Cursul îşi propune să prezinte elemente teoretice ale comunicării vizuale, ca parte a vastului domeniu al Comunicării, prezenţa tot mai masivă în viaţa noastră a imaginilor vizuale şi noile tendinţe în diferitele aspecte ale comunicării vizuale. Tipurile de coduri şi procesul de codificare/decodificare, ca verigă indispensabilă oricărui proces de comunicare sunt puse în relaţie cu diferitele aspecte ale comunicării vizuale. Pentru a surprinde evoluţia elementelor comunicării vizuale am structurat informaţiile începând cu prezenţa comunicării vizuale alături de comunicarea verbală, prin instrumentele comunicării vizuale şi prin mijlocirea limbajului trupului. Cursul continuă cu prezentarea comunicării vizuale în presa scrisă, un rol important fiind acordat organizării vizuale a articolelor, fotografiei şi culorii. Comunicarea televizuală este prezentată prin prisma modalităţilor de reflectare a realităţii convertite în formate de mare succes (talk show-ul, reality show-ul). Comunicarea cinematografică propune un excurs în lumea filmului şi a tehnicilor de realizare a imaginii cinematografice. Comunicarea artistică presupune cunoaşterea mijloacelor comunicării în artele vizuale, înţelegerea dinamicii evoluţiei limbajului plastic şi a folosirii acestuia.

Canalul este mijlocul fizic prin care este transmis semnalul: undele de lumină, undele sonore, undele radio, cablurile telefonice, sistemul nervos...). ex: Televiziunea reprezintă un mijloc de comunicare ce utilizează canalele sunetului şi imaginii. Proprietăţile tehnice sau fizice ale mijloacelor de comunicare sunt determinate de natura canalului disponibil pentru utilizare. Aceste proprietăţi ale mijloacelor de comunicare vor determina gama de coduri care pot fi transmise. Codul este un sistem de semnificare comun membrilor unei culturi sau subculturi. El constă din semnale şi din reguli sau convenţii care determină cum pot fi utilizate semnele sau cum pot fi combinate pentru a forma mesaje complexe. Mesajul este acel lucru pe care un emiţător îl transmite, indiferent de mijlocul de comunicare folosit. Pentru semioticieni mesajul reprezintă construcţia de semne care, prin intermediul interacţiunii cu ceilalţi receptori, produce înţelesuri. Important este textul şi modul în care este citit. Lectura este procesul de descoperire a semnificaţiilor, proces care apare atunci când cititorul interacţionează cu textul sau îl negociază. Negocierea presupune antrenarea experienţei culturale a cititorului în legătură cu semnele şi codurile care compun textul. Astfel, cititori cu experienţe sociale diferite sau aparţinând unor culturi diferite pot găsi înţelesuri diferite în acelaşi text. Spre exemplu, acelaşi eveniment este relatat în mod diferit în funcţie de niveleul de înţelegere şi viziunea despre lume împărtăşită de ziar cu cititorii săi.

Diferenţe culturale şi de gen în comunicarea vizuală Diferenţele culturale ies în evidenţă mai ales în cazul interacţiunii dintre indivizi provenind din culturi diferite. Contactul vizual. Ex: arabii, sud-americaniişi sud-europenii îşi privesc direct interlocutorul într-o disciţie; asiaticii, indienii şi nord-europenii au o privire periferică sau nu se uită la interlocutor. Durata privirii este de asemenea determinată cultural. Sud-europenii privesc mai îndelung interlocutorul, japonezii privesc mai mult gâtul. Femeile din America de Nord stabilesc mai multe contacte vizuale decât bărbaţii în timpul conversaţiei, mai ales dacă au o poziţie de subordonare.

Imaginea vizuală În percepţia vizuală, mintea elaborează o imagine analogică a datului exterior, traducând un anumit număr de stimuli în informaţii neuronale, care vor induce în conştiinţă o anumită viziune a obiectului. Aceasta are calitatea de conformitate cu mesajele externe şi cea de autonomie. Prelucrarea de către creier a vizualului presupune o modelizare a datelor externe. Rezultatul modelizării corespunde unui obiect fără a fi replica lui exactă. Cu alte cuvinte, putem spune că imaginea presupune asemănare şi neasemănare, este o duplicare a imaginii şi o abatere de la model. Imaginile vizuale trebuie să îndeplinească anumite funcţii.

- să atragă atenţia prin elemente cum ar fi contrastul, culoarea, compoziţia neobişnuită

- să informeze, să joace rolul de mediator al unor trăiri

- să constituie un instrument important în influenţarea comportamentului uman

Mai subliniem funcţia de orientare şi funcţia de simplificare a realităţii. Prin funcţia de orientare, imaginea înlesneşte perspectivarea unui anumit segment al realităţii. Funcţia de simplificare este legată de sentimentul de încredere, de nevoia firească a omului de a se mişca pe un teritoriu cunoscut, cel oferit de creatorii de imagine.

Tipologia imaginilor vizuale În intenţia de a face o clasificare vom lua în considerare totalitatea imaginilor vizuale bidimensionale, obiectivate într-un fel oarecare pe un suport fizic. Vor fi discutate atât imaginile ce aparţin artei, cât si cele de factură tehnic-utilitară. Preferăm formularea de “imagine bidimensională” în locul variantei “imagine plană”, deoarece o imagine poate exista si pe o suprafaţă curbă sau denivelată, nu doar pe una plană. Vom folosi criteriile de clasificare utilizate de Lucian Ionică, pornind de la componentele triunghiului lui Peirce: imaginea ca semn vehicul, imaginea ca semnificaţie, denotatul imaginii, precum si relaţiile de semnificare, respectiv, de denotare1. Imaginea ca semn vehicul Imaginea vizuală bidimensională are o arhitectură internă, structurată pe două sau trei nivele suprapuse. Sunt două sau trei imagini care coexistă, iar perceperea şi analiza lor separată presupune adoptarea unei perspective adecvate pentru fiecare dintre ele. Imaginea ca obiect fizic desemnează materia din care este alcătuită imaginea si, atunci când este cazul, suportul ei, în calitatea lor de lucru, asemeni altor lucruri. Dacă, aflat în faţa unui tablou valoros, ghidul muzeului povesteste cine au fost proprietarii lucrării şi în ce împrejurări a trecut de la unul la altul, atunci el vorbeste despre obiectul tablou şi nu despre opera de artă. Existenţa copiilor poate face distincţia dintre imaginea ca obiect si imaginea în sine. Imaginile cu un singur suport iniţial, cum ar fi: un desen, o fotografie pot fi multiplicate printr-un procedeu tehnic, pe mai multe suporturi de aceesi natură sau de naturi diferite (hârtie, plastic, metal etc.).

Imaginea obiectului (imaginea denotatului sau obiectul ca imagine vizuală) Datorită reprezentării sale analogice, imaginea obiectului este considerată o reprezentare mai mult sau mai puţin reusită a ceva, situat în lumea vizibilului sau dincolo de limitele ei. Această imagine are un autor, explicit sau implicit, dar el nu îndeplineste rolul de creator, ci pe acela de “cauzator”, care asigură toate condiţiile necesare ca o imagine să poată “reproduce” cât mai bine un anumit subiect. Din acest punct de vedere, putem spune că există următoarele categorii de imagini: - Imagini care au drept autor un creator de picturi, desene, gravuri, fotografii. Caracteristica lor esenţială este existenţa intenţionalităţii şi a unor norme de reprezentare. - Imagini care nu au un creator, cum ar fi radiografiile, imaginile radar sau ale camerelor video de supraveghere. Acestea nu sunt create, ci doar provocate pentru a consemna o stare de fapt, în limitele permise de procedeul tehnic adoptat – ceea ce nu însemană că nu a existat o intenţie si nu s-a urmărit un anumit scop foarte clar de către autorii lor (creatorii sunt autori, dar nu orice autor este si creator); - Imagini formate întâmplător, situaţie destul de rară, dar logic acceptabilă. Distincţia dintre primele două categorii este aceeaşi ca şi în cazul imaginilor fabricate şi a celor înregistrate. Primele se străduiesc să imite cât mai bine un model, spre a da iluzia realităţii. Celelate seamănă cu obiectul lor în virtutea faptului că sunt rezultatul consemnării urmelor acestuia. Prin urmare, importanţa lor vine de la faptul că mai întâi sunt indici înainte de a fi iconi

Concluzionând, putem afirma că cea mai importantă caracteristica a imaginii obiectului este valoarea ei referenţială. Imaginea este o reprezentare a unei realităţi concrete care conţine informaţii despre obiectul ei real şi are un statut de aserţiune implicită.

Imaginea ca obiect ideal se constituie într-o realitate autonomă, chiar dacă ea conţine reprezentări ale unor lucruri sau situaţii reale. Imaginea ca obiect ideal spune mai mult decât arată. Beneficiind de o puternică forţă sugestivă, ea este folosită în artă, jurnalism, publictate etc., dar nu şi în tehnică sau stiinţă, unde o astfel de valoare nu interesează. Indiferent de “gen” - pictură, fotografie, film etc. ea se caracterizează prin existenţa unui sens general al fiecărei imagini şi prin utilizarea limbajului vizual. Cadrul, compoziţia plastică, dispunerea liniilor şi punctelor de forţă etc., influenţează însăsi perceperea realităţii reprezentate. Suprafaţa în care se manifestă imaginea nu este nici uniformă si nici neutră. În ea există valori structurale independente de conţinutul concret al imaginii. Pictorii Renasterii au fost constienţi de acest lucru, l-au studiat si teoretizat. Metafizica numărului de aur este un exemplu. Ca obiect ideal, imaginea are un înţeles al ei, independent de cel al realităţii reprezentate, este înţelesul creat de autor. Această imagine nu este un duplicat, o copie a “ceva” aflat în afara ei, ci un text vizual cu propriile sale tensiuni si exigenţe. Are propriile sale legităţi pe care “subiectul” exterior trebuie să le urmeze. Prin codurile asimilate, imaginea se încarcă cu o serie de semnificaţii şi sensuri ce o fac să-si piardă caracterul natural, acel iconism de bază, care îngăduie recunoasterea rapidă, a lucrurilor familiare. Ea este un fapt de cultură ce presupune un creator si o finalitate ideatică sau expresivă. Imaginea ca obiect ideal presupune o constiinţă a ficţiunii şi a plasticităţii, în timp ce imaginea obiectului cere o abordare realistă, non-ficţională. Distincţia dintre cele două imagini, suprapuse ontologic, ţine de cultura si exerciţiul privitorului, de abilitatea lui de a recurge la o un tip de lectură specifică, adecvat fiecărui caz în parte. Ea este mai lesne de sesizat în cazul artelor plastice şi mai dificil în cazul imaginilor foto si film. Celor două categorii de imagini, cea de obiect ideal şi cea referenţială, le corespund două moduri diferite de lectură. Imaginea ca obiect ideal nu aparţine doar artei. Limbajul vizual este prezent si în domenii ce nu îsi propun să fie artă si nu aspiră nici la statutul mai modest de artă utilitară. Jurnalismul sau publicitatea au finalităţi practice evidente, care nu le permite să rezoneze cu gratuitatea declarată a artei. Ceea ce nu înseamnă că măiestria în construcţia imaginilor nu ar fi apreciată. Graniţele absolute trasate rigid nu-şi au locul în comunicarea vizuală, indiferent de scopul ei principal. O imagine aparţinând indiscutabil artei poate conţine informaţii de natură documentară utilizabile ca atare de către, să zicem, istorici, arhitecţi sau medici. şi situaţia opusă este posibilă atunci când, imagini realizate cu o destinaţie strict stiinţifică sau tehnică pot încânta privirea prin armonia cromatică sau compoziţională, ori prin semnificaţia neaşteptată pe care privitorul o găseşte în ele.