MĂ

RT

UR

IEM

ĂR

TU

RIE

Septembrie 2016 CUVÂNTUL ADEVĂRULUI 1122 CUVÂNTUL ADEVĂRULUI Septembrie - Octombrie 2016

n toamna anului 1976 s-a întâmplat ceva

Îcare mi-a schimbat toate planurile deviitor ca vânzător de case prefabricate.

Într-o vineri seara, un pastor din Bulgaria a vizitat biserica noastră și ne-a împărtășit despre anii pe care i-a petrecut în închisoare, apoi s-a făcut o colectă ca să poată tipări biblii.

Când am auzit anunțul mi s-a părut intere-sant și am decis să merg să-i ascult mărturia. Imediat am fost captivat de charisma sa puter-nică și de mărturia sa personală. Inima mea a fost profund mișcată.

Când a vorbit despre cei peste 13 ani petre-cuți în închisorile din Bulgaria și de tot ce a trebuit să îndure, am auzit dintr-odată că-mi vorbește Domnul. Era foarte puternic mesajul. Deasupra lui, am văzut scris cu litere ca de foc următorul mesaj: „Aceasta este misiunea ta. De astăzi te chem la consacrare deplină pentru lucrarea Mea între copiii Mei din lumea comu-nistă.”

După slujbă, am avut privilegiul să-i avem pe fratele din Bulgaria și pe traducătorul lui ca oaspeți în casa noastră. Stând în jurul mesei a continuat să ne spună despre experiențele lui din Bulgaria. Am plâns când i-am auzit poves-tirile. În mintea mea încă vedeam fraza pe care am văzut-o mai devreme în biserică, dar n-am spus nimănui despre asta. Nu i-am spus nici măcar Ullei.

Cu cât trecea timpul deveneam tot mai confuz, căci nu înțelegeam căile lui Dumnezeu în viața mea. La început am crezut că trebuie să termin cu slujba mea ca agent de asigurări, pentru că am simțit că Dumnezeu ne vrea în Tranås. Apoi am simțit cu claritate îndemnul lui Dumnezeu de a începe să vând case prefa-bricate. În plus, tocmai începusem noua slujbă și îmi plăcea foarte mult. Semnasem un contract pe cinci ani cu firma respectivă, întrucât ei mă ajutaseră să încep, prin mai multe moduri, in-clusiv financiar.

Îmi dăduseră și un împrumut ca să-mi cum-păr o mașină mai bună. Urma să plătim credi-tul într-un anumit timp. Mi se părea că totul e un haos. De multe ori mă gândeam că Dumnezeu a încurcat-o rău în felul în care acționează. Oare nu știe ce face?

Cuvintele din partea lui Dumnezeu pe care le-am auzit la slujba la care a participat pastorul bulgar au devenit un semn de aducere-aminte. Oriunde m-aș fi dus și orice aș fi făcut îmi adu-ceam aminte de experiența de la slujba aceea. În ciuda tuturor întrebărilor, când mă gândeam să accept provocarea, orice ar fi însemnat asta, aveam pace.

Săptămânile au trecut și în decembrie am pus deoparte o săptămână pentru rugăciune și post, pentru a afla dacă Dumnezeu e în spatele acestor simțăminte. Chiar I-am cerut lui Dumne-zeu să-mi ia din inimă aceste gânduri. Îmi aduc aminte că mereu am poruncit chemării lui Dumnezeu de a mă dedica pentru lumea comunistă să mă lase, în numele lui Isus. Voiam să fiu sigur că Dumnezeu e în spatele acestor gînduri, căci nu voiam să sfârșesc într-o închisoare sau lagăr comunist. Eram sigur că asta se va întâmpla dacă urmam chemarea de a fi misionar în țările comuniste.

Dar se pare că nimic nu mă putea scăpa. Dimpotrivă, în loc ca acea chemare să se dimi-nueze, simțeam că se întărește, că devine mai clară și mai puternică de fiecare dată când mă rugam.

Când s-a terminat săptămâna de post și ru-găciune aveam în inimă un foc care nu putea fi stins. Simțeam că acea chemare a devenit și mai puternică în inima mea. Am auzit în inima mea o profeție care s-a făcut peste mine când aveamvreo zece ani și care spunea că Dumnezeu măva folosi cu totul în lucrarea Sa.

***

Pe 6 ianuarie 1977, a venit în vizită la noi fiul pastorului din Bulgaria care ne-a vizitat în anul precedent. Eu și Ulla l-am întâmpinat la gara din Tranås. A adus cu el un film, un aparat de proiectat filme și o mulțime de cărți în sue-deză pe care voia să le citesc, precum și reviste pe care să le înmânez la biserici pe unde voi merge. Mi-a spus că ar fi bine dacă aș putea citi revistele înainte de a merge la vreo slujbă. Făcând așa, mi-a zis el, vei avea o înțelegere mai bună a lucrării și a politicii noastre.

După vizita sa m-am apucat să citesc tot ce mi-a adus. Citeam și plângeam. Aceste momenteau devenit în cele din urmă poarta de intrare amea în lucrarea în care sunt implicat și acum.Era însă un lucru care mă înfricoșa. Mă imagi-nam întemnițat într-o țară comunistă și condam-nat pe viață pentru că am intrat în țara lor șim-am întîlnit cu alți creștini. În același timp Îlauzeam pe Domnul vorbindu-mi: „Tu ești unuldintre oamenii pe care i-am ales să fie purtăto-rul lor de cuvânt în lumea occidentală. Deaceea urmează chemarea fără teamă. Spuneun DA din toată inima acestei provocări. Eu,Domnul, te voi lua în brațul Meu și sub grijaMea specială, nu te voi lăsa fără protecție.”

„De aceea, fraților, căutați cu atât mai mult să vă întăriți

chemarea și alegerea voastră; căci, dacă faceți lucrul acesta,

nu veți aluneca niciodată.”

(2 Petru 1.10)

Viața mea - De la derbedeu la misionarViața mea - De la derbedeu la misionar

Extras din volumulcu același titlu,Casa Cărții, Oradea, 2015,O.P. 2, C.P. 30410670 OradeaTel.: 0359-800.761Tel/Fax: 0259-469.057Mobil: 0728-874.975info@ecasacartii.ro

VIA

ȚĂ

CR

EȘ

TIN

ĂV

IAȚ

Ă C

RE

ȘT

INĂ

pe cât au ele pentru profitul rezultat din vânzarea câtorva piei de vidră.“ Îndată ce oamenii s-au dedicat Domnului, ei își pun grabnic credința în acțiune.

Drumul cel mai drept spre înnoire este drumul ascultării.

Apatia conduce la împietrirea inimii

Problema cu apatia este că nu putem stabili care sunt limitele până la care aceasta ne va înstrăina de principiile stabilite ale preocupării umane. De curând am auzit un evreu care a trăit în Europa în timpul celui de-al Doilea Război Mondial vorbind despre atroci-tățile lui Hitler: „Când a început să per-secute persoanele de culoare, mi-am zis: «Nu e nevoie să te implici.» Apoi a în-ceput să-i persecute pe cei educați; apoi pe micii meseriași ; apoi pe catolici; apoi pe cei înstăriți. De fiecare dată îmi spuneam: «Nu e nevoie să te implici.» Pe când le-a venit rândul evreilor, nu mai rămăsese nimeni care să se implice.”

Apatia este preludiul împietririi inimii. Ea îi determină pe oameni să închidă ochii la necazurile și suferin-țele semenilor, să devină mai întâi in-sensibili, apoi nepăsători și, în cele din urmă, împietriți. Nimic nu este mai peri-culos decât atunci când Dumnezeu lasă un om pe mâna inimii sale împietrite. Atrocitățile lui Faraon împotriva copiilor lui Israel s-au datorat faptului că „Dom-nul a împietrit inima lui Faraon” (Exodul 7:13).

Faptul că judecata lui Dumnezeu a venit asupra Bisericii este indiscutabil. Am asistat la ridicarea unor imperii ecle-ziale și le-am văzut căzând. Am văzut bărbați urcând spre faimă și putere, și i-am văzut decăzând în rușine și dizgra-ție. Pare sigur că Dumnezeu, deși îndelung răbdător și tolerant cu Biserica Sa, nu vaîngădui ca poruncile Sale să fie pentrutotdeauna încălcate, iar harul Său să fiefolosit ca o concesie pentru împlinireascopurilor și ambițiilor personale.

Dumnezeu va aduce toate lucrările omului la judecata divină. Întrebarea nu este: „Am avut succes?“, sau „Mi-am păstrat o imagine impecabilă?“ Singura întrebare care contează când viața și lu-crarea unei persoane sunt supuse exa-minării divine este aceasta: „Am fost eu credincios Celui ce m-a chemat din întuneric în lumina Sa minunată?”

Apatia nu poate înflori acolo unde există o foame spirituală după neprihă-nire, tânjire după o părtășie mai adâncă

și mai bogată cu Isus Hristos și o dorință nepotolită pentru părtășia cu Dumnezeu. Isaia spunea: „Dacă vei da mâncarea ta celui flămând, dacă vei sătura sufle-tul lipsit, atunci lumina ta va răsări peste întunecime și întunericul tău va fi ca ziua-n amiaza mare! Domnul te va călăuzi neîncetat, îți va sătura sufletul chiar în locuri fără apă și va da din nou putere mădularelor tale; vei fi ca o grădină bine udată, ca un izvor ale cărui ape nu seacă. Ai tăi vor zidi ia-răși pe dărâmăturile de mai înainte, vei ridica din nou temeliile străbune; vei fi numit Dregător de spărturi, Cel ce drege drumurile și face țara cu putință de locuit” (Isaia 58:10-12).

Biserica lui Dumnezeu a fost carac-terizată, din punct de vedere istoric, de pasiunea pentru ascultarea de Dumnezeu, indiferent de costuri. Secretul părtășiei noastre speciale a constat, dintotdeauna, în pasiunile pe care le avem în comun. Ca mișcare religioasă am fost motivați de pasiunea pentru neprihănire, pentru trezire spirituală și pentru mântuirea su-fletelor. Mai păstrăm în comun aceleași pasiuni, indiferent de mărimea sau de locul pe care este amplasată biserica noastră? În Apocalipsa, Biserica este zugrăvită ca fiind cufundată într-un somn adânc, iar Domnul încearcă să o trezească. El o invită astfel: „Iată Eu stau la ușă și bat. Dacă aude cineva glasul meu și deschide ușa, voi intra la el, voi cina cu el, și el cu Mine” (Apoc. 3:20).

O Biserică adormită nu este de niciun folos pentru Dumnezeu. Un popor apatic nu poate salva o lume apatică. O Biserică epuizată nu-i poate stârni pe oameni să urmeze un scop înalt. Un bărbat sau o femeie care au pierdut slava și strălucirea nu mai pot răspândi aceste giuvaeruri altora.

Câtă vreme există crucea în centrul credinței noastre, nu vom putea ajunge apatici niciodată!

Sfințirea este o întregire a inimii prin care omul este cu totul sincer și deschis la orice

dojană, povață, îndreptare și instruire a Scripturii. Aceasta este mai mult decât o

experiență trecătoare: este o umblare zilnică în dragostea lui Dumnezeu. (p. 56)

Cei ale căror inimi sunt umplute de compasiune amintesc numele altora în rugă-

ciune. Rugăciunea lor încetează să mai fie egoistă. Ei devin mijlocitori. Un adevărat mij-locitor se deplasează printre cei pentru care mijlocește (acesta este sensul literal al cuvân-tului mijlocitor). Compasiunea este un motiv,

iar un motiv autentic poate împinge pe ci-neva să se miște într-o anumită direcție. (p. 77)

Incertitudinile cu care noi ne confruntăm sunt umane și sunt doar de moment.

Promisiunile lui Dumnezeu sunt sigure. (p. 108)

O Biserică ce și-a pierdut puritatea sau sensul vitalității în slujire este cu totul nefolositoare

pentru a veni în fața lumii cu puterea și adevărul Evangheliei. (p. 124)

Astăzi suntem preocupați de imagine mai mult decât de concept. Părem mai preocu-

pați de a fi acceptați decât de precizie. Ideea că un succes generează alt succes ne împinge să luptăm mai mult pentru rezultate imediate,

decât pentru efecte pe termen lung. (p. 155)

În vremurile noastre avem mare nevoie de bărbați și femei care au mintea orientată

spre Dumnezeu. Aceasta este chiar mai im-portant decât a avea bărbați și femei care au mintea orientată spre misiune. Cei care au

mintea orientată spre Dumnezeu își vor găsi misiunea. Oamenii care au mintea orientată

spre misiune nu Îl găsesc întotdeauna pe Dumnezeu. Oamenii care au mintea orien-

tată spre Dumnezeu se roagă. Pentru ei, rugă-ciunea este mai mult decât un accent periodic

sau un capriciu trecător. Este un mod de viață. Este o coardă de salvare. Este la fel de vitală pentru sănătatea lor spirituală cum este hrana și apa pentru sănătatea lor fizică. (p. 174)

Trezirea nu apare niciodată prin mijloace ome-nești. Ea apare doar atunci când un popor neprihănit și ascultător se lasă cu totul la

discreția milei suverane a lui Dumnezeu. (p. 232)

Chemarea mea zilnică este să fiu o lumină, nu un judecător; să schimb acele lucruri care sunt în puterea influenței mele și să nu mă plâng de cele pe care nu le pot schimba; să

fiu un producător constructiv, nu un consu-mator cheltuitor; să fiu un model spiritual,

nu un critic secular. (p. 297)

Scopul Duhului Sfânt în Biserică este puterea fără excese. Duhul aduce echilibru și integrare morală. El promovează ceea ce este necesar într-un anumit moment și în circumstanțele potrivite, totul pentru slava lui Dumnezeu și

mântuirea sufletelor pierdute. (p. 321)

Presupun că unul dintre lucrurile cele mai dificil de înțeles

pentru mine este cum pot unii să

pună un preț atât de mare pe cauze

atât de mici.

Presupun că unul dintre lucrurile cele mai dificil de înțeles

pentru mine este cum pot unii să

pună un preț atât de mare pe cauze

atât de mici.

OLIVER LINDBERG,Fondator Misiunea Peopleto People International

10 CUVÂNTUL ADEVĂRULUI Septembrie - Octombrie 2016 Septembrie - Octombrie 2016 CUVÂNTUL ADEVĂRULUI 23

VIA

ȚĂ

CR

EȘ

TIN

ĂV

IAȚ

Ă C

RE

ȘT

INĂ

acest om a ajuns dependent de alcool și, în cele din urmă, și-a pierdut lucra-rea din pricina beției. L-am întrebat pe colegul care a lucrat în apropierea sa: „Știai că omul acela consuma alcool pe când lucrai cu el?” Răspunsul său a lăsat să se înțeleagă că știa, dar că, deși consuma alcool, evanghelistul acela păstra „un contact atât de apro-piat cu Dumnezeu”, încât beția sa nu-i afecta niciodată rezultatele lucrării sale evanghelistice. Când a fost rugat să ex-plice ce înțelegea prin aceasta, omul a răspuns: „Ei bine, după ce se îmbăta, petrecea mai multe zile în rugăciune și în post pentru a fi iertat; când își făcea apariția, putea intra direct într-o altă cruciadă de evanghelizare, iar Dumnezeu îl folosea cu putere. Când cruciada era încheiată, ieșea în oraș și se îmbăta pentru a sărbători.”

Din nefericire, acest sărman om a abuzat de harul lui Dumnezeu. Desigur, Dumnezeu l-a iertat când s-a rugat. Dar a venit o zi când Dumnezeu a zis: „Des-tul! Nu poți continua tot violând Cu-vântul Meu fără să ajungi sub jude-cata Mea.” Judecata lui Dumnezeu pare să se adâncească tot mai mult. Judecata inițială a lui Dumnezeu este doar preludiul judecății pe care o va revărsa dacă chemarea Sa la pocăință rămâne fără răspuns. Căderea acestui om a fost gravă, iar mulți oameni au fost deziluzionați și răniți.

William Martin, sociolog la Uni-versitatea Rice, a spus despre un slu-jitor care a căzut de curând în păcat: „Cred că ceea ce se întâmplă cu o ase-menea persoană este că începe să gân-dească astfel: «Nu aș fi putut ajunge atât de departe fără ajutorul lui Dum-nezeu.» Apoi începe să spună: «Ei bine, dacă am ideea aceasta cu deschiderea unui colegiu biblic sau începerea unei misiuni, trebuie să fi venit de la Dum-nezeu.» Iar mai apoi zice: «Dumnezeu mi-a spus aceasta. Dumnezeu mi-aspus cealaltă.» De aici, următorul paseste că ajunge să spună: «Cred că Dum-nezeu dorea să spună așa...!» (PeopleWeekly, 7 martie, 1988, p. 37).

Psalmistul se ruga: „Păzește, de asemenea, pe robul Tău de mândrie, ca să nu stăpânească ea peste mine! Atunci voi fi fără prihană, nevinovat de păcate mari” (Ps. 19.13). Apatia conduce la păcatele îngâmfării.

Apatia conduce la lipsa dedicării

Isus îi instruia pe oameni pentru că numai El putea să împlinească nevoile oamenilor. El era convins că nimeni altul nu putea oferi ceea ce El putea oferi. El a promis o viață de profundă împlinire și utilitate, oferită oricui va crede, indiferent de contextul personal sau de limitările specifice. El a înțeles nevoile copleșitoare ale omului și era profund conștient că numai El putea oferi vieții sale pace autentică și sem-nificație deplină. Tocmai de aceea s-a oferit pe deplin misiunii pentru a cărei împlinire a fost trimis. El s-a golit pe Sine să se asigure că această lucrare este împlinită pe pământ și nici măcar o dată nu S-a ținut de prerogativele Sale per-sonale de Fiu al lui Dumnezeu.

Realitatea puternică a Bisericii care continuă lucrarea lui Hristos pe pământ ar trebui să ne ofere sensul unei dedicări fără egal. Nimeni nu poate fi parte a Trupului lui Hristos și să nu fie apăsat de condiția umană. A avea o relație dreaptă cu Dumnezeu, prin Hristos, înseamnă a avea compasiune față de toți oamenii, indiferent de culoarea lor sau de originea lor etnică. În țara noastră, cu populația sa poliglotă, tre-buie să ne asigurăm că avem o viață religioasă care va rezista testului unei asemenea definiții.

Una dintre cele mai importante întrebări cu care ne confruntăm în via-ță este cărei cauze ne dedicăm viața. Întrebarea este importantă, deoarece însăși viața ne este pusă în joc. Dacă alegem ca obiect al loialității noastre o cauză inferioară celei mai bune cuputință, înseamnă să ne condamnăm lao viață de mediocritate. Marea nevoie a fiecărei vieți este sensul loialității, careîi permite omului să-și focalizeze ener-giile și îi conferă un sens al misiunii.Cei mai fericiți și mai împliniți oamenide pe pământ sunt aceia care simt unsens al scopului divin, că Dumnezeuare într-adevăr legătură cu ceea ce facei în viață. În același timp, cei mai ne-împliniți oameni din lume sunt cei careîși irosesc viața pe nimicuri, deoarecenu au găsit niciodată vreo cauză sufi-cient de mare pentru a le mobiliza viațași a le da un scop activității lor.

Presupun că unul dintre lucrurile cele mai dificil de înțeles pentru mine este cum pot unii să pună un preț atât de mare pe cauze atât de mici, în timp ce alții sunt aparent dedicați unor cauze

nobile, dar de fapt le acordă așa de puțină atenție.

Pe când eram tânăr, m-am întâlnit cu „căprarul“, un bărbat care traversa America în căruță, având capre în că-ruță și în urma ei. L-am întrebat de ce și-a ales acest mod de viață și el mi-a răspuns: „Pentru că îmi sunt dragi ca-prele.” Să ne-nțelegem, nu am nimic împotriva caprelor, dar nu le cred vred-nice de o dedicare totală ca aceasta. Îmi amintesc cum mă gândeam la cât de ciudat era ca acest individ să fie atât de dornic să-și sacrifice confortul și bunăstarea de dragul cioporului său de capre, în timp ce unii creștini pe care îi cunoșteam nu erau dornici să se sacrifice pentru cea mai mare cauză de pe pământ: salvarea sufletelor.

Cauza lui Hristos este, în adevăr, cea mai mare cauză de pe pământ, iar El pretinde loialitatea nepieritoare a tuturor celor ce-L urmează. Mântuirea lumii L-a costat pe Dumnezeu mai mult și solicită mai mult din partea oamenilor decât orice altă mișcare din istorie. Atunci de ce există din partea unor biserici o atât de calculată indiferență față de nevoile lumii? De ce au încetat atât de mulți creștini să mai spună is-torisirea cu mare pasiune? Să fie oare pentru că am permis ritualului și for-malismului să ne înghesuie mărturia spontană și naturală pe care o știam când eram copii ai lui Dumnezeu de curând născuți din nou? A trăi într-o lume de oameni nemântuiți și a nu în-cerca să-i salvăm este un lucru teribil, oribil chiar.

A trăi într-o lume vinovată, cu necazuri și cu durere, știind că avem remediul fără a-l împărtăși, este o vio-lare flagrantă a harului lui Dumnezeu. Întotdeauna trebuie să fim sensibili la găsirea mijloacelor folosite de Domnul pentru a călăuzi sufletele pierdute din întunericul spiritual spre bucuria veșni-că a slujirii lui Isus Hristos.

Unii creștini oferă o dedicare prin-tr-o confirmare politicoasă, dar nu sunt niciodată dispuși să se implice în lu-crarea Domnului. Când William Carey, marele misionar, a respins argumentele celor ce insistau că întreprinderile mi-sionare sunt prea dificile, el le-a amintit că, de la inventarea busolei, chiar și navigatorii neciopliți puteau naviga Marea Sudului cea imensă la fel de ușor pe cât navigau Mediterana. El le-a amintit colegilor săi pastori: „Este nevoie, doar, să avem atâta dragoste pentru sufletele acestor creaturi făcute din aceeași plămădeală ca și noi […]

(urmare din pag. 9)***

Când aveam de călătorit în țările comuniste respectam o regulă fixă. Regula era să nu „amestecăm” distri-buția de biblii cu propovăduirea. Această regulă era pentru perioada când țările respective erau conduse de regimuri comuniste. Cred că această regulă ne-a scăpat de mai multe eșecuri. Singurul lucru care putea schimba această regulă era un cuvânt clar din partea lui Dum-nezeu, îndrumându-ne în altă direcție.

Motivul acestei reguli era să nu com-promitem chemarea pe care Dumnezeu ne-a făcut-o pentru a merge în Polonia, Cehoslovacia și România pentru a vesti Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă trebuia să ducem învățătură pastorilor și altor lideri, ne concentram asupra acestei sarcini și nu o amestecam cu alte înda-toriri. Înainte de fiecare călătorie eram totuși deschiși, în caz că Dumnezeu ar fi avut alte planuri cu noi.

Îmi aduc aminte că odată mergeam cu prietenii noștri în Cehoslovacia să ne întâlnim cu niște pastori într-o școală biblică clandestină. De data asta a fost altfel. De fiecare dată când mă rugam pentru călătorie vedeam în duhul meu că puneam un strat de biblii peste toate lucrurile din valiza mea. M-am gândit la regula noastră, dar totuși simțeam foarte puternic îndemnul de a lua câteva Biblii și Nou Testamente în cehă.

De fiecare dată când mă rugam vedeam cum Duhul Sfânt, Ajutorul, îmi arăta cu claritate să iau cea mai mare valiză pe care o aveam, să pun hainele și lucrurile personale pe fundul valizei și apoi, deasupra tuturor hainelor, la vedere, să pun un rând de Biblii. Ima-ginea asta nu-mi ieșea din minte, așa că

am decis să fac potrivit cu îndemnul pe care l-am avut. În ciuda regulii noastre, aveam pace în inimă, ceea ce era întot-deauna un semn bun. Trebuie să ascultăm de Dumnezeu mai mult decât de oameni.

Dacă ar fi fost după mine, aș fi pus Bibliile pe fundul valizei și le-aș fi ascuns printre haine, dar de data asta mi s-a spus contrariul regulii noastre și a ceea ce părea normal. De aceea, începutul călătoriei noastre spre Cehoslovacia a fost puțin tensionat. Vameșii polonezi au fost de treabă, nici nu s-au uitat la bagajele noastre. Ne-au ștampilat pașa-poartele și ne-au spus că putem să ne continuăm călătoria.

Când ne-am apropiat de vama cu Cehoslovacia, am început să mă rog în inima mea să nu avem dificultăți. Când ne-a venit rândul, ofițerul de la vamă, o femeie, ne-a făcut semn să ne ducem la un loc desemnat. Aproape ime-diat mi-a spus să deschid portbagajul. În momentul acela n-am mai avut nicio șansă. După ce am deschis portbagajul, a arătat spre valiza cea mare și a zis:

— Vreau să văd ce e în valiza aceea. Deschide-o, te rog.

Pentru moment am înțepenit de frică, cu gândul că s-a dus cu libertatea mea. Ca într-o străfulgerare, mă vedeam deja arestat și dus la cea mai apropiată secție de miliție. Totuși s-a întâmplat ceva foarte ciudat. Doamna de la vamă s-a aplecat spre valiza mea deschisă și a băgat amândouă mâinile prin lateral, să vadă dacă nu e ascuns ceva pe fundul valizei.

Când s-a întâmplat acest lucru, fața ei era la mai puțin de cinci centimetri de biblii. Îmi venea să mă șterg la ochi, crezând că nu văd bine. Cu mare grijă, a închis valiza.

Dumnezeu a făcut o minune chiar în fața ochilor noștri. Atât eu, cât și prietenul meu am urmărit cu mirare miracolul ce avea loc înaintea noastră. Mai târziu am aflat că numărul de Biblii și Nou Tes-tamente era exact cât aveau ei nevoie în momentul acela.

După ce am ajuns în Cehoslovacia, prietenul meu și cu mine am fost siguri că am fost martorii unui miracol chiar sub ochii noștri. Nu mai e nevoie să spun că I-am mulțumit lui Dumnezeu pentru el și pentru că ne-a protejat. Câteva ore mai târziu am sosit la locul conferinței și le-am povestit prietenilor noștri ce se întâmplase la frontieră. A devenit subiectul discuțiilor de la con-ferință. A fost o bucurie negrăită.

Împărăția lui Dumnezeu a triumfat încă o dată împotriva comunismului.

***

Un alt loc în care ne-am implicat a fost orașul Petru Groza (astăzi orașul Ștei). Timp de multă vreme, biserica a fost per-secutată de autorități și nu li s-a dat apro-bare să construiască biserica de care aveau disperată nevoie.

În cele din urmă au primit autori-zația de construcție din partea autorităților. Chiar atunci am apărut noi și am avut ocazia să ajutăm financiar la construirea bisericii, lucru care le-a ușurat foarte mult efortul. Clădirea bisericii (foto jos) a fost gata pentru deschiderea oficială. A fost un moment de mare bucurie să vedem clă-direa bisericii plină de oameni recunos-cători.

MĂ

RT

UR

IEM

ĂR

TU

RIE