REGULAMENTELE ORGANICE

Studenta: Toflecica Silvia

Disciplina: Istoria moderna a romanilor

Introducere

Regulamentele Organice au înzestrat Principatele Române cu o serie de instituţii susceptibile de a favoriza dezvoltarea capitalismului, a pregătit unirea lor într-un stat modern şi centralizat. Ele au fost considerate ca o expresie a luptei dintre vechi şi nou făcând trecerea de la feudalism la capitalism.

Regulamentele Organice erau chemate să dea viaţă programului de transformare a structurilor interne în raport cu spiritul veacului, de modernizare a societăţii româneşti, de creare a condiţiilor capabile să accelereze progresul. Aceste cerinţe, expresie a programului Revoluţiei din 1821, fuseseră incluse, într-o manieră sui generis, în cuprinsul Tratatului de la Adrianopol.

Regulamentele Organice, în esenţa conţinutului lor, au reprezentat totuşi o operă de progres netăgăduit. Reliefând existenţa unei naţiuni române şi dându-i expresie prin normele comune de organizare, cele două acte legislative subliniau că „nedespărţita unire” reprezintă o „necesitate mântuitoare”. Înlăturând o serie de instituţii şi practici feudale, ele au creat un aparat de stat modern şi un climat mai propice pentru dezvoltarea noului. În primul rând, au legiferat principiul modern al separării puterilor în stat, puterea legislativă fiind încredinţată unei adunări obşteşti, cea executivă fiind exercitată de domn, ajutat de un sfat administrativ extraordinar, compus din şase membri şi de un sfat administrativ, alcătuit din trei membri. Sistemul judecătoresc a fost organizat pe baze moderne, recunoscându-se autoritatea lucrului judecat.

REGULAMENTELE ORGANICE

Regulamentele Organice au reprezentat acte fundamentale cu caracter constituţional cum nu existau în nici unul din marile imperii autocrate vecine. Totuşi aceste acte, primele constituţii moderne româneşti, nu au rezolvat decât în parte problema puterii. Din punct de vedere al administraţiei de stat, ele au avut un rol modernizator, dar din punct de vedere al exercitării puterii, ele nu au făcut decât să înlocuiască vechiul absolutism domnesc cu un regim oligarhic care concentra toată puterea în mâna câtorva familii de mari boieri, aceleaşi care îi răsturnaseră pe fanarioţi şi ai căror reprezentanţi redactaseră Regulamentele Organice. Atribuţiile legislative şi de control financiar ale Adunărilor obşteşti erau astfel alcătuite încât domnul, a cărui putere era teoretic suverană, nu putea cârmui fără concursul marii boierimi care domina adunările. De aici a rezultat un neîncetat conflict între puterea centrală şi boierime, un conflict care a dominat întreaga epocă regulamentară atât în Moldova cât şi în Ţara Românească. Totuşi aceste acte constituţionale au aduse şi lucruri noi pentru aceea perioadă: responsabilitatea parţială a puterii centrale faţă de Adunare, realizarea unei separaţii a puterilor care nu existase până atunci, a creat un sfat al miniştrilor compus din 6-8 persoane numite şi responsabile în faţa domnului.1

Nicolae Iorga afirma în lucrarea sa2 că întocmirea Regulamentului Organic trebuia să înlăture grijile constituţionale. „Acest Reglement organique se dezvoltă încet, dar metodic; trebuia să cuprindă nu numai Constituţia, ci şi tot ce era necesar pentru administraţie. Această Constituţie impusă în cea mai mare parte de Rusia e o copie armonică şi practică a dispoziţiilor care se încetăţeniseră în toată Europa în noul veac, după modelul francez. Aşa-numitele pouvoirs fură şi aici bine despărţite”.

Primele domnii sub Ioniță Sandu Sturdza ca Domn al Moldovei și Grigore al IV-lea Ghica ca Domn al Valahiei - au fost de scurtă durată: deși relația de clientelism dintre domnitorii fanarioți și conducători externi nu a mai existat, Sturdza și Ghica au fost detronați în urma intervenției militare din timpul războiului ruso-turc, din 1828-1829. Perioada domniei lui Sturdza a fost marcată de un conflict acut3 între boierii care formau pătura medie și familiile nobiliare care aveau un cuvânt greu de spus în privința politicii.4

1 0 Vlad Georgescu, Istoria românilor de la origini până în zilele noastre, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995, p. 149-1502 Nicolae Iorga, Istoria poporului românesc, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985, p. 580-5813 Djuvara, 318; Russo, VI-VII4 Djuvara, 318; Russo, VI-VII

Pe 7 octombrie, 1826, Imperiul Otoman, dorind să împiedice intervenția Rusiei în războiul grec de independență, a renegociat cu aceasta statutul regiunii Cetății Albe, acceptând mai multe cereri ale locuitorilor: Convenția de la Cetatea Albă a fost primul document oficial care anula principiul domniilor fanariote, instituind termene de domnie de șapte ani pentru principii aleși de Divane și, totodată, dădea celor două state dreptul de a efectua , în mod liber, comerț internațional (spre deosebire de tradiția limitărilor definite de protectoratul otoman, Istanbulul avea unicul drept de a stabili priorități în privința comerțului cu grâu).

Prezența militară rusă pe pământul Principatelor a fost inaugurată în primele zile ale războiului: la sfârșitul lunii aprilie 1828, armata rusă condusă de Peter Wittgenstein a atins Dunărea (în mai a pătruns în actuala Bulgarie). Campania, prelungită în cursul anului următor și coincizând cu epidemii devastatoare de ciumă bubonică și holeră (care, împreună, au ucis aproxiamtiv 1,6% din populația celor două țări), a devenit repede o povară pentru economiile locale: Valahia a fost nevoită să se îndatoreze unor creditori europeni cu o sumă totală de 10 milioane de piaștri, pentru a face față cerințelor armatei ruse. Acuzații de jaf sistematic au fost făcute de autorul francez Marc Girardin5, care a călătorit în regiune în anii 1830; Girardin a afirmat că trupele ruse au confiscat practic toate animalele pentru nevoile lor și că ofițerii ruși au insultat clasa politică, afirmând în mod public că în cazul în care furnizarea de boi s-ar dovedi insuficientă, boierii vor fi înjugați la care în locul acestora; această acuzație a fost reluată de Ion Ghica în amintirile sale6. El a amintit și despre insatisfacția crescândă față de noua stăpânire și că țăranii erau în mod special supărați din cauza manevrelor continue de pe teritoriul Principatelor. Per total, rusofilia din cele două Principate pare să fi suferit o lovitură majoră. În ciuda confiscărilor, statisticile vremii arată că ritmul de creștere a șeptelului a rămas constant (o creștere de 50% pare să fi avut loc între anii 1831 și 1837).

Tratatul de la Adrianopol, semnat la 14 septembrie 1829, a confirmat atât victoria rusă cât și prevederile Convenției de la Akkerman (Cetatea Albă), amendate în parte, pentru a reflecta ascendența politică a Rusiei în regiune. Mai mult, sudul Valahiei a fost stabilit pe talvegul Dunării, Valahia obținând astfel controlul asupra fostelor raiale turcești Brăila, Giurgiu și Turnu Măgurele. Libertatea comerțului (care consta în principal în exporturi de cereale) și libertatea de navigație pe Dunăre și Marea Neagră au fost recunoscute din punct de vedere juridic, permițând crearea unei flote navale în ambele Principate, precum și un contact mai facil cu negustorii europeni, cu confirmarea privilegiilor comerciale ale Moldovei și Valahiei stipulate pentru prima dată la Akkerman (odată cu legăturile strânse stabilite rapid cu negustori austrieci și piemontezi, primele corăbii franceze au vizitat Valahia în 1830).

Ocupația rusă asupra Moldovei și Valahiei, (precum și asupra orașului bulgar Silistra) a fost prelungită până la plata reparațiilor de război de către otomani. Împăratul Nicolae I l-a numit pe Feodor Pahlen ca guvernator al celor două țări înaintea încheierii păcii, el fiind primul într-o

5 Saint-Marc Girardin (February 22, 1801 - April 1, 1873)-politician francez6 Ghica, Bârzof; Girardin, în Djuvara, p.321

succesiune de trei „președinți plenipotențiari ai Divanelor din Moldova și Valahia”, și supervizor oficial al celor două comisii însărcinate cu redactarea „Legilor”. Aceste corpuri, având drept secretari pe Gheorghe Asachi în Moldova și Barbu Dimitrie Știrbei în Valahia și-au reluat

lucrările în timp ce epidemia de holeră făcea încă ravagii și au continuat după ce Pahlen a fost înlocuit cu Piotr Jeltuhin în februarie 1829.

Situația de după Adrianopol a fost percepută în Valahia și Moldova ca abuzivă, întrucât Rusia practic confiscase ambele principate, trezprerii, iar Jeltuhin își folosise poziția pentru a manipula procedurile comisiei, numise proprii săi membri și redusese la tăcere toată opoziția exilând toți boierii anti-ruși din principate (incluzând chiar și pe Iancu Văcărescu, membru al Divanului Valahiei care a combătut metodele sale de guvernare). Istoricul Ghica consemna: "Generalul Jeltuhin și subordonații săi au apărat toate abuzurile și nedreptățile rusești. Sistemul lor de a nu asculta nici o plângere, ci de a acuza imediat, pentru a inspira teamă și a face reclamantul să se retragă de teamă să nu pățească ceva și mai rău decât ceea ce pățise inițial".7 Tot el indica faptul că acest comportament ascundea o situație mai complexă: "Cei care nu îl cunoscuseră pe Jeltuhin mai bine [...] spuneau că este o persoană cinstită, onestă și corectă, iar ordinele dure le dădea cu durere de inimă. Mulți dădeau asigurări că el trimisese mai multe raporturi Rusiei, în care înfățișa starea deplorabilă în care se aflau principatele"8.

Al treilea și ultimul guvernator rus Pavel Kiseleff, a venit la 19 octombrie 1829 și s-a confruntat de la început cu epidemii de ciumă și holeră, pe care le-a rezolvat impunând carantina și importând grâu din Odessa. Administrația sa a durat până la 1 aprilie, 1834 și a efectuat cele mai importante reforme ale perioadei. Totodată a numit noul Divan în noiembrie 1829, asigurând pe toată lumea că nu vor mai exista măsuri de represiune.

Regulamentul organic a fost adoptat în două versiuni similare (diferențele erau legate doar de buget și restricțiile privind forțele militare) la 13 iulie 1831 în Valahia și 13 ianuarie 1832 în Moldova. Ratificarea de către sultanul Mahmud al II-lea nu a fost cerută de către Kiseleff.

Începând cu administrația reformistă a lui Kiseleff, cele două state au intrat într-o serie de schimbări profunde de ordin social, politic și cultural.

În ciuda sub-reprezentării pe plan politic, clasa de mijloc a profitat de pe urma dezvoltării comerțului. Sub o continuă competiție din partea sudiților, asocierile tradiținale (bresle sau isnafuri) au decăzut, ducând la un mediu mai competitiv, mai apropiat de capitalism. Deși competiția tradițională venită din partea grecilor față de comercianții și fabricanții români a scăzut, ei s-au confruntat în continuare cu o concurență austro-ungară de diverse naționalități, apărând și o mai crescută imigrare a evreilor. Evreii veneau în principal din Regatul Galiției și Lodomeriei, respectiv Rusia, de obicei ei devenind proprietari de hanuri, birturi și taverne, iar

7 Ghica, Bârzof8 Ghica, Bârzof

ulterior bancheri și proprietari de terenuri. În acest context a început să se dezvolte un sentiment anticatolic, bazat, conform lui Keith Hitchins9, pe presupunerea că influența austriacă și catolicismul erau strâns legate între ele și pe preferința tot mai răspândită pentru secularism.

Clasa de mijloc românească forma baza a ceea ce va deveni mai apoi electoratul liberal și provoca discursul xenofob al Partidul Național Liberal în perioada de la 1875 până la primul război mondial.

Dezvoltarea urbană a avut loc foarte repede: per total populația urbană s-a dublat până în 1850. București, capitala Valahiei, a crescut ca populație de la 70.000 în 1831 la app. 120.000 în 1859; Iași, capitala Moldovei, avea aproape jumătate din acea cifră. Brăila și Giurgiu, porturi dunărene revenite sub stăpânirea Valahiei (de la otomani), ca și portul moldovean Galați, s-au dezvoltat din comerțul cu grâu, devenind orașe tot mai prospere. Kisellef, care își centralizase aparatul administrativ la București, a acordat o mare atenție dezvoltării orașului, îmbunătățindu-i infrastructura și serviciile și creându-i, la fel și altor orașe, o administrație locală.

Succesul comerțului cu grâne a fost asigurat de o abordare conservatoare a proprietății private, care a restricționat drepturile țăranilor de a exploata în folos propriu loturile de pământ închiriate pe moșiile boierești, în timp ce micile proprietăți, create după ce Constantin Mavrocordat abolise iobăgia în anii 1740 s-au dovedit a fi mai puțin productive în fața competiției marilor proprietari de pământuri; boierii au profitat de pe urma situației, întrucât tot mai mulți țărani proprietari de pământ au fost obligați să recurgă la arendarea pământului, ei datorând în continuare zile de muncă stăpânilor lor. Reglată de Regulament ca fiind de până la 12 zile pe an, prestarea de muncă în folosul boierilor era totuși mai redusă ca importanță față de alte regiuni ale Europei; însă cum țăranii se bazau pe vite pentru a-și suplimenta veniturile și a avea o resursă de alimente în plus, iar pășunile rămâneau proprietatea exclusivă a boierilor, ei erau obligați să accepte mai multe zile de lucru în folosul boierului respectiv, pentru dreptul de a folosi pășunile (ajungând astfel la nivelul Europei Centrale din acest punct de vedere, fără a fi însă reglementate de lege). Mai multe legi din acea perioadă reflectă o preocupare pentru limitarea dreptului țăranilor de a evita prestarea zilelor de muncă în folosul boierilor prin achitarea unei sume de bani în schimb, lucru ce a oferit boierilor o forță de muncă pentru a face față cererii tot mai mari pentru cereale pe piețele străine.

Din punct de vedere al accesului la pășuni, Regulamentul împărțea țăranii în trei categorii, în funcție de avere: fruntașii, care, prin definiție, aveau 4 animale mari și una sau mai multe vaci (puteau folosi aproximativ 4 hectare de pășune); mijlocașii — două animale mari și o vacă (aproximativ 2 hectare) și codașii — oameni ce nu aveau avere, și nu puteau folosi pășunile.

În același timp, importantele schimbări demografice și-au pus amprenta asupra situației de la țară. Pentru prima oară proviziile alimentare nu mai erau abundente în fața

9 KEITH HITCHINS este profesor de istorie la University of Illinois, cu specialitatea România şi Europa de Sud-Est

unei creșteri a populației cauzată, între altele, de măsurile luate împotriva epidemiilor; migrația din mediul rural spre cel urban a devenit un fenomen de amploare, după cum a devenit relativa creștere a urbanizării zonelor rurale tradiționale, cu o explozie a așezărilor în jurul târgurilor existente.

Aceste procese au dus la o industrializare minimă (deși manufacturile au fost pentru prima oară construite în perioada fanariotă): cea mai mare parte a veniturilor proveneau de la o agricultură foarte productivă bazată pe munca țăranilor, iar ele erau apoi reinvestite tot în producția agricolă. În paralel, s-au intensificat conflictele între cei care lucrau pământul și proprietari: după o creștere în numărul de procese implicând arendașii și o scădere a calutății lucrărilor efectuate ca zile de muncă obligatorii, rezistența, inspirată de exemplele lui Tudor Vladimirescu și a altor diferiți haiduci, s-a transformat în sabotaj și uneori în violență. Un incident mai important a avut loc în 1831, când aproximativ 60.000 de țărani au protestat împotriva criteriilor de recrutare planificate; trupele rusești trimise pentru a potoli revolta au ucis aproximativ 300 de oameni.

Cea mai importantă dezvoltare culturală din perioada Regulamentului a fost naționalismul romantic românesc, în strânsă legătură cu francofilia. Modernizarea instituținală a dus la o renaștere a mișcării intelligentia. În plus, conceptul de "națiune" a fost estins pentru prima oară dincolo de clasa, și mai mulți membri ai claselor privilegiate au început să se preocupe de rezolvarea problemelor țărănimii, interes împărtășit de multe figuri politice ale anilor 1840.

Temele naționaliste includeau acum și preocuparea pentru originile latine ale românilor și referirea tot mai deasă la provincia romană Dacia (găsită începând cu Dacia Literară a lui Mihail Kogălniceanu).

Educația, accesibilă încă doar persoanelor cu o stare materială ridicată, a fost mai întâi eliberată de dominația limbii grecești, după eliminarea fanarioților; încercările lui Gheorghe Lazăr (la Colegiul Sfântul Sava) și Gheorghe Asachi de a iniția o tranziție către predarea în limba română au avut succese slabe, dar Valahia a devenit scena unei astfel de mișcări după ce Ion Heliade Rădulescu și-a început cariera de profesor și a apărut Curierul Românesc. Moldova a urmat la scurt tip, după ce Asachi a început tipărirea revistei sale Albina Românească. Regulamentul a dus la crearea de școli noi, dominate de figuri ale românilor transilvăneni exilați după ce își exprimeseră dezacordul legat de condițiile din Imperiul Austriac; acești profesori, care nu agreau modelele culturale franceze adoptate de societate (considerându-le nenaturale), s-au alăturat lui Ioan Maiorescu și August Treboniu Laurian.

Concluzie

In opinia mea, Regulamentele Organice au fost bune. Regulamentele organizează statul pe baza principiului separaţiei puterilor. Ele admit o separaţiune tripartită a puterilor,fiind influenţată în această privinţă de Constituţiunea franceză a lui Ludovic al VIII- lea şi astfel se admitea că puterea executivă e încredinţată domnului, că puterea legislativă aparţine domnitorului şi Adunarii Obstesti.

Impunerea Regulamentelor s-a facut cu atâta iscusinţă încât Românii le primiră la început, ca pe o chartă ce le deschidea o eră de regenerare şi de împuternicire naţională. De fapt însă, Regulamentele erau, prin natura lor, destinate „să ne încenuşească ca naţiune, sau să le ardem noi pe ele”, lucru care s-a şi întâmplat în 1848 în Muntenia când Regulamentul a fost ars de revoluţionari. Totuşi, în ceea ce priveşte principiul separării puterilor în stat, putem vorbi de o inovaţie a acestor Regulamente, înainte de adoptarea lor, neexistând o separare a puterilor, chiar dacă aceste acte nu au realizat o separare clară a acestor puteri(executivă, legislativă, judecătorească) ea având un caracter imperfect.

Totuşi prin aceste acte separarea puterilor în stat există la nivelul Principatelor, acest lucru putând fi considerat ca un nou început pentru organizarea administrativă, Regulamentele Organice având astfel un rol modernizator în ceea ce priveşte organizarea administrativă din acea perioadă.

Surse: Neagu Djuvara- Între Orient și Occident. Țările române la începutul epocii moderne

Florin Constantiniu O istorie sincera a poporului roman