de râs, zdrobindu-l sub greutatea dispreţului, să-l defăimezi și să nu ai încredere în el, chemându-l la ordine, prezentându-l ca un rebel (chiar pe el care este trimis la „un neam de rebeli”, este acuzat de indisciplină), să invoci raţiuni de oportunitate pentru a-l înlătura. Totuși nu vom reuși niciodată să-l reducem la tăcere pe acel neliniștit: „Spune Domnul Dumnezeu…” Profetul a pierdut numele propriu „Fiul omului, eu te trimit la Israeliţi…” Pare că Dumnezeu nu cunoaște numele profetului său. Ignoră că acesta este „fiul preotului Buzi”. În mod paradoxal, chiar în momentul chemării, Ezechiel nu se simte chemat pe nume. Dumnezeu se adresează la un oarecare „fiu al omului”, sau, dacă preferaţi, „fiului lui Adam”. Și să spunem că el posedă un foarte frumos și semnificativ nume. Ezechiel, de fapt, înseamnă „Dumnezeu îl face puternic”. În schimb trebuie să răspundă la apelul Unuia care îl pune în picioare apostrofându-l astfel: Fiul omului”. Este surprinzător de notat că în toată cartea „fiul omului” se întâlnește de 93 de ori, în timp ce numele propriu Ezechiel apare numai în două ocazii. Suntem în faţa unei fiinţe umane, a unui fiu al lui Adam, a unei creaturi fragile, muritoare, lipsite de apărare. Unul ca ceilalţi.

Ezechiel va trebui să manifeste forţa lui Dumnezeu (conţinută în numele său) prin slăbiciunea proprie. Și aceasta îl leagă de experienţa lui Paul (lectura a doua): El mi-a spus: „puterea mea se manifestă pe deplin în slăbiciune”. Ezechiel, în același fel ca și Paul, poate să spună: „Când sunt slab, atunci sunt puternic”. Când apar de neglijat, nu valorez nimic, sunt incapabil, mă simt slab, atunci Dumnezeu este puternic. Ar fi absurd dacă profetul după ce a pierdut numele propriu, să se preocupe să-și „facă un nume”. Profetul, de caută popularitatea, succesul, faima, consensul, nu mai are dreptul de a afirma: „Spune Domnul Dumnezeu…” Profetul trebuie să aibă grijă de prieteni. Cei mai temuţi dușmani ai săi pot să fie chiar prietenii. Cei care îl aclamă, îl pun sub tutela lor, dacă îl anexează, fac din el un idol. Cei ce repetă: „Astfel spune profetul…” Și ei se simt unicii interpreţi autorizaţi al cuvântului său, depozitarii exclusivi ai secretelor sale. Când formula „Spune Domnul Dumnezeu” devine „Așa spune profetul”, se răstoarnă părţile, și este motiv de bănuială de înșelăciune. Vai când profetul uită să fie „fiu al lui Adam”, adică un om sărman ca toţi, și pretinde să devină „cineva”. Dumnezeu pune în picioare ( „… m-a făcut să mă ridic în picioare”), dar nu pune pe piedestal. Minunile pe care nu a putut să le facă Dar ce s-a întâmplat, de fapt, la Nazaret? Este dificil de stabilit cu exactitate. Pare că ar fi voit să însușească pe profetul-taumaturg. Să-l manevreze după plăcerea proprie. Astăzi am spune „să-l instrumentalizeze”, probabil din motive de patriotism local. Se lăudau cu drepturile asupra Lui, înclusiv cel de a-l dispreţui, de a-l face snob, considerându-l cu o anumită bunăvoinţă. L-au refuzat, și în același timp pretindeau să-l folosească în modul lor. Ce naiba, știau totul despre el, cunoșteau rudele sale (neam așa…), și totuși: „Cine crede că este?”

Intenţionau să-l reducă la măsurile proprii, să-l readucă acasă. Într-un cuvânt: să-l redimensioneze. Numai, cel puţin, să se laude cu el în faţa altora. Și cel puţin să-l oblige – admiţând că este capabil, cum se flecărește în jur – să facă minuni așa cum vor stabili ei. Este pretenţia, mereu actuală, de a închide misterul personal al lui Isus într-o oarecare formulă, definiţie, titlu, schemă politică sau ideologică; reducându-l la proporţiile dorinţelor noastre și ale așteptărilor noastre, ale intereselor noastre. Un fel de a pune mâinile pe El. Este Pătimirea care este perpetuată, cel puţin cu intenţia de a-i aduce slavă și de a face să fie respectat. Este ispita, care revine mereu, a unei religiozităţi incapabile de a primi trecerea lui Dumnezeu în mod obișnuit, în normalitate, adică de a accepta întruparea. Și Isus trebuie „să se mulţumească” să vindece puţini infirmi. Dar nu poate săvârși minunile pe care El le-ar vrea în acele suflete, oarbe din cauza… vizibilităţii tâmplarului. „Și s-a mirat de necredinţa lor”. Și Dumnezeu se obosește să creadă. S-ar spune că nu reușește să creadă din cauza necredinţei noastre, a durităţii inimii, din cauza refuzurilor noastre încăpăţânate. … Și spunem că îi oferim dovezi din belșug. Ar trebui să fie convins, de acum. Desigur, este impresionantă această trăsătură particulară a lui Isus care, după ce a domolit furtuna, a triumfat asupra demonilor, a învins bolile și chiar moartea, se simte uimit, neputincios, în faţa libertăţii și a voinţei rele a oamenilor. „Ce este mai slab și mai dezarmant decât un Dumnezeu care nu poate nimic fără noi?” (P. Claudel). Totuși El străbate încă toate drumurile, se prezintă ca un cerșetor la toate porţile. Înfruntă riscul de a fi respins. De ceea ce se teme mai mult este primirea pe care i-o rezervă cei din casa… Câţi pași se pot face cu un spin înfipt în carne…

Aș vrea să închei tot cu Paul. Care nu ezită să prezinte semnele slăbiciunii proprii, dovezile micimii proprii. Se laudă cu ceea ce nu are, cu ceea ce nu posedă. Pune în evidenţă limitele proprii. Ne încredinţează de umilirea fiinţei sale – literalmente – „pălmuit de Satana”. Să ne înţelegem. Paul nu prezintă o mistică a resemnării și a durerii. De fapt, a cerut să fie eliberat. Nu face un discurs de tip psihologic, cu riscul autocomplăcerii în suferinţă (în loc „să mă complac în infirmităţile mele”, Bultmann traduce „spun da…”) Paul, pur și simplu, vrea să ne facă să înţelegem că apostolul nu este un supra om dotat cu calităţi excepţionale, un erou invulnerabil. Dimpotrivă, el chiar prin intermediul fragilităţii proprii, devine martor a ceea ce Dumnezeu este capabil să facă. Cu această atitudine neobișnuită, Paul ne descoperă care este antidotul cel mai eficace împotriva autoexaltării de tip spiritual: a mărturisi că este „un fiu al lui Adam” (ca Ezechiel), adică un om sărman. Și, poate, „sărman” este prea mult. Rămâne totuși mortificată curiozitatea noastră în privinţa faimosului „spin în trup”. Paul nu spune în pubilc cartela sa clinică. Și atunci se dezlănţuie exegeţii. Și iată apărând un rău fizic cronic neprecizat: paote la ochi, sau la limbă. Cineva, dând de crezut că a primit informaţii secrete, vorbește de malarie, reumatism, migrene chinuitoare, și chiar epilepsie. Nu lipsesc doctori spirituali care diagnostichează ispite chinuitoare împotriva castităţii. În sfârșit, pare că Paul a reușit în final să scoată spinul și să-l infigă în pielea exegeţilor. Un chin adevărat pentru ei. În rest fiecare caută modul care îi convine pentru a face viaţa dificilă. Revenind pe tărâmul seriozităţii, închei cu o frază a Terezei de Avila, care exprimă în mod original gândul lui Paul: „Tereza, tu nu ești nimic. Tereza și 30 de ducaţi, este un pic. Tereza și Domnul, este totul”.

Duminica a 15-a de peste an

PROFETUL „BĂGĂREŢ”

Amos 7, 12-16 Efeseni 1, 3-14 Marcu 6, 7-13

O conjuraţie împotriva regelui? Astăzi se spune: „Vina este a jurnalelor care exagerează, inventează, falsifică faptele, pescuiesc în apă tulbure” O dată se spunea: „Toată vina este a profetului”. S-a întâmplat și în timpul lui Ieroboam II, regele Israelului, cu reședinţa în Samaria, mai mult sau mai puţin în jurul anului 760 î.C. Ocupa acel tron de circa 25 de ani. A câștigat numeroase victorii militare, graţie cărora a reușit să mărească teritoriul pe care își exercita suveranitatea proprie. Acum se bucură de roade. Comerţul este prosper, bogăţia se mărește, lucrurile merg bine (cel puţin pentru unii). Dar iată că apare o ameninţare a opoziţiei. Un funcţionar sârguincios al sanctuarului din Betel (20 de kilometri la nord de Ierusalim, chiar acolo unde trece graniţa care separă regatul lui Iuda de Israel), preotul Amasia, observă că circulă liber un un ţăran necioplit, un anume Amos, care s-a pus împotriva autorităţilor constituite. Este un vizionar agitat, un demagog, unul care ameninţă pacea. Astăzi am spune: un element destabilizator. Se configurează un „complot” (deja în acele timpuri teza comodă a complotului găsea un credit larg, fie în apropierea palatului regal, fie în jurul templului). În realitate, Amasia prezintă adevărul din puctul său de vedere care, trebuie s-o spunem, cu privire la capul statului. Și dacă vede bine trebuie să semnaleze că cuvintele înfocate ale lui Amos – inspirate de Jahweh – privesc nedreptăţile răsunătoare și situaţiile intolerabile. În timp ce se așteaptă răspunsul regelui (Samaria se află la 50 de kilometri de Betel), preotul zelos, din iniţiativă proprie, îl sfătuiește în

secret pe Amos să înceteze cu acţiunea sa temerară, să nu mai deranjeze, să meargă în altă parte. „Pleacă, văzătorule, retrage-te în ţara lui Iuda; acolo să mănânci pâinea ta și acolo vei putea profeţi, dar la Betel să nu mai profeţești, pentru că acesta este sanctuarul regelui și este templul regelui”. Îi spune practic:aici ai o faimă proastă. Viţa ta este în pericol. Este mai bine să dispari înainte de a fi prea târziu. Eu te avertizez, cât mai este timp nu aș vrea să fiu răspunzător de necazurile pe care ţi le atragi cu predica ta nesocotită. Tu poate nu-ţi dai seama cu cine ai de a face. Ascultă-mă: nu trebui să te joci cu focul. După toate, îţi cer numai să pleci mai încolo. Cum vezi, soluţia mea este raţională, chiar avantajoasă pentru tine. De fapt înţeleg că și tu trebuie să-ţi câștigi existenţa. Este suficient să mergi cât mai departe posibil, ca astfel să nu deranjezi această zonă protejată. Pentru a parafraza un cântec un pic… zeflemist. „Cuvintele tale fac rău regelui”. „Eu nu eram…” Interesant răspunsul lui Amos – primul dintre profeţi care au încredinţat mesajul lor scrisului – pentru ca să ne permită să înţelegem sensul acelei vocaţii deosebite: Eu nu eram profet, nici fiu de profet; eram un păstor și culegător de sicomore; Domnul m-a luat de la turmă și Domnul mi-a spus: „du-te, profeţește poporului meu Israel”. Concret, Amos precizează aceste fapte: - Nu este profet de carieră. Nu el a ales această carieră, din moment ce avea deja o meserie. - El este pur și simplu un laic, în viaţa „seculară” a acestuia a intervenit pe neașteptate Jahweh. - Nu are în spate nici un grup de presiune. Nu depinde de nimeni, numai de Dumnezeu care i-a impus acea misiune neplăcută. Preotul raţionează în termeni de oportunitate, consideraţii politice și economice. Amos vorbește limbajul de libertate. Așa cum nu a putut rezista lui Dumnezeu, așa nici regele nu trebuie să reziste Cuvântului lui Dumnezeu.

Amos explică vocaţia proprie mai mult sau mai puţin astfel: „Eu nu mă bag… Nu pot face nimic…” Cu profetul nu poţi să tratezi, să faci comprmisuri. El depinde de un Altul. Amasia îl acuză pe profet de trădare, de delictul de lezmajestate. Amos răspunde afirmând că adevăratul delict este cel de a rezista lui Dumnezeu. Profetul este văzut ca un agitator, perturbator al ordinii publice. El, însă, este în esenţă un perturbator de conștiinţe. Preotul, din harnic funcţionar al regelui, responsabil al sanctuarului naţional, pus sub tutela suveranului, raţionează în termeni de spaţii de competenţă. Profetul nu poate suporta aceste spaţii rezervate și le invadează. Cuvântul lui Dumnezeu pătrunde peste tot. Regele controlează pe preotul adept al cultului lui Dumnezeu în sanctuar. Dar nu reușește să controleze pe profetul care este purtător al unei instanţe superioare. Cuvântul lui Dumnezeu îl judecă atât pe rege cât și pe preot. Profetul posedă o autoritate „diferită”, de neînlocuit în cadrul instituţional. El este purtătorul Cuvântului veșnic al lui Dumnezeu. Pentru aceasta intră în conflict aproape inevitabil cu diferite puteri, cu autoritatea constituită, și prezintă o critică internă, o verificare continuă și plictisitoare a fidelităţii faţă de acel Cuvânt. Desigur, apare neliniștitoare imaginea unui templu „închis” la Cuvântul lui Dumnezeu. Profetul nu acceptă o sistematizare Contrastul dintre preotul-funcţionar și profet apare incurabil. Unul raţionează în termeni de drept: permisiuni, interziceri, excepţii. Celălat se referă la o vocaţie irezistibilă și incontrolabilă. Preotul transmite ordinele regelui, sau de-a dreptul interpretează și anticipă intenţiile sale. Profetul primește ordine numai de la Dumnezeu. Amasia este preocupat de interesele suveranului. Lui Amos îi stă la inimă binele poporului.După slujbașul sanctuarului, predicatorul incomod ar trebui să se retragă, să fugă.

Dar profetul nu intenţionează în nici un fel să fugă de Dumnezeu, să se sustragă de la exigenţele misiunii proprii. Amos, o dată smuls de la turma sa și de sicomorii săi (sau smochini după unii traducători), nu are nici o intenţie să părăsească acea poziţie destul de puţin confortabilă. Adevăratul profet nu va accepta niciodată o „sistematizare”. Cuvântul „triat” în altă parte Am spus că apare neliniștitoare imaginea unui templu care „se închide” la Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă ne gândim bine, însă, scena se repetă și în casa mea. Acel Amasia care sunt eu este mereu foarte ocupat să închidă porţile în faţa profetului deranjant, să baricadez ferestreele pentru a evita ca cineva să vină să răpescă liniștea mea. În loc să primesc, mă sforţez să ţin sub control acel Cuvânt, împiedicându-l să pătrundă în anumite sectoare ale existenţei mele, să-l fac să stea departe de anumite afaceri. Nu mă simt în stare să-l refuz total, dar nici să-i permit prea multă libertate de mișcare. Nu se poate ști ce se poate întâmpla. Ar fi sfârșitul liniștii. Și apoi este mereu acea tactică foarte lăudată: a îndrepta pe profet la locuinţa vecinului. Acolo, poate, își va afla locul potrivit pentru el. Eu sunt deja foarte ocupat, și apoi nu-mi trebuie acel produs, nu ţin o escortă mare în casă, acel mesaj nu mă privește. Este nevoie de claritate. Dar un pic mai încolo. Nu trebuie să privești în faţă pe nimeni. Eu, totuși, sunt diferit și merit o minimă atenţie. Este necesară denunţarea. Să lovească mereu pe alţii. Nu trebuie să mă tem de a critica. Eu însumi critic totul și pe toţi și mereu. Vai, însă, de cel care se hazardează să-mi facă o observaţie mai puţin favorabilă. Curăţenie, convertire, sfârșitul abuzurilor. E bine, fără ca totuși să exagereze. „A aţipi, a reteza, părinte prea cucernic: a reteza, a aţipi…”, conform formulei ilustrate perfect de unchiul conte în timpul colocviului cu părintele provincial, în Logodnicii. Numai că eu sunt mai deprins să moţăi decăt să retez…

„Spune-mi adevărul, cu preţul de a-mi face rău…” Apoi, când sosește o așchie de adevăr, protestez: „Nu mă recunosc în acest portret… Este nedrept…” Amasia, în fond, folosește bunele maniere. Îl dă afară pe profet, dar îi lasă deschise multe alte căi, care să-l poarte cât mai departe posibil. Și eu, în același fel ca el, pot să reiau cultul meu, în acel sanctuar bine reparat care sunt obiceiurile mele vechi, fără pericolul de a trebui să ascult voci care deranjează. Și pot să-l asigur pe rege – intronizat în centrul gândurilor mele și al inimii mele – că totul s-a terminat cu bine. Din păcate. Apropo de ospitalitate Unele observaţii rapide asupra trimiterii în misiune a celor Doisprezece: 1 – În loc să dea dispoziţii precise cu privire la sărăcie (și spun mulţumesc lui Marcu pentru că a permis sandalele, interzise de Matei și ignorate de Luca), mi se pare că Isus subliniază prin cuviontele sale libertatea apostolului. O libertate posibilă numai cu o atitudine de detașare de piedici și diferite îngreunări. 2 – Evanghelistul pune în evidenţă „puterea” conferită de Isus mesagerilor săi. Este vorba de puterea exercitată asupra „duhurilor necurate” și asupra diferitelor infirmităţi care lovesc omul. Astăzi se obișnuiește să se spună că trebuie să distingem între autoritate și putere. Că autoritatea este slujire și nu stăpânire. Și este bine. Eu, totuși, aș permite și o mare parte de putere celui care deţine autoritatea, obligându-l s-o exercite într-un fel controlabil de toţi. Numai să fie puterea de a vindeca pe cei bolnavi, a elibera, de a face minuni… 3 – Apropo de ospitalitate. Nu este permis să separăm persoana celui trimis de mesajul pe care îl poartă. Unii oameni prezintă frecventarea propriei case sau propriul salon din partea preoţilor simpli, sau înalţi prelaţi, sau clerici învăţaţi. Dar avem impresia unui pact tacit, prin care omul lui Dumnezeu trebuie să lase afară – sau în anticameră – tot ceea ce constituie raţiunea lui de a fi preot.

În acest caz, nu este vorba de a scutura praful de pe picioare pentru a da mărturie de refuz. Dar de a lua din spate orice urmă de Evanghelie pentru a fi primiţi… 4 – Pentru apostoli, în schimb, este problema de a nu utiliza identitatea proprie pentru a cultiva interese meschine, a scoate avantaje și privilegii. Invadarea, indiscreţia, pretenţia, interesul personal nu pot obţine acoperirea misiunii, și nu au nimic în comun cu ospitalitatea datorată apostolului. Ar fi bine să ne amintim de aceste recomandări conţinute într-un foarte vechi document creștin: „Pe orice apostol care ajunge la voi primiţi-l ca pe Domnul. El nu va rămâne decât o singură zi; dacă este nevoie, și o alta. Dacă rămâne pentru trei zile este un profet fals. La plecare, apostolul să nu ia nimic decât o pâine, necesară de a ajunge până la casa următoare. Dacă cere bani este un profet fals… … Dacă cineva va spune: dă-mi bani sau alte lucruri, nu-l ascultaţi” (Didahe).

Duminica a 16-a de peste an

DĂ-NE, DOAMNE, UN PIC DE ODIHNĂ NOUĂ CARE SUNTEM VII…

Ieremia 23, 1-6

Efeseni 2, 13-18 Marcu 6, 30-34

Chemaţi să dea cont Deci, apostolii, la întoarcerea din prima misiune, dau raportul lui Isus. Cel trimis trebuie să răspundă Celui care l-a trimis. Nu ajunge să plece, să revendice originea divină a autorităţii proprii, a însărcinării, trebuie să dea cont. Cei doisprezece raportează:

- despre cele ce au făcut - despre ceea ce au învăţat.

Este destul de evident că conţinutul misiunii lor a avut exact cele două componente ale ministerului Învăţătorului. Isus, de fapt, în timpul zilei de la Cafarnaum, învăţase în sinagogă, apoi a eliberat un posedat, a vindecat pe soacra lui Simon și pe mulţi alţi infirmi. După ziua marelui discurs în parabole, săvârșise o serie de minuni mereu în preajma lacului: furtuna domolită, alungarea legiunii de demoni din sărmanul din Gherasa, vindecarea femeii lovite de hemoragie, fetiţa rechemată la viaţă… „A face” nu se referă la o activitate generică. Privește precis puterea dată asupra duhurilor necurate și asupra bolilor. Și noi vom fi în stare să povestim lui Isus tot ce am făcut. Teritoriul acţiunii noastre apare nemărginit. Activitatea noastră nu cunoaște opriri și ia formele cele mai diverse. Cristos, însă, dorește să vadă ce am produs cu acţiunea noastră. Ce a determinat, provocat munca noastră neobosită. Aș îndrăzni să spun: este vorba de a documenta ceea ce am făcut cu acţiunea noastră (și nu este un joc de cuvinte). Vrea să verifice dacă autoritatea învăţăturii noastre a fost susţinută de puterea acţiunilor, de eficacitatea gesturilor.

O relaţie care pune în încurcătură Fără îndoială această reuniune de muncă cu El pune în încurcătură. Să nu ne înșelăm că ieșim din ea povestind ceea ce ne exaltă pe noi. Trebuie să verificăm ce Îl interesează să știe cu adevărat. Este riscul, într-adevăr, că am făcut ceea ce voiam noi, și nu ceea ce pretindea și aștepta El. Sunt acţiuni, pe care le săvârșim în numele lui, și cu care El nu are de a face pentru nimic, și pe care chiar le dezaprobă. Putem să facem, atâtea lucruri, chiar foarte multe, mai puţin cele pe care El le-ar fi dorit. Îi prezentăm, cu o oarecare plăcere, cartea de conturi, revistele, jurnalele care ilustrează realizările noastre, succesele, recunoștinţele pe care le-am colecţionat. Cifre, date, nume, onoruri. Și el răsfoiește distrat acele pagini și caută ceea ce nu este. - vezi câte lucruri am făcut pentru Tine! Și El pare absent, ca și cum acele lucruri nu îl privesc. Insistăm:

- Poate e prea puţin?… Știi, nu puteam ajunge la toţi… El replică: - Nici prea mult, nici prea puţin. Este diferit. Eu mă așteptam la altceva. Ar trebui cel puţin să bănuim, că din moment ce Dumnezeu este „Total Altul”, este și Cel care vrea… altceva de la noi. Adesea ne arătăm foarte ascultători în a împlini ordinele pe care nu le-am primit, foarte zeloși în câmpurile care Îi sunt străine. Contrariul ascultării nu este în mod necesar refuzul. Uneori poate să fie pretenţia de a face după capul nostru ceea ce ar trebui să-i fie Lui plăcut, fără a ne preocupa de a verifica la izvor, fără a ne confrunta cu Cel care ne-a Trimis. Întâlnesc persoane religioase care, pentru a documenta fidelitatea proprie, îţi povestesc tot ceea ce gândesc, spun, practică și evită. Și ai impresia că a fi creștini este ceva radical diferit faţă de acel cadru, care în Evanghelie nu are nici o urmă din acea afacere pe care ei o afișează cu o satisfacţie evidentă.

Dumnezeu știe să numere până la unu Păstorii care risipesc oile, ruinează turma – care apar în oracolul lui Ieremia – nu sunt în mod necesar perverși sau corupţi. Adesea sunt păstori – ai căror descendenţi au ajuns până la noi – care acţionează după capul lor, se încred în meserie, interpretează în felul lor misiunea primită, exercită autoritatea după criteriile pe care le-au stabilit ei cu prezumţia de a obţine automat girul de sus. Dar Dumnezeu nu permite aceste delegaţii absolute (adică „aleși” de controlul său). Nu dă niciodată nimănui cartea albă. Pentru simplul fapt că sunt la mijloc oile, sau persoanele. Și, când riscă să meargă din mijlocul persoanelor, Păstorul vrea să vadă clar, pretinde să controleze cu grijă, și cu o severitate maximă. Cu numerele mari nu sunt probleme. Le socotim liniștiţi. În faţa Lui, însă, se riscă să se împidice de cifra unu. Dumnezeu stă locului la cifra unu, adică la fiecare persoană. Pare să nu aibă nici o intenţie să continuie numărătoarea, și nu face nici un gest de mișcare. Apare dubiul că știe să numere numai până la unu. Sau, poate, unul pentru El reprezintă totalul, cifra maximă, valoarea absolută. Dacă am întreba pe Păstorul suprem câte oi compun turma sa, probabil îl vom auzi spunând că El vede mereu și numai una. Totul începe de la compătimire „Veniţi de o parte, într-un loc pustiu, și odihniţi-vă puţin…” „Coborând din barcă, a văzut o mulţime mare și i s-a făcut milă de ei…” În ambele cazuri, apare compătimirea Învăţătorului: pentru discipoli și pentru mulţimea lipsită de păstori, să aibă păstori greșiţi este ca și cum nu ar avea, și mai rău…) Am auzit recent afirmându-se că „cu compătimirea nu se rezolvă nimic… Trebuie altceva…” De acord: compasiunea nu este suficientă. Trebuie mai mult. Eu consider că compasiunea constituie punctul de pornire la toate. Prin compătimire eu sufăr oboseala altuia, lipsurile și nevoile altuia. Atitudinea lui Isus revelă, înainte de toate, umanitatea sa, gingășia, sensibilitatea, delicateţea sa.

Cristos cere totul de la prietenii săi, le impune o alegere dificilă și o cale aspră. Nu le cruţă oboseli, lipsuri, dificultăţi, și nici persecuţii. De altă parte, El însuși merge în mod obișnuit înainte. Totuși Isus nu este dur, insensibil, obosit, impasibil, incapabil de a înţelege și de a compătimi. Dimpotrivă, se arată atent, grijuliu. Înţelege când au nevoie de odihnă. Ţine cont de slăbiciunea lor (a noastră), de limitele, cedările, de oboseala noastră. Ca și cum ar spune: - Acum opriţi-vă puţin… Aveţi dreptul la aceasta… Nu afirmă: „Vă veţi odihni apoi în Împărăţia cerurilor” Și pentru că știe că, dincolo, nu va mai fi nevoie de odihnă. Aici pe pământ trebuie să ne odihnim cel puţin un pic… Și odihna face parte integrantă din misiune. Isus nu ezită să ceară imposibilul. …Dar în chip uman. La întoarcere, este mama Mi se pare ciudat că nici un exeget nu a avansat cel puţin bănuiala. Și trebuie spus că acei tipi scot afară interpretările cele mai incredibile chiar și o virgulă. Pun în discuţie verificarea, confruntarea experienţelor, exerciţiile spirituale, chiar și formarea permanentă. Nimeni, din câte știu, nu a pus în evidenţă faptul că cei Doisprezece s-au întors pur și simplu acasă. Și la întoarcere nu l-au găsit numai pe Învăţătorul, cât și o mamă grijulie. Atitudinea lui Isus, într-adevăr, apare tipic maternă. O mamă nu primește muncitorul, ţăranul obligându-l să se întoarcă la muncă. Și nici pe un școlar, un călător, un medic, un trimis special, un misionar. Primește mereu un fiu. Am impresia că Marcu, în episodul de faţă, are numai constatarea iniţială: - Cine știe cât de obosiţi sunteţi…

A fi luaţi din centru Fără îndoială, a merge de o parte împreună cu Isus nu este numai în vederea odihnei în sens fizic. Este necesar să fie consolidat raportul cu El pentru a aprofunda sensul și a garanta eficacitatea misiunii. A sta cu El este modul cel mai sigur pentru a nu înșela așteptările oamenilor. Avem nevoie să ne retragem de o parte mai ales când ne considerăm indispensabili, credem că lumea se oprește dacă noi ne oprim sau dacă numai ne oprim răsuflarea. Cine își dă aere de protagonist, fac-totul, cine este obișnuit să fie la centru și foarte sus, trebui să găsească curajul să se retragă la o parte în rugăciune, în contemplaţie, în tăcere, în ne-indisponibil. Sunt apostolii agitaţi, mereu foarte ocupaţi, care, în preocuparea de a găsi pe alţii, ca să-i ajute, nu se găsesc pe ei înșiși, nu au o minimă milă faţă de ei înșiși. Nu observă că ceea ce poartă alături este personajul, idolul, masca, contrafigura, monumentul. Fiinţa lor cea mai adevărată a fost abandonată de mult timp cine știe unde, și nu mai știu de ea, nici nu intenţionează s-o primească. Și consecinţele acestei frenezii le plătesc și alţii. Trebuie să recunoaștem că avem nevoie de odihnă atunci când cultivăm iluzia de a nu ne putea permite, cu tot ceea ce avem de făcut… Dar odihna, un loc izolat cu Învăţătorul, devine remediul cel mai urgent în special când ne-am oprit, am pierdut elanul, ne regăsim reci, apatici, nemotivaţi, „dimisionari”. El ne scutură, făcându-ne tocmai să ne odihnim în intimitatea sa. Noi, zidarii Paul (lectura a doua), scriind creștinilor din Efes, îl prezintă pe Cristos care a desfășurat o operă universală de reconciliere cu Dumnezeu, de unitate și pacificare, „surpând zidul despărţitor”. Referirea, probabil, este la zidul care, în templul din Ierusalim, separa pe iudei de păgâni.

S-ar spune că noi ne-am grăbit să reconstruim acel zid. Mai mult, am înălţat atâtea altele. Un pic de toate. Pare că omul nu reușește să trăiască fără ziduri. Este zidul discriminărilor rasiale, religiei, al ideologiilor, al politicii, al culturii, al virtuţilor, al clanului, al invidiei, al cluburilor privilegiate, până și al carităţii. Și este, nu mă abţin s-o spun, zidul trasat de egoismul nostru pentru a împiedica pe aproapele nostru neplăcut să invadeze spaţiul nostru sacru al bunăstării individuale. Fără zid de protecţie nu se pot dezvolta „practicile noastre digestive”, riturile somnolenţei. Observând anumite atitudini, ne vine să ne gândim că un oarecare creștin nu a apreciat mult asigurarea dată de Isus care se reîntoarce la Tatăl pentru a ne pregăti un loc. de ce nu ne-a promis, mai degrabă, că a mers să înalţe un zid, sau cel puţin un perete despărţitor? Poate să fie fericire dacă nu este exclus cineva? Se pare că vocaţia înăscută a omului este cea de zidar. Abil, însă, numai să fabrice zidurile urii, ale indiferenţei, ale antipatiilor. Și incapabil de a le dărâma. Și nefericirea sa stă în faptul că nu găsește din belșug pietre… Este posibil că nu am învăţat încă să distrugem, cum a făcut Isus, dușmănia? Că nu mai avem poftă să construim prietenia?

Duminica a 17-a de peste an

CE SE POATE COMBINA CU PUŢINĂ CREDINŢĂ

2 Regi 4, 42-44 Efeseni 4, 1-6

Ioan 6, 1-15

Matematica lui Dumnezeu Sunt numai „douăzeci de pâini de orz și grâu”. Nu ne trebuie mult să ne dăm seama că sunt insuficiente: „Cum pot pune acestea în faţa a o sută de persoane?” „Cinci pâini de orz și doi pești…” Și acolo în jur stau mai mult sau ,mai puţin de cinci mii de oameni de săturat (de femei, ca de obicei, nu se vorbește). Programare, raţionalitate, inventarul resurselor, calculul posibilităţilor. Aici sar toate în sus. Criteriile obișnuite sunt răsturnate. Aici cifra decisivă este cea a credinţei. Și atunci ordinele, cu cât mai absurde, nu se discută: „Daţi-le oamenilor să mănânce”. „Puneţi-i să se așeze”. Chiar dacă nu este aproape nimic de pus în faţa indivizilor înfometaţi. Astăzi un scenariu de acest fel pare să fie depășit. Se lansează o campanie de sensibilizare. Dacă reușește, sosesc „ajutoarele umanitare” și se face distribuirea. Dar în cele două episoade ale liturgiei de astăzi (unul aparţine așa-zisului „ciclu al lui Elizeu”, altul al evangheliei după Ioan), este ceva diferit. Suntem în faţa unei acţiuni nu atât umanitare, cât mai degrabă în faţa unei credinţe pusă la încercare („…Spunea astfel pentru a-i pune la încercare”). Este vorba de o logică diferită. O logică prin care se oferă ceea ce nu au, se pune la dispoziţia tuturor ceea ce nu este suficient nici pentru noi, se spune mulţimii să se așeze pentru că începe distribuirea cu un coș gol. Și este vorba și de o matematică diferită.

Este imposibil, după aritmetica pe care am învăţat-o la școală, să împarţi douăzeci la o sută și cinci la cinci mii? Și atunci se împarte înmulţind, sau se multiplică „împărţind”, și vor fi și rămășiţe în cantitate mare. Nimeni nu moare de foame Cineva ar strâmba din buze: „Dacă ar trebui rezolvată așa de simplu problema foamei în lume, am fi fericiţi…”. În realitate, problema foamei în lume este mai ușoară și dificilă în același timp. Pentru că termenii sunt schimbaţi. Sunt, de fapt, sute de milioane de persoane care au de pus în gură cinci pâini și puţini pești în total. Adică, ceva care, în loc s-o calmeze, mărește și mai mult foamea. Și este o gașcă de copii egoiști care ţin hrana necesară pentru sute de milioane de indivizi înfometaţi, dar nu pentru a deschide mâinile lor. Aceștia nu macină nici grăunţele. Da, pentru că ar fi suficiente boabele de grâu de la banchetul somptuos al clicii mici pentru a sătura mulţimea oropsită. Dar ei preferă să arunce, să risipească, să distrugă, mai degrabă decât să-i facă părtași pe alţii. Problema foamei în lume nu este exprimată de disproprţia din lecturile de astăzi. Totuși, suntem în faţa unei disproporţii pe dos. Este „prea-multul” care nu ajunge niciodată la cine îl posedă. Sunt cinci mii de pâini pe care o singură persoană se încăpăţânează să le înghită până să plesnescă, lăsând să moară pe alţii de lipsă de hrană. Nu este adevărat că în lume se moare de foame. Se moare de…indigestia altora. Se moare din lăcomia celor puţini, nu prin mizeria multora. Astăzi nu reușim să facem o scădere foarte simplă: cinci mii fără unu. Nu suntem capabili să luăm dintr-un coș preaplin o fărâmă de pâine. Exerciţii de credinţă Totuși, Evanghelia ne oferă spre rezolvare drama foamei în lume (chiar dacă, citind cu atenţie acel text, un oarecare remediu ar ieși la suprafaţă).

Evanghelia ne învaţă să facem „exerciţii de credinţă”. De aceea trebuie să închidem ochii, să deschidem mâinile (nu ajunge să implorăm, ca în versetul din Psalmul responzorial, „Deschide măna ta, Doamne, și satură orice vietate”, trebuie să deschidem și mâinile noastre), de a pierde, de a ne încrede în Domnul, să ascultăm, să ne lăsăm prinși, să permitem să fugă pământul de sub picioarele noastre (echivalentul „de a ne pune să ședem din povestirea lui Ioan). Dumnezeu, cu noi, riscă să piardă puterea de a săvârși minuni. Nu pentru că au devenit prea dificile, sau pentru că s-au mărit într-un chip disproporţionat necesităţile oamenilor și El nu le mai face ca să ajungă la tot și la toţi. Dar pentru că lipsește colaborarea noastră, aportul nostru în termeni de credinţă. Dumnezeu ar deveni lipsit de putere în ziua în care nu ar mai fi nici unul care să-l informeze: - Este un oarecare care are un pic de credinţă… Până acum acest „oarecare” este. Eu însumi cunosc mai mulţi decât unul. Și aș fi în stare să povestesc ce se poate combina cu un pic de credinţă. Gustul pâinii dăruite Cine știe cum ar fi rămas uluit Filip când a văzut minunea senzaţională. Cine știe care a fost reacţia lui Andrei. Eu, mai degrabă, aș vrea să fiu în pielea băiatului. Da, să poţi gusta, cum a făcut el, gustul pâinii pe care ai oferit-o, din hrana „ta” pe care ai împărţit-o. Ei, ar fi de ajuns să încerc și eu. Să simţi gustul lucrurilor dăruite, Valoarea banilor pe care nu i-ai acumulat, Preţul timpului pe care l-ai folosit pentru alţii, Bogăţia de care te-ai lipsit, Forţa energiilor pe care nu le-ai cruţat. Să simţi căldura pe care ai aprins-o într-o inimă, Să guști bucuria pe care ai răspândit-o, Speranţa pe care ai împărţit-o Mângâierea pe care ai dat-o.

Nu este nici o operaţie financiară norocoasă, nu este nici o afacere avantajoasă, nu este nici o complăcere intelectuală, care să poată, chiar pe departe, să se compare cu bucuria simţită de un neaprovizionat care se încăpăţânează să înmulţească împărţind, să acumuleze scăzând, să câștige pierzând… Virtute în lichidare „Cu toată umilinţa, blândeţea și răbdarea”. Mă tem că în câteva decenii vor fi traducători care, în faţa acestei expresii a lui Paul (lectura a doua), se vor afla în mare încurcătură. Despre ce vorbește apostolul? La ce fel de virtuţi se referă? Și cine știe ceva despre ele? Cine le-a văzut vreodată? Vor merge să consulte dicţionarele speciale și, pentru fiecare din acele cuvinte, vor găsi: cuvânt vechi, ieșit din uz. Și, în explicaţiile lor docte, vor bodogoni: „Astăzi am putea spune…” Da, astăzi am putea spune, apropo de acele virtuţi, că nu se știe cum s-au sfârșit. Chiar și în ambientul eccleziastic, nu se mai găsesc urme. Au fost lichidate așa cum, în mare parte a bisericilor, a dispărut figura sacristanului, a cărui misiune a devenit inutilă de la apariţia clopotelor comandate electronic. Umilinţa a fost înlocuită cu așa zisa „vizibilitate”. A apărea, a se vorbi de sine, a avea succes, a se arăta tuturor pe scene și ecrane și cu microfoane, a terminat-o cu mortificarea pretinsei umilinţe inacceptabile, care este aceea de a „dispărea”. „Apar, deci sunt… important”, este formula nouă carteziană a aceluia care se simte cineva. Și hazardaţi-vă să-i faceţi o observaţie, să-i exprimaţi o opinie diferită, contestaţi-i o poziţie discutabilă… Veţi vedea ce reracţie furibundă, plină de resentimente, plină de îngâmfare, cu semnul dispreţului pentru oricine îndrăznește să înceţoșeze strălucirea imaginii sale. Popularitatea este idolul pentru care se sacrifică totul, începând cu pudoarea. Protagonismul, alături de valeţii care se gudură ai vanităţii și ai presupunerii și ai etalării celei mai sfruntate, și devenită patimă,

obsesie nu prea secretă, pentru care sunt date la o parte toate barierele, inclusiv cele ale bunului gust. Când se decide să devină personaj, prima virtute care trebuie pusă la poartă este umilinţa, cu acea voce insistentă care repetă: „Nu este adevărat…Nu fi adevărat… Fii construit cu totul pe artificiu… Trucul nu funcţionează…” În căutarea unui ac Echivalentul umilinţei este modestia? Ei bine, Nu se face multă brânză cu ea. Dimpotrivă, se riscă să rămână la punctul de plecare. Trebuie umplute toate spaţiile, cu preţul de a umfla în mod excesiv imaginea proprie (ca faimoasa paiaţă a pneumaticilor), fără a calcula riscul alcătuit de contactul cu un ac. Este necesar să celebreze triumfuri, să laude cuceririle. Și se găsesc mereu scribi plăcuţi, intelectuali fanfaroni, care se obligă să învăluiască în fumul de tămâie și anumite produse la care orice nas, care își face onest meseria proprie, ar semnala un miros suspect. Să admită păcate, să recunoască greșeli? Trebuie mai degrabă să-și înalţe capul, s-o rupă cu complexele de culpă, cu gustul autoflagelării, din moment ce se gândesc dușmanii să ne denigreze. Și dacă chiar suntem ţintuiţi de vreo acuză precisă, să ieșim din încurcătură susţinînd mereu că alţii sunt mai răi ca noi, au făcut lucruri mult mai grave. În loc să ne batem pieptul, este ora de a-l dilata și să punem pe el medaliile glorioase pe care cineva, cu nesocotinţă, le-a ascuns în pod ca și cum ar fi fost o rușine pentru familie. Suntem slujitori utili, noi. Mai mult, indispensabili. Deţinem soluţia la toate problemele, remediile pentru toate relele. Modestia derivă de la mod, măsură. Dar metri pe care îi folosesc alţii în privinţa noastră sunt totdeauna prea mici, neadecvaţi la măsurile noastre adevărate, la statura noastră. Rezerva, a fi dispreţuitor faţă de laude, simţul limitelor? Domnul a zis că trebuie să strălucim, să nu ascundem lampa sub obroc.

Dacă nu te faci văzut, dacă nu te impui, ești ignorat, uitat, te pun sub picioare.Fără un pic de lipsă de prejudecăţi, faţă dură, sfârșești prin a dispărea. S-a regăsit, în grădină, spada Blândeţe? Înseamnă a fi înfrânt din start. Astăzi am mers să dezgropăm spada pe care Petru, în acea grădină, în noaptea arestării Învăţătorului, a fost constrâns s-o bage în teacă împotriva voinţei sale, din ordinul explicit al lui Isus. Ce naiba, trebuie să ne facem respectaţi, să valorificăm forţa proprie, să ne arătăm mușchii chiar și cei doctrinali, să strivim adversarul, să cultivăm gustul provocării, să răspundem cu arme egale la toate sfidările (inclusiv la acelea pe care nimeni nu le lansează) Se încumetă să ne atace. Vom găsi ac pentru cojocul lor, venin pentru polemicile lor. Trebuie să fim căliţi, să lovim dur, să fim mai șireţi ca ei dacă vrem să triumfeze cauza binelui. Bunătatea poate fi interpretată ca un semn de slăbiciune. Trebuie să încheie conturile cu noi, să se teamă de noi, să ne considere o forţă. Când i-am aranjat pe dușmanii noștri, vom fi onoraţi, respectaţi, tutelaţi, ţinuţi la (înaltă) consideraţie, atunci vom putea chiar să ne permitem luxul blândeţii. Acum nu este chiar cazul. Vor profita de ea pentru a ne da afară. Răbdare? Haină de bătrâni, resemnaţi, care au renunţat. Astăzi suntem dominaţi de grabă, de nerăbdarea de a obţine rezultate. Se pretinde de a sări peste etapele intermediare pentru a ajunge imediat la nivel. Nu suportăm timpul necesar al maturizărilor lente. Se procedează cu flăcări improvizate, rafale furtunoase, entuziasme momentane, fulgerări și exaltări rapide, în afara abaterii, renunţării la acţiune la cel mai mic accident, la cea mai mică dificultate, la apariţia unor neînţelegeri. Și ne plângem, avem atitudine de victime… Să lăsăm și pe traducătorii „în limba curentă” să turbeze pentru a descoperi „cum s-ar putea spune astăzi”. În sfârșit, nu este nici un dubiu, ar trebui să recunoască faptul că, pentru „a se comporta în mod

demn de chemarea primită”, un creștin nu va putea „spune” altceva decât umilinţă, blândeţe și răbdare.

Duminica a18-a de peste an

„CE-I ACEASTA?” ADICĂ, LEGEA INCOMPETENŢEI

Exod 16, 2-4.12-15 Efeseni 4, 17.20-24

Ioan 6, 24-35

Când Dumnezeu răstoarnă oala… Murmurarea este un termen care apare de multe ori între paginile Bibliei, în special în cartea Exodului. În textul de astăzi, ţintele imediate sunt Moise și Aron. Dar este Dumnezeu în persoană, din reflex, care este pus sub acuzare. Din ce cauză se plâng Evreii? În esenţă de două fapte: - în general, că au pierdut siguranţele precedente, chiar dacă erau legate de condiţia sclaviei; - în particular, de a nu mai fi sătui. Tipice cele două expresii: -„Eram așezaţi în jurul oalelor cu carne” - „Mâncam pâine pe săturate”. Sedentarismul și a fi sătui sunt deci obiectul plângerii. În schimb Dumnezeu, cu complicitatea lui Moise și Aron, i-a „făcut să iasă în deșert”, determinând trecerea de la siguranţe la situaţia provizorie. În locul săturării, foamea. Asiguratoarea, oală familiară cu carne a dispărut și hrana – fie prepeliţele, sau mana – devine imprevizibilă și ne acumulabilă („Poporul va ieși să strângă zilnic porţia pentru o zi”). Drumul aventuros al Israeliţilor în deșert devine paradigma „probei” la care este supus orice credincios. Fiecare dintre noi ţine la inimă propria „oală cu carne”, lângă care îi place să stea. Comoditate, obiceiuri liniștite, o iei de la început. Când Dumnezeu intră în acţiune în viaţa ta, răstoarnă negreșit „oala cu carne”.

Trebuie, înainte de toate, să experimentezi golul. Nu este adevărat că Dumnezeu îţi dă ceva. Înainte de toate ia, te lasă lipsit… Nu trebuie să crezi nici pe aceia care te asigură triumfător că „au găsit”. Avram, dacă știm să citim atent situaţia sa, nu este desigur unul care să poată spune că l-a găsit. Este, mai degrabă, unul care a fost găsit pe stradă, lipsit de orice sprijin (ar fi cazul de spus, lipsit de… orice bun de Dumnezeu), de orice ancorare. Domnul i-a luat totul, i-a luat de-a dreptul cetăţenia, și el nu știa unde și când va ajunge, și ce va găsi. Credinciosul este un cerșetor, nu unul care posedă. Este unul care caută ceea ce nu a găsit încă. Dumnezeu însuși se lasă găsit dispărând în mod continuu. O cale însemnată cu puncte de întrebare Și nu trebuie să-i credem nici pe aceia care ne asigură că „trăiesc în plinătate” Dumnezeu ne face să trăim în lipsă, strâmtorări, nevoie continuă. Nu este numai oala cu carne care este răsturnată. Ești tu însuţi care ești golit, despuiat, redus la nimic. Dumnezeu, în loc să te umple, să dilate spaţiile tale (și este o operaţie, foarte dureroasă, care poate fi făcută numai evacuând toate obstacolele). Dacă Dumnezeu te umple, înseamnă că I-ai spus destul, ai încheiat. Isus va certa pe oamenii care, după întâlnirea cu El, se consideră satisfăcuţi: „Voi mă căutaţi, nu pentru că aţi văzut semne, ci pentru că aţi mâncat din acele pâini și v-aţi săturat”. Dumnezeu nu crează satisfăcuţi, ci nesatisfăcuţi, de nesăturat. Isus indică drumul însemnându-l cu semne de întrebare, care sunt unicele săgeţi de direcţie de luat în considerare. „Aţi văzut semne…” Nu posedarea, nu debarcarea. Dar numai semnale, adică ceva care te avertizează că nu trebuie să te oprești acolo. Ceea ce ai, ceea ce vezi, ceea ce descoperi este pur și simplu un semn, adică ceva care te trimite la o realitate ulterioară, mai profundă, inimaginabilă. Orice dar este numai o promisiune.

Orice posedare, o anticipaţie. Orice întâlnire nu este altceva decât pregătirea. Ceea ce apare este destinat să dispară. Ceea ce ai sub ochi te solicită în direcţia invizibilului. Terenul pe care pășești este terenul pe care trebuie să-l părăsești. „Pleacă din ţara ta… Lasă… Du-te… Jertfește-l pe fiul tău…” Avram este constrâns să „abandoneze” nu numai în faza plecării, ci în timpul întregului itinerariu. Sosirea este mereu în vederea plecării. Fiecare auroră nu-l găsește unde l-a lăsat apusul. Orice cucerire, orice dar este în funcţia unei pierderi. Orice descoperire te introduce în teritoriul necunoscutului. Mana: nimeni nu știe nimic „Man hu: ce-i asta?… pentru că nu știau ce este”. Orice experienţă a lui Dumnezeu te poartă să descoperi mana, adică ceva ce nu știi ce este. Darurile lui Dumnezeu nu sunt catalogabile după lista produselor care se află în magazinul nostru mintal sau spiritual. El te așază mereu în faţa a ceva ce nu știi ce este. Ceva care nu aparţine bagajului cunoștinţelor tale și al experienţelor precedente. Poţi să citești toate textele de mistică. Dar atunci când, într-o dimineaţă, ca Israeliţii, ieși afară din tabără și descoperi acel lucru „mărunt și granulos”, trebuie să recunoști că nu știi nimic , și nimeni înainte de tine nu va putea avea vreo noţiune despre el. Ceea ce textele spirituale descriu nu au nimic comun cu ceea ce te așteaptă, este rezervat ţie. Ei vorbesc, în mod paradoxal, despre ceea ce nu te privește, de ceea ce nu trebuie să te aștepţi. Până în faţa unei cruci, vei fi condus să te întrebi: „Ce este aceasta?…” Da, pentru că și crucea este mană, adică manifestarea neașteptată a lui Dumnezeu. Și oricare întâlnire, orice circumstanţă, orice episod, în viaţa ta, poate fi experienţa manei. Important este de a nu te opri cu prezumţia aceluia care știe deja ceea ce îl așteaptă, ceea ce este de descoperit, sau, mai rău, în atitudinea vătămătoare a aceluia care a stabilit deja că nu este de așteptat nimic bun sau nou.

Îţi trebuie, în schimb, uimirea care te conduce să te întrebi: „Ce-i aceasta?” Omul nou: ce-i aceasta? Nu este numai o hrană care piere”. Este omul însuși „care se corupe”, cum ne avertizează Paul scriind comunităţii din Efes (lectura a doua). „Omul nou”, care trebuie să îmbrace, depunând „omul vechi”, este echivalentul lui „ce-i aceasta?” despre care am vorbit în legătură cu mana descoperită de Evrei în deșert. Până acum ceea ce cunoaștem este „purtarea de mai înainte” sunt „pasiunile înșelătoare”, sunt comportamentele de origine păgână pe care pretindem să le amestecăm împreună cu noutatea Evangheliei, închipuindu-ne că nu se observă incompatibilitatea cu cele două produse. Câţi creștini, printre care mă pun și eu, trăiesc sub semnul incompatibilităţii, pentru care „omul nou” nu funcţionează, nu reușește să se afirme. „Ce este?”, apoi, omul nou? Blasfemând, aș îndrăzni să spun că nici Dumnezeu nu o știe încă. Pentru acum, El cunoaște numai comportamentele mele care se repetă, mă recunoaște în haina veche, uzată din belșug, depășită în raport cu noutatea mesajului său, pe care eu mă încăpăţânez s-o îmbrac. Cine știe dacă într-o zi Domnul, întâlnindu-mă „de nerecunoscut” faţă de imaginile precedente, va fi constrâns să se întrebe, cu uimire: „Și aceasta, ce este?” Cine știe dacă într-o zi cei care acum mă cunosc, descoperindu-mă diferit, aproape să nu le vină să creadă ochilor, se vor întreba uluiţi: „Ce-i aceasta?”

Duminica a 19-a de peste an

CRIZA ZILEI DE DUPĂ

1 Regi 19, 4-8 Efeseni 4, 30 – 5, 2

Ioan 6, 41-51

S-a stins focul Să fixăm, deci, imaginea palidă a lui Ilie adăpostit sub o plantă de ienupăr. Este de nerecunoscut faţă de aceea fixată „cu zi mai înainte”. Ben Sirah îl prezintă astfel: „A ieșit atunci ca un foc Ilie profetul, ale cărui cuvinte ardeau ca o torţă” (Sir. 48,1; trad. De Enzo Bianchi). El însuși va spune: „Ard, ard pentru Dumnezeul cetelor” (1 Re 19,10). Acum focul s-a stins. Pare că Ilie stă aprofundat într-un pat de cenușă. Frigul îi intră în oase. Profetul, după succesul răsunător obţinut pe muntele Carmel, a avut o cădere, chiar nervoasă. Și-a permis sarcasmul dispreţuitor în privinţa adversarilor. Insinuase, ironic, bănuiala că Dumnezeul lor a aţipit. Dar aici îl vedem pe el somnoros, zăpăcit, apatic, inert. Omul înflăcărat de o pasiune năvalnică s-a transformat într-o fiinţă istovită, dezgustată. Părea un Hercule, și iată că îi este teamă de ameninţările unei femei, și se lasă impresionat de intimidările sale. Înfruntase fără frică pe dușmanii lui Dumnezeu, săvârșind un masacru a preoţilor lui Baal. Dar apoi a fugit precipitat, și se simte umilit, plin de rușine. Nu, nu mai pot. Spune și el „ajunge”. E gata pentru toate și pentru toţi. Nu mai suportă pe nimeni, nici prezenţa slujitorului fidel. El care a redat viaţa uni băiat, dorește să moară (cât de diferit este „gata” al său de cel al bătrânului Simeon!), și de fapt se lasă în voia unui somn apăsător, ca și cum ar fi voit să anticipe moartea.

Viaţa sa nu mai are scop. Misiunea nu-i mai spune nimic. Profetul „încheie”. Poartă un nume angajant: Ilie înseamnă, de fapt, „Dumnezeul meu este Jahweh”. El este un om al lui Dumnezeu. Și acum se descoperă un om ca toţi. Era însărcinat să convertească pe alţii, Era datoria sa specifică. Și acum observă că nici nu a reușit să se convertească pe sine însuși. Se recunoaște păcătos, în același fel ca predecesorii săi: „Eu nu sunt mai bun ca părinţii mei”. Cineva comenta, măgulit: un pic de descurajare. Ei nu, aici treaba este serioasă. Ilie nu mai poate. Nu vrea să mai știe de nimic. Întenţionează chiar „să încheie”. Și Dumnezeu intervine în momentul înjosirii, descurajării totale, al umilirii dureroase, al cedării, al declaraţiei de capitulare. Dumnezeu te scoate din oboseală. Probabil era foarte departe, străin, atuci când profetul, pe munte, teatrul luptei titanice, ca să se gândească să-l facă să triumfe. Dar acum devine apropiat, grijuliu, în ora în care, armele fiind depuse, ex-eroul numără toate rănile sale. Într-un pat de spital apare personajul Echivalentul ienupărului poate să fie un pat de spital. Personajul a trebuit să dezbrace haina aparenţelor și să îmbrace pijamaua de bolnav. Protagonistul nu mai domină scena, dar se află îndurerat, în mâinile altora. Vorbitorul strălucit se plânge; povestește tuturor, bombînind mizerabil, cel mai mic vai, ilustrează detaliat suferinţele proprii. Cel care acapara aplauze și a cules consensuri euntuziaste, consideră ca o promovare faptul că infirmiera l-a lăudat pentru că a reușit să înghită toată ciorba, a înghiţit medicamentul (sau și pentru ceva mai umilitor). Comentatorul desăvârșit al Scripturilor, acum se sforţează să interpreteze un rid de pe fruntea medicului, tăcerea elevului care i-a adus termometrul, un termen suspect de pe foaia clinică.

Polemistul fără prejudecăţi se găsește fără apărare, vulnerabil, temător, consternat. Acela care era obișnuit să dea sentinţe, să judece, acum așteaptă tremurând judecata unei radiografii, rezultatul unui examen clinic. Apare stins (și este neplăcut să te gândești că este stins pentru că s-au stins reflectoarele de pe scena pe care se dădea în spectacol în mod obișnuit). În această situaţie de criză, devine rudă apropiată a lui Ilie. Este descoperirea, fundamentală, a mizeriei proprii, și deci a fiinţei sale celei mai adevărate. În acest timp Dumnezeu se apropie de ienupăr, încurajează personajul în sfârșit golit de sine însuși și, prin drumul deșertului, în noapte, îl conduce acasă. Atunci – ca și pentru Ilie – ceea ce părea o fugă, poate să devină un pelerinaj la izvoare. Este, nelipsit, o zi după Și vine „criza zilei de după”. Ajunge punctual. Chiar dacă după o lună, un an și mai mult, este mereu „criza zilei de după”. După euforia succesului, a rezultatelor obţinute, a nivelului atins, a locului obţinut, a sistematizării, a recunoștinţelor, îţi cade acum criza oboselii, a neîncrederii, a pierderii, a pesimismului, a golului, a descurajării, a sensului de inutilitate. Criza de credinţă, dar și a speranţei (cele două merg mereu împreună, și ar trebui să fie și caritatea, dar aceea, în momentele de criză, este ignorată, nimeni nu o observă, toate atenţiile sunt îndreptate spre celelalte două). Este totdeauna ziua de după. După entuziasm, reprezentaţie, realizări grandioase. Criza vine după ziua minunată, atât de așteptată și pregătită. Dar poate veni și după ziua normală, obișnuită. Când observi că ziua de după este egală cu ziua de înainte, cu cea precedentă, și așa mai departe… Atunci când prevezi că mâine va fi o zi egală cu această „zi de după”.

Este criza monotoniei, a plictiselii, a „nu se întâmplă nimic”, „nu se schimbă nimic”, „mereu aceleași lucruri”, „ce viaţă mei este și aceasta?” Este ziua de după experienţa – sau efervescenţa – mistică. Ieri aveai impresia că erai fierbinte, ţinut în mâna lui Dumnezeu. Observai mângâierile sale, dulceaţa iubirii sale. Gustai intimitatea sa. Ascultai confidenţele sale. Rugăciunea îţi umplea inima, ţi se aprindea sentimentul. Totul clar, frumos, luminos. Ziua de după Dumnezeu a dispărut în spatele unui cer de plumb. Și ţi-a lăsat în dar seceta, întunericul, gerul, dubiile cele mai chinuitoare. În ziua de după Dumnezeu tace, sau devine dur, aspru, intratabil, „imposibil”. În ziua de după apare „strălucirea” de pe drumul spre Ieriho. După descoperirea exaltantă a aproapelui (drogat, bărbos, fata care trebuie să ia o decizie dramatică, cel ieșit din închisoare, bătrânul, handicapatul, perechi în dificultate, călugăriţă neînţeleasă de superiori, preot aflat în criză de identitate, misionar la frontieră). În ziua de după aproapele îţi apare cu chipul său adevărat (nu cu acela pe care tu i l-ai dăruit): impertinent, indiscret, pretenţios, insistent, nemulţumit, vulgar, puţin recunoscător, egoist, profitor. În ziua de după altul te persecută, nu recurgând atât la violenţă, ca în cazul idolatrei Izabela în privinţa lui Ilie, dar cu meschinitate, neîncredere, gelozie, oportunism, murmurare. Salvarea vine de la criză Cum să ieși din criza zilei de după? Să nu te aștepţi „”la o turtă coaptă pe pietre încinse și un urcior cu apă”, dăruite de Dumnezeu profetului său prin îngerul ajutător (același care intervenise în ajutor lui Agar și fiului pierduţi în deșert?). Darul Domnului a și ajuns la tine. Dumnezeu te-a „atins”, zguduit, trezit din somnolenţă prin criza însăși. Mulţumește-i pentru aceasta. În mod paradoxal salvarea vine de la criză, trecând prin ea. Criza, după etimologia termenului, înseamnă separare, alegere, judecată.

Criza este ocazia pentru a judeca serios viaţa ta, să descoperi în ea îngâmfarea și înșelătoria, de a lua o decizie care să determine o separare, o ruptură faţă de „ziua precedentă”. Dumnezeu nu-ţi dă nici apă, nici turtă, și nici lumină. Îţi dăruiește criza. Îţi dăruiește drumul prin deșert. Numai zguduindu-te, înălţându-te, începând acel itinerar lung și dezolant, te vei îndrepta spre vindecare. „Cu puterea dată lui de acea hrană, merse timp de patruzeci de zile și patruzeci de nopţi până la muntele lui Dumnezeu, Horeb…” Să fii conștient că forţa transmisă de acea hrană nu este altceva decât slăbiciunea credinţei și invizibilitatea speranţei. Salvarea vine de la foame Este diferită „criza zilei de după” care a lovit pe iudei (și continuă să lovească pe mulţi alţii după ei). Aceea este criza stomacului plin, a portofelului umflat, a capului plin de știinţă. Ei se încăpăţânează să mănânce pâinea care duce la moarte, sau care nu te face să trăiești. Se lasă învăţaţi de toţi, mai puţin de Dumnezeu. Se lasă atrași și încântaţi de șarlatani care se dezlănţuie pe piaţă, și rezistă cu tenacitate la atracţia spre un ideal serios, care să dea un sens vieţii lor. Își permit totul, dar neagă hrana indispensabilă spiritului. Se lasă în voia murmurelor, acuzelor, plânsului, vorbăriei, evitând problema credinţei pusă brutal de Isus: „Eu sunt pâinea coborâtă din cer”. Acest „fiu al lui Iosif” după ei nu merită nici o consideraţie. Sunt alte lucruri care, în viaţa lor, au greutate. Criza bunăstării, de indigestie, de indiferenţă, de exces de satisfacere pentru plăceri, puterea, știinţa, bilanţurile economice. Salavrea, în acest caz, este foamea. Se lichidează indigestia fiindu-ne foame de altceva.

Îndepărtaţi toată acea răutate „Pâinea ta, Doamne, suţine pe săracii tăi pe cale” (refrenul de la Psalmul responzorial). „Umblaţi în caritate”, ne îndeamnă Paul (lectura a doua). Pâinea vieţii pe care ne-o dă Domnul este, deci, în vederea unui drum în iubire. Pentru a fi clar, Paul pune în evidenţă unele lucruri neplăcute care sunt în contradicţie cu caritatea: „Asprimea, dispreţul, mânia, strigătul și blestemul cu orice fel de răutate”. Toate intră în capitolul despre mânie. Evident, nu este singurul capitol despre practica creștină, dar apostolul alege pe acela ca exemplu. Când eu mă las cuprins de mânie (și derivatele), nu numai că rănesc pe aproapele, dar „întristez pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu” care este în mine din ziua Botezului. Avem impresia că Paul ar spune: „Vă rog, faceţi să dispară din viaţa voastră toată această răutate”. Este configurată o acţiune de curăţire radicală a inimii și gurii. Dar apoi este vorba de a ne întipări înăuntru produse total diferite: bunăvoinţa, mila, iertarea. Nu suntem în faţa obișnuitelor recomandări pioase, cât mai degrabă în faţa unei îndatoriri precise de a realiza o viaţă fraternă, pornind de la o decizie serioasă. Mai mult, apostolul face din aceasta o problemă de imitare: „Așa cum Dumnezeu v-a iertat pe voi în Cristos…” „Așa cum și Cristos v-a iubit”. Și de-a dreptul: „Fiţi imitatorii lui Dumnezeu”. Cum se vede, Paul pornește de sus. Drumul care conduce spre aproapele nu se naște din pământ, ci din cer; nu izvorăște din mine, ci din Dumnezeu.

Duminica a 20-a de peste an

ÎN CASA ÎNŢELEPCIUNII

Proverbe 9, 1-6 Efeseni 5, 15-20

Ioan 6, 51-58

Slugi puţin amabile Înţelepciunea pregătește o masă. Chiar și Isus ne invită la masa sa. În aparenţă, o acţiune simplă. Dar, în realitate, lucrurile se complică nu puţin. Se nasc unele echivocuri. Să încercăm să le indicăm. Înainte de toate, „slugile” însărcinate de a înmâna invitaţiile. Chipuri întunecoase, serioase, încruntate, încreţite, cuprinse din belșug de plictiseală. Un aer sever, indisponibil. Surâd, și chiar mai rău… O atitudine aproape ameninţătoare. Cu degetul ameninţător. Unul care este întunecat, care nu lasă să presimţi nimic bun. Pare că duc invitaţia la dezhumarea unui cadavru, sau o înștiinţare ca să se prezinte la oficiul taxelor, sau convocarea pentru o ceremonie plicticoasă. Prezintă prescripţii minuţioase și pentru îmbrăcăminte. Desigur nu bănuiesc că în casa Înţelepciunii se găsesc muzica, dansurile, jocurile. În locul listei vinurilor de băut, dau impresia că prezintă reţete farmaceutice, cu medicamente respingătoare de înghiţit. În sfârșit, prescripţii, norme, regulamente, în loc de un program pentru o sărbătoare. Apropo. Unele Euharistii ne fac să ne gândim la toate mai puţin la un banchet, la o reuniune convivială. Se aseamănă cu o veghe funebră, la care până și cântecele provoacă somnolenţă, când nu îmbracă o tristeţe mare. Dumnezeu, atunci când a vrut să anunţe sosirea pe pământ a Fiului propriu, a trimis îngeri să aștearnă o noapte voioasă. Astăzi s-ar spune

că o anumită înţelepciune reușește să recruteze numai ciori care croncăne. Înţelepciunea divină, în ziua în care a inaugurat lecţiile pe povârnișurile unui munte, a proclamat: „Fericiţi… fericiţi…” Astăzi sunt „repetitori” plictisiţi care, chiar și atunci când sunt constrânși să spună „ferticiţi”, pare că dau alarma. Prostul nu este de găsit Al doilea echivoc privește pe destinatari. Pe adresă sunt înșirate titluri nu chiar exaltante: „necunoscător”, „lipsit de prudenţă”. Ca și cum n-ar fi fost suficient, și Paul (lectura a doua) ne pune din partea sa: „proști”, „necugetaţi”. Cine se recunoaște în acele categorii? Toţi, dimpotrivă, se consideră înţelepţi, iscusiţi, experţi ai vieţii. Sau, cel puţin, șireţi. Nimeni nu are plăcere să fie considerat ignorant. Fiecare se gândește că știe mai mult decât alţii. Să mă așez în bănci, ca un școlar? Nici nu mă gândesc! Oricum, dacă ar fi fost o catedră liberă, toţi s-ar fi precipitat s-o ocupe… Apţi pentru a învăţa, nu de a învăţa de la alţii. Instrucţie religioasă? „Drept cine mă ia? Nu suntem nicidecum analfabeţi, noi! Închipuiește-ţi, în epoca televiziunii…” Cateheze? „Haină pentru copii”. Studiul catehismului? Se simt atotștiutori, ei ar fi în stare să rescrie „Summa”, și ar fi scris-o și mai bine decât Toma de Aquino. Sunt creștini care acceptă chiar să meargă la spovadă, cu condiţia să nu fie consideraţi păcătoși. De fapt, se anunţă precizând: „Nu am făcut nimic rău, eu…” Așa cum sunt unii oameni care merg la medic ţinând mâinile în faţă: „Privește că mă simt foarte bine”. Cunosc persoane care admit exclusiv predicile care… agiornamentează ideile lor, care aprobă practicile lor, și confirmă obiceiurile lor. Dacă preotul se hazardează să vestească un Cuvânt care îi pune în discuţie, contestă mentalitatea lor, îi obligă să revadă poziţiile și prejudecăţile, fisurile siguranţelor lor, atunci este pedepsit cu… ultima bancă. Data viitoare, cel care se consideră primul din

clasă – în avantaj și conduită – se pune în poziţie strategică care să-i permită să iasă imediat, până să sune nota neplăcută. Înţelepciunea ar trebui să modifice plicurile-invitaţie, și să scrie deasupra: inteligent, expert, exemplar, competent, scutit de lecţie. Ar vedea ce îmbulzeală ar fi la ușă… Majoritatea celor convocaţi la școala Înţelepciunii ar trebui să prezinte diploma de intrare. Alţii, apoi,au nimerit acolo din curiozitate… Da. Este dur să ne dăm seama că acele expresii folosite de Stăpâna casei vor să sublinieze o condiţie fundamentală pentru a fi admiși: umilinţa. Care înseamnă, în cazul specific: acţiunea mă privește, mă atinge de aproape. Nu am tocmai nevoie de ea, poate este singura dată pentru a înţelege ceva… Dar unde stă cu casa înţelepciunea? Al treilea echivoc privește topografia. Casa înţelepciunii este vecină cu casa prostiei, și poate fi confundată cu aceea. Mulţi nu știu să distingă. Cu atât mai mult încât valeţii concurenţei se arată destul de abili să momească pe clienţii colegelor lor serioase și cicălitoare, sau mormăitoare. Astfel, unii nu-și dau seama de înșelăciune. Și, fără a sta prea mult pe gânduri, se îndoapă cu frivolităţi, vorbării, stupidităţi, gol, superficialitate, zgomot, aparenţă, simulări. Voracitatea care caracterizează pe acești comeseni este impresionantă. Se crează o dependenţă de acel tip de hrană dificilă de eliminat. Nu s-a mai terminat de învăţat de a comite nebunii, de a interpreta în chip greșit viaţa, de a răsturna toate valorile, de a plasa incorect raporturile cu alţii. Printr-o frecventare asiduă, devenim capabili de a nu gândi, de a nu raţiona, de a nu ne pune prea multe probleme serioase (mai mult, niciuna), de a dezactiva conștiinţa, de a se amesteca cu turma, ascunzând faţa proprie ascunzându-ne în mijlocul massei. Pentru ca vinul să nu se urce la cap… Ultimul echivoc. Este pentru cei care intră și se așază la masă.

Dar s-a socotit oportun să aducă cu ei pacheţelul propriu cu hrana adaptată pentru stomacul proriu, știinţa care convine capului propriu. Și nu ezită să pună mâinile la piept, ignorând felurile de bucate „tari” pregătite de Înţelepciune. Sau ne limităm la câteva gustări, așa, ca să nu apărem nepoliticoși. Un pic de creștinism, și mult din tot restul. Un pic de Cuvânt al lui Dumnezeu, și tone de vorbărie. Cât privește vinul, nu-l suportăm. Poate să se urce la cap, și atunci nu ne mai adunăm nimic în viaţă, și mai ales în afaceri. Este mai bine să-l stropim cu apa prudenţei, a bunăstării, a realismului sănătos, a compromisului. Paradoxurile evanghelice sunt diluate cu soluţii de raţiune, diplomaţie, arta de a se aranja. Duritatea mesajului lui Cristos trebuie să fie îndulcită, ţinând cont de slăbiciuni și în special de cerul gurii noastre fine. Exigenţele lui Dumnezeu sunt conciliate cu interesele noastre imediate, cu gusturile noastre, preferinţele noastre. Sunt puţini aceia care știu să reziste până la capăt în jurul acelei mese pregătite. Acceptă să se hrănească exclusiv din acea hrană. Iau în serios lecţiile Înţelepciunii. Nu se precipită îndată afară pentru a uita ce au învăţat. Pâinea euharistică nu folosește pentru a ne conserva, ci pentru a ne pierde Pagina din Evanghelie prezintă ultima parte din marele discurs ţinut la Cafarnaum după înmulţirea pâinilor. În timp ce, în versetele precedente, Isus se referea la persoana proprie ca „pâine a vieţii”, aici tema este specific euharistică. Și chiar în această privinţă s-ar putea ridica un echivoc. Mulţi practicanţi consideră Euharistia ca un element – cel puţin primar – al panoramei lor religioase. O practică – cel puţin principala – alături de altele. Ceva fix, imuabil, punct ferm. Dar nu ajung să priceapă forţa transformatoare a pâinii vieţii”. Întâlnesc persoane care îmi spun: „Nu pot să mă lipsesc de Împărtășania zilnică. În ziua în care mă abţin, am impresia că îmi lipsește ceva”.În mine se ridică îndoiala că avem nevoie de ea pentru a

ne recunoaște, pentru a ne simţi siguri, pentru „a ne menţine” imuni de schimbări, de a ne „conserva” (sau, cel puţin, a conserva acea imagine de sine cu care ne-am obișnuit; chiar și imaginea credinciosului „de duminică”). Primesc Euharistia pentru a fi ei înșiși, mereu aceia, și nu pentru a fi diferiţi, să devină „alţii”. Dacă înţelegi cu adevărat ce este acel „trup”, acel „sânge”, accepţi în mod necesar riscul de a nu mai fi sigur de tine, de a nu te mai regăsi, de a dispărea. Toate acestea au înţeles foarte bine iudeii, care, cu pretextul lui „cum”, au refuzat acel dar pentru că intuiau că ar fi schimbat total identitatea lor. Din păcate, în schimb, există creștini care reușesc să împace Euharistia cu conservarea comportamentelor ne inspirate desigur de Evanghelie, de ură faţă de cineva, de atitudini egoiste, de obiceiuri puţin discutabile. Cine se apropie de sf.Împărtășanie trebuie să se înţeleagă – înainte de toate pe sine însuși - : „Eu sunt acela!” În timp ce, în schimb, ar trebui să mărturisim: „Nu mai vreau să fiu acela care sunt…Nu mă mai suport…” Adică, ar trebui să demonstrez că, primind acea pâine, eu nu mă accept așa cum sunt, totul se schimbă în viaţa mea. Problema nu este că, dacă lipsește Împătășania, îţi lipsește ceva, ci: ce se întâmplă când nu-ţi lipsește Împărtășania! Atunci când urmează numai… Împărtășania, nu e nimic altceva, înseamnă că practic refuzi Euharistia, în același moment în care o primești. A găsi timpul de a trăi În opoziţie cu prostia, Paul recomandă celor care vor să fie înţelepţi: „Profitaţi de timpul prezent”. Ideea de fond este aceea a timpului drept capital preţios pe care îl ai în mâini și care este folosit în felul cel mai bun. Apostolul sugerează o observaţie particulară pentru a folosi bine timpul: să mulţumim („…Aducând mulţumiri mereu pentru orice lucru lui Dumnezeu Tatăl”).

Faceţi ceea ce trebuie, și puneţi înăuntru iubire, bucurie și recunoștinţă. Un al doilea element de înţelepciune: a ne întreba despre ceea ce vrea Domnul de la noi în orice moment (Să știţi să înţelegeţi voinţa lui Dumnezeu…”). Nu este posibil să umplem existenţa cu o afacere oarecare, dar cu ceea ce dorește Domnul. Precis, care este voinţa lui Dumnezeu? Viaţa. Ne-o descoperă Isus însuși: „Eu am venit ca să aibă viaţa, și s-o aibă din belșug” (In 10,10). Dumnezeu dorește să ne vadă trăind cu adevărat. Alţii îţi spun: „Muncește… muncește…” El îţi cere ca să ai timp pentru a trăi. Paul, astăzi, observând ritmurile noastre mereu mai obositoare și activităţile mereu mai frenetice, probabil ar traduce gândul său mai mult sau mai puţin așa: „Mai ales, în mijlocul tuturor lucrurilor cărora vă dedicaţi, vedeţi să găsiţi un pic de timp pentru a trăi”.

Duminica a 21-a de peste an

RISCUL DE A DECIDE

Iosue 24, 1-2.15-18 Efeseni 5, 21-32

Ioan 6, 60-69

Obligaţi să aleagă Marea adunare de la Sichem și marele discurs în sinagoga din Cafarnaum au aceeași finalitate obligatorie: este vorba de a lua o hotărâre, să facă o alegere precisă. Atât Iozue cât și Isus (practic același nume) cer ca să ia o poziţie clară, să iasă afară, să declare public: „Dacă nu vă place să slujiţi Domnului, spuneţi astăzi pe cine vreţi să-l slujiţi…” „Poate și voi vreţi să plecaţi?” Dumnezeu sau idolii. Cuvântul sau cuvintele. „Limbajul dur” sau soluţii de comoditate. Desigur, noi am prefera să stăm într-o zonă neutră, Să trândăvim într-o ţară a nimănui. Să comentăm, să interpretăm, să ne pierdem timpul în jurul „limbajului dur”. Să ne implicăm, dar nu prea mult. Să facem să stea împreună, să adoptăm o soluţie de compromis. Suntem specialiști în a împăca realităţi inconciliabile. Dacă ar fi după noi, am alege să nu alegem, am hotărâ să amânăm orice hotărâre. Dar nu se pot evita anumite scadenţe. Trebuie să aruncăm masca și să spunem de ce parte suntem. Credinţa este compromiţătoare. Deci, nu este scăpare, se impune o alegere, trebuie să ne decidem. Dar pentru ce? În baza cărui lucru? După ce criterii? 1 – Dumnezeu a dat o bună dovadă… Poporul lui Israel este conștient de ceea ce Jahweh a făcut în favoarea sa: „Domnul Dumnezeul nostru ne-a făcut să ieșim noi și părinţii noștri din ţara Egiptului, din condiţia de sclavi, a săvârșit

acele mari minuni în faţa ochilor noștri și ne-a protejat pe întregul drum… De aceea și noi vrem să-i slujim Domnului…” Din momentul în care te-a eliberat din sclavie, dacă te atașezi Lui ai siguranţa că vei rămâne liber. Isus se oferă pe sine însuși ca hrană. Își dă viaţa sa. A alege, deci, înseamnă înainte de toate a accepta un dar, a permite lui Dumnezeu să facă lucruri mari pentru noi. Din păcate, suntem obișnuiţi să considerăm aproape în exclusivitate aspectul oneros al alegerilor. Desigur, orice alegere comportă un risc. Dar aici riscul este acela de a fi iubiţi. Pericolul care trebuie să-l confruntăm este acela de a nu rămâne înșelaţi. A se decide înseamnă a ne implica. Aici, totuși, angajarea fundamentală este de a primi. 2 – Dumnezeu nu este „convenabil” Normal, alegerile noastre ascultă de calcule interesate. Cântărim avantajele și dezavantajele, convenienţa sau mai puţin. Întrebările pe care le punem sunt mereu de acest tip: ce folos scot din asta? La ce mă pot aștepta? Oare merită osteneala? Eh, fiind vorba de Dumnezeu, trebuie să recunoaștem că alegerea nu este deloc convenabilă în baza criteriilor oportuniste. Adesea apare de-a dreptul iraţională. Cu El nu se combină afaceri bune (și, dacă se combină, înseamnă că El nu este luat în consideraţie). Cu El nu se obţin privilegii, onoruri (și, dacă se obţin, este desigur… fără știrea Lui). Nu devenim importanţi. Nu facem carieră (în afara aceleia…de descendent). De la Dumnezeu putem să ne așteptăm la cruce, ultimul loc, slujiurea, „pierderea”. Cineva, înainte de alegere, adulmecă aerul pe care îl respiră. Cu Dumnezeu, este bine să fim clari, Respiră aerul înfrângerii Respiră aerul Calvarului (fără vreo atracţie turistică) Un aer de lucruri dificile

Aerul singurătăţii Aerul micșorării Aerul refuzului Aerul micimii Aerul sărăciei Aerul persecuţiilor… Este inutil să ne facem iluzii: cu Dumnezeu nu respiri un aer favorabil. 3 – Nu sunt acceptate cuvintele de durată scurtă Foarte adesea alegerile noastre sunt de scurtă respiraţie, mioape, sub semnul provizoriului. Suntem foarte abili în a înmuţi clauzele „eliberatoare”, excepţiile (ca în anumite contracte de asigurare, în care excluderile sunt mai numeroase decât garanţiile), găsind subterfugii, inventând pretexte pentru a nu onora promisiunile. Suntem dispuși să ne implicăm, dar până la un anumit punct. Suntem capabili să plătim preţul, numai să nu fie excesiv. Suntem interesaţi de propunerile lui Dumnezeu, fără ca totuși să excludem posibilitatea de a examina eventual altele… Suntem dispuși să mergem până la capăt, dar cel puţin să… Cu Dumnezeu, investiţia nu mai poate fi pe un termen scurt. Trebuie de-a dreptul să mizăm pe veșnicie: „Tu ai cuvintele vieţii veșnice”. Și nouă nu ne este permis de a da un cuvânt de scurtă durată. 4 – Când suntem deciși, atâtea lucruri rămân încă de decis După decizia iniţială, urmează inevitabil atâtea altele. Nu te înșela că te-ai decis odată pentru totdeauna. Nu te gândi că ai ales o dată pentru totdeauna. Decizia iniţială te introduce într-o serie de decizii care urmează primei, și adesea destul de costisitoare și dificile. Orientarea de fond pe care ai voit s-o dai existenţei tale implică, pentru a fi menţinută, diferite alegeri coerente cu acea impunere. Să nu crezi că acţiunea este de acum aranjată în chip definitiv. Sunt infinite realităţi care, zilnic, o pun în discuţie, cheamă în cauză

conștiinţa, te obligă să precizezi poziţia ta, te constrâng să confirmi, să actualizezi alegerea ta preferată. Mai ales, acel „da” iniţial este păstrat cu preţul unor „nu” spuși unor lucruri care pretind să te facă să dezminţi sau chiar numai să uiţi. Fidelitatea este un „da” ţinut ferm în faţa atâtor „nu”. 5 – O fidelitate „comunitară” „Cât mă privește pe mine și casa mea, vrem să-i slujim Domnului”. „…Și noi vrem să-i slujim Domnului”. Trebuie ca ficare, fără a ţine cont ce fac alţii, să facă pasul său, să se angajeze să-i slujească lui Dumnezeu (termenul „a sluji” are o dimensiune de credinţă, o perspectivă cultuală, o atitudine practică de ascultare, adică un răspuns pe planul conduitei faţă de exigenţele Legii Domnului). Însă decizia chiar și a unuia, ca la Sihem, devine solicitare, provocare și pentru alţii. Fidelitatea însăși nu este niciodată un fapt exclusiv personal. Fidelitatea mea poate consolida sau ataca pe cea a altora. Orice decizie personală are în mod necesar un impact comunitar. Chiar și Petru vorbește limbajul lui „noi” (nu este sigur un plural al maestăţii): „Doamne, la cine vom merge… Noi am crezut și cunoscut…” Alianţa de la Sihem determină nașterea lui Israel ca popor. Alegerea fiecăruia (persoană, clan familiar, triburi) nu urmează numai o traiectorie verticală, care duce la Jahweh, dar se dezvoltă și de-a lungul unei direcţii orizontale, creând o conștiinţă comunitară. Opţiunea pentru Dumnezeu oferă un chip precis comunităţii, produce o solidaritate, realizează unitatea. Contrarul lui a pleca nu este a rămâne „Doamne, la cine vom merge?” Alternativa nu este între a pleca sau a rămâne, ci între a se retrage („De atunci mulţi dintre discipolii săi s-au retras și nu mai mergeu cu El”) și a-l urma.

Fidelitatea nu poate fi redusă la simplul „a rămâne”. Nu este numai problema de statică, de permanenţă. Chiar dacă din păcate unele persoane confundă fidelitatea cu imobilismul. Fidelitatea este ceva dinamic, este o realitate în mișcare. Este progres. Înseamnă a căuta, a inventa, a descoperi, a se uimi, a surprinde și a se lăsa surprinși. Fidelitatea nu este un lanţ, funie la gât, și nici o haină pe care continui să o porţi chiar și uzată. Cei care își amintesc, cu nostalgie: „Când eram îndrăgostiţi…” Sau persoana religioasă care afirmă: „Îmbrac această haină pentru că, cu treizeci de ani în urmă, m-am lăsat sedus de Domnul…” Nu. Fidelitatea nu reprezintă faza succesivă a îndrăgostirii. Putem fi fideli numai dacă rămânem îndrăgostiţi. Un soţ trece în fiecare zi – cel puţin ideal – pe la florărie, să cumpere un mănunchi de trandafiri pentru soţia sa. Un preot, de optzeci de ani, nu este fidel pentru că este încă acolo, și îmbătrânit nu părăsește postul său, ci pentru că suie treptele altarului, chiar susţinut de un altul, cu pași de dans, și cu palpitaţie ca prima dată. O călugăriţă bătrână, după decenii de „slujire”, este fidelă pentru că astăzi a răspuns chemării. Dificultăţile, pentru Paul, vin întotdeauna de la femei… Îi dau drepate lui Andre Seve. În toate dăţile când Paul vorbește despre femei apare fluctuant, chiar contradictoriu. O dată s-a implicat într-o istorie banală despre văluri și păr. I-a scăpat un strigăt furios: „Femeile în adunări să stea tăcute” (1 Cor 14,34), în timp ce cu puţin înainte scontase că ar fi în stare să profeţească (1 Cor 11,45). Pune un principiu fundamental de egalitate: „În Cristos nu mai este bărbat și fameie” (Gal 3,28). Dar, din când în când, apare mentalitatea sa masculină, tendinţa de a discrimina, obiceiul de a desemna femeii un rol subaltern. Acesta se justifică luând în consideraţie cultura timpului, farizeul – sau rabinul – ascuns în el, și care apare în momentele mai puţin oportune, și reușește să încurce sculul.

Se precizează că trebuie să distingem în pedagogia sa, între esenţial și elementele marginale, între ceea ce are valoare veșnică și ceea ce este trecător. De acord. Dar trebuie și să recunoaștem că suntem departe de libertate, spontaneitate, prietenie fără complicaţii, de respectul arătat de Cristos, de-a lungul întregii Evanghelii, în privinţa femeilor. De altă parte, chiar și anumiţi preoţi din trecut n-au făcut altceva decât să regăsească acea naturaleţe. De fapt, simţeau nevoia de a preciza, în privinţa vreouneia: „bună femeie”. „Doamna”, singură, ar fi fost echivocă, pentru a nu spune periculoasă. Și astăzi, o anumită dezinvoltură, apare un pic suspectă, aproape forţată și, în mod paradoxal, vrea să indice jena, nesiguranţa, lipsa de maturitate. În fragmentul de astăzi, se discută recomandarea: „Soţiile să fie supuse soţilor ca Domnului”. Sensibilitatea modernă nu tolerează să audă vorbindu-se de supunere. Paul, însă, pune înainte o comparaţie: „Așa cum Biserica este supusă lui Cristos, astfel și soţiile să fie supuse soţilor lor în toate”. Acum, este vorba de a stabili ce tip de supunere cere Cristos de la Biserica sa. Pentru că El nu este desigur un despot, dar pretinde o ascultare în libertate, o slujire cu capul sus, o supunere în deplină responsabilitate. Mai mult, apostolul rezervă soţilor partea cea mai angajantă: „Iubiţi soţiile voastre cum Cristos a iubit Biserica și s-a dat pe sine însuși pentru ea”. Comparaţia „exemplară” a iubirii și dăruirii care sunt între Cristos și Biserică, dacă ne gândim bine, se întoarce în întregime în avantajul femeii. De aceea nu este nimic umilitor să fie supusă unuia care o iubește până la dăruirea de sine, o iubește până acolo încât îi dă demnitate, valoare și respect…

Duminica a 22-a de peste an

ÎNTRE MURDAR ȘI CURAT

Deuteronom 4, 1-2.6-8 Iacob 1, 17-18.21-22.27

Marcu 7, 1-8.14-15.21-23

Un discurs supărător Când într-o predică apare termenul de „lege”, cu sau fără majuscule, cineva simte aceeași neplăcere pe care o observă atunci când aude vorbindu-se despre bani. „Suntem aici”, comentează din vârful buzelor. Moise, în predica sa pasionată, care parcurge majoritatea paginilor din Deuteronom, nu ezită să scoată în continuu „norme și legi”, și nu pare că ascultătorii săi ar protesta (cât privește observarea, vai, aceasta este o altă treabă). Mai mult, Evreii se simt orgolioși tocmai din motivul Legii pe care au primit-o ca dar din partea Domnului (ar fi suficient să citim acel cântec minunat de laudă reprezentat de Psalmul 119), și care punea temelia superiorităţii lor faţă de celelalte popoare. Dar să vedem să subliniem, în cheie de actualitate, unele puncte, considerând și celelalte două lecturi. 1 – Legea, izvor de viaţă. Moise nu vorbește de „promulgare”, ci de „învăţarea” Legii: „Ascultă normele și legile pe care eu te învăţ”. Nu este atât o chestiune de a impune, ci de a face să înţeleagă. Nu suntem pe terenul codicelui, ci al înţelepciunii. Legea, astfel, devine instruire, și deci izvor de viaţă, ca înţelepciunea. Poruncile Domnului, departe de a complica viaţa, de a o mortifica, de a o limita, o favorizează, îi asigură o posibilitate de dezvoltare, înserând-o în planul lui Dumnezeu. Moise vrea mai ales să-i facă să înţeleagă că acele „norme și legi” coincid cu binele nostru adevărat.

2 – Intangibilitatea. „Să nu adăugaţi nimic la ceea ce eu vă poruncesc și nuscoateţi nimic din ea”. Sunt semnalate două ispite veșnice din partea omului: - a sustrage, a atenua, a elimina ceea ce este neplăcut; -a adăuga, abuziv, o cantitate de prescripţii suplimentare și minuţiose, făcând ca Legea să piardă caracterul său de universalitate și făcând-o de nerecunoscut faţă de intenţia Legislatorului. În amândouă cazurile omul se descoperă substanţial neascultător, pentru că se substituie lui Dumnezeu manevrând arbitrar Legea sa. Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să menţină legate cele două aspecte de seriozitate și simplicitate. 3 – Esenţialitatea. Isus, din partea sa, denunţă un alt abuz: „Neglijând porunca lui Dumnezeu, voi observaţi tradiţiile oamenilor”. Se determină astfel, inevitabil, confuzia. Totul este pus pe același plan. Mai mult, adesea obiceiurile, interpretările oamenilor se termină prin a deveni mai importante și obligatorii decât porunca lui Dumnezeu, și oricum o întunecă. Se face o mutare periculoasă. Este abandonat centrul, neglijat conţinutul esenţial al mesajului, și se pune în zonele periferice, atenţia este capturată de elemente marginale, se apără cu îndârjire poziţii irevelante. A fi creștini se identifică cu un punct particular al moralei, care devine predominantă, chiar și obsesivă, și se termină în a pune pe al doilea plan exigenţele cele mai radicale ale credinţei. Semnul de recunoaștere al discipolului și al comunităţii credincioșilor, stabilit de Cristos, este substituit cu devize abuzive (și, în ciuda aparenţelor, destul de puţin angajante). Specificul creștin se multiplică și se diluiază într-o serie greșită de manifestări, care practic îl anulează. Marele fluviu se pierde, alunecă în mii de meandre, râuri, golfuri și bălţi, invadează teritorii discutabile, de aceea devine extrem de dificil de recunoscut, trebuie urmat marele curent. În fond, este ca și cum Cristos i-ar mustra pe farizei: „Sunteţi foarte abili în a face… altceva”.

Dacă ne gândim bine, chiar și acea tendinţă exasperată se referă la categoria purului și a impurului, reintră în această tendinţă a omului de a face „alceva”, de a face totul, cu excepţia a ceea ce vrea cu adevărat Domnul. 4 – Elementul neprevăzut. În perspectiva biblică, atenţionarea lui Iacob (lectura a doua), raportul cu Cuvântul se definește prin două atitudini complementare: a asculta și a practica. „Să fiţi dintre aceia care pun în practică cuvântul și nu numai ascultători, înșelându-vă pe voi înșivă”. Noi reușim să ne înșelăm pe noi înșine inserând un al treilea element: a examina. De aceea, împreună cu ascultarea și practica (și aproape totdeauna pe seama lor) am introdus vorbăria mai mult sau mai puţin doctă, divagaţiile mai mult sau mai puţin pertinente. Am devenit specialiști în interpretare, punctualizare, discutare, comentare, analizare, studiere, cernere, explicare. Învăluim Cuvântul lui Dumnezeu în mlaștina cuvintelor noastre. În loc să-l luăm în serios, spunem cuvinte în jurul Cuvântului. În loc să ascultăm (sau să citim) Cuvântul, ascultăm (sau citim) ceea ce „experţii” spun despre Cuvânt. Dumnezeu ne vorbește și noi ne preocupăm de ceea ce se gândesc despre el alţii. 5 – Avantaje și riscuri ale apropierii. „Care naţiune mare are divinitatea așa de aproape de sine, așa cum Domnul Dumnezeul nostru este aproape de noi ori de câte ori îl chemăm?” Toţi pretindem să-l simţim pe Dumnezeu aproape când este vorba de a-I cere ceva. Dar prefrăm să nu-l simţim aproape când El ne cere ceva. 6 – Înlăturaţi „ismele”, dar fără a elimina Legea. De acord cu deformările legalismului, juridismului, ale cazuisticii, ale ritualismului. De acord cu riscul formalismului, prin care se observă mai mult aspectele exterioare, aparenţele, decât substanţa; comportamentele cât și convingerile profunde; faţada decât interiorul casei.

Să înlăturăm și toate „ismele”, începând cu farizeismul, care reprezintă mereu o degenerare. Dar o dată denunţate și eliminate „ismele”, trebuie să încheiem cont cu Legea lui Dumnezeu. Farizeii observanţi – și nu toţi îmbrăcau caricatura farizeismului – încheiau acele conturi cu Dumnezeu. Sunt dintre aceia care fac să treacă prin contrabandă produse care nu au nimic în comun cu Evanghelia. Dar sunt și dintre aceia care fac să dispară Legea lui Cristos. Farizeii curăţau exteriorul farfuriei și al paharului (Mt 23,25). Dar cineva, astăzi, fără să îndepărteze murdăria și „jaful” care este înăuntru, nu se preocupă deloc nici de faptul de a lăsa pe margine amprentele unsuroase. Desigur, trebuie să distingem între formă și substanţă. Dar când lipsesc atât substanţa cât și formele? 7 – Apropo de conștiinţă. Isus raportează totul la „înăuntrul” omului, adică la inima sa. Astăzi am prefera să apelăm la conștiinţă, ca „loc” al alegerilor decisive, al orientării globale care trebuie dată existenţei noastre. Totuși ar fi oportun să punem întrebarea: care conștiinţă? Conștiinţa, de fapt, nu este un izvor necontaminat, și nici un mecanism perfect funcţional. Trebuie să recunoaștem că dacă legea se poate degenera, și conștiinţa se poate corupe. Așa cum nu trebuie absolutizată legea, tot astfel nu trebuie să considerăm conștiinţa ca un absolut. Obiectivităţii și stricteţei reci a legii poate să corespundă „subiectivismul impenitent” al unei conștiinţe exaltate prin ea însăși, sustrasă oricărui control, dincolo de orice verificare și confruntare. Trebuie să recunoaștem că în mulţi indivizi conștiinţa nu s-a dezvoltat, a rămas într-un stadiu adolescentin, și deci nu este în stare să înfrunte cu seriozitatea cerută problemele vârstei adulte. Să înlăturăm orice iluzie. Conștiinţa nu se conservă în stare pură (și nici nu se naște „imaculată”). Ea absoarbe germenii mentalităţii curente, ale modei, ale unei formaţii sigure, ale diferitelor obiceiuri. Conștiinţa trebuie curăţită în continuu și, mai ales, să crească.

Mi se pare deci destul de oportună notaţia lui Iacob (lectura a doua): „Primiţi cu docilitate cuvântul care a fost semănat în voi și care poate salva sufletele voastre”. Cuvântul nu este depozitat în noi ca o pagină care nu se poate modifica, și nici ca o piatră. Cuvântul nu este cristalizat, ci viu. Este o sămânţă care încolţește, se dezvoltă, nu un trup mumificat. Prin meditaţie, înrădăcinarea în diferite situaţii, impactul cu diverse evenimente ale istoriei – inclusiv cea personală – dobândește sensuri mereu noi. Cuvântul are nevoie de acel laborator privilegiat care este conștiinţa. Dar și conștiinţa are nevoie de Cuvânt pentru a funcţiona corect. Așa cum omul este în devenire, tot așa și conștiinţa este în devenire. Nu este omologată o dată pentru totdeauna. Este „făcută”, corectată, rectificată în continuare. Se spune, obișnuit: „judecata fără apel a conștiinţei”. Uitând că, la rândul ei, conștiinţa este judecată de Cuvântul lui Dumnezeu. 8 – Contactul cu aproapele purifică mâinile. Este încă o instanţă la care conștiinţa trebuie să facă referire: omul. În special cel sărac, acela care nu contează, persoana care suferă, cel asuprit, victima abuzurilor. Iacob indică două categorii sociale „slabi” din timpul său: orfanii și văduvele. Astăzi putem să adăugăm pe bătrâni, negrii, emigranţii, în sfârșit nenumărate feluri de discriminaţi și respinși. Rămâne oricum faptul că eu sunt ascultător faţă de lege în măsura în care o practic în favoarea celui respins, abandonat. Eu acţionez „conform conștiinţei” când mă las condus de inimă. Conștiinţa mea este „luminată” când primește lumina din nevoia altuia. Conștiinţa mea este „pură” (Religia pură și fără pată în faţa lui Dumnezeu…”) atunci când accept să-mi murdăresc mâinile pentru „a veni în ajutor” celor aflaţi în dificultate. Mă apropiu de Dumnezeu numai când am curajul de a nu mă îndepărta de aproapele meu.

Farizeilor le era frică să se contamineze de anumite persoane. Creștinul știe că numai contactul cu mizeria îl face „prezentabil” în faţa lui Dumnezeu. Dacă preotul și levitul ar fi avut curajul să „se murdărească” apropiindu-se de cel rănit, ar fi fost în stare apoi să celebreze un cult „pur”

Duminica a 23-a de peste an

A FACE BINE TOATE LUCRURILE: ADICĂ, PARADISUL REGĂSIT

Isaia 35, 4-7 Iacob 2, 1-5

Marcu 7, 31-37

Alegerea săracilor Reflexiile noastre pot porni de la afirmaţia lui Iacob (lectura a doua), după care „Dumnezeu a ales pe cei săraci în lume pentru a-i face bogaţi în credinţă și moștenitori ai împărăţiei pe care a promis-o celor care îl iubesc” De fapt, cele trei lecturi de astăzi sunt străbătute de un mesaj identic de speranţă, care are ca destinatari preferaţi pe cei săraci. „Locul privilegiat” unde se manifestă mântuirea lui Dumnezeu este persoana celui sărac și a celui care suferă. Totdeauna a fost așa. „Când se spune Dumnezeu”, ar trebui să fie, înainte de oricare altul, cel asuprit să înalţe capul, cel disperat să regăsească încrederea, cel condamnat să reia curajul, cel bolnav să „vadă” vindecarea, cel umilit să se simtă mângâiat. „Când se spune Dumnezeu”, ar trebui să fie victimile nenumărate ale injustiţiei, ale exploatării și ale egoismelor, să înţeleagă că „ajunge răzbunarea”, adică răsturnarea situaţiilor existente. „Când se spune Dumnezeu”, ar trebui să curgă, ca în viziunea iniţială a lui Deuteroisaia, un alai de zdrobiţi, dispreţuiţi, înjosiţi, excluși, nenorociţi, care se mișcă în deșert către eliberare. „Când se spune Dumnezeu” ar trebui să se ridice – cum se întâmplă și în oracolul profetic – cântecul de bucurie, un cor puternic, alcătuit din toţi aceia care sunt răscumpăraţi din condiţia lor lipsită de onoare. Un curent de speranţă ar trebui să invadeze stepele aride ale dezolării umane. Mântuirea cuprinde totul: trupul mutilat și ofensat, sufletul înjosit, natura violentată.

Împărăţia în prezent „Spiritualiștii” își lasă mâinile în jos și limba la declaraţia lui Iacob. Ar fi ipocrit să amânăm așteptarea dincolo, să mângâiem pe cei care trăiesc în mizerie, făcându-i să știe că ei sunt deja „bogaţi prin credinţă”. Acesta nu mai este mesaj creștin, ci umilirea speranţei, bătaie de joc, mai mult decât fraudă. De fapt, același Iacob, în fragmentul despre care este vorba, vorbește de „moștenirea” Împărăţiei. Între timp, însă, cu mica sa parabolă exemplară, se preocupă să asigure sărmanului prost îmbrăcat locul de onoare care îl așteaptă la adunarea liturgică. Ar trebui să reflectăm la cuvintele Robertei Menchu – premiul Nobel pentru pace 1992 - : „…Biblia era textul nostru principal fiind creștini și ne arată care este rolul creștinilor… …Eu la început eram un catehet și mă gândeam că da, este un Dumnezeu și că trebuie să fiu la dispoziţia lui. Mă gândeam că Dumnezeu stă acolo sus. Că are o împărăţie pentru cei săraci. Apoi am descoperit că Dumnezeu nu este de acord cu suferinţa noastră, că acest destin nu ni l-a dat Dumnezeu, dar au fost chiar oamenii, care pe pământ, ne-au dat acest destin de suferinţă, de sărăcie, de mizerie, de discriminare. Noi nu avem mare nevoie de sfaturi, de teorii, de documente, pentru că însăși viaţa ne-a învăţat. Cât mă privește, au fost suficiente ororile la care a trebuit să asist. Am simţit de altfel în adâncul fiinţei mele ce sunt discriminările și exploatarea, acolo viaţa nu vorbește niciodată chiar de acestea. …Dacă deci realitatea constă în a ne învăţa că fiind creștini trebuie să construim o biserică a săracilor, să nu vină să încerce să ne impună o biserică, care nu știe să vorbească nici de foame. Concepţia bisericii catolice, sau a oricărei alte religii mult mai conservatoare, spune că Dumnezeu iubește pe săraci și că are un mare paradis în cer pentru săraci. De aceea cineva trebuie să se adapteze cu viaţa pe care o are. Dar, tocmai în această privinţă, noi considerăm că a fi creștini nu înseamnă a fi de acord cu toate nedreptăţile care sunt comise împotriva poporului nostru. Nu înseamnă să fim de acord cu toată discriminarea

care este săvârșită împotriva unui popor umil, care nici nu știe ce înseamnă a mânca, carne și este umilit mai mult decât un cal… …Biblia este pentru noi o armă esenţială, care ne-a învăţat să progresăm. Și ar putea fi pentru toţi cei ce se numesc creștini, chiar dacă numai creștinii teoretici nu înţeleg de ce noi îi dăm o semnificaţie diferită de ei, și nu înţeleg tocmai pentru că nu au trăit realitatea noastră… …Datoria unui creștin este de a se gândi la cum să facă să existe o împărăţie a lui Dumnezeu pe pământ, cu fraţii noștri. Împărăţia va exista numai când toţi vom avea de mâncare, când fiii noștri, fraţii noștri, părinţii noștri nu mai trebuie să moară de foame sau de denutriţie. Aceasta va fi gloria, aceasta ar fi pentru noi o împărăţie, pentru că nu am avut-o niciodată. Și este exact contrariul a ceea ce gândește un preot… …Noi nu avem nevoie de un cap care să ne înveţe unde este Dumnezeu, dacă există sau nu există, dat fiind că concepţia noastră ne conduce la credinţa într-un Dumnezeu care este tatăl tuturor și în același timp nu este de acord când unul din fiii săi este gata să moară de foame, sau este nefericit, și nu are niciodată posibilitatea unui moment de bucurie…” Și, după ce a amintit figura tatălui, care nu a „confundat niciodată cerul cu pământul”, încheie: „Sunt un catehist capabil să merg pe pământ și nu un catehist care se gândește la existenţa unei împărăţii a lui Dumnezeu numai după moarte” („Mă numesc Rigoberta Menchu”, trad, it, Giunti, pagg. 162 și urm.). Aceeași Rigoberta, totuși, recunoaște că s-a obosit mult să scoată din minte imaginea primită, în timpul unei anumite formări, a „unui Dumnezeu care stă acolo sus și care are o mare împărăţie pentru noi cei săraci, punând de o parte realitatea concretă pe care o trăiam”. Echivocul spiritualist Este greu de precizat că mesajul lui Cristos nu poate fi epuizat într-un proiect de eliberare socială. Că privește spiritul și nu trupul. Că eliberarea nu se poate limita la sfera nedreptăţii, dar se referă esenţial la aceea a păcatului. Că mântuirea nu trebuie să fie circumscrisă de un orizont material.

Totuși, trebuie precizat că speranţa nu se poate reduce la o dimensiune temporală, nu înseamnă că nu trebuie să treacă și prin această dimensiune, și deci să atingă trupul, materia, istoria, economia, foamea, subdezvoltarea. Un lucru este „de a nu se opri acolo”, și altceva de a nu intreprinde nici acel drum de eliberare. Un lucru este de a afirma că Biserica este purtătoarea a „altceva”, și un lucru este de a vorbi mereu… despre altceva. Se poate goli mesajul lui Cristos fie reducându-l la o perspectivă terestră, dar și evitând impactul cu realitatea dură a acestei lumi. A alimenta așteptarea Împărăţiei definitive nu poate constitui un alibi pentru a nu răspunde la așteptările umane cele mai legitime. Eu am impresia că anumiţi „spiritualiști” insistă exclusiv asupra vindecării sufletelor, pentru că nu sunt absolut de loc capabili de a opera vindecări (Isus a spus „vindecaţi pe cei bolnavi”, nu „vă ocupaţi de sufletele lor”). În realitate, unii vorbesc de transcendenţă pentru că găsesc comod „să transceadă”, să sară peste realitatea incomodă a suferinţelor oamenilor și a necesităţilor lor imediate. Suntem chemaţi să privim „în sus”, pentru că refuzăm să vedem nedreptatea care domină „pe pământ”, și mai ales să ne străduim s-o eliminăm. Maica Domnului cântă pe un Dumnezeu care „a dat jos pe cei puternici de pe tronuri” (Lc 1, 52). Este greu de demonstrat că operaţiunea este încredinţată împărăţiei cerurilor (între altele, verbul este la trecut), pentru simplul motiv că în cer nu sunt tronuri pregătite pentru cei puternici sau preaputernici care în schimb se dezlănţuie… mai jos de ceruri. Nu ultimul loc, ci locul pentru ultimul Pagina lui Iacob introduce spini plictisitori în obiceiul creștin și chiar… printre ornatele sacre. Să încercăm să le identificăm. 1 – Sunt odioase discriminările care au loc în afara ariei templului. Dar ce să spunem când discriminările, privilegiile și favoritismele se văd în chiar inima celebrărilor liturgice?

Nu acesta este semnul că mentalitatea lumească a intrat și în biserică? De ce nu începem să realizăm egalitatea pornind de la Euharistie? 2 – Este inutil și ipocrit să stăm pe ultimul loc, atunci când suntem cufundaţi în meditaţie. Problema adevărată este ca ultimul să aibă un loc. Oricum, nu este o chestiune numai de a asigura un loc celui sărac, celui bolnav, celui handicapat, emigrantului, în adunarea reunită pentru cult. Este vorba, mai degrabă, de a-i găsi un loc în gânduri, în inimă, în preocupări constante. 3 – „Nu amestecaţi cu favoritisme personale credinţa în Domnul nostru Isus Cristos, Domnul slavei”. Ar fi cazul să ne dăm seama că, atunci când se practică cultul personalităţii în interiorul Bisericii și în diferite comunităţi creștine, este întunecată inevitabil gloria lui Dumnezeu. Cine ia atitudini servile faţă de cel bogat și puternic, în practică nu ia în seamă domnia lui Isus. 4 – Recomandările apostolului referitor la favoritisme se pot rezuma cu o formulă de uz curent: „Nu priviţi la faţa persoanelor”. De altă parte, cuvântul grec folosit – prosopolemsia – indică tocmai acest comportament. Da, există mereu riscul de a privi faţa persoanelor. Și, mai mult decât faţa, a privi fotoliul pe care stau așezaţi, a privi – și a cântări – portofelul lor, a considera avantajele care se pot scoate de la ei… 5 – Este normal, după Evanghelie, ca cel bogat, omul politic influent, deţinătorul puterii, binefăcătorul, să fie așezaţi în sală, în timp ce săracul să fie ţinut la ușă? Este așa de greu s-o rupem cu schemele acestei lumi? Sunt unii care afirmă că fug de lume, dar nu se preocupă să se îndepărteze de ea. 6 – O serie de întrebări sincere: conform logicii evanghelice, care sunt, pentru noi, persoanele importante? La cine trebuie să se îndrepte onorurile, reverenţele, demnităţile, recunoașterile? În sfârșit: pentru „a face bine orice lucru”, nu ar fi cazul de a porni de jos și nu de sus, de la ultimii și nu de la primii?

7 – Și eu pot avea „pe săracul meu personal cu o haină uzată”. Este persoana antipatică, insuportabilă, individul cu care nu vrei să ai nimic de a face, mizerabilul care s-a pătat cu anumite păcate… Este important ca, în adunarea liturgică, cel „zdrenţuros” să găsească loc alături de mine. Nu-l pot ignora, sau să-l aleg de o parte. Trebuie chiar să-l am vecin, mai mult „înăuntru”. Celebrarea liturgică se întrerupe – cel puţin în ceea ce mă privește – până când „dușmanul” nu a aflat loc în inima mea. O minune răsturnată Este prea ușor a spune că ar trebui o minune răsturnată. Că Domnul ar trebui „să ducă de o parte” anumite personaje și să impună fiecăruia: „Închide gura… cel puţin un moment. Și încearcă să asculţi… cel puţin un pic”. Anumiţi „conducători de adunări”, inamovobili și mereu oficianţi, ar avea dreptul de a fi trimiși în bănci, în mijlocul celorlalţi, cel puţin uneori. Și toţi ar avea de câștigat. Mulţi ar „ respira ușuraţi”, ca Isus, pentru că cuiva i-a fost luat cuvântul. O minune autentică. Foarte ușor și comod. Eu, mai degrabă, am nevoie ca Isus să săvârșească, în privinţa mea, minunea pe dos. Nu sunt mut și nici surd (mă ascult mereu cu plăcere, chiar și atunci când vorbesc alţii). Și totuși am nevoie să fiu condus „de o parte, departe de mulţime”. Și ca Domnul să bage degetele în urechi și să-mi atingă limba cu saliva sa „vitală”. Probabil voi fi surd pentru alte voci și desigur împiedicat în vorbire. Semn că Domnul m-a „deschis” în interior. Nu este, deci, deschidere interioară care să nu aducă o închidere în exterior. Pentru a-L asculta pe El, trebuie mai întâi de toate să știi să asculţi. Pentru a vorbi despre El, este indispensabil să te recunoști incapabil de a o face. Rămâne semnificativ faptul că surdomutul, abia că i-a fost redat glasul, și a fost reintrodus în circuitul comunicării, primește – împreună cu alţii – un ordin de tăcere! „Le-a poruncit lor să nu spună nimănui…”

Duminica a 24-a de peste an

UN DUMNEZEU UȘOR DE „SPUS” DAR GREU DE ACCEPTAT

Isaia 50, 5-9

Iacob 2, 14-18 Marcu 8, 27-35

A rezista ispitei de a privi în altă parte Toată liturgia de astăzi subliniază exigenţa de a „nu întoarce faţa”. Imaginea este luată de la al Treilea Isaia, care pune în gura Slujitorului lui Jahweh expresia: „Nu mi-am sustras faţa…” Putem să traducem: nu am ascuns chipul meu, nu am privit în altă parte. Slujitorul nu sustrage faţa de la batjocuri, scuipat, de la provocări și diferite torturi. În timp ce Isus, anunţând Pătimirea, Moartea și Învierea, lasă să se înţeleagă voinţa de a realiza atitudinea descrisă de Isaia, Petru refuză să privească în faţă un Mesia umilit, înfrânt, de nerecunoscut faţă de imaginea colorată de triumfalismul fabricat de el. „A-l lua pe Isus de o parte”, pentru a-l sfătui să nu intreprindă acel drum, nu înseamnă altceva decât de a privi din altă parte. În sfârșit Iacob (lectura a doua), în prezentarea comportamentului creștinului în privinţa intrării aproapelui în viaţa proprie, ne lasă să vedem că totul pleacă de la voinţa de a privi în faţă mizeria altuia. În concluzie, a fi credincioși propriei vocaţii înseamnă „a nu sustrage faţa”. Urmarea discipolului implică și capacitatea de a nu privi în altă direcţie. Și caritatea însăși se exprimă, înainte de toate, cu curajul de a privi în faţa altuia. A asculta pentru a vorbi Al treilea cântec al Slujitorului (prima lectură) pune în evidenţă situaţia particulară în care se găsește cel care primește o misiune din partea lui Dumnezeu.

Este vorba – așa cum notează C. Westermann, la care mă refer pentru aceste consideraţii – de suferinţa legată de însărcinarea primită, pentru o datorie arzătoare de mijlocire. În Biblie putem găsi locuri paralele în experienţele lui Moise, Ilie, și mai ales Ieremia. Cuvântul lui Dumnezeu pune mesajul într-o situaţie destul de puţin confortabilă. El este unul care ascultă și vorbește. Vorbește pentru că se pune în ascultare. Și ascultă pentru că trebuie să vorbescă. Totul este orientat spre Dumnezeu și provine de la Dumnezeu. Persoana este numai receptacolul și instrumentul unui Cuvânt care nu provine de la el. Este „puntea” care asigură comunicarea. Profetul nu ar putea asculta dacă Dumnezeu nu i-ar fi deschis urechile. Și nu ar fi în stare să vorbească dacă Dumnezeu nu i-ar fi pus pe buze lucrurile de spus. El este un discipol (limmud) care merge continuu la școală, nu un învăţător cu diplomă. Cuvântul nu-i este încredinţat odată pentru totdeauna. Nu este depozitat, sistematizat în el, de aceea este suficient să se apropie de acel depozit. Nu. În fiecare zi Dumnezeu trebuie „să-i deschidă ochii”, și să-i deschidă gura. Atacurile, insultele, batjocurile, loviturile vor avea puterea de a-l face să renunţe. Totuși el continuă să se prezinte în faţa Domnului. Se poate remarca că textul nostru nu cuprinde v. 4, care scoate în evidenţă conţinutul esenţial al Cuvântului: mângâierea, sprijinul. De fapt este destinat celor descurajaţi, celor obosiţi… Opere care lasă să se întrevadă credinţa Iacob (lectura a doua) pune în evidenţă îndepărtarea sau disocierea cea mai frecventă: cea între credinţă și fapte. Se poate ajunge până la contradicţie. Credinţa este exprimată prin fapte. Să ne înţelegem. Apostolul nu poate fi desigur acuzat de eficientism ante litteram. Pentru el, în schimb, totul pornește din interior, de la ascultare. Nu are sensul, în această perspectivă, un activism, scop în sine însuși, care să mascheze golul.

Rămâne oricum faptul că acţiunile, gesturile concrete, reprezintă verificarea cea mai de luat în seamă a sincerităţii credinţei. Fără fapte, iluzia și minciuna pot să se insinueze în credinţă și să atace conţinutul însuși. Credinţa nu ne conduce la „a spune”, ci la „a face”. Mântuirea finală nu este asigurată numai de credinţă, pentru simplul motiv că nu poate exista o credinţă ne însoţită de fapte. Și, dacă există, este moartă. Desigur, Iacob nu susţine că faptele sunt cauza mântuirii, dar că reprezintă logica lor. Faptele se nasc în mod necesar din viaţa nouă de salvaţi. Totuși nu sunt ele care merită mântuirea: sunt urmarea, semnul. Iată de ce nu există contradiciţie între Iacob și gândul lui Paul. Acesta din urmă observă pe „prima”, celălalt pe cea care „urmează”. Iată de ce nu ne este permis nici să împărţim îndatoririle: eu am carisma rugăciunii, tu pe cea a acţiunii. Nu este posibil să fim practicanţi ai doctrinei (sau ai misticii) și nu practicanţi ai iubirii. Și cel care se dedică rugăciunii nu poate să lase la o parte faptele, care în fond sunt faptele iubirii. Faptele, în loc să manifeste, trebuie să lase să se „întrevadă” credinţa. A închide gura carităţii Nu este tocmai ireală situaţia imaginată de Iacob: „Dacă un frate sau o soră sunt fără haine și lipsiţi de hrana zilnică și unul dintre voi le zice lor: „Mergeţi în pace, încălziţi-vă și săturaţi-vă”, dar nu le daţi cele necesare pentru trup, la ce ajută?” Adică, fiind vorba de caritate, nu este o chestiune de „a spune”, ci de „a da”. Ar trebui ca, în anumite cazuri, în faţa aproapelui care se află în nevoi, carităţii să-i fie luate cuvintele, să-i fie închisă pentru totdeauna gura, și să-i fie permisă recurgerea exclusivă la mâini. Din păcate, în schimb, noi revărsăm asupra celui sărac torente de cuvinte: înainte și după. Și chiar în timpul, continuăm să vorbim, uitând să dăm. Astăzi, apoi, sunt discursuri de tip psihologic, sociologic, și chiar teologic, care complică și mai mult situaţia.

Se întâmlă chiar să nu permitem altuia nici să formuleze cererea. Știm noi ce are nevoie urgentă (predici, recomandări, analiza situaţiei, sfaturi, îndemnuri, mustrări…). Într-un serial de televiziune am gustat această scenă, care se înrudește surprinzător cu cea descrisă de Iacob. La sediul unei opere sociale, unde staţionau doi domni eleganţi un pic frustraţi și cu capriciul „bunelor acţiuni”, năvălește o femeie de stradă cu un ochi umflat. Cei doi, înainte ca aceea să deschidă gura, se lansează într-un discurs de tip pedagogic-moralizant, pe un ton ameninţător, care nu era cu nimic mai puţin ca a unui călugăr care predica în post din timpurile trecute… Ar trebui să-ţi fie rușine de viaţa pe care o duci. Și apoi umilirea de a fi exploatată și lovită în acel mod de protector. Se poate câștiga existenţa fără a pierde demnitatea. Ei, de exemplu, în viaţă… Nenorocita, ori de câte ori, încerca să plaseze o vorbă de explicaţie, să precizeze motivul pentru care a venit acolo. Cei doi specialiști în „vorbe bune” ne cerute continuă netulburaţi discursul lor. La sfârșit, sărmana, pierzându-și răbdarea, a izbucnit: - Ascultaţi-mă un moment, dacă reușiţi. Eu am intrat aici numai pentru a cere un cub de gheaţă pentru a-l pune la ochiul lovit. Aveţi sau nu? - Într-adevăr aici nu avem gheaţă. Însă dacă ne asculţi… - Scuzaţi-mă… când voi avea nevoie de predici voi ști cui să mă adresez. Acum am nevoie numai de gheaţă. Văzând că nu aveţi, este mai bine să nu ne pierdem timpul și scuzaţi deranjul… Astfel, credinţa este moartă fără fapte (o moartă care, adesea, vorbește). Și caritatea moare în același moment în care se pretinde să substituim faptele cu vorbele. A ști sau a descoperi? „Petru i-a răspuns: „Tu ești Cristos”. „Și (Isus) a început să-i înveţe că Fiul omului trebuie să sufere mult…” „Atunci Petru l-a luat de o parte, și a început să-l mustre…” Ar fi suficient să ne oprim aici. Să spunem ceea ce știm. Necazul este că Isus „începe” mereu să înveţe. Este un capitol de adăugat, cel

decisiv. Este o lecţie nouă de înregistrat, și este cea pe care nu vrem s-o învăţăm. Petru a spus corect – spre diferenţă de ceilalţi oameni – cine era Isus. Acum, însă, Învăţătorul îl constrânge să privească în direcţia Calvarului. Și atunci discipolul „întoarce faţa” în altă parte. Discipolul nu poate suporta imaginea – care contrazice știinţa sa tradiţională – a unui Mesia suferind, dezonorat, umilit, condamnat la moarte. Nu vrea să accepte falimentul lui Dumnezeu. Petru este mustrat pentru o știinţă după oameni și nu după Dumnezeu. A fost la școala Învăţătorului, dar a învăţat de la alţii. Este mereu așa. Este crucea lui Cristos pe care o contestă știinţa noastră. Când vine crucea, trebuie să recunoaștem și să acceptăm că nu știm nimic. „Dacă cineva vrea să vină după mine, să se lepede de sine însuși, să ia crucea sa și să mă urmeze” Nu merge după Învăţătorul purtând bagajul știinţei proprii, ci luând în spate crucea. Este imposibil de a pune împreună cele două lucruri. Discipolul este unul care – ca Petru – vede „tăgăduită” știinţa proprie precedentă în privinţa lui Dumnezeu de revelaţia descumpănitoare a crucii. Dumnezeu este ușor de „știut” Dar greu de „descoperit”. Suntem astfel în stare de a copleta cadrul, adăugând această trăsătură ultimă de risc. Dacă avem curajul de a nu sustrage faţa noastră, știm să rezistăm ispitei de a privi dintr-o altă parte, atunci ne dăm seama că: - credinţa este ușoară de „spus”, dar greu de manifestat în momentul just; - caritatea este ușoară de exprimat în cuvinte, dar greu de tradus în fapte; -Dumnezeu este ușor de explicat, dar greu de acceptat. Rămâne evidenţa că fiecare dintre noi – asemenea lui Petru – este chemat să recunoască falimentul lui Dumnezeu (falimentul Dumnezeului propriu). „A pierde viaţa proprie” înseamnă, înainte de toate, a pierde pe Dumnezeul propriu.

Duminica a 25-a de peste an

ÎNCĂ FERMI PE ACEA CALE

Înţelepciunea 2, 12.17-20 Iacob 3, 16 – 4,3 Marcu 9, 30-37

Proclamaţia celui necredincios Capitolul 2 din cartea Înţelepciunii conţine „marele manifest al celui nelegiuit”. Un fel de proclamaţie articulată pe aceste puncte: - negarea vieţii de dincolo - exaltarea plăcerii -refuzarea educaţiei tradiţionale - persecuţia în privinţa celui „drept”. Este ceva mai mult decât un „imn către bucurie” pus în gura celui care „se bucură ca un nebun” (G. Scarpat). Vă apare o filozofie a vieţii, și chiar o teologie a istoriei, care se confruntă cu cea opusă, întrupată de cel credincios. Ar fi oportun să ţinem prezent că întreg discursul este dezvoltat de un alexandrin de origine iudeu, care a schimbat morala părinţilor cu cea epicureană, de viţă grasă. Și avertizându-ne, sub crusta nepăsării, golul, se regăsește dezamăgit, sceptic, exacerbat. De aceea transfugul va masca decepţia proprie polemizând aspru împotriva propriilor ex coreligionari, contestându-le valorile pe care continuă să se bazeze viaţa lor, negând orice valoare a legii lui Dumnezeu. Ca și cum le-ar spune: „Este inutil, totul se va termina în nimic chiar și pentru voi, nici un Dumnezeu nu vă va salva”. Avem o atitudine sub semnul aroganţei, lipsei de prejudecată, insolenţei, și chiar a violenţei. Cel care a întors spatele faţă de legea Domnului, a lichidat conștiinţa, se arată dispreţuitor în privinţa acelor fiinţe „inutile” care se încăpăţânează să le respecte. Le acoperă cu derâdere, folosește sarcasmul împotriva așa ziselor „jocuri mângâietoare” ale religiei. Cel nelegiuit nu ezită să recurgă la forţă pentru a se elibera de acea prezenţă insuportabilă, să sufoce acel glas (glasul, neliniștitor, al

săracului rămas fidel) care îi aruncă în faţă toate încălcările, și face să dispară din vederea sa acel nebun, cel fixat care nu se resemnează a trăi ca toţi. Chiar dacă cel slab nu-i opune rezistenţă, și răspunde la violenţa prigonitoare cu blândeţe, ciocnirea între cele două căi apare evidentă. Și chiar blândeţea senină a celui drept se termină cu exasperarea antagonistului său, care devine mereu mai puternic și acoperă cu batjocuri pe cel slab. „Dacă cel drept crede că este fiul lui Dumnezeu, înseamnă înainte de toate că are deplină încredere că este în toate situaţiile salvat. Cel nelegiuit cunoaște această siguranţă și tărie morală și își bate joc de ele, făcându-l cutezător în situaţiile care îl văd în mod provizoriu învingător; el îl dispreţuiește pe cel drept, ca și cum ar sfida pe cel care se încrede și care promite o asistenţă inepuizabilă” (G. Scarpat). Scandalul diversităţii Aș vrea să comunic: Frumoase timpuri acelea în care mărturia unui om drept punea în încurcătură, era incomodă, element de destabilizare. Și cel nelegiuit alerga la adăpost, reacţiona violent, se confrunta, sfida, punea la încercare, pentru că se simţea „mustrat” de o conduită ireproșabilă. Astăzi nu se recurge aproape deloc la persecuţia fizică, nici la cea morală a dispreţului. Persoana celui drept este pur și simplu ignorată. Omul străzii nu mai observă nici o necesitate de a face proclamaţii, nici cu atât mai puţin de a motiva atitudinile proprii, alegerile proprii (care, adesea, sunt ale ne-alegerilor). Nici un pariu asupra faptului că Dumnezeu „dă ajutor” sau nu. Nu se recurge nici la ironia, care presupune inteligenţa. Astăzi totul este banalizat, orice diferenţă este aplatizată. Linia de trecere de la un câmp la altul a fost practic ștearsă (ne găsim pe un câmp dușman fără să fi trebuit să facem nici un pas). Tradiţiile părinţilor sunt recuperate numai la nivel de folklor. Întrebările mari asupra vieţii sunt total absente din discursuri.

Cel drept – sau și numai persoana normală – nu are nevoie să se apere, să se justifice, din moment ce este neglijată, considerată inofensivă, nici unul nu-l observă. Valorile pe care le poartă nu sunt deloc luate în consideraţie, nu mai un curs legal. Blândeţea, afabilitatea, docilitatea? Toate lucruri imposibile pentru lumea modernă. Să fie clar. Eu nu mă plâng de ciocnirea frontală între grupările opuse bine definite, nu am nostalgia timpurilor trecute când se bătea din palme. Ne lipsește altceva. Totuși îndrăznesc să sper ca cel credincios să se întoarcă să fie element de deranj și stilul său de viaţă să apară iritant pentru un anumit tip de societate. În sfârșit, între persecuţie și omologare, între marginalizare și integrare, între dispreţ și indiferenţă, este la mijloc scandalul diversităţii. Unde punem diversitatea? Da. Dar există această diversitate? Și unde o așezăm? Este prea ușor să cedăm victimismului, să recităm jaculatoriile complotului urzit împotriva noastră (echivalentul „uneltirilor” întinse celui drept de care vorbește Înţelepciunea, numai că „cursele”, în lumea actuală, ar fi acelea ale presei laiciste și cele asemănătoare). Este prea ușor să ne certăm pentru că suntem discriminaţi în baza prejudiciilor care se continuă cu privire la noi, și care nu ar găsi nici o confruntare în realitate. Să încercăm să inversăm termenii problemei: ne combat (sau ne ignoră) pentru că suntem diferiţi, sau pentru că vrem să fim egali cu ei? Suntem în faţa unei crize de respingere – care ar fi pentru noi un certificat de autenticitate – sau nu mai degrabă un proces de asimilare (cu câteva dificultăţi de… digestie, care însă este mereu aplanată cu remediile oportune)? Să luăm, ca exemplu, trei câmpuri. 1 – Banul. Unde este diferenţa dintre noi și „ei”? Putem să spunem că suntem imuni da această contagiune, că nu observăm fascinaţia perversă, că nu practicăm un anumit cult – nici prea secret, chiar dacă

îmbrăcăm odăjdii de slujire a lui Dumnezeu – faţă de idolul căruia, în cuvinte, îi atribuim trăsături demonice? 2. Etica socială. Onestitatea, sinceritatea, coerenţa, preocuparea de binele comun, transparenţa în administraţie, toleranţa, sunt de-a dreptul virtuţile care disting pe cei care se profesează creștini de cei care nu au suportul credinţei? 3 – Limbajul. Cel drept se caracteriza prin refuzul de a se pune pe același plan cu adversarul, alegerea slăbiciunii pentru a da de rușine forţa (1 Cor 1, 27), suportarea senină, determinarea de a învinge răul cu binele (Rm 12,21). Astăzi se tinde să se combată cu arme egale. La polemica dispreţuitoare se replică cu o polemică și mai dispreţuitoare. La violenţa verbală se răspunde cu tot atâta violenţă. La sectarism se contrapune sectarismul, la prejudecată prejudecata, la fanatism fanatismul. Se întâmplă chiar să se condamne fără apel tezele dintr-o carte și să fie demonizat autorul său, înainte chiar de a o citi (nici nu se putea face, din moment ce volumul în cauză nu văzuse încă lumina vitrinelor: s-a întâmplat și aceasta într-un loc numit Italia, și nefericirea zgomotoasă a atins pe un „drept” titrat și predicator). „Fiul omului dat în mâinile oamenilor și ucis”? S-a întâmplat o dată, cu mult timp înainte, nu se va repeta mai mult, suntem siguri, cei necredincioși vor trebui să guste loviturile noastre de sabie… În sfârșit, dacă în cultura păgână dominantă în Alexandria Egiptului, cei necredincioși simţeau nevoia de a alcătui un program, astăzi este în schimb în teritoriul credinţei se înmulţesc manifestele și declaraţiile. Poate pentru că se tem că diferenţa nu este suficient observabilă în viaţa celor „drepţi”. Și atunci se recurge la hârtii pentru a explica că nu suntem ca ceilalţi. Din păcate nu s-a schimbat nimic Ar fi frumos să putem declara fals portretul pictat cu culori întunecate de Iacob. Să putem demonstra că nu mai oglindește situaţia comunităţii.

Și ar fi frumos să putem răspunde Învăţătorului care ne întreabă despre conţinutul discuţiilor noastre („Despre ce aţi discutat pe drum?”): „Discursurile noastre priveau exclusiv probleme serioase, toate au fost concentrate pe lucruri esenţiale. Nu punem niciodată problema persoanei noastre, a feţei noastre, sau al prestigiului nostru. Orgoliul și amorul propriu nu ne preocupă. Nu ne interesează carierele, promovările, privilegiile, aranjamentele, superioritatea, măreţii umane, onoruri, putere, întâietate, titluri, popularitate. Nimeni nu vrea să strălucească întunecând pe ceilalţi. Nimeni nu are pretenţia de a se impune strivind pe concurenţi. Dacă este o întrecere între noi, este cea pentru micime, ascundere, slujire, penultimul post (ultimul este mereu prea la vedere). Preocuparea pentru gloria lui Dumnezeu și dificultăţile concrete ale oamenilor sunt deasupra intereselor noastre personale și ale disputelor noastre meschine. Avem la inimă numai Evanghelia ta, de acum. Tot restul l-am lăsat la spate, pentru că este incompatibil cu calea pe care Tu ne-ai trasat-o”. Din păcate trebuie să recunoaștem că lucrurile nu stau chiar așa. Pagina lui Iacob este cu totul depășită de realitate. Ea, în schimb, fotografiază, cu o evidenţă crudă, situaţia din atâtea comunităţi. Tabloul său, cu personajele care se pot ușor individualiza, este de un realism descumpănitor, „foarte asemănător”. Trebuie să admitem că invidiile, competiţia, rivalităţile, disputele, sectarismele, se dezvoltă chiar și în jurul altarelor. Chiar și în jurul Cărţii (nu lipsesc interpreţi care fac din ea un pretext de a da drumul la îndărătnicii, resentimente, animozităţi, polemici veninoase). Pare că planta cactus a devenit planta simbol a atâtor ambiente religioase. Nu lipsesc nici urzelile, intrigile, partizanatul. Protagonismul, dorinţa de a avea întâietate, agresivitatea „mușcătoare” sunt chiar arătate fără cea mai mică pudoare. Sunt unii care par că se îndârjesc, în loc să „facă operă de pace”, să semene discordie.

Ne-ar face atâta plăcere ca tabloul pictat de Iacob să privească lumea externă, omenirea în general. Dar – în ciuda încercărilor făcute de unii comentatori în acest sens – trebuie să luăm act cu durere că situaţia descrisă este cea bisericească, și nu alta. Observă pe drept B. Maggioni: „Pentru Iacob războaiele și marile egoisme care sfâșie mereu omenirea, și cele mai modeste discordii (dar poate mai modeste în aparenţă!) care divid comunităţile, au între ele analogii: dacă nu altceva sunt rodul acelorași pasiuni (4,1b). Rolurile, care se înfruntă cu asprime în lume și pătrund în biserică, în așa măsură că vorbele și imaginile care definesc trăsăturile negative ale lumii pot fi aplicate și Bisericii”. Și, în privinţa scenei penibile din Evanghelie, trebuie să mărturisim cu rușine că, la distanţă de două mii de ani, suntem tot acolo, pe acel drum, pentru a aţâţa cu disputele noastre de curte (sau de proprietate), să facem discursuri care nu au nimic cu Evanghelia. Da, am rămas „întârziaţi” – chiar dacă zburăm cu avioane – să vorbim de noi înșine și de treburile noastre…

Duminica a 26-a de peste an

CINEVA AR VREA SĂ-L ÎNFIGĂ PE DUHUL SFÂNT ÎN TRESTIILE DIN ŢARCUL PROPRIU

Numeri 11, 25-29

Iacob 5, 1-6 Marcu 9, 38-43.45.47-48

Chemarea regulamentului „Moise, domnul meu, împiedică-i…” „Învăţătorule, am văzut pe cineva care alunga demonii în numele tău și i-am interzis, pentru că nu era dintre noi”. Pare că vocaţia originară a anumitor oameni este cea de a întocmi regulamente și a distribui legitimaţii de recunoaștere. Totul – chiar și darul lui Dumnezeu, chiar și „suflul”, ruah, Spiritul – trebuie primit, distribuit și administrat după norme precise, de-a lungul canalelor expres echipate, respectând scrupulos condiţii determinate, în timpurile și locurile stabilite exagerat. Câmpurile sunt riguros delimitate, sferele de competenţă fixate cu precizie notarială ( și vai cine le depășește). Este oficiul potrivit. A fost numită o comisie, și este din sector. Trebuie completate formulare, făcute fișe, să răspundem la chestionar, nu este loc pentru întrebări ne prevăzute în scris. Este absolut necesară timbrarea permisului. Ne trebuie autorizaţia scrisă. Peste puţin timp și pentru a muri va fi necesară completarea formularului tipărit, și chiar un funcţionar harnic va recomanda să se păstreze cuponul la prezentarea intrării în cer… Cineva are un cuvânt original, viu, neobișnuit, care are audienţă la oamenii îndepărtaţi de persoanele care își dau importanţă ai instituţiei? Trebuie mers la controlul documentelor. De unde vine? A participat la reuniune? A urmat cursul pregătitor? Este în regulă cu contribuţiile? I s-a dat autorizaţia? De ce nu se încadrează în programarea oficială? Și, dacă nu este „dintre ai noștri”, este privit cu neîncredere, ne suportat, așteptând momentul oportun pentru a i se lua cuvântul și negându-i bucata de hârtie sau sala.

Nu are importanţă că este împiedicat de-a binelea, sunt chinuite așteptările atâtor persoane. Ceea ce contează mai mult decât orice altă consideraţie este ca adepţii regulamentelor să menţină controlul situaţiei, să impună respectul formelor, și mai ales să păstreze monopolul Spiritului. Se spune comuniune, spirit ecclesial, universalitate, dar în realitate domină personalismele și particularismele, mentalitatea de clan. Sunt persoane mai abile să pună interdicţii decât să formuleze propuneri, să discrediteze decât să aprecieze, să excludă decât să primească, să împiedice decât să favorizeze, să bombăne decât să se minuneze. Se înalţă garduri și în casă Și apoi se dezlănţuie mentalitatea sectară. Cine este dintre ai noștri și cine nu este. Cine este înăuntru și cine afară. Cine este de încredere și cine nu. Astăzi îngrăditurile de separare sunt înălţate de-a dreptul în interiorul Bisericii. Expresia „separaţi în casă” se potrivește perfect și la anumite situaţii existente în interiorul creștinătăţii. Cartela de recunoaștere este indispensabilă pentru a circula de-a dreptul în interiorul poporului lui Dumnezeu. Botezul, iubirea pentru Biserică, o îndelungă fidelitate, pasiunea pentru Împărăţie, ascultarea în libertate (independent de persoana superiorului) pare că nu sunt suficiente. Vor alte documente, permise suplimentare de apartenenţă, pentru a fi legitimaţi (și pentru a urca anumite trepte). În anumite cazuri, apare tendinţa de a se apropia nimic mai puţin decât de autorităţi, ignorând că aceasta trebuie să fie în serviciul unităţii, fără a manifesta preferinţe și a da drepturi exclusive. De aceea chiar și Papa, un episcop, preotul, o mănăstire trebuie să fie „dintre ai noștri”. Din fericire, este totdeauna un Moise care nu intră în jocul meschin și pune lucrurile la punct: „Ești gelos în locul meu? De ar fi toţi profeţi în poporul Domnului, și de ar vrea Domnul să le dea lor Sdpiritul său”. Adică: vă rog, să dilatăm spaţiile, să vedem mai larg, să nu fim ridicoli și mici, să ne ocupăm de lucruri mai serioase. Ce contează persoana mea? Eu sunt unul din atâţia…

Din fericire, este totdeauna Isus care refuză să întărească anumite excomunicări: „Nu-i opriţi…” Adică: încercaţi să vedeţi aspectul pozitiv. Puneţi în evidenţă binele, adevărul și frumosul care este și în cel „iregular”. Unul din punctele importante ale pedagogiei Învăţătorului consistă în vindecarea discipolilor de micime, de meschinătate, de vederi strâmte, în învăţarea lor să vadă larg, în a-i invita să nu se închidă în orizonturi înguste ale raporturilor inter-comunitare și să observe o realitate promiţătoare care stă în afara „ţarcului” lor. Problemele nu pot fi numai cele interne, dar trebuie îmbrăţișată o realitate mult mai vastă și complexă, și care poate reprezenta un teren adaptat pentru contruirea Împărăţiei, mai mult este deja o bucăţică de Împărăţie. Și mai ales: este persoana lui Isus, nu cea a discipolilor (cu simpatiile și antipatiile lor, cu sentimentele și resentimentele lor, predilecţiile și alergiile lor, cu gusturile și repugnanţele lor) care stabilește linia de demarcaţie între cine este înăuntru și cine este afară. Apostolii trebuie să se ferească de a pronunţa grăbiţi sentinţe de excludere. Mi se pare foarte acut acest diagnostic al lui Bruno Maggioni: „Discipolul, îndărătnic și meschin, dar și profund nesigur, nu suportă ca Spiritul să sufle unde vrea. Nici să fie invidios, să se simtă dezamăgit și trădat: nu ar trebui ca Spiritul lui Dumnezeu să fie numai în mâinile noastre, astfel ca să apară cu claritate că noi, noi singuri, îi suntem purtătorii? Prietenii autentici ai lui Dumnezeu, ca Moise și Isus, se bucură de libertatea Spiritului. Nu se simt dezamăgiţi, pentru că îl iubesc pe Dumnezeu și nu pe ei înșiși, și aceasta este important. Și în schimb mulţi îndărătnici susţinători ai lui Dumnezeu – voiam să spun toţi susţinătorii îndărătnici ai lui Dumnezeu – în realitate se susţin pe ei înșiși, ţarcul propriu. Dar este și adevărat că nu orice gest este al lui Cristos, nu orice încercare de eliberare îi aparţine: îi aparţine numai ceea ce vine făcut în numele său… Numai ca numele să nu indice ţarcul, ci logica (Povestirea lui Marcu, Cittadella Ed.).

Pașaportul falsificat Dar se întâmplă apoi că cei mai mulţi paznici ochioși ai ortodoxiei și ai moralei, cei mai mulţi adepţi inexorabili la controlul documentelor, primesc cu braţele deschise „pe unul” care, fără ca să recurgă la numele lui Isus, a făcut minunea înmulţirii banilor și pare să fie dispus să cedeze din ei un procentaj pentru cauza cea bună. Atunci, nu i se cer să completeze formulare. Este suficient să dea o semnătură în josul unui mic dreptunghi bine cunoscut și „convertibil”. I s e permite permisul „de cinste”. La apariţia lui, gardienii mârâitori ai ţarcului îi deschid o breșă comodă în ţarc (în orice caz, mult mai amplă decât „urechea acului” indicată de Evanghelie). Când stau sus, li se impută scandalurile săvârșite în dauna celor mici și mai puţin mici. Acum, chiar dacă purtarea sa morală, arătată în public, stă la antipozi faţă de cea cerută creștinilor obișnuiţi, nu se cere de la el ca să-și taie mâna. Cum ar putea, în acest caz, să-și pună acea firmă preţioasă? Cât privește moara, în loc s-o înece, ar putea servi mai bine la măcinatul grâului pentru operele Domnului. Atunci când stă acolo sus, i se aplică expresiile aprinse ale lui Iacob împotriva bogaţilor (lectura a doua de astăzi). Acum că este „dintre ai noștri”, se preferă să se uite acea pagină „arzătoare”. Sau este asigurat spunând că „trebuie să distingem… nu este cazul să generalizăm… este portofel și portofel… depinde de cum…” Da. Cât este de ușor și de greu de a fi „dintre ai noștri”, după persoane, după ce numele lui Isus este substituit de alte nume… Egoism de grup Aparent Ioan vrea să apere ortodoxia, să menţină identitatea comunitară, să facă să fie respectată disciplina, să apere onoarea lui Dumnezeu. În realitate, însă, apar din cuvintele sale un fel de egoism de grup, o frică ridicolă de concurenţă. Sub masca credinţei și a ordinii se ascund sentimente care alcătuiesc o dezminţire radicală a spiritului de credinţă.

Nu aș vrea să fiu prea maliţios. Dar am impresia că ieșirea bruscă a lui Ioan a fost determinată, mai mult decât de altceva, de supărarea de a trebui să constate că exorcistul ne autorizat reușea acolo unde ei au dat greș mizerabil. Adesea se ia poziţie împotriva cuiva, este considerat un dușman, numai pentru că face ceea ce noi nu vrem sau nu știm să facem. Invidia – travestită de atâtea ori de preocuparea de a salva principiile – denunţă totdeauna lipsa de putere. Anumite nereușite – justificate cel puţin de raţiuni viclene de ordin doctrinal sau de regulamente interne – dau de gol incapacităţile noastre. Astfel dușmanul este considerat ca atare pentru că constituie o mustrare neliniștitoare pentru inerţia noastră și neîmplinirile noastre. Astăzi, în anumite ambiente așa-zise creștine, este suficient de a vorbi de dreptate și chiar a risca pielea pentru cauza săracilor, pentru a fi acuzaţi de „golirea mesajului Evangheliei de conţinutul său esenţial” (nu spune nimic numele de Oscar Romero?). Poate Ioan, în loc să se adreseze lui Isus, ar fi făcut mai bine să fie învăţat de exorcistul abuziv secretul… Cuvânt al verbului a învăţa. Discipolul adevărat are totul de învăţat. De la toţi. Înclusiv de la cei ce sunt consideraţi „străini”. Și dacă chiar ei, cei mai fideli, ar fi fost „afară”? Încă unele consideraţii asupra interdicţiei pronunţate de Ioan. Este trist să constaţi cum un grup se forţează de multe ori mai ales împotriva cuiva sau a ceva. Regăsești o coeziune aparentă numai când trebuie să te aperi. Ai nevoie de un adversar – adevărat sau presupus – pentru a putea face sau spune ceva, pentru a te simţi viu, important, util. Este prea mult să speri că numele lui Isus este folosit esenţial pentru în loc de contra? Că Evanghelia este implicată, mai mult de a apăra gardurile, a dilata spaţiile Împărăţiei (și cel puţin cele ale minţii proprii)?

Apostolii, apoi, nu sunt mișcaţi de o bănuială: și dacă ar fi fost ei, și nu exorcistul lipsiţi de autorizaţie, „străini” faţă de învăţătura Maestrului? Cunosc persoane care, cu cea mai mare dezinvoltură, propun altora – chestiuni care nu au nimic de a face cu Evanghelia, acţiuni care nu privesc spiritul ci litera cea mai obtuză – o alternativă brutală: sau înăuntru sau afară. Poate că au dreptate. Dar se poate și că „a ieși” trebuie să fie chiar ei, nu alţii. Discipolul, după lecţia lui Isus, nu trebuie să fie unul care „miroase”, scoate dușmani de peste tot, ca un copoi nesătul. Nimeni nu-l autorizează să ceară documente altora (ci ar trebui să fie preocupat să verifice ca ale sale să nu fie „expirate” și de neprezentat). Ar trebui să fie, în schimb în stare să descopere conivenţe secrete, să intuiască complicităţi preţioase nebănuite ( și nu desigur din raţiuni de interese). Capabil de a înţelege că cineva vorbește de Isus chiar dacă nu-l are în gură, ci se mulţumește să-l aibă în acţiuni. O comunitate ar trebui să se specializeze să deosebească, cu un simţ de uimire bucuroasă, cine „este pentru noi” printre mulţi care „nu sunt dintre noi”. Cine este pentru noi? Adică, cineva este mai aproape de cât se crede „Cine nu este împotriva noastră, este cu noi”. Această afirmaţie pare exact contrarie de cea oferită de Matei: „Cine nu este cu mine, este împotriva mea, și cine nu adună cu mine, risipește” (12, 30). În realitate se completează reciproc și sunt adevărate amândouă. Între altele, pare că sunt de origine populară, de-a dreptul două sloganuri folosite în războiul civil între Cezar și Pompei. Mi se pare foarte interesantă explicaţia pe care o dă p. R. Bernard: „Cele două axiome nu se aplică la ceeași situaţie, nici la aceleași persoane. Acela a lui Marcu se aplică la oamenii de afară care sunt pe calea cea bună spre Isus Cristos și Biserica sa: aceste persoane, afirmă Isus, nu trebuie să le trataţi cu bruscheţe, nici să le respingeţi. Există o prezumţie în favoarea lor; lăsaţi să se coacă dispoziţiile bune; cine nu este împotriva noastră este cu noi.

Cealaltă axiomă este un fel de ordin de a nu sfâșia unitatea, a nu răsturna casa; se adresează acelora care fac parte din Împărăţie, sau cel puţin își închipuie; în privinţa acestora, Isus se arată sever. Spune: cine nu este cu mine, este împotriva mea, și cine nu adună cu mine, risipește. Dacă, făcând parte din turma mea, formaţi o clică aparte, se poate efectiv presupune că nu mai sunteţi în întregime pentru mine; din moment ce nu mai lucraţi în unitate, lucraţi în zadar, risipiţi. Astfel, nu numai aceste două axiome sunt destul de coerente, dar sunt pline de consecinţe pentru formarea Bisericii. În sfârșit, este un lucru împotriva căruia amândouă se ridică de comun acord: neutralitatea. În nici un caz ea nu este admisibilă: nimeni nu poate rămâne neutru în privinţa Chemării lui Dumnezeu” Cu alte cuvinte: logion-ul lui Matei ( chiar dacă de unii predicatori este folosit obișnuit împotriva „dușmanilor”) privește expres pe urmașii lui Cristos pentru a sublinia radicalitatea angajării (sau sunteţi total cu mine sau vă puneţi împotrivă, nu se poate trișa jocul), în timp ce cel al lui Matei exprimă respectul și răbdarea pe care comunitatea trebuie s-o aibă în privinţa acelora care, deși nu fac parte expres din ea, totuși realizează deja în practică mesajul lui Cristos. Aceștia sunt mai apropiaţi de cât se crede. Ceea ce Isus condamnă este pretenţia de a acapara numele său și de a se lăuda cu un fel de monopol asupra Lui. Apartenenţa nu se poate traduce în atitudini exclusiviste. Pune, în schimb, mari probleme de responsabilitate și coerenţă. A se mulţumi cu un pahar de apă „Cine vă va da de băut un pahar cu apă în numele meu pentru că sunteţi ai lui Cristos, vă spun într-adevăr că nu va pierde răsplata sa” Nu știu dacă am citit rău. Dar Isus promite un premiu celui care oferă un pahar de apă unui discipol al său, unui misionar al Evangheliei. Nu mi se pare să spună că discipolul are autorizaţia de a se servi de Evanghelie pentru a obţine recompense umane. Adică, nu recunoaște discipolului dreptul, în afară de un pahar de apă, chiar și onoruri, privilegii, titluri, în sfârșit toate acele lucruri care satisfac ambiţia, personală sau de grup.

Faptul de a aparţine la Cristos ne autorizează să cerem un pahar de apă – necesară pentru a trăi – nu de a ne prezenta să scoatem indemnizaţii și decoraţii cu caracter de mîndrie deșartă. Cu preţul de a apărea impertinent, aș îndrăzni să spun că, așa cum este un dar pentru cine oferă un pahar de apă unui discipol, tot așa va fi și mai mare pentru cine îl refuză – precis pentru faptul că aparţine lui Cristos, și deci nu ar trebui să aibă nevoie de anumite lucruri – o înclinare, o condiţionare, un fotoliu, un prim loc pe scena mondană. Paharul de apă, de fapt, este în vederea călătoriei. Restul, în schimb, constituie un obstacol, o piedică în cale.

Duminca a 27-a de peste an

A REÎNCEPE CA UN COPIL

Geneza 2, 18-24 Evrei 2, 9-11

Marcu 10, 2-16

Dumnezeu nu ne aprobă Cunosc un profesor pensionar, care explică astfel crearea omului și a femeii: „La crearea omului, nu a mers prea bine prima încercare. Dumnezeu ne-a dezaprobat și în final a reușit… cu femeia”. Ca și cum ar spune: femeia ar fi ediţia corectă, revăzută și îmbunătăţită a omului. Nu știu de unde bătrânul învăţător de filozofie a scos teoria sa. Dar nu mi se pare că Părinţii Bisericii sunt printre lecturile sale preferate, nici cu atât mai puţin tratatele moderne de exegeză. Printre altele interpretarea sa originală nu constituie comentariul cel mai potrivit al textului Genezei, unde aflăm că Dumnezeu a vrut mai degrabă să remedieze singurătatea lui adam procurându-i un ajutor care să-i fie asemănător”. Liturgia de astăzi propune ca argumente obligatorii proiectul original al lui Dumnezeu și legătura consecventă de fidelitate reciprocă între bărbat și femeie. Dezvoltând din belșug aceste teme în seria mea de comentarii precedente (mai precis în Pâine pentru dumincă și Cuvântul lui Dumnezeu, ciclurile B), aș vrea mai degrabă să dezvolt unele consideraţii asupra scenei evanghelice care descrie atitudinea lui Isus în privinţa copilului și asupra rolului suferinţei așa cum decurge din fragmentul din Scrisoarea către Evrei (lectura a doua). Dacă ne gândim bine, aceste două perspective ajută să completăm tabloul de fond și să-i ofere o lumină deosebită. Am putea spune mai mult sau mai puţin astfel: omul este îmbătrânit precoce, a pierdut spontaneitatea și prospeţimea și elanul original, a devenit complicat, pretenţios, șiret, sofisticat. De aceea este necesar să reînceapă de la capăt, să repornească ca un copil.

De alt fel, pentru a-l reface pe om, de a-l readuce la armonia voită de Creator, de a-i reda sensul responsabilităţilor proprii, trebuie să fie supus pedagogiei, aspre dar de neînlocuit, a durerii. Să vedem lucrurile mai în de aproape. Mai bine ca pictorii „Îi aduceau copii ca să-i atingă, dar discipolii îi mustrau. Isus, văzând aceasta, s-a supărat și le-a spus: „Lăsaţi pe copii să vină la mine, nu-i opriţi, pentru că împărăţia cerurilor aparţine acelora care sunt ca ei. În adevăr vă spun: Cine nu primește Împărăţia lui Dumnezeu ca un copil, nu va intra în ea”. Și, îmbrăţișându-i, îi binecuvânta punând mâinile peste ei” Prefer scena, așa cum o prezintă Marcu, în locul reprezentărilor, dulcegăriilor uscate, ale multor pictori. Evanghelistul ne oferă un instantaneu cu efect sigur și cu o frumuseţe sobră, în care delicateţea este imună de complăceri sentimentale și de efecte spectaculare. Probabil episodul este încadrat în timpul unei opriri în călătorie. Ne fac să surâdem acei comentatori care, cu cea mai mare seriozitate, afirmă că este o legătură logică cu ceea ce a fost mai înainte: după ce a vorbit, mai întâi, de divorţ și căsătorie, aici înfruntă tema copiilor! Nu se clarifică cine îi poartă sau prezintă la Isus pe copii. Poate mamele, sau fraţii mai măricei. Reacţia discipolilor, după unii, ar fi fost dictată de motive teologice: acei copii nu sunt maturi pentru Împărăţie, care este o afacere exclusivă de adulţi capabili de a se angaja în urmarea și înţelegerea învăţăturii Maestrului. Alţii susţin că vor să împiedice un gest superstiţios („ca să-i atingă…”), înrudită cu magia, pentru care contactul fizic cu Isus-vindecătorul le-ar aduce noroc. Dar, mai simplu, aici se pare că i se cere Învăţătorului impunerea mâinilor – cum de fapt se va întâmpla la sfârșit – un gest caracteristic de binecuvântare, care era săvârșită de rabinii cei mai eminenţi. Personal consider că preocuparea discipolilor denunţă atitudinea caracteristică a organizatorilor, a maeștrilor de ceremonie. Acea gloată deranjează, este un element de dezordine.

Discipolii, în aceasta, sunt coerenţi cu mentalitatea timpului, după care copiii merită o consideraţie mai mică. A se ocupa de ei însemna a pierde timpul. La furia discipolilor reacţionează indignarea lui Cristos pentru acel comportament insipid și, după lecţie, gestul afectuos. „Modul brusc împotriva copiilor ne face să-l recunoaștem pe Petru, indignarea împotriva discipolilor și gingășia în privinţa copiilor ne face să-l recunoaștem pe Isus” (p.R. Bernard). Copilul ca model Scena, mai degrabă vie, nu este un scop în sine. Devine ocazie de învăţătură. Aceasta se dezvoltă în două etape: 1 – I-a mustrat pe discipoli pentru că au adoptat o atitudine greșită. Încă o dată! Așa ca atunci când se simţeau importanţi, (discuţia despre cine ar fi cel mai mare), sau ca grup („excomunicarea” exorcistului străin), și acum demonstrează lipsa lor de înţelegere. Într-adevăr, cu pretenţia de a salva persoana Învăţătorului, păstrarea distanţelor, au prezumţia de a decide ei cine este demn și cine nu de a se apropia de El. Este surprinzător, între altele, cum discipolii sunt mereu dojeniţi pentru că încearcă să „împiedice”, „să interzică”. Nu rezultă că au meritat, nici o dată, o dojană severă din partea Învăţătorului pentru condescendenţa lor, pentru un exces de încredere faţă de alţii, pentru lărgimea exagerată a vederilor, pentru prea mare indulgenţă. Neînţelegerea este mereu pe versantul refuzului, al închiderii. Specialiști în a exclude, campioni ai ostracizării, profesioniști ai indignării, în loc să fie experţi ai primirii, cum ar trebui să fie. Și este o atitudine care se repetă și astăzi. Cu câtva timp în urmă S. Bonnet punea această întrebare neliniștitoare: „Poate pentru aceasta ne arătăm incapabili de a face să intre în Biserică, pentru că ne străduim să alungăm afară pe cei care mai sunt în ea?” 2 – Invitaţie de a imita atitudinea de fond a copiilor, care este „exemplară”, adică devine tipul de primire în privinţa Împărăţiei (disponibilitate, receptivitate). Copilul este propus ca model. Dar în ce sens, precis?

Să deosebim de îndată două lucruri. Nu atât inocenţa, o realitate total străină de mentalitatea biblică, și dezminţită de cele mai elementare cunoștinţe ale suletului de copil. Nici de umilinţă. Copiii nu sunt deloc exemple de umilinţă. Mă limitez, în schimb, să citez opiniile unora dintre cei mai autorizaţi comentatori. E. Schweizer: Copiii sunt fericiţi (se poate vorbi, într-adevăr, de fericire în privinţa frazei „împăeăţia cerurilor aparţine acelora care sunt ca ei”) „ pentru că nu au nimic de pus înainte, nici o operă de a calcula activul; sunt asemenea mâinii goale a unui cerșetor”. Sunt aceia care nu au nimic cu care să se laude, pretenţii de acaparare. Nu pretind să cucerească cu forţa ceea ce le este dat. W. Grundmann: „Isus nu idealizează pentru nimic pe copii… Și cuvântul citat nu înseamnă de fapt că adulţii trebuie să se întoarcă la stadiul infantil. Este un lucru, însă, pe care îl posedă copiii și care îi distinge de adulţi: copilul este, din natură, încrezător, dispus să primească ceea ce îi este dăruit, capabil de a se lăsa călăuzit; are darul de a trăi în clipa prezentă. Aceasta este atitudinea de credinţă…” G. Dehn: „Aceste cuvinte ne oferă o imagine clară a omului evanghelic. Nu este omul faustin care încearcă în lume chipul său de Icar, nu este omul care se obosește… Biblia nu este cartea tânărului care cu aripile întinse se lansează în oceanul vieţii. Chinul pubertăţii, și este vorba despre pubertatea eternă a omului idealist, nu are ecou în paginile acestei cărţi. Biblia este o carte a copilului, a omului și a femeii, în măsura în care copilul a rămas viu în ei”. G. Koch: „Isus a rămas copil până la sfârșit… pentru că nu aștepta nimic de la sine însuși, dar totul de la Tatăl… Nu știm nimic de anii săi de tinereţe, dar știm că prin evenimentele cele mai dure, din Ghetsemani până pe Golgota, nu a fost niciodată mânat de un spirit tineresc, ci de un spirit de copil… … În ascultare și în lipsa de prezumţie, chiar de prezumţie morală, Dumnezeu săvârșește minunile sale. El nu oferă forţa sa Prometeilor care se suie la cer, ci copilului…” Eu aș adăuga că copilul nu are poziţii de conservare, de apărat siguranţe, de reclamat roluri, de menţinut un prestigiu, de revendicat privilegii. Și deci este liber, gata să răspundă la apelurile care îi sunt

adresate. Se deschide încrezător, prin abandon. Nu se află în el acea prudenţă suspicioasă și vicleană care adesea îi distinge pe adulţi. În sfârșit, în copil este implicit un simţ natural de dependenţă. Dependenţă mai ales în privinţa persoanelor. Și deci, aici poate se insinuiază și un alt element în didactica lui Isus: mentalitatea filială. Copilul, adică unul care nu a făcut încă o obișnuinţă de viaţă Pentru a încheia, aș adăuga un ultim element. Copilul este unul care nu a făcut o obișnuinţă de viaţă. Ceea ce îl distinge este sensul minunării, al surprizei. Nu este un spectacol mai deprimant decât cel oferit de anumiţi copii viciaţi care știu deja totul, au văzut deja totul. Unul devine bătrân, nu când începe să-și piardă părul, sau acesta se colorează în alb, și nici când pierde memoria, ci în ziua în care dispare capacitatea de a se uimi. Mă mișcă mereu anumiţi bătrâni care dau impresia că, în fiecare zi, se prezintă în viaţă ca începători. Nu s-au obișnuit încă cu viaţa. Au păstrat intactă capacitatea de a se surprinde pentru totul, să nu ţină nimic drept scontat. Este o legătură evidentă între receptivitate, adică deschiderea spre dar, simţul uimirii, mulţumire. În această perspectivă. Rugăciunea – cântec, laudă, adoraţie – este opusul bătrâneţii. O posibilitate de „folosire” a suferinţei Să nu ne așteptăm ca fragmentul din Scrisoarea către Evrei să ne ofere o explicaţie exhaustivă asupra problemei chinuitoare a suferinţei. În nici o pagină a Bibliei nu se poate găsi un răspuns convingător – în sensul dorit de noi – despre de ce al durerii. Scriptura – și Isus în particular – prezintă un mod de a ne pune în faţa suferinţei. Și, deci, ne lasă să întrevedem o posibilitate de „folosire” a ei. În fragmentul prezent se vorbește despre Fiul devenit perfect prin intermediul suferinţei”. Aplicarea apare mai degrabă transparentă. Există, în noi, ceva incomplet, ne realizat, imperfect, până când nu s-a experimentat încercarea.

Nici un nivel nu poate fi dobândit dacă nu se izbește de obstacol care îi opune rezistenţă, în sacrficiu, în renunţare. Nici o bucurie nu poate fi gustată dacă nu se cunoaște durerea. Nici o armonie nu poate fi atinsă fără „stridenţa” suferinţei. Orice realizare, înăuntru sau afară de noi, este incertă, fragilă, precară, discutabilă, dacă nu trece prin încercarea focului purificator. Însuși sensul vieţii, plinătatea de a trăi, se descoperă numai printr-o muncă chinuitoare. O persoană care a fost „scutită” de durere, de privaţiune, este condamnată să ducă o existenţă sărăcită. Spunea p. David Turaldo la un congres, ţinut în Elveţia în 1991, asupra temei „Spre o societate lipsită de dureri?”: „Să începem să ne gândim la o viaţă fără durere, fără nici o suferinţă, fără un preţ. Nu mai este nici o valoare în lucruri. Nu mai este nici o preţuire, nici una. Nu numai că am avea primul instrument pentru a judeca valoarea lucrurilor, dar nu ar mai fi nici instrumentul pentru a simţi savoarea lucrurilor. Nu ar mai fi nici o valoare, nu ar mai fi nici sensibilitatea spre altul. Ar fi o lume fără pietate… … Chiar și viaţa, dacă nu este construită de tine, dacă nu este sudată, nu poate fi apreciată. Se înjosește. Așa este pentru toate bunurile. Iubirea spre exemplu. Dacă nu costă, nu poate fi credibilă. Revelarea iubirii este dată de sacrificiul care este în mod necesar legat de ea. La mărturia lui Turaldo aș vrea să adaug pe cea a unei carmelitane desculţă din Napoli, foarte dragă mie, Maica Maria Pia a sfintei Tereza a Pruncului Isus, care, în ultimile ore ale vieţii, punea o ecuaţie foarte simplă: „mai multă iubire, mai multă durere”. Ca și cum ar spune: dacă se iubește, se suferă. Și, suferind, se întărește iubirea.

Duminica a 28-a de peste an

„TOTULUI” NOSTRU ÎI LIPSEȘTE CEVA ȘI GOLUL NOSTRU ESTE PREA PLIN

Înţelepciunea 7, 7-11

Evrei 4, 12-13 Marcu 10, 17-30

A te lăsa întrebat de o privire „Un lucru îţi lipsește…” Învăţătura care ne vine din liturgia Cuvântului din această duminică se poate grupa în jurul a două întrebări: - Ce ne lipsește? - Și cum să ne dăm seama de aceasta? Să pornim de la „cum”. „Isus, fixându-l, l-a îndrăgit”. Dacă vreau să știu ce îmi lipsește, trebuie să mă așez sub acea privire, să-i permit să mă întrebe, să mă facă să descopăr sărăcia mea. Foarte adesea – fie pe tărâmul material cât și pe cel spiritual – suntem conduși să ne comparăm cu alţii, cu consecinţa de a cădea în invidie sau în încercări neîndemânatece de imitare. Trebuie, în schimb, să mă pun înaintea Lui, evitând alte confruntări care pot fi rătăcite. Numai o privire de iubire ca a Sa mă descoperă pe mine însumi. Când Isus mă fixează în ochi, în acel mod, atunci iau cunoștinţă de chipul meu. Un gol plin de vanitate, neghiobii, distracţii, alienaţii, disipări, frivolitate. Un gol care este „golit” pentru a deveni capabil de a primi totul. Privirea Învăţătorului, în loc să mă facă să observ ceea ce nu am, îmi descoperă ceea ce nu sunt. Nu lucrurile îmi lipsesc, nici pe tărâm religios. Acelea sunt mereu prea multe. Îmi lipsește pierderea.

O lumină „tăioasă” „Cuvântul lui Dumnezeu, viu, eficace… pătrunde sentimentele și gândurile inimii”. Așa susţine autorul Scrisorii către Evrei (lectura a doua). Descoperirea celor ce-mi lipsesc este posibilă, de altfel, prin lumina și. Mai ales, forîa de pătrundere a Cuvântului. Noi preferăm un Cuvânt stins, decorativ, obiect simplu de studiu și de posesie. Un Cuvânt care să rămână depozitat la suprafaţă. În schimb este un Cuvânt „viu și eficace”. El ne studiază! Noi suntem conduși să-l examinăm. În schimb el ne scrutează. Sunt persoane religioase care, când meditează, par să vrea să legene Cuvântul, pentru a-l adormi, a-l controla, a-l ţine sub observaţie, a-l face practic inofensiv. Dar nu este permis să neutralizăm acel Cuvânt care este „mai tăios decât orice spadă cu două tăișuri”. Trebuie, în loc să-l adormim, să-i cerem să ne trezească. Să-i permitem să ne pătrundă în profunzimea fiinţei noastre, „până la locul de despărţire a sufletului și al spiritului, ale închieturii și ale măduvei”. Să-i permitem să judece interiorul nostru, să exploreze limitele noastre și mizeriile noastre, să dea de gol ipocriziile noastre și contradicţiile, să ne facă să fim conștienţi de responsabilităţile noastre (Lui trebuie să-i dăm cont…”). Cuvântul nu ne înfrumuseţează, ci ne despoaie nemilos. Nu ne putem servi de Cuvânt pentru a ne camufla. El, dimpotrivă, are scopul de a ne descoperi, de a ne expune. Trebuie să ajungem să spunem, ca Maria: „Fie mie după Cuvântul tău”. Chouraqui traduce: „Fie mie după cuvântul tău”. Înţelepciunea inimii Așezându-ne în perspectiva iubirii Domnului, exprimată de privirea sa, și în lumina tăioasă ca un laser a Cuvântului său, suntem atunci în stare să răspundem la a doua întrebare: ce îţi lipsește în realitate? Înainte de toate, ne lipsesc acele valori esenţiale care, în discursul lui Solomon (prima lectură) cad sub denumirea de prudenţă și spirit de înţelepciune. Solomon punctează unle lucruri importante:

- Prudenţa și înţelepciunea nu sunt o cucerire, ci un dar: „Mi-a fost dăruită prudenţa… A venit în mine spiritul înţelepciunii”.

- De aceea este necesară, înainte de toate, de a-l ruga pe Domnul pentru a le primi: „Roagă-te… imploră…” - Darul presupune, din partea noastră, o alegere precisă, o preferinţă: „Am preferat-o sceptrelor și tronurilor, am socotit nimic bogăţia în comparaţie cu ea… Tot aurul în comparaţie cu ea este un pic de nisip și ca noroiul valorează în faţa ei argintul. Am preţuit-o mai mult decât sănătatea și frumuseţea, am preferat posedarea ei chiar mai mult decât lumina…” Solomon merge direct la izvor, alege izvorul. Noi pretindem să punem înţelepciunea alături cu alte lucruri. În schimb înţelepciunea ne obligă să relativizăm tot restul, ne face să descoperim inconsistenţa altor bunuri, dezvoltă o acţiune eliberatoare. Nu este posibilă primirea înţelepciunii dacă nu se face o operaţie radicală de golire. Suntem în faţa a ceea ce Psalmul 89 definește „înţelepciunea inimii”. O înţelepciune care ne învaţă, nu să numărăm bunurile, ci „să numărăm zilele noastre”, adică a preţui orice lucru în termeni de semnificaţie, de a fi, nu de cantitate. Trebuie să acumulăm chibzuinţă, echilibru, bunul simţ, mai mult decât banul. Este necesar, nu atât să acumulăm, cât să profităm, una câte una, de zilele care ne sunt date. Viaţa veșnică anticipată însutit Evanghelia, apoi, ne face să înţelegem că putem avea atâtea lucruri, dar ne lipsește acel însutit. „Nu este nimeni care să fi părăsit… care să nu primească deja în prezent de o sută de ori pe atât…”. Condiţia, totuși, rămâ’ne aceea. Și este precis condiţia că nici omul bogat nici noi nu suntem dispuși să subscriem (Du-te, vinde ceea ce ai…”). Isus nu ne plătește exclusiv cu monede cerești, în gloria eternă, cel puţin semnându-ne o rentă post-datată, plătibilă la cassa veșniciei. Ne

dă ceva deja în prezent, în timp ce suntem încă pe pământ. Promisiunile sale au și validitatea zilei de astăzi. Acest „ceva” reprezintă exact însutitul a tot ce suntem dispuși să părăsim. Totul începe deja pe pământ. Conturile Dumnezeu le achită, cel puţin în acea parte care este însutit, fără să aștepte sfârșitul, scadenţa ultimă. Trebuie, însă, chiar înainte de moarte, să consimţim moartea. Adică, „este necesară moartea zilnică a postului, a detașării, a sărăciei, pentru a consimţi învierii lucrurilor” (A. Zarri). Darurile sunt provizorii numai când ne apropiem de ele în mod egoist și cu lăcomie. Dar dacă acceptăm renunţarea, purificarea, dacă le sacrificăm, Dumnezeu ni le restituie „definitiv”, ca anticipare a cerului. O anticipare care nu ne va mai fi luată. Ceea ce am „vândut”, oferit, în libertate și în iubire, înflorește în timp și în veșnicie. Se ridică îndoiala „totului” incomplet… „Iată, noi am părăsit totul și te-am urmat…” „Iată” al lui Petru are tot aerul unui suspin de ușurare, după trecerea pericolului de a fi constrâns să treacă prin urechea acului. El și alţii au părăsit bunurile lor modeste din iubire faţă de Isus și deci ar trebui consideraţi la post. Problema, în ceea ce-l privește, ar părea rezolvată. Mai mult, nu ar mai fi de-a dreptul nici o problemă. Dar, privind bine, nu este așa. Atunci când Petru afirmă „noi am părăsit totul”, în loc să exprime siguranţa, manifestă o îndoială. Este surprins cel puţin de o bănuială, dacă nu de o remușcare. Este probabil că acea declaraţie să nu o facă pe un ton cutezător, dar cu o lipsă de siguranţă. Acel „iată” este tocmai contrarul unui suspin de ușurare. Este vorba, biuneînţeles, numai de o ipoteză, chiar în contrast cu interpretarea obișnuită a pasajului, dar că ar fi oportun să nu o dăm la o parte în grabă. „Totul” al Domnului, de fapt, este foarte diferit de al nostru.

Când El ne asigură că vom avea totul, acel tot include într-adevăr orice lucru, inclusiv ceea ce nu îndrăznim nici să sperăm. Atunci când noi, în schimb, spunem „totul”, lăsăm mereu afară ceva. Din prudenţă. De aceea, adesea, observăm un sens de gol în viaţa noastră. Este golul provocat de ceea ce… am păstrat. Detașarea, adică un act de adoraţie Între toţi comentatorii, mi se pare că numai G. Dehn are un cult particular. Nu este adevărat că Isus face interogatoriul omului bogat bazându-se exclusiv pe poruncile de pe a doua tablă („Să nu ucizi, să nu comiţi adulter, să nu furi…”). Acelea de pe prima tablă reies la sfârșit: „Du-te, vinde tot ce ai…” „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău. Să nu ai alţi zei în afară de mine… Să nu te închini înaintea acelor lucruri și să nu le slujești. Pentru că eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos…” Dincolo de o observaţie pioasă, omul vede profilându-se absolutul lui Dumnezeu, în faţa căruia tot restul dispare și este relativ. Dumnezeu apare așa de mare, așa de real pentru om, încât celelalte lucruri devin mici, nesemnificative, inconsistente. Pentru a practica poruncile de pe a doua tablă, cineva le poate face cu o renunţare modestă, sacrificiu, pomană. Dar atunci când Dumnezeu devine într-adevăr Dumnezeu pentru noi, Unicul, ne dăm seama că trebuie să alegem între ceea ce avem și ceea ce ne lipsește. Este detașarea cel mai grandios act de adoraţie. Liturgia terestră este celebrată mai ales prin detașare, atent de a cânta absolutul lui Dumnezeu. Orice detașare este ca o genuflexiune solemnă care recunoaște totul lui Dumnezeu. Omul bogat, dacă ne gândim bine, a greșit momentul adoraţiei („un oarecare i-a alergat ănainte și, îngenunchindu-se înaintea lui, l-a întrebat…”). La sfârșit ar fi trebuit să se arunce în genunchi. Privirea Săracului Dar adevăratul sărac este El.

Privirea este expresia cea mai evidentă a sărăciei sale. Nu dispune de altă resursă. „Atunci Isus, fixându-l, l-a îndrăgit și i-a zis…” „Atunci Isus, aruncând privirea în jur, spuse discipolilor săi…” „Dar Isus, fixându-i, a spus…” Să notăm că privirea precede mereu faptul de a spune. Sunt cuvinte angajatoare, aproape descurajante, care exprimă exigenţe „imposibile” pentru oameni. Și Dumnezeu este sărac. Nu are altceva de oferit ca garanţie în afară de acea privire. Oamenii dacă nu pot merge, să-I întoarcă spatele. Dumnezeu este sărac, slab. Nu are altă forţă pentru a-i reţine decât acea privire, plină de iubire.

Duminica a 29-a de peste an

ÎN CEL MAI ÎNALT LOC DIN CERURI ȘI ÎN CEL MAI JOS LOC DE PE PĂMÂNT

Isaia 53, 2-3.10-11

Evrei 4, 14-16 Marcu 10, 35-45

Dar ce text am adoptat? Avem impresia unor căi diferite, de itinerarii opuse. Isus este în drum spre Calvar. Cu puţin înainte a anunţat pentru a treia oară Pătimirea iminentă, destinul propriu de umilire („Își vor bate joc de el, îl vor scuipa, îl vor biciui…”) Și cei doi apostoli, ca și cum nu ar fi fost nimic, mergeau pe calea gloriei. Aceeași tovarăși le „strigă”, nu atât pentru că Iacob și Ioan s-au îndepărtat de la calea crucii, ci pentru faptul că ei se simt înaintea altora. Ca și cum le-ar spune: trebuie să vă socotiţi și cu noi. Desigur, se manifestă un contrast strident între invitaţia autorului Scrisorii către Evrei de „a se apropia cu deplină încredere de tronul harului pentru a primi milostivire”, și „apropierea” de Isus din partea lui Iacob și Ioan pentru a rezerva locurile privilegiate în Împărăţie. Nu numai căi diferite. Se observă și o diferenţiere în manual. Isus a deschis capitolul crucii. În el iese în relief figura „slujitorului”, așa cum a fost tratată în al patrulea cântec din Isaia. Un personaj care nu se laudă cu genealogii ilustre, este dispreţuit, evitat de toţi, rupt de durere. Unul despre care nu se descriu impresii spectaculoase, opere grandioase, nici nu se pronunţă discursuri. Dar care realizează planul lui Dumnezeu printr-o prezenţă tăcută, poartă greutatea păcatelor altora și le ispășește. O „mlădiţă” care își înfige rădăcinile într-un teren ingrat, dar care devine roditor prin pătimirea proprie. Și școlarii au sărit cu picioarele în sus peste capitolul falimentului și se pare că au trecut repede la paginile unui sfârșit vesel. Sau, de-a dreptul, avem senzaţia că manualul discipolilor nu este același cu al Învăţătorului.

Fenomenul se repetă și astăzi. Vorbesc despre Evanghelie, dar avem impresia că citesc cu totul altceva. Sunt indivizi care își atribuie cu dezinvoltură diploma de creștin, dar se pare că au frecventat toate școlile, cu excepţia celei a Învăţătorului; cunosc o cantitate de cărţi, dar nu Cartea. Pentru a nu vorbi despre aceia care „rescriu” Poruncile, interpretează în felul lor Legea lui Dumnezeu, cenzurează anumite părţi din Predica de pe Munte. Vorbesc de Cel Răstignit, îl sistematizează în totalitate: biserici, aule, străzi, case, piepturi, devize. Însă, în practică, îl ignoră. Cel Răstignit care ocupă toate spaţiile nu înseamnă nimic. Si sunt aceeași care îl prezintă și urmează o logică total opusă. Dispuși să înfrunte toate bătăliile pentru cel Răstignit, dar să nu înveţe lecţia. În sfârșit: suntem școlari care „se apropie” de Învăţătorul pentru a-i impune un manual de adopat, programul de schimbat. Și ar vrea să-l asigure că toate materiile sunt facultative, că anumite examene angajante se pot evita. Legea incompatibilităţii Drumuri care nu se încrcișează, texte care nu concordă, lecturi diferite. Putem să vorbim de legea incompatibilităţii. Incompabilitate între un mod de a concepe puterea după criterii lumești și slujirea umilă care ar trebui să caracterizeze autoritatea după învăţătura și exemplul oferite de Isus. Incompatibilitate între ambiţie, arivisme, și urmarea lui Cristos. Incompatibilitate între onoruri, succes, faimă, triumfuri și „mentalitatea perdentă” a celui atârnat pe Golgota. Incompatzibilitate care se manifestă chiar și în rugăciune: „Nu știţi ce cereţi…” Într-adevăr cerem lucruri pe linia dorinţeloe noastre și nu pe cea a exigenţelor noastre adevărate. Între altele recurgem la același șantaj infantil al celor doi apostoli acuzaţi: „Noi vrem ca tu să faci ceea ce îţi cerem”. Nu este oare adevărat că, în rugăciunea credincioșilor, așezăm „Ascultă-ne,

Doamne” îndată la început, încă înainte de a formula cererile? Adică, întindem mâinile: trebuie să spui da. Și, o dată smulsă – cel puţin așa ne închipuim – promisiunea ascultării, trecem apoi la ilustrarea celor ce am stabilit că Domnul trebuie să ne dea. Uneori ajungem să specificăm detaliat chiar și modurile și timpurile „oferirilor” din partea lui Dumnezeu. Astfel, El este deja obligat fără condiţii, în anticipaţie: nu poate să ne spună nu. Ar trebui, în schimb, să avem discreţia de a preciza: Ascultă-ne, dacă rugăciunile noastre nu sunt ușuratice. Ascultă-ne, dacă te gândești că cererile noastre sunt legitime. Ascultă-ne, dacă nu am greșit cererea… Pentru a încheia discursul despre incompatibilitate: nu înseamnă că refuzăm să-l urmăm pe Învăţătorul. Totuși, dictăm noi condiţiile, impunem modalităţile, înserăm clauze care ne dispensează de obligaţiile cele mai grele, de datoriile neplăcute. De multe ori justificăm deja din plecare absenţele de la întâlnirile decisive. Cât privește deviza, semnele de recunoaștere (Din aceasta vor ști toţi că sunteţi discipolii mei, dacă vă iubiţi unii pe alţii…”, (In 13, 35), Vai, ne rezervăm să ne decidem din când în când. Avem la îndemână haine diferite pentru orice anotimp, pentru orice împrejurare. Pentru defilare, merg bine cele frapante. Când trebuie să riscăm viaţa, conduita, coerenţa, preferăm să nu ieșim în evidenţă prea mult, adoptăm mimetismul. Oricum, preferinţa noastră merge mereu spre semne exterioare. Incompatibilitate? Inconciliabilitate? Nu trebuie să exgerăm, se face ce se poate. Cine știe ce pretind de la noi anumiţi oameni. Am vrea să-i vedem pe ei, în locul nostru. Da, dar fapt este că noi ne-am „apropiat” de Învăţătorul. Și, prin urmare, nu este suficient ca anumite lucruri să meargă bine la noi… A înţelege și a compătimi Este, în schimb, o „compatibilitate” care decurge din lecturile de astăzi. Și este cea dintre El, „expert în suferinţă”, și suferinţa noastră.

Ne-o amintește o frază minunată din Scrisoarea către Evrei: „Nu avem un mare preot care să nu știe să pătimească infirmităţile noastre, fiind el însuși încercat în toate, în afară de păcat”. Deci, între preoţia lui Cristos și mizeria noastră există compatibilitate deplină. Isus exercită esenţial un minister de milostivire și de compătimire. Preoţia lui nu este „despărţitoare”, ci de implicare totală în acţiunile noastre (faptul că nu a experimentat păcatul nu-l împiedică să-i înţeleagă pe păcătoși). Gloria sa nu este aceea a ambiţiei sau a setei de dominare satisfăcută, ci gloria de a-i iubi pe oameni, de a asuma și împărţi slăbiciunea lor, de a-i însoţi de-a lungul drumului lor chinuit cu gingășia sa proprie. Autoritatea preoţească a lui Cristos nu îndepărtează, ci „atrage”, este condescendentă, indulgentă. Cristos a făcut experienţa directă a dificultăţilor noastre. Este un om încercat, care cunoaște interiorul condiţiei noastre umane. Capacitatea sa profundă de compătimire depinde precis de familiaritatea sa cu durerea. Pentru a fi în stare de a compătimi, trebuie să fi suferit. Preoţia nu se definește exclusiv – ca în Alianţa Veche – de la relaţia cu Dumnezeu (și ruptura consecventă de orice legătură umană, excluderea sentiumentelor de milostivire, sau de-a dreptul de însăși sentimentele, severitatea, duritatea, păzirea implacabilă a Legii), dar de la solidaritatea cu fraţii proprii. Isus este inelul de unire între locul cel mai înalt al cerurilor și locul cel mai jos de pe pământ. Cristos „a străbătut cerurile” pentru a pătrunde în omenire. Nimănui, după El, nu-i este permis să „traverseze” omenirea pentru a se îndepărta de ceruri. Nu este suficient de a vorbi în numele lui Dumnezeu. Trebuie să fim „legaţi” strâns de oameni. Sau, dacă vrem, este posibil să vorbim în numele lui Dumnezeu numai dacă cunoaștem limbajul durerii, al neliniștii, al foamei, al descurajării, al îndoielii, al singurătăţii. Având imaginea zugrăvită de lectura a doua, avem dreptul de a ne apropia de Isus și să-I spunem, răsturnând sensul întrebării celor doi

discipoli: „Învăţătorule, noi am vrea ca Tu să părăsești tronul tău de glorie și să stai alături de patul mizerabil al nefericirii noastre, al disperării noastre, al greutăţilor noastre” Probabil ne-ar răspunde: „În sfârșit știţi ceea ce cereţi…” Acele locuri nu ne intereseză Necazul este că noi, prea de multe ori, cerem atâtea alte lucruri, pretindem să smulgem alte concesii „incompatibile” Ne indignăm – asemenea colegilor lor – cu cei doi fraţi, condamnăm ieșirea lor. În fond, însă, Iacob și Ioan au arătat cel puţin că se preocupă de cer, nu se pare că au revendicat aranjamente comode aici pe pământ. Noi, în schimb, nu ascultăm cu plăcere vorbindu-se de viaţa veșnică (și, trebuie să admitem, că nu se întâmplă des să ascultăm discursuri despre acest argument). Preocupările noastre principale nu privesc desigur Împărăţia cerurilor. Noi am vrea ca posturile confortabile să ne fie garantate pe acest pământ. Sunt dintre aceia care se prezintă cu Crucifixul în mână, sau pe piept, pentru a revendica onoruri, favoruri, tratamente privilegiate, recunoașteri, gratificări. Ne străduim, mânuind imaginea Omului de pe Golgota, pentru a dobândi un post de onoare pe scena mondenă. Aceia voiau să ocupe un fotoliu la dreapta și la stânga Domnului. Cineva dintre noi, din păcate, se mulţumește să stea alături de cei puternici, să fie citat în jurnale, să fie înfăţișat într-un colţ al ecranului de televiziune. Am devenit specialiști în a cere ceea ce ar trebui să refuzăm cu fermitate. Vai, știm ceea ce cerem. Și este mereu pericolul să fim mulţumiţi. Nu ne lipsește niciodată, într-adevăr, să fim dispuși a primi tot ceea ce Cristos ne refuză. Facă-se voinţa noastră Indic încă o posibilitate de răsturnare a acelei cereri fatidice.

Reușim s-o transformăm mai mult sau mai puţin astfel: „Doamne, noi vrem ca Tu să ne ceri ceea ce facem…” Mă explic. Ne rugăm, în Tatăl nostru: Facă-se voia ta”. Dar subînţelegem ca El „să vrea” ceea ce vrem să facem noi sau de-a dreptul suntem gata să facem. Doamne, cere-mi și ceea ce vrei. Numai să intri în programele mele, în dorinţele mele și în gusturile mele. Cere-mi, te rog, să fac după voinţa mea. Cunosc persoane care vin să ceară sfaturi asupra unor decizii luate, despre alegeri deja făcute. În loc de sfaturi, cer confirmări, aprobări. Sfaturile, de fapt, sunt acceptate numai dacă corespund cu punctele de vedere proprii. Același lucru se întâmplă și cu Domnul. Mergem laEl, nu pentru a-l întreba, de a pune în discuţie,a încerca să înţelegem proiectele sale în privinţa noastră, ci pentru a-l convinge să „vrea” exact tot ceea ce am stabilit (și este plăcut) pentru noi.

Duminica a 30-a de peste an

NUMAI RESTUL CONTEAZĂ

Ieremia 31, 7-9 Evrei 5, 1-6

Marcu 10, 46-52

Un preot face recensământul restului mic Este un mesaj de speranţă care ne face să mergem, astăzi. Puţinele fraze, luate din ceea ce se poate defini „cartea cea mică a mângâierii”, care conţine oracolele de mântuire ale lui Ieremia (cap 30-31), aș vrea să le adresez, înainte de toate, unui preot oarecare. Un preot ameninţat de descurajare. Cunosc pe unii dintre ei. I-am văzut plecând în masă. Nu s-a verificat un eveniment tragic, ca ruinarea Ierusalimului în 586 Î.C. S-a întâmplat ceva mai rău, chiar dacă fenomenul s-a produs nu dintr-o dată, ci printr-o coroziune lentă, progresivă. Ruinile au fost cu atât mai periculoase, cu cât au fost acoperite și înfrumuseţate de un strat superficial de bunăsatre și de siguranţă afișată. Nu au „plecat plângâd”, ca Evreii, încolonaţi și chinuiţi, îndureraţi, spre exilul din Babilonia. Au plecat, fără gesturi zgomotase, bucurându-se, risipiţi, nepăsători, fără să bată prea mult la ochi. S-au „eliberat” de religie, de educaţia primită, de valorile tradiţionale, de rugăciune, atrași de lucirea idolilor, mult mai seducători decât bătrânul Dumnezeu, un pic plictisit, ar trebui să fie deja mort. S-au instalat în ţara sclaviei, unde au văzut îngroșâdu-se mereu mai mult șirurile lor, simţindu-se în sfârșit emancipaţi, fără nici o remușcare aparentă pentru ceea ce au lăsat. În această panoramă a dezolării, preotul vede sosind de acum numai „un rest” neglijabil din punct de vedere numeric. Un drapel jerpelit, prea puţin distins. „Gravidele” dacă sunt puţine, în compensaţie bătrânii sunt în majoritate în acea minoritate. Ei bine, aș vrea să-l rog, cu supunere, să nu cedeze descurajării, să nu se lase pradă murmurării.

În loc să intoneze litania plângerii, să asculte chemarea Domnului. „Înălţaţi imnuri de bucurie”. Și să intoneze imnul de mulţumire. Acel rest mic, de fapt, este un dar preţios, semnul mântuirii, nici un motiv de amărăciune, nici cu atât mai puţin obiect de dojană (este mereu ispita de a acuza pe cei absenţi vorbind cu cei care au vina de a fi rămași fideli, și copleșindu-i cu mustrări). Natural mesajul de mângâiere este destinat și celor ce alcătuiesc „restul” minuscul. Nu folosește nimănui să fie număraţi. Este suficient să știm că ei „contează” în ochii Domnului. Nu trebuie să se considere supravieţuitori, ci un dar prim („Efraim este primul meu născut”). Chiar dacă reprezintă o minoritate mică, să găsească curajul și bucuria de a parcurge „calea cea dreaptă” fără s-o ia la fugă, fără să se lase cuprinși de oboseală și de neîncredere. Mai ales, să evite să „celebreze” trecutul. Lauda lor, „cântecele lor de bucurie”trebuie să privească, realitatea viitoare pentru care ei sunt profeţi. A nu se opri la procesiune Chiar și Bartimeu face parte din „restul” mic, mai mult este un reprezntant calificat al lui. Și el a făcut exodul său personal. Isus i-a redat vederea. Dar orbul, înainte încă de minune, hotărâse deja să se vindece de mulţime, care i-a impus unghiul său îngust de sclavie – exact aria delimitată de manta – care îl constrângea să stea în locul lui, îl făcea să se simtă vinovat dacă înălţa glasul său în afara corului. Bartimeu demonstrează că și-a redobândit perfect lumina ochilor pentru că nu se mulţumește să vadă ceea ce văd cu toţii. El îl vede numai pe Domnul. Vrea să vadă invizibilul. „Marea mulţime” îl excortează pe Isus numai până la ieșirea din cetate. Bartimeu nu se oprește, merge mai departe. Prietenul meu don Ambrogio – un paroh fără adjective, care este cea mai frumoasă recunoaștere care i se poate atribui – pretinde, pe drept, ca nimeni să nu fie spectator la procesiune.

Susţine, pe drept, că trebuie să participe la ea, nelimitându-se să stea de o parte, chiar dacă flecărind sau fumând, la trecerea ei. Eu aș spune că nu ajunge nici aceasta. Trebuie să pătrundem dincolo de procesiune. Așa cum a făcut orbul vindecat pe drumul de la Ieriho: „A început să-l urmeze pe drum”. Când de acum toţi au plecat. Ultimul care sosește în momentul greșit În fond, situaţia lui Bartimeu este cea a ultimului. El este beneficiarul ultimei minuni săvârșite de Cristos înainte de Pătimire. Dar este și ultimul discipol. Cel care sosește în momentul mai puţin favorabil, aș îndrăzni să spun greșit, atuci când Isus este în drum spre Ierusalim, unde îl așteaptă crucea. Dacă ne gândim bine, Bartimeu constituie un mic „rest” și faţă de cercul restrâns al discipolilor. Cu puţin înainte, Învăţătorul manifestase pentru a treia oară hotărârea de a înfrunta etapa decisivă a Calvarului (Mc 10, 32-34). Și prietenii au rămas înfricoșaţi. Evanghelistul precizează: „Cei care veneau în urmă se temeau”. În privinţa lui Bartimeu, în schimb, notează: „Și de îndată redobândind vederea l-a urmat pe drum”. Marcu nu spune că apostolii „l-au urmat”, ci se limitează să reveleze că ei „veneau în spate”. Prenumele „îl” (care exprimă o legătură, aici realizată prin cruce) este rezervat orbului vindecat. Un lucru este „a merge în spate”, și altceva este „a-l urma”. Bartimeu, atunci când deschide ochii, vede crucea. Ceilalţi discipoli și mulţimea – preferă s-o ignore. Așa este și pentru noi. Putem să avem siguranţa de a nu fi orbi numai când vedem că drumul crucii este drumul spre viaţă. A arunca mantaua Două detalii trebuie semnalate la minunea vindecării fiului lui Timeu. Două detalii deosebite cu privire la om. Primul este dat de manta. Cu toată probabilitatea era sub cel sărman și-i folosea, printre altele, pentru a aduna pomana. Era semnul cerșetoriei.

Astăzi noi ne gândim instinctiv la covorașele zdrenţuite pe care cerșetorii, de-a lungul străzii sub porticuri, își întind marfa lor. În realitate avem și noi acel „simbol” de cerșetorie, și nu totdeauna îl purtăm cu demnitatea cerșetorilor. Sunt scriitori care transformă rubrica pe care o deţin la un jurnal, pentru a invita la achiziţionarea ultimei lor cărţi, despre care au continuat să vorbească de când era în gestaţie. La fel pentru anumiţi indivizi, molipsiţi de admiraţie exagerată pentru o stea, care profită de spaţiul rezervat lor de televiziune pentru a expune fără rușine toate penele proprii multicolore, culturale sau nu. Pentru a nu vorbi de cei care surâd cu plăcere în umbra personajului care iese în evidenţă, în speranţa de a culege câteva fărâme de popularitate și consideraţie. Suntem toţi un pic cerșetori. Întindem mâna în orice direcţie, pentru a încasa un moment de plăcere sau de glorie, o laudă, până și o fărâmă de invidie. Nu ezităm să cerem de pomană niște aplauze chinuite, un titlu, un mic succes, un atestat de importanţă, sau chiar numai o strângere de mână, cu preţul unor curse lungi, „servilisme” bine calculate, și așteptări umlitoare. Când însă observi chemarea la libertate – Cristos care trece, și toţi ar vrea să te facă să stai disciplinat în rând – observi că mantaua, sau covorașul pe care te prezentai, este închisoarea ta. Atunci o arunci bucuros în aer, cum a făcut Bartimeu: „…A aruncat mantaua, s-a ridicat în picioare și a venit la Isus”. Urmarea aduce cu sine în mod necesar o lăsare a ceva. Bartimeu, împreună cu mantaua, probabil a aruncat și monedele pe care le-a cules în acea zi. Să ne înţelegem. Nu a încetat să fie cerșetor. A făcut-o într-un fel diferit. Ţinându-se după un alt Cerșetor. De aici înainte, în locul mantalei, va trebui să folosească mâinile goale. Curajul de a striga

Bartimeu a găsit vindecarea prin strigăt. A fost salvat în același moment în care a avut curajul de a striga, și de a striga și mai puternic atunci când toţi ar fi avut pretenţia de a-i închide gura. Este ciudat cum „marea mulţime” nu suportă strigătul unui sărman. Totuși, în mod normal, unde este mulţime este și zarvă, zgomot, gălăgie, ţipete. Dar strigătul este un lucru total diferit de zgomotul dezlănţuit. Nu este un slogan scandat ritmic. Și nici flecăreală (astăzi chiar și unii preoţi, pentru a fi acceptaţi de tineri – iată o altă variantă a covorașului cerșetorului… - oferă un limbaj vulgar). Un strigăt este personal, se naște din adâncul unui individ, și deci poate fi chiar silenţios. Exprimă insatisfacţia ta, sărăcia ta adevărată, chiar și plictiseala, refuzul tău de a rămâne îmbulzit, dorinţa ta de a evada din toate închisorile de aur pregătite la marginea străzii. Strigătul reprezintă forma ta de protest împotriva simulării colosale. Nu te lăsa impresionat de recomandări și de șantajele organizatorilor sărbătorii, de apelurile adepţilor serviciului de ordine a defilării, care ar vrea să arunce în gol strigătul tău (chiar umplându-ţi gura cu bomboane de carnaval), reintră în rânduri, convinge-te că totul merge bine, amintește-ţi că nu poţi gusta spectacolul. Nu te uita la cei ce te îndeamnă să te mulţumești, să fii și să faci ca toţi, nu renunţa la covorașul tău preţios, ţine strâns mantaua conformismului care te apără. Nu. Lansează strigătul tău în afara partiturii. Trebuie să le folosească, înainte de toate, lor, pentru a-i informa că este un nebun, care se abate din drum, care nu mai vrea să stea aici, unul care refuză rolul în comedie, mai mult părăsește definitiv teatrul. Unul care intră să facă parte din „rest”. „Viaţa este în altă parte”, te face să înţelegi Cristos la trecerea sa. Dar tu trebuie să-I semnalezi, cu strigătul, că nu te mai resemnezi să cânţi în cor. Un preot pentru „rest” Un mesaj de mângâiere și în lectura a doua. Adaptarea poate fi și acel”rest”.

Agită sărbătoarea. Și, la marginile străzii, este „restul” format din respinși, bolnavi, bătrâni, săraci, asupriţi, condamnaţi la indiferenţă. Chiar el – cum ne informează Scrisoarea către Evrei – este un mare preot „compătimitor” care celebrează liturgia evlaviei și a gingășiei. Marele preot nu este interesat de sărbătoare, chiar dacă cineva ar ţine să-l vadă la centru. El este atras de cei excluși. Se oprește, se apropie, se amestecă cu ei, pentru că este unul dintre ei. Nu spun că schimbă itinerariul, pentru simplul fapt că a venit dinadins pentru ei. Nu-l interesează aplauzele, triumful, scena, lumea entuziastă și satisfăcută. Nu vrea nicicum „să se protejeze”. Nu ezită să se arate vulnerabil, expus loviturilor. Se lasă atins, rănit de durerea și mizeria acelor sărmani. Mai mult, pentru a anula distanţele, a depus până și ornatele solemne ale lui Melchisedek și Aron, și se prezintă „îmbrăcat în slăbiciune”. Tocmai pentru că trebuie să se ocupe „de lucrurile care îl privesc pe Dumnezeu” se interesează de necazurile tale, de rănile tale, de nefericirea ta, de chinul tău secret. Tocamai pentru că este însărcinat să aducă adevărul, „simte o adevărată compasiune pentru cei care sunt în ignoranţă și în greșeală”, și vrea să-și dea seama că Dumnezeu este de partea lor, că Tatăl nu-i uită. Da, pentru că adevărata ignoranţă este cea prin care un nefericit nu știe că Dumnezeu îl iubește, și pentru că nimeni nu-i explică, nu-i arată. Fiind orânduit preot „pentru binele oamenilor”, nimeni nu este exclus, se ocupă preferenţial de „rest” (care, din păcate, în acest caz, nu este desigur mic, mai mult este nesfârșit cât este de mare suferinţa oamenilor).

Duminica a 31-a de peste an

„IUBEȘTE” ȘI DISCURSUL SE COMPLICĂ

Deuteronom 6, 2-6 Evrei 7, 23-28

Marcu 12, 28-34

În controverse, apare un interlocutor leal Ar fi oportun, înainte de toate, să așezăm pagina Evangheliei de astăzi în contextul relatării lui Marcu. Suntem în așa-zisul „capitol al disputelor”. Într-adevăr, a treia zi a șederii lui Isus la Ierusalim, în apropierea Pătimirii, este caracterizată, după deosebita subliniere a lui Marcu, de o serie de controverse, de felul acelora care l-au opus pe Isus și pe adversarii săi chiar de la începutul ministerului din Galileia (2,1 – 3,6), Și care au lăsat să se întrevadă un contrast de neclintit. Este vorba de cinci dispute teologice, care au ca interlocutori exponenţii claselor conducătoare ale iudaismului. Apare dificil, și chiar puţin verosimil, să admitem că sunt efectiv dezvoltate în arcul din acea zi (marţi). Marcu, oricum, le-a adunat în acest punct, mai ales pentru a sublinia aspectul dramatic al opoziţiei, care va izbucni în catastrofa care plutește de acum în aer. Sunt articulate astfel: - Chestiunea pusă de mai marii preoţi, scribi și bătrâni despre autoritatea lui Isus (11, 27-28). După ce i-a pus în încurcătură cu un răspuns care este o contr-întrebare, Isus îi ţintuiește pe resdponsabilitatea lor cu parabola viticultorilor (12, 1-12): chiar ei sunt păzitorii răi ai viei. - Apare o ciudată unire – farizei și irodiani – pentru a testa terenul și a auzi cum gândește Învăţătorul în privnţa ocupaţiei romane (12, 13-17). Ar vrea astfel să-l facă „să se ocupe” de o temă foarte delicată cea politică.

- Și iată-i intrând în scenă saduceii care îi propun problema învierii (12, 18-27).

- Întrebarea unui cărturar despre prima poruncă. Și este tocmai pagina propusă de liturgia de astăzi (12, 28-34). - Învăţătorul la rândul său îi surprinde pe cărturari despre argumentul lui Mesia, deci declanșează un atac violent împotriva acestor interpreţi ai Legii (12, 35-40). - La sfârșitul celor cinci dezbateri, o scenetă odihnitoare: sărmana văduvă care oferă doi bani mărunţi (12, 41-44). Ca pentru a sublinia contrastul între atitudinea sterilă a celor îmbătrâniţi în dizertaţii și în complicaţii intelectualiste și legaliste, și generozitatea concretă a aceleia care este condusă de o credinţă simplă și transparentă. În toate aceste tablouri, se poate constata cum se adâncește prăpastia care separă pe Isus de grupurile cele mai influente ale iudaismului. Dar se poate observa calitatea Fiului lui Dumnezeu care se afirmă. În plus, pentru credincioși, este conturată o linie de conduită izvorâtă din iubire, autenticitate, sărăcie, generozitate. Oricum, cărturarul apare ca un individ leal, care pune o întrebare serioasă, fără subînţelesuri. Să fixăm câteva puncte esenţiale din confruntarea dintre Isus și doctorul Legii. La izvorul iubirii noastre Prima lecţie fundamentală: iubirea de Dumnezeu și iubirea faţă de aproapele sunt cele două feţe ale aceleași porunci. Totuși, trebuie să recunoaștem că amândouă depind de un fapt precedent: iubirea lui Dumnezeu faţă de noi. Iubirea omului – fie faţă de Dumnezeu fie faţă de aproapele – se naște din cea a lui Dumnezeu. „Iubirea este de la Dumnezeu” (1 In 4, 7). Numai iubirea faţă de Dumnezeu face posibilă iubirea umană. Cu alte cuvinte, iubirea este un dar, carismă, nu o cucerire sau capacitate a omului. Este o posibilitate, dacă vrem. Dar posibilitate care îi este dăruită de sus. Noi socotim că omul este capabil de iubire. Că iubirea este exclusiv o acţiune de sentimente bune, înclinaţii sau de bunăvoinţă. Iubirea, în schimb, este o problemă de „receptivitate”. Adică, ne este dată de iubire.

Cu aceasta nu trebuie să tragem concluzia grăbiţi că iubirea creștină poate fi redusă la umanism, la o vagă filantropie. Aceste sunt reducţiile abuzive pe care le facem noi, când îi judecăm pe alţii, pe care îi socotim îndepărtaţi. În realitate, dacă o persoană îl iubește cu adevărat pe aproapele, luptă cu pasiune pentru dreptate, se dăruiește pentru alţii, ar trebui cel puţin să bănuim că această capacitate de iubire, de angajare faţă de fraţi, a primit-o de la Dumnezeu, chiar dacă nu este conștient de ea.. Și, în acest caz, s-ar putea spune – ca pentru cărturar – că nu este departe de Împărăţia lui Dumnezeu. A iubi ca pe sine însuși dar uitând de sine însuși Desigur, trebuie să-l iubim pe aproapele ca pe noi înșine. Totuși, în același timp, iubirea aduce cu sine și o uitare, o renegare de sine însuși. Acesta este paradoxul creștin. „Sunt un om care a renunţat la eu-ul său în faţa lui Dumnezeu, este capabil de a-l găsi pe tu, adică pe fratele său. Numai iubindu-l pe Dumnezeu se deschide o breșă pentru torentul de iubire, care altfel s-ar termina din nou în egoismul propriu” (G. Dehn). Iubirea, fără îndoială, după concluzia cărturarului, „valorează mai mult decât toate arderile de tot și jertfele”. Dar nu poate niciodată să se rupă de sacrificiul de sine, de egoismul propriu, de căutarea comodităţilor proprii, de interesele proprii. Să nu uităm că acest dialog are loc în timp ce deja se profilează umbra crucii. Șubrezenia unei anumite iubiri, astăzi, depinde cu precizie de repugnanţa pe care mulţi încearcă s-o lege de jertfă. O anumită iubire apare artificială, plăpândă, fragilă, uzată, mereu pe punctul de a se destrăma, pentru că nu este suficient de întărită de suferinţă, ne garantată de uitarea de sine. Ne înșelăm că găsim sau păstrăm iubirea pe latura ușurinţei, urmând înclinaţiile și instinctele, lăsându-ne aprinși de entuziasme, lăsându-ne în voia vântului favorabil, sărind obstacole, evitând alegeri dureroase. Nu ne vine în minte că suferinţa, departe de a constitui o ameninţare a iubirii, o face solidă; crucea îi asigură profunditate și rodnicie.

Iubirea implică o luptă neîncetată cu noi înșine. Iubirea are mereu nevoie de purificare. Este necesară renunţarea pentru ca iubirea să nu se corupă în căutarea de sine și posedarea egoistă. Astăzi, anumite concepţii despre iubire sunt sub semnul ușurinţei, superficialităţii, nepăsării, al lipsei de responsabilitate. Dar iubirea nu este un entuziasm de suprafaţă sau trecătoare, este ceva serios, extrem de exigentă. Iubirea trebuie să fie dispusă să dea totul, dar revendică și dreptul de a pretinde totul. „Răspunsul la Iubire, Iubirea vrea totul” (Clemente Rebora). Cea mai mare ofensă care se poate aduce unei persoane pe care o iubesc nu este numai aceea de a mă dărui parţial, cu anumite condiţii, ci și de a cere prea puţin. Se păcătuiește împotriva iubirii fie când se dă prea puţin, cât și atunci când se cere prea puţin. Oricum, a învăţa să iubim înseamnă a avea curajul de a apuca pe calea unei dăruiri fără rezerve, a unei despuieri continue, a unei asceze care ne costă. Iubirea, desigur, este sub semnul gratuităţii. Totuși are un preţ de plătit. Iubirea crește… în pierdere. Se dezvoltă printr-o serie interminabilă de sfâșieri profunde. Iubirea nu merge de la sine. Este un drum aspru, contestat. Iubirea se întărește numai când ceva opune rezistenţă… … Și discursul se complică Dar mai este și un alt paradox. Pentru a ajunge la aproapele eu trebuie să pornesc de sus, trebuie să mă așez în faţa Absolutului lui Dumnezeu: „Domnul este singurul Dumnezeu, Domnul este numai unul. Tu să-l iubești…” În același timp, însă, nu este altă cale pentru a ajunge la Dumnezeu în afară de aceea care mă poartă la întâlnirea cu aproapele. Adică, pentru a ajunge la Dumnezeu trebuie să trec prin aproapele. Și, pentru a ajunge la aproapele, trebuie să pornesc de la Dumnezeu.

Numai dacă îl întâlnesc pe Dumnezeu, dacă iau în serios iubirea sa, eu reușesc să-l iubesc pe fratele meu. De altă parte, totuși, iubirea faţă de aproapele constituie unica verificare serioasă a iubirii mele faţă de Dumnezeu. Nu pot să mă înșel să-mi fie îngăduită o „desfătare în Dumnezeu” (fruitio Dei) care s-ar dezvolta într-o sferă mistică specială, în afara raportului concret cu oamenii. Tocmai aceste paradoxuri demonstrează că ceea ce este oferit de Isus este cu totul altceva decât o simplificare (cel puţin în sensul pe care îl pretindem noi). Este, dimpotrivă, o împletire, sunt respingeri și legături, interdependenţe care complică toate discursurile (și nu numai discursurile). A readuce iubirea la izvor nu este deloc liniștitoare. Pentru că. pornind de la Dumnezeu, și măsurând iubirea noatră după iubirea Sa, nu știm unde vom termina. Unind solid iubirea lui Dumnezeu și iubirea aproapelui, religia devine o acţiune mai degrabă complexă. Eu nu pot să mă gândesc să rezolv repede cu practicile religioase. Sunt alte practici mai obligatoare, și care nu sunt stabilite nici de orarii, nici de locuri, nici de ceremonii fixe. Întâlnesc persoane evlavioase care ar vrea să demonstreze că totul este așa de ușor, simplu: „Ajunge să iubim”, spun. Fapt este că atunci când iubești cu adevărat, observi că iubirea nu este suficientă niciodată, vrea mereu mai mult. Îţi citează pe sf. Augustin: „Iubește și fă ceea ce vrei”. Necazul este că, dacă iubesc, nu mai pot să fac ceea ce vreau, mi se cere să fac și ceea ce nu vreau. Și apoi, nu ai terminat niciodată, nu te poţi simţi niciodată la post. Atunci când ai dat totul, descoperi că este mereu ceva de oferit, poate mai mult, mai bine. Dacă părăsesc dinamismul iubirii, nu pot să stau liniștit, în siguranţă. Mă regăsesc, de fiecare dată, pur și simplu, „nu departe” de Evanghelie. Cu iubirea se ajunge „nu departe” de iubire. Ascultă-ne sau ascultă-mă

Este surprinzător să notăm cum tradiţia ebraică a păstrat, ca formulă de rugăciune zilnică, celebrul pasaj din Deuteronom (prima lectură de astăzi) care începe cu: „Ascultă, Israele”. Este shema („ascultă”). Toate rugăciunile noastre comunitare, în schimb, sunt scandate cu un refren destul de diferit: „Ascultă-ne, Doamne!” Nu este o diferenţă de puţină valoare. Este în joc imaginea lui Dumnezeu, raportul nostru cu El, și ideea însăși a poporului lui Dumnezeu. Reiese din ea, mai ales, modul de a concepe rugăciunea. Pietatea lui Israel, exprimată prin shema, ne amintește că ne rugăm, nu atât pentru a da ordine lui Dumnezeu, desemnându-I prestări, ci pentru a primi ordine, să ne facă să primim îndatoriri de la El. Rugăciunea, înainte de toate, este ascultare. Ascultare din partea omului, bineînţeles. Trebuie să mă conving că nevoia mea principală este aceea de a asculta. Un preot diferit „Așa este de fapt marele preot care ne trebuia: sfânt, nevinovat, fără pată…” Să fim atenţi să nu confundăm. Nu este schiţat un tablou al preotului ideal, acela pe care noi toţi îl pretindem. Scrisoarea către Evrei (lectura a doua) trasează figura lui Cristos, preot veșnic, sfânt, care oferă unica jertfă „o dată pentru totdeauna”. Ceilalţi preoţi, care participă la preoţia lui Cristos, de neînlocuit, sunt oameni păcătoși ca toţi, „supuși slăbiciunii umane”, deci nu imuni de mizerii, și care caută să fie „nu prea departe”, de demnitatea pe care au primit-o. Numai Cristos este omul perfect, omul înviat. În schimb preotul – fie cel antic, cât și cel al Alianţei Noi – este păcătos înainte de consacrare, și rămâne așa și după. Consacrarea preoţească nu anulează mizeria umană, nu oferă o garanţie de impecabilitate, un certificat de sfinţenie. Rămâne de subliniat faptul că Cristos nu a oferit sacrificiul propriu – definitiv – în templu. Misa celebrată de El a fost viaţa sa oferită, dăruită în folosul tuturor.

Și acesta este elementul determinant care caracterizează și preoţia comună a credincioșilor: ascultarea în iubire. Liturghia celebrată în ambientul ocupaţiilor zilnice. Membrii poporului preoţesc merg la Liturghie pentru a-l oferi pe Cristos și să scufunde, să contopească viaţa proprie cu jertfa sa. Numai așa devin trup, sunt Trupul lui Cristos, și deci un popor-preot.

Duminica a 32-a de peste an

AJUNG DOI BANI MĂRUNŢI PENTRU A NIVELA CONTURILE

1 Regi 17, 10-16

Evrei 9, 24-28 Marcu 12, 38-44

În ciuda ofertelor generoase, casele Templului sunt goale Isus i-a redus la tăcere pe cărturarii insistenţi și îngâmfaţi. Dar a contribuit și sărmana văduvă să închidă, cu cele două monede ale sale, gurile bogate în sentinţe și să rupă pânza de păienjeniș a argumentelor lor. Ar trebui s-o rechemăm în serviciu, pentru că cutiile milei din Templu se golesc (apar alarme până și în jurnale și la Televiziune). Multor personaje „le place să se plimbe cu haine lungi, să primească plecăciuni în pieţe, să aibă băncile lor în sinagogi și primele locuri la banchete”. Dar avem impresia că divagăm la periferia Evangheliei, facem turism religios chiar un pic exibiţionist, fără a apuca pe calea dificilă a angajării concrete. Este o mare înghesuială în jurul acelor „pâlnii” ( așa, mi se pare, că sunt numite casetele pentru daruri din sanctuarul naţional al Ierusalimului). Atâţia pun înăuntru monede strălucitoare și „sunătoare”. Recipientele sunt adesea înfundate cu cuvinte, de documente și de gesturi aparente care sunt aruncate înăntru (sau puse afară?). Microfoane, pixuri și telecamere, îndreptate cum se cuvine, contribuie să creeze mai mult curiozitatea decât interesul adevărat în jurul acelui tezaur care este jefuit în aceeași măsură în care se pretinde că este îmbogăţit cu aceste bunuri. Trebuie urmărită sărmana, chiar dacă este puţin rezervată. Cel puţin împreună cu străbunica sa din Sarepta. O turtă mică și doi bani mărunţi devin indispensabile pentru a însănătoși finanţele ruinate, să facă echilibrul bilanţului, pentru a rezolva conturile Bisericii.

Chiar și noi avem nevoie de turtele mizerabile și de cele două monede pentru a nu muri de foame. Pentru că sunt oameni care se înșală că ne îndoapă cu forţa vorbăriei și a hârtiilor. În timp ce noi avem nevoie, pentru a trăi, de oferta celor două femei sărace. Unde s-a terminat cu stingătorul? De mai multe ori m-am întrebat ce gust aveau apa și bucata de pâine oferite de văduvă lui Ilie. Ce sunet au produs, și ce parfum au emanat din cei doi „bani mărunţi” lăsaţi să cadă pe furiș în casa ofertelor. Parfum, muzică? Desigur, chiar și alte lucruri la un loc. Astăzi, totuși, mă gândesc că acele gesturi reprezintă un fel de „silenţiator”. Da, un silenţiator providenţial pentru prea multe cuvinte, prea multe discursuri. Chiar și „stingătorul” de neînlocuit (vă amintiţi de unealta glorioasă paraliturgică a vechilor sacristani? Prietenul meu don Panfilo a spulberat acel instrument într-o pagină foarte frumoasă). Trebuie să apună stingătorul cu luciri strălucitoare care se înmulţesc în chip îngrijorător în Templu și în sucursale. După ce observăm că sub munţii de cuvântări este golul și că acele torţe nu emană alt ceva decât fum cu miros neplăcut. Îmi vine pofta de a spune: tăceţi, eliberaţi câmpul, aruncaţi la coș foile, intră în scenă Evanghelia trăită. Importanţa gestului inutil al Carlei Gata cu „observarea”, așa cum Isus a constrâns pe discipolii săi, și să descoperim că, din întâmplare, acea specie de „văduve” nu s-a stins încă. În aceste zile, de exemplu, nu reușesc să șterg din ochi imaginea tinerei soţii dintr-un sătuc de lângă Bergamo. Atinsă de cancer, a refuzat terapiile care ar fi încetinit cel puţin înaintarea bolii, pentru a nu compromite viaţa fătului pe care îl purta în sân. În ultimile săptămâni, când de acum metastaza a atacat coloana vertebrală și ficatul, a respins cu hotărâre morfina și alte calmante, fie chiar în doze mici. A accepta moartea pentru a dărui viaţa. Sau, cum a comentat uimitor Osservatore Romano, a constrâns moartea să plătească o viaţă”.

Nu are importanţă că sacrificiul ei nu a folosit, pentru că micuţul Ștefan a supravieţuit numai zece zile, murind de aceeași criză (au trebuit să-l extragă prematur – cântărea 650 de grame – din sânul mamei muribunde). Nu contează că moartea a barat jocul „plătind cu o monedă falsă” (F. Camon). Ea, Carla, a plătit cu generozitate cu o monedă valabilă. Așa cum văduva săracă a dat, nu prisosul, ci tot ce avea, tot ce avea pentru a trăi”: însăși viaţa. Gestul său rămâne cu atât mai frumos cu cât în aparenţă inutil (savanţii obișnuiţi au dat sentinţa cu gravitate că nu merita). A câștigat pariul imposibil, în ciuda falimentului. Ceea ce ne miră mai mult este faptul că sacrificiul femeii a fost săvârșit cu cea mai absolută naturaleţe și seninătate. Ca și cum ar fi fost lucrul cel mai normal din această lume. Gestul său a fost un eroism fără coroană și fără lauri și diplome. Semn al unei iubiri care ne împinge până la eroism în tăcere, sărăcie, și în viaţa zilnică. Fără strigăte, fără reflectoarele publicităţii. Cea a Carlei a fost o poezie fără retorică, încât pare proză. Și este mai uimitoare înregistrarea reacţiilor altor femei din ţara sa, pentru care gestul Carlei Ardenghi Levati nu este un fapt excepţional, ci intră în logica iubirii. Are dreptate scriitorul Giovanni Testori, când observă că aceasta este „lumea creștină de la însăși esenţa care o compune”. Creștinismul lor este „simplu, dulce și dur tot odată”. Pentru a încheia: „Este Biserica bogată, speculantă, și este Biserica săracă, care suferă, Biserica Crucii”. Avem toţi nevoie de torţele curate ale Carlei și ale soţului ei Valerio, dulgher, pentru a stinge torţele multor nătărăi care împrăștie docrini și sfaturi și ameninţări din înălţimea treptei lor (microfon sau catedră). Și care nu ezită să ţipe, și uneori recurg chiar la un limbaj dispreţuitor, la insulte, pentru a apăra nu se știe bine ce, nu desigur Evanghelia. Și ploaia nu a încetat încă

A ploat cu bani mărunţi, din acea zi, în tezaurul Bisericii. Toţi fără zgomot, neobservaţi, neînregistraţi. Și ploaia benefică nu dă semne de încetare. Mama mea a continuat în toată viaţa să lase să cadă bănuţi. Nu a vărsat opt dintr-o mie (atunci nu se folosea). Deoarece nu se lucra cu procentaje și calcule, pentru a fi sigură că este pe drumul cel drept dădea tot ce avea. Surorile dela Casa „mea” pentru bătrâni, în fiecare zi, cheltuiesc doi bani de delicateţe, de slujire umilă, de gingășie, anulând cu parfumul dăruirii lor zilnice alte mirosuri care ar ofensa nările delicate ale acelor maeștri care nu lipsesc de la o dezbatere (în Evanghelia lui Marcu, controversele s-au ţinut într-o singură zi; evident cineva nu a fost informat că ziua a luat sfârșit, și continuă neînfricat). Un prieten de al meu medic dintr-un sat nu prea departe de cel al lui Carla, cheltuiește doi bănuţi de timp (adică tot ce are, inclusiv vacanţele), de pasiune, de profesionalism, pentru bolnavii săi. Nu are prea multă familiaritate cu banul, în compensaţie reușește să dea și să se dăruiască fără cruţare. Aceștia, și atâţia alţii, constituie Biserica modestiei, a angajării tăcute, a sacrificiului ascuns. Sunt Biserica seriozităţii, care se opune multor personaje care se iau prea mult în serios și pretind că iau în serios bufoneriile lor. Sunt Biserica discreţiei și a pudorii, care se opune atâtor structuri nesigure și care scârţie. Graţie lor, se restabilește echilibrul, conturile se măresc, mai mult bilanţul este activ, chiar dacă ceilalţi își închipuie că cifrele lor sunt grase „în aparenţă” pentru a alimenta tezaurul. Când am însoţit-o pe mama mea la cimitir, era târgul în sat. Mergând de-a lungul pieţii, natural s-au oprit alergările. Le-am considerat ca un omagiu datorat unei truditoare din umbră, care a considerat mereu creștinismul ca pe un lucru serios. În fond, chiar și noi suntem prezenţi, cu discipolii lui Isus, sub acoperișul Templului, unde se desfășoară o procesiune interminabilă de „văduve” care merg să verse obolul lor neînsemnat, „nimicul” lor, care însă este totul. Poate se rușinează puţin, așa cum s-a rușinat prima din șir.

Nu spun că ar fi oportun să ne descoperim capul. Dimpotrivă ar fi bine să tragem pălăria pe ochi, și chiar mai jos, pentru a ascunde roșeaţa. Despăgubirea daunelor În sfârșit cineva a prevăzut despăgubirea daunelor. Vreau să spun cele provocate, cu o zi înainte, de Isus când a deranjat desfășurarea negoţului în Templu. Datoria acum este achitată. Cu cele două monede (lepta) ale văduvei. Mai mult, conturile se întorc net în avantajul tazaurului sanctuarului. Poate, însă, administratorii nu observă aceste lucruri. Ei au învăţat numai să numere. A înţelege valoarea unei acţiuni este o altă treabă. A se pune la mijloc Fragmentul din Scrisoarea către Evrei (lectura a doua) îl prezintă pe Cristos care „nu a intrat într-un sanctuar făcut de mâinile omului… ci chiar în cer, ca să se prezinte acum în faţa lui Dumnezeu în favoarea noastră…” Este subliniată acţiunea de mijlocitor. A mijloci înseamnă a se interpune, a se pune la mijloc. Cristos mijlocește în favoarea noastră întrucât pune între noi și Dumnezeu Crucea prprie. Este permis să ne gândim că, împreună cu El, atâtea alte persoane – ca acelea la care ne-am referit – se pun la mijloc, nu cu proclamaţii sau acuze, ci cu crucea proprie. În avantajul tuturor.

Duminica a 33-a de perste an

PĂMÂNTUL NU VA FI DISTRUS: ADICĂ, DUMNEZEU ASIGURĂ UN VIITOR

PREZENTULUI NOSTRU

Daniel 12, 3 Evrei 10, 11-14.18

Marcu 13, 24-32

Preotului îi este teamă de sfârșitul lumii Încercaţi să vă puneţi în sutana (se folosește încă) sărmanului preot. Pentru el „va fi un timp de groază”. Și este acela, precis, care coincide cu sfârșitul anului liturgic, atunci când este constrâns să comenteze discursul despre „sfârșitul timpurilor”. Până și exegeţii cei mai docţi arată o încurcătură evidentă în faţa acestei pagini inaccesibile. Cei mai experimentaţi fac pași nesiguri pe acest teren înșelător. Cineva admite, cu onestitate, că este unul din textele cele mai de neînţeles ale Noului Testament. Să ne închipuim predicatorul care nu a făcut studii specifice despre acestă temă, și nu este la curent cu limbajul apocaliptic, cu cel cifrat al escatologiei, și cu un tot arsenal simbolic hotărât misterios. Și apoi trebuie să distingă cu acurateţe între: - ceea ce provine direct de la Isus - intervenţia evanghelistului -partea avută de comunitatea primitivă. Cine se pricepe mai mult? Cum să prezinţi oamenilor un mesaj așa de complicat? Și, mai ales, cum s-o faci interesantă? Sărmanul preot este onest, nu aparţine unei categorii a celor docţi „tutologi” care reușesc mereu să explice altora ceea ce n-au înţeles ei. De ce se stinge soarele Sărmanul preot, recurgând la un oarecare ajutor biblic, încearcă mai întâi să clarifice puţin ideile.

Stabilește, înainte de toate, că este vorba de parusia, care înseamnă, literal, prezenţa, sau și venirea. Un termen care este folosit pentru a indica reîntoarcerea lui Isus la sfârșitul timpurilor. Descoperă ușor că indicaţiile cronologice sunt mai degrabă vagi („În acele zile…”) și bănuiește deci că intervenţiile divine nu sunt niciodată databile. De altfel este informat că imaginile de contur alese pentru a ilustra Venirea, sunt cele caracteristice tradiţiei profetice, unde manifestarea lui Dumnezeu este mereu semnalată de răsturnări cosmice excepţionale. Cu ajutorul unei „Concordanţe”, găsește referirile oportune: „Stelele cerului… nu-și vor mai da lumina; și soarele se va întuneca la apriţia sa și luna nu va mai răspândi lumina sa” (Is 13, 10), „Cerurile se vor închide ca o carte, toate stelele vor cădea…” (Is 34, 4). Un comentator notează că pare că se întoarce înapoi, la relatarea creaţiei. Cerul, stelele, luna, lumina… Dar ceea ce vine acum, într-un anumit sens, este contrarul creaţiei. Astrele au terminat serviciul lor, pot să se stingă, de acum lumina vine dintr-un alt izvor. Oamenii vor avea posibilitatea de „a vedea” graţie luminii care emană direct de la Fiul omului. Nu mai este nici o posibilitate de înșelare, minciuna nu mai are loc. Aceasta este o lumină care elimină orice zonă de obscuritate, orice posibilitate de îndoială. Din partea sa, preotul nepregătit nu se obosește de a aborda apariţia Fiului omului „pe nori cu mare putere și glorie” descrisă de Evanghelie, prin viziunea lui Daniel din prima lectură. Un alt exeget îl constrânge să ia act că se vorbește de „adunarea” celor aleși – recrutaţi din orice colţ al pământului -, fără a ocoli soarta care îi așteaptă pe cei răi. Și aici este atins de un gând rău: unii aleși s-ar simţi păgubiţi de o felie consistentă de fericire, care pentru ei ar consta ca să asiste la condamnarea celor răi. Ar avea impresia că, lipsind de la acel spectacol atât de râvnit, răsplata ar fi incompletă… La sfârșit, însă, preotul, descurajat, va repune în dulapuri textele specialiștilor (printre altele destul de costisitoare). Nu vrea să meargă să recite, în faţa oamenilor săi, o lecţie prost învăţată. Cei mai deștepţi și-ar da seama că nu este o făină de la moara sa modestă. Și ceilalţi se

vor plictisi de moarte, care nu este precis efectul dorit pentru o predică, chiar dacă eforturile unor confraţi ai săi, cu un procent cultural mai înalt, par să meargă în această direcţie. A hotărât că va vorbi credincioșilor mai mult sau mai puţin astfel. Evanghlia nu oferă horoscoape Dragi parohieni, astăzi predica va fi mai scurtă ca de obicei, și cred că nu veţi regreta. Nu pentrui că mă simt indispus. Dacă trebuie să vorbesc de indispoziţie, aceasta ar privi mai degrabă creerul meu care, în ciuda eforturilor, nu a reușit să asimileze semnificaţia discursului ţinut de Isus la Ierusalim, cu puţin înainte de a marge la moarte, și care se referă la sfârșitul timpurilor, o temă care – am motiv să reţin – nu nu are un alt indiciu de satisfacţie. Nici nu vreau să dilat timpurile recurgând la un truc vechi al avertismentelor, sau la cel mai recent, de prezentare detaliată a unei iniţiative pastorale de încadrat în programarea, etc… Nu. Este tocmai pentru că cultura mea biblică este deficientă. Și această pagină din Evanghelie a pus-o nemilos în evidenţă. Oricum, nu vă gândiţi să vă retrageţi liniștiţi afară. Eu îmi asum partea mea de vină, adică ignoranţa. Dar voi trebuie să le admiteţi pe ale voastre, care sunt și dintr-o rea voinţă. Staţi să mă ascultaţi. Știu că cineva dintre voi a ciulit urchile auzind vorbindu-se despre soare, de lună și de stele. Îi dezamăgesc îndată: aici nu este vorba nici de astrologie, nici de horoscoape, ci de realităţi sigure, chiar dacă imprevizibile cât privește data și modalitatea desfășurării. Nu vă închipuiţi că Evanghelia de astăzi vă poate oferi un fel de calendar al lumii, cu toate sărbătorile înregistrate, inclusiv cea finală, de tipul faimosului almanah „Fratele Ghicitor”. Acel smochin care are numai frunze poate fi văzut numai cu ochii credinţei. Nu vă gândiţi deci să-l găsiţi într-o bună zi, în grădina voastră, împodobit astfel ca să vă semnaleze negreșit data fatidică. M-am întrebat, în aceste zile în timpul cărora am încercat să adun câteva reflexii acceptabile, cum aţi putea contempla pe „Fiul omului venind pe nori”, dacă nu l-am prezentat nici când umbla pe pământul nostru (și are faţa unui sărman oarecare, a unui emigrant, a unui

bătrân, a unui bolnav), când vă adresa Cuvântul său, vă oferea Pâinea sa? Cum vă gândiţi că aș putea marca viaţa voastră cu cuvintele sale care „nu trec”, când urmăriţi toate vorbele care trec în jurul urechilor voastre? Cred în viaţa prezentă „În acel timp… În acele zile…” spun lecturile dificile din această duminică. Dar adevărata problemă, trebuie să admiteţi, este „acest timp”, sunt „aceste zile”. Spuneţi că nu vreţi să auziţi vorbindu-se de „acea zi” fatidică. În realitate nu luaţi în serios „aceste zile”. Le risipiţi, nu le înţelegeţi valoarea. Nu vreţi să vă gândiţi la moarte, și cine îndrăznește să vă facă vreo aluzie este acuzat de prost gust. Eu aș spune, mai degrabă, nu vreţi să vă gândiţi serios la viaţă. De aceea imaginea morţii vă tulbură atât. Da. Astăzi trebuie să vă vorbesc despre viaţa veșnică. Peste puţin timp veţi recita: „Cred… în viaţa veșnică”. De fapt, eu sunt preocupat, nu atât de ce nu credem în viaţa veșnică, dar de ce nu credem destul în viaţa prezentă. Urmând concluziile unor exegeţi ale tradiţiilor religioase populare, credinţa în viaţa de dincolo a predecesorilor noștri se năștea din incapacitatea – sau de-a dreptul din frica – de a trăi deplin aici, acum. Fleacuri, chiar dacă sunt semnate de nume prestigioase. Eu consider că este sigur contrariul. Ei știau să preţuiască viaţa de aici, chiar dacă era îndurerată, hrănită cu polenta (mămăligă) (dar și de credinţă). Unde în schimb prezentul nu înflorește, speranţa în viaţa viitoare devine sterilă, nu dă roade. Viaţa în Împărăţia cerurilor are nevoie de copci pământești. Veșnicia are nevoie de ancore în ziua de astăzi. Dragii mei, v-aș putea cita cuvintele unui teolog contemporan, cu un nume imposibil: „Viaţa veșnică are de a face cu calitatea iubirii vieţii noatre pământești, aici și acum”.

Lumina lui Dumnezeu va străluci pe lumea cealaltă, în locul soarelui și al lunii și al stelelor. Dar cred că poate să ardă deja în acestă lume cu uleiul vieţii noastre. Trebuie să ajungem încărcaţi pe celălat mal Băgaţi-vă bine în cap: pământul nu va fi distrus. Avem posibilitatea, cel puţin, de a duce cu noi, nu numai persoanele dragi, dar și atâtea lucruri preţioase și iubite. Tot ceea ce este frumos, bun, sfânt și am făcut să crească pe pământul nostru, chiar stropindu-le din belșug cu lacrimi, se va salva la sfârșitul lumii. Credinţa și speranţa ne asigură că Dumnezeu „dăruiește în viitor” prezentul. Trebuie să vedem, însă, dacă ne încredem cu adevărat în Dumnezeu, sau dacă preferăm să ne încredem în noi. Putem să susţinem că suntem mai siguri de Dumnezeu decât de noi? Nu știu dacă aţi prins semnificaţia acelei expresii din Psalmul 15. „În mâinile tale este viaţa mea”. Suntem convinși cu adevărat că Dumnezeu este absolut vrednic de încredere? Aș vrea să vă citesc, în concluzie, o pagină din acel teolog cu nume imposibil: „Viaţa veșnică este în același timp dar și datorie. Ni se întâmplă ca pruncilor. Când eram mici, primeam bani de la mama noastră pentru a cumpăra ceva pentru sărbătoare. Apoi veneam cu un dar mic pe care îl cumpăram cu banul mamei și pe care în același timp îl murdăream și îl desfăceam. Un dar cu care mama natural nu știa ce să facă. Și totuși ea se arăta mulţumită pentru cadoul nostru enorm. Așa se întâmplă și nouă adulţilor care ne numim creștini: „Iubirea lui Dumnezeu, s-a revărsat în inimile noastre prin Duhul care ne-a fost dăruit” (Rm 5, 5). La urma urmelor dăruim lui Dumnezeu în și prin Cristos acest dar: de tuis donis ac datis spunea vechiul canon euharistic. Dar de abia că vine acest dar în mâinile omului, este desfăcut și mototolit. Dacă îl surprindem pe aproapele nostru, chiar și numai cu o inimă sinceră, fie chiar șchiopătând, și mergem cu el, chiar dacă este necesar prin valurile Mării Roșii, pentru a-l duce în siguranţă pe celălalt mal, și

chiar dacă apoi pe celălal mal cădem…, cădem în mâinile lui Dumnezeu: viaţa veșnică”. Atunci, dragii mei, suntem dispuși să facem să treacă pe celălalt mal darurile cele mai frumoase pe care le-am primit? Suntem dispuși să salvăm lucrurile, având inima noastră deja „dincolo de lucruri?

Ultima duminică de peste an

DOMNIA LUI CRISTOS: CINE, UNDE, CUM, CÂND

Daniel 7, 13-14

Apocalips 1, 5-8 Ioan 18, 33-37

Între spiritualism și și spiritul pământesc „Împărăţia mea nu este din această lume”, declară categoric Isus în faţa lui Pilat. Atunci când Satana, în deșert, i-a prezentat pe un fel de platou simbolic „toate împărăţiile lumii”, cu puterea și gloria ei (Lc 4, 5-6), Isus nu a luat în consideraţie oferta, mai mult a respins-o ca pe o ispită. Mă îndoiesc, totuși, că unii creștini ar fi considerat, dimpotrivă, ca o inspiraţie, o ocazie de a nu pierde, o posibilitate nemaiauzită de fructificat. Desigur, împărăţia este prezentă, fie chiar sub o formă încă nedesăvârșită, în această lume. Însă nu este din această lume. Toate echivocurile, de semn opus, se nasc atunci când se neglijează această distincţie, care nu este o simplă nuanţare de limbaj, ci sapă un abis între cele două concepţii distincte despre împărăţie: una spirituală, și cealată „pământească”, sau temporală, oscilând între o evadare mistică și eficientism, teama de a se contamina cu realitatea pământească și afacerismul cel mai dezinvolt, fuga de angajare concretă și delirul atotputerniciei, neutralitatea ascetică și implicarea politică cea mai lipsită de prejudecăţi. Pentru a disipa aceste echivocuri care revin mereu, consider că ne este permisă stabilirea unor puncte fixe. Două materii care nu există: geografia și istoria împărăţiei Înainte de toate, nu este posibilă schiţarea unei hărţi, de a trasa o geografie a împărăţiei, nici aproximativă. Pentru că nimeni nu este în stare de a fixa întinderea și graniţele, chiar și provizorii.

Graniţele împărăţiei, totuși, nu coincid desigur cu cele ale Bisericii vizibile, ci sunt mult mai vaste și surprinzătoare, pe lângă faptul că sunt schimbătoare în continuare. Mai mult decât despre graniţe s-ar putea vorbi de orizonturi. Și orizonturile apar mereu uimitoare. De altfel, se poate scrie o istorie a Bisericii, nu desigur cea a împărăţiei (nu Biserica, ci Cristos Rege este Domnul istoriei!). Tocmai pentru că evenimentele, ţesătura faptelor, elementele determinante, acţiunile decisive, nu apar nici pe câmpurile de bătălie, nici pe pieţe, și nici în Palate și oficii speciale, dar au ca „loc” privilegiat inima omului, protagonista harului. Nu s-a spus că acelea care sunt considerate pagini glorioase, în cheie lumească, sunt într-adevăr în perspectiva împărăţiei. Nu trebuie să confundăm bunurile noastre cu „recolta” din hambarele împărăţiei. Cronicari sau istorici care folosesc cu dezinvoltură termeni ca „date memorabile”, „cuceriri” sau „dezastre”, „umiliri”, „succese”, „date memorabile”, „zile triste”, nu dau cont desigur despre dezvoltarea cauzei împărăţiei. Realitatea profundă ar putea fi de-a dreptul semnul opus. O operaţie imposibilă: recensământul În sfârșit, nimeni nu este autorizat să facă recensământul locuitorilor împărăţiei, să elibereze pașapoarte, să stabilească cine este afară și cine stă înăuntru. Împărăţia lui Dumnezeu nu este o problemă de registre, cifre, cantităţi, statistici și nici bilanţuri. Ar fi bine de amintit că, după Exil, Jahweh a voit să fie Regele unui „rest mic” a lui Israel. Isus însuși, în faţa lui Pilat, nu a fost în stare să prezinte o mare suită. Și chiar și pentru viitor nu a prevăzut mulţimi oceanice: „Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatălui vostru i-a plăcut să vă dea împărăţia sa” (Lc 12,32). Să admitem posibilitatea unei contabilităţi, acesta este treaba lui Dumnezeu, nu evidenţieri, cercetări și date umane. Este imposibil ca un computer, oricât de sofisticat, să găsească așezarea justă pentru un sfânt, chiar anonim, capabil de a dezvolta

programe, să arunce în aer echilibrele, și să redimensioneze toate numerele. Dacă graniţele împărăţiei sunt de nebănuit, clienţii săi trebuie consideraţi imprevizibili. Așteptaţi, chiar dacă nu sunt de înregistrat. Până și separarea neghinei este amânată până la secerișul final. Isus stabilește că anumite operaţiuni delicate trebuie amânate la sfârșitul lumii, și să fie încredinţate îngerilor săi, „care vor culege din împărăţia sa toate scandalurile și pe făcătorii de nelegiuiri” (Mt 13, 41). Semnele de produs Între profeţi, Isaia (61, 1-6) anuţase venirea împărăţiei tratând astfel figura celui trimis. Este vorba de o însărcinare de a da vești bune celor săraci, să vindece rănile inimilor „sfâșiate”, să aducă un mesaj de eliberare, să mângâie pe cei întristaţi, să dea tuturor celor dispreţuiţi „o coroană în loc de cenușă”, să intoneze „un cântec de laudă” celor care au voia și motivul de a plânge. Și Isus, pentru a arăta în chip concret că împărăţia a ajuns prin persoana sa, aduce ca probe de netăgăduit minunile săvârșite în favoarea nenorociţilor, bolnavilor, suferinzilor de orice fel (Mt 11,5). Isus nu a oferit o definiţie a „Domniei regale a lui Dumnezeu”. În practică, în schimb, Domnia lui Dumnezeu devine vizibilă prin intermediul vindecărilor, alungarea diavolilor, restabilirea comuniunii cu cei păcătoși, și diferite semne de eliberare. Creștinul, însă, nu se poate dispensa de producerea acelorași semne care lasă să se întrevadă preznţa împărăţiei pe pământ. Este dăruirea plină de iubire faţă de aproapele, în special faţă de cei mai părăsiţi, care constituie proba decisivă în favoarea împărăţiei. Nu este vorba de a afișa semne măreţe sau glorioase. Mai degrabă: „utile”. Utile pentru ultimii de pe pământ, pentru cei respinși, și deci utile (sai cel puţin care să nu încurce) pentru cauza împărăţiei. A bănui Și, apropo de semne. Anumite măreţii și realizări umane epuizează deja în sine semnificaţia lor. Nu ne trimit la un sens superior.

Transpunerea pe un alt plan nu poate avea loc, pentru că este determinat ca un „bloc” Importanţa, prestigiul, puterea („suntem o forţă cu care trebuie să se facă conturile”, se aude anunţată cu mândrie în anumite sectoare ale creștinismului de astăzi, ca și cum am fi în faţa noii kerigma!), de a fi influenţi pe plan uman, manevrarea capitalurilor, condiţionarea legilor, prezentarea operelor colosale, nu sunt semne – nici nu pot deveni niciodată, spre necazul tuturor intenţiilor bune proclamate – de celelalte lucruri importante, ale singurului lucru necesar. Nu lasă să se întrevadă realitatea superioară. Mai mult o ascund. Sunt semne care se epuizează în sine, se referă la sine și gata. Devin, mai mult, opacitate, scandal, diafragmă, piedică de a observa altceva. Este echivocul multor instituţii religioase. Ne înșelăm că, impunându-ne atenţiei, având o greutate determinantă pe plan temporal, vorbind despre sine, fiind ţinuţi la mare preţ dintr-un punct de vedere economic, cantitativ, de putere, de diplomaţie, de cultură, s-ar oferi un serviciu pentru creșterea împărăţiei. Și nu se observă că devenim de neglijat, în acea perspectivă, tocmai pentru că suntem excesiv de aparenţi. Prea „vizibili” pentru a fi un semn și chemare către invizibil. Muţi, pentru că suntem excesiv de zgomotoși. Nu este nimic de spus, pentru că se vorbește în continuare și se fabrică documente și declaraţii în jet continuu. Greutatea, măreţia, forţa, constituie o piedică pentru împărăţie. Numai micimea are o posibilitate. Un semn prea zgomotos sfârșește în plictiseală. Oricum, devine lipsit de semnificaţie, când nu este supărător. Un semn ar trebui pur și simplu „să ne dea de bănuit” altceva. Nu un punct de exclamare, ci de întrebare. Trebuie să fim „ușori”, delicaţi, pentru a intra în realitatea umană, pentru a atinge, fără a profana, „inimile rănite”. Semnul care chiar nu se poate elimina Și rămâne semnul de neînlocuit: cel reprezentat de Crucea lui Cristos.

În centrul împărăţiei a fost plantată, o dată pentru totdeauna, Crucea, expresia iubirii fidele și de solidaritate cu toate victimele. A vorbi despre putere și forţă, pentru creștin, înseamnă obligatoriu să se refere exclusiv la puterea Crucii și la forţa iubirii. Puterea, chiar dacă se folosește ca paravan sau ca ornament, constituie negarea Crucii lui Cristos. Logica sa, într-adevătr, este opusă celei a iubirii. Un anumit stil și jargon birocratic, curial sau managerial, așa cum se poate vedea și în anumite instituţii religioase, se așează la antipozi faţă de exigenţele împărăţiei, care în Evanghlie nu sunt prezentate niciodată – nici pentru varietatea imaginilor – așa cum este o administraţie sau un birou sau o sală de reuniuni. Așa și împărăţia nu are nimic de a face cu anumite atitudini „mușchiulare” adoptate de presupușii campioni ai credinţei, care afișează feţe încruntate – fie chiar din motive religioase, de ortodoxie, fie doctrinală sau morală – își îngroașă vocea, practică o apologetică agresivă care nu dispreţuiește recurgerea la injurie și la linșajul moral al dușmanilor, identificaţi de atâtea ori chiar și printre fraţii de credinţă. Sunt atâtea sfâșieri în lume, prea multe răni în trupul oamenilor. Trebuie să ne convingem că devine prezentă împărăţia chiar împărţind o mângâiere din partea lui Dumnezeu, așa cum a făcut Regele nostru, asupra unei omeniri îndurerate. Nu bătând cu pumnii în masă se transmite acea mângâiere celui care este lovit pentru o oarecare lovitură încasată de la viaţă și de la semenii săi. Și mâinile nu sunt prevăzute cu ghiarele cele mai potrivite pentru a purta acel mesaj de gingășie unei lumi ameninţate de dezumanizare… În această perspectivă a Crucii, ne referim și la limbă. Vocabularul cel mai adaptat pentru a exprima angajarea pentru împărăţie nu poate fi copiat după cel militar: bătălii, sfidări, victorii, cuceriri, adversari, aliaţi, arme, declaraţii de război, înfruntări, buletine triumfalistice și mai departe canonadă sau alarmă… Trebuie în schimb să adoptăm un limbaj mai puţin exaltant, mult mai degrabă aspru, din lumea muncii. Un limbaj în care este vorba mai

mult de mâini decât de gură, mai mult de o respiraţie scurtă decât de aplauze. Muncă, oboseală, sacrificii, spatele încovoiat decât pieptul afară pentru a afișa onoruri; răbdare, așteptare, căutare… Și roadele care vor veni în anotimpurile stabilite de calendarul lui Dumnezeu, și care se vor sfârși în hambarele sale și nu pe standurile noastre pretnţioase. Contribuţia mea pentru împărăţie Pentru a coborâ pe un plan concret, să încercăm să ne întrebăm asupra semnificaţiei cererii din Tatăl nostru: „Vie împărăţia ta”. Care este aportul pe care îl pot da personal pentru venirea împărăţiei? Mă limitez să indic unele posibilităţi: - Împărăţia se dilată totdeauna când contribuim la căderea barierelor care divid oamenii între ei, înving prejudecăţile, mă preocup de eliminarea nedreptăţilor și a discriminărilor.

- Terenul cel mai propice pentru împărăţie este cel care este desţelenit cu iubire, iertare, pace, blândeţe.

- Trebuie să fiu un „pasionat” al împărăţiei, nu un fanatic. Cauza împărăţiei, într-adevăr trebuie să se teamă nu atât de latura așa-zișilor dușmani, cât de cea a fanatismului, de regulă legată de intoleranţă și de aroganţă.

În sfârșit, nici apatici nici exaltaţi. Nici leneși nici agitaţi. - „Vie împărăţia ta…” Încearcă să faci o pauză prelungită. Imaginează-ţi că Dumnezeu îţi răspunde: - Ai putea să începi de la tine, între timp. Numai să fii de acord să-mi pui la dispoziţie terenul inimii tale pentru experiment. - În faţa unei asemenea ascultări imediate a cererii, nu te simţi, din întâmplare, încurcat?

SĂRBĂTORI ȘI SOLEMNITĂŢI

8 decembrie – Solemnitatea Neprihănitei Zămisliri a Sf. Maria

ESTE NUMAI „VINA” LUI Dumnezeu

Geneza 3, 9-15.20 Efeseni 1, 36.11-12

Luca 1, 26-38

De partea misterului Orice sărbătoare a Maicii Domnului ne conduce în mod necesar la mister. Nu este vorba de a explica, demonstra, și nici de a povesti – este atât de puţin de povestit din viaţa Mariei de la Nazaret – cât mai degrabă de contemplat. „Am contemplat, o Dumnezeule, minunile iubirii tale”, scandează refrenul din Psalmul responzorial. A contempla înseamnă a citi ceea ce nu este scris, a observa ceea ce este invizibil, a asculta cuvântul în tăcere, a frecventa o altă lume, a se lăsa cuprinși de o obscuritate luminoasă. Nu este vorba de a înţelege, ci de a adora. Este necesar să intuim, în loc să vedem. Uimirea este mai importantă decât demonstraţiile. Când cineva a contemplat, renunţă la pretenţia de a descrie, informa, instrui, argumenta, aducerea de probe raţionale. Se mulţumește cu transmiterea unei bănuieli, aprinderea unei scântei de dorinţă, întrevederea a ceva, deschiderea fisurilor. Cel contemplativ poartă asupra sa „pete de lumină”. Are un limbaj aluziv, alcătuit din bâlbâieli în loc de discursuri. Neavând posibilitatea de a spune, cel contemplativ transmite semnale. A explora misterul este diferit de analizarea, de a face inventarul, de a cuceri. Cu cât cineva se aventurează mai mult în acel teritoriu, cu atât mai mult se găsește „dezorientat”. Nici o siguranţă afișată, nici o familiaritate dezinvoltă. Cineva progresează… mergând înapoi.

Se apropie… stând la distanţă. Vede… închizând ochii. Nu intră în atotputrnicie, dar acceptă să fie introdus puţin câte puţin. Nu atacă – nici cu atât mai puţin nu jefuiește – misterul. Îl atinge. Semnele de recunoaștere ale celui contemplativ sunt pudoarea,discreţia, respectul, măsura, și nu pretenţia de a se arăta ca unul care domină situaţia. Contemplativul tinde să dispară, să se ascundă, și nu să apară, să se afișeze. El nu are nimic de învăţat. Cel mult îţi pune în inimă dorinţa de a intreprinde calea spre izvor. Cine contemplă, face experienţe care nu se mai repetă, și deci nu se prezintă niciodată ca un „expert”. În loc să fie un ghid, este un „provocator”, unul care chiamă – și împinge – afară. Pentru a contempla trebuie să renunţăm la curiozitate și să ne lăsăm cuprinși de infinit. Nu se contemplă pentru a mări știinţa proprie, ci pentru a o pune în discuţie, până la pierderea ei. Cine se apropiue de Dumnezeu trebuie să fie dispus să nu se mai regăsească, să nu se mai recunoască. Altceva decât „regăsirea de sine”, după o formulă care apare des astăzi… „Vai mie! Sunt un om pierdut”, exclamă Isaia. Calea contemplaţiei este o cale care nu are întoarcere. Sunt tăiate punţile, șterse semnele, dispar urmele. Nu este permisă recuperarea a nimic din ceea ce am lăsat la spate. Nu ne este dată posibilitatea – nici cu atât mai puţin timpul – de a clasifica și sitematiza descoperirile. De altă parte, contemplativul nu face descoperiri. Acceptă să se4 lase surprins în continuare. Și este mereu atras „în altă parte”. Când Dumnezeu face pregătirile… Cadrul liturgic al sărbătorii Neprihănitei este semnificativ cel al Adventului. Așteptare, pregătire, primire. Fiind vorba de venirea pe pământ a propriului Fiu, Dumnezeu însuși se obnligă personal cu pregătirile. Ca și cum nu ar avea încredere în

oameni. Și are dreptate. Într-adevăr, când este vorba de a primi un mare personaj, noi ne gândim imediat la palatul în care să-i oferim ospitalitate, la scena grandioasă de pregătit, balconul la care „va apare”, la itinerariul studiat în amănunţime pe care va trebui să-l urmeze. Dumnezeu nu se preocupă deloc de acest tip de pregătiri. O casă ca altele – și chiar un staul – poate să meargă bine. Calea va fi aceea parcursă de oamenii săraci obligaţi să se prezinte pentru un recensământ. Cât privește invitaţiile , vor fi înmânate de îngeri unor indivizi selecţionaţi riguros: cei daţi la o parte, cei care nu au drepturi, cei care nu se așteaptă, oameni fără nume. Atunci când vor sosi, pe neașteptate, unele personaje importante, se vor îngenunchia fără ca nimeni să se precipite să întindă un covor. Chiar pentru că „în acel loc unde se găsește copilul” (Mt 2,9) nu se găsesc covoare. Dumnezeu, mai degrabă, a „pregătit” o persoană. Și aici… nu s-a uitat la cheltuieli. A „cheltuit” în chip divin. Pe El nu-l interesează deloc fastul extern. Dar se arată foarte exigent – cum numai Dumnezeu poate fi – în privinţa ospitalităţii interioare. Pregătirile, în această privinţă, nu au durat puţine zile. Tatăl s-a îngrijit de ele din toată veșnicia. Maria din Nazaret a fost „pregătită” chiar înainte de naștere. Când Dumnezeu caută „o locuinţă demnă” (rugăciunea de la Liturghie) pune ochii pe Maria din Nazaret. Și o „împodobește” cu lux, cu colaborarea celei interesate, fără ca nimic să nu se observe în exterior. Pregătirile trebuie să rămână secrete. Fiul, astfel, va găsi loc în sânul unei femei necontaminate, neatinsă niciodată de pata păcatului, nici atinsă de umbra răului. Cuvântul se va naște, nu numai în tăcere, dar și dintr-o creatură a tăcerii. Maria, ca mireasă, a avut ozestre modestă. Dar ca Mamă a primit6 ca zestrebelșugul harului. A fost îmbogăţită, peste orice măsură imaginabilă, de toate darurile cerului. Trusoul său are ceva incredibil.

Neprihănita: iată rezultatul pregătirilor lui Dumnezeu. Iată ce se întâmplă când El ţintește frumuseţea, curăţia, transparenţa propriei „locuinţe de carne”. Numai Fiul va fi introdus în unicul templu construit de mâinile Tatălui și va putea să se bucure de acea splendoare. Un fel de „replică” a Paradisului. Noi, stând în exterior, trebuie să ne mulţumim să ghicim măreţia. Misterul, în acest caz, nu numai că este inaccesibil minţii. Nu este la îndemâna chiar a fanteziei noastre. A cui este vina? Este interesant de notat cum experienţa păcatului provoacă o descărcare a responsabilităţii. Nimeni nu se recunoaște vinovat. Vina este mereu a altuia. Este vina femeii, spune Adam. Este vina șarpelui, se justifică Eva. Este vina… păcatului, protestăm noi. Sau, mai bine, este vina aceluia care un prost gust de a numi încă păcat, în timp ce păcatul nu există, nu este nimic. Biserica, apoi, a avut ideea frumoasă de a inventa, în Catehismul său, de-a dreptul păcate „inedite”. Dar chiar dacă îmbrăcat în haine noi, păcatul nu este luat în serios de societatea noastră civilizată. Noi am înaintat în anul două mii, și nicidecum nu ne pot târâ înapoi aceste obstacole ale trecutului, aceste reziduri ale unei mentalităţi depășite. Fiind vorba de experienţa harului, Unicul Vinovat este îndată găsit. Maria ar putea afirma, liniștită: - Eu nu sunt deloc. „Vina” este a lui Dumnezeu. - Răsturnând termenii dialogului care a avut loc în grădina Edenului, Maria l-ar putea întreba pe Domnul: - Ce ai făcut? O dată stabilit Responsabilul a toate, Maica Domnului devine o creatură de laudă. Nu va putea decât să-l „preamărească” pe Acela care a săvârșit în ea „lucruri minunate”. …La început era moartea

„…În vederea morţii Lui”, recită rugăciunea de la Liturghia de astăzi. Nașterea Fiului este condiţionată de moartea sa. A fost „răscumpărată” de moartea sa. A fost posibilă crucea. Chiar și Mama, de aceea, este ceea ce este graţie Crucii Fiului. Se naște, pentru a spune așa, din moartea sa. Mai târziu va merge în pelerinaj pe Calvar pentru a vizita locul proprei „nașteri”. Ea, în mod paradoxal, s-a bucurat de moștenirea Fiului, încă înainte de naștere, de-a dreptul în momentul conceperii. Acea minunată catedrală care este Neprihănita, a fost construită cu lemnul preţios al Crucii. Este așa de greu să spui da darului? „…Fie mie după cuvântul tău”. Căte comentarii despre „da”-ul Maicii Domnului. Riscând să uităm „la ce” a spus da Maria din Nazaret. Domnul nu a prezentat, prin înger, un program de semnat, o listă de lucruri de făcut. Da-ul Fecioarei nu înseamnă „sunt dispusă să împlinesc ordinele”, ci „sunt gata să primesc”, „mă angajez să primesc oferta senzaţională”. Maria a spus da darului. A fost docilă, în sensul că a deschis, mai mult a deschis larg ușa, I-a permis să lucreze, nu a împiedicat acţiunea Spiritului Eu bănuiesc că noi ne temem mai mult de darurile lui Dumnezeu decât de exigenţele sale. Ne arătăm mai dispuși să facem decât să-L lăsăm pe El să facă. Preferăm să ne mișcăm, să ne agităm noi, în loc să consimţim ca El să acţioneze liber și din belșug cum vrea El. Mizăm mai mult pe acţiunile noastre decât pe minunile Sale. Cel puţin ne precipităm, ieșim. Dar greu Îi dăm posibilitatea de a intra. Ne arătăm mereu ocupaţi, obosiţi, chiar din cauza Lui. Și opunem o rezistenţă tenace atunci când este vorba de a-L lăsa să se ocupe, să devină terenul unei ocupaţii totale și exclusive dei partea Sa.

Da. Observăm riscul de a primi, ne apărăm de pericolul de a-L lăsa să ne dea”. Uneori reușim să întrebăm: - Ce vrei de la mine? Ce trebuie să fac? Cu greu spunem: - Doamne, ce vrei să faci din mine? Vreau să fiu generos cu Tine, astăzi: accept să te las să-mi dai tot ceea ce dorești. Îţi asigur, oricum, deplină libertate de acţiune în mine. Cine știe dacă reușim vreodată să intrăm în dimensiunea unui creștinism „receptiv” mai mult decât „activ”, de har mai mult decât de cucerure, de uimire mai mult decât de calcul, de mulţumire mai mult decât de cifre. Mria este desigur Cea care nu s-a temut să deschidă ușa. Nu a ezitat să primească totul. Nu a zis „fac”, ci „facă-se…” A acceptat să se minuneze,să admire. Ceea ce este cu totul diferit de a sta să privești. Cine poate „să reia” harul? Cine poate să spună și să descrie ce se întâmplă în secretul unei persoane atunci când, ca în cazul Mariei, consimte la iniţiativa Sa? Este posibil să povestim păcatul. Și Geneza o face, fie chiar și cu un limbaj simbolic. Cine merge, ca Eva, la școala șarpelui, urmează un text banal, stupid, repetat, mai mult sau mai puţin același în scurgerea mileniilor. Dar melodia pe care Dumnezeu o face să răsune între pereţii unei inimi receptive, ca ceea a Mariei, nu poate fi consemnată nici unei partituri precise, definite o dată pentru totdeauna. Și variaţiile sunt infinite. La școala lui Dumnezeu, cineva nu a învăţat partitura. Și p entru că nu este nici o partitură de recitat. Trebuie, mai degrabă, să ne punem din când în când în ascultare, pentru a înţelege sugestiile Spiritului imprevizibil și „improvizator”. Nici o telecameră, oricât de puternică și indiscretă, nu va reuși vreodată să prindă ceea ce se întâmplă într-un individ care se decide să

nu fie complice cu păcatul, să reziste răului, să nu cedeze ispitei, să facă un pic de curăţenie în avantajul tuturor. Evenimentele decisive nu „apar”, nu sunt înregistrate în exterior. La început era viitorul… O ultimă observaţie, luată din sărbătoarea de astăzi. Psihanaliza vrea să ne convingă că noi suntem condiţionaţi iremediabil de trecutul nostru. Că viitorul nostru este decis de ceea ce avem în spate, și că s-a sedimentat în inconștient. Neprihănita demonstrează, dimpotrivă, că suntem condiţionaţi de viitorul nostru. Numai viitorul, numai ceea ce putem să fim, dă un sens acţiunilor noastre, comportamentelor noastre. Fiecare dintre noi este „însemnat” iremediabil de viitor, de ceea ce decide să fie. Eu nu sunt ceea ce sunt (sau ce am fost). Dar ceea ce pot să fiu. Da. Începutul este viitorul. Pitești, 28 iulie 2007.