5

Psihologia Personalităţii note de curs

- Semestrul I, 2007-2008 -

1. Definirea conceptului de personalitate ...............................................................................7

1.1 Concepte apropiate .....................................................................................................7

1.1.1 Definiţia şi caracteristicile personalităţii ...................................................................8

1.1.2 a) Definiţii prin efect extern: .....................................................................................9

1.1.3 b) Definiţii prin structură internă...............................................................................9

1.1.4 Accepţiuni ale termenului de personalitate ...............................................................9

1.1.5 Definiţia personalităţii .............................................................................................10

1.2 Structura personalităţii..............................................................................................12

2. Modele teoretice ale personalităţii....................................................................................14

2.1 Teoria psihanalitică a personalităţii ..........................................................................14

2.2 Modelul trăsăturilor de personalitate........................................................................20

2.2.1 Gordon Allport ........................................................................................................21

2.2.2 Raymond Cattel .......................................................................................................22

2.3 Abordarea factorială a personalităţii.........................................................................24

2.3.1 Modelul lui Eysenk..................................................................................................24

2.3.2 Modelul Big Five.....................................................................................................24

2.4 Modelul structural sistemic ......................................................................................25

3. Eul şi Personalitatea .........................................................................................................27

3.1 Problema conştiinţei .................................................................................................27

3.2 Eul.............................................................................................................................27

3.2.1 Proprium ..................................................................................................................28

3.3 Faţete ale personalităţii .............................................................................................28

4. TEMPERAMENTUL.......................................................................................................32

4.1 Caracterizare generală ..............................................................................................32

4.2 Probleme generale ale temperamentului...................................................................34

4.2.1 Care este natura psihica a temperamentului ? ........................................................34

4.2.2 Temperamentul este înnăscut sau dobândit ? ..........................................................34

4.2.3 Relaţii între tipul de activitate nervoasă superioara şi temperament .......................34

4.3 Tipuri temperamentale..............................................................................................35

5. APTITUDINEA – latură instrumentală a personalităţii. ..................................................37

5.1 Definirea aptitudinilor ..............................................................................................37

5.1.1 Definirea aptitudinilor prin opoziţie cu capacităţile:...............................................37

5.1.2 Definirea aptitudinilor prin raportarea la finalitatea funcţionarii lor.......................37

5.1.3 Definirea aptitudinilor prin sesizarea conţinutului lor specific ...............................38

5.1.4 Caracterizare sintetică .............................................................................................38

5.1.5 Schema structurala a unei aptitudini........................................................................39

5.1.6 Criterii de evaluare a aptitudinilor...........................................................................40

5.1.7 Deprinderile .............................................................................................................42

5.1.8 Relaţia aptitudinilor cu fenomenele afectiv-motivaţionale .....................................42

5.2 Probleme controversate a aptitudinilor.....................................................................42

5.3 Clasificarea aptitudinilor ..........................................................................................44

6

5.3.1 Aptitudinea generala................................................................................................45

5.3.2 Aptitudini speciale...................................................................................................45

6. CARACTERUL –latura relaţional-valorică şi de autoreglaj a personalităţii ...................47

6.1 Acceptiuni ale notiunii de caracter ...........................................................................47

6.2 Atitudinile si trasaturile caracteriale.........................................................................48

6.2.1 Atitudinile................................................................................................................48

6.2.2 Trasaturile de caracter ............................................................................................51

6.3 Trăsături pozitive şi negative de caracter .................................................................52

6.3.1 Trăsături negative mai frecvente şi corectarea lor...................................................52

7. INTELIGENŢA - latura rezolutiv – productivă a personalităţii ....................................56

7.1 Inteligenţa: delimitări conceptuale ...........................................................................56

7.2 Modele explicativ-interpretative ale inteligenţei ......................................................58

7.2.1 Modelul psihometric................................................................................................58

7.2.2 Modelul factorial .....................................................................................................58

7.2.3 Modelul genetic. ......................................................................................................59

7.2.4 Modelul psihocognitivist. ........................................................................................60

7.2.5 Modelul neuropsihologic. ........................................................................................60

7.2.6 Modelul ecologic. ....................................................................................................61

7.2.7 Modelul triarhic. ......................................................................................................61

7.3 Relaţia dintre inteligenţă şi personalitate .................................................................61

8. Bibliografie.......................................................................................................................63

7

1. Definirea conceptului de personalitate

În viaţa de zi cu zi utilizăm frecvent termenul de personalitate. Este un termen

pe care, de obicei, îl abordăm în relaţie cu dezvoltarea psihică care se desfăşoară pe tot parcursul vieţii, al cărei rezultat este apariţia şi manifestarea diferenţiată a personalităţii. Diferenţele dintre oameni au fost identificate încă din antichitate, dar acestea au fost considerate a fi în firea lucrurilor şi nu s-a încercat explicarea lor.

,,Conceptul modern de personalitate şi studierea procesului de formare a personalităţii sunt fenomene foarte recente, mai noi chiar decât studiile despre cultură şi societate.”1 Prin urmare, vom încerca să delimităm personalitatea ca realitate psihologică de personalitatea în calitate de concept, precum şi delimitarea conceptuală care va fi un punct de reper în abordarea personalităţii.

Personalitatea este o realitate, este omul viu, concret empiric, cu vise şi deziluzii, cu realizări şi eşecuri, omul real. Ca realitate, personalitatea este totalitatea psihologică ce caracterizează şi individualizează un om în particular.

Abordată ca şi concept, personalitatea este ,,obiectul ultim şi prin urmare cel mai complex al psihologiei”.2 Acest concept înglobează aproape toată psihologia deoarece nu există nici o teorie sau concepţie care să nu se raporteze mai mult sau mai puţin la teoria şi concepţia personalităţii.

Din punct de vedere teoretic, personalitatea este cadrul de referinţă fundamental pentru definirea sensului şi valorii explicative ale celorlalte noţiuni psihologice.

Din punct de vedere practic, personalitatea este cea mai complexă şi uneori mai dramatică realitate umană cu care intrăm în contact, o influenţăm, o ameliorăm, fiind un important ghid în modelarea concretă a omului. Numai prin referire la personalitate putem înţelege şi ajuta omul în construcţia sa.

Personalitatea este cea care mediază receptarea şi acceptarea influenţelor externe, le integrează în structurile sale şi le transformă în pârghii orientative şi reglatorii pentru toate manifestările sale. Tot ea este cea care diferenţiază pe cineva de altcineva şi dă fiecăruia o anumită valoare. Numai omul are personalitate şi pe măsură ce ea apare produce o serie de efecte asupra manifestărilor sale: stabilizează conduitele, le direcţionează unitar, asigură consensul gândului cu fapta, le face să fie adaptate la condiţiile prezente dar şi viitoare, valorifică toate capacităţile şi posibilităţile omului.

1.1 Concepte apropiate

În viaţa de zi cu zi utilizăm frecvent termeni precum: individ, persoană, personalitate. La o analiză mai atentă, deşi de cele mai multe ori ca sinonime, cei trei termeni exprimă conţinuturi diferite:

1. Zlate ,M- Fundamentele psihologiei, Editura Pro Humanitate, Bucuresti,2004,p.230 2 Richard, M.- p.158- Structura personalităţii

8

Termenul de individ1 desemnează orice entitate indivizibilă nedezmembrabilă) care este determinată biologic. În această accepţiune, el este aplicabil în descrierea şi analiza nu numai a omului, ci a oricărui organism viu – plantă sau animal.

Termenul de persoană este corespondentul, în plan social, al individului în plan biologic. El desemnează individul uman concret, într-un cadru relaţional dat, aşa cum este perceput de cei din jur. Prin conţinut, termenul de persoană include ansamblul însuşirilor psihice, care asigură adaptarea la mediul social istoric şi în cadrul acestor însuşiri se subliniază necesitatea prezenţei componentelor de ordin superior conştient. Se afirmă astfel că omul este persoană în virtutea faptului că îşi defineşte conştient atitudinile faţă de realitate. Spre deosebire de individ, care este rodul evoluţiei biologice, persoana este considerată produs al dezvoltării social istorice. Acest atribut de persoană nu este dat prin naştere; el se dobândeşte treptat în ontogeneză, graţie procesului de socializare. De asemenea, acest atribut se poate pierde în anumite boli psihice care se caracterizează prin alterarea eului, a imaginii de sine, a autopercepţiei şi a percepţiei realităţii înconjurătoare.

Termenul de personalitate desemnează sistemul atributelor, structurilor de valori precum şi funcţiile social-istorice ale persoanei. Personalitatea este „persoana” plus o nota de valoare care se adaugă datorita organizării superioare a persoanei. Personalitatea se refera la particularităţile psihice individuale, la ceea ce îl distinge sau îl detaşează pe un om de altul. Aşadar, personalitatea are rolul de a raporta un individ la altul caci o persoana are personalitate numai comparativ cu alţii. Esenţial deci în acest context este faptul că noţiunea de personalitate tinde să se lege de existenţa unei componente şi a unei dimensiuni axiologice, de valoare (spre deosebire de persoană).

Termenul de personaj se referă la veşmântul social al personalităţii. Personajul se prezintă ca o mască în spatele căreia se ascunde persoana. Nimeni nu poate ajunge la persoana decât prin intermediul personajului care arata o parte din persoana dar ascunde, relevă şi trădează alte parţi ale acesteia. La rândul sau, persoana se exprimă prin personaj şi suferă chiar unele modificări prin intermediul acestuia. Uneori, între persoana şi personaj există relaţii de armonie dar se pot întâmplă sa apară şi relaţii disonanţă care atunci când se adâncesc destructurează şi perturbă personalitatea.

1.1.1 Definiţia şi caracteristicile personalităţii

Odată ce personalitatea a devenit un domeniu cercetare psihologică (deceniul al treilea al sec. XX), definirea ei a suscitat mari controverse. În 1931, G.W. Allport enumera peste 50 de definiţii, în 1950, McClelland inventaria nu mai puţin de 100 formulări diferite, iar la începutul deceniului al IX lea, numărul acestora depăşea 150.

Se pune deci întrebarea „Ce este personalitatea?” având în vedere că, în fapt, în această structură şi în aceste trăsături se reflectă şi se împletesc într-un mod specific:

• generalul: „În anumite privinţe toţi oamenii sunt la fel” ;

• particularul: „În anumite privinţe unii oameni sunt la fel”;

• individualul: „În anumite privinţe nici un om nu este la fel cu celălalt”.

1 individio (lat.): indivizibil

9

În opinia lui Paul Fraisse istoria psihologiei, între anumite limite, se confundă cu istoria răspunsurilor la această întrebare fundamentală. În lucrarea sa “Structura şi dezvoltarea personalităţii”, G. Allport (1931/ 1993 ) identifică mai multe tipuri de definiţii date conceptului de personalitate:

[Vezi si G. Albu, 2004 pentru tratarea următoarelor concepte]

1.1.2 a) Definiţii prin efect extern:

Aceste definiţii iau în consideraţie efectele sau impresia pe care trăsăturile sau calităţile unei persoane concrete le produc asupra celor din jur. Din acest punct de vedere, personalitatea reprezintă suma totală a influenţelor produse de individ asupra societăţii. Văzută prin prisma efectelor ei externe, personalitatea se reduce de fapt la ceea ce cred alţii despre noi astfel încât: “numai prin judecăţilre altora despre noi, personalitatea noastră este cunoscută ca atare” (Allport, p.35). Riscul unei astfel de abordări în cunoaşterea personalităţii constă în a confunda personalitatea cu personajul (iar oricare dintre noi poate juca diferite personaje, în funcţie de situaţie).

1.1.3 b) Definiţii prin structură internă.

Din perspectiva acestor definiţii personalitatea este o entitate obiectivă, care există cu adevarat, indiferent de modul în care este percepută de ceilalţi. Definită prin prisma profilului psihic intern, personalitatea este organizarea mai mult sau mai puţin durabilă a caracterului, temperamentului, inteligenţei si fizicului unei persoane, este ceea ce poate permite explicarea conduitei unui individ în anumite situatii. Definirea personalitatii prin structura interna are avantajul surprinderii elementelor ce compun personalitatea dar, din păcate, nu poate explica geneza aparitiei acestor structuri interne.

Definiţiile prin efect extern şi definitiile prin structura interna considerate impreuna par a asigura complementaritatea necesara abordarii cu succes a procesului de cunoaştere al personalitatii. Luate separat acestea au fiecare limitelor şi erorile lor. Toate celelalte definiţii conduc la consecinţe nefavorabile pentru abordarea psihologiei personalitatii.

1.1.4 Accepţiuni ale termenului de personalitate

• Accepţiunea psihologică

• Accepţiunea antropologică

• Accepţiunea psihologică

[Vezi G. Albu, 2004 pentru tratarea următoarelor concepte]

Toate cele trei accepţiuni luate împreună reuşesc să realizeze tabloul unitar general al realităţii pe care o numim personalitate. Din corelarea lor desprindem următoarele concluzii referitoare la realitatea personalităţii:

• personalitatea este o entitate bio-psiho-socio-culturală, realizată prin indivizi vii, concreţi;

10

• personalitatea este purtătoarea şi executoarea funcţiilor epistemice, pragmatice şi axiologice, adică este fiinţă care cunoaşte, acţionează şi valorizează, transformând pe această bază lumea şi pe sine însăşi;

• personalitatea este produsul şi producătoarea de împrejurări de medii, ambianţe şi situaţii sociale; omul asimilează dar şi creează împrejurările, le dirijează şi le stăpâneşte, le modifică atunci când acestea nu mai corespund nevoilor sau aspiraţiilor sale.

1.1.5 Definiţia personalităţii

În ceea ce priveşte definirea personalităţii, Dat fiind că personalitatea este o realitate extrem de complexă şi diversificată,

aceasta a generat mari dificultăţi şi controverse de înţelegere. Aşa cum organizarea structural-funcţională a individului se diferenţiază în timp, tot aşa şi ansamblul însuşirilor psihice ale persoanei suportă un proces de structurare în urma căruia nu numai că se diferenţiază între ele , dar se şi valorizează devenind unice.

Personalitatea este persoana plus o notă de valoare, este organizarea superioară a persoanei. ,,Nota de calitate adăugată personalităţii îi conferă acesteia apelativul de valoare supremă.” 1

În "Dicţionar de Psihologie" de Norbert Sillamy, personalitatea este definită astfel: “(...) element stabil al conduitei unei persoane; ceea ce o caracterizează şi o diferenţiază de o altă persoană.”

Între nenumăratele definiţii ale personalităţii, G. W. Allport dă propria definiţie în lucrarea “Structura şi dezvoltarea personalităţii" (1934), încercând cum spune “(...) nu să definim obiectul în funcţie de metodele noastre imperfecte".

“PERSONALITATEA este organizarea dinamică în cadrul individului a acelor

sisteme psihofizice care determină gândirea şi comportamentul său caracteristic."

Pentru a înţelege mai bine, vom explica în continuare conceptele din această

definiţie, aşa cum a făcut-o Allport: Organizarea dinamică; “Problema centrală a psihologiei este organizarea

mentală (formarea structurilor sau ierarhiilor de idei şi deprinderi, care ghidează în mod dinamic activitatea). Integrarea şi alte procese organizaţionale sunt necesare pentru a explica dezvoltarea şi structura personalităţii.(...) Termenul implică şi procesul reciproc de dezorganizare, mai ales la acele personalităţi anormale care sunt marcate de o dezintegrare progresivă.”

Psihofizic ; Acest termen ne aminteşte că personalitatea nu este nici exclusiv mentală, nici exclusiv nervoasă. Organizarea sa atrage după sine funcţionarea atât a “spiritului”, cât si a “trupului” într-o unitate inextricabilă.”

Sisteme: “Un sistem (orice sistem) este un complex de elemente într-o interacţiune reciprocă. O deprindere este un sistem, la fel şi un sentiment, o trăsătura, un concept , un stil de comportare. Aceste sisteme există în mod latent în organism chiar când nu acţionează. Sistemele sunt "potenţialul nostru de activitate”.

1 1. Zlate ,M- Fundamentele psihologiei, Editura Pro Humanitate, Bucuresti, 2004, p.233

11

Determină: “Personalitatea este ceva şi face ceva. Sistemele psihofizice latente motivează sau direcţionează o activitate şi o gândire specifică atunci când intra în acţiune. Toate sistemele care compun personalitatea trebuie considerate ca tendinţe determinate. Ele exercită o influenţă directoare asupra tuturor actelor adaptative şi expresive prin care personalitatea ajunge sa fie cunoscută”.

Caracteristic: “Orice comportament şi orice gândire sunt caracteristice persoanei şii (...) sunt unice pentru aceasta.”

Comportament şi gândire: “Aceşti doi termeni constituie o etichetă pentru a desemna tot ceea ce poate un individ să facă (...). Ele sunt moduri de adaptare şi desfăşurare provocate de situaţia ambientală în care ne aflăm, totdeauna selecţionate şi conduse de sistemele psihofizice care alcătuiesc personalitatea noastră.”

În “Dicţionar de Psihologie”, editura Babel 1997, coordonat de Ursula Şchiopu

comportamentul şi gândirea "...se referă la disponibilităţile generale şi caracteristice pe care le exprimă o persoană (faţă de altele) şi care conturează identitatea ei specifică.”

Definiţia care pare să aibă circulaţia cea mai mare este următoarea: „Personalitatea este unitatea bio-psiho-socială care se formează stadial în

ontogeneză şi determină un mod specific şi relativ stabil de raportare a omului la lume şi la sine însuşi”.

Eysenk arată că ,,personalitatea este organizarea mai mult sau mai puţin durabilă a caracterului, temperamentului, inteligenţei şi fizicului unei persoane, organizare care determină adaptarea sa unică la mediu.

Pe baza definiţiilor de mai sus, putem spune că personalitatea este o

structură bio-psiho-socială constând dintr-un ansamblu de însuşiri psihice care exprimă orientările fundamentale ale omului fată de ambianţă şi faţă de sine, particularităţile fizice şi dinamico-energetice ale răspunsurilor la stimulările mediului, posibilităţile sale de intervenţie activă şi creatoare în lume, toate fiind organizate în mod ierarhic şi original.

Din numeroasele definiţii ale personalităţii se desprind câteva caracteristici ale conceptului de P care evidenţiază faptul că personalitatea este o structură bio-psiho-socială Pierron,R.,1985):

• Globalitatea: Personalitatea unei persoane este constituită din ansamblul de caracteristici care permite descrierea şi identificarea ei printre celelalte. Însă nu trebuie să uitam că omul este unic prin fiecare persoană. Acest lucru înseamnă că unicitatea individului se conturează într-o personalitate unică însă asemănătoare pe anumite criterii, cu personalităţile altor indivizi.

• Coerenţa: Majoritatea teoriilor admit ideea existenţei unei anume organizări şi interdependenţe a elementelor componente ale personalităţii. Dar când în comportamentul unei persoane apar acte neobişnuite ele contravin acestor teorii. Personalitatea nu este un ansamblu de elemente juxtapuse, ci un sistem funcţional format din elemente interdependente.

• Permanenţa (stabilitatea) temporală: Deşi o persoană se transformă, se dezvoltă, ea îşi păstrează identitatea sa psihică. Omul are conştiinţa existenţei sale, sentimentul continuităţii şi a identităţii personale de-a lungul întregii sale vieţi.

12

Pe lângă definiţiile date trebuie să precizăm următoarele:

• personalitatea nu este prezentă la naştere, ea se formează treptat începând cu vârsta de 3 ani şi se cristalizează bazele ei, iar treptat, apar de-a lungul celorlalte stadii de dezvoltare diversele ei componente, astfel încât în perioada de adolescenţă se conturează o organizare unitară;

• personalitatea nu este un simplu aspect al vieţii psihice a omului ci este o totalitate de componente diverse şi complexe fapt pentru care cunoaşterea ei deplină este o sarcină foarte dificilă;

• deşi cuprinde un număr mare de componente, personalitatea nu este o simplă sumă a acestora ci este şi se manifestă ca un întreg, astfel dă coerenţă conduitelor omului, direcţionare atât în raport cu ambianţa cât şi cu posibilităţile proprii;

• deşi caracteristica de întreg este comună tuturor, organizarea ca atare a elementelor şi gradul de dezvoltare al acestora sunt diferite de la o persoană la alta şi de aceea putem spune că personalitatea este unică şi originală la fiecare;

• personalitatea este puternic determinată şi condiţionată de existenţa socială a omului. În afara cadrului socio-cultural ea nu apare cu toate elementele şi cu toată organizarea ei.

Personalitatea este influenţată în mod determinant de particularităţile mediului in care se dezvoltă. Integrarea în societate, într-o colectivitate generează un ansamblu de însuşiri relativ comune celor care o alcătuiesc, aşa numita personalitate de bază. Totodată personalitatea îndeplineşte o serie de roluri astfel încât exercitarea îndelungată a acestor roluri duce la formarea unor însuşiri care definesc aşa numita personalitate de statut.

1.2 Structura personalităţii

Toate aceste însuşiri ale personalităţii se află într-o strânsă relaţie şi alcătuiesc o structură. Prin urmare, personalitatea este o structură care se dezvoltă în timp şi prezintă diferenţe de la o persoană la alta în ce priveşte:

• -gradul de dezvoltare al componentelor sale;

• -gradul de integrare a tuturor elementelor personalităţii, în sensul că personalităţile puternice prezintă legături strânse între aceste componente;

• -stabilitatea structurii de personalitate se obţine spre tinereţe şi vârsta adultă, în timp ce la copiii şi adolescenţi această structură este mai labilă, mai schimbătoare;

• -mobilitatea structurilor de personalitate, în sensul adaptării ei la mediu este se manifestă diferit în funcţie de fiecare persoană dar şi de vârstă;

• -personalitatea funcţionează ca un sistem deschis, nu este o entitate încremenită, este vie şi dinamică. Între componentele ei sunt relaţii strânse şi totodată există o organizare ierarhică. Legăturile dintre componente sunt substanţial energetice, funcţionale, informaţionale, directe şi inverse astfel încât să se poată realiza finalitatea adaptativă a personalităţii.

13

Personalitatea îmbină trăsături generale şi particulare, ea nu poate fi redusă la ceea ce este general-uman, dar nici nu poate fi judecată exclusiv prin prisma a ceea ce deosebeşte un individ de altul. Umanitatea dă generalul, iar individualul conferă specificitatea fiecărei personalităţi.

14

2. Modele teoretice ale personalităţii

Aşa cum am mai menţionat, nu dispunem încă de o teorie generalizată, unanim acceptată asupra personalităţii. În acest domeniu coexistă mai multe asemenea teorii, fiecare din ele evident pretinzând un statut de superioritate în raport cu celelalte. Ele nu sunt în raporturi de exclusivitate absolută şi de aceea pot fi considerate complementare. De aceea pentru formarea unei reprezentări cât mai complete despre realitatea personalităţii este indicată cunoaşterea nu unei singure teorii, ci, dacă se poate, cu toate care există.

Cele mai importante teorii actuale ale personalităţii sunt următoarele:

1. Teoria psihanalitică a personalităţii. 2. Teoria psihometrică a personalităţii (cu diferite variante). 3. Teoria învăţării sociale. 4. Teoria dezvoltării cognitive. 5. Teoria sistemelor sau blocurilor funcţionale.

2.1 Teoria psihanalitică a personalităţii

Teoria psihanalitică a personalităţii poate fi considerată poate cea dintâi în ordine cronologică. Modul de abordare iniţiat de către orientarea psihanalitică poate fi caracterizat ca unul de tip molar, holist, diferit de cel tradiţional, analitic (molecular). Astfel, spre deosebire de psihologia tradiţională, în care pe primul loc se situează delimitarea şi descrierea unor funcţii şi procese psihice particulare, în psihologia psihanalitică avem de-a face cu abordarea unui ansamblu sau a unui întreg, caree constituie însăşi personalitatea. De aceea prin natura abordării psihanaliza a pus în centrul preocupărilor realitatea personalităţii ca o structură unitară, coerentă, dinamică şi orientată finalist.

Deşi punctul de plecare, inconştientul, poate fi considerat particular, dezvoltarea ca atare a abordării şi a interpretării devine generalizată, ea vizând explicarea ansamblului comportamental al individului, personalitatea. În concepţia lui Freud, personalitatea este un construct dinamic, ierarhizat, alcătuit după cum se ştie din 3 instanţe fundamentale, în jurul cărora gravitează şi se articulează toate elementele de conţinut şi de funcţionalitate ale personalităţii ca întreg:

- idul (sinele) - supraeul (superegoul) - egoul (eul)

Idul este instanţa bazală, primordială a sistemului personalităţii, care se elaborează în jurul ansamblului tendinţelor, pulsiunilor şi instinctelor înnăscute, de natură biologică, legate de asigurarea supravieţuirii individului şi de perpetuarea speciei. Elementul component de bază al idului este instinctul.

Instinctul reprezintă o structură dinamică în cadrul căreia pot să fie identificate 3 elemente constitutive esenţiale:

- Sursa este înţeleasă ca un fel de rezervor energetic interior ce generează la un anumit moment de timp o stare de tensiune. De exemplu, o asemenea sursă o constituie impulsul care stă la baza apariţiei senzaţiei de foame, de sete sau de sex. Sursa este înrădăcinată în fibra biologică a organismului.

EGO

SUPEREGO

ID

15

- Finalitatea (scopul) rezidă în înlăturarea sau îndepărtarea presiunii prin satisfacerea trebuinţei sau stării corespunzătoare de necesitate. Ea se exteriorizează prin dezvoltarea de către organism a anumitor comportamente de explorare, de luare în stăpânire şi de consum. Între caracterisdticile comportamentului şi conţinutul sau natura finalităţii există o corespondenţă directă, de unde selectivitatea comportamentelor şi succesiunea lor ordonată în timp.

- Obiectul, adică un lucru sau o condiţie care poate să satisfacă scopul reducerii tensiunii (în cazul trebuinţei de foame, obiectul este hrana).

În timp ce sursa şi finalitatea pot rămîne constante de-a lungul întregii vieţi, obiectul se poate diversifica şi astfel la acest nivel se produce o bifurcare a planurilor de satisfacere a unei anumite trebuinţe sau stări de necesitate: planul real şi planul ideal (fantezist sau simbolic).

Planul real presupune găsirea şi luarea în stăpânire a obiectului propriu-zis, care duce la o satisfacere efectivă a stării respective de necesitate, iar planul ideal sau simbolic presupune substituirea obiectului real cu unul imaginar şi cu satisfacerea imaginară (în fantezie) a trebuinţei respective. De aici o serie de elemente dinamice care se introduc în profilul comportamental al personalităţii.

În centrul tuturor instinctelor este aşezat instinctul erotico-sexual, care se consideră a fi depozitarul celei mai importante rezerve de energie psihică productivă. Aceasta îşi creează în cursul evoluţiei ontogenetice două direcţii sau canale de investire:

� asigurarea perpetuării speciei – presupune investirea energiei în comportamente şi acte sexuale; � dezvoltarea unor activităţi cu caracter creator care conduc la obţinerea unor produse şi obiecte noi. Delimitarea celor două direcţii sau orientări de investire a energiei psihice se

realizează graţie existenţei şi influenţei mecanismelor de cenzură, de îngrădire şi de condiţionare, pe care mediul socio-cultural le impune individului încă de la naşterea sa.

În dinamica manifestării sau actualizării instinctului erotico-sexual se constituie o serie de fenomene psihice specifice care duc la îmbogăţirea constelaţională a structurii interne a personalităţii. Principalele asemenea fenomene sunt:

Frustrarea este fenomenul psihic ce rezultă în urma îngrădirii sau îngreunării

finalizării satisfacereii trebuinţei erotico-sexuale. Frustrarea devine un mobil intern al dezvoltării personalităţii, ea creând condiţii favorabile pentru elaborarea unor mecanisme adaptative superioare bazate pe cunoaştere, pe interpretare, pe analiză comparativă şi pe decizie. Dacă nu ar exista acest fenomen atunci dezvoltarea psihică internă a personalităţii ar fi condamnată la stagnare. Freud demonstrează că dacă ar fi satisfăcute pe loc, imediat sau anticipat toate trebuinţele biologice ale copilului şi toate dorinţele lui atunci el ar rămâne o fiinţă din punct de vedere psihic inertă. Dar nu se întâmplă aşa şi astfel că se introduce un element de amânare, de îngrădire sau apar anumite obstacole pe care copilul trebuie să le depăşească printr-o mobilizare specială. Concluzia care derivă de aici este aceea că pentru a asigura o dezvoltare normală a personalităţii din punct de vedere psihic se cere ca individul să fie confruntat cu fenomenul de frustrare.

Frustrarea însă se poate transforma şi într-un factor negativ, care să ducă la perturbarea echilibrului intern al personalităţii dacă ea depăşeşte anumite limite de toleranţă. Hiperfrustrarea se transformă astfel într-o potenţială sursă de tulburări nevrotice ale personalităţii la vârstă adultă. De aceea, subliniază Freud, frustrarea trebuie menţinută sub control şi monitorizată. Ea nu trebuie înlăturată ci trebuie

16

utilizată, dar cu măsură. Este greu de fixat limita exactă în fiecare caz pentru că toleranţa la frustrare variază în funcţie de individualităţi. Se vorbeşte astfel de o rezistenţă la frustraţie.

Refularea constă în întoarcerea în inconştient a aşa numitului drive actualizat (impuls declanşator) întrucât condiţiile actuale nu permit finalizarea impulsului. Refularea se asociază astfel cu amânarea în timp a satisfacerii trebuinţelor erotico-sexuale. Acest fenomen permite adecvarea comportamentului la cerinţele şi exigenţele mediului socio-cultural. Pe baza mecanismului de refulare se constituie capacitatea de autocontrol şi un sistem de frâne condiţionate în raport cu forţa impulsivă care rezidă în dinamica instinctului erotico-sexual. Refularea este aşadar un fenomen inevitabil şi normal în dinamica devenirii personalităţii dar, ca şi în cazul frustrării, refularea nu trebuie să depăşească anumite limite. Perpetuarea ei se transformă din nou în sursă generatoare de tulburări nevrotice. O personalitate refulată este considerată în psihanaliză o personalitate slab realizată, neîmplinită, insuficient elaborată. Şi aici avem de-a face cu diferenţe individuale în sensul că unii indivizi tind să se complacă şi să se afunde în refulare, autocenzurându-se permanent şi impunându-şi permanent frâne, în vreme ce alţii caută modalităţi de a depăşi situaţiile şi de a găsi posibilitatea de satisfacere a impulsurilor şi trebuinţelor erotico-sexuale.

Reprimarea (represia) constă în înapoierea în inconştient a dorinţei sau impulsului actualizat, cu consemnul expres de a nu mai apărea niciodată în planul conştiinţei. Aceste dorinţe, impulsuri, vin în totală contradicţie cu normele şi principiile morale ale mediului social în care trăieşte individul şi aici sunt menţionate dorinţele de incest.

Sublimarea se leagă de constituirea celui de-al doilea canal sau direcţie de investire a energiei psihice tezaurizate în complexul libidinal. Concret, sublimarea constă într-un proces de transformare a energiei psiho-libidinale într-o energie psiho-creativă care să ducă la dezvoltarea şi realizarea unor forme de activitate cu semnificaţie socială deosebită. Sublimarea este astfel pusă la baza tuturor proceselor de creaţie materială şi spirituală pe care le-a realizat şi le realizează omul. Astfel întreaga cultură care a fost elaborată istoriceşte este dedusă din această transformare prin mecanismul sublimării a energiei psiho-libidinale înnăscute şi de sorginte biologică.

Funcţionarea instanţei idului, în centrul căreia se află instinctul erotico-sexual,

se subordonează principiului plăcerii. Principiul plăcerii se asociază cu principiul minimului efort. Astfel tendinţa iniţială a individului este aceea de a obţine satisfacerea anumitor trebuinţe şi plăceri fără efort. Cum satisfacerea trebuinţelor erotico-sexuale se asociază cu cea mai mare plăcere, rezultă că forţa instinctului erotico-sexual domină asupra forţei celorlalte instincte şi astfel se creează un imperativ, acela că plăcerea supremă rezidă în satisfacerea trebuinţei erotico-sexuale. Freud motivează spunând că dacă nu acesta ar fi instinctul cel mai important din întreaga structură internă a personalităţii, atunci actul procreerii nu ar începe cu el. Întrucât el stă la baza creării de noi vieţi este cel mai important şi din punctul de vedere al forţei domină asupra celorlalte instincte.

De aici şi obiecţia principală care s-a adus teoriei freudiene, aceea de pansexualism (de a reduce totul la sexualitate şi de a explica totul prin dinamica instinctului erotico-sexual). Continuatorii lui au desfăşurat eforturi în activitatea lor tocmai în direcţia atenuării acestui pansexualism. În faţa acestor eforturi Freud s-a apărat spunând că el a fost greşit înţeles întrucât el nu reduce sexualitatea la genitalitate, aşa cum se întâmplă în limbajul comun (sexualitatea reprezintă o modalitate energetică fundamentală care stă la baza construcţiei edificiului

17

personalităţii; pe lângă componenta aceasta genitală ea are şi alte componente virtuale care vor fi finalizate şi desfăşurate graţie mecanismului şi procesului de sublimare). Deci la baza dinamicii instanţei idului stă principiul plăcerii – legat de dinamica sexualităţii.

Supraeul se formează în ontogeneză şi se împlineşte, se definitivează, pe parcursul primilor 5 – 6 ani de viaţă (adică în mica copilărie). Din punct de vedere al conţinutului instanţa supraeului include în sine ansamblul de norme, etaloane, modele şi valori ale conştiinţei morale a societăţii care sunt asimilate şi interiorizate sub presiunea mediului familial, a părinţilor. Asimilarea acestora se realizează în mod obligatoriu de către copil pentru că altfel el ar risca să intre în conflict cu părinţii şi să-şi atragă asupra lui anatema acestora şi frecvente sancţiuni (de ordin fizic sau psihologic). Cum copilul, spune Freud, este un mic mare pervers, el chiar de la cea mai fragedă vârstă reuşeşte să facă o delimitare între ceea ce este bine şi ceea ce este rău, între ceea ce trebuie şi ceea ce nu trebuie făcut şi atunci consimte la a accepta ceea ce i se spune de către părinţi pentru a evita aplicarea de sancţiuni. Ca atare, aproape începând cu laptele mamei, copilul începe şi asimilarea anumitor norme, cenzuri şi reguli de ordin moral care se interiorizează şi se consolidează căpătând o mare stabilitate în timp, ceea ce l-a făcut pe Freud să includă aceste conţinuturi în structura de ansamblu a inconştientului. După cum se cunoaşte, în teoria freudiană inconştientul are o dublă structură, una primară, înnăscută (care alcătuieşte instanţa idului) şi alta secundară, dobândită (care se formează în primii ani de viaţă şi care dă naştere instanţei supraeului).

Cele două instanţe, idul şi supraeul, rămân aproape nemodificate de-a lungul vieţii individului, ele nu evoluează odată cu vârsta. Între ele, din punct de vedere funcţional, raportul este antagonic: supraeul are rolul de paznic şi de cenzor permanent în raport cu elementele sinelui şi orice activare a acestora este tratată cu refuz. Conflictul care apare între cele două instanţe pune în pericol echilibrul intern al personalităţii şi însăşi existenţa ei. De aceea în mod legic trebuia să se constituie o instanţă imparţială, mai mult sau mai puţin neutră, care să îndeplinească rol de arbitru în disputa celor două.

Se constituie astfel instanţa ego-ului (eului), care se elaborează în întregime în cursul ontogenezei. În centrul acestei instanţe se situează capacităţile şi funcţiile cognitive, critice, de analiză şi evaluare, care se dezvoltă sub egida principiului realităţii. În cadrul acestui principiu se urmăreşte să se găsească un compromis convenabil care să menţină între limite acceptabile echilibrul intern al personalităţii şi relaţionarea individului cu lumea externă. Iniţial Freud a conferit eului rolul de servitor în slujba pe de-o parte a celor două instanţe antagonice ale personalităţii (sinele şi eul) iar pe de altă parte în slujba realităţii obiective, externe. Ulterior, un colaborator şi continuator al lui Freud, Heinz Hartmann, a modificat această viziune a supraeului, investindu-l cu autoritate şi cu o putere proprie, independentă, care să-i permită o detaşare mai mare de instanţele antagonice şi de presiunile realităţii. Se elaborează astfel noţiunea de forţă a eului, care este evaluată pe baza unor criterii de rezistenţă la frustraţii, la situaţii afectogene deosebite, la împrejurări de viaţă critice sau dramatice.

O probă special concepută în vederea determinării forţei eului este testul de frustraţie al lui Rosenzweig. Acesta este alcătuit dintr-o succesiune de situaţii în care este implicat subiectul şi care solicită din partea lui un anumit răspuns. Prin cotarea tipurilor de răspunsuri date se stabileşte un coeficient care reprezintă gradul de tărie a eului. Se consideră că o personalitate este cu atât mai bine structurată, elaborată, cu cât eul are o forţă mai mare (şi invers).

În condiţionarea forţei eului rolul principal îl joacă interacţiunea dintre particularităţile tipologice înnăscute ale personalităţii şi specificul condiţiilor şi

18

împrejurărilor de viaţă pe care le-a traversat individul. În structura eului se delimitează două laturi:

� Componenta stabilă, care nu se modifică în funcţie de situaţie şi care conferă individului o forţă proprie de acţiune pentru a transforma situaţia potrivit structurii lui interne; � Componenta variabilă (flexibilă), care-i conferă individului capacitatea de a-şi reorganiza schemele de răspunsuri odată cu transformarea semnificativă a situaţiilor.

Astfel instanţa eului devine instrumentul adaptativ principal al sistemului personalităţii, care coordonează raporturile funcţionale între sine şi supraeu şi asigură găsirea soluţiilor (mai mult sau mai puţin adecvate) la diferitele situaţii problematice cu care este confruntat individul. Faptul că instanţa eului îndeplineşte rolul coordonator principal în ansamblul sistemului personalităţii este argumentat şi prin faptul că în jurul său se constituie o întreagă reţea de mecanisme de apărare. Aceste mecanisme vin să prevină eventualele destructurări interne şi să asigure stabilitatea şi adaptabilitatea în timp a comportamentelor, indiferent de natura şi gradul de dificultate a situaţiei. Rezultatul final al acţiunii şi coordonării mecanismelor de apărare a eului îl constituie starea de sănătate psihică a persoanei. Rezultă atunci că tulburările nevrotice nu derivă în mod automat, mecanic, din anumite tensiuni şi conflicte care apar la nivelul sinelui sau la nivelul supraeului ci ele au la bază modificări sau alterări ale forţei şi eficienţei eului.

Principalele mecanisme de apărare care se constituie în jurul instanţei eului şi

care au fost identificate în cadrul teoriei psihanalitice sunt următoarele: 1. Negarea realităţii – protejarea în raport cu o realitate neplăcută, prin refuzul

de a o percepe, individul făcând astfel abstracţie de existenţa ei. Când acest mecanism este constituit reacţia de negare se produce pe loc (sunt cunoscute cazuri de indivizi care au refuzat să înmormânteze multă vreme o persoană dragă, negând moartea acesteia).

2. Fantezia – gratificarea dorinţelor neîmplinite prin realizări imaginare (persoane care se refugiază, se izolează de realitatea obiectivă, trăind pur şi simplu într-o realitate imaginară, aceea care le oferă satisfacerea unor dorinţe, împlinirea unor idealuri pe care realitatea curentă le-a refuzat).

3. Compensaţia – mascarea slăbiciunii printr-o trăsătură dezirabilă sau supergratificarea într-un domeniu, ca urmare a frustrării în alte domenii (neîmplinirea unui ideal social sau profesional este compensată prin alunecarea în viciul alcoolului sau al drogurilor sau slaba realizare şi reputaţie în plan profesional este compensată printr-o creştere a reputaţiei în plan familial).

4. Identificarea – creşterea sentimentului de încredere în sine prin identificarea cu o persoană sau o instituţie de rang superior (acest mecanism începe să se manifeste încă din copilărie prin jocurile de rol, când copilul trăieşte efectiv rolul pe care-l joacă).

5. Introiecţia – încorporarea valorilor şi standardelor externe în structura internă a eului astfel încât individul să nu mai fie supus respingerii sau blamării. Introiecţia stă la baza fenomenului de conformism care se constată în cadrul grupurilor psihosociale.

6. Proiecţia – transferul blamului, a răspunderii pentru dificultăţile şi neplăcerile proprii asupra altora sau atribuirea dorinţelor proprii imorale altora. Proiecţia este un concept central în teoria psihanalitică şi în jurul acestui concept s-a elaborat un întreg repertoriu de probe psihologice (numite probe proiective) între care testele proiective, care se bazează pe tendinţa individului (automată, necondiţionată) de a atribui anumite trăsături, dorinţe, gânduri etc. altor persoane din jur. Testele proiective (cu

19

cele două variante ale lor: structurate şi nestructurate) sunt astfel gândite încât să favorizeze acest mecanism de proiecţie, de exteriorizare a stărilor subiective proprii ale individului.

7. Raţionalizarea – încercarea de a demonstra că dacă un comportament este raţional şi justificabil atunci el trebuie să fie aprobat social. Raţionalizarea stă la baza motivării pe cale logică, argumentată a diferitelor acte care ne sunt nouă reproşate. Încercăm deci să integrăm actele respective în nişte limite raţionale pentru a fi acceptate în plan social.

8. Represia – împiedicarea ideilor dureroase sau periculoase de a pătrunde în conştiinţă.

9. Formaţia reactivă – împiedicarea manifestării dorinţelor periculoase prin exagerarea unor atitudini opuse.

10. Dislocarea – descărcarea stărilor afective ostile (furie, ură) asupra obiectelor mai puţin importante decât cele care au determinat aceste stări.

11. Insularizarea emoţională – refugierea într-o stare de pasivitate şi indiferenţă pentru a te proteja împotriva injuriilor (când cineva se năpusteşte asupra ta cu diverse expresii injurioase nu te ambalezi ci te refugiezi într-o stare de pasivitate şi indiferenţă).

12. Izolarea – blocarea încărcăturii afective determinate de situaţii neplăcute sau separarea atitudinilor incompatibile prin evidenţierea unor comportamente logic articulate.

13. Regresia – întoarcerea sau retragerea şi staţionarea în stadii evolutive inferioare care implică mai puţine răspunsuri mature şi au un nivel de aspiraţie mai scăzut. În general regresia este un mecanism de autoreglare important al personalităţii, care duce la nivelarea tensiunilor în interiorul sistemului şi la asigurarea unui efect de relaxare imediat după efectuarea unui efort. Astfel, de pildă se vorbeşte de regresie în gândire: în urma unui proces intens de reflecţie legat de rezolvarea unei anumite probleme, gândirea coboară spre nivele inferioare, ludice, căutând alte situaţii, mult mai agreabile, care să confere o stare de satisfacţie (după orice efort se impune o anumită odihnă).

14. Sublimarea – gratificarea dorinţelor sexuale prin prestarea sau efectuarea unor activităţi nonsexuale, activităţi socialmente utile.

Devenirea personalităţii (pentru că ea are o dimensiune genetică) este explicată de către teoria lui Freud pe baza aşa numitelor stadii psihosexuale (dezvoltarea personalităţii este rezultatul dezvoltării şi maturizării psihosexuale ale individului). El a identificat mai multe stadii psihosexuale care se succed cronologic. Fiecare dintre ele are un anumit conţinut psihologic şi în cadrul fiecărui stadiu se desprinde un anumit element sau organ central generator de plăcere sau de satisfacţie.

Aceste stadii sunt: 1. stadiul oral – gura – între 0 şi 5 ani 2. stadiul anal – aparatul excretor – între 7 şi 9 ani 3. stadiul uretral – aparatul urinar – între 9 şi 12 ani 4. stadiul falic – organul genital (ca obiect de contemplare) – între 12 şi 14 ani 5. stadiul genital – organul genital (din punct de vedere funcţional) – între 14 şi

16 – 18 ani. Acestor stadii psihosexuale Freud le-a pus în corespondenţă şi o tipologie a

personalităţii:

1. Tipul oral de personalitate se caracterizează prin necesitatea de a depinde excesiv de alţii pentru a-şi menţine respectul de sine. Această atitudine fundamental

20

pasivă se acompaniază de trăsături care pot fi opuse, dar care se referă la aspectul „a da – a primi”. De exemplu: generozitate sau avariţie; volubilitate sau reţinere (abstinenţă).

2. Tipul anal de personalitate se caracterizează prin trei trăsături esenţiale reunite sub denumirea „cei 3 P”: parcimonie, petulanţă (iritabilitate) şi pedanterie. Pe fondul acestora se dezvoltă dorinţa de putere, nevoia de a stăpâni şi tendinţe sado-masochiste.

3. Tipul uretral de personalitate se caracterizează esenţialmente prin trăsături cum ar fi ambiţia şi dorinţa de competiţie.

4. Tipul falic de personalitate se caracterizează prin temeritate, determinare, siguranţă, mimetismul celor mai mari, dorinţa de a fi cel mai tare, de a câştiga, exhibiţionism şi voyeurism.

5. Tipul genital de personalitate se caracterizează prin normalitate ideală a personalităţii (nu apar excentricităţi, exagerări de o parte sau alta). După Freud acesta este idealul de personalitate spre care tinde fiecare individ dar care în mod concret nu se poate atinge.

Fiecare individ se regăseşte mai mult în stadiile anterioare (într-un individ poate să fie un melanj între diferite stadii).

Stadiul primitiv al personalităţii este stadiul oral iar cel superior este cel genital. Rămân celelalte stadii între care se distribuie marea majoritate a indivizilor. Aceste stadii sunt proprii ambelor sexe şi evoluţia personalităţii este explicată prin această succesiune a stadiilor psihosexuale. 2.2 Modelul trăsăturilor de personalitate În încercarea de a oferi o analiză adecvată a personalităţii, o serie de psihologi au arătat că trăsăturile sunt elementele fundamentale pe care se bazează organizarea personalităţii. Şi în viaţa cotidiană, fără a avea o pregătire psihologică obişnuim să descriem oamenii cu ajutorul unor trăsături. Aceste trăsături le desprindem din comportamentul lor în anumite situaţii. Trăsăturile se referă la modul de a fi al persoanei, la relaţiile şi chiar la aspectul fizic. Unele trăsături nu pot fi observate direct, dar pot fi deduse din comportamentul unei persoane. De regulă, noi indicăm drept trăsături de personalitate ale unei persoane pe acelea care s-au manifestat cu o anumită frecvenţă în comportament, o perioadă mai lungă de timp şi în situaţii diferite. Trăsăturile sunt acele caracteristici generale, relativ stabile şi de durată care permit explicarea şi evaluarea comportamentului. Pe plan comportamental, o trăsătură este indicată de predispoziţia de a răspunde în acelaşi fel la o varietate de stimuli. O persoană veselă, optimistă la locul de muncă se va manifesta la fel şi în relaţiile cu familia, cu prietenii. Însuşirile sau trăsăturile de personalitate se deosebesc de alte însuşiri psihice prin:

• ele nu provin numai din realizarea repetată a unui singur proces psihic, sunt sintetice, apar în urma manifestării repetate a mai multor procese/stări psihice;

• din momentul în care s-au cristalizat, acestea tind să se manifeste în cele mai diverse împrejurări, deci sunt generale;

• odată formate, aceste însuşiri de personalitate se manifestă timp îndelungat şi devin stabile. Există însuşiri de personalitate care sunt prezente toată viaţa chiar dacă suportă unele modificări odată cu vârsta (ex. însuşirile temperamentale), iar altele por avea o lungă stabilitate, dar apoi, sub influenţa cerinţelor de mediu

21

se pot modifica, în sensul de a fi înlocuite cu unele mai potrivite situaţiei (ex. însuşirile caracteriale).

• Însuşirile de personalitate nu sunt rigide, dacă ar fi rigide ar împiedica adaptarea omului , prin urmare putem spune că ele dispun de o anumită plasticitate, nuanţă în funcţie de situaţie;

• Procesul dezvoltării psihice fiind propriu şi personal, la fiecare va genera însuşiri / trăsături de personalitate caracteristice şi definitorii pentru fiecare.

2.2.1 Gordon Allport

Printre psihologii care au utilizat acest model se numără şi psihologul american Gordon Allport. El consideră personalitatea ,,o reţea de organizare, compusă din sisteme, unele sisteme având o magnitudine mică şi fiind oarecum periferice faţă de structura centrală sau esenţială, alte sisteme având o magnitudine mică şi fiind oarecum periferice faţă de structura centrală sau esenţială, alte sistema având o amploare mai mare în nucleul edificiului total; unele intrând uşor în acţiune, altele fiind mai lente; unele conformându-se din punct de vedere cultural în aşa fel încât pot fi imediat considerate drept comune; altele categoric particulare”.1

1 Gordon, Al.-structura şi dezvoltarea personalităţii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1991, p.361

22

Allport a definit personalitatea ca fiind „organizarea dinamica in cadrul individului a acelor sisteme psiho-fizice care determina gandirea si comportamentul sau caracteristice”.

In acelasi timp, marele personolog a apreciat ca ”personalitatea este suma totala a efectului produs de un individ asupra societatii”. El a distins intre trasaturi comune (care ii aseamana pe oameni) si trasaturi individuale/dispozitii personale, care ii diferentiaza pe oameni unii de altii. Dispozitiile personale pot fi cardinale, cu semnificatie majora pentru viata oamenilor (supranumite „radacinile vietii”), centrale - evidente, generalizate si secundare se manifesta sporadic in comportament.

Allport a considerat ca pentru descoperirea trasaturilor importante ale personalitatii trebuie cercetate toate cuvintele pe care oamenii le utilizeaza in mod spontan pentru a descrie personalitatea cuiva. Autorul a identificat in limba engleza 17.954 de termeni intrebuintati pentru a descrie personalitatea, din care aproximativ 4.500 se refera la trasaturi stabile.

Personologul american a ajuns la concluzia ca nici o performanta nu este produsa de o singura trasatura.

Prin urmare, fiecare personalitate dispune de una sau două trăsături cardinale (ex. prietenia) care domină şi controlează comportamentul. Urmează un grup de trăsături principale sau centrale ( zece –cincisprezece la număr) ce pot fi recunoscute cu uşurinţă la o persoană, fiindu-i caracteristice şi există sute de trăsături secundare care sunt slab exprimate şi, de aceea, mai greu de identificat.

Allport face distincţia între trăsăturile comune şi dispoziţiile personale precizând că ,,dispoziţiile personale reflectă structura personalităţii cu precizie în timp ce trăsăturile comune sunt categorii în care individul a fost introdus cu forţa”.2

Dispoziţiile se referă la amprenta sau configurarea unică a trăsăturilor unei persoane.

2.2.2 Raymond Cattel

Pentru Cattel, personalitatea este ceea ce ne permite sa anticipam cum

se va comporta o persoana intr-o situatie data. Cattel a reluat lista de cuvinte a lui Allport, a eliminat ambiguitatile si

sinonimele si a redus-o la 171 de cuvinte. Prin analiza factoriala a identificat in final 16 factori ai personalitatii. Pentru Cattel, trasatura reprezinta o tendinta relativ permanenta de a reactiona, care formeaza unitatea fundamentala a personalitatii. In acelasi timp, trasatura este o structura mentala caracteristica individului, care apare periodic in conduita sa, dar si un construct ipotetic, rezultat in urma analizelor statistice.

Cattel a operat o distinctie intre trasaturile-sursa sau de origine, stabile si permanente si trasaturi de suprafata cu o valoare descriptiva, fara importanta decisiva pentru intelegerea personalitatii.

Atitudinile, aptitudinile, temperamentul si interesele au fost considerate de Cattel ca fiind trasaturi dinamice, bazate atat pe tendinte innascute, cat si pe scheme foarte numeroase si complexe de trasaturi. O atitudine izvoraste dintr-un sentiment foarte profund sau dintr-o tendinta innascuta si se cere satisfacuta. Atitudinea

2 Idem-pag.360

23

poseda o veritabila intensitate a intentiei sau a dorintei si o directie de actiune. Atitudinile nu sunt izolate in personalitate, ci formeaza un sistem organizat ca o baza dinamica in jurul obiectelor.

Cattel defineşte trăsăturile în polaritatea lor, precizând comportamentele pe care le sintetizează fiecare. Se redau unele din trăsăturile definite de autor:

• forţa eului (stabilitate emoţională, realism, control, calm, fără simptome nevrotice) şi opusul acesteia, emoţionalitatea nevrotică (imatur, instabil, emoţional, impulsiv, intolerant la frustrare, prezintă simptome nevrotice);

• inteligenţa generală (chibzuit, raţional, cultivat, tolerant);

• dominanţă (siguranţă de sine, voinţă puternică, agresiv, punitiv, egoist) şi opusul acesteia, supunere (nesigur, modest, liniştit, autopunitiv, dependent);

• vitalitatea – “Harria” – (realist, practic, matur, chibzuit, stenic, puternic, autonom) şi opusul ei, vulnerabilitatea - “Premsia” – (blând, sentimental, fantezist, dependent, nerăbdător).

Cei 16 factori de personalitate reţinuţi de Cattell sunt3. (apud Albu, 2005) :

Descriere pentru scoruri scăzute Factorul Descriere pentru scoruri ridicate 1. Rezervat, detaşat, rece, impersonal

A Deschis, sociabil, pasionat, afectuos

2. Mai puţin inteligent, gândire concretă

B Inteligent, gândire abstractă

3. Instabil emoţional, iritabil, excitat

C Stabil emoţional, calm, matur

4. Umil, modest, supus, conciliabil D Dominant, agresiv, încăpăţânat 5.Sobru ,precaut, serios, prudent E Impulsiv, entuziast, expresiv,

nonşalant 6.Inconsecvent, indiferent faţă de reguli, expeditiv

F Perseverent, conştiincios, conformist, respectă regulile

7.Timid, sensibil, retras G Aventuros, îndrăzneţ, curajos, rezistent la stres

8.Insensibil, brutal, dur H Sensibil, delicat, rafinat 9. Suspicios, opozant, sceptic I Adaptabil, de încredere 10. Practic, grijuliu, cu picioarele pe pământ, convenţional

L Imaginativ, nepractic, neconvenţional, absent, fantezist

11. Deschis, direct, sincer, nepretenţios, simplu, natural

M Rău, calculat, viclean, subtil

12. Sigur pe sine, bun confident N Nesigur, înclinat spre autoculpabilizare, anxios

13. Conservator, tradiţionalist, rezistent la schimbare

O Liberal, deschis la schimbare, inovator, experimentator

14.Dependent de grup Q Independent, individualist, autosuficient, autodirijat

15.Indisciplinat, necontrolat, impulsiv, conflictual

Q1 Tipicar, controlat

16. Tensionat , încordat, frustrat Q2 Relaxat, stăpânit, liniştit

3. Albu,G.- O psihologie a educaţiei, Institutul European, Iaşi, 2005, p.332

24

2.3 Abordarea factorială a personalităţii

2.3.1 Modelul lui Eysenk

H.J. Eysenck (cf. Oerter, R., Montada, L., 1982) consideră că noţiunea de personalitate desemnează “algoritmul de îmbinare a indicatorilor energetici, intelectuali şi atitudinali la nivelul unui individ”.

Pentru diagnosticarea trăsăturilor energetice şi atitudinale a elaborat un inventar de personalitate care identifică patru categorii structurale de personalitate, comparabile cu tipurile temperamentale clasice. Eysenck foloseşte drept criteriu două variabile continue, fiecare în polaritatea tendinţelor:

• intraversiune – extraversiunea: variabila exprimă orientarea predominantă a persoanei spre sine sau spre ceilalţi, sociabilitatea, gradul de comunicativitate, originea valorilor de referinţă;

• stabilitate – instabilitate : exprimă dinamica internă a persoanei, reactivitatea faţă de intensitatea schimbărilor percepute, tendinţa de perseverare chiar dincolo de evidenţe sau trecerea de la o activitate la alta, de la o stare la alta, uneori înaintea consumării valenţelor unei situaţii.

Categoriile identificate de Eysenck sunt următoarele: • extravertit, instabil (colericul) – descriptibil prin următoarele trăsături: reactiv,

neastâmpărat, agresiv, excitabil, schimbător, impulsiv, optimist, activ;

• extravertit, stabil (sangvinicul) – sociabil, deschis, vorbăreţ, disponibil (pentru alţii), vivace, vesel, comod, cu spirit de conducere;

• introvertit, stabil (flegmaticul) – liniştit, constant, tolerant, controlat, paşnic, reflexiv, prudent, pasiv;

• introvertit, instabil (melancolicul) – liniştit, retras, rezervat, pesimist, anxios, nemulţumit, indispus.

Aceste trăsături, alături de inteligenţă – pentru evaluarea căreia Eysenck a

construit o mare varietate de probe – sunt suficiente, în opinia autorului, pentru cunoaşterea personalităţii.

2.3.2 Modelul Big Five

În ciuda controverselor dintre specialişti, controverse legate de numărul şi specificul factorilor, reprezentativi pentru caracterizarea unei personalităţi sunt factorii cunoscuţi sub numele de Big Five (Marele Cinci).

Factorul de personalitate Scala trăsăturilor caracteristice Extraversiune Vorbăreţ-tăcut

Sociabil-singuratic / retras Spontan-inhibat Deschis - secretos

Amabilitate Amabil / binevoitor -- iritabil Non-gelos -- gelos Blând-dur

25

Altruist-egoist Insensibil-sensibil

Conştiinciozitate Meticulos, ordonat -- nepăsător Responsabil -- neresponsabil Scrupulos -- nescrupulos De încredere -- neserios

Nevrotism-stabilitate emoţională Stăpânit -- nervos, tensionat Calm, anxios, îngrijorat Liniştit -- excitabil Sigur -- nesigur

Deschidere spre cultură Sensibil artistic -- insensibil artistic Reflexiv -- limitat intelectual Rafinat, stilat -- needucat

Această teorie devine importantă în măsura în care cercetătorii izolează un set

de trăsături considerate cele mai importante pe care , pe care încearcă apoi să fundamenteze întreaga organizare a personalităţii.

2.4 Modelul structural sistemic

Abordarea structurală presupune depăşirea conceperii personalităţii ca o simplă

însumare de trăsături psihice. Dimpotrivă, vede personalitatea ca dispunând de o structură şi ca funcţionând structural, ceea ce înseamnă că integrează părţile în întreg, legate unele de altele şi a înţelege că evoluţia părţilor depinde de evoluţia întregului.

Abordarea sistemică presupune nu doar dezvăluirea legăturilor dintre componentele personalităţii în raport cu propria sa finalitate, ci deschiderea acesteia câtre mediul socio-istoric ambiant, considerat ca macrosistem. Din această perspectivă personalitatatea devine ,, o structură complexă implicând un ansamblu de substructuri şi funcţionând sistemic”1

Acest model porneşte de la constatarea că activitatea este modul esenţial de existenţă a omului şi al psihicului său, ea este cea care conduce la sedimentări şi psihice, la apariţia unor structuri stabile. Prin urmare, Tinca Cretu stabileşte următoarele substructuri ale personalităţii :

• subsistemul de orientare ce cuprinde : -concepţia de viaţă care se formează, de regulă, în adolescenţă şi are un rol de orientare majoră în viaţă ; -sistemul propriu de valori care reprezintă o interiorizare personală a valorilor societăţii, dar nu coincide în totalitate cu acestea pentru că la nivelul fiecărui individ aceste valori diferă, iar aceste valori pot fi ierarhizate şi interrelaţionate . Acest sistem se formează în adolescenţă şi se consolidează în următoarele stadii; -idealul de viaţă- acesta reprezintă proiecţia propriei deveniri şi asigură orientări de ansamblu şi de durată. Începutul formării lui este în preadolescenţă, iar în adolescenţă are loc o cristalizare semnificativă ;

1 P.Popescu, Neveanu, Zlate M., Cretu,T.-Psihologie, Manual pentru clasea aX-a pentru şcoli normale, Editura

Didactică şi Pedagogică, Bucureşti , 1991,, p.154

26

-Eul şi imaginea de sine- se constituie ca repere fundamentale ale tuturor acţiunilor şi relaţiilor noastre cu lumea îndeplinind rol de direcţionare cât şi de organizare şi reglare a manifestărilor curente ; -dominantele motivaţionale- care au rol în motivarea implicării noastre în sarcină ; -dominantele afective se referă la intensitatea şi stabilitatea unor sentimente şi pasiuni care ne domină anumite activităţi, precum şi, la capacitatea de echilibru afectiv de care dispunem. • Subsistemul energetic cuprinde acele însuşiri ale fiinţei umane care stau

la baza existenţei sale materiale şi ale vieţii psihice şi sunt în acelaşi timp aspecte diferenţiatoare :

- tipul somatic- este transmis ereditar, diferenţiază indivizii, este o componentă a identităţii de sine, a sinelui fizic şi are adesea implicaţii foarte importante în planul interrelaţionării umane ;

-intercorelaţiile neuronale care au implicaţii atât la nivel general al organismului cât şi în manifestările psihice produse de funcţionarea lor în exces/normală/ diminuată ;

-tipul de activitate nervoasă superioară care constituie baza ereditară a temperamentului ;

-tipul temperamental care este aspectul dinamico-energetic al personalităţii şi care se manifestă de timpuriu influenţând formarea altor comportamente ale personalităţii.

• Subsistemul relaţional valoric şi de autoreglaj- caracterul :

-profilul psihomoral al persoanei; -trăsăturile de voinţă ; -atitudinile.

• Subsistemul instrumental al personalităţii- el cuprinde toate acele comportamente care arată ce poate să facă acea persoană în raport cu solicitările ambianţei. Componente:

-nivelul culturii generale şi profesionale care se formează treptat pe tot parcursul vieţii dar, care prezintă niveluri diferite, caracteristice pentru fiecare stadiu al dezvoltării , pentru fiecare individ;

-gradul de dezvoltare al priceperilor şi deprinderilor generale şi speciale cerute de anumite domenii de activitate;

-nivelul de dezvoltare al capacităţilor şi aptitudinilor simple şi complexe şi mai ales nivelul inteligenţei;

La cele patru subsisteme ale personalităţii mai pot fi adăugate subsistemul rezolutiv-productiv ce conţine inteligenţa şi subsistemul transformativ constructiv cu o componentă esenţială – creativitatea:

-potenţialul creativ şi creativitatea manifestă care se prezintă diferenţiat atât în raport cu stadiul de dezvoltare psihică în care se află cineva cât şi ca aspect distinct al indivizilor umani. Unii psihologi introduc ultimele două sisteme în cadrul subsistemului instrumental.

27

3. Eul şi Personalitatea

3.1 Problema conştiinţei

„Conştiinţa este o modalitate procesuală superioară a sistemului psihic uman, elaborată prin activitate socială şi enculturaţie, mijlocită prin limbă, bazată pe un model comunicaţional intern şi intern-extern, constând din reflectare codificată prin cunoştinţe, autoorganizare cu efecte emergente şi autoreglaj la nivelul coordonării necesităţilor subiective cu necesitatea obiectivă, esenţială.“ (27, p. 138).

Conştiinţa trebuie considerată în primul rând în unitate cu activitatea socială de transformare a lumii, de adaptare de tip uman. Ea îşi păstrează la nivel social şi individual, legătura sa vitală cu activitatea şi dobândeşte, în plan subiectiv, forma de desfăşurare a activităţii, pentru că, după cum arată A. N. Leontiev (27, p. 138), odată cu transformarea structurii activităţii omului se schimbă şi structura conştiinţei. El precizează: „în faţa omului se află reţeaua fenomenelor naturii. Omul instinctelor, sălbaticul nu se desprinde pe sine din natură. Omul conştient se desprinde pe sine, categoriile sunt treptele acestei desprinderi, adică ale cunoaşterii lumii, puncte nodale în reţeaua care-l ajută s-o cunoască şi s-o cucerească“ (27, p. 139).

Pierre Janet (27, p. 139) considera că „a fi conştient înseamnă a te înscrie povestea propriei tale experienţe“, iar Henri Ey (12) arăta că „asumându-şi funcţia de a vorbi, subiectul se ridică în faţa lumii sale, căci identificând această lume el se înfruntă cu sine însuşi, îşi apare sieşi.“ (12, p. 299).

Conştiinţa este un proces de reflectare cognitivă de către om a lumii şi a lui însuşi. Vorbim astfel despre conştiinţa despre lume şi conştiinţa despre sine. în timp de conştiinţa despre lume este coercitivă, prezentând măsura reală a lucrurilor, necesitatea obiectivă inexorabilă, conştiinţa despre sine este condiţia esenţială a activismului autoreglator, a selectivităţii şi a intervenţiei creative în mediu. Conştiinţa despre lume se bazează pe modele sau imagini ale realităţii obiective, pe când conştiinţa despre sine se întemeiază pe modelul eului şi pe trăsăturile personale.

3.2 Eul

Eul este nucleul personalităţii în alcătuirea căruia intră cunoştinţele şi imaginea despre sine, precum şi atitudinile fie conştiente, fie inconştiente faţă de cele mai importante interese şi valori. Eul, înţeles ca ansamblul însuşirilor personalităţii, este alcătuit din următoarele ansambluri: - eu fizic sau biologic, ce are în vedere atitudinile corporale care se identifică cu schema corporală; - eu spiritual, alcătuit din totalitatea dispoziţiilor psihice înnăscute sau dobândite; - eu social, ce are în vedere atitudinile faţă de relaţiile sociale ale individului. Gordon Allport (3) se întreabă dacă ideea de eu este necesară şi dacă nu ar fi cazul să fie înlocuită cu alta ceva mai cuprinzătoare, incluzând simţul corporal, self-identitatea, autoaprecierea, self-extensiunea, gândirea raţională, imaginea de sine,

28

tendinţa proprie, funcţia cunoaşterii - toate acestea fiind denumite prin conceptul „proprium“. După G. Allport, conştiinţa reprezintă o structurarea a câtorva stări ale eului, în special: - respectul faţă de sine; - imaginea de sine; - efortul central. Eul este ceva de care suntem imediat conştienţi. G. Allport Îl consideră „regiunea caldă, centrală, strict personală a vieţii noastre. Este un fel de nucleu al fiinţei noastre şi totuşi nu este un nucleu constant“ (3, p. 123). Eul se elaborează treptat, începând din copilăria mică, atunci când copilul este „unicentrat“, dar nu egocentric după Allport, şi apare mai întâi „non-eul“, adică „TU“. Eul corporal care începe să se dezvolte este o ancoră a conştiinţei de sine. Mai târziu, din al doilea an de viaţă, factorul limbaj este foarte important, pentru că prenumele este o delimitare strictă a Eului. Numele este strâns legat de respectul de sine, dar şi de simţul identităţii de sine. Respectul de sine (self-esteem) apare în relaţia normală dintre copil şi mediu - din „impulsul explorator“. Simţul eului apare când acţiunile lui sunt zădărnicite şi zdruncinate. Nevoia de autonomie este semnul principal al Eului.

3.2.1 Proprium

Gordon Allport consideră că „proprium“-ul are în structura lui şapte aspecte: Geneza EU TIMPURIU (0-3 ani) A1: Simţul eului corporal A2: Simţul unei identităţi de sine continue A3: Respectul faţă de sine, mândria Geneza: 4-6 ani A4: Extensia eului A5: Imaginea eului Geneza: 6-12 ani A6: Eul ca factor raţional Geneza: Adolescenţa A7: Efortul personal central „Proprium“-ul se consideră a fi unificarea celor şapte aspecte. în abordarea personalităţii umane, Gordon Allport o consideră ca fiind „organizarea dinamică, în cadrul individului, a sistemelor psihofizice care determină comportamentul său caracteristic şi ideile sale.“ (3, p.94)

3.3 Faţete ale personalităţii

M. Zlate (53) consideră că pentru cunoaşterea naturii şi personalităţii umane are mare importanţă: - ce este omul în realitate;

29

- ce crede el că este; - ce doreşte să fie; - ce gândeşte despre alţii; - ce consideră că gândesc alţii despre el. El abordează personalitatea privind mai multe „faţete“ ale acesteia: - personalitatea reală; - personalitatea autoevaluată - personalitatea ideală; - personalitatea percepută; - personalitatea proiectată; - personalitatea manifestă. 1. Personalitatea reală este constituită din ansamblul proceselor, funcţiilor, tendinţelor, însuşirilor şi stărilor psihice de care dispune omul la un moment dat şi pe care le poate pune oricând în disponibilitate, fapt care-i asigură identitatea şi durabilitatea în timp. 2. Personalitatea autoevaluată cuprinde totalitatea reprezentărilor, ideilor, credinţelor individului despre propria sa personalitate incluse, de regulă, în ceea ce numim noi imaginea de sine. Este vorba de felul cum se percepe individul, ce crede el despre sine, ce loc îşi atribuie în raport cu ceilalţi. Imaginea de sine reprezintă un integrator şi un organizator al vieţii psihice a individului, cu rol major în alegerea valorilor şi scopurilor. Ea este nucleul central al personalităţii, reper, constantă orientativă a ei, element definitoriu al statutului şi rolului social - după cum consideră N. Bogatu (5). Imaginea de sine îşi are originea nu doar în personalitatea reală, ci şi în alte faţete ale ei. Uneori ea îşi trage seva din personalitatea ideală, alteori din cea manifestă, sau din cea proiectată. Cercetările de psihologie socială au arătat că un copil care crede ca alţii îl apreciază ca fiind simpatic, sociabil, va sfârşi prin a introduce aceste trăsături în imaginea de sine; la fel, copiii mai puţin populari, se preţuiesc pe ei înşişi mai puţin. Sub raport evolutiv, imaginea de sine cunoaşte o traiectorie specifică. în copilărie ea este mai pregnant dependentă de ceea ce individul ar dori să fie şi mai puţin de ceea ce este în realitate, pentru ca la vârstele mai înaintate ea să se construiască în funcţie de ceea ce omul este sau a fost, de ceea ce face sau a făcut. M. Zlate (53) nu crede că imaginea de sine este automat eronată sau că ea nu reprezintă fidel realitatea. în fond - spune el - ea este în funcţie de capacitatea de cunoaştere de sine a omului. Şi, dacă această capacitate este formată şi dezvoltată corespunzător, nu este exclus ca şi imaginea despre sine să fie cât mai adecvată. (53, p. 117). Nu este însă mai puţin adevărat că mult mai răspândite sunt situaţiile de supraapreciere sau de subapreciere a propriilor însuşiri sau trăsături, de dilatare sau îngustare nepermisă a lor, deci cele de deformare a imaginii de sine. Şi dilatarea şi îngustarea rămân în esenţă forme de reflectare eronată, care se cer a fi corectate cu timpul, pentru a asigura adoptarea corespunzătoare la solicitările mediului înconjurător. 3. Personalitatea ideală este cea pe care individul doreşte să o obţină. Ea se referă nu la ceea ce este un individ în realitate sau la ceea ce crede el despre sine, ci la ceea ce ar dori să fie, cum să fie; ea reprezintă personalitatea proiectată în viitor, idealul ce trebuie atins, modelul pe care individul şi-l propune să-l construiască în decursul vieţii sale.

30

4. Personalitatea percepută cuprinde ansamblul reprezentărilor, ideilor, aprecierilor cu privire la alţii. Aşa cum individul îşi formează o imagine despre sine, tot aşa, el îşi elaborează şi o imagine despre alţii, care îl ghidează în comportamentele sale faţă de aceştia. Imaginea despre altul este o creaţie proprie a persoanei cunoscătoare, dar ea va fi influenţată şi va depinde maximal de posibilităţile şi limitele psihofiziologice ale celui ce cunoaşte, de scopul, motivaţiile şi aspiraţiile sale, de felul de selecţionare, organizare şi structurare a indicilor perceptivi, influenţate toate la rândul lor, de ordinea perceperii indicilor, de relevanţa lor, de stările psihologice temporare ale celui care percepe, de atitudinile sau de caracteristicile personale ale acestuia. 5. Personalitatea proiectată cuprinde ansamblul gândurilor, sentimentelor, aprecierilor pe care crede un individ că le au, le nutresc, le fac ceilalţi asupra sa. V. Ceauşu (6, p. 133) o numeşte: „imaginea de sine atribuită lumii“, adică ce cred eu că gândesc alţii despre mine. O asemenea imagine este uneori expresia celor mai intime dorinţe ale individului de a apărea „în ochii lumii“, iar alteori reflexul imediat al comportamentului celorlalţi faţă de persoana respectivă. 6. Personalitatea manifestă este reprezentată de ansamblul trăsăturilor şi însuşirilor ce-şi găsesc expresia în modalităţile particulare, proprii, specifice de exteriorizare şi obiectivare comportamentală. Este o construcţie psiho-comportamentală sintetică, deoarece cuprinde fie aspecte, laturi, părţi din fiecare faţetă a personalităţii, fie toate faţetele articulate şi integrate între ele. Faţetele personalităţii nu sunt izolate, ci, dimpotrivă, se întrepătrund, se presupun reciproc, se intersectează şi se convertesc unele în altele. Datorită relaţiilor de cooperare sau conflictuale între ele, de prelungire a unora în altele sau de compensare a lor, ca şi celor de asociere sau de discrepanţă şi disjuncţie valorică, personalitatea umană capătă o „înfăţişare“ aparte. La cele şase „faţete“ ale personalităţii, M. Zlate (53, p.120) asociază 6 „faţete“ ale Eului: 1. Eul real (cum este); 2. Eul autoperceput (cum crede că este); 3. Eul ideal (cum ar vrea să fie); 4. Eul perceput (cum percepe eurile celorlalţi); 5. Eul reflectat (cum crede că îl percep alţii); 6. Eul actualizat (cum se manifestă). Nu există numai personalităţi unitare şi armonios dezvoltate, sau dimpotrivă, instabile, dedublate, accentuate, ci şi Eu-uri unitare, armonioase, sau instabile, dedublate, accentuate. Corespondenţa structurală şi tipologică dintre personalitate şi Eu evidenţiază pregnant interdependenţa lor. Pe această bază vom înţelege dacă o personalitate este instabilă aceasta se datorează faptului că nucleul ei - adică Eu-l - este instabil. Problematica Eurilor a dezbătut-o dintr-o altă perspectivă, un filozof: Miguel de Unamuno (10, p. 20-23). El spune că atunci când stau de vorbă doi, Ion şi Toma, la conversaţie iau de fapt parte şase, care sunt: Trei Ion: 1. Ion cel real, cunoscut doar de Creatorul său; 2. Ion cel ideal al lui Ion - niciodată cel real şi adeseori foarte deosebit de acesta ;

31

3. Ion cel ideal al lui Toma; niciodată Ion cel real şi nici Ion al lui Ion, ci adeseori deosebindu-se foarte mult de amândoi. Trei Toma: 1. Toma cel real; 2. Toma cel ideal al lui Toma; 3. Toma cel ideal al lui Ion. De fapt sunt puse în valoare trei din cele şase Euri pe care le-a enumerat M. Zlate: - ceea ce eşti (Eul real); - ceea ce crezi că eşti (Eul autoperceput); - ceea ce crezi tu că celălalt crede despre tine (Eul reflectat). V. Ceauşu (6) consideră că omul are de-a face cu mai multe oglinzi în care, aproape paradoxal, acelaşi obiect creează imagini diferite, „ca şi cum ele ar fi determinate mai puţin de prezenţa lui, cât de calitatea materialului care constituie suprafeţele reflectate“. Cât despre „obiectul“ care generează aceste imagini, el rămâne, în stadiul actual al psihologiei, în mare măsură necunoscut, în sensul că nu se reflectă în întregime în nici una dintre înfăţişările enumerate. După el, aceste imagini ar fi: - imaginea lumii despre ins; - imaginea despre sine - imaginea despre sine atribuită lumii Aceste „forme de manifestare ale psihismului“ nu coincid, de aceea sunt şi diferenţiate, însă una dintre principalele linii de forţă ale psihicului constă în interacţiunea acestor imagini în scopul reducerii lor la una singură, sau aducerea lor la unison. în cadrul acestei interacţiuni distingem: - o confruntare între imaginea despre sine şi imaginea despre sine atribuită lumii, deci o confruntare între subiect şi lume vizând obţinerea unei identităţi în raporturile cu lumea; - o confruntare între imaginea despre sine şi „teritoriul psihic virtual“, atât cât se reflectă acesta în imaginea despre sine, deci, practic, o dispută între „imaginea despre sine“, vizând câştigarea identităţii cu sine. Vasile Ceauşu se referă aici la disputa dintre Eul autoevaluat şi Eul ideal, acesta din urmă fiind o proiecţie a imaginii despre sine, aşa cum persoana gândeşte că ar trebui să fie. Cercetările au demonstrat că proiecţiile persoanei, aşa cum apar în Eul ideal, sunt mai transparente pentru un observator extern decât pentru persoana însăşi. Eul ideal este rodul tendinţelor de a căuta un model, adesea acesta fiind expresie a amalgamării mai multor tipuri extrase din viaţa de relaţie a individului.

32

4. TEMPERAMENTUL

Temperamentul (T) constituie latura dinamico-energetica a Personalităţii:

• Dinamica deoarece ne furnizează informaţii cu privire la cat de iute sau lenta, mobila sau rigida, accelerata sau domoală, uniforma sau neuniformă este conduita individului.

• Energetica deoarece ne arata care este cantitatea de energie de care dispune un individ si mai ales modul cum este consumata aceasta.

,,Daca însuşirile dinamico-energetice sunt înnăscute, determinate genetic,

integrarea lor in plan psihocomportamental, adică în dinamica proceselor psihice si a actelor motorii, se realizează in ontogeneza. Întrucât, insa, aceste însuşiri bioenergetice se imprima ca atare pe tabloul comportamental, ce se elaborează stadial in cursul vieţii individului, structura temperamentala si, respectiv, tipul temperamental este înnăscut reprezentând astfel, alături de predispoziţii, ,,elementul” ereditar in organizarea interna a personalităţii” (M. Golu).

4.1 Caracterizare generală

N. SILLAMY in ,,Dicţionar de psihologie” (1995), defineşte temperamentul ca ,,un ansamblu de elemente biologice, care, împreună cu factorii psihologici, constituie Personalitatea.”

Poate, cel mai corect este sa consideram ca T reprezintă modul in care variabilele bioconstitutionale si bioenergetice se psihizeaza (adică, se implica in organizarea si desfăşurarea proceselor psihice – P, G, M, Afectivitatea) si se reflecta in comportament. Astfel înţeles, temperamentul dobândeşte un caracter si o conotaţie psihologica, devenind un obiect de studiu al psihologiei.

Când vorbim despre temperament în plan psihologic, noi nu ne gândim direct la constitutia fizica sau la procesele neuroendocrine sau metabolice care au loc in organism, ci la modul cum reactioneaza si se manifesta sb., sub aspect dinamico-energetic, in diverse situatii:

• rapiditatea perceptiei; • a răspunsurilor verbale la întrebări • a reacţiilor motorii; • intensitatea trairilor emotionale si durata lor • intensitatea sau forta acţiunilor voluntare • echilibrul sau impulsivitatea derularii răspunsurilor la succesiunea stimulării

externe • direcţia orientării dominante - extraversie sau introversie • locul controlului (dependenta de stimularea externa sau dependenta de activismul

intern propriu) • disponibilitatea la comunicarea interpersonala • ascendenta sau obedienta relaţională, etc.

Deşi are o condiţionare biologica directă şi ereditară, temperamentul

dobândeşte valenţe si sens real numai in plan psihocomportamental. El este prima determinantă a personalităţii care se impune nemijlocit observaţiei. Aşa se explica de ce, primele descrieri si clasificări ale temperamentului datează încă din antichitate (Hipocrate, Gallenus).

33

In principiu, tipurile temperamentale sunt echipotenţiale: pe fondul unor scheme temperamentale diferite, in ontogeneza, se pot edifica profiluri de personalitate asemănătoare din punct de vedere aptitudinal si caracterial, după cum pe fondul aceleiaşi formule temperamentale se pot elabora profiluri de personalitate diferite.

Temperamentul nu este o variabila neutră din punct de vedere adaptativ. Structura comportamentala este o interfaţa intre persoana si lume si îndeplineşte

rol de mediator intre: - intensitatea - durata - semnificaţia influentelor externe - efectele in sfera psihocomportamentală.

O importantă speciala dobândesc trasaturile temperamentale in cadrul relaţiilor

interpersonale, atracţiile si respingerile dintre membrii fiind condiţionate de ele.

34

4.2 Probleme generale ale temperamentului

4.2.1 Care este natura psihica a temperamentului ?

Temperamentul are o natură este afectiv-reactivă. Allport defineşte temperamentul ca,,fundamentul emoţional al personalităţii.”

Nu exista aproape nici o clasificare a temperamentului care sa nu ia drept criteriu fie emotivitatea, fie reactivitatea, fie pe amândouă. Aceste criterii apar încă de la Hipocrate si Gallenus (de exemplu, colericul este violent, impulsiv, trasaturile lui comportamentale fiind deci de ordin afectiv si reactiv).

Temperamentul exprimă forma de manifestare a personalităţii şi nu conţinutul

vieţii psihice: unul si acelaşi conţinut psihic se exprima extrem de diferit; conţinuturi diferite, ba chiar opuse, se pot exprima identic.

Prin el însuşi, temperamentul nu generează nici conţinuturi psihice, nici performante. El reprezintă modul de a fi, de a se comporta al cuiva, ţinând mai ales de stilul comportamental al omului şi nu corelează semnificativ cu trasaturile aptitudinale, orientative, caracteriale ale omului.

4.2.2 Temperamentul este înnăscut sau dobândit ?

Cvazi-unanimitatea psihologilor au considerat temperamentul ca fiind înnăscut.

In 1961, Allport arată că temperamentul este ,,materia prima” din care se constituie personalitatea: “temperamentul se bazează foarte mult pe determinarea genetica” arata el.

Buss si Plomin (1975) arată la rândul lor că: ,,ceea ce moştenim nu este un grad specific sau o cantitate de temperament, ci, mai degrabă un răspuns potenţial, aflat la un nivel înalt, mediu sau scăzut a intensităţii răspunsurilor. Cel care reactualizează aceste răspunsuri este mediul.”

Temperamentul, ca structura psihică, deşi larg determinata genetic este, in expresia lui finala si mai ales funcţională, modelat de condiţiile socio-culturale existenţiale ale individului. Influenta ereditarului asupra comportamentului nu este directa, ci mediata, filtrata de sociocultural.

4.2.3 Relaţii între tipul de activitate nervoasă superioara şi temperament

La început s-a crezut ca intre tipul de activitate nervoasă superioară (a.n.s.) şi temperament există o relaţie de identitate. Cu timpul s-a remarcat ca este vorba de două realităţi distincte:

Tipul de a.n.s. are o sferă mai larga (se manifesta în atât planul vieţii psihice, cât şi în cel al vieţii fiziologice) dar un conţinut mai restrâns; este o noţiune fiziologică, se manifesta mediat in planul vieţii psihice.

T are o sfera mai restrânsă dar un conţinut mai bogat; este o noţiune psihologică.

P.P. Neveanu arata ca ,,tipul de a.n.s. nu se transferă mecanic si univoc intr-o anumita caracteristica temperamentală.” Unele particularităţi ale tipului de a.n.s. (echilibrul, mobilitatea) se exprima mai mult, altele (intensitatea) ceva mai puţin si adeseori mascat.

35

Una si aceeaşi trăsătura de tip se manifesta diferit in plan psihocomportamental, datorita filtrării ei prin reţeaua de reflexe condiţionate, prin experienţa subiectului, prin sistemul de relaţii cu lumea: ,,între gena si comportament se interpune mediul si istoria individuală”. În manifestările sale individuale, temperamentul depinde în mare măsura de condiţiile ontogenezei.

4.3 Tipuri temperamentale

Cele mai accesibile, uşor de observat şi identificat trăsături de personalitate sunt cele temperamentale. Ele se referă la nivelul energetic al acţiunii, la modul de descărcare a energiei şi la dinamica acţiunii. În mod obişnuit, temperamentul se referă la dimensiunea energetico-dinamică a personalităţii şi se exprimă atât în particularităţi ale activităţii intelectuale şi afectivităţii, cât şi în comportamentul exterior (motricitate şi, mai ales, vorbire).

Prima clasificare a temperamentelor care, cu o serie de îmbunătăţiri, a rezistat până în zilele noastre este cea propusă de cunoscuţii medici ai antichităţii, Hipocrate şi Galenus. Aceştia, în concordanţă cu filosofia epocii care considera că întreaga natură este compusă din patru elemente fundamentale – aer, pământ, foc şi apă – au afirmat că în corpul omenesc amestecul „umorilor” (hormones) ce reprezintă aceste elemente determină temperamentul. În funcţie de dominanta uneia din cele patru „umori” (sânge, bilă neagră, bilă galbenă, flegmă), temperamentul poate fi: sanguin, melancolic, coleric, flegmatic.

După aproape două milenii, Pavlov propune o explicaţie ştiinţifică a tipurilor de temperament în care caracteristicile activităţii nervoase superioare şi raporturile dintre ele sunt noţiunile fundamentale. Însuşirile sistemului nervos sunt : forţa sau energia – se exprimă prin rezistenţa la solicitări a sistemului nervos; mobilitatea – se manifestă prin uşurinţa cu care se înlocuiesc procesele nervoase de bază observabilă, de exemplu, atunci când se doreşte modificarea unor deprinderi; echilibrul existent între excitaţie si inhibiţie, dezechilibrul avantajând, de regulă, excitaţia.

Astfel, baza fiziologică a temperamentelor este constituită de cele patru tipuri de sistem

nervos ce rezultă din combinarea acestor trei însuşiri fundamentale : tipul puternic neechilibrat, excitabil, corelează cu temperamentul coleric; cel puternic echilibrat, mobil, se exprimă în temperamentul sangvinic; tipul puternic echilibrat, inert în temperamentul flegmatic; tipul slab (luat global) fiind pus la baza temperamentului melancolic.

Cum arată cele patru tipuri clasice de comportament? Colericul este o persoană emotivă, irascibilă, oscilează între entuziasm şi decepţie, cu

tendinţă de exagerare în tot ceea ce face; foarte expresivă, uşor „de citit”, gândurile şi emoţiile i se succed cu repeziciune.

Sangvinicul se caracterizează prin ritmicitate şi echilibru, au in general o bună dispoziţie, se adaptează uşor şi economic. Uneori marea lor mobilitate se apropie de nestatornicie, periclitând persistenţa în acţiuni şi relaţii.

Flegmaticul este o persoană imperturbabilă, inexpresivă şi lentă, calmă. Puţin comunicativă, greu adaptabilă, poate obţine performanţe deosebite în muncile de lungă durată.

Melancolicul este la fel de lent şi inexpresiv ca flegmaticul, dar îi lipseşte forţa şi vigoarea acestuia; emotiv şi sensibil, are o viaţă interioară agitată datorită unor exigenţe faţă de sine şi a unei încrederi reduse în forţele proprii.

Totuşi, nu trebuie să punem semnul egalităţii între tipurile temperamentale şi tipurile de

sistem nervos. Acestea din urmă rămân, de-a lungul vieţii, neschimbate, in timp ce temperamentul se construieşte în cadrul interacţiunii individului cu mediul fizic şi socio-

36

cultural, suportând în acelaşi timp şi influenţele celorlalte subsisteme ale personalităţii. Am putea spune că temperamentul este expresia manifestării particulare în plan psihic şi comportamental a tipurilor de activitate nervoasă superioară, manifestare mediată de o serie de factori socio-culturali şi psihologici.

Cu o bază ştiinţifică incontestabilă, teoria lui Pavlov este, totuşi, mai puţin utilă educatorilor care nu dispun de mijloacele necesare pentru identificarea tipurilor de sistem nervos.

După şcoala caracteriologică franceză, caracterul este „ansamblul dispoziţiilor înnăscute, care formează scheletul mintal al individului.” În baza cercetărilor efectuate de psihologi, caracteriologii descriu opt tipuri temperamentale, prin combinare a trei factori: emotivitatea, activitatea şi „răsunetul” (ecoul). Astfel, oamenii pot fi caracterizaţi conform acestor dimensiuni ale căror extreme sunt: emotivitate (E) – non-emotivitate (nE); activitate (A) – inactivitate (nA); primaritate (P), tendinţa de a trăi puternic prezentul, extraversiune – secundaritate (S), tendinţa de a rămâne sub influenţa impresiilor trecute, introversive.

Cele opt tipuri temperamentale ce rezultă din combinarea acestor dimensiuni sunt: tipul

pasionat (E.A.S.), tipul coleric (E.A.P.), tipul sentimental (E.nA.S.), tipul nervos (E.nA.P.), tipul flegmatic (nE.A.S.), tipul sangvinic (nE.A.P.), tipul apatic (nE.nA.S.), tipul amorf (nE.nA.P.). Emotivitatea şi activitatea, strâns legate de „forţa” şi „echilibrul” proceselor nervoase, sunt caracteristici evidente şi relativ uşor de diagnosticat. Reţinând doar emotivitatea şi activitatea, putem reduce cele opt tipuri la jumătate:

Emotivii inactivi – adică nervoşii, care reacţionează rapid la evenimente, şi sentimentalii, care reacţionează lent.

Emotivii activi – în care se încadrează colericii, cu reacţii rapide, explozive, şi pasionaţii, care au reacţii lente.

Neemotivii activi – adică sangvinicii, cu reacţii echilibrate, rapide, şi flegmaticii, cu mai multă forţă dar lenţi.

Neemotivii inactivi – care îi cuprinde pe amorfi, care, deşi cu mai puţină energie, sunt bine ancoraţi în prezent, si pe apatici, a căror lipsă de energie este dublată de in ritm lent al reacţiilor.

Această simplificare este importantă pentru un educator (profesor, părinte) pentru a putea stabili dacă un copil este activ sau nu, şi dacă este emotiv sau nu. Astfel dacă un copil este activ, al ar putea fi harnic, energic, indiferent de gradul de emotivitate, iar dacă este inactiv, ar putea fi lent, leneş, fără iniţiativă. De asemenea, dacă este emotiv va avea reacţii emoţionale puternice, va fi implicat afectiv în tot ceea ce face, iar dacă este non-emotiv, astfel de manifestări vor fi minime.

Deoarece aceste caracteristici sunt destul de evidente in comportamentul copiilor încă de la vârste mici, educatorii pot lua măsurile necesare stimulării, utilizării şi controlului acestora. Astfel, pentru copii activi este necesară orientarea spre activităţi utile, valorizate social şi temperarea tendinţei de a lua hotărâri pripite, în timp cei inactivii au nevoie de o stimulare constantă, bine dozată, şi de un program de lucru strict supravegheat. De asemenea este subliniată valoarea muncii în grup pentru temperamentele neemotive şi inactive, în timp ce pentru alte tipuri efectele muncii în echipă sunt discutabile; sentimentalii, de exemplu, se integrează mai greu în grup şi preferă să lucreze singuri.

37

5. APTITUDINEA – latură instrumentală a personalităţii.

5.1 Definirea aptitudinilor

Definirea aptitudinilor nu este simpla. In literatura de specialitate găsim abordări diverse ale conceptului de aptitudine:

In unele manuale de psihologie, prin aptitudine sunt denumite o serie de alte "realităţi" psihice şi chiar psihofiziologice, cum ar fi predispoziţiile sau capacităţile.

In unele dicţionare de psihologie vom întâlni informaţii referitoare la "măsurarea aptitudinilor", dar nu şi cu privire la conceptul general de aptitudine (în paranteză fie spus aceasta este valabil nu numai pentru aptitudini, ci şi pentru alte concepte, cum ar fi cele de inteligenţa sau creativitate).

O analiză atentă unor lucrări despre aptitudini relevă câteva maniere distincte de

definire a acestora:

5.1.1 Definirea aptitudinilor prin opoziţie cu capacităţile:

''Aptitudinea este substratul congenital al unei capacităţi, preexistând acesteia din urmă, care va depinde de dezvoltarea naturală a aptitudinilor, de formaţia educativă, eventual, şi de exerciţiu; numai capacitatea poate fi obiectul unei aprecieri directe, aptitudinea fiind o virtualitate” (PIERON).

Aptitudinea este interpretata ca o condiţie congenitala a unei anumite modalităţi de eficienţă. Aceasta definiţie este însă inacceptabilă după opinia altor autori.

REUCHLIN: „Chiar daca am reuşi să eliminăm influenţa oricărei formaţii educative sistematice, nu vom putea cunoaşte niciodată substratul congenital decât în starea în care l-au adus condiţiile de viaţă pe care subiectul le-a cunoscut înainte de a fi examinat, condiţii ce sunt în funcţie de factori socio-economici”.

Din cele două definiţii reiese că aptitudinea este anterioară capacităţii, ea este o condiţie a ei. "Capacitatea este aptitudinea plus câştigul ei în calitate şi cantitate, venit prin exerciţiu” (Fl. S. GOANGA).

O asemenea maniera de definire a aptitudinilor sugerează existenţa unei relaţii ca de la parte la întreg, aptitudinea putând fi considerată doar ca un segment al capacităţii, care alături de aptitudini cuprinde şi alte segmente.

Evident că intre aptitudini şi capacităţi nu există doar diferenţe de sferă.

5.1.2 Definirea aptitudinilor prin raportarea la finalitatea funcţionarii lor.

Cei mai mulţi psihologi, atunci când definesc aptitudinile, se refera la rezultatul obţinut în urma intrării lor în funcţiune.

Finalitatea aptitudinilor este reprezentată de obţinerea unui randament superior mediei într-un anume domeniu de activitate.

„Aptitudinea este orice însuşire psihică sau fizica considerată sub unghiul randamentului” (CLAPAREDE).

T.G. ANDREWS credea că aptitudinea este posibilitatea unui individ de a dobândi sau ameliora un anumit randament, dacă este plasat în condiţii şi dacă este antrenat.

Noţiunea de randament se referă: - atât la cantitatea, cât şi la calitatea activităţilor subiectului - la rapiditatea cu care se desfăşoară activitatea. Mai recent noţiunea de randament a fost înlocuită cu cea de "comportament

eficient”.

38

5.1.3 Definirea aptitudinilor prin sesizarea conţinutului lor specific

In structura aptitudinilor se introduc o multitudine de componente psihice (informaţii, deprinderi, interese, capacităţi).

In felul acesta, apare însă un nou pericol: acela de a lărgi nepermis de mult sfera noţiunii de aptitudini, fapt care conduce la confundarea aptitudinilor cu alte componente ale vieţii psihice.

Fiecare dintre cele trei maniere de definire a aptitudinilor atrage atentia asupra unor caracteristici ale acestora, dar nici una dintre ele nu soluţionează complet problema.

5.1.4 Caracterizare sintetică

Zlate considera ca ieşirea din impas s-ar putea obţine printr-o definiţie generală şi sintetica a aptitudinilor, însoţită însă de o serie de explicitări suplimentare.

Aptitudinile reprezintă un complex de procese şi însuşiri psihice individuale, structurate într-un mod original, care permite efectuarea cu succes a anumitor activităţi.

Ea ne răspunde la întrebarea: ,,ce poate si ce face efectiv un anumit individ in cadrul activităţii pe care o desfăşoară?” si se leagă întotdeauna de performanta si eficienta, in dublul sau înţeles: cantitativ si calitativ.

În evaluarea laturii cantitative a performantei, apelam la indicatori precum: - volumul total al sarcinilor rezolvate, si, corespunzător, volumul ,,produselor

finite” obţinute; - timpul necesar rezolvării unei sarcini individuale; - timpul necesar obţinerii unui ,,produs finit”; - intensitatea efortului depus Pentru evaluarea laturii calitative ne folosim de indicatori precum: - gradul de dificultate si complexitate a sarcinii rezolvate - noutatea si originalitatea ,,produsului final” - valoarea in sine a ,,produsului final” in domeniul dat - procedeul folosit in rezolvarea sarcinii - diversitatea modala a sarcinilor accesibile rezolvării

Cu cat cele doua laturi ale performantei iau valori mai ridicate, cu atât aptitudinea este mai bine structurata, si invers. De aici rezulta ca orice aptitudine pune in evidenta un aspect absolut şi unul relativ:

Primul rezida in ceea ce un subiect luat separat reuşeşte sa facă într-o sarcina sau situaţie data (la un test de matematica):

daca rezultatul este nul, se conchide absenta aptitudinii pentru categoria respectiva de sarcini;

daca rezultatul este pozitiv, se conchide prezenta aptitudinii considerate. Aspectul relativ ne indica faptul cat de mult si cat de bine realizează un

subiect intr-o activitate in raport cu altii si ce pozitie ocupa el intr-o clasificare valorica.

In sens larg, termenul de aptitudine exprima potentialul adaptativ general al individului uman, pe baza caruia el reuseste sa faca fata mai mult sau mai putin bine situatiilorsi solicitarilor externe si sa-si satisfaca starile de necesitate.

Din acest punct de vedere, se poate afirma ca aptitudinea este o componenta inalienabila a oricarei structuri normale de personalitate.

39

In sens restrâns, termenul de aptitudine este aplicabil numai omului si el desemnează un asemenea potenţial instrumental-adaptativ care permite celui ce-l poseda realizarea, intr-unul sau in mai multe domenii de activitate recunoscute social, a unor performante superioare mediei comune.

Ca nivel integrativ de rang superior, aptitudinea nu este reductibila la un proces psihic particular, oricare ar fi acesta: percepţie, memorie, gandire, imaginatie.

Argumentul îl constituie cazul subiectului cu memorie fenomenala, descris de A.R. Luria (1953), care, in pofida extraordinarei performante în memorarea si reproducerea oricarui gen de material, n-a reusit sa-si apropie si sa-si integreze structura nici uneia din profesiile la care a aspirat – limbi straine, muzica, matematica, medicina – fiind nevoit, pana la urma, sa ramana un simplu actor de circ.

Aptitudinea se diferentiază si se individualizeaza in concordanta cu structura obiectiva a sarcinilor si scopurilor care compun o activitate integrala. De aceea, ea reprezintă o matrice interna care se ,,mulează” pe o forma de activitate si care, la rândul ei, generează o activitate (cum este cazul aptitudinilor de creaţie). Cu alte cuvinte, termenul de aptitudine desemnează o structura complexa, multidimensionala, în care se articulează si se integrează diverse entităţi psihice, motorii si fizico-constitutionale, după o schema si formula comuna mai multor indivizi si, în acelaşi timp, diferita de la un individ la altul.

5.1.5 Schema structurala a unei aptitudini

Schema structurala a unei aptitudini cuprinde, in principal, următoarele verigi: 1. veriga informaţională – înţeleasă ca un ansamblu organizat de reprezentări,

cunoştinţe, idei, înţelegeri si interpretări despre domeniul obiectiv al activităţii; 2. veriga procesual-operatorie – ca sistem închegat de operatori şi condiţii

logice care se aplica elementelor informaţionale pentru realizarea modelului intern (mental) al al produsului ce se propune a fi obţinut;

3. veriga executiva , care include acţiuni si procedee mentale si motorii de punere in aplicare si de finalizare a ,,proiectului” (modelului);

4. veriga dinamogenă şi de autoîntărire – reprezentata de motivaţie si afectivitate;

5. veriga de reglare – in care delimitam doua secvenţe: - una de selectare si orientare valorica – in cadrul careia rolul principal revine

sistemului atitudinal, - si alta de coordonare, optimizare si perfecţionare, reprezentata de funcţia

evaluativ-critica a constiintei si de vointa – care da masura capacitatii de mobilizare si perpetuare a efortului pentru surmontarea obstacolelor, dificultatilor si esecurilor (90% transpiratie, 10% inspiratie ).

Observaţie: • Nu orice însuşire psihică este o aptitudine, ci numai cea care îi diferenţiază pe

oameni în privinţa posibilităţii de a atinge performanţe superioare în diverse activităţi. • Este aptitudine doar însuşirea care contribuie efectiv la realizarea cu succes a

activităţilor. • Numai însuşirea care asigură îndeplinirea activităţii la un nivel calitativ superior

poate fi considerată aptitudine Unele însuşiri sau componente psihice ale persoanei (cunoştinţe, priceperi,

deprinderi) asigură şi ele îndeplinirea activităţii însă la un nivel mediu, obişnuit, uneori chiar automatizat şi stereotipizat, de aceea nu trebuie confundate cu aptitudinile.

• Sunt aptitudini însuşirile dispuse într-o anumită configuraţie în virtutea căreia dispun şi de un mare grad de operaţionalitate.

40

Nu însusirile izolate, separate unele de altele, constituie aptitudini, ci doar cele care se leagă unele de altele, se îmbină şi se sintetizează într-un tot unitar.

Aşadar, pentru ca o însuşire psihică să fie aptitudine trebuie sa satisfacă o serie de cerinţe:

- să fie individuală, diferenţiatoare in planul randamentului activităţii; - să asigure efectiv finalitatea activităţii; - să contribuie la realizarea unui nivel calitativ superior al activităţii; - să dispună de un mare grad de operaţionalitate şi eficienta. Forma calitativ superioară de manifestare a aptitudinilor complexe este talentul. El se deosebeşte de aptitudine prin gradul înalt de dezvoltare a aptitudinilor şi mai

ales prin îmbinarea lor corespunzătoare, ceea ce face posibilă creaţia de valori noi şi originale.

Forma cea mai înaltă de dezvoltare a aptitudinilor o reprezintă geniul. Structura aptitudinii ae un caracter dinamic, ceea ce face ca obiectivarea ei in cadrul aceleiasi activitati si la acelasi individ sa capete un caracter inalt variabil, atat in functie de natura sarcinilor si situatiilor, cat si de varsta, produsele realizate nesituandu-se toate la acelasi nivel valoric si neavand aceeasi frecventa pe toata cooordonata timpului. ►Daca luam viata omului in ansamblul ei, putem constata ca atitudinea are o istorie, pe care o putem rezuma in 3 stadii: 1. de structurare si maturizare 2. de optimum functional; 3. de regresie Luate în accepţiune restrânsa, aptitudinile au, in general, o apariţie precoce.

Viteza lor de dezvoltare nu este identica la toti indivizii. Evoluţia aptitudinilor nu are un caracter rectiliniu. Exista vârste critice, când

apariţia unor noi nevoi, a unor tendinţe, se acompaniază cu trecerea in stare latenta sau cu regresia temporara a aptitudinilor manifestate anterior.

Ritmul dezvoltării depinde de conditii multiple: 1. Biologice, geografice, sociale. Pe durata maturităţii, aptitudinea rămâne la un

nivel relativ constant, daca nu intervin anumite condiţii patologice care pot sa duca la o deviaţie brusca si la o modificare profunda a personalităţii, aşa cum se întâmplă in dementa precoce.

2.Incepand, insa, cu o anumita vârsta (după 70 de ani), îşi face apariţia diminuarea acuităţii senzoriale, slăbirea memoriei, cu reducerea capacităţii de achiziţie, slăbirea capacităţii de concentrare, etc.

3.Dar dezvoltarea aptitudinilor nu se supune doar legilor vârstei, ea fiind influenţata şi de mediu.

5.1.6 Criterii de evaluare a aptitudinilor

Evaluarea prezenţei sau absenţei aptitudinilor la un individ se face, adeseori, după rezultatul obţinut, eventual după o serie de caracteristici ale acestuia (noutate, originalitate, eficienţă).

• Această constatare ridică următoarea problemă: pot fi oare evaluate aptitudinile numai după produs, după ceea ce se obţine?

Aprecierea prezenţei sau absenţei aptitudinilor la un subiect trebuie făcută nu numai după produs, după caracteristicile lui, ci şi după:

- latura procesuală, după fazele parcurse pentru a se ajunge la un anumit produs, - după particularităţile laturii procesuale (durata, viteza, noutatea procedeului

utilizat).

41

• După ce criterii evaluăm diferenţele dintre două sau mai multe persoane atunci când si produsele si procesele sunt asemănătoare?

Răspunsul este relativ simplu: - după latura structural-funcţională a aptitudinii - după componentele ei - după modul de relaţionare a acestora. Fiecare dintre noi dispunem de capacitatea de a diferenţia sunetele, formele sau

culorile, de spirit de observaţie, de reprezentări vizuale sau auditive, de operaţiile pentru efectuarea calculului matematic, dar nu fiecare dintre noi suntem muzicieni, pictori, matematicieni.

Pentru a vorbi de existenţa aptitudinilor specifice acestor domenii, este necesar ca însuşirile enumerate să dispună:

- de un mare grad de organizare internă, adică de structurarea propriilor lor elemente componente,

- apoi de o mare funcţionalitate, adică de capacitatea de a se lega unele de altele, de a se îmbina într-o astfel de sinteză originală încât să asigure realizarea uşoară, rapidă

- de înalt nivel a unei activităţi. Nu atât prezenţa spiritului de observaţie, de pildă, este necesară unui scriitor, ci

un spirit de observaţie ascuţit, rapid, cuprinzător, legat şi îmbinat cu însuşirile imaginaţiei, ale gândirii, ale activităţii creatoare.

Numai o astfel de organizare şi funcţionalitate superioară permite realizarea deosebită a creaţiei literare.

Pornind de la latura structural-funcţională a aptitudinilor, putem diferenţia între ele aptitudinile ce aparţin unor domenii diferite, dar şi aceluiaşi domeniu de activitate.

In primul caz, criteriul evaluativ îl constituie natura şi specificul componentelor implicate.

In cel de-al doilea caz, al aceleiaşi aptitudini, componentele fiind identice, semnificativa devine ierarhizarea lor.

Criteriul structural-funcţional de evaluare a aptitudinilor ne ajută să înţelegem mai bine şi alte fenomene care pot interveni. De exemplu, vom înţelege că succesul unei activităţi nu se datorează doar unei componente izolate a aptitudinii, oricât de dezvoltată ar fi ea.

Nu trebuie să credem ca lipsa unei componente dintr-o aptitudine oarecare ar constitui o piedică în realizării activităţii în care ea este implicată.

Aptitudinile sunt adevărate sisteme operaţionale ce presupun relaţionarea si interacţiunea reciproca a componentelor lor in urma cărora apar fenomene ca cel al compensării ce asigura funcţionalitatea si eficienta lor maxima.

Diferenţele aptitudinale dintre oameni pot fi evaluate şi după următoarele criterii:

- locul şi rolul aptitudinilor în structura personalităţi; - după felul cum se raportează şi se leagă de alte elemente ale vieţii psihice. Aptitudinile intră în relaţii cu toate celelalte componente ale vieţii psihice

(cunoştinţe, priceperi, deprinderi, stări afectiv-motivaţionale, trăsături caracteriale, etc.).

Aptitudinile nu numai că se realizează prin intermediul proceselor psihice, dar sunt sintetizări şi generalizări ale diferitelor particularităţi dominante ale proceselor psihice.

42

5.1.7 Deprinderile

Un rol aparte, în configurarea unui anumit profil al aptitudinilor, îl au şi deprinderile.

Cele două componente psihice par a fi total opuse: Deprinderile sunt : - componente automatizate ale activităţii, - asigură realizarea activităţii la acelaşi nivel, - pe măsură ce se elaborează, îşi reduc numărul proceselor implicate în ele, Aptitudinile: - componente plastice, maleabile; - conduc la perfecţionarea activităţii - abia pe măsură ce se formează îşi amplifică şi isi complică structura internă. Deprinderile sunt încadrate in aptitudini, ele devin elemente operaţionale ale

aptitudinilor, mărind în felul acesta productivitatea. Nu orice deprindere este favorabilă aptitudinilor, ci doar cea corect, adecvat

formată. O deprindere insuficient consolidată sau greşit elaborată poate perturba sau

inhiba aptitudinile.

5.1.8 Relaţia aptitudinilor cu fenomenele afectiv-motivaţionale

Raportarea aptitudinilor la fenomenele afectiv-motivaţionale, la mecanismele energizant-stimulatoare explică şi mai bine diferenţele aptitudinale existente între oameni.

Se ştie şi din experienţa cotidiană că fără motivaţie (trebuinţe, interese, aspiraţii, idealuri), multe potenţialităţi aptitudinale rămân latente.

Motivaţia are un dublu rol: - in formarea, în elaborarea aptitudinilor, - în valorizarea lor maximală; Relaţia dintre aptitudini şi motivaţie este mai complexă. Nu esta vorba despre motivaţie în general, ci despre o motivaţie particulară, cu o

anumită intensitate, durată etc. Motivaţia puternică duce, de obicei, la anxietate, deci la scaderea randamentului. Prezenţa celei negative împiedică valorificarea aptitudinilor. Performanţa obţinută, datorită prezenţei aptitudinii, creşte motivaţia.

5.2 Probleme controversate a aptitudinilor

1) O problema controversata o reprezintă caracterul lor înnăscut sau dobândit.

Problema privind natura si determinismul aptitudinilor a fost si continua inca sa fie puternic controversata.

In psihologia clasica, abordarea ei s-a făcut de pe poziţii unilateral-absolutizante, delimitându-se 2 orientări diametral opuse: ineista si genetista.

Ambele isi au originea in filosofie: prima in filosofia idealist-rationalista, care afirma caracterul innascut si imanent al ideilor si principiilor (Platon, Descartes, Kant, Hegel), iar cea de a doua, in filosofia empirist-pozitivista (senzualismul lui J. Locke, materialismul francez al sec. XVIII, cu principiul ,,tabula rasa”).

1. Orientarea ineista, în plan ştiinţific, se sprijină pe teoria eredităţii elaborata, in secolul XIX , de Morgan si Mendell.

43

Ineismul absolutizeaza rolul ereditatii, mediului fiindu-i recunoscut cel mult doar rolul de factor activator-declansator.

Aceasta idee este afirmata si susţinută de Fr. Galton in lucrarea ,,Hereditary Genius” (1914). El afirma ca individul se naşte cu un potential aptitudinal mai mult sau mai putin bogat, care ramane in structura si esenta sa neschimbat, mediul neadaugand, nimic semnificativ in el. Galton se sprijina pe datele oferite de analiza comparativa a arborilor genealogici din care au provenit unele mari personalitati creatoare din domeniul matematicii, tehnicii, literaturii, muzicii.

Desi, in sine, veridice, faptele invocate au totusi un caracter fragmentar, ele referindu-se doar la cazurile reuşite, cele nereuşite nefiind luate in calcul. De aceea, cel putin sub aspect statistic, ele sunt insuficiente pentru a infera o legitate atat de generala.

Ineismul si-a gasit numerosi partizani, in cadrul asa numitei psihologii a facultatilor, iar in prezent, in cadrul psihobiologiei, unde se incearca sa se demonstreze determinarea directa a aptitudinilor de catre gene specifice.

2. Genetismul se sprijina pe teoria evolutionista a lui Darwin. Fidel principiului ,,tabula rasa”, genitismul procedeaza la absolutizarea rolului

mediului extern, reducand la zero valoarea fondului ereditar. Se admite ideea ca de la natura toti oamenii sunt egali sau la fel, diferentierile

intre ei in structura vietii psihice fiind introduse de catre factorii mediului extern, indeosebi de cei ai mediului socio-cultural si economic.

Aptitudinea este considerata un produs exclusiv al mediului, care determina si controleaza integral procesul invatarii si dezvoltarii.

Printr-un program educational adecvat, pe baza unui exercitiu sistematic si indelungat, la orice individ se poate forma orice aptitudine.

Genitismul a fost imbratisat pe scara larga in psihologia secolului XX, mai cu seama in asociationismul de factura behaviorista si in psihologia de sorginte materialist-didactica.

Privite prin prisma metodologiei contemporane, ambele orientari sunt la fel de eronate, nici una dintre ele neputand oferi o explicatie satisfacatoare a aptitudinilor.

2) O nouă problemă se conturează: care este natura relaţiei dintre

predispoziţii şi aptitudini, este ea o relaţie de determinare sau doar de condiţionare?

1. Unii autori au fost tentaţi să creadă că predispoziţiile determină, sunt cauza aptitudinilor, socialul nefăcând altceva decât să dezgroape ereditarul, fără a adăuga nimic nou.

Psihologul american E. Thorndike era de părere că aptitudinile ar fi înscrise în gene ca purtătoare ale eredităţii.

Dacă între predispoziţii şi aptitudini ar exista o relaţie de determinare ar însemna ca o predispoziţie să conducă întotdeauna la formarea aceleiaşi aptitudini.

In realitate, o predispoziţie poate sta la baza formării mai multor aptitudini. Ele au un caracter polivalent, constituie doar o premisă, o condiţie pentru aptitudini, sunt simple potenţialitaţi latente care facilitează sau impiedică formarea aptitudinilor.

Mulţi autori, influenţaţi de concepţia behavioristă, dar şi de cea marxistă, au arătat că între predispoziţii si aptitudinini se interpun factorii de mediu, factorii sociali care determina aptitudinile.

S-a descoperit ca dotatia ereditara nu este la fel de importanta pentru orice aptitudine, de unde s-a tras concluzia că mai valoroasă decât ea este activitatea prin conţinutul şi mijloacele sale, modeleaza predispoziţiile.

Activitatea apare într-o dublă ipostază în raport cu aptitudinile: - ca sursă inepuizabilă pentru formarea lor;

44

- ca mijloc de obiectivizare a aptitudinilor. Aptitudinea ca nivel integrativ de rang superior, nu poate fi nicidecum înnăscută,

dar nici ,,introdusa” ca atare din afara de către mediu. Ea se constituie in ontogeneza pe baza interacţiunii complexe, contradictorii dintre ,,fondul ereditar” si mediu (acesta considerat in cele 2 forme generice: intrauterin si extrauterin).

,,Fondul ereditar” este constituit dintr-un ansamblu eterogen – diferit de la un individ la altul – de predispoziţii, tendinţe evolutive, însuşi şi stări de natura bioconstitutională, fiziologica, senzoriala si cerebrala.

Nivelul de exprimare si de articulare a acestora determina un anumit ,,profil intern de stare”, care-si va pune amprenta pe modul de receptare, prelucrare si integrare a tuturor influentelor mediului extern.

Prin natura lor substanţial-calitativa şi prin semnificaţia pe care o dobândesc, influentele mediului introduc, la rândul lor, modificări si transformări in valorile si in raporturile dintre elementele ,,profilului intern de stare” si creează noi ,,entităţi” (trăiri emotional, conexiuni instrumentale intre stimuli si răspunsuri, etc.).

Ca urmare ,,profilul iniţial de stare” se transforma succesiv, ducând la diferenţierea, individualizarea si consolidarea structurilor aptitudinale.

Raportul ereditate/mediu prezintă un tablou dinamic complex, in care, in diferite momente de timp, se modifică ponderile si greutatea specifica a efectelor celor 2 factori.

Concluzie: In procesul formării aptitudinilor contează nu atât ereditatea sau mediul, cat

calitatea lor. O ereditate precară, asociată cu condiţii sociale extrem de favorabile, nu va

putea conduce la formarea unor aptitudini. O ereditate superioară va fi neputincioasă dacă condiţiile de mediu sunt

nesatisfăcătoare. Când calitatea celor două categorii de factori (ereditari şi de mediu) este mult

prea diferită, polarizala chiar, efectele asupra aptitudinilor sunt nefavorabile. In anumite limite însă, diferenţele de calitate a celor două categorii de factori pot

duce la efecte benefice, aceasta ca urmare a intrării în funcţiune a fenomenului compensării.

Ideal ar fi ca factorii ereditari şi cei sociali sa coincida din punct de vedere al calităţii lor, atunci performanţele fiind maxime.

5.3 Clasificarea aptitudinilor

Subsistemul aptitudinal al personalitatii pune in evidenta o organizare interna

complexa, el incluzand entitati de modalitati psihofiziologice si psihologice diferite, cu multiple conexiuni de ordonare, integrare si subordonare intre ele.

De aici, apare necesara o diferentiere si o clasificare in interiorul subsistemului aptitudinal.

Criteriul cel mai larg acceptat in acest scop este sfera de solicitare si implicare in cadrul activitatii.

Pe baza lui, au fost delimitate: 1) aptitudini generale 2) aptitudini speciale

45

5.3.1 Aptitudinea generala

Aptitudinea generala este socotita acea aptitudine care este solicitata si intervine in orice fel de activitate a omului sau in rezolvarea unor clase diferite de sarcini.

Aptitudinile generale alcatuiesc repertoriul instrumental-adaptativ bazal al oricarui individ, care asigura o relationare si o adaptare cat de cat satisfacatoare in conditii variabile ale mediului.

Ele pot fi impartite senzorio-motorii si intelectuale. Aptitudinile senzorio-motorii se leaga de toate situatiile concrete care reclama

discriminarea si identificarea obiectelor si efectuarea unor actiuni directe cu ele sau asupra lor, in vederea satisfacerii unor nevoi curente.

In schema lor de organizare si functionare se include caracteristicile rezolutiv-integrative ale analizatorilor (pragurile sensibilitatii, dinamica generala a sensibilitatii, acuitatea senzoriala, capacitatea de admisie, capacitatea de procesare informationala, capacitatea de fixare-pastrare etc) si caracteristicile structural-dinamice ale aparatelor motorii (viteza/rapiditate, forta, finetea si melodicitatea miscarilor, tempo, ritm, precizie, complexitatea actiunilor).

Sub eticheta de aptitudini generale intelectuale se reunesc mai multe functiuni psihice care, pe de o parte sunt implicate in toate formele de activitate, iar pe de alta parte sunt proprii tuturor oamenilor.

Acestea sunt memoria, imaginaţia si inteligenta propriu-zisa. In mod curent, in calitate de aptitudine generala se ia doar inteligenta, ei

subsumandu-i-se atât memoria cat si imaginaţia fapt ce si-a găsit concretizarea practica in elaborarea si validarea scărilor de inteligenta (Binet – Simon, Terman, Wechsler-Bellvue, Alexander).

5.3.2 Aptitudini speciale

Aptitudinile speciale sunt structuri instrumentale ale personalităţii care asigura obţinerea unor performante deasupra mediei in anumite sfere particulare de activitatea profesionala.

Ele se structurează si se dezvolta selectiv in interacţiunea sistemică a subiectului cu conţinuturile obiective si condiţiile diferitelor forme ale activităţii profesionale.

Ele sunt susţinute din interior de predispoziţii ereditare pregnant diferenţiate si de mare intensitate, care dictează direcţia de evoluţie a personalitatii, sensibilizarea in raport cu multitudinea influentelor mediului extern, preferentialitatea in procesarea si integrarea lor pentru ,,uzul” ulterior.

Potrivit modelului multifactorial, ele se bazează pe acţiunea factorilor specifici: subsistemul auditiv, vizual si cognitiv.

Clasificarea lor se face după genul activitatii in cadrul căreia se manifesta, delimitându-se, printre altele: aptitudini artistice, stiintifice, tehnice, sportive, manageriale.

In interiorul fiecărei clase, se evidenţiază aptitudini cu un grad de individualizare si de specializare si mai ridicat.

Desi aptitudinea speciala se leaga de realizarea unor performante superioare mediei, ea prezintă tabloul unui continuu valoric destul de intens, făcând ca persoanele care o poseda sa se diferenţieze semnificativ intre ele.

O atare distribuţie se poate constata in toate profesiile in care sunt implicate aptitudinile speciale.

46

Aspectul diferenţial trebuie considerat intr-un dublu sens: 1) ceea ce deosebeşte si distanţează e curba performantei un subiect care

poseda o aptitudine speciala, de altul care nu poseda o asemenea aptitudine – subiectul comun, si

2) nivelul de dezvoltare al aptitudinii speciale date care face ca subiectii cu acelaşi tip de aptitudine sa se deosebească si sa se distanţeze intre ei.

Nivelul cel mai înalt la care se poate realiza dezvoltarea si integrarea aptitudinilor speciale si a celor generale este cel al talentului si geniului. Forma calitativ superioară de manifestare a aptitudinilor complexe este talentul. El se deosebeşte de aptitudine prin gradul înalt de dezvoltare a aptitudinilor şi mai

ales prin îmbinarea lor corespunzătoare, ceea ce face posibilă creaţia de valori noi şi originale.

Forma cea mai înaltă de dezvoltare a aptitudinilor o reprezintă geniul.

47

6. CARACTERUL –latura relaţional-valorică şi de autoreglaj

a personalităţii

Ca latura relationala a Personalităţii [P], ,,responsabila” de felul in care oamenii interactioneaza unii cu altii in cadrul societatii, caracterul a fost definit ca o pecete sau amprenta ce se imprima in comportament, ca un mod de a fi al omului, ca o structura psihica complexa prin intermediul careia se filtreaza cerintele extreme si in functie de care se elaboreaza reactiile de raspuns.

Intrucat caracterul exprima valoarea morala, personala a omului, a mai fost denumit si profilul psiho-moral al acestuia evaluat, in principal, dupa criterii de unitate, consistenta si stabilitate.

6.1 Acceptiuni ale notiunii de caracter

Caracterul reprezinta configuratia sau structura psihica individuala, relativ stabila si definitorie pentru om, cu mare valoare adaptativa, deoarece pune in contact individul cu realitatea, facilitandu-i stabilirea relatiilor, orientarea si comportarea potrivit specificului sau individual.

Dificultatea definirii caracterului provine din natura lui complexa si mai ales din

multitudinea sensurilor sub care apare termenul respectiv in literatura de specialitate. S-au conturat cel putin 3 sensuri ale notiunii de caracter:

1. caracter in sens de caracteristic, aceasta acc. provenind chiar din etimologia cuvantului grec ,,haractir”, care Teofrast, se refera la ,,monograma individului, la anumite particularitati ale comportamentului lui;

2. caracter in sens etic, ca o insusire de P investita cu valoare morala. ,,Cand vorbim despre caracter mai mult ca sigur implicam un standard moral si emitem o judecata de valoare” (Allport).

3. Caracter in sens psihologic, ca semn caracteristic distinctiv al unei P care ii determna modul de manifestare, stilul reactiei fata de evenimentele traite.

In accepţiune extinsa, caracterul exprima schema logica de organizare a

profilului psiho-social al P, considerat din perspectiva unor norme si criterii valorice. In acest caz el include:

a) conceptia generala despre lume si viata a sb.; b) sfera convingerilor si sentimentelor socio-morale; c) continutul si scopurile activitatilor; d) continutul aspiratiilor si idealurilor.

Toate aceste ,,elemente” sunt corelate si integrate intr-o structura functionala unitara, prin intermediul unui mecanism de selectie, apreciere si valorizare.

In sens restrans notiunea de caracter desemneaza un ansamblu inchegat de

atitudini si trasaturi, care determina un mod relativ stabil de orientare si raportare a omului la ceilalti semeni, la societate in ansamblu si la sine insusi.

Caracterul se manifesta numai in situatiile sociale. El se structureaza numai in interactiunea individului cu mediul socio-cultural, ca mecanism specific de relationare si adaptare la particularitatile si exigentele acestui mediu.

48

Orice individ isi structureaza pe baza unor complexe transformari in plan cognitiv, afectiv, motivational, un anumit mod de raportare si reactie la reactiile sociale, adica un anumit profil caracterial. Caracterul apare ca mod individual specific de relationare si integrare a celor 2 multimi de solicitari. El poate pune individul in urmatoarele 3 ipostaze:

1. de concordanta deplina cu societatea 2. de respingere reciproca totala 3. concordanta partiala-discordanta partiala

Caracterul se structureaza prin integrarea in plan cognitiv, afectiv, motivational

si volitiv a ceea ce este semnificativ pentru individ in situatiile, evenimentele si experientele sociale.

El se manifesta numai in asemenea imprejurari. Nu este suficient sa punem subiectul intr-o situatie oarecare, ca in cazul temperamentului, ci neaparat intr-o situatie sociala semnificativa. Rezulta ca modalitatea cea mai eficienta de cunoastere si evaluare a caracterului o reprezinta analiza actelor de conduita in situatii sociale semnificative pentru individ.

6.2 Atitudinile si trasaturile caracteriale

6.2.1 Atitudinile

Interfata dintre structura interna, profunda a caracterului si conduita manifesta o constituie subsistemul atitudinal. Atitudinea reprezinta componenta fundamentala a caracterului. Ea este o constructie psihica, sintetica ce reuneste elemente intelectuale, afective, volitive.

Atitudinea este pozitia interna adoptata de o persoana fata de situatia sociala in care este pusa.

Ea se constituie prin organizarea selectiva, relativ durabila a unor componente psihice diferite-cognitive, motivationale-afective si determina modul in care va raspunde si actiona o persoana intr-o situatie sau alta.

Atitudinea este invariantul de baza caruia individul se orienteaza selectiv, se autoregleaza preferential, se adapteaza evoluand.

Doar orientarea constienta, deliberata, sustinuta de o functie interpretativa, generalizata, valorizatoare, justificativa, doar reactia stabila, generalizata, proprie sb. si intemeiata pe convingerile lui puternice traduce o atitudine.

Ea este un fel de dispozitie latenta a individului, o ,,variabila ascunsa”, de a raspunde sau actiona intr-o maniera sau alta la o stimulare a mediului.

Ea este rezultatul interactiunii sb. cu lumea. Dupa T.M. NEWCOMB, atitudinea reflecta forma in care experienta anterioara

este acumulata, conservata si organizata la individ, cand acesta abordeaza o situatie noua.

Atitudinea apare ca veriga de legatura intre starea psihologica interna dominanta a persoanei si multimea situatiilor la care se raporteaza in contextul vietii sale sociale.

De aici putem deduce si caracteristicile principale ale atitudinii: 1. directia sau orientarea, data de semnul pozitiv (favorabil) sau negativ

(nefavorabil) al trairii afective fata de obiect (situatie): atitudinea pozitiva imprima persoanei tentinta de a se apropia de obiect in vreme ce atitudinea negativa creeaza o tendinat opusa, de indepartare;

49

2. gradul de intensitate, care exprima gradatiile celor 2 segmente ale trairii – pozitiv si negativ - , trecand prin punctul neutru 0;

•••• Dinamica atitudinii este conditionata de caracteristicile obiectului de referinta, care dupa T.M. Newcomb sunt:

a) dimensionalitatea, constand in numarul si varietatea elementelor care-l compun, mergand de la stimulii unidimensionali pana la cei mai complexi, cum sunt cei socioumani;

b) suprafata sau intinderea comprehensibila a obiectului, canstand in numarul de insusiri accesibile observatiei si intelegerii, fata de care sb. a reusit sa-si formeze o atitudine definita si generalizata;

c) centralitatea psihologica a obiectului pentru sb. d) socialitatea care rezida in aceea ca ,,obiectele sociale” (celelalte

persoane) reprezinta principala sursa de formare a atitudinilor. • In forma lor obiectiva de comportament atitudinile nu sunt altceva decat

relatiile, iar relatiile interiorizate apar ca atitudini. Measiscev arata ca atitudinile contin 2 segmente esentiale:

1. cel incitativ-orintativ, implicit selectiv-evaluativ; 2. segmentul efector, executiv, preponderent operational;

Numai unitatea lor asigura unitatea caracterului. Cele 2 segmente ale atitudinii traduc in limbaj stiintific definitia populara a

caracterului: unitatea dintre vorba si fapta, deci dintre segmentul orientativ si cel executiv, volitiv.

Specificul propriu al caracterului deriva din interactiunea intre atitudini sau

din interactiunea segmentelor in cadrul aceleiasi atitudini. Cele mai frecvente interactiuni intre atitudini sunt cele de :

- coordonare, cooperare sau cele de contradictie - incompatibilitate, chiar de excludere reciproca - relatiile de tip compensativ, atitudinile deficitare fiind ameliorate

(compensate) prin cele mai proeminente dezvoltate. Dezvoltarea inegala a celor 2 segmente ale uneia si aceleiasi atitudini acorda o

fizionomie specifica profilului caracterial ale unei persoane. Atitudinile si segmentele lor nu trebuie interpretate in sine ci in functie de

valoarea lor morala. Cand atitudinile intra in concordanta cu legile progresului, cu normele sociale,

ele devin valori. Se elaboreaza ceea ce Linton numea sistemul atitudini –valori specifice fiecarui

individ, care odata fixat actioneaza aproape automat, chiar la nivel subconstient. Atitudinile caracteriale, fara a se confunda cu valorile, au un continut valoric si

o functie evaluativa, iar prin aceasta regleaza comportamentele specifice ale fiecarui individ.

Expresia externa a atitudinii o reprezinta opinia si actiunea. Opinia este forma verbal-propozitionala de exteriorizare a atitudinii, constand

din judecati de valoare si de acceptare (acord) sau de respingere (dezacord) in legatura cu diferitele situatii, evenimente si sisteme de valori.

Opinia este o modalitate constatativ – pasiva de raportare la lume care nu introduce nici o schimbare in situatie.

Cand atitudinile individuale converg intr-o masura semnificativa, vom avea in plan extern opinia publica, ce poate fi interpretata ca dimensiune a caracterului social de care vorbea E. Fromm.

50

Actiunea reprezinta intrarea sb. in relatie directa (senzoriala si motorie) cu situatia si efectuarea unor demersuri (transformari) de integrare in situatie, de modificare a ei sau de indepartare.

Gradul de angajare psihologica in cadrul actiunii este cu mult mai ridicat decat in cadrul opiniei si, ca atare, actiunea devine mai relevanta pentru dezvaluirea esentei caracterului unei persoane decat opinia: faptele atarna mai greu in aprecierea P unui om decat vorbele.

Intre atitudine si manifestarea ei externa, in forma opiniei sau actiunii, nu exista o concordanta perfecta si neconditionata.

Datorita functiei reglatorii a constiintei, in structura caracteriala se elaboreaza un mecanism special de comutare, care face posibila disocierea temporara si periodica intre planul intern al convingerilor si atitudinilor in planul extern al opiniilor si actiunilor.

Apare astfel dedublarea, subsumata fie conformismului, fie negativismului. In limite rezonabile, dedublarea are o valoare adaptativa, ea realizand acel

compromis convenabil intre individ si societate. Cand se impune ca trasatura dominanta, se transforma intr-o frana in calea

unei interactiunii optime intre individ si cei din jur. Atunci cand ea se subordoneaza conformismului poate fi benefica d.p.d.v.

social, dar defavorabila pentru individ, iar cand se subordoneaza negativismului poate fi favorabila individului, dar repudiata social.

• Dupa obiectul de referinta, atitudinile se impart in 2 categorii: 1. atitudinile fata de sine 2. atitudinile fata de societate

Atitudinile fata de sine reflecta caracteristicile imaginii de sine, elaborate pe baza:

1. autoperceptiei si autoevaluarii 2. a perceptiei si evaluarii celor din jur

• Ele se diferentiaza si se structureaza la 2 niveluri:

a) segmentar b) global.

In primul caz vom avea atitudinea fata de Eul fizic, de Eul psihic si cea fata de Eul social.

In cazul al doilea, este vorba de pozitia globala pe care o adoptam fata de propria P in unitatea componentelor sale bio-psiho-sociale.

• La diferiti indivizi, ea se poate structura pe grade de autoevaluare diferite: - autoevaluare obiectiv-realista, asigura cele mai bune premise

psihologice de relationare; - autoevaluare in hiper (supraestimare), induce trasaturi etichetate de

cei din jur ca negative – aroganta, dispret, complex de superioritate – si creeaza serioase probleme de adaptare la grup;

- autoevaluare in hipo (subestimare), favorizeaza trasaturi caracteriale nefavorabile pentru sb. – modestie exagerata, neincredere in sine, complex de inferioritate.

Atitudinile fata de societate se diferentiaza si se individualizeaza potrivit diversitatii ,,obiectelor” si ,,situatiilor” generate de realitate.

Astfel putem delimita: - atitudinea fata de munca - atitudinea fata de normele, principiile si etaloanele morale; - atitudinile fata de diferitele institutii (familie, scoala, armata) - atitudinea fata de structura si forma organizarii politice;

51

- atitudinea fata de ceilalti semeni. Semnul si intensitatea acestor atitudini determina valoarea caracterului si

potentialul adaptativ al P in sfera vietii sociale.

6.2.2 Trasaturile de caracter

Descrierea si evaluarea structurii caracterului se bazeaza pe procedeul trasaturilor, alte procedee mai sintetice, de genul celui factorial, fiind mai putin operante, datorita complexitatii deosebite a campului de interactiune a variabilelor psihologice implicate.

Atitudinile se exprima cel mai adesea in comportament prin intermediul trasaturilor caracteriale.

Trasaturile caracteriale pot fi definite ca seturi de acte comportamentale covariante sau ca particularitati psihice ce fac parte integranta din structura P.

M. Golu defineste trasaturile caracteriale drept ,,structuri psihice interne, care confera constanta modului de comportare a unui individ in situatii sociale semnificative pentru el.”

Nu orice trasatura comportamentala poate fi si o trasatura caracteriala. Sunt trasaturi caracteriale numai cele care satisfac o serie de cerinte:

1. sunt esentiale, definitorii pentru om; 2. sunt stabilizate, durabile, determinand un mod constant de manifestare

a individului si permitand anticiparea reactiilor viitoare ale individului; 3. sunt coerente cu toate celelalte; 4. sunt asociate cu o valoare morala; 5. sunt specifice si unice deoarece trec prin istoria vietii individului.

Trasaturile caracteriale ca si cele temperamentale au o dinamica polara, ele formand de regula perechi antagonice (egoist-altruist).

La fiecare persoana este important faptul ca se intalneste intreaga gama de perechi, dar cu grade diferite de dezvoltare a fiecarei trasaturi.

Astfel in evolutia sa profilul caracterial va integra trasaturi care tind preponderent spre polul pozitiv sau preponderent spre cel negativ, luand aspectul unei balante cu 2 talere:

- cand trasaturile polare se echilibreaza reciproc, avem de-a face cu un caracter ambiguu, slab determinat;

- cand valoarea trasaturilor de la polul pozitiv atarna mai greu decat cea a trasaturilor de la polul negativ, avem un caracter pozitiv;

- cand valoarea trasaturilor de la polul negativ atarna mai greu decat cea a trasaturilor de la polul pozitiv, avem de-a face cu un caracter socialmente negativ.

Interpretata ca un sistem valoric si autoreglabil de atitudini si trasaturi, caracterul apare ca o componenta relativ stabila diferentiatoare pentru om si cu o mare valoare adaptativa.

El indeplineste numeroase functii in viata psihica a individului si in plan comportamental:

1. functia relationala – pune in contact persoana cu realitatea facilitand stabilirea relatiilor sociale

2. functia orientativ-adaptativa – permite orientarea si conducerea de sine a omului, potrivit scopului sau;

3. functia de mediere si filtrare – ofera persoanei posibilitatea de a filtra prin propria-i simtire si gandire tot ceea ce intreprinde;

4. functia reglatoare – creaza conditiile pentru ca omul sa-si regleze propria sa conduita

52

In virtutea indeplinirii acestor functii caracterul a fost considerat componenta esentiala a P, mai mult ,,nucleul P”.

El este cel care da valoare P: - prin subordonare, controlarea si integrarea celorlalte componente ale P; - prin valorizarea si valorificarea maximala a acestora.

6.3 Trăsături pozitive şi negative de caracter Analiza şi evaluarea caracterului pe plan comportamental impune atenţiei o

sumă de atitudini şi trăsături, care formează 3 grupaje:1) atitudinea faţă de societate, faţă de grupul mai restrâns, faţă de semeni; 2) atitudinea faţă de activitatea prestată (învăţătură, muncă), 3) atitudinea faţă de sine.

Atitudinea faţă de societate, faţă de ceilalţi oameni se dezvăluie în trăsături pozitive de caracter precum sunt: sinceritatea, cinstea, spiritul de colectiv, deschiderea spre altul, altruismul, spiritul de răspundere. Contrarele acestora – individualismul egoist, linguşeala, spiritul mercantil, - sunt evident trăsături negative.

Atitudinea faţă de activitatea prestată ne apare în trăsături pozitive ca sârguinţa, conştiinciozitatea, spiritul de iniţiativă, exigenţa în activitate, probitatea ş.a. Opuse lor sunt: lenea, neglijenţa, rutina, dezorganizarea, nereceptivitatea la nou ş.a.

Atitudinea faţă de propria persoană apare în trăsături pozitive ca modestia, sentimentul demnităţii personale, spiritul autocritic, încrederea în sine, optimismul, stăpânirea de sine ş.a. Reversul negativ: îngâmfarea, aroganţa, sentimentul inferiorităţii ş.a.

6.3.1 Trăsături negative mai frecvente şi corectarea lor

Dintre trăsăturile negative mai frecvente la copii şi adolescenţi, cercetarea psihologică şi educaţională a studiat cu deosebire: minciuna, capriciul, încăpăţânarea, timiditatea ş.a., arătând cauzele acestora şi modurile de combatere.

Minciuna, în sens larg acoperă o gamă largă de comportamente: de la o simplă opţiune non-conformistă între realitate şi ficţiune până la “ abaterea deliberată, conştientă, de la sistemul de corespondenţe social – admise între realitate şi modul ei de prezentare” (Sutter). În sens restrâns (etic), minciuna este o afirmaţie falsă cu scopul de a induce în eroare, producând prejudiciu de ordin moral/material altuia şi aducând beneficiu autorului ei.

După J. Piaget, copilul mic până la 6-7 ani este un pseudomincinos, ce trăieşte intr-o lume proprie (combinaţie de real şi imaginar), având sensuri simbolice inaccesibile adultului. Până la vârsta amintită, copilul îşi poate manifesta imaginaţia prin fabulaţie, care nu trebuie confundată cu minciuna. Când jocul acesta devine obişnuinţă şi aduce avantaje copilului, atunci ridică semne de întrebare. A adolescent, obiceiul de a minţi indică – după P. Popescu Neveanu – fie o suferinţă afectivă, fie refuzul de a se integra în mediu, fie o dizarmonie a personalităţii. Allendy notează: “ copilul care minte este fie nesatisfăcut de realitatea înconjurătoare, fie nemulţumit de sine însuşi”. Printre cauzele minciunii se menţionează mai întâi frica de pedeapsă-care favorizează minciuna de apărare-apoi interdicţia activităţilor plăcute (ludice), încercarea de “justificare” a unor încălcări, dorinţa de a ieşi în relief, lăcomia ş.a.

Ca remedii se propun: dezvoltarea simţului realului, deprinderea cu exactitatea, redarea fidelă a faptelor observate, corectarea cu tact a fabulaţiei exagerate ş.a.

53

Simţind nevoia de a avea prieteni, de a trăi în colectiv, copilul şi mai ales adolescentul vor descoperi treptat că sinceritatea înseamnă încredere reciprocă şi întemeierea pe adevăr; apoi sinceritatea înseamnă curaj; însăşi prietenia şi viaţa de colectiv vor duce la convingeri care îl fac pe adolescent să recunoască şi să proclame necesitatea sincerităţii şi loialităţii în relaţiile reciproce. Capriciul este un defect al voinţei şi caracterului, exprimat în fapte şi acţiuni neîntemeiate, în refuzul ascultării de cei mari. Se întâlneşte mai frecvent la copiii mai mici, la copilul unic, la cei crescuţi de rude (îndeosebi la bunici). Capriciul are la bază o slabă dezvoltare a inhibiţiei interne şi un psihic labil (sistem nervos slab). Printre cauzele externe se numără răsfăţatul, alintarea, satisfacerea tuturor dorinţelor (adesea în anticipaţie). Ca forme de manifestare ale capriciului menţionăm: fluctuaţia dispoziţiei afective, ţipete, izbucniri afective când i se refuză ceva, plânsul (uneori mimat), cuvinte urâte etc. aceste manifestări au un caracter situativ; ele apar în faţa persoanelor care obişnuit “îl cultivă” pe copil, precum şi în situaţii anumite: înainte de masă, de culcare, la îmbrăcat/dezbrăcat, în prezenţa unor persoane străine etc. răsfăţul lasă pe copil dezarmat în faţa oricărei situaţii noi. La vârste mai mari regăsim capriciul la adolescenţi, fiind socotit uneori la fete ca “semn al feminităţii”. Remediul pedagogic apare nu în lămurire sau rugăminte, ci luarea unei atitudini hotărâte, formularea unor cerinţe statornice, instituirea unui regim de viaţă ordonat, apoi adoptarea unei atitudini de indiferenţă faţă de manifestările capricioasă, educarea la timp a inhibiţiilor necesare.

Încăpăţânarea constă în rezistenţa sau opoziţia individului faţă de voinţa altor oameni, dorinţa de a nu face aşa cum i se cere, cum este sfătuit sau rugat. Singura modificare invocată: “Aşa vreau eu”, dar întrebarea “De ce?” nu are răspuns, fapt care indică tendinţa individualistă de a impune cu orice preţ propriul punct de vedere. După cum observa Hegel: “încăpăţânarea este forma caracterului, dar este lipsită de conţinutul său”.

Încăpăţânarea este o reacţie negativă a voinţei în momentul în care i se cere, copilul sau tânărul vrea tocmai contrariul. Este parcă o voinţă cu semnul minus. Un act de încăpăţânare este mai curând un act semivoluntar.

După origine, se pot distinge trei forme ale încăpăţânării pe care le redăm în continuare:

a) Încăpăţânarea ca formă de protest împotriva unei educaţii excesiv de autoritare, în care domină tonul de comandă, vociferările, jignirea şi ofensa, forma brutală de prezentare a cerinţelor; lipsă de echitate şi obiectivitate;

b) O altă formă este reacţia de încăpăţânare a copilului răsfăţat, alintat, crescut într-o atmosferă de laudă şi admiraţie, de tutelare măruntă a fiecărui pas cu o exigenţă scăzută faţă de sine însuşi orice refuz în satisfacerea pretenţiilor trezeşte încăpăţânarea pentru a-şi menţine poziţia privilegiată în familie sau în colectivul şcolar. Este vorba de o îndrumare insuficientă în chestiunile mari şi tutelare măruntă pe teme secundare (exigenţe foarte mici).

c) Încăpăţânarea copilului nesupravegheat lipsit de orice îndrumare autoritară, de absenţă a exigenţelor faţă de el. Din lotul cercetat de un autor, era vorba de un procent mai ridicat de copii care nu aveau tată, controlul conduitei lor fiind absent, lipsea recompensa/pedeapsa; de asemenea, este vorba de familii în care lipseşte căldura, duioşia, buna dispoziţie, de unde rezultă o înstrăinare de părinţi şi “atracţia străzii”. Copilul compensează absenţa ambianţei pozitive din familie prin stabilirea unei legături la nivelul străzii, iar acestea pot fi negative. Insuficienţa exigenţelor şi al

54

respectului faţă de copil în familie reprezintă condiţiile; încăpăţânarea apare în impactul cu cerinţele “de şoc” ale şcolii, societăţii etc. lipsit de îndrumarea cuvenită el a avut doar libertatea de a greşi, de a proceda arbitrar etc.

Sub orice formă, încăpăţânarea are la bază greşeli de educaţie, grefate pe un fond temperamental.

În sfârşit, există şi încăpăţânare aparentă, legată de timiditate; o situaţie nouă, îl face pe copil să se închidă în sine, să devină inhibat, aparent încăpăţânat.

În şcoală provoacă încăpăţânare, “supărare” faţă de profesori: un act de

inechitate, jignire sau ofensă nemeritată, ceea ce face ca elevul să reacţioneze prin tăcere ostentativă legată de profesorul în cauză. La şcolarii mai mici care cred că nota depinde doar de învăţători copilul se supără pe dascăl şi nu mai învaţă dinadins, exprimându-şi astfel protestul, nemulţumirea.

Trecând la remedii pedagogice, profesorul sau părintele nu trebuie să frângă voinţa copilului, să o anuleze, să o îndrume, introducând doar un corectiv permanent în conduita lui. Comportarea încăpăţânatului conţine de regulă, un sâmbure raţional, anumite revendicări faţă de cei din jur, un anumit motiv general de nemulţumire. Metodele de educaţie depind de cauzele încăpăţânării. De exemplu, în cazul încăpăţânării care apare ca formă de reacţie faţă de tratarea brutală din familie - copilul apărându-şi independenţa - metoda va fi apropierea şi câştigarea încrederii.

Oricare formă de reacţie ar fi, se dovedesc eficace:

� educaţia prin muncă, prin activitate (pentru că încăpăţânarea apare ca reacţie la sarcini şi obligaţii)

� justa folosire a recompensei, laudei, aprobării � ignorarea temporară, după preceptul: observaţi totul dar nu reacţionaţi la

orice � amânarea îndeplinirii sarcinilor/cerinţelor: în starea de încăpăţânare

încercarea de influenţare imediată provoacă împotrivire, orice propunere provoacă o reacţie contrară; copilul sau adolescentul trebuie pus în faţa cerinţelor dar se cere executarea lor mai târziu, starea de încăpăţânare fiind una din împrejurările în care reacţia imediată nu este indicată

� abaterea atenţiei spre alt obiectiv (metodă eficace mai ales la cei mici); � prezentarea cerinţelor ca sfaturi, indicaţii, chiar rugăminţi (deci nu se

ordonă). Cauza încăpăţânării poate fi şi surmenajul; atunci se impune soluţia adecvată,

care să ducă la eliminarea oboselii severe. Conştiinţa parţială a erorii naşte tendinţe contradictorii - de acceptare sau de

împotrivire - dar învinge adesea a doua. O dată cu îndoiala apare însă o şansă a îndreptării.

La baza încăpăţânării se pot afla, uneori, noţiuni greşite; printre adolescenţi întâlnim echivalarea între încăpăţânare şi perseverenţă, voinţă. În cazul acesta se impune un complement de instruire etică. Încăpăţânarea împinsă oarecum la limită constituie negativismul care prezintă două forme: una persistentă, şi alta trecătoare, pasageră.

Forma persistentă: şcolarul perseverează intr-o acţiune deşi vede că rezultatele nu

sunt cele de dorit, refuză argumentele numai pe motivul că vin de la altul, îşi fixează scopuri neapărat contrarii celor propuse de părinţi, profesori, etc. La originea manifestărilor negativiste găsim – ca şi în cazul încăpăţânării - fie tutelarea excesivă din partea mediului, fie atitudini şi măsuri excesiv de severe din partea celor mari.

55

Prin urmare este înăbuşită dorinţa de independenţă a copilului, expresie a subaprecierii.

Remediile sunt în principiu aceleaşi ca la încăpăţânare. Forma pasageră are de regulă cauze de ordin fiziologic, (oboseală, surmenaj); ea

este legată de aşa-numitele stări fazice (paradoxale şi ultraparadoxale), în care raporturile dintre situaţii şi reacţiile comportamentale adesea se inversează: stimulii pozitivi produc reacţii negative şi invers. Remediul apare aici în reglementarea odihnei şi activităţii.

În apariţia şi dezvoltarea trăsăturilor negative de caracter, asistăm la alternanţa

între cauze şi efecte, la înlănţuiri ce capătă caracter ciclic, de circuit psihic. De pildă, educaţia brutală din partea mediului generează încăpăţânarea copilului iar aceasta din urmă incită tonul de comandă, nervozitatea în reacţia părinţilor, cauza şi efectul îşi schimbă mereu locurile. Tot aşa, în cazul răsfăţatului, îngăduinţa şi dragostea exagerată a celor din jur împiedică formarea la timp a inhibiţiilor necesare la copil sau adolescent; impulsurile şi dorinţele sale îşi fac jocul nestingherit. Manifestările de încăpăţânare şi negativism îi fac pe părinţi să-şi dubleze eforturile pt. a-l satisface, iar copilul îşi va spori pretenţiile. În felul acesta, dragostea părintească exagerată alimentează încăpăţânarea/capriciul, iar acestea din urmă sporesc grijile şi preocupările părinţilor pentru a răspunde pretenţiilor crescânde ale copilului.

56

7. INTELIGENŢA - latura rezolutiv – productivă a

personalităţii

7.1 Inteligenţa: delimitări conceptuale

Termenul de inteligenţă provine de la latinescul intelligere, care inseamna a relationa, a organiza sau de la interlegere, care presupune stabilirea de relaţii între relaţii.

Chiar terminologia sugerează ca inteligenta depăşeşte gândirea care se limitează la stabilirea relatiilor dintre însuşirile esenţiale ale obiectelor şi fenomenelor şi nu a relaţiilor intre relatii.

• Pozitiile fata de inteligenta au oscilat de la acceptarea şi sublinierea ei in cunoaştere, până la diminuarea semnificaţiei ei sau chiar pana la eliminarea ei din existenţa umană.

Se pare ca definiţia cea mai apropiată de înţelegerea modernă a inteligenţei a fost dată de Descartes. Filosoful francez definea inteligenţa ca fiind mijlocul de a achiziţiona o ştiinţă perfectă privitoare la o infinitate de lucruri. Găsim în aceasta definiţie intuirea celor doua poziţii actuale ale noţiunii de inteligenţă: ca sistem complex de operaţii; ca aptitudim generală.

Când vorbim despre inteligenţă ca sistem complex de operaţii care condiţionează modul general de abordare şi soluţionare a celor mai diverse sarcini şi situaţii problematice, avem în vedere operaţii şi abilităţi, cum ar fi: adaptare la situaţii noi, generalizarea şi deducţia, corelarea şi integrarea într-un tot unitar a părţilor relativ disparate, anticiparea deznodământului consecinţelor, compararea rapidă a variantelor acţionale şi reţinerea celei optime, rezolvarea uşoară şi corectă a unor probleme cu grad crescânde de dificultate.

Toate aceste operaţii şi abilitaţi relevă cel puţin trei caracteristici fundamentale ale inteligenţei:

1. capacitatea ei de a soluţiona situaţiile noi. cele vechi, familiare, fiind soluţionate cu ajutorul deprinderilor, obişnuinţelor;

2. rapiditatea, supleţea, mobilitea, flexibilitatea ei;

3. adaptabilitatea adecvată şi eficienţa la imprejurari

Inteligenţa apare deci ca o calitate a întregii activităţi mentale, ca expresia organizării superioare a tuturor proceselor psihice inclusiv a celor afectiv-motivaţionale şi voliţionale.Numai pe măsura ce se formează şi se dezvoltă mecanismele şi operaţiile tuturor ceorlalte funcţii psihice vom întâlni o inteligenţa suptă şi flexibilă.Leibniz a intuit cel mai bine acest aspect, el referindu-se la inteligenţâ ca expresie a efortului evolutiv al conştiinţei.

In psihologie, această caracteristica a fost descrisă magistral de Piaget în epistemotogia sa genetica.

57

Cand vorbim de inteligenţă. ca o aptitudine generală, avem în vedere implicarea ei cu succes in foarte multe activităţi. Vizam nu atât conţinutul şi structura ei psihologică ci finalitatea ei.

O asemenea accepţiune este însă limitată deoarece ştim ca există nu numai o inteligenţă generală, cu ajutorul careia rezolvam cu succes o multitudine de activităţi, ci şi forme specializate de inteligenţă (teoretică, practică, socială, tehnică, ştiintifica) ce permit finalizarea cu succes doar a unui singur tip de activitati.

In acest caz, se pare că definirea ei ca sistem de operaţii este mai convenabilă. Oricum, cele două accepţiuni sunt strâns legate intre ele, neputând fi considerate independent una de alta.

De aceea se recurge la o definiţie compozită. 'lnteligenta este capacitatea globală de cunoaştere a lumii, gândire raţională, capacitatea de a învinge provocările vieţii.

Comentatorii acestei definitii arata că importanţa ei constă în faptul că vede în inteligenţă capacitatea de a acumula cunoştinţe, de a funcţiona raţional şi efectiv, si mai putin un simplu rezervor de cunoştinţe.

Unii autori au avut curiozitatea de a compara noţiunea populară de inteligenta cu cea academică. Oamenii simpli intervievaţi în librării, în staţii de metrou au considerat că inteligenţa dispune de trei componente:

1. abilităţi de rezolvare a problemelor;

2. abilitati verbale

3. competenţă socială.

Psihologii experţi au fost de acord cu aceste caracteristici, adăugând însă două corective:

1. cred că motivatia este un ingredient important al inteligentei academice

2. inlocuiesc competenţa socială cu atribute specifice inteligentei practice

La ora actuală, persistă în psihologie întrebarea dacă inteligenta este capacitatea generală de achiziţie a cunoştinţelor, de raţiune, de rezolvare de probleme sau ea implica diferite tipuri de abilităţi.Cei mai multi inclina pentru prima ipoteză.

Alţii, mai puţini la număr, celui de al doilea punct de vedere.

De exemplu, Howard Gardner (1983) introduce conceptul de inteligenţă multiplă. El stabileşte şapte tipuri de inteligenţâ: lingvisticâ, logico-matematică, spaţială, muzicală, kinestezică, interpersonală, intrapersonala. Aceste forme de inteligenţă variazâ nu doar de la individ la individ, ci şi de la cultură la cultură Ele sunt localizate în diferite arii corticale. Gardner aduce două categorii de dovezi în sprijinul concepţiei sale. El observă că în diferite situaţii traumatizante (tumori, traume cerebrale) formele de inteligenţă nu sunt afectate în mod egal. Lucrând cu copii supradotaţi, el a constatat ca cei care sunt precoci într-o arie (deci într-un tip de inteligenţă) nu sunt înzestraţi în altele. Uneori chiar "savanţi idioţi" au, ocazional, abilităţi extraordinare într-o anumită arie corticală (mai ales pentru calculul matematic). El propune, de aceea, înlocuirea O.I. (coeficientul de inteligenţă) cu un profil intelectual. l se reproşează, însă, lui Gardner că nu se referă la inteligenţă, ci la talent, la creativitate sau la ceea ce, în mod normal, oamenii numesc "virtuţi".

58

Noile cercetări făcute din perspectiva psihologiei cognitive şi a neuropsihologiei, care leagă comportamentul inteligent de eficienţa neurologică, ar putea aduce precizări pretenţioase în acest sens.

7.2 Modele explicativ-interpretative ale inteligenţei

De-a lungul timpului, inteligenţa a suscitat diferite moduri de abordare, atât sub raport teoretic, cât şi practic (diagnostic). S-a conturat, astfel, viziuni şi perspective specifice de concepere a ei care s-au închegat în adevarate modele explicativ-interpretative.

7.2.1 Modelul psihometric.

Acest model îşi are originea in cercetările psihologului francez Alfred Binet facute asupra intelectului copiilor. Binet s-a confruntat cu o problemă practica: elaborarea unui instrument pe baza căruia să poată fi depistaţi copii cu intelect normal pentru a fi încadraţi în învăţământul de masa. Ca urmare, împreună cu medicul Th. Simon, imaginează o suită de probe care aproximeaza compoziţia operatorie a intelectului (spirit de observaţie, memorie, raţionament, vocabular, cunoştinţe ete.).

Acestea sunt dispuse într-un instrument de măsură care poartă denumirea de Scara metrică Binet Simon (1905). Mai târziu, în 1911, Binet îşi ordonează probele in funcţie de vârstă. Cu toate acestea, el nu ajunge la noţiunea de ,,varstă mentală” şi nici la cea de 'nivel intelectual’. De la el au ramas două definiţii ale inteligenţei: 'inteligenţa este ceea ce măsoară testele mele de inteligenţă", "inteligenţa constituie modul de funcţionare al ansamblului compozit de capacităţi psihice.

Ceea ce era prezent implicit in opera lui Binet, va fi conceptualizat mai târziu de psihologul american Lewis Terman care revizuieşte scara lui Binet şi o introduce in America sub numele de Stanford-Binet Scale (1916). Terman arată ca varsta mentală este distanţa parcursă între vârsta noului născut şi inteligenţa adultă, iar Q.l.-ul este viteza, adică raportul dintre distanţa parcursa şi timpul necesar parcurgerii ei, cu alte cuvinte, raportul vârsta mentală şi vârsta cronologică.

Prin anii '30, psihologul David Wechsler îl continuă pe Terman, imaginând o scară a inteligentei pentru adulţi. Descendenţii lui îi vor revizui mai târziu scala(WAIS) şi vor produce o versiune pentru copii(WAIS-R). Din perspectiva modelului psihometric, inteligenţa apare ca o colecţie de abilitati, cercetătorii fiind interesaţi mai mult de construirea instrumentului de diagnoză decât de definirea şi conceptualizarea obiectului.

Introducerea noţiunii de coeficient de inteligenţă (ca raport de vârsta mentală şi vârsta cronologică multiplicat cu 100) ramane o achiziţie importantă a modelului psihometric al inteligentei.

7.2.2 Modelul factorial

Reprezintă o continuare şi adâncire a modelului psihometric. Psihologii au început să fie interesaţi nu atât de instrumentul de măsurare a

inteligentei, cât de modul de prelucrare a rezultatelor obţinute în urma aplicării testelor de inteligenţă.

Una dintre modalitatile concrete propuse a fost cea a analizei factoriale, al cărei parinte este Spearman (1904). Cu prilejul corelării rezultatelor obţinute la

59

testele de inteligenţă au fost descoperiţi o serie de factori, diferiţi ca (grad de generalitate, ca număr şi ca mod de structurare, fapt care a condus la elaborarea modelului factorial al inteligenţei.

In interiorul acestuia desprindem câteva tendinţe semnificative: • fiinta unitara promovată de Spearman (1904; 1927). Dupa opinia lui, activităţile intelectuale, oricât de diverse ar fi, conţin un factor

comun, expresie a unei capacităţi intelectuale omogene. In functie insa de varietatea activităţilor în care inteligenţa operează intervine

si un factor special, diferit de la o sarcină la alta. Primul a fost numit factorul g, celălalt, factorul s.

Inteligenţa ar fi, după Spearman, o combinatie lineara a acestor doi factori. •tendinta pluralista recurge la multiplicarea numărului de factori. Psihologul american Thurstone (1938; 1947), dezvoltând diferite procedee de

analiză factorială, a găsit alţi opt factori comuni în spatele factorului g (inteligenţa generală) descoperit de Spearman.

Aceşti factori au fost numiţi de el abilităţi mentale primare. Cel care excelează, însă, prin proliferarea, multiplicarea şi diversificarea

factorilor este J.P.Guilford (1956.-1971) care a propus un model morfologic al inteligenţei. Din perspectiva acestei tendinte ceea ce contează este nu unitatea, nu ierarhia sau organizarea factorilor ci, pur şi simplu, de exemplu, stabilirea unei nomenclaturi exhaustive a factorilor. Guiford, de exemplu, combinând conţinuturile, operaţiile şi produsele intelectului a obtinut 120 factori.

• tendinţa ierarhicâ preocupata atât de înmulţirea cantitativă a factorilor, dar şi de înlăntuirea şi ierarhizarea lor.

Burt (1949), Vernon (1950) pe lângă factorii g si s ai lui Spearman au mai adăugat o a treia categorie de factori, numiti factori de grup, pe care i-au amplasat între ceilalţi. Aşadar, factorii nu sunt dispuşi linear, ci sunt ordonati şi dispuşi piramidal. Spre deosebire de tendinţa pluralista care juxtapune factorii fără a fi interesată de pozitia lor relativă în universul mintal, de data aceasta structurarea lor trece pe primul loc.

Modelele factoriale ale inteligenţei, pe lângâ rigurozitatea prelucrărilor matematice, aduc o nouă viziune asupra inteligentei şi anume interpretarea ei dintr-o perspectivă structurala.

7.2.3 Modelul genetic.

Depăşeşte viziunile psihometrice şi factoriale, fiind preocupat de problema genezei inteligentei. Cel care ilustrează prin cercetările sale cel mai bine acest model este Jean Piaget. In lucrarea sa Psihologia inteligentei (1947), Piaget porneşe de la premisa ca inteligenta este o relaţie adaptativă, printre altele între organism şi lucruri.

Adaptarea reprezintă, după el, echilibrarea între asimilare (încadrarea noilor informaţii în cele vechi, preexistente) şi acomodare (restructurarea impusă de noile informatii care nu se potrivesc cu vechile scheme).

Echilibrarea este identificată de Piaget cu inteligenţa. Conduita inteligentă care se elaborează treptat, în stadii, se produce

precumpănitor prin acomodare, adică prin restructurare şi reorganizare mintală. Când asimilarea este superficială. acomodarea se produce greoi, insuficient,

atunci şi echilibrarea inteligentă va fi insuficientă. Inteligenta este 'un punct de sosire, un termen generic desemnând

formele superioare de organizare sau de echilibrare a structurilor cognitive’.

60

7.2.4 Modelul psihocognitivist.

Este complementar modelelor psihometrice şi factoriale. Dacâ acestea ajungeau la stabilirea diferitelor tipuri de inteligenţă, ca şi a

gradului lor de dezvoltare, modelul psihocognitivist îşi propune problema mecanismelor prin care sunt solutionate problemele, el încercând să raspundă totodată şi la intrebarea "de ce?" funcţionează inteligenţa într-un fel sau altul?

Se incearca a se face o sinteză între cerinţele procesului intelectual şi multiplicarea operatiilor ce sunt puse în disponibilitate în timpul actelor intelectuale.

Inteligenţa are funcţii de culegere de jnformaţii, de prelucrare a lor şi de decizie, de aceea, ea poate fi tratată în termenii procesării informatiilor.

Din perspectiva acestei teorii în loc de a descrie mintea în termenii unor moduri diferite de inteligenţă, este mai sficace descrierea ei în termenii procesării informatiilor, unde fiecare pas al procesului reprezintă o componentă diferentiata a intelectului.

SPECIFICUL noului model al inteligenţei constă în a descrie paşii sau procesele mentale care dau naştere oricărei instanţe a comportamentului inteligent.

lată de ce, unii psihologi (Pelegrino şi Glaser, 1979) au încercat să determine componentele cognitive simple ce coreleaza, semnificativ, cu performanţele de la testele de inteligenta, in timp ce altii (Stemberg, 1977; 1986), pornind de la ideea că inteligenta depinde de operaţiile cognitive simple, dar nu se identifică cu ele sau orientat spre descoperirea componentelor cognitive complexe ale inteligenţei.

Stemberg a găsit trei mari categorii componentiale ale inteligentei: 1. metacomponentele (procese de mare complexitate care intervin în

planificarea, conducerea şi luarea deciziei); 2. componentele performantei (ca mijloc sau proceduri subordonate

strategiilor de solutionare); 3. componentele achiziţiei informatiilor (cele care intervin în

colectarea, încadrarea selectivă, combinarea si compararea selectiva a informaţiilor). Diferentele individuale din activitatea intelectuală a oamenilor se datoreaza

capacitatilor, vitezei şi manierei de functionare a proceselor şi componentelor cognitive.

7.2.5 Modelul neuropsihologic.

Este foarte apropiat de modelele psihometrice şi psihocognitive pe care încearcă să le fundamenteze sub raport neurologic.

Descrie inteligenta în termenii ariilor fizice ale creierului. In sprijinul lui sunt invocate rezultatele cercetărilor asupra ,,creierului divizat”

sau asupra specializării funcţionale a emisferelor cerebrale. Luria (1966; 1970), Brenda Milner (1974), studiind abilitatile cognitive ale

pacienţilor care aveau operatii ale creierului ca tratament pentru epilepsie, au descoperit că afectarea emisfereidrepte se asociaza cu deficiente de recunoaştere, de reamintire etc., în timp ce afectarea emisferei stângi, cu deficiente de gândire, întelegere si limbaj.

Si alte cercetari (Sperry, Gazzaniga, 1967) au subliniat rolul specializarii functionale a celor două emisfere cerebrale in activitatile intelectuale.

Inteligenta umana apare din perspectiva modelului neuropsihologic ca fiind "armalgamul a două stiluri diferite de percepţie, reamintire şi gândire, fiecare cu avantajele lor separate"(Gray).

In aceeaşi categorie intră şi cercetările lui Howard Gardner (1985) care a ajuns la concluzia existenţei unei "inteligenţe multiple" la care ne-am referit mai inainte.

61

7.2.6 Modelul ecologic.

Presupune studiul inteligenţei în contextul ei ambiental, firesc de operare. Cum gândesc şi cum îşi rezolvă problemele oamenii obişnuiţi în contexte

naturale şi nu atunci când sunt puşi sâ răspundă la teste? - aceasta este întrebarea la care încearcă să răspundă noul model.

Sunt utilizate două strategii de lucru: 1. observarea modului cum gândesc diferite categorii socio-profesionale

(muncitori, marinari, chelneri etc.) în contextele fireşti de viaţă; 2. studiul transcultural, pentru a se determina în ce masură variază

comportamentul inteligent în funcţie de cultură.

7.2.7 Modelul triarhic.

Reprezintă o încercare de unificare prin sinteză a modelelor anterioare. A fost elaborat de R.J. Stemberg (1986) în lucrarea Beyond I.Q: A Triarhic

Theory of Human Intellingence. Autorul arată că teoria inteligenţei cuprinde trei subteorii:

1. subteoria contextuală, care examinează relaţiile inteligenţei cu mediul exterior (aici îşi găsesc expresia cercetările din psihologia transculturala la care se referea modelul ecologic);

2. subteoria componenţială, ce detaliază relaţia dintre inteligenţă şi diferite alte componente interne ale personalităţii şi trimit spre modelul psihometric şi factorial pe care le depăşeşte însâ prin orientarea autorului spre cuceririle psihologiei cognitive;

3. subteoria celor două faţete, centrată pe radiografierea relaţiilor inteligenţei atât cu contextul exterior, cât şi cu componentele ei inteme, accentul căzând pe achiziţiile din psihologia învaţării, deoarece învăţarea este veriga de legatură dintre mediul extern şi cel intern.

Prima subteorie atenţionează asupra relevanţei limitate a testelor de inteligenţă (doar pentru culturile în care au fost elaborate),ca si asupra necesităţii considerării cunoştinţelor şi valorilor în definirea inteligenţei, deoarece acestea sunt simultan rezultate ale contextul dar şi generatoare de noi contexte.

Cea de a doua subteorie atrage atenţia asupra necesităţii sesizării proceselor care formează însasi comportamentul inteligent.

In sfârşit, a treia subteorie oferă prilejul unei definiţii a inteligenţei: inteligenţa este capacitatea de a învăţa si gândi în concepte noi, mai exact spus, în sistemul conceptelor noi.

Totodată, ea insistă asupra ierarhizării intelectului: există nivelul automatismelor si schemelor locale, rutiniere, şi nivelul strategiilor ce ţin de metacomponente, specific inteligenţei fiind acesta din urmă.

Modelul triarhic, deşi interesant prin perspectiva sintetică pe care o oferă, rămâne totuşi eclectic, integrarea şi articularea celor trei subteorii fiind insuficient elaborate.

7.3 Relaţia dintre inteligenţă şi personalitate

Deşi inteligenţa este o parte, o latură a personalităţii ea intră în interactiune nu doar cu fiecare dintre celelalte părţi sau laturi ale personalităţii, ci şi cu întregul, care este însăşi personalitatea.

62

Inteligenta este motorul evoluţiei, generale şi individuale, care apare în situatiile vitale ce presupun subordonarea ei unei duble necesităţi:

1. de a evita ce este vătămător, 2. de a reţine ceea ce este bun, util. Alegerea între util şi vătamător, între bine şi rău, specifica inteligenţei, devine

pe scara evolutivă din ce in ce mai perfectionată, pentru ca la om să fie total deliberată. Prescripţiile sunt impuse din exterior, rezultatul este însă un răspuns venit din interior.

Acest răspuns venit din interior care nu este altul decât răspunsul inteligenţei, este accelerat sau obstrucţionat de o multituditudine de factori de personalitate (dorinţe, temeri, satisfacţii, nemulţumiri, entuziasm, descurajare etc.).

Aceste idei aparţin psihologului francez Alain Sarton Relaţiile mai semnificative desprinse de Sarton: 1. precizia îndeplinirii unei activităţi depinde de inteligenţă, în timp ce

calitatea rezultatului, de personalitate: tendinţele caracteriale sunt cele care îl fac pe om să prefere spontan fie securitatea verificării, fie riscul progresului; aceasta explică de ce unii oameni inteligenţi fac erori, pe când alţii, cu nivel de inteligenţă mediu, nu comit erori;

2. rapiditatea depinde de inteligenţă, efortul depinde de personalitate; inteligenta este cea care determină formularea corectă a unei sarcini (probleme), în schimb, voinţa, perseverenţa, capacitatea de ataşare de sarcină, de a-i consacra cea mai mare parte a timpului vor asigura finalizarea ei corespunzătoare; astfel se explica de ce unii oameni care au făcut mari descoperiri n-au fost in mod necesar inteligenţi, în timp ce alţii extrem de inteligenţi, nu şi-au dus până la capăt descoperirile, lăsându-le doar schiţate.

Asocierea imaginilor sau ideilor depinde de inteligenţă, supleţea sau rigurozitatea asocierilor depinde de personalitate, de stilul său.

La unii oameni există un flux de operaţii mintale nereglate de ordinea sau de necesităţile faptelor obiective, pe când la alţii întâlnim un lanţ ordonat de operaţii fără de care operaţia particulară rămâne sterilă; Nivelul de dezvoltare al inteligenţei (înalt, mediu, scăzut) este o trăsătură intrinsecă inteligenţei, modul de utilizare al lui este influenţat de personalitate;

Sunt persoane cu nivel înalt de inteligenţa pe care îl folosesc, însa, în sarcini minore; altii, cu nivel mai scăzut de inteligenţă, conştienţi însă de aceste limite, se orientează spre activităţile pe care le pot îndeplini şi de aceea sunt mult mai productivi decât primii;

• tulburările personalităţii au ecouri asupra inteligenţei. Se consideră chiar, dintr-o perspectivă psihanalitică, că aberaţiile funcţionării

intelectuale sunt simptome sau travestiuri ale unor aberaţii foarte profunde personalităţii;

• dezechilibrările dintre inteligenţă si personalitate duc la regresiunea ambelor, tirania personalităţii duce la căderea în sclavie a inteligenţei, personalitatea închizându-se deliberat într-o subiectivitate unde toate erorile şi toate excesele sunt posibile; tirania inteligenţei se repercutează atât asupra ei înşişi (deprivată de orientarea ce vine de la personalitate, ea este debusolată), cât şi asupra personalităţii care nu mai are dreptul să-şi exprime trebuinţele, ci doar de a şi le camufla; inteligenţa fără personalitate devine un fel de rege marionetă, iar personalitatea fără inteligenţa, un despot.

63

8. Bibliografie