CURS 1 17.02.2015 Consideratii privind gestiunea bancara

Dezvoltarea pietelor financiare si globalizarea fluxurilor au influentat activitatea bancilor

determinandu-le la eforturi sustinute pt a se adapta noilor conditii. Progresul tehnic si tehnologic,

procesul de dereglementare, au creat noi posibilitati investitionale pe pietele monetare si de

capital, ceea ce a amplificat concurenta intre banci si societatile financiare nebancare. Putem

aprecia ca se manifesta tendinta accentuarii interdependentei dintre piata monetara si piata de

capital, astfel, daca traditional, piata monetara a fost o piata a lichiditatilor, iar piata de capital, o

piata a investitiilor pe termen mediu si lung, tendintele actuale evidentiaza o crestere a

caracterului lichid al titlurilor negociate pe piata de capital si aparitia unor forme noi de titluri negociabile pe piata monetara.

Dezvoltarea pietelor financiare si diversificarea instrumentelor au marit posibilitatile de

acces la fonduri pentru banci, astfel bancile au intrat si pe pietele de capital la concurenta cu SIF-

urile, cu Societatile de Asigurai, Fondurile Mutuale si Fondurile de Pensii.

Noile activitati care se bazeaza pe utilizarea informatiilor in timp real, cum ar fi

tranzactionarea de pe pietele financiare si generarea de venituri prin comisioane reprezinta surse

importante pentru profitabilitatea bancilor.

Nevoia de produse si servicii noi pentru activitate profitabila intr-un mediu international

caracterizat printr-o concurenta acerba a dus la aparitia unor instrumente financiare noi, cum ar fi

cele numite elemente in afara bilantului. In aceasta categorie intra angajamentele in favoarea

altor banci sau in foavoarea clientelei, cautiuni, avaluri si garantii acordate altor banci sau

clientelei.

In prezent exista ingrijorarea ca dezvoltarea noilor instrumente financiare, in special a

celor din afara bilantului pot avea ca efect concentrarea riscului si cresterea volatilitatii in cadrul

sistemelor bancare. Corelatia dintre diferitele tipuri de riscuri, atat la nivelul unei banci, cat si la

nivelul intregului sistem bancar s-a accentuat foarte mult.

Pe plan international, responsabilitatea privind mentinerea sub control a riscurilor

activitatii bancilor pe pietele financiare a fost redefinita ca un parteneriat intre insistutiile de

reglementare si cei care actioneaza efectiv pe aceste piete. Acest parteneriat este compus din:

Autoritatea de Reglementare a activitatii bancare

-Institutiile de reglementare au rolul de a facilita prin reglementarile adoptate diminuarea

riscurilor prin stabilirea limitelor expunerii la risc si a altor parametrii utili in administrarea

riscurilor

-Pot opta pentru una dintre urmatoarele abordari in stabilirea sistemului de reglementare pentru

activitatea bancara:

a) abordarea normativa = poate limita obiectivele activitatii unei institutii financiare

b) abordarea orientata catre piete = se bazeaza pe faptul ca pietele mature sunt capabile sa se

autoregleze in chestiunea riscurilor financiare. Este de preferat ca activitatea pe aceste piete sa

fie lasata sa se desfasoare liber.

Institutiile de reglementare si actorii de pe piete trebuie sa stabileasca de comun acord

obiective pentru a asigura un proces de reglementare eficace si pentru a evita reglementari

improprii si ineficiente.

In practica, masurile de reglementare reprezinta o combinatie intre aceste 2 abordari.

In administrarea riscurilor bancare, responsabilitatile institutiilor de reglementare constau in:

Imbunatatirea controlului la intrare in sistem prin reglementari stricte;

Constituirea unui set de standarde si conditii ce trebuie ineplinite de actionari;

Stabilirea unor linii directoare privind administrarea riscului;

Stabilirea unor reglementari cu privire la expunerea la risc;

Evaluarea modului prin care este administrat riscul in banci si la nivelul sistemului

bancar;

Activitate de cercetare cu privire la tendintele de dezvoltare pe plan international in domeniul

administrarii riscurilor

CURS 2 24.02.2015 Autoritatea de Supraveghere

Principala responsabilitate a institutiei de supraveghere este monitorizarea modului in

care bancile realizeaza gestionarea riscurilor in conformitate cu reglementarile in vigoare in

vederea evitarii falimentelor bancare si a riscului sistemic. In afara de monitorizare, autoritatea

de supraveghere bancara trebuie sa intervina ori de cate ori este necesar pentru intarirea

activitatii de administrare a riscurilor de catre banci. O tendinta actuala in tarile cu sisteme

bancare consolidate pentru o reducere a costurilor legate de documentatia voluminoasa privind

raportarile bancilor catre Autoritatea de Supraveghere este folosirea de catre supraveghetor, din

ce in ce mai mult, a rapoartelor furnizate de auditorii externi.

O alta tendinta o reprezinta delegarea, cand este posibil, a responsabilitatilor privind

monitorizarea gestionarii riscurilor catre clientela prin reglementari privind transparenta

operatiunilor si tranzactiilor bancare

Actionarii

Au un rol important in parteneriatul pentru administrarea eficace a bancii, in contextul

gestionarii corecte a riscurilor.

Prin numirea Consiliului de Administrare (care la randul sau numeste managementul

executiv, auditul intern si extern), actionarii determina modul in care banca va fi gestionata.

Autoritatea de Reglementare recunoaste importanta actionariatului.

In abordarea orientata catre piata este evidentiata in mod foarte elocvent responsabilitatea

actionarilor. Acest lucru este reflectat in diferite moduri in conditii de obtinere a licentei,

standarde pe care membri fondatori si actionariatul bancii trebuie sa le indeplineasca si masurile

ce pot fi luate impotriva actionarilor care nu-si indeplinesc corespunzator responsabilitatile in

vederea numirii managementului bancii.

Din punctul de vedere al Autoritatii de Reglementare si al Autoritatii de Supraveghere

trebuie sa aiba un actionar principal(strategic) care detine un procentaj mai mare din totalul de

actiuni(pe plan mondial cca 10-15%). De asemenea, eliberarea licentei este conditionata de

indeplinirea unor criterii prealabile care sa asigure clientela ca actionariatul este in masura si isi

doreste sa isi indeplineasca responsabilitatile ce ii revin(de ex: sa puna la dispozitia bancii capital

suplimentar in momentele dificile si sa nu foloseasca banca exclusiv ca furnizoare de fonduri

pentru proiectele sale)

Consiliul de Administratie

Poarta responsabilitatea finala pentru intreaga activitate a bancii. Cele mai importante

responsabilitati ale Consiliului de Administratie in gestionarea riscurilor sunt:

Formularea politicilor in domeniul gestionarii normelor;

Stabilirea si aprobarea structurilor bancii, cu precizarea competentelor si responsabilitatilor la

fiecare nivel de management;

Aprobarea plafoanelor privind riscurile acceptabile si nivelul capitalului necesar pentru

desfasurarea operatiunilor si tranzactiilor in conditii de siguranta, cu respectarea reglementarilor

in vigoare;

Obtinerea de informari si explicatii in cazul in care sunt depasite plafoanele de risc in cazul

raportarii de credite catre conducerea sau personalul bancii, expuneri mari, precum si

provizioanele constituite pentru aceste cazuri;

Stabilirea continutului si periodicitatea raportarilor

Evaluarea anuala a managementului executiv

Managementul executiv

Poarta responsabilitatea pentru operatiunile si tranzactiile incheiate de banca, precum si de

implementarea politicilor de gestionare a riscurilor.

Pentru mentinerea solvabilitatii si sigurantei bancii, Managementul Executiv trebuie sa

indeplineasca o serie de conditii privind capacitatea profesionala, experienta in domeniul

financiar-bancar, etica si moralitate care sunt stabilite de Autoritatea de Reglementare.

Responsabilitatile Managementului Executiv pentru administrarea riscurilor pot fi sintetizate in

felul urmator:

Intocmeste si inainteaza catre Consiliul de Administratie spre aprobare situatia privind

gestionarea riscurilor;

Implementeaza strategia aprobata de Consiliul de Administratie;

Asigura elaborarea de norme, standarde privind operatiunile bancare si gestionarea riscurilor;

Efectueaza controale privind incadrarea in limitele de risc

Stabileste un sistem de raportare a depasirii acestor limite catre management

Auditul Intern

Are urmatoarele obiective in administrarea riscurilor:

Sa ajute Managementul Executiv in identificarea, evaluarea si administrarea riscurilor;

Evalueaza eficacitatea si eficienta operatiunilor si tranzactiilor bancare;

Evalueaza informatiile transmise prin inregistrari contabile si sisteme informatice.

CURS 3 03.03.2015 Impactul implementarii acordurilor BASEL asupra sectorului bancar

Acordul de capital BASEL 1

Problema supravegherii bancare s-a pus ca urmare a crizelor bancare din 1974 din

Germania, SUA si Anglia, care au avut o rezonanta internationala. Cooperarea in acest domeniu

s-a materializat prin constituirea la Basel in 1974 a Comitetului de la Basel privind

Supravegherea bancara, pe langa Banca Internationala de Reglementare.

Una dintre preocuparile Comitetului de Supraveghere de la Basel a fost aceea ca

documentele sale sa aiba aplicabilitate universala. Cele 2 mari domenii asupra carora Comitetul

de la Basel si-a focalizat atentia au fost:

Stabilirea unor principii generale de supraveghere a sediilor bancare din strainatate;

Adoptarea unor cerinte minime de capital pentru bancile active pe plan international.

Uniformizarea cerintelor minime de capital a fost necesara ca urmare a faptului ca

bancile se implicau in activitati tot mai riscante. Din dorinta de a obtine profituri cat mai mari,

care nu se corelau, insa, cu fondurile proprii de care dispuneau. Astfel, pentru a se preintampina

destabilizarea Sistemului Bancar International si a se crea conditii de concurenta uniforme pentru

toate bancile active pe plan international, in anul 1988, Comitetul de Supraveghere de la Basel a

publicat un raport privind masurarea capitalului si standardele de capital care reglementeaza

modul de calcul pentru capitalul minim ce trebuie detinut de catre o banca pentru a putea acoperi

eventualele pierderi provenite din riscul de credit.

Desi initial principiile acordului Basel 1 se refereau la bancile active pe plan

international, ulterior acestea s-au extins si pe plan intern, in prezent aflandu-se la baza stabilirii

cerintelor minime de capital in peste 100 de tari, inclusiv in Romania.

Acordul Basel 1 prevedea stabilirea unei corelatii intre riscurile asumate de banci si

fondurile proprii de care dispunea sub forma unui indicator de adecvare a capitalului care nu

trebuie sa fie mai mic de 8% :

Rata de adecvare a capitalului (Indice de solvabilitate) = Fonduri proprii ( Palierul 1+2+3) /

Active ponderate la risc

Principalele domenii reglementate de acordul Basel 1 vizeaza:

Stabilirea elementelor componente pentru determinarea Fondurilor Proprii;

Reglementarea cerintelor de capital pentru riscul de credit si riscul de piata;

Asigurarea conditiilor pentru dezvoltarea procedurilor de Control intern;

Introducerea supravegherii pe baza consolidata a Institutiilor de credit

Palierul 1 : se refera la capitalul propriu (capitalul social, rezerve nealocate-legale, statutare etc).

Palierul 2 : se refera la Capitalul suplimentar (Rezerve alocate pentru riscuri, rezerve din

reevaluarea patrimoniului, rezerve generale pentru riscul de credit, imprumuturi subordonate)

Palierul 3: se refera la imprumuturile subordonate pe termen scurt si se are in vedere in mod

deosebit riscul de credit.

Palierul 1 >= Palierul 2 + Palierul 3

Numitorul Indicatorului de Solvabilitate se calculeaza prin insumarea activelor si elementelor

din-afara bilantului ajustate in functie de risc.

Conform acordului Basel 1 bancile se clasifica:

Banci bine capitalizate : Rata de solvabilitate >= 10%

Banci adecvat capitalizate : Rata de solvabilitate E [8%;10%)

Banci subcapitalizate : Rata de solvabilitate E [6%; 8%)

Banci subcapitalizate semnificativ : Rata de solvabilitate E [2% ; 6%)

Banci subcapitalizate critic : Rata de solvabilitate

Acordul de capital BASEL 2

Avand in vedere limitarile acordului BASEL 1, Comitetul de la Basel a luat masuri pentru

adoptarea unei noi scheme de adecvare a capitalului cunoscut sub denumirea BASEL 2.

In intentia Comitetului, termenul limita pentru implementarea Acordului era prevazut pentru

sfarsitul anului 2006 Pentru metodele mai simple si sfarsitul anului 2007 Pentru abordarile avansate.

Directiva Europeana asupra Adecvarii Capitalului publicata in 2004 impune tuturor bancilor

active in spatiul european aplicarea prevederilor acordului Basel 2 pana in 2007. Acest acord are

o structura complexa bazata pe 3 piloni:

Pilonul 1 (Cerinte minime de capital)

Pilonul 2 (Supravegherea adecvarii capitalului)

Pilonul 3 (Disciplina de piata)

Rata de adecvare a capitalului se calculeaza similar cu primul acord, cu mentiunea ca Fondurile

Proprii se calculeaza identic, insa activele ponderate la risc se calculeaza cu metode mai

complexe.

Pilonul 1 (Cerinte minime de capital)

Acest pilon include in cerintele de capital reguli flexibile si avansate de determinare a cerintelor

minime pentru riscul de credit, riscul de piata si riscul operational.

Riscul de credit

Abordarea standardizata este elementul de legatura cu Basel 1 pentru ca pastreaza metodologia

de stabilire a cerintelor privind Fondurile Proprii prin utilizarea coeficientului de risc de credit si

a instrumentelor de diminuare a riscului de credit.

Fata de primul acord, Basel 2 a adus urmatoarele imbunatatiri:

Gama ponderilor de risc de credit a fost largita;

Au fost diversificate instrumentele de diminuare a riscului de credit

Abordarea bazata pe modele interne presupune determinarea probabilitatii de nerambursare

(PD=Probability of Default), a pierderii datorate nerambursarii (LGD=Loss Given Default) si a

expunerii la riscul de nerambursare(EAD=Exposure at Default).

In cazul in care se aplica metoda modelelor interne, acest coeficient este stabilit de Autoritatea de

Supraveghere, iar in cazul in care se aplica metoda modelelor interne varianta avansata,

coeficientul trebuie estimat pe baza datelor istorice cu privire la nerambursarea creditului.

Necesarul de capital = PD x LGD x EAD

Riscul operational

Includerea riscului operational in calculul necesarului de capital reprezinta un element de noutate

in cadrul Basel 2 fata de acordul anterior. Necesarul de capital se poate calcula in functie de

abordarea folosita, in mod diferit.

Pilonul 2 (Supravegherea adecvarii capitalului)

Are rolul de a accentua importanta Autoritatii de Supraveghere si are un rol important in

evaluarea procedurilor

Pilonul 3 (Disciplina de piata)

Se refera la disciplina de piata si are in vedere structura actionariatului, expunerile la risc,

adecvarea capitalului la profilul de risc (structura fondurilor proprii si metodologia de calcul a

cerintelor de capital).

CURS 4 05.03.2015

ACORDUL BASEL III

La sfarsitul anului 2009, expertii comitetului de la BASEL au initiat un set de masuri

reformatoare in privinta reglementarii, supravegherii si gestionarii riscurilor in sistemul bancar.

Aceste masuri denumite BASEL III isi propun:

- Sa conduca la o crestere a capacitatii sistemului bancar de a absorbi socurile provocate de eventuale probleme macroeconomice

- Sa impuna bancilor o transparenta sporita - Sa imbunatateasca gestiunea riscurilor si guvernanta corporative Toate aceste masuri reprezinta posibile raspunsuri la slabiciunile sistemului de reglementare

si surpaveghere prudentiala, amplu criticat in ultimii ani.

Propunerile comitetului de la BASEL din decembrie 2009 (EXEMPLU ESEU EXAMEN)

1) Cresterea calitatii si transparentei elementelor cuprinse in capitalurile proprii; este propusa masura ca deducerile si filtrele prudentiale aplicate la calculul capitalurilor

proprii sa fie amortizate international si general aplicate, iar elementele incluse in

calculul capitalurilor sa fie publice.

2) Introducerea unui raport de parghie ca o masura suplimentara care va actiona ca o limita pt modelele bazate pe risc. Introducerea acestui indicator se va realiza treptat pt a nu

induce consecinte nedorite, tinandu-se seama si de diferentele contabile existente de la o

tara la alta

3) Introducerea unui standard minim de lichiditate pe termen lung la nivel mondial; trebuie avut in vedere stabilirea a doua cerinte pt riscul de lichiditate (cerinta de acoperire a

riscului lichiditatii, cerinta de finantare stabila). PRIMA cerinta este menita de a promova

rezistenta pe termen scurt a institutiilor la riscul de lichiditate. A DOUA cerinta este

menita de a promova rezistenta pe termen lung prin impunerea unei cerinte ca institutiile

sa si finanteze activitatea din surse stabile.

4) Introducerea unor reglementari pentru rezervele de capital anticiclice peste cerintele minime(masuri de conservare a capitalurilor-restrictii privind distribuirea profiturilor,

distribuirea/constituirea rezervelor de capital)

5) Emiterea de recomandari pentru a reduce riscul sistemic asociat cu dificultati majore ale bancilor transfrontaliere.

6) Evaluarea necesitatii impunerii unor suprataxe asupra capitalului pentru a atenua riscul indus de bancile cu importanta sistemica.

Reformele privind cerintele de capital din septembrie 2010 (EXEMPLU ESEU EXAMEN)

a) Cerinta minima de capital pentru capitalul social va creste de la 2% la 4,5% b) Rezerva pentru conservarea capitalului a fost calibrata la 2,5%. Scopul acestei rezerve

este de a asigura ca bancile pot sa mentina un tampon de capital ce poate fi folosit la

absorbtia pierderilor in timpul perioadelor de criza financiara si economica. Bancile au

voie sa utilizeze aceste rezerve in timpul perioadelor de criza, iar in momentul cand ratele

lor de capital se apropie de minimul reglementat, vor fi impuse restrictii asupra

distribuirii profiturilor.

c) Un tampon anticiclic de pana la 2,5% din actiunile comune sau alte elemente de capital care asigura absorbtia totala a pierderilor. Obligativitatea existentei acestui buffer va fi

doar cand exista o crestere a creditului in exces ce poate duce la acumularea riscului

sistemic.

d) Aceste cerinte de capital sunt completate de introducerea unui raport de parghie; in 2010 s-a hotarat testarea unui nivel de 3% al acestui raport.

e) Bancile importate din punct de vedere al riscurilor sistemice trebuie sa aiba capacitatea de absorbtie a pierderilor peste standardele mentionate.

Aranjamente tranzitorii referitoare la BASEL III

Includ:

1) Cerinta minima de capital social si cerinta de capital de nivel 1 va fi introdusa treptat intre ianuarie 2013 si ianuarie 2015. Astfel incepand cu ianuarie 2015 bancile vor trebui

sa indeplineasca urmatoarele cerinte minimale:

- 3,5% capital social / active ponderate la risc - 4,5% capital de nivelul 1 / active ponderate la risc - 8% capital / active ponderate la risc 2) Ajustarile de reglementare (deducerile si filtrele prudentiale), inclusiv sumele> de limita

de 15% pentru investitii in institutii financiare vor fi deduse in totalitate de capitalul

social pana la 1 ianuarie 2018.

3) Cerintele de capital de conservare vor fi introduse intre 1 ianuarie 2016 si 31 decembrie 2018.

BASEL III propune reforme complementare atat la nivel microprudential, cat si la nivel

macro pentru evitarea aparitiei riscurilor sistemice la nivelul sistemului bancar. BASEL III nu

inlocuieste BASEL I sau BASEL II, ci le completeaza prin introducerea unui raport de levier,

utilizarea rezervelor anticiclice si introducerea unor principii solide de gestionare a lichiditatii si

standarde globale de lichiditate.

CURS V 10.03.2015

STRUCTURI DE ACTIVE SI PASIVE A UNEI SOCIETATI FINANCIARE

Pornind de la notiunea de patrimoniu, bilantul oricarei societati comerciale reprezinta o

fotografie la un moment dat a structurilor de activ si de pasiv ale societatii respective.

Activele si pasivele patrimoniale pot fi analizate intr-o dubla ipostaza:

- Activul patrimonial reprezinta totalitatea bunurilor economico-financiare de care dispune un agent economic la un mom dat, iar Pasivul patrimonial reprezinta totalitatea resurselor

financiare care au stat la bazaconstituirii acestor bunuri.

- Pasivul reprezinta obligatiile pe care un agent economic le are la un moment dat. Activul patrimonial se poate clasifica in functie de valorificare si lichiditati:

a) Valorificarea=modul in care activele isi transmit valoarea in bunurile nou create sau in serviciile prestate

b) Lichiditatea= capacitatea activelor de a se transforma in bani. Cu cat un activ se transforma mai usor in bani, cu atat e mai lichid.

Pasivul patrimonial se poate clasifica in functie de provenienta resurselor si in functie de

exigibilitate:

- Dupa provenienta, resursele pot fi: o proprii:capital social, rezerve, provizioane o resurse atrase: datorii, imprumuturi, credite.

- Dupa exigibilitate (termenul de scadenta al resurselor). Unele resurse pot avea un termen de scadenta sau rambursare indelungat (capital social, rezerve, imprumuturi pe termen

lung), altele cu termen apropiat (datorii comerciale, fiscale, salariale, credite si

imprumuturi pe termen scurt)

Fondurile proprii reprezinta garantia solvabilitatii bancii si implicit determina riscul maxim

pe care o banca si-l poate asuma.

Capitalul propriu (de baza)= capitalul social + fondul pentru riscuri bancare generale.

Capitalul suplimentar este format din rezerva generala pt riscul de credit + rezervele din

reevaluarea patrimoniului (diferente favorabile) + imprumuturi subordonate + datoria

subordonata.

Raportarea periodica a nivelului fondurilor proprii se face pe baza documentelor contabile

trimise catre directia de supraveghere din cadrul BNR. Raportarea se face in baza urmatoarelor

principii:

a) Capitalul suplimentar este luat in considerare in calculul fondurilor proprii in proportie de cel mult 100% din acestea numai in conditiile intregistrarii unui nivel pozitiv al

fondurilor proprii.

b) Nivelul cumulat al imprumuturilor subordonate si al actiunilor preferentiale, cumulativ pe durata determinata, nu vor fi luate in calcul cu mai mult de 50% din capitalul propriu.

Bancile trebuie sa mentina in permanenta fonduri cel putin la nivelurile stabilite pt

capitalul initial.

Resursele atrase reprezinta disponibilitatile in lei si valuta aflate in conturile curente, de

economii sau in conturile de depozit ale clientilor.

Resursele atrase depind in mare masura si de perioada de constituire a acestora, concurenta

existenta pe piata interbancara, structura si veniturile populatiei, precum si factorii economici.

Pentru toate aceste resurse, bancile platesc o dobanda pasiva. Clientela unei banci poate fi

bancara si nebancara.

Surse de finantare din punct de vedere al clientelei nebancare:

1) Conturile curente de regula, pentru soldul acestora, banca nu ofera dobanzi sau ofera dobanzi mici, neglijabile.

2) Conturi de economii si depozite la termen- - incepand de la depozite overnight pana la termene de cativa ani, dobanda se plateste de regula la scadenta sau dupa trecerea unui

interval de timp si in mod exceptional la constituire.

3) Depozite colaterale utilizate drept garantie pentru facilitatile de credit sau alte angajamente de plata in numere si pe contul clientilor.

4) Operatiunile REPO si REVERSE REPO banca vinde clientelei titluri de valoare, cu angajamentul de rascumparare, la o data ulterioara, la acelasi pret + dobanda aferenta.

5) Certificatele de depozit permit bancii sa cunoasca cu precizie costurile de finantare, indiferent de evolutia ulterioara a ratei dobanzii.

Avantajele pentru clienti rezida din lichiditatea oferita si negociabilitatea lor (pot fi oricand

vandute si cumparate inainte de scadenta.) .

CURS 6:

Surse de finantare din partea clientelei bancare

1) Conturile LORO: Acestea sunt conturi de corespondent care reflecta operatiunile cu

strainatatea. Conturile LORO au aceleasi caracteristici ca si cele aflate in conturile

curente ale clientele nebancare. In practica, utilizarea conturilor de corespondent s-a

extins foarte mult in ultimele decenii , pt ca ele permit desfasurarea in mod corect, rapid

si eficient a tranzactiilor comerciale si necomerciale derulate de client prin banci .

Alegerea unei banci corespondente se face pe criterii obiective (facilitatile oferite) , cat si

subiective (reputatia/brand-ul bancii).

2) Depozitele interbancare atrase de la alte banci reprezinta resurse pe termen scurt ce

variaza de la o zi pana la un an (depozite over right) si apar ca efect al reciprocitatii in

relatiile de decontare dintre banci pe piata interbancara. Depozitele interbancare

reprezinta o modalitate de a completa resursele unei banci pe T.S. volumul depozitelor,

termenul , cat mai ales contul acestora , ofera o imagine fidela privind bonitatea acelei

banci in ochii contrapartidei . Nu de putine ori pentru atragerea de resurse , unele banci

de talie mai mica si fara o reputatie exceptionala , prefera sa atraga resurse prin

intermediul unor brokeri de pe piata interbancara deoarece acestia le pot oferi cotatii si

conditii mai avantajoase .

3) Operatiunile REPO se pot define ca o intelegere pentru vanzarea unor instrumente

financiare , insotite de angajamentele vanzatorului de a rascumpara instrumentele

respective la o data viitoare si la un pret convenit.

4) Imprumuturile de la bancile comerciale reprezinta surse stabile pentru banci , relativ

ieftine , dar accesul se face conditionat in functie de bonitatea bancii sau in baza unor

garantii (titluri) . Comparativ cu depozitele , imprumuturile se fac pe termene mai mari si

rambursarea se realizeaza in baza scadentelor prestabilite.

5) Imprumuturile subordonate nu sunt sustinute prin vreun titlu emis de banca ( in sens de

garantie) si prezinta caracteristica ca imprumutatorul / imprumutatorii au acceptat ca

drepturile lor sa nu fie prioritare fata de cele ale altor creantieri ai bancii. Aceste

imprumuturi au fixate o data de rambursare si prezinta o remuneratie fixa.

In aceasta categorie de imprumuturi se includ imprumuturile si depozitele actionarilor ,

respectiv sumele puse la disponibilitatea bancii de catre persoanele fizice , actionari ,

asociati , cu conditia ca aceste sume sa fie incorporate in capital intr-un interval de max .

5 ani de la data constituirii depozitelor si ca ele sa ramana indispensabile pana la

incorporarea in capitalul bancii.

6) Facilitatile permanente de creditare si de depozit acordate de BNR au drept scop

urmatoarele:

- absorbirea respectiv furnizarea de lichiditate pe termen foarte scurt

- securalizarea orientarii generale a politicii monetare

- stabilirea ratelor date pe termen scurt pe piata interbancara.

Institutiile de credit pot accesa din proprie initiativa cele 2 facilitati permanente oferite de BNR

si anume: facilitate de creditare ce permite obtinerea unor credite cu scadenta de o zi la Banca

Centrala contra colateral la o rata de dobonda predeterminata( aceasta rata de dobanda constituie

in mod normal un plafon al acestei dob. over night a pietei monetare) si facilitatile de depozit

care permit plasarea unui depozit cu scadenta de o zi la Banca Centrala la o rata de dobanda

predeterminata . Rata de dobanda de depozit reprezinta pragul ratei dobanzii over night a pietei

monetare.

Tot din structura de pasiv fac parte operatiunile de piata monetara (over marchet). Acestea

reprezinta cel mai important instrument de politica monetara al BNR. Acestea se realizeaza la

initiativa Bancii Centrale , avand urmatoarele functii:

- ghidarea ratelor de dobanda,

- gestionarea conditiilor lichiditatii de pe piata monetara si semnalizarea orientarii politicii

monetare

a) Principalele categorii de operatiuni de piata monetara aflate la dispozitia BNR sunt atragerea

de depozite ( sunt tranzactii cu scadenta prestabilita , destinate absortiei de lichiditate in cadrul

carora BNR atrage depozite de la institutiile de credit.

b) Operatiunile reverse repo reprezinta tranzactii reversibile destinate absortiei de lichiditate in

cadrul carora BNR vinde institututiilor de credit active eligibile pentru tranzactionare ajungandu-

se sa rascumpere activele respective la o data ulterioara si la un pret stabilit la data tranzactiei.

c) Emiterea de certificate de depozit = tranzactii destinate absortiei de lichiditate in cadrul carora

BNR vinde institutiilor de credit certificate de depozit.

d) Acordarea de credite cu active eligibile pt garantare= tranzactii reversibile destinate injectarii

de lichiditate , in cadrul carora BNR acorda credite I.C , aceastea pastrand proprietatea asupra

activelor eligibile aduse in garantie.

e) Vanzari/cumparari de active eligibile pentru tranzactionare = tranzactii destinate absortiei sau

injectarii de lichiditate in cadrul carora BNR vinde sau cumpara active eligibile pt tranzactionare

, iar transferul proprietatii asupra acestora de la vanzator la comparator fiind realizat prin

mecanismul livrare contra plata.

f) Swap valutar= consta in 2 tranzactii simultane incheiate cu aceeasi contrapartida prin care

injecteaza lichiditate, cumparand la vedere valuta contra lei si vanzand la o data ulterioara

aceeasi suma in valuta contra lei . Absoarbe lichiditate vanzand la vedere valuta contra lei si

cumparand la o data ulterioara aceeasi suma contra lei.

CURS 7:

Definirea structurilor de activ ale unei banci comerciale

Activele unei banci comerciale reflecta modul in care au fost plasate resursele si cuprind in

principal urmatoarele categorii, in ordinea descresterii lichiditatii acestora.

1) Numerarul aflat in casieria bancii:

In vederea efectuarii operatiunilor de incasari si plati, bancile trebuie sa pastreze o

anumita cantitate de numerar in casierie . Numerarul aflat in casierie nu aduce bancii

niciun venit , insa asigura acesteia capacitatea de a-si onora platile fata de clienti .

Interesul bancilor este ca fondurile sub forma numerarului din casierie sa fie cat mai mici,

atat cat este necesar , surplusul de numerar fiind contra productiv. Nevoia de numerar sa

poate aprecia de catre banci in functie de datele statistice adunate de-a lungul timpului.

2) Disponibilitatile in lei si valuta aflate in contul curent la BNR sub forma rezervei

minime obligatorii(RMO): RMO reprezinta un instrument de politica monetara al

carui rol este asigurarea de catre banca a unor resurse minime, lichide necesare

satisfacerii obligatiilor de plata. Pentru RMO , BNR bonifica dobanzi mai mici decat

dobanda de piata , iar pentru surplusul de fonduri fata de RMO, bancile comerciale nu

prevad dobanzi.

3) Disponibilitatile aflate in conturile NOSTRO:

Conturile NOSTRO reprezinta conturile curente deschise de o banca in evidentele

altei banci ca urmare a stabilirii unor relatii de corespondent in scopul fructificarii

excesului de lichiditate la un moment dat: bancile actioneaza pe piata interbanca prin

plasarea acestor fonduri sub forma depozitelor la vedere sau la termen in baza unor

angajamenante de cont curent prin care se pot stabili si unele facilitati pe care o banca

le acorda celorlalte banci. Intrucat disponibilitatile din conturile NOSTRO sunt

remunerate cu dobanzi mici este necesar ca soldurile acestora sa fie tinute sub control

zilnic , cautand volumul de operatiuni cu plasarea surplusurilor in depozite

interbancare.

4) Depozitele interbancare plasate reprezinta plasamente pe termen scurt (de la o zi la

max 1 an) remunerarea la nivelul pietei si asigurarea pentru fructificarea temporara a

fondurilor disponibile.

5) Creditele acordate bancilor in baza unor conventii sau contracte :

Spre deosebire de depozitele interbancare plasate , dobanzile la creditele acordate

bancilor sunt mai mari datorita in principal termenilor mai mari pe care sunt acordate

(de regula 1 an)

6) Credite acordate clientilor nebancari :pot fi incadrate in 2 categorii: credite pe TL

si credite pe TS.

7) Titluri de valoare: Bancile pot atrage posibilitatile plasarii fondurilor in titluri de

valoare datorita veniturilor (sub forma dobanzii , a dividendelor sau a castigurilor sin

operatiuni speculative) pe care acestea le aduc , precum si usurintei cu care acestea

pot fi transformate in lichiditati pe piata secundara. Ansamblul titlurilor de valoare

care figureaza in activul unei banci reprezinta portofoliul de titluri al acesteia.

8) Plasamente in participatii:

Participatiile , dupa cum sunt definite de legea bancara , reprezinta investitii pe TL la

capitalul social al altor societati comerciale . Bancile isi plaseaza fondurile in

participatii la alte societati prin dividend pe care le obtin si care pot depasi ca

randament al investitiei , alte forme de plasament.

Astfel de participatii nu pot depasi 20% din capitalul social si 10% din fondirile

proprii ale bancii. Un alt motiv prin care bancile reflecta astfel de plasamente il

reprezinta interesul pe care banca il are pentru activitatea desfasurata de societatea

respectiva in interesul constituirii unui grup de societati complementare de tipul

firmelor de brokeraj , soc de asig, leasing.

9) Plasamente in mijloace fixe (cladiri, terenuri echipamente, etc) sunt indispensabile

derularii unei activitati normale ale unei banci , neaducatoare de venituri, dar cu

contrubutie indirecta la realizarea prifiturilor bancii. Acest tip de active prezinta un

grad foarte redus al lichiditatii constituind o sursa de ultima instant pentru acoperirea

pierderilor si de obicei este posibila in cazul lichidarii bancii.

10) Alte active de natura creditelor neperformante, cheltuieli in avans debitorilor, etc.

reprezinta imobilizari de fonduri neremunerate . Un credit neperformant reduce

profitul bancii pt ca rambursarea asteptata a fondurilor nu este realizata si trebuie

inlocuita cu alte fonduri din rezervele bancii sau cu noi depozite care implica costuri

suplimentare.

Succesul plasarii fondurilor depinde de conceperea unui program investitional care urmareste

aspectele : lichiditatea plasamentelor, profitabilitatea, riscurile associate , perioada de imobilizare

a fondurilor , rezervele de capital.

CURS 8: Analiza sensibilitatii activelor si pasivelor unei banci comerciale la variatiile ratei

dobanzii

Analiza GAP:

In cadrul acestei analize, toate activele si pasivele sunt clasificate in 2 categorii:

a) Active si pasive sensibile la variatiile niveluli general al ratelor de dobanda de piata b) Active si pasive insensibile la variatia nivelului general al ratelor de dobanda

Analiza de sensibilitate ia in calcul variatiile de dobanda incasata si de domabda de platita in

functie de ratele de dobanda pe piata. Activele/pasivele sensibile sunt considerate acelea ale

caror venituri/ costuri prin dobanda variaza in functie de nivelul ratei dobanzii existente pe piata

intr-un anumit nivel de timp. Activele pasivele insensibile sunt acelea ale caror venituri/ costuri

prin dobanzi nu variaza functie de nivelul ratei de dobanda pe piata intr-un interval de timp.

Alegerea intervalului de timp pt care se masoara sensibilitatea activelor si pasivelor este foarte

important. Intr-un orizont de timp suficient de mare toate activele si pasivele sunt sensibile. Intr-

un interval foarte scurt(1 zi) marea majoritate a activelor si pasivelor sunt insensibile la variatia

dobanzii pe piata. In clasificarea activelor si pasivelor in sensibile sau nesensibile la variatia

ratelor de dobanda se tine seama de scadenta acestora. Pot fi considerate active sensibile la rata

de dobanda numai acele plasamente ale caror enituri se vor incasa in intervalul de timp pt care se

face analiza.

De asemenea pot fi considerate pasive sensibile la rata dobanzii acele surse de finantare ale caror

costuri vor fio platite in perioada de timp pentru care se face analiza, de obicei max 1 an.

Astfel, sunt considerate active sensibile la rata dobanzii toate acele active care au scadenta sub 1

an( titluri de valoare, credite pe termen scurt), precum si creditele acordate la o rata de dobanda

variabila indiferent de termen. Toate celelalte active sunt considerate nesensibile la variatiile

ratei de donabda (titluri de valoare pe termen lung, credite pe termen lung, disponibil in conturi

curente, numerar, alte active).Efectul pe care il poate avea variatia ratelor de dobanda pe piata

asupra marjei nete de dobanda si deci implicit asupra profitabilitatii institutiilor financiare se

cuantifica prin diferentele dintre activele sensibile si pasivele sensibile la rata dobanzii (GAP).

Aceasta diferenta poate fi exprimata in mai multe moduri:

-in valori absolute: GAP=ASD- PSD

- in valori relative( rapotata la total active): GAPrelativ= GAP/Activ total

- indicator de sensibilitate la rata de dobanda(ISD): ISD=ASD/PSD

Ultimele 2 forme de reprezentare a GAP permit compararea sensibilitatii pt diferite institutii

financiare. Daca valoarea GAP este pozitiva, institutia financiara are sensibilitate fata de active.

In acest caz si GAP relativ este mai mare decat 0, iar ISD mai mare decat 1. Daca valoarea GAP

mai mica decat 0, institutia financiara are o sensibilitate fata de pasive, GAP relativ mai mic ca 0,

ISD mai mic decat 1.

Institutiile financiare care sunt sensibile la active vor inregistra o crestere a marjei nete a

dobanzii cand rata dobanzii pe piata creste, si vor inregistra o scadere a marjei nete a dobanzii

cand ratele de dobanda pe piata scad. In oglinda, institutiile financiare care au sensibilitate fata

de pasive vor inregistra o scadere a marjei nete a dobanzii cand creste rata dobanzii pe piata

deoarece prin cresterea ratei dobanzii de piata creste costul surselor de finantare.

Management-ul sensibilitatii activelor si pasivelor (GAP management)

Aceasta metoda poate fi abordata ofesnsiv sau defensiv. In cazul managementului ofensiv

strategia include 2 etape: previzionarea schimbarilor ratelor de dobanda pe piata si ajustarea

portofoluului de active si pasive sensibile la rata dobanzii pt a profita de schimbarile acesteia pe

piata.

Astfel, estimarea unei cresteri a ratei dobanzii pe piata conduce la trecerea societatii bancare la

un GAP pozitiv. In caz contrar, cand este previzionata o scadere a ratei dobanzii pe piata

societatea bancara se va orienta catre un GAP negativ.

O alta strategie in cadrul previziunii cresterii ratei dobanzii ar putea fi marirea exigibilitatii

surselor de finantare( pasivelor). Acest lucru se poate efectua prin vanzarea de certificate de

depozit pe termen lung. Folosind o astfel de strategie, efectul de crestere a ratei dobanzii pe piata

asupra costurilor surselor de finantare va fi mai redus constribuind la cresterea marjei nete.

In cazul previziunilor de scadere a ratelor dobanzii pe piata, ajustarile ce trebuie sa fie efectuate

in cazul unui management ofensiv sunt inverse. Institutia financiara trebuie sa isi ajusteze

portofoliul astfel incat sa obtina un GAP negativ. In ceea ce priveste activele trebuie marita

ponderea celor cu rata fixa iar volumul activelor cu o rata variabila a dobanzii trebuie redus.

In cazul unui management defensiv nu se urmareste obtinerea unui profit ci prevenirea unor

efecte negative asupra profitabilitatii existente. In acest caz GAP este 0, iar ASD= PSD. In

management-ul defensiv principalul obiectiv il reprezinta mentinerea unui echivalent intre active

si pasive sensibile la dobanda. Cresterea ratelor de dobanda pe piata va produce cresteri egale de

venituri si cheltuieli astfel incat marja neta de dobanda sa ramana neschimbata. In mod similar,

scaderile de rata a dobanzii pe piata vor produce reduceri aproximativ egale ale veniturilor si

cheltuielilor, ceea ce va conduce la mentinerea aceleiasi marje nete.

CURS 9: Managementul operatiunilor de trezorerie

Activitatea de administrare a activelor si pasivelor are doua componente decizionale:

componenta decizionala operativa si componenta decizionala strategica. Deciziile operative au

rolul de a regla anumite dezechilibre ce apar in cursul unei zile si sunt luate in scopul balansarii

acestora fara a iesi din cadrul reglementarilor impuse de banca centrala.

Deciziile strategice se refera la structura activelor si pasivelor care in fapt reflecta intentia bancii

de a dezvolta anumite activitati intr-o proportie mai mare sau mai mica. Activitatea de trezorerie

consta in gestionarea activelos si pasivelor in vederea atingerii obiectivelor strategice de

perspectiva ale bancii in conditii de minimizare a influentei factorilor de risc si de maximizare a

profitului previzionat prin bugetul de venituri si cheltuieli.

Organizarea activitatii de trezorerie depinde in mare masura de dimensiunile bancii, de gama de

operatiuni pe care banca le desfasoara. Datorita complexitatii operatiunilor derulate in trezorerie

structura organizatorica a acesteia este dezvoltata pe mai multe niveluri:

1. Arbitrajul este componenta actia a trezoreriei prin intermediul careia se efectueaza mare parte din tranzactiile interbancare: atragerea si plasarea de fonduri sub forma de depozite

si credite interbancare; vaczare/ cumparare de valuta sau metale pretioase

Dpdv al scopului pt care sunt efectuate, tramzactiileinterbancare se clasifica in tranzactii

pt pozitie si tranzactii speculative.

Tranzactiile pentru pozitie = operatiuni de atragere sau plasare de fonduri si operatiuni de

vanzare- cumparare de valute sau metale pretioase. Aceste operatiuni sut efectuate pt

asigurarea lichiditatii pri atragerea de depozite, plasarea in depozite a surplusului de

lichiditati, asigurarea nivelurilor prevazute de banca centrala pt indicatorii de prudenta(

lichiditate, solvabilitate, rmo, pozitie valutara), satisfacerea unor solicitari ale clientilor.

Tranzactiile speculative sunt initiate de arbitrajist in scopuyl specularii unor miscari de pe

piata monetara sau valutara in vederea realizarii de venituri.

In categoria tranzactiilor speculative intra:

a. Atragerea sau plasarea de depozite cu sau fara risc( money market), tranzactii fara risc de pierdere sunt operatiuni de atragere si plasare de fonduri prin care se incearca

valorificarea imperfectiunilor pietei prin specularea momentului in care pe piata apar

cotatii de atragere mai mari decat cotatiile de plasare a fondurilor.

In cadrul tranzactiilor cu risc de pierdere in baza unor informatii privind evolutia

pietei monetare( de ex se previzioneaza o crestere a ratelor de dobanda la depozite in

lei la termen de 1m) arbitrajistul va incerca sa atraga depozite la o rata a dobanzii de

x% anual, dupa are in cursul aceleiasi zile va solicita cotatii de la alte banci pt

plasarea aceleiasi sume cu aceleasi scadente.

b. Operatiunile cu titluri de valoare: Potrofoliul de titluri al unei banci este format din active financiare( maia les titluri de credit), care aduc bancii venituri din dobanzi. In

mod traditional, plasamentul in titluri de valoare a fost tratat ca plasament alternativa

pt ca in activitatea curenta a bancilor se urmaresc urmatoarele: constituirea rmo,

constituirea rezervei de lichiditate, acoerirea cererii de credite si, daca mai raman

resurse, sunt investite in titluri.

Prin detinerea de alte titluri ce pot fi usor transformate in lichiditati bancile isi pot regla

volumul capitalului circulant si ca atare pot asigura flexibilitatea si supletea necesara

gestionarii eficiente a activelor si pasivelor. In intelesul reglementarilor in vigoare in

Romania sunt considerare titluri urmatoarele:

-valori mobiliare

-titluri de stat(certificate de trezorerie, bonuri de tezaur)

- creante negociabile

- titluri de piata interbancara

- alte creante reprezentate printr-un titlu negociabile pe piata

Previzionarea componenta a procesului de management al operatiunilor de trezorerie

Toate institutiile bancare se angajeaza in operatiuni de intermediere atragand resurse pe termen

scurt si plasandu-le pe termen lung. In consecinta se vor afla intr-o potentiala pozitie de

nelichiditate. Aceasta potentiala lipsa de lichiditate trebuie estimata , iar pentru a avea necesarul

de lichiditate la tipul potrivit si la nivelul dorit trebuie dezvoltata o strategie corespunzatoare. In

crearea unei asemenea strategii managerii trebuie sa ia i considerare relatia lichiditate-

profitabilitate. Astfel, o banca poate minimiza lichiditatea prin vanzarea activelor lichide si

investirea fondurilor astfel obtinute pe termen lung, in scopul maximizarii profitului. Acest fapt

atrage insa un risc crescut pe de-o parte( cel al lipsei de lichiditate intr-un moment crucial pt

banca), iar pe de alta parte riscul ratei de dobanda asociat investitiilor pe termen lung.

In teoria economica si practica bancara se regasesc o multitudine de metode si structuri de

estimare a dezechilibrelor de trezorerie. Apreciem ca principalele metode sunt metoda surse-

alocari, metoda structurii fondurilor si metoda indicatorilor de lichiditate.

CURS 10 - 7.04.2015

Metoda surse alocari

Aceasta metoda porneste de la doua aspecte generale:

- Lichiditatea bancara creste cand depozitele cresc si creditele descresc

- Lichiditatea bancara descreste cand depozitele descresc si creditele acordate cresc

Atunci cand sursele nu se potrivesc valoric cu alocarile, banca se confrunta cu un GAP de

lichiditate masurat ca diferenta intre total surse si total alocari. Cand sursele de lichiditate

depasesc alocarile de lichiditate, banca se confrunta cu un GAP de lichiditate pozitiv. Surplusul

de lichiditate trebuie investit imediat in active profitabile menite sa acopere nevoile viitoare de

lichiditate. Pe de alta parte , cand alocarile de lichiditate depasesc sursele, banca se confrunta cu

un deficit de lichiditate sau un GAP de lichiditate negativ. In acest caz banca trebuie sa gaseasca

imediat si la costuri mici resursele de care are nevoie. Principalele grade de estimare a nevoilor

de lichiditate cu ajutorul metodei surse-alocari sunt:

- Creditele si depozitele trebuie previzionate pe perioada de estimare a lichiditatii date

- Este necesar sa se calculeze schimbarile estimate ale depozitelor si creditelor pentru

aceiasi perioada

- Managementul lichiditatii trebuie sa estimeze fondurile lichide nete ale bancii, surplusul

sau deficitul pentru perioada data.

Bancile utilizeaza o gama larga de tehnici statistice completate de experienta si gandirea

manageriala pentru a previziona depozitele si creditele. Un mod mai simplu de a estima nivelul

depozitelor si creditelor este descompunerea acestora in trei componente: componenta trend

(determinata pe baza datelor statistice), componenta sezoniera (determinata de factorii sezonieri),

componenta ciclica (determinata ca suma a celor doua componente de mai sus).

Metoda structurarii fondurilor

In cadrul acestei metode depozitele bancare si celelalte surse de fonduri sunt grupate pe categorii

in functie de probabilitatea de a fi retrase, astfel bancii se pot grupa in:

- Pasive foarte lichide: depozite care vor fi retrase in perioada imediar urmatoare,

- Fonduri vulnerabile: depozite ale clientilor din care o parte susbstantiala de 25% pana la

30% va fi retrasa in perioada imediat urmatoare.

- Fonduri stabile: fonduri care produc cele mai mari dezechilibre in cazul retragerilor de

catre titularii de cont; de regula pentru pasivele foarte lichide se decide detinerea unui

procent de 95% din acestea in rezerve lichide (conturi curente la alte banci, plasamente in

bonuri de tezaur, contracte repo). Pentru pasivele stabile procentul este de regula 15%.

In cazul creditelor banca trebuie sa fie intotdeauna pregatita sa ofere clientilor credite in

masura in care acestia dovedesc capacitatea de rambursare. O mare parte a literaturii de

specialitate sustine ideea ca banca trebuie sa ofere credite bune , chiar daca nu dispune de

lichiditati si trebuie sa apeleze la fonduri imprumutate. Aceasta este cunoscuta sub denumirea

de doctrina relatiilor cu clientela si potrivit acesteia un client care a primit un credit de la o

banca va cumpara si alte servicii ale bancii respective devenind astfel o sursa de venituri

multiple.

Metoda indicatorilor de lichiditate

O prima grupa de indicatori de lichiditate are patru componente distincte ce pot fi calculate

pe baza acelorasi date si anume: pasivele nete simple, pasivele nete cumulate, indicele

lichiditatii si transformarea medie a scadentelor. Problemele de gestiune apar unde pasivele

nete simple sunt pozitive, caci pentru acoperirea lor, banca trebuie sa gaseasca resurse

suplimentare. Transformarea scadentelor se face pe cale clasica, adica resurse mobilizate

preponderent pe termen scurt pentru finantarea plasamentelor preponderent pe termen lung.

Pasivele nete cumulate sunt utilizate pentru a semnala perioada de maxima nevoie de

lichiditate.

Indicele lichiditatii se calculeaza pe baza acelorasi date si anume prin raportarea sumei

pasivelor ponderate la suma activelor ponderate. Ponderarea se poate face pe doua cai si

anume:

- Ponderarea cu numar mediu de zile (luni sau ani) corespunzator fiecarei perioade

- Ponderarea cu numarul curent al grupei de scadenta respective.

Valoarea optima a acestui indicator este de 1 sau 100%.Pozitia lichiditatii se calculeaza pe

zile, pe saptamani si pe luni (intotdeauna urmatoare). Marimea pozitiei se determina ca

diferenta intre active lichide si pasive imediate.

Active lichide = cont curent in banca centrala + plasamente scadente de incasat

Pasive imediate = depozite volatile + imprumuturi scadente de rambursat

Optimizarea pozitiei lichiditatii bancare presupune echilibrarea celor doua elemente

principale si anume: active lichide si pasive imediate in vederea obtinerii unei pozitii nule.

Daca pozitia lichiditatii > 0 atunci activele lichide sunt insuficiente si trebuie sa se recurga la

alte surse pentru acoperirea deficitului (ex: imprumut la banca centrala, imprumut de pe piata

interbancara, lichidarea unor titluri inainte de termen).

Daca pozitia bancii > 0 atunci resursele lichide depasesc necesarul, se poate admite un

excedent limitat, justificat de un comportament prudent, dar excedentul peste aceasta limita

se poate plasa in titluri lichide (bonuri de tezaur).

In Romania, cea mai utilizata metoda de previzionare este cea a indicatorilor de lichiditate.

Limitele acestei metode rezida in faptul ca ofera o situatie statica a bancii la un moment dat.

CURS 11 - 21.04.2015

Administrarea riscurilor in activitatea bancara

Unul dintre cele mai importante domenii ale managementului activelor si pasivelor bancare il

reprezinta gestionarea riscurilor. RISCUL reprezinta pericolul de a suferi o pierdere.

Administrarea riscului ia in considerare factorii masurabili care ameninta sau pot influenta

negativ realizarea obiectivelor unei firme si propune solutii strategice sau operationale pentru a

se opune acestor factori. Riscul poate fi definit ca un eveniment incert, dar posibil, originea lui

aflandu-se in incertitudine.

Gestionarea riscurilor pentru managementul unei banci inseamna studierea posibilitatilor de

investitii pe pietele financiare care sa aduca profit actionarilor si clientilor bancii, dar in acelasi

timp reducerea posibilitatilor de pierdere la un nivel acceptabil. Inclinatia la risc reprezinta un

termen generic menit sa masoare tendinta unor persoane sau institutii pentru un grad de risc mai

ridicat sau mai scazut. Atractia fata de risc este determinata de o combinatie de doi factori

principali: experienta individuala si inclinatia naturala generica de a-si asuma sau nu riscuri.

Intr-un climat caracterizat printr-o concurenta acerba, banca trebuie sa plaseze fonduri care sa

genereze un profit pentru depozitele atrase si care uneori nu pot avea o dobanda corelata cu

gradul de risc al imprumutului. In acest caz, conducerea bancii trebuie sa ia decizia asumarii unui

risc (plasamente riscante) sau sa-si asume riscul de a nu reusi sa genereze un flux monetar pentru

plata dividendelor actionarilor si a dobanzilor pentru resursele atrase.

Clasificarea riscurilor in gestionarea activelor si pasivelor

Aceste riscuri pot fi grupate in:

- Riscuri generale ale activitatii bancare

- Riscuri specifice care tin de modul de atragere si plasare a fondurilor in diferite valute

~Riscuri generale ale activitatii bancare: - De regula aceste riscuri nu sunt masurabile,

neputandu-se determina costul exact al prevenirii lor.

1. Riscul operational -> poate rezulta din: defectarea sistemelor de operare, management

defectuos, erori umane, fraude, controale ineficiente. Gestionarea riscului operational

presupune identificarea si cuantificarea pierderilor probabile si compararea cu costul

necesar pentru evitarea producerii pierderii (acoperirea riscului). Acest risc poate fi

prevenit prin:

- Constituirea de rezerve pentru echipamente

- Desfasurarea operatiunilor in alte locatii conform procedurilor stabilite (in cazul unor

dezastre naturale)

- Separarea responsabilitatilor si intensificarea controalelor interne

- Reglementari interne pentru stabilirea competentelor personale

2. Riscul concurential -> apare in derularea unei afaceri si poate fi de mai multe tipuri:

- Risc de convertibilitate (= imposibilitatea de a transforma o valuta in alta)

- Risc de depreciere a rating-ului (=modificarea cotatiei in jos pentru o institutie financiara)

- Risc de imagine (orice eveniment neplacut in gestionarea unei banci care devine public)

- Risc de modificare a politicii fiscale (taxe suplimentare neanticipate)

- Risc juridic (apare cand se efectueaza contracte si tranzactii cu parteneri care nu au

autoritatea legala necesara pentru a se angaja in astfel de afaceri.

- Risc de reglementare (imposibilitatea de a face fata noilor reglementari (ex:capitalul

minim, rata de adecvare a capitalului)

3. Riscul agregat(sistemic) -> este riscul prin care pierderile unei institutii financiare ar

putea sa genereze un lant de pierderi si celorlalte institutii din sistem datorita relatiilor de

interdependenta intre produsele si participantii de pe o piata.

4. Ricul de concentrare a portofoliului -> acest risc poate fi evitat prin investitii cat mai

diversificate. Administrarea portofoliului se bazeaza pe prezumtia ca riscul pentru intreg

portofoliul este sau ar trebui sa fie mai mic decat riscul aferent fiecarei componente a

portofoliului. Probabilitatea ca doua riscuri separate sa se realizeze agregat este mai mica

decat probabilitatea ca fiecare dintre ele sa se realizeze individual daca riscurile nu sunt

corelate. Riscul agregat este mai mic decat riscul individual al fiecarui element in parte.

5. Riscul de tara -> o banca se confrunta cu riscul de tara daca acorda credite unei companii

care investeste intr o tara straina. Riscul consta in faptul ca evenimentele care se vor

derula in aceasta tara pot afecta posibilitatile clientului de a rambursa creditul bancii.

Guvernul tarii respective poate sista sau poate ingheta activele detinute de companiile

straine. Dificultatile existente intr-o anumita tara pot ingreuna repatrierea profilului

obtinut. Conflictele militare pot pune in pericol scopul investitiei sau pot suspenda in

intregime operatiunile in derulare. Acest tip de risc se poate acoperii prin cumpararea de

asigurari speciale prin intermediul firmelor de export financiar. Reducerea riscului de tara

se poate face si prin aplicarea principiilor de administrare a portofoliilor de investitii, prin

evitarea expunerii excesive la risc ca urmare a concentrarii portofoliului.

~ Riscurile specifice administrarii activelor si pasivelor bancare: - Aceste riscuri sunt specifice

pentru investitiile de credit. De regula se pot masura astfel incat sa se poate determina costul

exact al prevenirii lor.

1. Riscul de credit -> reprezinta riscul de a suferi o pierdere datorata incalcarii obligatiilor

debitorilor prevazute in contractul de credit. Intarzierea platilor dobanzilor sau a ratelor

reprezinta manifestari ale unui asemenea risc care poate avea motivatii si poate fi rezolvat

prin intelegere. Riscul de credit poate fi evitat prin: o buna cunoastere a clientilor, analiza

creditului, garantii adecvate, administrarea corecta a portofoliului de credit. Riscul de

credit mai este numit si risc de insolvabilitate a debitorului si risc de nerambursare. Intre

plasamentele bancilor, pe primul loc se situeaza creditele. Orice banca isi asuma intr-o

oarecare masura riscuri atunci cand acorda credite si in mod cert toate bancile

inregistreaza in mod curent pierderile. Principalii factori care ar putea conduce la

cresterea riscului de creditare sunt:

- Neatentia in formularea normelor de creditare,

- Prezenta unor conditii de creditare prea generoase,

- Nerespectarea de catre personalul bancii a normelor interne de creditare,

- Concentrarea riscanta a creditelor pe anumite piete,

- Slabul control exercitat asupra personalului,

- Cresterea excesiva a valorii portofoliului de credite peste posibilitatile rezonabile ale

bancii de a acoperi riscurile.

Este necesar ca bancile comerciale sa conceapa si sa implementeze politici de creditare

performante si sa angajeze personalul implicat in activitatea de creditare pentru a intelege si a

respecta disciplina acestor norme.

CURS 12 VAR

In practica bancara internationala, pentru masurarea riscurilor de piata se foloseste VaR (Value at

Risk).

Istoria VaR este legata de numele presedintelui bancii de investitii GP Morgan, care

necunoscand riscul total la care este expusa banca, le-a cerut angajatilor ca in fiecare zi sa-i

prezinte un raport despre riscul bancii, impreuna cu o masura de risc corespunzatoare.

Pornind de la aceasta necesitate, VaR a fost folosita pentru a determina limita minima de capital

necesara unei banci comerciale, petru a-si acoperi riscul de piata la care este expusa.

Un alt motiv pentru care aceasta metoda s-a impus a fost si faptul ca daca ar fi fost aplicata,

multe fragmente bancare ar fi putut fi evitate.

VaR este o masura statistica care cuantifica pierderea maxima probabila pentru a se mentine pe o

anumita pozitie sau portofoliu de pozitii, intr-o anumita perioada de timp si pentru un anumit

interval de incredere.

VaR=pierderea maxima pe care o poate inregistra un portofoliu in urmatoarele x zile, cu o

anumita probabilitate

Inaintea trecerii la calcularea efectiva a VaR, o banca trebuie sa stabileasca 2 lucruri importante

1) Orizontul de timp pentru care se estimeaza riscul

2) Procentul de toleranta la risc

Comitetul de la baza propune un orizont de 10 zile si un procent de toleranta la risc de 1%

(respectiv o probabilitate de incredere de 99% in apropierea VaR). Fiecare banca este libera sa isi

aleaga cele doua coordonate initiale in functie de preferinta mai mare sau mai mica a

managerilor fata de risc si de natura portof. Administrate.

Un procent de toleranta la risc de 1% inseamna ca doar intr-o zi din 100 VaR se va deprecia cu

mai mult decat se anticipeaza (nivelul VaR calculat), in timp ce un procent de 5% inseamna ca

intr-o zi din 20 (5 din 100) valoarea portofoliului se va deprecia mai mult decat se anticipeaza.

Realitatea este intr-o foarte rapida schimbare, iar validarea empirica a unui model ales de catre

un utilizaor trebuie adeseori facuta rapid. Din acest motiv, alegerea unui procent prea mare ar

intarzia validarea modelului. Ca o regula, cu cate se alege un procent mai mic, cu atat si VaR

calculate sunt mai mici.

Odata ce au fost stabilite orizontul de timp si procentul de toleranta la risc, se calculeaza VaR ca

diferenta intre valoarea asteptata a portofoliului la orizontul de timp ales si cea mai mica valoare

a portofoliului la acelasi orizont, anticipata cu o probabilitate p=95%.

Avantajele si limitele VaR

Avantaje

- Este un instrument flexibil de masurare a riscului (poate lua in calcul diverse orizonturi

de timp si intervale de incredere)

- Este o masura indispensabila cercetarii pietelor financiare si poate fi folosita pentru

ajustarea riscului unui portofoliu.

Limite

- Se bazeaza foarte mult pe curba distributiei normala (nu incorporeaza caracteristicele

unei piete aflate intr-un moment critic extrem).

- Implica doar maximul pe care il poate pierde in conditii normale ale pietei; nu ofera

indicii asupra profitabilitatii si randamentului unei investitii

- Nu poate lua in calcul riscul operational si de lichiditate.

Gestionarea riscului de piata pentru titluri

Orice detinere sau finantare prin titluri si majoritatea operatiunilor cu titluri implica risc de piata.

Chiar daca acest risc poate fi identificat in orice pozitie bilantiera sau extrabilantiera calculata la

valoarea de piata, in fapt doar activitatile cu titluri sunt monitorizate din perspectiva riscului de

piata.

De aceea, chiar daca analizam gestiunea acestui risc la nivelul intregii activ. Financiare, de fapt

ne referim la gestiunea riscului de piata din activitatea cu titluri.

Cerinta de capital pentru riscurile de piata este semnificativ mai mica in comparatie cu cea

pentru riscul de credit. In medie, ponderea necesarului de capital ce trebuie alocat pentru riscul

de piata reprezinta mai putin de 2% din totalul cerintei minime de capital.

Pe de alta parte, diferenta intre riscul de credit si cel de piata este doar una minora, pentru ca in

cazul unor socuri severe asupra preturilor activelor, riscul de piata devine de fapt risc de credit.

Promovarea, inclusiv de catre BASEL a modelelor VaR pentru promovarea riscului de piata a

pus insa problema cresterii volatilitatii in piata si a diminurarii excesive a capitalurilor

institutiilor de credit care utilizeaza VaR.

Unii autori arata ca o crestere a volatilitatii pietei ar putea conduce la atingerea limitelor stabilite

de catre baci prin VaR, ceea ce ar atrage dupa sine decizia de a vinde activul din portofoliu.

Daca sunt mai mult banci care detin rspectivul activ si utilizeaza VaR, atunci acestea se vor

manifesta similar. Vanzarea va fi mai semnificativa ceea ce va atrage o noua crestere a

volatilitatii si din nou se ating limitele stabilite, inchizandu-se si totodata accentuandu-se cercul.

Avantajele si limitele modelului VaR considera necesar ca acesta sa fie utilizat pentru

determinarea cerintelor de capital si in acelasi timp sa faca parte din procesul de management

zilnic al riscului.

Rezultatele modelului trebuie integrate in procesul de planificare, monitorizare si control al

protofoliului de risc de piata al bancii. De asemenea pentru evitarea conflictelor de interese,

banca trebuie sa mentina o unitate de control a riscului, independenta de cele care desfasoara

activitati de tranzactionare.

Consiliul de administratie si managementul superior trebuie sa se implice in mod activ in

procesul de control al riscului, iar rapoartele zilnice trebuie revazute de catre un nivel al

managementului cu autoritate suficienta pentru a impune decizii privind diminuare expunerilor

individuale sau agregate.

Curs 13

Data:5.5.2015

Gestiunea riscului ratei dobanzii

Riscul ratei dobanzii poate fi perceput ca o expresie a sensibilitatii rezultatelor financiare la variatia

nivelului ratelor dobanzii, reprezinta prin urmare acel risc de deterioarare a situatiei patrimoniale a bancii,

sub influenta unei modificari adverse a nivelului dobanziilor pe piata.

Factorii care determina aparitia riscului ratei dobanzii se pot grupa in 2 categorii si anume:

1. Factori exogeni determinati de evolutia conditiilor economice care se reflecta in nivelul ratelor

de dobanda de piata, acestia nu pot fi controlati sau influentati de banca, insa pot fi anticipate cu

destul de mare precizie, fiind dependent de fazele ciclului economic.

2. Factori endogeni sunt factori determinati de mediul intern al bancii, in cadrul acestor factori

includem strategia muncii, structura activelor si pasivelor bancii, calitatea si dimensiune

portofoliului de credite, profilul de finantare al bancii (scadentele aferente resurselor).

Dintre toate departamentele bancii, trezoreriei ii revine ca sarcina gestionarea acestui risc la nivel agregat

al bilamtului bancar .

Trezoreria bancara are la dispozitie 2 modalitati de gestionare a riscului ratei dobanzii si anume:

Operatiuni de imunizare

Operatiuni de corelare a activelor si pasivelor bancare

Operatiuni de imunizare/hedging bilantier se realizeaza prin imunizarea intrumentelor financiare. Aceste

operatiuni presupun emiterea de instrumente de sens contrar cu acceasi durata si acceasi valoare cu

instrumentul care face obiectul imunizarii.

Principalele categorii de instrumente utilizate in procesul imunizarii:

a) Ctr. Forward aparitaia si dezvoltarea ctr. Forward a fost determinata de volatilitatea ratelor

dobanziisi a celor de schimb. Clientii doreau sa se imprumute la o rata fixa iar bancile doreau sa

dea cu imprumut la o rata variabila. Solutia a venit de la bancile de investitii care au contribuit la

reducere riscului de rata a dobanzii, bancile de investitii au decis sa primeasca de la client o

dobanda fixa sis a plateasca clientului LIBOR.

Ambele parti au fost de acord sa faca neting pentru plati cu scopul de a reduce expunerea la riscul

de decontare si pentru a diminua costurile rezultatelor din taxele percepute pentru platile brute.

In procesul de reducere a riscului ratei dobanzii se creaza riscul de credit pe care pentru a-l reduce

partile au convenit sa actualizeze platile.

Rezultatul acestui sir de operatiuni a condus la ctr FRA (Forward Rate Agreement) .

Avantajele ctr. FRA fata de Futures sunt multiple: contractual FRA este un instrument

extrabilantier si prin urmare nu se realizeaza o crestere a bilantului ca urmare a tranzactiei

respective se diminueaza necesarul de capital pentru a respecta normele privind adecvarea

acestuia.

Datorita faptului ca nu se realizeaza o angajare a principalului expunerea este limitata la

diferentiarul de dobanda, si prinb urmare liniile de credit necesare sunt reduse chiar si in

conditiile unei volatilitati mari a ratei dobanzii.

Ctr FRA permite banciilor abordarea problemei legate de costul fondurilor de pe o pozitie de

certitudine. Ctr FRA sunt negociate pe piata OTC.

b) Ctr. Futures pe rata dobanziiconstituie a 2 a categorie de instrumente extrabilantiere prin care se

poate realiza acoperirea riscului ratei dobanzii.

Aceste instrumenete sunt standardizate si sunt tranzactionate la bursa.

Suportul acestor contracte poate fi reprezentat fie de un depozit de pe piata monetara (in cazul Futures

pe rata dobanzii pe termen scurt) fie de o obligatiune ( in cazul Futures pe rata dobanzii pe termen

lung).

c) Operatiunile Swap pe rata dobanzii fac obiectul unui ctr prin care partile convin sa schimbe intre

ele fluxul de dobanzii aferenet unui capital si in cadrul unei perioade determinate.

Principala caracteristica a unui Swap pe rata dobanzii o constituie schimbul de dobanzi fixe si

variabile, aferente unui ctr, cu valoare nominala si scadenta prestabilita.

Dobanda fixa este convenita in momentul contractarii imprumutului in timp ce dobanda variabila este

stabilita pe piata, fiind corespunzatoare momentului final si scadentei ctr la termen.

In economiile dezvoltate swap-ul ratei dobanzii este utilizat pt imunizarea valorii de piata a

captalurilor proprii, in scopul eliminarii depenedentei de fluctuatile ratei dobanzii de pe piata

monetara.

Ctr la termen de limitare a rescului ratei dobanzii (CAPE, FLOOR, COLLAR) au drept scop sa ii

protejeze pe operatorii angajati in operatiuni de credit pe termen lung in calitate de creditori sau debitori,

de efectele negative ale evolutiei ratei dobanzii.

CURS 14 Data: 12.05.2015

Managementul riscului de lichiditate

Lichiditatea activelor exprima capacitatea acestora de a fi transformate rapid si cu costuri

minime in numerar sau disponibilitati in contul curent.

Riscul de lichiditate bancara reprezinta riscul unei banci ca veniturile si capitalul sau sa fie

afectate datorita incapacitatiisale de a onora la termen obligatiile fara a se confrunta cu pierderi

inacceptabile.

Riscul de lichiditate include:

Riscul bancii de a fi incapabila sa finanteze portofoliul de active pe maturitati si la

ratele de dobanda corespunzatoare.

Riscul bancii de a fi incapabila sa lichideze pozitia al momentul oportun si la un

pret rezonabil.

Riscul de lichiditate decurge din necorelarea scadentelor cash-flow-urilor unui grup de

active, pasive si instrumente extrabilantiere. Aceasta consta in pierderile potentiale de profit

si/sau de capital ca urmare a esuarii in respectarea obligatiilor asumate si deriva din insuficienta

rezervelor comparativ cu nevoile de fonduri. Bancile trebuie sa fie in masura sa satisfaca integral

si la termenele stabilite angajamentele asumate fata de clienti, deci sa compenseze fluctuatiile

asteptate sau neasteptate ale cash-flow-urilor. Aceasta reprezinta defapt capacitatea bancii de a

asigura desfasurarea in conditii normale a activitatii, indiferent daca banca se confrunta cu un

deficit de lichiditate curenta sau cu un excedent.

Asigurarea unei lichiditati padecvate reprezinta o parte esentiala a managementului global

al unei banci.

Preocuparile bancilor pentru mentinerea unei lichiditati corespunzatoare sunt generate de

necesitatea de finantare neasteptat, la costuri minime.

Sub acest aspect, bancile isi asuma un pret al lichiditatii care depinde de conditiile de piata

si de capacitatea bancii de a atrage resurse.

O banca dispune de lichiditate adecvata cand este in masura sa obtina fondurile necesare in

timp real si la un cost rezonabil.

Pretul asigurarii lichiditatii adecvate asumate de banca este o functie care depinde de

conditiile de piata si de nivelul de risc al ratei dobanzii si al creditului.

O lichiditate in exces determina costuri suplimentare pentru banca si implicit,

reducera profitabilitatii.

O lichiditate redusa poate determina intreruperea brusca a activitatii.

Managementul riscului lichiditatii se focalizeaza pe 2 componente:

1. Elaborarea si implementarea politicilor riscului de lichidiatate (se urmareste

mentinerea unei lichiditati adecvate si monotorizarea permanenta a acesteia)

2. Politica obligatiilor de raportare

Sporirea produselor furnizate de banci a determinat adaptarea unui management prudential

de catre Autoritatile Monetare, acestea acordand o atentie deosebita corelarii structurii maturitatii

resurselor si plasamentelor bancare si cerintelor de asigurare a unui nevel optim al activelor cu

un inalt grad de lichiditate.

Managementul riscului lichiditatii vizeaza stabilirea nevoii de lichiditate si acoperirea

aceste nevoi. Nevoile de lichiditate pot fi acoperite prin vanzare de active foarte lichidide din

portofoliul de tranzactionare sau cresterea datoriilor pe termen scurt si/sau depozitelor pe termen

lung prin cresterea scadentei datoriilor si prin majorari de capital.

In mod traditional, bancille au optat pentru acoperirea nevoii de lichiditate prin utilizarea

structurii de active.

Maximizarea lichidiatatii presupune atragerea de resurse, cu orice pret, si pe o perioada

indelungata, concomitent cu plasarea acestor fonduri in active lichide cu scadente reduse. In

acesta situatie, indicii GAP ar inregistra pe toate benzile de scadenta valori pozitive ridicate,

evidentiind capacitatea bancii de a acoperii integral solicitarile de retragere de fonduri.

Pe cale de consecinta, maximizarea lichiditatii nu presupune intotdeauna maximizarea

profitabilitatii bancare, de aceea se recomnda obtinerea optimului profit-lichiditate, obiectiv greu

de atins.

Indicele de lichiditate

Ie=

Pi- pasive cu scadenta i

Ai- active cu scadenta i

ai-coef de ponderare al pasivelor cu scadenta i

bi-coef de ponderare al activelor cu scadenta i

Ponderarea A si P se face, fie cu ajutorul unui nr mediu de zile sau luni corespunzatoare

fiecarei scadente, fie cu ajutorul nr curent al grupei scadentei respective.

Rata de lichiditate

Se exprima proc; indica gradul de indatoarare al bancii fata de piata monetara in anasmblul

sau, sau fata de un segement al acesteia. Valorile >100% arata tendinta de scadere a gradului de

indatorare a banci pe piata monetara si de crestere a lichiditatii proprii.

Re

*100

Is imprumuturi scadente

In imprumuturi noi

Coeficientul de lichiditate

COEFe=

Nivelul optim al acestui indicator este un raport >100%.