MISIUNEA SOCIALĂ A BISERICII,

Pr. Prof. Dr. Sorin COSMA

8 noiembrie 2011

ERA GLOBALIZĂRII ÎN POSTMODERNITATE

Cuvântul global, de origine anglo-saxonă, înseamnă mondial cu referire la tendinţele întreprinderilor de

a dezvolta în acelaşi timp procese de internaţionalizare şi de informatizare. Globalizarea semnalizează apariţia

unei noi forme de economie, care pe de o parte, începând cu anii ’70 privesc fenomenele de restructurare care

au transformat economia ţărilor avansate, iar pe de altă parte, se constată hegemonia americană pe piaţa

mondială în urma încheierii Războiului rece dintre Vest şi Est.

Era globalizării determină societatea de consum. Când ne referim la consumism trebuie să ştim că

acesta defineşte acţiunea umană finalizată în achiziţionarea de bunuri şi servicii, prin intermediul fluxului

monetar, având ca scop satisfacerea unor nevoi sau împlinirea unor dorinţe. Prin noţiunea de consumism ne

raportăm la două tipuri de consum:

1. Consum de bunuri materiale şi

2. Consum de servicii, precum: consumul turistic, sportiv, discotecă, concerte, internet, emisiuni

televizate, presă etc.

Consumismul este un fenomen dinamic, evolutiv şi complex, fiind greu de precizat linia de demarcaţie dintre

consumul de bunuri legitime (al bunurilor necesare şi utile) şi consumul de bunuri artificiale şi superflue.

Consumismul înseamnă deci achiziţionarea de bunuri sau servicii prin fluxul monetar spre satisfacerea unei

nevoi sau dorinţe. Având un aspect economic material consumismul incită concupiscenţa (dorinţă de afirmare a

instinctului) care face ca omul să decadă în dezordine spirituală şi morală (Antonio Mattiazzo, Fotografia

consumismului şi terapia lui spirituală – Portretul Europei, între capital şi grija de suflet, în volumul

Spiritualitate şi consumism în Europa Unită, Alba Iulia, 2004, p. 89 ş.u.). fiind vorba de consum ne raportăm

inevitabil la producţie. Iar când vorbim de producţie apare cu necesitate concurenţa, care atrage după sine

comunicarea cu aspectele ei pozitive şi negative în condiţii favorabile şi nefavorabile. Astfel, apare criza

materială, care desfăşurată pe fondul crizei spirituale, duce la ceea ce specialiştii în materie numesc geopolitica

haosului (J. Ramonet).

1. Geopolitica haosului şi hommo economicus

Globalizarea se manifestă printr-o ruptură atât cu ierarhiile de valori ale culturii tradiţionale, cât şi cu

valorile modernităţii occidentale „clasice” faţă de care apare ca o neliniştitoare post-modernitate.

S-a remarcat că-n era globalizării asistăm la geopolitica haosului specifică secolului XXI caracterizat

prin evoluţii pline de incertitudini şi angoase. Concret vorbind, se remarcă explozia demografică,

mondializarea economiei, destructuralizarea politicii, fragmentarea culturilor, la care se adaugă

spectrele proliferării terorismului, mafiilor, maladiilor incurabile, suprapopulării la oraşe şi depopulării

la sate, precum şi epuizarea resurselor planetei, ameninţările ecologice ale efectului de seră, a

2

deşertificării etc. însoţite de creşterea scandaloasă a marginalizărilor şi excluderilor, a discriminărilor

economice şi sociale într-o lume fragmentată, în care o cincime din umanitate deţine 80 la sută din resursele

planetei, iar o altă cincime, cea mai săracă, doar 0,5 la sută, în care doar 5.000.000 de oameni trăiesc

confortabil, iar 4,5 milioane de oameni se zbat în sărăcie şi nevoi.

În noua lume globalizată, economia şi tehnologicul se pun în autoritate în faţa tuturor celorlalte

domenii: politic, social, cultural, religios. Toate acestea se află în declin.

În esenţă era globalizării reprezintă trecerea de la economia capitalismului industrial „clasic”

(secolele XIX-XX) la economia capitalismului financiar informatizat al pieţei globale bazat pe cerere şi

ofertă. Dacă anii ’70 ai secolului XX au fost anii întreprinderilor multinaţionale cu prelungiri tentaculare, dar

cu un centru localizabil, anii ’80 au fost martorii apariţiei întreprinderilor globalizate pe fondul transformării

economiei reale în economia financiară. Astfel, valoarea tranzacțiilor financiare era în anii ’90 de zece ori

mai mare decât a schimburilor comerciale. În felul acesta scopul economiei devine producerea şi acumularea

monetară, totul se reduce la valoarea de schimb, banul e operatorul absolut, mijloc şi finalitate absolută a

proceselor economice, iar fluxurile financiare sunt esenţa economiei. În economia globalizării nu contează

capitalul, nici munca, nici persoana, nici materiile prime, ci relaţia lor optimă, gestionarea inteligentă şi

eficientă a informaţilor, a resurselor şi a muncii, după criteriul absolut al productivităţii, competitivităţii şi

rentabilității, potrivit unei raţionalităţi pur calculatorii de tip fluid, monetar-informaţional. În aceste situaţii,

nu ne va mai mira faptul că aproape un milion de oameni nu au loc de muncă, ori sunt angajaţi doar

temporar.

Globalizarea produce o mutaţie a puterii spre economie, tehnologie şi medii, încât lozinca ei ar putea fi:

„toată puterea pieţelor!” Ideologia dogmatică a globalizării este ultra-economismul liberal. Acesta pune

serios în primejdie societatea deschisă, în sensul că preconizează triumful eficienţei economice cu preţul

distrugerii coeziunii sociale, a destrămării statelor şi naţiunilor şi a dizolvării şi fragmentării culturii.

Succesele macro-economiei accentuează inegalitatea şi haosul social, încât asistăm la paradoxul ţărilor

care se îmbogăţesc în timp ce cetăţenii lor sărăcesc. Dezvoltarea macro-economiei distruge echilibru

ecologic al planetei şi biosistemele ei regionale, iar în plan etic şi cultural conduce la funestul „amurg al

datoriei” (G. Soros), la diluarea vieţii în marea surogatelor de libertate oferite de consum şi de medii, netrăită

sau prost trăită în afara culturii adevărate, încât viaţa irupe în formule aberante ale barbariei (M. Henry).

Mulţi oameni sunt disperaţi de şocul utraliberalismului şi sunt traumatizaţi de ritmul inovaţilor tehnologice, şi

astfel fiind marginalizaţi, refuză să le accepte şi aleg în schimb calea violentă a revoltelor naţionale sau a

mişcărilor religioase fundamentale, sau se complac în hipnoza perversă a mediilor electronice ca scenă virtuală

a spectacolului total (G. Debord).

Cucerită de piaţă, dopată cu televiziune, sport sau internet, lumea globalizării trăieşte pe fondul unei

crize generale a resurselor vieţii, un dezastru educaţional şi cultural global, îngrijorător, dar sigur, al

barbarizării societăţii viitorului. Cultura tradiţională (antropologică, a societăţilor) dispare sau se preface în

spectacol şi marfă, cultura umanistă este eliminată tot mai mult de tehno-ştiinţa invadatoare şi transformată într-

o pseudo-ştiinţă. În locul unei transmiteri formative cultura ştiinţifică se ultraspecializează; şi astfel apare

3

mediocritatea absolută a culturii de masă şi de consum vehiculate de mediile electronice contemporane în

contextul celei mai profitabile industrii a economiei globale. S-a remarcat că globalizarea riscă să devină

agentul sfârşitului istoriei şi bascularea civilizaţiei umane prin crearea ultimului om (Fukuyama), omul

mondial, hommo economicus pur, adică omul automatizat care trăieşte numai pentru producţie şi

consum – golit de cultură, de politică, de sens, de conştiinţă, de relaţie şi de orice transcendenţă. Produs al unei

veritabile inginerii sociale şi ideologice, el este rezultatul final al mondializării economiei, destructurării

politicului şi distrugerii generalizate a culturilor atât tradiţionale, cât şi moderne, de tăvălugul comunicaţilor,

speculaţilor financiare şi al tehnologiilor digitale (J. Ramonet).

Globalismul ca ideologie a globalizării vizează crearea unui om nou şi a unei noi ordini mondiale în

cadrul unei civilizaţii unice şi omogene perfect închegată economic. Rezultatul final este anihilarea identităţii

personale a indivizilor, nivelarea culturii tradiţionale şi a celei umaniste şi producerea unui om recent post-

modern, în acelaşi timp golit de orice transcendenţă (de orice cer sau alte valori religioase) şi dezrădăcinat

din identitatea sa naturală culturală (pământ), nivelat şi aservit conformist tehno-ştiinţei şi economiei

pieţii libere globalizate.

O serie de reflecţii şi eseuri privind epoca post-modernă ni le oferă cartea lui Horia Roman Patapievici

intitulată „Omul recent. O critică a modernităţii din perspectiva întrebării: Ce se pierde atunci când ceva se

câştigă?”, Editura Humanitas, 2001. El arată că modernităţii îi datorăm patru câştiguri la care nu se poate

renunţa:

1. Spiritul ştiinţific

2. Capitalismul

3. Statul liberal neutru

4. Raţiunea.

Dar în condiţiile dispariţiei lui Dumnezeu, a refuzului tradiţiei şi pierderii esenţelor, omul modern cade în

captivitatea temporalităţii şi este obligat să se reinventeze mereu, să fie mereu nou fără a fi însă şi real şi

raţional; e constrâns să se cufunde în finitudine şi să-şi umple viaţa lipsită de un sens transcendental acumulând

şi ocupând spaţiul cu bunuri şi timpul cu distracţii tot mai diverse oferite de o economie de consum şi o

tehnologie intrată în delir. Spre deosebire de omul antic pentru care verbul esenţial era „a fi”, iar valoarea

primă era binele, dar şi de omul modern pentru care vital era verbul „a putea” iar valorarea centrală era

libertatea şi egalitatea, pentru omul recent verbul principal este „a avea”, iar valorile esenţiale sunt:

posesiunea, securitatea şi prosperitatea. Fericirea se confundă cu ghiftuiala în mijlocul căreia cultura şi

politicul decad iremediabil. Locul omului tradiţional ierarhic (cu cer şi cu patrie) şi corporalist, şi al omului

modern democratic şi omogen, e luat de omul recent minoritar şi multicultural, fără cer şi patrie, produs al

ingineriilor sociale ale globalismului contemporan. În această situaţie trebuie să se reflecte cu mai multă

profunzime asupra ceea ce s-a pierdut spre a fi recâştigat, şi anume: invizibilul, tradiţia creştină, adică

Dumnezeu cel viu şi invizibil Care se face vizibil în existenţa lumii care este creaţia Sa.

Din cele până aici tratate vedem că Revelaţiei şi Bisericii i-au succedat într-o primă etapă a secularizării

Raţiunea şi Statul naţional. Acestea au fost înlocuite în epoca actuală a secularizării totale de către tehnica

4

digitală şi piaţa socială. Lupta Raţiunii şi a Statului modern împotriva teologiei, religiei şi a Bisericii s-a

transformat azi în lupta economiei şi a tehnologiei atât împotriva statului, cât şi a Bisericii (religie,

tradiţie) pregătind triumful „omului recent” atât asupra omului pios, cât şi a cetăţeanului liber.

Credinciosului medieval i-a luat locul cetăţeanul, pentru ca astăzi acesta din urmă să se dizolve în omul

„minoritar” recent, lipsit de orice „pământ şi cer” (Heideger), precum şi de menirea lor liturgică (J. Y. Lacoste),

de orice transcendenţă şi înrădăcinare, redus la fluxul temporalităţii, al producţiei şi consumului în care fiinţa

este confiscată nihilist de posesiune ca esenţă a puterii (I. P. Culianu). Redus la imediat şi necesitate, omul

recent globalizat e singur, fără apărare atât împotriva manipulărilor tehnico-economice, cât şi a forţelor

oarbe ale instinctelor şi agresivităţii, ale concupiscenţei şi violenţei.

După cum arăta Papa Benedict al XVI-lea, „căutându-se doar utilul (jobul) credinţa însăşi se

comercializează devenind o marfă, un produs de comerţ, din care fiecare ia ce-i place şi de pe urma căreia toţi

şi-au făcut averi…”

Oricum, privit prin prisma intereselor materiale, comerciale şi financiare omul din era globalizării nu a

dobândit fericirea pe care şi-o dorea atunci când a proclamat detaşarea de Dumnezeu. Antropocentrismul s-a

dovedit pentru mulţi o adevărată provocare fiindcă omul este coborât în lumea obiectelor, devenind un fel de

marfă ce se vinde şi se cumpără. Omul este vândut la Bursa de acţiuni, se vinde inteligenţa, se vinde trupul, se

vând organele. Omul materializat, lipsit de spiritualitate devine asemenea unui animal. Asemenea omului sunt

aţintite şi provocările ştiinţei prin clonarea umană, încât nu zadarnic se vorbeşte de un sclavaj al omului în

epoca post-modernă.

2. Desacralizarea în globalizare

Cercetătorii în domeniu se pronunţă în sensul că asistăm la o descompunere a fenomenului religios în

lumea globalizată.

În primul rând, tradiţiile populare au devenit folclor, obiect al ştiinţelor etnografice, marfă şi spectacol,

degradându-se sub formă de obiecte artizanale, turism folcloristic sau spectacole folclorice.

În al doilea rând, sub aspectul globalizării societatea occidentală traversează actualmente o mutaţie

nihilistă a religiosului, caracterizată prin apariţia „religiilor fără Dumnezeu”. În ciuda eforturilor

misionare ale institutelor ecleziale, tendinţa generală este spre un creştinism tot mai degradat, difuz, implicit şi

divizat. De exemplu, în Franţa 70% continuă să se declare catolici şi doar 12 % atei, numărul creştinilor

practicanţi nu se ridică decât la 7-8%, din care tineri practicanţi sunt 2%. Atât credincioşii practicanţi, cât şi

necredincioşii reprezintă minorităţi. Majoritatea promovează un creştinism confuz, fuzionat cu credinţe

paralele, fluctuante şi nesigure. Declaraţia de apartenență confesională este orientată de practica rituală:

botez, cununie, înmormântare. Fondul credinţei este combinat cu practici şi valori paralele, ce au prea puţine

lucruri comune cu ortodoxia normativă. Concepţii deformate ale credinţei adevărate se referă la reîncarnare,

astrologie, ezoterism, para-psihologie. În astfel de condiţii, Dumnezeu nu este cinstit în Sfânta Treime, ci este

perceput ca o energie cosmică. Hristos nu mai este neapărat Fiul lui Dumnezeu, întrupat şi înviat, ci un

„iluminat”, „un iniţiat” etc. Religia fiind împământenită, nu tinde spre lumea veşnică de dincolo, ci spre

5

fericirea trecătoare din această viaţă, încât în lumea globalizată imaginarul celor ce se declară creştini este

dezmembrat, compus din elemente creştine, cosmice etc. urmărind promovarea unor valori precum iubire,

libertate, toleranţă, non-violenţă.

Se vorbeşte tot mai mult de dificultăţile pe care le întâlnim în mondialul valorii creştine; şi anume

faptul că Dumnezeu este privit în plan îndepărtat. Modernitatea obligă religia să se retragă în domeniul

privat, părăsind domeniul public, adică social, cultural, politic. Aceasta înseamnă o ieşire din religie

proclamată tocmai de cei care studiază religia, încât religia nu mai constituie o realitate culturală care se

orientează spre valori. În acest context se vorbeşte de substitute de transcendenţă, înţelegând că transcendenţa

este tendinţa spre absolut. Aceste substitute de transcendenţă se bazează pe faptul că secularismul înlocuieşte pe

Dumnezeu cu omul şi astfel poate prezenta o foame după absolut. Apoi, fundamentalismele doresc să creeze o

societate perfectă orientată după legile lui Dumnezeu, dar transformă persoanele umane în roboţi. La acestea se

adaugă reducerea orizontului uman la derizoriu (lipsit de valoare), omul pierzându-şi discernământul spiritual.

El nu mai are orientala verticală ci orizontală, doar spre lume.

Faţă de această realitate misiunea Bisericii va trebui să fie abordată cu foarte mult discernământ

duhovnicesc. Se va avea în vedere că Biserica în calitate de Trup tainic a lui Hristos, în care se realizează

comunitatea de credinţă cu Sfânta Treime şi-ntr-olaltă, a dat începând cu Apostolii, şi va da mărturie până la

sfârşitul veacurilor că: „viaţa S-a arătat şi am văzut-O şi mărturisim şi vestim viaţa de veci, care era la Tatăl şi

S-a arătat nouă... şi comuniunea noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său Iisus Hristos” (I Ioan 1, 3). Prin această

comuniune de viaţă cu Dumnezeu şi a credincioşilor între olaltă în Biserică, creştinii cunosc şi dau mărturie

lumii întregi că: „Dumnezeu este Lumină” (I Ioan 1, 5) şi în acelaşi timp că este iubire (I Ioan 4, 16). Mărturia

dată vieţii de Biserică prin credinţă, prin slujbă şi iubire s-a întrupat însă în contexte istorice diferite, după cum

urmează:

1. Într-un context de minoritate marginalizată şi persecutată în Imperiu Roman păgân;

2. Într-un context de majoritate triumfătoare şi luptătoare în Imperiu Roman creştin medieval şi în

statele naţionale moderne care l-au secularizat;

3. Într-un context actual, începând cu modernitatea, marcat de o secularizare când agresivă, când

tolerantă.

Se constată că eliberarea ştiinţei, a politicii, a culturii, a socialului de sub tutela Bisericii medievale s-a

realizat ca o ruptură de dubla figură teocratică: imperială în Răsăritul ortodox şi papală în Occidentul

catolic.

În epoca modernă Biserica a devenit separată de politică şi de stat, acesta nu este însă un fapt negativ,

fiindcă obligă Biserica să se concentreze pe esenţial, recurgând la forţele sale interioare şi nu la politici soldate

cu o confiscare administrativă. Fără a se izola sectar şi apocaliptic de lume, creştinii sunt chemaţi să devină

sufetul lumii, să însufleţească trupul uman cu viaţa lui Dumnezeu (Epistola către Diognet, capitolele V-VI). Ei

au obligaţia să participe critic la viaţa lumii, nu numai denunţând profetic derivele ei, ci, mai cu seamă,

realizând în propria ei figură socială posibilităţile concrete de realitate personală şi comunitară a împlinirii

umanului în comuniunea cu Dumnezeu. Biserica există şi creştinii sunt chemaţi de Dumnezeu pentru a fi

6

sufletul, lumina, sarea pământului şi a lumina. Acestea sunt de fapt imperativele celui de al III-lea mileniu

creştin, ca alternativă la globalizarea nihilistă. Biserica şi credincioşii au în acest sens câteva datorii nerealizate

(O. Clement):

1. Asimilarea şi depăşirea din interior sau transfigurarea modernităţii;

2. Asumarea teologică şi spirituală a unităţii planetei şi a umanităţii;

3. Elaborarea unui nou stil de viaţă spirituală şi urmată în lume, care să scoată în evidenţă ortodoxia

resurecţională ca „fire adevărată a omului” (R. Noica).