Dan Pătroc Etică şi deontologie pedagogică Cursul I

Pagina 1 din 9

CURSUL I

Introducere în sfera eticii: definiţii ale principalilor termeni. Ce este etica? Ce este

morala? Raportări faţă de idee de bine

1. ETICA

Originea cuvântului etică: ethos (greaca veche) = [la origine] loc obişnuit, ulterior s-a

transformat în obicei, tradiţie şi, în general, caracter (tot ceea ce defineşte valorile unei persoane,

unui popor). Din această rădăcină s-a dezvoltat ethikos – caracter moral, comportament virtuos şi

a fost transmis în latină ca „filosofie etică”.

Într-o definiţie de dicţionar, etica poate fi înţeleasă ca ştiinţa moralei, a binelui şi răului, a

fericirii, a virtuţii, a plăcerii şi a idealurilor unei comunităţi. Conform Dicţionarului explicativ al

limbii române (Ed. Academiei, 1998) etica este o „ştiință care se ocupă cu studiul teoretic al

valorilor și condiției umane din perspectiva principiilor morale și cu rolul lor în viața socială;

totalitatea normelor de conduită morală corespunzătoare; morală. [din fr. éthique, lat. ethicus]”.

Diferenţa etică-morală

Deşi în limbajul cotidian „etic” şi „moral” sunt folosite interşanjabil, ca sinonime absolute,

în teorie diferenţa dintre ele este destul de însemnată: etica, aşa cum am arătat mai sus, este ştiinţa

care studiază binele şi răul, fericirea etc., în vreme ce morala este obiectul de studiu al eticii. Faţă

de etică, cuvânt provenit din limba greacă, morala provine din limba latină (mos-moris =

moravuri, obiceiuri)

Etica, la modul general, ca disciplină de studiu, cuprinde trei părţi care au ajuns să fie

considerate oarecum distincte:

1. Meta-etica – un domeniu care caută să înţeleagă natura eticilor normative sau, mai

concret, un studiu al limbajului moral, atât cel folosit în eticile normative cât şi în viaţa cotidiană

2. Etica normativă (eticile normative) – studiul acţiunilor cu componentă etică având

ca scop afirmarea unor standarde după care o acţiune poate fi considerată corectă sau greşită

(„bună” sau „rea”). Deoarece etica normativă este preocupată de a demonstra dacă o anumită idee

sau acţiune este corectă sau greşită, se fac deseori referinţe la aceasta ca la o etică prescriptivă

(care poate prescrie ce anume este bine şi ce nu)

3. Eticile aplicate - sunt examinarea filosofică, din punct de vedere moral, a unor

probleme specifice în viața privată și publică. Prin etica aplicată se încearcă să se utilizeze

anumite metode filosofice pentru a identifica din punct de vedere moral cursul corect de acțiune

în diferite domenii ale vieții umane. Bioetica, de exemplu, este preocupată de identificarea şi

Dan Pătroc Etică şi deontologie pedagogică Cursul I

Pagina 2 din 9

abordarea corectă a unor chestiuni, cum ar fi eutanasia sau utilizarea embrionilor umani în

cercetare. Etica mediului este preocupată de întrebări ce vizează atitudinea şi comportamentul

oamenilor faţă de anumite specii sau elemente ale mediului înconjurător, iar etica afacerilor are în

vedere probleme ce ţin de limitele dintre integritate şi urmărirea profitului de către managerii

unor firme.

2. BINELE

În religie, etică și filosofie, dihotomia "binele și răul" se referă la locația de pe un spectru

liniar a unor obiecte, dorințe sau comportamente, direcția bună fiind pozitivă din punct de vedere

moral, iar răul fiind direcţia negativă. Binele este un concept larg asociat de obicei cu viața,

iubire, continuitatea, fericirea, iubirea, prosperitatea și dreptatea. Răul este de obicei asociat cu

fărădelegi conștiente și deliberate, intenţia de a face rău altora, umilirea persoanelor, acte de

violență inutilă și / sau fără discernământ.

Natura binelui a primit mai multe interpretări; una din ele susţine că binele se

fundamentează pe iubirea naturală, empatie şi afecţiunea faţă de alţi oameni, toate începute de la

cele mai timpurii stadii de dezvoltare personală. O altă interpretare susţine că binele este o

consecinţă directă a cunoaşterii (adevărului). Analog, în privinţa răului există puncte de vedere

care susţin că acesta este o aberaţie rezultată din imperfecţiunea fiinţei umane, altele că răul este

un efect al liberului arbitru, iar altele că răul este în cele din urmă o formă maximă a ignoranţei.

Spre deosebire de aceasta, o serie de gânditori iluminişti au susţinut că răul se învaţă şi că este o

consecinţă a structurilor tiranice din societate.

3. MORALITATEA

De-a lungul timpului, a existat aproape unanim credinţa că moralitatea este un construct

social ceea ce înseamnă că noţiunile de bine şi de rău sunt definite în mod particular de fiecare

societate (comunitate) în funcţie de valorile ei principale. În secolul XX totuşi, ca urmare a

evoluţiilor din ştiinţele naturale, dar şi a mutaţiilor din epistemologie, s-a ajuns la credinţa că

moralitatea ar putea avea explicaţii ştiinţifice şi că ceea ce o societate defineşte ca fiind bun nu

este neapărat un construct valoric al acelei societăţi cât mai degrabă un rezultat al unor factori

evolutivi. Aceste puncte de vedere naturaliste asupra moralei au ajuns chiar să predomine în

ultimii treizeci de ani, ajungându-se la o adevărată “ştiinţă a moralităţii”, idee explorată de autori

ca Michael Shermer, Richard Dawkins, Joseph Daledein sau Sam Harris. Aceştia pleacă de la

premisa că prin utilizarea mijloacelor specifice ştiinţelor empirice moderne (în special

neuroştiinţele) se poate afla o bază fiziologică a moralităţii, caracteristică fiecărei fiinţe umane.

Dan Pătroc Etică şi deontologie pedagogică Cursul I

Pagina 3 din 9

Cimpanzeii şi bonobo (cimpanzeii pitici) sunt cele mai apropiate animale faţă de om, având

un strămoş comun cu aproximativ cinci milioane de ani în urmă. Barbara King susține că în timp

ce primatele nu pot să posede moralitatea, în sensul uman, au prezente unele trăsături care ar fi

fost necesare pentru evoluţia moralităţii, trăsături care includ: un grad ridicat de inteligenţă,

capacitatea de comunicare simbolică, un sentiment de norme sociale, realizarea sinelui și un

concept de continuitate. O serie de animale sociale cum ar fi primatele, delfinii și balenele s-au

dovedit a manifesta ceea ce Michael Shermer numeşte “sentimente premorale”. Potrivit lui

Shermer, următoarele caracteristici sunt împărtășite de către oameni și alte animale sociale, în

special maimuţele mari (antropoide): ataşament, cooperare, ajutor reciproc, simpatie, empatie,

altruism, menţinerea stărilor non-conflictuale, detectarea înşelăciunii, o preocupare faţă de ceea

ce comunitatea crede despre un individ şi răspunsul la normele sociale ale grupului. Shermer

susține că aceste sentimente premorale au evoluat în societățile de primate ca o metodă de

imobilizare egoismului individual și constituirea grupurilor de cooperare deoarece pentru orice

specie socială beneficiile survenite în urma apartenenţei la grup sunt mai mari decât beneficiile

individualismului. De exemplu, lipsa coeziunii grupul îl face mai vulnerabil la atacuri de dinafară

sau găsirea mai uşoară a hranei ca grup. Ordinea socială în grupurile de animale este menţinută

prin reguli de comportament aşteptat, membrii dominanţi ai grupului aplicând pedepse în cazul

nerespectării acestor reguli. Beneficiind şi de o memorie dezvoltată, animalele superioare învaţă

regulile extrem de uşor prin prisma sistemului de pedepse-recompense, dezvoltând şi sentimente

de reciprocitate (de exemplu, cimpanzeii împart mult mai uşor hrana cu indivizi care au avut grijă

de ei în trecut, iar liliecii-vampir împărtăşesc prin regurgitare hrana cu alţi lilieci care au împărţit

cu ei în trecut şi care în prezent au nevoie de hrană). Dacă cimpanzeii trăiesc în grupuri de

aproximativ 50 de indivizi, pe baza descoperirilor arheologice se estimează că moralitatea s-a

putut dezvolta în cazul oamenilor în grupuri de 100 până la 200 de persoane (chiar şi în prezent

este destul de greu să menţii relaţii sociale adecvate cu mai mult de 200 de persoane). De Waal

susţine că moralitatea umană are în plus faţă de primate două nivele de sofisticare: oamenii impun

coduri morale în mod mult mai riguros, prin pedepse bine reglementate, recompense şi

construirea reputaţiei şi, în plus, oamenii aplică un grad de judecată şi raţiune superior celui din

regnul animal.

Christopher Boehm (1982) opinează că evoluţia majoră a moralei la hominizi este cauzată

de nevoia de a evita disputele şi rănirile în trecerea la spaţiile mult mai deschise ale savanelor.

Alte teorii susţin că ridicarea nivelului de complexitate a moralei este corelată direct cu creşterea

mărimii grupurilor şi creşterea în dimensiuni a creierului uman.

Dan Pătroc Etică şi deontologie pedagogică Cursul I

Pagina 4 din 9

3.1 ASPECTELE NEUROLOGICE ALE MORALITĂŢII

Neuronii oglindă

Spre mijlocul anilor 1990, un grup de cercetători în domeniul neuroştiinţelor, de la

Universitatea din Parma (Italia) studiau modul în care neuronii cimpanzeilor se declanşează în

paralel cu mişcările acestora. Legenda spune că la un moment dat, într-o zi toridă de vară când

unul dintre asistenţii profesorului Giacomo Rizzolatti – conducătorul proiectului – a intrat în

laborator mâncând un con de îngheţată, aparatele care înregistrau datele preluate de casca cu

senzori aşezată pe capul cimpanzeului au început să arate mişcări neuronale care corespundeau cu

ridicarea repetată a mâinii spre gură, respectiv cu mâncatul. Intrigaţi de faptul că acestor reacţii

ale neuronilor nu le corespundeau mişcări fizice, cercetătorii au repetat experimentele până când

li s-a confirmat faptul că atunci când cimpanzeii observau anumite mişcări în faţa lor, în creier,

grupuri de neuroni din zonele vizate (zona de mişcare a mâinii, a gurii, a limbii etc.) manifestau

activităţi intense chiar dacă la nivelul corpului nu existau mişcările corespunzătoare. Aceşti

neuroni corticali au primit numele de neuroni-oglindă, prezenţa lor fiind confirmată la aproape

toate speciile de maimuţe, la anumite păsări şi, desigur, la oameni. Neuronii-oglindă sunt activaţi

nu doar atunci când este îndeplinită o acţiune, ci şi atunci când observăm cum respectiva acţiune

este realizată de altcineva, ei reprezentând mecanismul neural prin care acţiunile, intenţiile şi

emoţiile altora pot fi înţelese în mod automat. În plus, se suspectează ca disfuncţiile acestor

celule pot fi implicate in diverse boli,

precum autismul, astfel încât înţelegerea

funcţionării neuronilor oglindă poate deveni

extrem de importanta în elaborarea unor noi

modalităţi de tratament. Mai mult, ipotezele

actuale susţin că neuronii-oglindă sunt vitali

pentru aproape tot ce înseamnă relaţii inter-umane, ei fiind responsabili cu interpretarea automată

a gesturilor, intenţiilor şi sentimentelor celor pe care îi avem în faţa noastră, dar şi cu

mecanismele învăţării prin imitare. Conform observaţiilor empirice (faptul că nou-născuţii

descoperă imitaţia printre primele forme de comunicare, ei fiind capabili să reproducă gesturi

simple precum scosul limbii de la câteva zile de viaţă), neuronii-oglindă sunt printre cei mai

„prompţi” în dezvoltarea cognitivă a fiinţei umane, aceştia fiind pe deplin funcţionali aproape din

momentul naşterii. Astfel, empatia, mecanismul esenţial prin care putem să ne „plasăm în pielea

celuilalt”, este condiţionată de funcţionarea optimă a neuronilor-oglindă.

Neuronii-oglindă (mirror-neurons, în engleză) par să aibă un dublu rol. Pe de o parte ei sunt

responsabili cu prelucrarea primară a informaţiilor primite prin intermediul simţurilor, oferind

răspunsuri pentru întrebarea „ce se întâmplă”, dar şi – pe de altă parte – cu punerea în context a

Pui nou-născut de maimuţă macac imitând

Dan Pătroc Etică şi deontologie pedagogică Cursul I

Pagina 5 din 9

informaţiilor obţinute, răspunzând astfel la întrebarea „de ce se întâmplă” şi, ulterior, la întrebări

asociate şi complexe precum „ce simte cel căruia i se întâmplă?”. Studii neconcludente încă arată

faptul că neuroni-oglindă pot fi localizaţi în aproape toate zonele creierului, imagistica recentă

relevând prezenţa lor în aria Broca, de exemplu, arie responsabilă cu formarea vorbirii.

Joncţiunea temporo-parietală

Luarea explicită a hotărârilor morale corecte și greșite

coincide cu activarea în cortexul prefrontal ventromedial

(VMPC), în timp ce reacțiile intuitive la situații care conțin

aspecte implicite morale activează zona joncţiunii temporo-

parietale. Joncţiunea temporo-parietală este zona creierului în

care lobii parietal (responsabil cu informaţia senzitivă) şi

temporal (responsabil de funcţia auditivă, memorie şi limbajul

cognitiv) se întâlnesc şi este considerată a fi o zonă crucială pentru procesul de distingere dintre

sine şi ceilalţi. Astfel, această regiune pare să fie implicată (conform unor studii paralele

desfăşurate în ultimii ani) în manifestări precum egoismul şi/sau altruismul, experienţele extra-

corporale (out-of-body experience). În ceea ce priveşte judecata morală, un experiment desfăşurat

în 2010 de câţiva cercetători ai renumitului MIT (Massachusetts Institute of Technology) a arătat

destul de clar faptul că judecăţile morale ale persoanelor pot fi alterate prin interferarea cu

activitatea joncţiunii temporo-parietale drepte. În acest sens, o serie de voluntari pentru

experiment au fost supuşi pentru aproximativ 25 de minute la stimulare magnetică transcraniană

(un câmp magnetic amplasat în apropierea craniului care interferează temporar cu activitatea

electrică a neuronilor), după care li s-au citit o serie de scenarii cerându-li-se să emită judecăţi

morale privind persoanele descrise în scenarii (de exemplu, unul dintre scenarii le cerea

subiecţilor să spună cât de permisibil este ca un bărbat să îşi lase prietena să traverseze un pod pe

care el îl ştie ca nesigur). Concluzia experimentelor este că atunci când activitatea joncţiunii t-p

drepte este perturbată, subiecţii nu mai pot să distingă între acţiuni morale şi imorale atunci când

nu li se comunică rezultatul acţiunii. Cu alte cuvinte, în lipsa acestui „filtru”, judecăm moralitatea

unei acţiuni strict în funcţie de rezultatul ei. Utilitarismul propus acum aproximativ două secole

de Jeremy Bentham are, în acest fel, o explicaţie şi un fundament fiziologic. Unul din cele mai

interesante amănunte legate de implicarea joncţiunii temporo-parietale în luarea deciziilor morale

este faptul că această regiune este printre cele mai târzii ca nivel de dezvoltare pe parcursul vieţii,

ea formându-se definitiv în vârsta adolescenţei, până spre vârsta de 20 de ani.

Zonele creierului care sunt implicate în mod constant atunci când oamenii raţionează

despre problemele morale au fost investigate în literatura de specialitate (neuoroştiinţele

moralităţii). Rețelele neuronale care stau la baza deciziilor morale se suprapun cu rețeaua

Dan Pătroc Etică şi deontologie pedagogică Cursul I

Pagina 6 din 9

responsabilă cu reprezentarea intenţiilor celorlalţi și rețeaua responsabilă cu reprezentarea stărilor

emoţionale ale celorlalţi (de exemplu, empatia). Acest lucru susţine ideea că raţionamentul moral

este legat puternic cu capacitatea de a te pune în punctul de vedere al celuilalt şi de a-i reprezenta

sentimentele. Rezultatele obţinute evidenţiază faptul că vorbim despre mai multe reţele neuronale

implicate în luarea deciziilor morale şi că, deci, vorbim despre un fenomen “global” al creierului,

neexistând un “modul” anume responsabil cu judecata morală.

3.2 ASPECTE PSIHOLOGICE ALE MORALITĂŢII

În psihologia morală modernă, se consideră că moralitatea se schimbă prin dezvoltarea

personală. Un număr de psihologi au produs teorii privind dezvoltarea moralei, propunând de

obicei mai multe stadii ale dezvoltării morale. Lawrence Kohlberg, Jean Piaget, și Elliot Turiel au

abordări cognitive ale dezvoltării morale; pentru aceşti teoreticieni, moralitatea se dezvoltă într-o

serie de etape constructive sau domenii. Psihologii sociali, cum ar fi Martin Hoffman si Haidt

Jonathan subliniază dezvoltarea socială și emoțională bazată pe biologie, cum ar fi empatia.

Teoreticienii identităţii morale, cum ar fi William Damon și Mordechai Nisan, văd angajamentul

moral ca fiind generat de dezvoltarea unei identități de sine, care este definită de scopuri morale.

Această identitate de sine morală conduce la un sentiment de responsabilitate în urmărirea

scopurilor. De interes istoric în psihologie sunt teoriile de psihanaliștilor ca Sigmund Freud care

cred că dezvoltarea morală este produsul unor aspecte ale super-ego-ului ca vinovăţia, ruşinea,

evitarea.

Jean Piaget (1896-1980), filosof şi psiholog al dezvoltării originar din Elveţia, este unul

dintre primele nume de cercetători empirici (o formă evoluată a speculaţiilor filosofice

caracteristice studiului moralei de dinainte de secolul XX) ai dezvoltării morale a copiilor. În

Judecata morală a copiilor (1932), Piaget notează că „toată moralitatea constă într-un sistem de

reguli, iar esenţa moralităţii este ca ea să fie căutată în sensul pe care fiecare individ îl dă acestor

reguli”. Conform lui Piaget, copiii nu au un simţ înnăscut al moralei, ei acceptând, învăţând şi

dezvoltând reguli proprii de morală pe măsură ce se dezvoltă şi interacţionează cu alte persoane.

Conform metodei sale clasice, Piaget a analizat răspunsurile copiilor aflaţi în diferite stadii de

dezvoltare motorie şi cognitivă şi a tras concluzia existenţei a două stadii majore ale dezvoltării

morale:

a. Stadiul realismului moral; înaintea adolescenţei copiii tind să preia regulile

morale de la adulţi ad litteram şi să le considere absolute, imposibil de modificat sau nuanţat.

Astfel, intenţiile celor care fac anumite fapte considerate a fi „rele” sunt ignorate întotdeauna

în faţa consecinţelor pe care le au acţiunile lor, iar acţiunile sunt de fiecare dată judecate

binar, doar ca „bune” sau „rele”.

Dan Pătroc Etică şi deontologie pedagogică Cursul I

Pagina 7 din 9

b. Stadiul relativismului moral; apare în jurul vârstei de 8 ani şi este caracterizat

de apariţia sentimentului comunitar, regulile de convieţuire şi, implicit, morala fiind

rezultatul compromisului şi negocierii în interiorul grupului. Stadiul relativist presupune

judecarea intenţiilor în măsură cel puţin egală cu judecarea consecinţelor unor fapte. Deşi

două evenimente pot avea aceeaşi finalitate neplăcută, ele vor fi judecate ca „bune” sau „rele”

şi în funcţie de ceea ce le motivează.

Lawrence Kohlberg (1927-1987), psiholog american specializat în cercetarea

educaţiei morale şi raţionării la copii şi cunoscut cel mai bine pentru teoria stadiilor

dezvoltării morale. Această teorie, dezvoltată în continuarea ideilor lui Piaget, susţine că în

dezvoltarea morală a copiilor se recunosc şase stadii distincte. Bazându-se în studiile sale pe

dileme teoretice (ca dilema lui Heinz sau dilema lui Sharon), Kohlberg descrie stadiile în

cauză în funcţie de gradul de complexitate al răspunsurilor oferite ca rezolvare a dilemei.

Dilema lui Heinz: „Undeva, în Europa, o femeie este atinsă de o formă rară de cancer

şi riscă moartea. Nu există decât un singur medicament care o poate salva. Este o formă de

radium pe care a descoperit-o un farmacist, dar pe care o vinde de zece ori mai scump decât

preţul real de fabricaţie. Medicamentul face 200$, iar el cere 2000$. Heinz, soţul femeii

bolnave, a încercat să strângă suma împrumutându-se de la prieteni, dar nu a obţinut decât

1000$. Îi cere farmacistului să-i dea medicamentul la jumătate de preţ, pe loc – timpul fiind

extrem de preţios pentru soţia sa, urmând să-i achite restul ulterior. Farmacistul îl refuză.

Disperat, Heinz intră în timpul nopţii în farmacie prin efracţie şi fură medicamentul”.

Întrebările care le pot fi adresate copiilor după prezentarea poveştii sunt: 1. A făcut bine

Heinz furând medicamentul?; 2. Ce s-ar fi întâmplat dacă lui Heinz nu i-ar fi păsat de soţia

sa?; 3. Acest fapt ar fi schimbat ceva?; 4. Dacă persoana în suferinţă i-ar fi fost străină, ar mai

fi trebuit să fure medicamentul?”

Dilema lui Sharon: „Într-o zi Sharon merge la cumpărături cu Jill, cea mai bună

prietenă a sa. Jill pune mâna pe o cutie de bomboane, o ascunde în palton şi iese din magazin,

lăsând-o pe Sharon să se descurce cu patronul, care îi cere să o denunţe pe Jill. Şeful de

magazin îi explică lui Sharon că va avea mari neplăceri dacă refuză să spună numele prietenei

care a furat. Ce trebuie să facă Sharon în această situaţie: să îşi protejeze prietena, tăinuindu-i

numele? Dar, pe de altă parte, merită să ajute o prietenă care s-a făcut nevăzută, lăsând-o pe

ea să se descurce?”

Dan Pătroc Etică şi deontologie pedagogică Cursul I

Pagina 8 din 9

NIVELURI STADII EXEMPLE DE RĂSPUNS

LA DILEMA LUI HEINZ

PRINCIPA-

LUL REPER

I. Moralitatea preconvenţională

(premoralitatea)

Autoritatea directoare

este exterioară

(Tipică înainte de 10 ani,

dar şi la unii adolescenţi

sau adulţi).

1.Stadiul moralităţii

ascultării şi supunerii

Cei mari şi regulile

lor trebuie ascultaţi

( Ce se pedepseşte e

rău,ce nu, nu!)

Trebuia s-o salveze ca să-l

pedepsească pe farmacist

Nu trebuia să fure căci acum

o să ajungă la închisoare, fiind

pedepsit

Dacă n-o salva îl pedepseau apoi părinţii lui

L-ar fi pedepsit Dumnezeu

dacă o lăsa să moară

PEDEAPSA

(RECOMPEN-

SA, BENEFICIUL)

2.Stadiul hedonismului

instrumental naiv

Este util să te porţi în

aşa fel încât să eviţi

pedeapsa

Trebuia să-i salveze viaţa

pentru că funeraliile sunt tare

scumpe (Taiwan)

Trebuia să fure ca să o

salveze că altfel ar fi trăit

singur toată viaţa (Porto Rico)

A trebuit să fure ca s-o

salveze că nu mai avea cine să-

i facă mâncare (India)

BENEFICIUL,

(RECOMPEN-

SA), EVITAREA PEDEPSEI)

II. Moralitatea

convenţională

Criteriile de judecare se

Deplasează de la

consecinţele exterioare ale

faptei spre sistemul de

norme. Ceea ce grupul de

referinţă (familie,

covârstnici, şcoală etc.)

valorizează, contează

prioritar. Început de

internalizare a normelor

autorităţii imediate. (Tipică

adolescenţei şi frecventă la adulţi).

3.Stadiul moralităţii bunelor relaţii/ al

“copilului bun”

Nevoia

concordanţei cu

normele grupului de

apartenenţă imediată

(familie, grup de

vârstă). Este bun

comportamentul care

place celorlalţi şi-l face

acceptat. Sunt valorizate încrederea, loialitatea,

respectul. Judecăţile

vizează şi

intenţionalitatea

faptelor.

Dacă n-ar fi salvat-o, cum s-

ar mai fi uitat la familia lui ?

Nu trebuia să fure că acum

n-o să-l mai accepte prietenii

lui.

El face ceea ce orice soţ

normal trebuia să facă.

STATUTUL ÎN

GRUP,

ONOAREA

4. Stadiul moralităţii

ordinii şi datoriei

Atenţie acordată

normelor autorităţii şi

raportare necondiţionată

la litera ei

Trebuia să o salveze, dar nu

să fure, pentru că nu e voie.

Ce ar fi să furăm toţi când

suntem disperaţi?

Instituţia căsătoriei îl obliga

să-şi salveze soţia.

DATORIA

FATA DE

NORMĂ

III. Moralitatea post-convenţională sau

autonomă.

Criteriile de judecare se

bazează pe analiza şi

raportarea critică la normă.

Propriile convingeri şi

sistemul individual de

valori sunt cele care

filtrează sistemul normativ

general. Autoritatea care

ghidează judecata este

internă, propriul eu. ( formă adultă, dar foarte

rară).

5.Stadiul drepturilor individuale şi al

contractului social

Acceptarea normei

este făcută de pe poziţii

democratice.

Raţionalitatea primează,

ceea ce face ca norma

să fie înţeleasă ca un

contract social, care nu

se opune valorilor

fundamentale (viaţa,

libertatea) şi, prin acord comun, poate fi

schimbată. Există

Ei şi-au promis să fie

împreună toată viaţa.

Nu a făcut bine că a furat,

dar era o situaţie de viaţă şi de moarte.

Pentru un astfel de scop,

mijlocul (furtul) este scuzabil.

Legea este strâmbă dacă îi

permite farmacistului să

sacrifice o viaţă.

CONTRACTUL SOCIAL,

ANGAJAMEN

TUL CIVIC

Dan Pătroc Etică şi deontologie pedagogică Cursul I

Pagina 9 din 9

raportare la spiritul legii

şi o contextualizare, o

situaţionalizare a

comportamentelor.

6. Stadiul principiilor

individuale de conduită

Deşi are la bază

principiile morale generale, ceea ce este

considerat bun sau rău

este rezultatul unui

demers personal bazat

pe convingeri, mai

puternic decât orice

presiune externă. Este

considerată de mulţi

“moralitatea eroilor sau

sfinţilor”

Dacă nu încerca orice soluţie

de salvare, Heinz nu ar mai fi

fost el însuşi. Pentru el orice

viaţă contează enorm.

CONŞTIINŢA

PROPRIE