CONTEXTUL ISTORIC AL PĂSTORIEI PRIMULUI MITROPOLIT AL ŢĂRII ROMÂNEŞTI, IACHINT DE LA VICINA

Pr. Conf. Ioan MoldoveanuCatedra de Teologie istorică a

Facultății de Teologie Ortodoxă

În anii din urmă, Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a avut fericita inspiraţie de a propune canonizarea unor mari personalităţi ale istoriei noastre bisericeşti şi naţionale, şi niciodată nemeritat. Au fost luate în discuţie cazurile unor personalităţi ce au marcat istoria naţională şi s-au impus, ca atare, în conştiinţa naţională, dar şi cazuri ale unor mai puţin cunoscute personalităţi, din punctul de vedere al receptării de către ceea ce numim îndeobşte „conştiinţa naţională”. Cu toţii ştim că unul dintre criteriile care ajută Biserica să recepteze astfel de cazuri şi mai apoi să propună canonizarea este tocmai această conştiinţă generală a unei naţii. Dar asta nu înseamnă că sfinţenia depinde doar de aşa ceva. Sunt trăitori întru Hristos de care „conştiinţa” unei naţii n-are cunoştinţă. Spunem aceasta întrucât, în genere, pentru a se impune în conştiinţă-memorie, o personalitate se identifică prin anumite semne: trăirea curată, corectitudinea mărturisirii sau, spunem noi, ortodoxia credinţei, eventuala mărturisire în condiţii de oprimare (martiriul), toate acestea adăugându-se memoriei colective a unei naţii sau a unei Bisericii naţionale. Sau se impune în conştiinţă datorită unor astfel de semne.

Avem în faţă cazul unui ierarh, Iachint al Vicinei, devenit al Ungrovlahiei sau Ţării Româneşti, în condiţii extrem de interesante. Nu s-a impus în conştiinţa naţională, nu avem elemente cu care să putem contura un profil biografic şi, ca urmare, nu cunoaştem nimic din trăirea sau ortodoxia credinţei sale, nu cunoaştem fapte ale păstoriei sale identificabile din punctul de vedere al impunerii într-o oarecare conştiinţă. Şi atunci, să devină greu să gândim la o canonizare a sa? Credem că elemente pentru conturarea unui profil se pot găsi indirect, din aprecieri, fie ale contemporanilor, fie ale celor care au cercetat epoca în care a trăit Iachint. De aceea, argumentaţia de faţă nu va semăna argumentărilor ce se fac în mod obişnuit atunci când Biserica gândeşte să înveşnicească numele vreunei personalităţi, ci va fi oarecum atipică, datorită lipsei informaţiilor directe. Vom deduce din documentele ce ne stau la dispoziţie fapte în legătruă cu numele marelui ierarh, fapte ce-l pun în situaţia binemeritată a neuitării pe care i-o datorăm.

Ce ştim despre Iachint? Iachint este o figură prea puţin cunoscută în afara mediului istorico-teologic. Prea puţini din afara

acestui mediu cunosc câte ceva despre ierarhul începător al vieţii bisericeşti instituţionale. Când spunem aceasta nu ne referim la aceea că viaţa bisericească de-abia acum începea. Cu Iachint

se făcea începutul unei epoci noi în istoria vechii Bisericii româneşti. Cunoaştem că urme ale unei vieţuiri creştine pe teritoriul ţării noastre datează din epoca apostolică. Nu trebuie, cred, să reamintim că există o Biserică românească ce se confundă cu începuturile creştinismului. Iar dacă ar trebui s-o facem, nu se poate trece uşor peste faptul că, în secolele V-VI, Dobrogea beneficiase de o organizare bisericească autentică şi instituţională. Multe din siturile arheologice creştine conservă până azi urmele unei vieţuiri creştine despre care s-a tras concluzia că nu puteau fi excentrice unei organizări bisericeşti. Creştinismul nu s-ar fi putut conserva fără o ierarhie secondată de un cler. Pentru secolul al XIII-lea, avem din nou un set de informaţii preţioase cu privire la existenţa unei vieţi religioase instituţionale. Este vorba despre celebra scrisoare a papei Grigore IX, din 14 noiembrie 1234, prin care ni se confirmă existenţa unor „pseudo-episcopi” de rit grecesc, falşi episcopi, din perspectivă papală, pentru că erau ortodocşi ce atrăgeau la „rătăcire” – aşa erau calificate tainele ortodoxe – pe mulţi dintre catolicii din episcopia cumană a Milcoviei sau din alte părţi unde stăpânirea ungară se manifesta şi prin privilegii de natură bisericească acordate cavalerilor ioaniţi (a se vedea şi diploma regelui ungar Bela din 2 iunie 1247). Asta nu însemna decât că, în secolul XIII, aveam o ierarhie ortodoxă capabilă să se contrapună propagandei catolice, deşi vorbim despre o vreme în care de-abia începeau să se simtă diferenţele. Credem noi că disputele s-au purtat mai mult în jurul chestiunii care vizează influenţele sau lupta pentru influenţă. De aici, şi chestiunea confesiunii primilor domni români despre care

1

vom mai aduce aminte, dar şi chesiunea orientării acestora către Constantinopol. De ce a fost aşa, explică foarte bine Nicolae Iorga1, şi vom reveni pe parcurs în scopul construcţiei noastre.

Unde rezidau aceşti pseudo episcopi? În nici un caz mai departe de curţile voievozilor menţionaţi în diploma cu pricina. Ba mai mult, la Curtea de Argeş s-au identificat urmele unei curţi domneşti din centrul căreia nu lipsea o biserică – şi nu era un simplu paraclis, demonstrează cercetători avizaţi – biserică ale cărei începuturi se duc către prima parte a secolului XIII (chiar foarte aproape de 1220-1235) şi în care trebuie să fi rezidat un ierarh2. Mai tîrziu, chiar în timpul lui Iachint, biserica aceasta, refăcută integral de domnii de atunci, va căpăta menirea clară a unei biserici mitropolitane3, adică aceea a unei biserici-catedrală4.

Cine îi hirotonea pe aceştia? Foarte probabil mitropoliţii de la sudul Dunării, fie de la Târnovo, fie de la Vidin, fie de la Silistra.

Am făcut acest mic excurs nu din nevoia unei mai bogate paginaţii, ci ca să putem trage concluzia că Iachint nu venea să fie ierarh peste un pustiu, din punct de vedere duhovnicesc. Existau antecedente, iar el, vom vedea, avea să fie doar transferat la Argeş, căci Argeşul era de mult capitală duhovnicească a românilor, de acum uniţi sub un singur sceptru, acela al lui Nicolae-Alexandru Basarab (1352-1364), fiul unificatorului, Basarab Întâiul sau Întemeietorul.

Iachint avea să fie adus de domn, la 1359, din scaunul mitropoliei de Vicina asupra identificării căreia nu insistăm, întrucât considerăm chestiunea nerezolvată, chiar dacă argumentele pentru oricare dintre locaţii sunt dintre cele mai serioase5. Trebuie doar să mai spunem că la Vicina exista o mitropolie din secolul XIII, ultimul mitropolit fiind acest Iachint (1348-1359), după el activitatea ei încetând cu totul, mai ales din cauza foarte deselor incursiuni tătare6.

În ce-l priveşte pe Iachint, singurele informaţii directe sunt conţinute în cinci documente din arhiva Patriarhiei Constantinopolului, dar şi acolo sunt descrise situaţii în care mitropolitul a fost pus şi la care a trebuit să răspundă şi nicidecum nu ne sunt puse la îndemână informaţii care să ajute la construirea unui profil, după cum am mai precizat. Deşi în lipsa acută a unor date concrete şi directe cu privire la persoana întâiului mitropolit român, putem avea câteva deducţii care să pună persoana sa într-o lumină nouă şi astfel apărând să fim convinşi de necesitatea canonizării sale. Pentru aceasta, însă, va fi necesar să vedem care este contextul general în care a păstorit Iachint. De asemenea, vom încerca interpretarea documentelor existente, ca să putem revela aspecte ale personalităţii mitropolitului, utile demonstraţiei noastre.

În ce condiţii a ajuns Iachint mitropolit al Ungrovlahiei?Se ştie că la 1330, Basarab I câştiga o situaţie mai bună pentru ţara sa, după ce tatăl său Tocomerius

(Tihomir) unificase cnezatele şi voievodatele a căror menţiune se făcea în Diploma cavelerilor ioaniţi, desigur nu fără luptă. Suntem încredinţaţi că Thocomerius este una şi aceeaşi persoană cu legendarul personaj Negru Vodă7.

1 Vezi Condiţiile de politcă generală în cari s-au întemeiat Bisericile Româneşti, în veacurile XIV-XV , Bucureşti, 1913.

2 Cine, altfel, să fi atras pe catolici la ortodoxie, în 1234?3 Vezi câteva interpretări asupra chestiunii la Daniel Barbu, Pictura murală în Ţările române în sec. XIV,

Bucureşti, 1986; de asemenea, Pavel Chihaia, Despre biserica domnească de la Curtea de Argeş şi confesiunea primilor voievozi ai Ţării Româneşti, în „Tradiţii răsăritene şi influenţe occidentale în Ţara Românească”, Bucureşti, 1993, p.p. 42-62; N. Constantinescu, Le residénce d’Arges des voïvodes roumains de XIIIémé et XIVémé siècle, “RESEE”, I, 1970.

4 Καθεδρικός ναός este biserica de catedră, adică biserica - sediu episcopal. 5 A se vedea studiile despre Vicina: Gh. Brătianu, Vicina II. Nouvelle recherches sur l’histoire et le

toponimie medievale du littoral roumain de la Mer Noire, în „RHSEE”, an XIX, 1, 1942. Petre Diaconu, Despre localizarea Vicinei, în „Pontica”, 3, 1970.; idem, Păcuiul lui Soare-Vicina, în „Byzantina”, tom 8, Tesalonic, 1976; Petre Ş. Năsturel, Aşezarea oraşului Vicina ţi ţărmul de Apus al Mării Negre în lumina unui portulan grec , în „SCIV”, VIII, 1957; idem, Les fastes episcopaux de la Metropole de Vicina, „Byzantinisch Neugriechische Jahrbucher”, 21, Athens, 1971-1976; Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Mitropolia Vicinei şi rolul ei în păstrarea ortodoxiei în ţinuturile româneşti, în vol. „De la Dunăre la Mare. Mărturii istorice şi monumente de artă creştină”, Galaţi, 1977. Trebuie oricum ca Vicina să se fi aflat în Dobrogea, dar prea puţin probabil la Păcuiul lui Soare, locaţie aflată la numai 18 km de Silistra, vechi sediu mitropolitan.

6 Vezi Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Mitropolia Vicinei şi rolul ei în păstrarea ortodoxiei în ţinuturile româneşti, în vol. „De la Dunăre la Mare. Mărturii istorice şi monumente de artă creştină”, Galaţi, 1977. Vitalien Laurent, Le metropolite de Vicina Macaire et la prise de la ville par les tartares, „RHSEE”, XXIII, Bucureşti, 1946; idem, Les fastes episcopaux de la Metropole de Vicina, „Byzantinisch Neugriechische Jahrbucher”, 21, Athens, 1971-1976.

7 Unii cred că Basarab ar fi cel care a căpătat acest supranume şi asta pentru că a învins pe tătarii negri care locuiau în fosta Cumanie Neagră (vezi Nicolae Stoicescu, Descălecat sau întemeiere? O veche preocupare a istoriografiei româneşti. Legendă şi adevăr istoric, în „Constituirea statelor feudale româneşti”, Editura Academiei, Bucureşti, p. 163, cf. Neagu Djuvara, Tocomerius-Negru Vodă, Un voievod de origine cumană la începuturile Ţării

2

Basarab a rămas una dintre cele mai însemnate figuri ale istoriei naţionale prin aceea de a fi întemeitorul statalităţii româneşti, dar şi, mai mult, prin crearea cadrului politic necesar dezvoltării naţiei, căci „statul este garanţia optimă a dezvoltării unui popor”8.

Dacă Basarab I a întemeiat Statul român, Nicolae Alexandru, fiul său, îi dă Biserica de care are nevoie ca să se dezvolte spiritual.

Nicolae Alexandru Basarab se înscrie şi el în pleiada domnilor de excepţie pe care românii i-au avut în secolul XIV. Dacă tatăl său căpătase o oarecare autonomie faţă de regatul ungar, Nicolae Alexandru va dori s-o întărească prin înfiinţarea unei unităţi ecleziastice. Că aceasta avea să depindă de Constantinopol, s-a datorat mai multor factori, combinaţi. Oricum, gestul său rămâne unul de o profundă semnificaţie politică, înainte de a fi unul vecin cu evlavia. Şi acestei semnificaţii i se asociază numele lui Iachint.

La numai câţiva ani de la preluarea puterii, deşi era asociat la domnie dinainte de 1345, Nicolae Alexandru se va adresa în mai multe rânduri9 Patriarhiei de Constantinopol pentru a cere numirea lui Iachint la Argeş, unde deja se pare că mitropolitul fusese chemat anterior şi răspunsese chemării 10. Şi cert este că domnul nu l-a dorit decât pe Iachint pentru scaunul ţării sale, iar în acelaşi timp dădea asigurări Patriarhului că va rămâne în continuare sub oblăduirea Marii Biserici, ne spune documentul în continuare 11. Ce înseamnă aceasta? Ca să înţelegem importanţa dorinţei domnului, ar trebui să facem o paralelă cu ceea ce avea să se întâmple nu departe de această epocă. Să nu uităm, aşadar, că domnii obişnuiau să cheme spre a fi secondaţi spiritual, ei şi casele lor (a se citi neamul) oameni cunoscuţi pentru viaţa lor excepţională. Este cazul chemării, pentru început a sfântului Nicodim, ziditorul Tismanei. Sau, dacă nu a fost chemat, a venit poate din pricina vreunei legături cu sângele românesc, ceea ce-l făcea să se simtă bine la noi, şi a fost oricum bine primit în Ţara Românească, chiar în timpul lui Iachint şi al domnului Vladislav (1364-377), deopotrivă de implicaţi în ceea ce cunoaştem că a lăsat Nicodim aici. Ştim deja ce a însemnat Nicodim pentru începuturile culturii noastre12. Aşijderea s-a întâmplat cu Sfântul Nifon II, fost Patriarh al Constantinopolului, în două rânduri, adus de Radu cel Mare - iată un alt domn de anvergură – spre a păstori Biserica din ţara sa. Nifon, se ştie n-a trecut efemer prin istoria noastră, căci de la el supravieţuiesc până azi cele două episcopii de Râmnic, respectiv Buzău. Maxim Brancovici, urmaş al lui Nifon, a fost canonizat de Biserica sârbă. Acestuia i-a urmat în scaun Macarie, secondându-l atât de fericit pe Neagoe Basarab în acţiunile sale de ridicare a faimei Bisericii româneşti, după ce, mai întâi, dădea românilor primele tipărituri, la numai 68 de ani de la apariţia tiparului prin Gutenberg13.

Din păcate, repetăm, nu ştim nimic despre Iachint, dar urmărind „bunul obicei” ai domnilor ulteriori, putem deduce că, şi-n cazul lui Iachint ar fi putut exista acelaşi raţionament care făcea şi pe domnii de după Nicolae Alexandru să aducă aşa oameni. Drept urmare, Iachint nu putea fi dorit de domn în această funcţiune decât pentru motive dintre cele mai serioase. Şi apoi să nu uităm că era plină epocă isihastă.

1359 era anul în care trecea în veşnicie Sf. Grigore Palama. Aş îndrăzni să cred că nu este deloc întâmplătoare aducerea lui Iachint pe scaunul mitropolitan al ţării, ci cred că este foarte posibil ca el însuşi să

Româneşti, Edit. Humanitas, Bucureşti, 2007, p. 114-115. Alţii cred că s-a numit aşa din simplu motiv că ar fi fost negricios la faţă – vezi ibidem, p. 117 et passim.

8 „Poporul care nu izbuteşte să întemeieze un stat sau care nu e în stare să şi-l păstreze îşi riscă însăşi fiinţa sa etnică” ne mai spune Constantin C. Giurescu, Istoria Românilor, I, ediţie îngrijită de Dinu Giurescu, Edit. All, Bucureşti, 2000, p. 302.

9 Documentul ieşit din cancelaria Patriarhului Calist precizează faptul că domnul se adresase nu o dată, ci în mod repetat, înspre a obţine, în mai 1359, numirea sau mai bine zis mutarea lui Iachint, din scaunul Vicinei în cel al Argeşului: „ο ευγενέστατος μέγας Βοϊβοδας και αυθέντης πάσης Ουγγροβλαχίας....εζήτησεν ου μόνον άπαξ, αλλά και πολλάκις διά γραμμάτων αυτού...” – vezi Hotărârea sinodală din mai 1359 prin care Sinodul patriarhal aprobă mutarea lui Iachint, de la Vicina în scaunul de Argeş, în FHDR, IV, p. 198, în traducerea prof. Teodor Teoteoi. Vom ataşa lucrării noastre documentele în cauză, în traducerea d-lui profesor Teoteoi, precum şi câteva facsimile.

10 “...διό και πρό τινος ήδη καιρού προσκαλέσατο πλησιάζοντα αυτώ τον ιερώτατον μητροπολίτην Βιτζίνης, υπέρτιμον, αγαπητόν κατά κύριον αδελφόν και συλλειτουργόν της ημών μετριότητος, κύρ Υάκινθον, και εδέξατο ασμενέστατα την ευλογίαν αυτού και έδειξε προς αυτόν την προσήκουσαν υποταγήν και ευλάβειαν και εζήτησε μετά πολλής παρακλήσεως, ίνα κατά μέν το παρόν μετατεθή όδε ο ιερόατατος μητροπολίτης Βιτζίνης, απόδεκτος φανείς κατά πολύ τω τοιούτω μεγάλω βοϊβόδα εις την Εκκλησίαν πάσης Ουγγροβλαχίας...” (fapt pentru care acum câtva timp ela şi chemat la sine pe cel care se afla în vecinătatea lui, pe prea sfinţitul mitropolit al Vicinei, având rang de hipertimos, frate iubit întru Domnul şi coliturghisitor al semreniei noastre, kir Iachint, şi a primit cu cea mai mare plăcere binecuvântarea sa, arătând faţă de dânsul cuvenita supunere şi evlavie şi a cerut cu multă rugăminte ca în prezent să fie strămutat acest prea sfinţit mitropolit al Vicinei, care pare a fi foarte agreat de către acest mare voievod, la Biserica a toată Ungrovlahia...) – ibidem, p. 198-199.

11 Ibidem. 12 Vezi pentru Nicodim numărul aniversar al revistei „Mitropolia Olteniei”, nr. 9-12, 2006. 13 Liturghierul (1508), Octoihul (1510), Tetraevanghelul (1512) sunt primele tipărituri la români, după ce

Nicodim ne lăsase celebrul său Tetraevanghel (1404-1405) în formă manuscriptă. 3

se fi aflat în legătură cu isihaştii din vremea sa. Înşişi patriarhii ce-i erau contemporani, Calist şi Filotei Kokinos, erau amândoi ucenici direcţi ai Sfântului Grigorie14.

De aceea, întărim aserţiunea că domnul Nicolae Alexandru nu putea chema decât un om foarte cunoscut al vremii sale. Şi prin ce se putea face un călugăr cunoscut, dacă nu prin sfinţenia vieţii sale, într-o vreme în care gândirea politică a domnilor era una eshatologică, în imediată relaţie cu Dumnezeu? Duhul acesta reiese puţin mai târziu din „Învăţăturile domnului Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”, lucrare ce l-a făcut pe academicianul Gheorghe Mihăilă să spună că sub mantia de împărat a domnului se ascundea o rasă de călugăr, asta reieşind din comparaţia pe care autorul menţionat o făcea între opera domnului român şi contemporana „Il Principe” a lui Machiaveli, operă care avea să alimenteze gândirea politică occidentală cu falsul reper: „scopul scuză mijloacele”15.

Acesta era spiritul epocii în care domnii chemau ierarhi din rândurile celor mai vrednici monahi. Iachint trebuie, cu siguranţă, să fi fost unul dintre ei.

Trebuie spus că numirea lui Iachint se producea la numai cinci ani de la numirea de către Patriarhie a unui mitropolit pentru întreaga Rusie, cu sediul la Kiev. Este vorba despre Alexie pe care Biserica Rusă l-a canonizat deja, încă din secolul XVI.

De ce s-a adresat domnul Patriarhiei constantinopolitane şi nu Bisericii sârbe sau celei bulgare? Este exclus ca domnul să se fi adresat iniţial Bisericii Romane cum încearcă să sugereze mai nou

domnul Neagu Djuvara16, reluând interpretări mai vechi făcute de profesorul Daniel Barbu17. Deşi pare că ne îndepărtăm de subiect, nu e lipsit de interes să insistăm puţin asupra aserţiunii

potrivit căreia primii noştri doi domni ar fi fost catolici, Nicolae Alexandru fiind primul care va balansa spre Ortodoxie. Pe ce considerente se bazează aceste teorii, respinse de majoritatea istoricilor, ce le consideră pure speculaţii, chiar dacă par construite într-un mod, la prima vedere, infailibil? Vom înţelege din toate acestea că domnul a fost dintru început ortodox, iar chemarea mitropolitului Iachint la Argeş şi orientarea voievodului spre Constantinopol nu sunt rezultatul unei întoarceri de ultimă oră a acestuia, ci sunt, aşa cum am mai spus, rezultatul unei acţiuni politice reieşită din nevoia legitimării noului stat apărut pe harta Europei. Şi de ce domnul s-a orientat către Constantinopol, vom vedea mai jos.

Aşadar, pentru a se argumenta presupusa catolicitate a domnului Nicolae Alexandru, s-a pornit de la aceea că familia Basarabilor ar fi de origine cumană18, fapt ce constituie ţinta întregii demonstraţii a maestrului Neagu Djuvara. Se mai ştie cum pentru cumanii stabiliţi pe teritoriul ţării noastre, regatul ungar, în alianţă cu Biserica Romei, au numit episcopi cu sediul la Milcovia, al căror rost era atragerea acestor noi veniţi la confesiunea apuseană. Pe de altă parte, cavalerii, fie teutoni, fie ioaniţi, pripăşiţi pe la noi, au fost folosiţi de către regatul ungar cu rostul pe care îl aveau altădată foederati din Imperiul Bizantin. Ca urmare, aceştia aveau să construiască cetăţi (vezi Câmpulung) pe versanţii Carpaţilor, cu rostul de a se constitui în mărci de apărare, mai ales faţă de pericolul tătar. Pentru aceşti cavaleri se emitea celebra Diplomă a regelui Bela IV (1235-1270).

14 Redactarea biografiei sfântului se datora lui Filotei Kokinos. 15 Vezi Originalul slavon al Învăţăturilor lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, în „Învăţăturile lui

Neagoe Basarab către fiul său Teodosie. Versiunea originală”, Edit. Roza Vânturilor, Bucureşti, 1996, p. LXXVI. Pentru a dovedi aplecarea eshatologică a domniei, Maria Magdalena Szekely şi profesorul Ştefan Gorovei au scris, cu privire la Ştefan cel Mare, un studiu ale cărui concluzii se pot aplica în mai toate cazurile domnilor din acele veacuri: „Semne şi minuni” pentru Ştefan Voievod. Note de mentalitate medievală, în vol. „Ştefan cel Mare şi Sfînt, 1504-2004. Portret în istorie”, Sfânta Mănăstire Putna, 2004, p. 67-85.

16 Thocomerius-Negru Vodă, p. 195-208. 17 Pictura murală; idem, Sur le double nom de prince de Valachie Nicolas Alexandre, în „RRH”, XXV,

oct.-dec., 1986 şi în „Byzance, Rome et les Roumains. Essais sur la production politique de la foi au Moyen Age”, Bucarest, 1998.

18 Îmi însuşesc părerea d-lui Dan Ioan Mureşan de la Paris, ucenic al marelui învăţat Petre Ş. Năsturel, părere potrivit căreia dl. Djuvara trece cu vederea sau ignoră cu bună ştiinţă că o trupă cumană a luptat în 1330 la Posada în ... armata ungară şi că a fost zdrobită de Basarab. Ar fi făcut aceasta dacă ar fi fost cuman ? Numele nu este poate cel mai bun argument. Recent, ungurii au insistat ca numele tatălui lui Iancu de Hunedoara, Voicu, este un vechi nume maghiar. Sf. Ştefan se chema înainte de creştinare tocmai... Vajk. În concluzie, spune dl. Mureşan, ei deduc că si Iancu de Hunedoara şi tatăl lui au fost... maghiari ! Evident că în faţa documentelor unanime asupra originii lor române,  acest argument - similar cu cel al Dlui Djuvara ! – nu are şanse să reziste. Numele sunt mode sau se dau după moda vremii. În fine, dl. Djuvara declara că ar fi primul care vorbeşte de cumani la noi, dar trebuie să amintim că ceva mai înainte, Victor Spinei atingea această problemă în cărţile sale.

Trebuie să mulţumesc pe această cale d-lui Dan Ioan Mureşan cu care am putut schimba idei pe tema aceasta, idei pe care, iată, i le citez aici şi care chiar mi-a propus ideea unui simpozion privind cei 650 de ani de la întemeierea mitropoliei, care se vor împlini în 2009.

4

Pe linie de concluzie, dacă Basarab era cuman, atunci era şi catolic. Dl. Daniel Barbu consideră că primul voievod al Ţării Româneşti a fost convertit la catolicism înainte de 1 februarie 1327, deoarece Papa Ioan XXII i se adresa ca unui „princeps devotus catholicus”. Iar într-o scrisoare din 17 octombrie 1345, papa Clement VI enumeră printre „nobiles viri” care contribuiseră la răspândirea credinţei catolice pe Alexandru Bassarati19.

Nicolae Alexandru ar fi căpătat de la tatăl său confesiunea catolică, dar pentru a-şi păstra independenţa, va trece la ortodoxie, numelui catolic Alexandru, adăugându-i-l, prin botezul ortodox, pe acela de Nicolae.

Pe de altă parte, ne spune autorul partizan al catolicismului primilor domni, privit din Bizanţ, în mai 1359, se numea doar Alexandru. După 1360, a purtat un dublu nume şi a început construcţia bisericii domneşti de la Argeş. În altă parte, se contrazice, demonstrează Pavel Chihaia, spunându-ne că a căpătat dublul nume abia în ultimul an de viaţă. La fel, dl. Daniel Barbu se mai contrazice atunci când spune că Hariton de la Cutlumuş cunoscuse, înainte de noiembrie 1362, pe voievod sub ambele sale nume20.

Un altul dintre argumentele pe care le avansează în sprijinul tezei sale, argument pe care îl preia şi dl. Neagu Djuvara în paginile lucrării sale, este acela al picturii votive - Deisisul - din tinda bisericii domneşti de la Argeş, scenă cu totul neobişnuită - în care în locul Prodromului apare Sf. Nicolae. Explicaţia ar fi tocmai trecerea domnului la ortodoxie.

Autorul ne oferă şi un motiv care l-ar fi determinat la un astfel de gest: „voievodul catolic, împiedicat de suzeranul său maghiar să stabilească relaţii directe cu Avignonul şi pus în situaţia de a asista la dubla integrare – instituţionlă şi religioasă – a ţării sale în sistemul politic angevin, îşi deschide accesul la o nouă sursă de legitimitate”21. Produsese, de bună seamă, supărare şi faptul că, scrisoarea de la 1345 a papei Clement către Nicolae Alexandru, pe atunci asociat la domnie tatălui său, fusese poprită de Ludovic de Anjou.

Acestor teze le răspunde Pavel Chihaia, cum deja am anunţat22. Dacă Basarab ar fi fost însă catolic, cum se explică faptul de a fi pus temeliile unei biserici ortodoxe,

Sf. Nicolae Domnesc din Argeş şi că a fost înmormântat într-un locaş ortodox din Câmpulung, după ce fusese şi aici ctitor? Aceeaşi situaţie o va avea şi fiul său care după moartea părintelui făcea danii la Câmpulung ca voievod ortodox.

Apoi, în două documente, din 1352, regele Carol Robert menţionează pe „Basarab schismaticul, ... fiul lui Thotomer, răzvrătit, trădător...”23. Revenind la scrisoarea patriarhului din 1359, vedem cum i se recomnadă domnului „să păstrezi nestrămutat învăţăturile mărturisite şi moştenite de la părinţi”, îndemn care ar fi fost fără sens dacă domnul ar fi fost catolic24.

Apoi, în ceea ce priveşte dublul nume al voievodului, evocarea Marelui Nicolae în scrisoarea ctitoricească a lui Vladislav către Cutlumuş, dar şi acel Deisis, toate acestea nu pot să vădească decât că Nicolae este numele său de botez, în timp ce Alexandru este numele voievodal25. Iar Iorga ne spune că numele dublu era un obicei sârbesc26.

Cu privire la motivul de natură politică care l-ar fi animat pe domn să recurgă la gestul reconvertirii sale, trebuie să recurgem din nou la documente. Aceeaşi scrisoare patriarhală din 1359 redă faptul – să nu uităm - că Nicolae Alexandru ceruse de mai multe ori numirea lui Iachint pentru scaunul de la Argeş, dar mai spune şi că îl chemase de mai multă vreme acolo, ceea ce ar putea duce la presupunerea că biserica domnească era deja sfinţită27.

Existenţa unei episcopii ortodoxe în Ţara românească înainte de întemeierea mitropoliei naruieste argumentul principal al lui Daniel Barbu: anume că presupusa convertire la ortodoxie a lui Nicolae Alexandru ar fi legată de întemeierea mitropoliei. Dimpotrivă, această informaţie concordă perfect cu acelaşi Carol Robert de Anjou, informat mai bine decât orice istoric contemporan, şi care vorbeşte clar de "schismaticul Basarab". Un domn schismatic trebuia sa aibe un episcop "schismatic" în preajma lui. În fine,

19 Pictura murală, p. 15.20 Vezi Pavel Chihaia, Despre biserica domnească de la Curtea de Argeş şi confesiunea primilor voievozi

ai Ţării Româneşti, în „Tradiţii răsăritene şi influenţe occidentale în Ţara Românească”, Bucureşti, 1993, p. 34.21 Pictura murală, p. 12.22 Despre biserica domnească. 23 Ibidem, p. 33.24 Ibidem.25 Vezi aici idem, Din cetăţile de scaun ale Ţării Româneşti, Bucureşti, 1976, p. 213-214. 26 Istoria românilor, III, p. 160. 27 Chihaia, Despre biserica domnească, p. 36.

5

este clar ca episcopia valahă este moştenitoarea directă a “pseudo-episcopiilor” de rit grecesc atestate de documentul din 1234. O alta va fi fost tocmai Vicina, înainte de a fi ridicată la rang mitropolitan28.

Iachint a asistat la năruirea deplină a centrului de la Vicina şi ar fi putut să plece pur şi simplu acasă. Însă, tocmai în acest moment de maximă slabiciune, el a ştiut să intre în graţiile lui Nicolae Alexandru şi să atragă Ţara Românească în jurisdicţia patriarhală29. Şi bineînţeles că domnul a dorit să i se înalţe chiar episcopul pe care-l avea alături, aşa cum s-a încercat şi în Moldova. Aşa, „Nicolae Alexandru s-a înscris în istoria neamului său nu prin întemeierea, ci prin canonicizarea vlădiciei argeşene – spune Iorga – care numai prin hotărârea Patriarhului şi a soborului său putea fi ridicată la rangul de mitropolie”30.

Aşadar, nu exista nici un motiv serios pentru ca domnul să se adreseze în acţiunea sa Romei. De ce, însă, nu s-a adresat Bisericii Sârbe sau celei Bulgare, am promis că vom răspunde.

În 1354 murise ţarul sârb Ştefan Duşan, „cea mai mare figură a Serbiei medievale”, după aprecierea marelui Iorga fiica lui Nicolae Alexandru avea să ajungă ţarina sârbilor prin căsătoria cu Uroş, fiul lui Duşan. Din nefericire, moştenirea acestui mare ţar avea să se împrăştie din cauza slabei autorităţi a lui Uroş. Sub Ştefan Duşan, sârbii căpătaseră şi o Patriarhie cu sediul la Ipek sau Peci, în 1347, Patriarhie a cărei creaţie o contestase Bizanţul cu vehemenţă. Era de presupus că Ţara Românească ar fi putut intra sub înrâurirea acesteia, date fiind şi legăturile existente acum între casele domnitoare. Nu a fost aşa din cauza exercitării influenţei ungare. Sârbii nu au îndrăznit să-şi extindă înrâurirea asupra noastră din simple motive politice: Duşan a avut grijă asupra relaţiei cu vecinul său de la Nord, care se visa în fruntea unei cruciade de dezrobire a Balcanilor. De altfel, ungurii aveau să biruie pe urmaşul lui Duşan, în 1356. Ca urmare, orice amestec sârbesc în treburile bisericeşti de peste Dunăre ar fi reprezentat o provocare la adresa Ungariei, ce ţinea sub suzeranitate Ţara Românească.

În ceea ce-i priveşte pe bulgari, spune tot N. Iorga, „ei nu erau în stare să încerce dincolo de Dunăre, în forme ierarhice bisericeşti, o supremaţie politică”31. Mihail Şişman al Bulgarilor, căsătorit acum cu fiica lui Andronic Paleologul, a văzut în noul stat românesc ce se constituise la nordul Dunării un potenţial aliat împotriva sârbilor a căror putere o dorea mai mică. De aceea, s-a recurs la o alianţă foarte obişnuită pentru acele timpuri, căsătorind pe nepotul său Alexandru cu fiica lui Basarab I-ul. Singurul ierarh care ar fi putut pretinde organizarea Bisericii româneşti ar fi fost Patriarhul de Târnovo, pe atunci Teodosie, pe lângă care ucenicise legendara figură a Bisericii bulgare, patriarhul Eftimie. Însă chiar şi aşa, Biserica bulgară n-avea forţa unui protectorat, mai ales după ce ţarul Alexandru a renunţat la mariajul cu fiica lui Basarab, sora deci a lui Nicolae Alexandru.

Singura în discuţie rămânea Patriarhia de Constantinopol, drept singura în măsură să poată supraveghea o atare acţiune. Care era de fapt situaţia acesteia în contextul politic general şi cum a fost posibilă numirea lui Iachint, ne explică admirabil Lydia Cotovanu de la Paris, în trei dintre studiile sale de maximă competenţă32.

În prima jumătate a sec. XIV Imperiul Bizantin se afla sfărâmat de crize interne generate de ameninţarea otomană, certurile cu ţările balcanice, dintre care Serbia se afla în în plină ascensiune, mai ales după declararea patriarhatului ei în timpul lui Ştefan Duşan (1331-1346, împărat de la 1346-1355), dar şi din cauza crizei economice, a certurilor pentru putere şi a crizei isihaste. Această din urmă criză consta din aceea că umaniştii bizantini, orientaţi către Occident şi spre unirea cu Biserica apuseană, aveau ca opoziţie partida isihastă33.

Clerul bizantin înţelesese că graniţele Imperiului nu mai coincideau cu cele ale Bisericii. Patriarhia de Constantinopol, în ciuda tuturor felurilor de crize, rămânea instituţia cu cea mai mare influenţă în Imperiu. În tot acest context, foarte vizionarii patriarhi Calist (1350-53, 1355-63) şi Filotei Kokkinos (1353-54, 1364-

28 Concluzia aparţine aceluiaşi D. I. Mureşan dar se regăseşte şi la Lydia Cotovanu, în studiile menţionate de mine la bibliografie.

29 Acelaşi autor consideră teza istoricului Neagu Djuvara drept un şir de speculaţii, făcute în pofida documentelor cum nu se poate mai clare. Aceste documente spun “expressis verbis” că Ioan Basarab a fost valah:  o spune – am văzut mai sus - chiar regele Carol Robert de Anjou !  

30 Istoria Românilor, III, p. 16131 Condiţiile de politică, p. 6. 32 «Alexis de Kiev et de toute la Russie» - «Hyacinthe de toute la Hongrovalachie»: deux cas parallèles?

Quelquès précisions autour de relations ecclésiastiques des Russes et des Roumains avec Byzance crépusculaire (XIVémé s.), în „Închinare lui Petre Ş. Năsturel, la 80 de ani”, Brăila, 2003, p. 531-554; idem, Deux cas parallèles d’Oikonomia byzantine appliquée aux metropolites Anthime Kritopoulos de Sévérin et Cyprien de Kiev, de Petit Russie et des Lituaniens (deuxième moitié du XIVémé siècle), I, în „RRH”, XLII, 1-4, Bucarest, 2003, p. 19-60; Idem, Deux cas parallèles d’Oikonomia byzantine appliquée aux metropolites Anthime Kritopoulos de Sévérin et Cyprien de Kiev, de Petit Russie et des Lituaniens (deuxième moitié du XIVémé siècle), II, în „RRH”, tome XLIII, nr. 1-4, 2004, p. 11-56.

33 Idem, Deux cas, part I, vezi nota 3, p. 20. 6

76) aveau în vedere o vastă acţiune de centralizare a lumii ortodoxe în lurul Marii Biserici şi de asemenea extensia frontierelor „Bizanţului Bisericii”. Două au fost căile prin care se urmărea realizarea acestui deziderat: instituţionalizarea prin supunere a Bisericilor naţionale direct autorităţii Patriarhului Ecumenic şi omogenizarea canonică, liturgică şi culturală corespunzătoare noii ideologii isihaste34.

Prezenţa occidentalilor în Levant, afirmată prin supremaţia comercială a veneţienilor şi a genovezilor, dar şi aceea a Otomanilor în cea mai mare parte a teritoriilor bizantine din Balcani, constituiau realităţi irevocabile pentru bizantini, faţă de care reabilitarea statului bizantin de altă dată lua pentru înaltele autorităţi politice şi ecleziastice contururi utopice. Pentru a-şi asigura supravieţuirea, Biserica avea de ales între două chestiuni: tiara sau turbanul.

Atât conservatorii, reprezentaţi de partida isihastă, cât şi aşa zisa partidă umanistă, prooccidentală, au înţeles că în lupta de combatere a otomanilor era necesar ajutorul occidentalilor. Dar implicarea acestora în lupta antiotomană impunea convertirea în masă a bizantinilor, fapt inacceptabil pentru partida conservatoare35.

Efortul de a coopta prinţii balcanici la lupta antiotomană nu va da rezultate din cauza luptelor pe care statele lor le aveau de dat sau a certurilor interne pentru putere.

În ce priveşte pe români, aceştia erau preocupaţi de a pune pe picioare tinerele lor principate, profitând de atenţia grecilor în scopul legitimării puterii lor. Mai rămânea organizarea rezistenţei ortodocşilor din interior pe bazele forţei tradiţiei ortodoxe.

La sfârşitul sec. XIV, Ortodoxia se întindea din Asia Mică până la Adriatica şi Marea Baltică, bine administrată de Patriarhie prin reprezentanţii ei sufragani.

Patriarhia ecumenică, în încercarea ei de a deveni centrul lumii ortodoxe, se va orienta spre întreţinerea unei relaţii speciale cu puterea seculară din Principate sau din Rusia, dar şi spre întărirea instituţilor sale din interior36.

Din documente se poate constata acţiunea clerului grec de peste tot – să nu uităm că la Constantinopol în frunte era partida isihastă-conservatoare – în scopul conservării integrităţii Bisericii Ortodoxe şi întăririi Patriarhiei. Este de notat că patriarhii utilizau strategii diferite pentru a pune în practică politica lor bisericească de centralizare, potrivit zonei în care trebuiau aplicate. Aşa, în sec. XIV, numărul mitropoliilor va creşte consistent în regiunile ocupate de otomani. De altfel, otomanii manifestau o toleranţă, bine cunoscută oficialităţilor bizantine. Doar pe această cale ecleziastică Bizanţul mai putea să administreze regiunile îndepărtate. Doar situaţia bisericilor sârbă şi bulgară diferea oarecum, fapt pentru care vor fi tratate într-un mod particular. Şi aici ne referim la situaţia autodeclarării celor două Biserici patriarhate, contrar voinţei Marii Biserici37.

Se ştie că Sinodul a excomunicat pe Ştefan Duşan, iar convorbirile de reconciliere au început abia după dezastrul de la Mariţa, din 1371.

Mai mult, cucerirea otomană a permis grecilor recuperarea diocezelor cucerite altădată de Duşan38.În Bulgaria, în 1375, patriarhul Filotei va reuşi să impună un apropiat al său, pe Eftimie de Târnovo.

După 1393, patriarhatul bulgar desfiinţat va rămâne la rang de mitropolie supusă patriarhiei ecumenice (nota 23, 24, 25)39.

O situaţie aparte a constituit-o relaţia cu Biserica rusă, precum şi cu Bisericile din cele două Principate.

Caracterul centralizat al puterii seculare a ţărilor ortodoxe ridica probleme clerului constantinopolitan, preocupat să asigure controlul şi adiminstrarea bisericilor pe care le dorea incluse în sistemul centralizat al Patriarhiei. Termenii primatului constantinopolitan au fost formulaţi iniţial de Fotie, pentru ca mai apoi să se instituţionalizeze prin Sintagma lui Matei Vlastares, din 1335. După Sintagma acestuia, Patriarhul era singurul în măsură să asigure actul de justiţie şi să reprezinte legea divină40.

Patriarhul se punea deasupra puterii temporale, iar împăratul primea ungerea direct de la Dumnezeu, prin mâinile patriarhului. Aceste precizări ale raporturilor cu puterea erau necesare în scopul conturării raporturilor cu celelalte noi unităţi ecleziastice. De aceea, clerul constantinopolitan va avea în vedere să traducă Sintagma în slavonă, chiar în 1342.

Conţinutul Sintagmei nu va avea trecere la români şi la ruşi decât într-o manieră condiţionată de interese reciproce, compromisuri şi lungi dispute între clerul constantinopolitan şi autorităţile politice locale.

34 Ibidem, nota 6 şi 7, p. 20-21.35 Ibidem, p. 22. 36 Ibidem, p. 23. 37 Ibidem, p. 24. 38 Ibidem, p. 25. 39 Ibidem, p. 26.40 Ibidem, p. 28.

7

Ceea ce avea să dea câştig de cauză Patriarhiei era principiul Oikonomiei (principiu politic bizantin care permite în caz de necesitate tarnsgresiunea unei legi sau canon, fără a-i anula validitatea, în scopul câştigării unei situaţii considerate pierdute)41.

Aşa a fost cazul deciziei sinodale din 1354, prin care Filotei accepta alegerea unui ierarh rus pentru Kiev, cu condiţia ca următorii ierarhi să fie trimişi de Constantinopol. Era vorba despre Alexie, canonizat de Biserica rusă în sec. XVI !

Cinci ani ani târziu, o aceeaşi decizie se lua şi în cazul mitropoliei Ungrovlahiei. Astfel, Patriarhia îşi întărea dreptul de a alege şi ordona mitropoliţi dintre oamenii săi de încredere. Cu Moldova situaţia a fost puţin diferită, dar să nu uităm că după Iosif Muşat, următorii ierarhi au fost greci42.

Aici, în Ţara Românească, trebuie să nuanţăm că nu este vorba, credem noi, despre o efectivă creere a unei noi unităţi ecleziastice. În cazul lui Iachint, nu este vorba decât despre o întărire, iar în ce priveşte mitropolia ea nu se consideră ca existând. Iorga are aici o aserţiune ce ni se pare a fi foarte viabilă. El spune că jocul politic făcut de domn, în complicitate cu Patriarhia a fost acela de a produce aparenţa doar a unei mutări de ierarh şi nu senzaţia creerii unei mitropolii, ceea ce ar fi putut supăra pe Ludovic al Ungariei, posibil şef de cruciadă şi ajutăror al Constantinopolului. Oricum, ridicarea Bisericii Valahe la rang mitropolitan şi supunerea directă Patriarhiei de Constantinopol conscrau independenţa statului faţă de Coroana ungară înainte de toate43. Aşadar, mitropolitul de Vicina, păstrându-şi rangul şi locul în ierarhia constantinopolitană (scaunul Mitilenei şi mai apoi al Amasiei, în vreme ce Antim Kritopoulos va deţine pe cel de Nicomidia)44, avea să fie doar mutat la Argeş, pentru ceea ce se numeşte „Biserica a toată Ţara Românească”45. Aceasta însemna că lui Iachint avea să i se supună tot clerul, dar şi mănăstirile ţării. Însuşi actul sinodal de la 1359 poruncea ca „toţii clericii din această ţară şi toţi ceilalţi câţi fac parte din cinul ecleziastic, fie ei monahi sau de mir, să-i dea ascultare şi să i se supună”46. Aşadar, era de datoria nu doar a clericilor de mir să fie sub ascultare, ci şi a monahilor, care, desigur, nu lipseau. Să ne amintim de un călugăr Fudulu care făcea parte din comunitatea Sf. Grigorie Sinaitul, pe la 1347, în ţinutul Paroriei, la Kalifarevo 47, ceea ce ne ajută să tragem concluzia că monahii români aveau apetenţă spre isihasm, în chiar acel secol. Nu mai vorbim despre dovezile indubitabile asupra existenţei unui monahism cu asprime în Ţara Românească. Despre toate acestea Patriarhul trebuie că a avut cunoştinţă.

Aici trebuie să facem o legătură care pune în lumină o latură despre care s-a vorbit mai puţin. Mă refer la aceea că, în timpul lui Iachint, Ţara Românească avea să găzduiască o altă mare personalitate, anume pe celbrul Nicodim de la Hilandar, înveşnicit în istoria noastră drept Nicodim de la Tismana. Om cu vocaţie ctitorială, ziditor al unor mănăstiri înspre ţara natală, Vratna şi Manastiriţa, va fi implicat la noi în zidirea a două lăcaşuri de rezonanţă, Vodiţa şi Tismana. El va da o nouă dimensiune monahismului românesc, dar, în mod sigur, nu fără sprijinul mitropolitului Iachint. Nicodim trecuse la noi puţin după 1365, aşa încât l-a putut prinde pe Iachint în ultimii săi şapte ani de viaţă. Nu este de conceput o reorganizare a monahismului, de tipul celei despre care ne place să vorbim, fără sprijinul necondiţionat al mitropolitului, care –să nu uităm – el însuşi pare a fi venit din anturajul unor isihaşti ca Patriarhul Calist, ori Filotei. Personal, cred că isihasmul era deja o o practică atât de curentă în rândurile monahilor de atunci, încât este imposibil ca Iachint, dacă însuşi n-a fost isihast, să nu fi simpatizat cu isihasmul. Nicodim, cu siguranţă era un asfel de călugăr, mai cu seamă că venise de la Athos, în vremea în care duhul izvorât din personalitate Sf. Grigorie Palama era foarte prezent. Găsesc cu dreptate ca lui Iachint să-i fie adăugată şi această calitate de corganizator al monahismului românesc sau de instituţionalizare a sa.

Cine va fi spovedit mulţimea stareţilor şi monahilor din mănăstirile care începeau să se înmulţească, dacă nu mitropolitul? Cine va fi sfinţit toate aceste mănăstiri sau noi biserici care sau construit?

Şi aici ar trebui menţionat încă un episod cpontemporan mitropolitului, chiar dacă nu are imediată legătură cu el. La 1369, domnul Vladislav emitea celebra sa scrisoare ctitoricească către mănăstirea Cultumuş de la Athos. Scrisoarea venea în urma insistenţelor lui Hariton, stareţ al mănăstirii athonite, care, personal, venise de cam şapte ori în Ţara Românească în scopul acesta, aşa cum descrie în testamentul său. Insistenţele aveau în vedere solicitarea stareţului către voievod de a reface sau de a sprijinii refacerea

41 Ibidem, p. 29. 42 Ibidem, p. 30.43 Iorga, Condiţiile de politică, p. 387-411; C. Marinescu, Înfiinţarea Mitropoliilor din Ţara Românească

şi Moldova, „AARMSI”, s. III, 2, 1974, p. 247.268; Daniel Barbu, Sur le double nom, p. 106, cf. Lydia Cotovanu, «Alexis de Kiev et de toute la Russie», p. 542.

44 Jean Darrouzes, Le Registre synodal du Patriarchat byzantin au XIVémé siècle, Paris, 1971, p. 276. 45 Iorga, Istoria Românilor, III, p. 162. 46 „ Όθεν οφείλουσιν οι τε εν αυτή κληρικοί και οι άλλοι ιερωμένοι, μοναχοί και λαϊκοί, υπείκειν και

υποτάττεσθαι τούτω, όσα και γνησίω αυτών ποιμένι και πατρί και διδασκάλω και δέχεσθαι προθύμος και αποπληρούν” - FHDR, IV, p. 201.

47 Vezi D. Stăniloae, Din istoria isihasmului în Ortodoxia română, în „Filocalia”, VIII, 1979, p. 557-562. 8

Cutlumuşului. Se ştie că domnul a pus condiţia ca pentru călugării români regimul de chinovie să fie schimbat cu unul de idioritmie. Refuzat fiind de către Hariton, domnul a refuzat să-şi îndrepte sprijinul către mănăstire, până ce Hariton nu şi-a dat acordul faţă de cererea domnului. Aşa avea să devină Cutlumuşul „Lavră a Ţării Româneşti” sau „Lavră a Domniei mele” cum imperial se exprimă Vladislav în documentele sale. Şi aici, trebuie spus că nu există o implicare directă a mitropolitului, deşi, ipotetic, nu se poate exclude o prezenţă a sa în această acţiune. Este practic imposibil de crezut ca mitropolitul să nu fi ştiut de această acţiune şi să nu se fi sfătuit cu domnul pe această temă, aşa încât parte din decizie să nu i se fi datorat48.

Hariton avea să ajungă mitropolit după moartea lui Iachint (în 1372) ceea ce dovedeşte aserţiunea noastră de mai înainte că domnii aveau grijă să cheme pe tronul duhovnicesc al ţării oameni al căror nume avea rezonanţă. Astfel, trebuie să se fi întâmplat şi cu chemarea lui Iachint.

Începuturile statalităţii româneşti nu pot pune decât într-o lumină favorabilă pe acest străin (grec), care a secondat atât de bine pe domnul care-l chemase la această mare cinste.

O ultimă chestiune pe care ar trebui s-o luăm în discuţie este aceea a partiţiei mitropoliei care are drept sursă o acţiune politică concertată a clasei politice de atunci, dar care s-a sfârşit tot în favoarea Patriarhiei. La 1370, partea occidentală a ţării avea să fie pusă sub oblăduirea unui alt mitropolit, Antim Kritopoulos.

Se pare că această nouă creaţie s-a datorat tendinţelor autonomiste ale boierimii din vestul ţării. De altfel, din chiar actul de numire a lui Antim Kritopoulos desprindem precizarea făcută de patriarh, potrivit căreia numirea se făcea la cererea boierilor din acea regiune49.

Crearea mitropoliei de Severin a fost legată, însă, şi de evenimentele care s-au derulat la sudul Dunării în 1369. E vorba despre conflictul ce opunea pe Ludovic cel Mare al Ungariei lui Vladislav I al Ungrovlahiei, pentru regiunea Vidinului. Acest conflict se înscrie într-un context mai larg al unei alianţe pe care Ungaria o făcuse cu Polonia, între 1350-1360, în scopul stăvilirii expansiunii Hoardei de Aur în spaţiul sud-est european. Retragerea tătarilor peste Nistru a oferit posibilitatea lui Ludovic cel Mare şi lui Cazimir al Poloniei (1333-1370) să-şi întindă autoritatea către est, în scopul deschiderii unui drum către Marea Neagră. Aşa, Polonia va ocupa Haliciul, Volnia şi Podolia şi-şi va manifesta suzeranitatea asupra Moldovei, din 1387. De cealaltă parte, Ungaria va ocupa Vidinul, în 136550. Prinţul român va păstra Banatul de Severin, cu confirmarea oficială a lui Ludovic, pe care deja îl avea din 1365. Vladislav i-a smuls lui Ludovic şi mai vechile posesiuni din timpul bunicului său, Amlaşul şi Făgăraşul.

Aşa înţelegem cum crearea mitropoliei Ungrovlahiei occidentale se prezenta şi ca o ripostă a Marii Biserici la expansiunea catolică.

Legat de aceasta este documentul de numire a unui mitropolit pentru jumătatea occidentală a ţării, numită a Severinului, sau dinspre Severin, document care merită citat pentru atitudinea mitropolitului Iachint, cu prilejul acesta. Iniţial, totul pornise de la o acuză – nu ştim exact ce i se reproşa – care a declanşat o anchetă condusă de dikeofiloaxul patriarhal, Daniil Kritopoulos. Întrucât acesta din urmă se pare că era suspicionat de dorinţa d a-i lua locul lui Iachint, a fost pus de Patriarh să semneze o declaraţie că nu va picinui niciun neajuns mitropolitului, după e acesta răspunsese Constantinopolului vizavi de acuzele ce i se aduceau. Nu ne spune cu exactitate ce i se reproşa, dar spune că nu poate să ascundă suferinţa ce i-a pricinuit-o bănuiala nesupunerii canonice, adăugată faptului că deja era destul de slăbit, bolnav şi bătrân51.

Dar şi mai important în actul acesta este atitudinea sa în faţa acestei situaţii: el propune patriarhului numirea lui Daniil ca mitropolit al Ungrovlahiei, arătându-şi disponibilitatea să demisioneze. Este, credem noi, o atitudine demnă de un bărbat al Bisericii, o atitudine care denotă şi bărbăţie şi smerenie, în acelaşi timp.

Patriarhul n-a dat curs anchetei, lămurindu-se probabil de netemeinicia acuzaţiilor, iar Iachint a putut rămâne în scaun până la moarte, în schimb fiind numit Antim pentru jumătatea vestică a ţării ce avea să conţină regiunile reluate de voievod regelui: Amlaşul şi Făgăraşul, lucru ce avea să atragă după sine lipirea acelei calităţi de exarh al plaiurilor, neexcluzându-se până azi faptul ca acesteia să i se circumscrie calitatea de supraveghetor al ortodocşilor din Transilvania.

Concluzii:

48 Am demonstrat în altă parte, că oferirea ajutorului către Locurile Sfinte era exclusiv privilegiul domnilor. Este adevărat că pe acte poate exista semnătura mitropolitului, dar aceasta neînsemnând cumva că decizia este a acestuia din urmă. Domnul ajuta întotdeauna Locurile Sfinte din dorinţa de a se legitima în faţa Oikoumenei – vezi lucrarea mea Contribuţii la istoria relaţiilor dintre Ţările Române şi Muntele Athos (1653-1863) , ediţia a III-a, Bucureşti, Editura IBMBOR, 2007.

49 FHDR, IV, p. 208-209. 50 Lydia Cotovanu, Deux cas, p. 33. 51 Vezi FHDR, IV, p. 207.

9

Suntem puşi în faţa posibilităţii ca primul ierarh român să fie canonizat şi, am spus, nu nemeritat. Avem în faţă un precedent: primul mitropolit al Kievului şi al întregii Rusii, Alexie, avea să fie canonizat de către Biserica Rusă din secolul XVI.

La doar cinci ani după numirea acestuia, Ţara Românească avea să primească un mitropolit, tot de la Patriarhia Constantinopolului, în condiţiile pe care le-am văzut. Acesta trebuie să fi fost unul din anturajul patriarhilor isihaşti, care aveau în vedere păstrarea influenţei ortodoxiei într-o lume în care propaganda catolică încerca să facă din Roma un centru de influenţă pentru întreaga Europă, o Europă ce încerca să se redefinească, în timp ce ameninţarea otomană se profila tot mai serios.

În aceste condiţii, domnul ortodox de atunci, Nicolae Alexandru Basarab, avea să cheme la Argeş, locul în care aşezase şi curtea domnească, pe Iachint, mitropolit al Vicinei. Considerăm că este un act politic de însemnătate majoră, la împlinirea căruia a participat personal mitropolitul. Acesta este de fapt semnarea adevăratului act de independenţă al Ţării Româneşti. Considerăm, de asemenea, că mitropolitul Iachint nu putea fi decât una din personalităţile vremii, căci este imposibil ca un domn precum Nicoale Alexandru, atât de vizionar, şi care va îndrăzni să se autointituleze „mare voievod şi domn”, αυθέντης, adică „domn de sine stătător” a toată Ungrovlahia, să nu fi adus pentru Biserica sa un om cu greutate, aşa cum vor face urmaşii săi, atunci când adus pe Nifon II sau pe un Macarie ieromonahul, sau, mai târziu, pe un Luca de Cipru. Şi exemplele pot continua. Este cunoscut că oamenii mari au rămas în istorie, ca atare, şi datorită oamenilor de valoare cu care au ştiut să se înconjoare. Cu siguranţă, Iachint va fi fost unul dintre aceştia, aceasta dacă ţinem cont şi de faptul că personal trebuie să fi sprijinit şi întărirea monahismului din Ţara Românească.

Considerăm acestea ca fiind suficiente argumente pentru ca Biserica noastră să-i acorde cinstea ce i se cuvine şi pe care şi-a câştigat-o şi să-l aşeze la loc înalt, vrednic de închinare.

ÎNCEPUTURILE MITROPOLIEI UNGROVLAHIEI

(Bibliografie: Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, 3 volume, 1992-1997 sau Ioan Vicovan, IBOR, Iași, 2005)

La 14 nov. 1234 şi mai apoi la 2 iunie 1247, două documente afirmau existenţa anumitor formaţiuni politice, cât şi a unor biserici, arhiepiscopi şi episcopi pentru actualul teritoriu al Munteniei. Primul dintre ele era o scrisoare a papei Grigorie IX către principele de coroană Bela, fiul şi coregentul lui Andrei II al Ungariei, din care reiese atitudinea Romei faţă de situaţia confesională din teritoriile extracarpatice sau chiar de la întorsura Buzăului, căci acolo se afla deja o episcopie catolică pentru cumanii mai nou veniţi. Indignarea papei venea din aceea că pseudoepiscopii ortodocşi din zona amintită atrag foarte mulţi catolici la credinţa lor (a valahilor). Următorul document ne descrie o situaţie geografico-politică a zonei de la sudul Carpaţilor. Adică ne sunt redate întocmai formaţiunile politice ale vremii, cu precizarea că acestea aveu în frunte conducători locali: Litovoi (stăpânea Valea Jiului, din Ţara Haţegului până la Dunăre), Farcaş (probabil zona Vâlcei), Ioan (teriroriul fostului jud. Roamanţi) şi Seneslau (cuprindea regiunea de munte, deal şi şes din actualele judeţe Argeş, Dâmboviţa, Olt, Teleorman şi poate parte din Prahova). Aşadar, pentru această dată avem atestată deja existenţa unor formaţiuni politice în Muntenia, ai căror conducători locali erau dublaţi de episcopi ortodocşi.

Pentru 1324, în locul acestor formaţiuni exista un singur stat, un singur conducător – BASARAB I ÎNTEMEIETORUL (1310-52), fiul lui Tihomir.

Întemeierea Ţării Româneşti s-a datorat voievozilor de la Câmpulung sau Argeş, unui Radu Negru (mit?!), probabil Tihomir sau Tocomerius, ori chiar un predecesor al acestuia, voievozi care au început acţiunea de unire a cnezatelor şi voievodatelor.

În istoriografia românească s-a vorbit ani de-a rândul de o „descălecare”. În anii din urmă, s-a punctat că nu este vorba de o descălecare, ci de o unire rezultată din lupta celui mai puternic dintre voievozi, împotriva celorlalţi voievozi atestaţi în diploma de la 1247, emisă de regele Bela IV al Ungariei către cavalerii ioaniţi, chemaţi să apere hotarele regatului. În ce priveşte sensul cuvântul „descălecat”, învăţatul român Petre Năsturel ne spune că acesta avea să capete în timp cuprinsul semantic cu referire la întemeierea unui nou teritoriu, unei ţări. Deci, a descăleca înseamnă a întemeia . Din acest punct de vedere, Basarabii sunt „descălecători”, dat fiind că tot mai mulţi istorici optează pentru ipoteza că neamul lor trebuie să fi fost unul de origine cumană, de unde poate şi numele de „Negru Vodă”, şi anume din pricina faptului că această stirpe era una asiatică, cu membri mai întunecaţi la faţă.

10

Desăvârşirea unităţii a făcut-o Basarab I, supranumit Întemeietorul, care la 1330 înlătură suzeranitatea maghiară, prin lupta cu Carol Robert de Anjou al Ungariei (dinastia Angevinilor), la Posada (după unii, între Câmpulung şi Bran, după alţii: prin Loviştea) şi câştigă independenţa pentru noua sa ţară – Ţara Românească.

În 1352 Basarab I se stingea, fiind înmormântat la biserica Negru Vodă (iată!) din Câmpulung.

ORGANIZAREA BISERICEASCĂ

În paralel are loc şi unificarea bisericească precum se întâmplase în statele slave vecine. Ştim că la 1204, Ioniţă Asan fusese recunoscut „rege al bulgarilor şi vlahilor” (rex bulgarorum et

vlachorum), iar capul Bisericii fusese ridicat la treapta de arhiepiscop. Tot aşa, pe la 1217, Ştefan Duşan, rege al Serbiei şi ţar, va ridica pe Sava, la 1219, la treapta de

arhiepiscop al Bisericii Sârbe.Acelaşi lucru poate s-a petrecut şi la noi: ierarhul de la curtea lui Basarab avea să devină mitropolit

al nou înfiinţatei formaţiuni statale. La 1359 este atestat deja ca ierarh muntean IACHINT, care în 1348 era deja mitropolit de Vicina, iar

din 1352 se mutase la Câmpulung sau Argeş. La aceeaşi dată, 1359, NICOLAE ALEXANDRU BASARAB (1352-64) obţine recunoaşterea Mitropoliei Ungrovlahiei ceea ce este de fapt recunoaşterea unei stări existente şi nu de creare a unei noi instituţii.

S-au păstrat două acte: primul este hotărârea Sinodului constantinopolitan prin care Iachint era recunoscut mitropolit al Ungrovlahiei, iar al doilea, scrisoarea patriarhului Calist I către Nicolae Alexandru Basarab.

Printre cauzele care l-au determinat pe domnitor să ceară recunoaşterea s-ar putea enumera şi aceea că un ierarh legitima mai întotdeuna existenţa unei formaţiuni statale, iar modelul nu era altul decât cel bizantin. Apoi domnul îl avea la îndemână pe ierarhul de Vicina care depindea direct de Patriarhia Ecumenică. Fireşte era ca acesteia să i se adreseze.

REŞEDINŢELE MITROPOLIEI

Cei mai mulţi istorici socotesc că, după 1330, reşedinţa a fost la Câmpulung (în 1330, Argeşul fusese pustiit de oştile lui Carol). Argeşul avea să apară ca reşedinţă abia sub Vladislav I - Vlaicu Vodă, primul act emis la Argeş fiind din 1369.

La Argeş a slujit drept catedrală domnească biserica Sf. Nicolae ce se pare a fi fost începută chiar de Basarab I, deşi alţii o consideră ctitoria lui VLADISLAV I (1364-77). Concluzia finală reieşită în urma cercetărilor este aceea că în actuala sa formă ea a fost începută de Nicolae Alexandru şi terminată de Vladislav Întâiul, deşi, într-adevăr acolo existase încă înainte de 1300, adică sub Tocomerius, o biserică, înonjurată de case domneşti, biserică înglobată ulterior noii construcţii.

La 1439 VLAD DRACUL (1436-42; 43-46), tatăl lui Vlad Ţepeş ridica o nouă biserică cu scopul de a deveni mitropolitană (hram Adormirea Maicii Domnului) la 2 km de Argeş, având de fapt o triplă semnificaţie: funerară, dinastică şi cruciată, ca centru al luptei antiotomane.

Către sfârşitul secolului XV este posibil ca ierarhii să se fi mutat la Dealu, pentru ca mai apoi, pentru foarte puţin s-o vedem la Gherghiţa (1482), la 1483 la Târgovişte, în 1494 şi 1508 la Bucureşti, iar din august 1517, biserica de la Târgovişte, începută de RADU CEL MARE (1495-1508) şi terminată de NEAGOE BASARAB (1512-21), avea să fie găzduitoarea mitropolitului până pe la 1668, când rolul de reşedinţă şi catedră a mitropolitului ţării va fi preluat de actuala biserică a Sf. Constantin şi Elena de la Bucureşti, începută de Constantin Şerban Basarab, pe la 1658, şi terminată de Radu Leon.

JURISDICŢIA NOII MITROPOLII

VLADISLAV I (1364-77) stăpânea în Transilvania cunoscutele feude Amlaşul şi Făgăraşul, iar înspre Apus, Banatul de Severin. În timpul lui Mircea cel Bătrân stăpânirea sa s-a extins până la „marea cea mare”.

În 1401, Patriarhia Ecumenică acorda mitropolitului Ungrovlahiei titulatura: „Prea sfinţit mitropolit al Ungrovlahiei, prea cinstit şi exarh a toată Ungaria şi a Plaiurilor”. „Plaiurile” desemnau fie feudele stăpânite de domnii munteni, fie întreaga Transilvanie.

MITROPOLIA DUPĂ 1359

11

Domnii: NICOLAE ALEXANDRU BASARAB (1352-64), VLADISLAV I (1364-77), RADU I (1377-83), DAN I (1383-86), MIRCEA CEL BĂTRÂN (1386-1418).

Despre mitropolitul IACHINT (1359-1372) avem ştiri abia din 1369, când era amintit într-o scrisoare ctitoricească a lui Vlaicu Vodă – Vladislav I către mănăstirea athonită de la Cutlumuş. Este vorba de o cerere a protosului Hariton către domn prin care îi solicita acestuia să se implice în reconstrucţia mănăstirii. Domnul accepta cu condiţia acceptării de către Hariton a trecerii românilor de la Athos la regimul idioritmic.

A doua oară apărea la 1370, când Iachint fusese pârât la Patriahie de unii răuvoitori drept „călcător şi dispreţuitor”. Drept urmare, Patriarhul Filotei (1364-76) a trimis imediat pe DANIIL CRITOPULOS, dicheofilaxul (avocatul) Patriarhiei, pentru a cerceta pricina pentru care fusese sesizat. Acesta a constatat însă netemeinicia acuzaţiilor. Mitropolitul Iachint se dezvinovăţeşte şi-i propune Patriarhului Ecumenic să sfinţească pe Daniil ca mitropolit.

Localizarea VicineiMitropolia Vicinei luase fiinţă între 1204-1261, iar în ce priveşte ierarhii acesteia, avem ştire de un

TEODOR, la 1285 şi 1292, de LUCA, la 1302, MACARIE, la 1337-1338, CHIRIL, la 1347 şi, în fine, IACHINT, la 1348.

Localizarea ei a ridicat probleme şi încă până azi doar bănuim unde vor fi funcţionat ierarhii de a căror existenţă documnetele fac vorbire:

1. Măcin - N. Dobrescu2. între Isaccea şi Tulcea – N. Iorga3. în satul Niculiţel – Constantin Brătescu4. în locul Mahmudiei pe braţul Sf. Gheroghe – G.I. Brătianu5. Isaccea de azi – N. Grămadă, C.C. Giurescu, Gh. Moisescu6. pe ostrovul dunărean din faţa Isaccei – P.Ş. Năsturel7. pe ostrovul dunărean de la Păcuiul lui Soare – Petre Diaconu.

MITROPOLIA SEVERINULUI

Urmarea plângerii făcute la Patriarhie împotriva lui Iachint de anumiţi răuvoitori, Patriarhul Ecumenic, Filotei Kokkinos, şi sinodul au hotărât să menţină pe Iachint în scaun, dar au înfiinţat un scaun nou pentru Daniil Critopulos, dicheofilaxul pomenit mai sus, însă la cererea mitropolitului, acesta din urmă argumentându-se prin aceea că este foarte în vârstă şi grav bolnav – acesta era de altfel şi motivul pentru care nu se putuse deplasa la Constantinopol spre a fi anchetat. În 1370, Daniil era pus să semneze că nu va aduce nici o supărare acelui mitropolit al Ungrovlahiei. Noul arhiereu va fi tuns în monahism sub numele ANTIM, iar hotărârea sinodală care precizaa că a fost numit „mitropolit al unei părţi din Ungrovlahia, adică a unei jumătăţi” data din octombrie 1370. Acest nou mitropolit avea să fie şi locţiitor al scaunului de Melitene iar ceva mai târziu, locţiitor al scaunului Amasiei.

Motivele înfiinţării acestei noi unităţi ecleziastice nu erau doar acestea. Se pare că însuşi domnul dorea o revigorare a activităţii bisericeşti, dar şi mai mult o dorea Patriarhul Filotei, el însuşi un isihast renumit, ucenic al Sf. Grigore Palama şi biograf al acestuia. Or, dorinţa Patriarhului era justificată, cu atât mai mult cu cât acţiunea prozelitistă romano-catolică, pornită de Papa Urban V în Ţările Române şi părţile Vidinului lua amploare. Modul imediat de a stopa această acţiune era tocami acela de a fonda această nouă unitate bisericească pentru întocmai „cealaltă jumătate”, adică cea vestică. Pe de altă parte, Carol Robert de Anjou se străduise pentru reînfiinţarea Episcopiei Milcoviei (1332), episcopie fondată ceva mai înainte de această dată pentru cumanii de la întorsura Carpaţilor, convertiţi la creştinismul de factură apuseană, în urma predicii diverselor ordine călugăreşti trimise de papi cu acest scop (în urma cumanilor ne-au rămas câteva nume care ne aduc aminte de trecerea lor pe aici: numele de persoană, Coman sau de localitate, Comana; există până azi o mănăstire în sudul Bucureştiului cu acest nume). Există chiar şi suspiciunea formulată de un istoric recent, Daniel Barbu, că Basarabii Întemeietori ar fi fost ei înşişi cumani catolici. Dublul nume al celui de-al doilea Basarab, Nicolae-Alexandru, ar putea proveni chiar de la trecerea acestuia la confesiunea ortodoxă, rebotezându-se ca Nicolae, de unde şi hramul bisericii domneşti de la Curtea de Argeş, la a cărei fondare spuneam că şi-a adus contribuţia domnul în cauză. Dar aceasta nu trebuie să ne sperie, ci trebuie să înţelegem că acesta este momentul în care domnii români au ales cărei sfere de influenţă să se ralieze, precum odinioară împăratul vlaho-bulgarilor sud-dunăreni, Ioniţă Caloian, la 1204, care avea să prefere tutela constantinopolitană, aceleia romane, deşi fusese curtat de papii vremii. În cazul de faţă, acela al Întemeietoului Ţării Româneşti, dar şi al succesorului său, care urmăreau ieşirea din starea de vasalitate faţă

12

de unguri, era firească o astfel de atitudine: nu puteai să ieşi de sub suzeranitatea ungară şi să rămâi sub cea romană. Ar fi fost oarecum împotriva firii. Ca să se pretejeze, au preferat ca prin cererea adresată patriarhului ecumenic să se pună, deşi indirect, sub oblăduirea Bizanţului, fie el şi în decăderea în care se afla. Dar tocmai aici considerăm că rezidă mica viclenie a domnilor români: se puneau sub oblăduirea unui Bizanţ care nu mai putea face nimic, nici măcar să se apere pe sine, deci garanţia independenţei era asigurată măcar din acesată perspectivă, pentru ca mai apoi cei care să preia destinele popoarelor căzute sub turci să fie înşişi românii. Considerăm că toate acestea s-au petrecut nu întâmplător, ci, iată, din strategie. Cu atât mai mult, Basarabii îşi merită numele de Descălecători.

Apoi, la 1347, Ludovic cel Mare relua aceste demersuri, pentru ca la 1366 să încerce să aplice măsuri extrem de represive faţă de ortodocşii din Transilvania.

La 1353, papa Inocenţiu VI numea pentru Milcovia pe dominicanul BERNARD ca episcop, iar în 1364 Urban V numea pe ALBERT. De asemenea, Papa GRIGORIE XI intenţiona înfiinţarea unei episcopii catolice la Argeş, cu sprijinul doamnei Clara, soţia voievodului şi domnul chiar a îngăduit ridicare unei bisericii catolice vizavi de curte domenască, ale cărei ruine se mai zăresc şi astăzi.

Încă unul dintre motivele înfiinţării noi jumătăţi de mitropolie era şi faptul că populaţia ţării se înmulţise, iar între hotarele ei fuseseră înglobate şi ţinuturile Amlaş, Făgăraş şi Banatul de Severin.

JURISDICŢIA ŞI REŞEDINŢA

În actul de numire, Antim era numit mitropolit al unei părţi din Ungrovlahia. Mai târziu, urmaşul lui Antim era numit în documente „mitropolit al Severinului” sau „dinspre Severin”, iar eparhia sa se numea „a Ungrovlahiei dinspre Severin”, cuprinzând teritoriile din dreapta Oltului, având reşedinţa la Severin, potrivit părerii majoritşţii istoricilor, deşi există formulate şi unele îndoieli: Severinul se afla la graniţa a patru ţări – o poziţie dezavantajoasă şi departe de reşedinţa domnească, fapt ce a avut drept urmare chiar ocuparea Severinului între 1375-76 şi 1383-84 de către unguri.

Sau poate că reşedinţa să fi fost doar la început la Severin, deşi nu pentru multă vreme. Oricum, prin numele de „Mitropolia Severinului” (apare în documente astfel de la Mircea cel Mare) se înţelege „ţara Severinului, regiunea” şi nu neapărat locaţia în care poate va fi funcţionat ea la început.

O altă ipoteză a fost aceea de a situa reşedinţa la Câmpulung, reşedinţa voievodală şi mitropolitană a începuturilor de ţară.

În ce priveşte aşezarea acesteia la Râmnic, ar putea explica de ce pomelnicul episcopal începe cu BASARAB I precum şi de ce a primit denumirea ulterior de Episcopia RÂMNICULUI ŞI A NOULUI SEVERIN, dar şi de ce s-a aflat printre cele două noi unităţi ecleziastice epicopale înfiinţate între 1503-1505 de mitropolitul muntean Nifon I, fost Patriarh al Constantinopolei.

MITROPOLITUL HARITON (1372-1380), urmaş al lui Iachint.

În august 1372 a fost emis un act sinodal prin care se numea ca mitropolit al Ungrovlahiei Hariton, fost egumen la mănăstirea Cutlumuş din Sf. Munte Athos. Să ne amintim, hariton fusese acel egumen care solicitase înainte de 1369 domnului Vladislav I (Vlaicu Vodă) ajutor pentru refacrea mănăstirii sale. După ce domnul a înzestrat-o bogat, dar refăcând-o întru totul mai întâi, şi Hariton a fost numit Protos, adică conducător al ansamblului monahal de la Muntele Athos. Se vede că n-a stat mult în această poziţie, căci curând avea să fie chemat de domnul ţări, căci numai aşa se putea ajunge mitropolit, adică doar prin voinţa domnului, tot aşa cum îl chemase pe Critopol pentru cealaltă jumătate.

Numirea lui Hariton, poate el însuşi un vlah din cei mulţi care mai trăiau şi trăiesc încă în Balcani, a fost determinată de trecerea la cele veşnice a lui Iachint, la 1372, şi îngroparea sa la Argeş.

Din actul de numire rezultă că a fost numit pentru acea jumătate pe care o deţinuse Iachint, având să-şi păstreze în continuare prerogativele pe care le avusese predecesorul său.

Hariton fusese hirotonit la Constantinopol, după care a venit la Argeş. Mai avem ştiri despre el în 1378, pe când se afla din nou la Athos pentru o cercetare. În acelaşi an îşi

făcea cel de-al III-lea testament din care reieşea că şi-a păstrat şi funcţia de „protos” al mănăstirilor de la Athos.

La 1380 îl găsim participând la şedinţele sinodului Constantinopolitan, iar, pentru că la 1381 Mitropolia Ungrovlahiei era reprezentată în sinod numai de Antim, s-ar putea concluziona că Hariton e posibil să fi murit, iar Antim să fi trecut în locul său.

Cert este că între 1381 şi 1383 semnătura lui Antim apare în actele sinodale constantinopolitane, iar la 1382 semna şi ca locţiitor al scaunului de Nicomidia.

13

Pe la 1388-89 se afla la Constantinopol şi a fost lovit de o boală grea, fapt în urma căruia avea să îmbrace marea schimă monahală sub numele de Timotei. Însănătoşindu-se însă, sinodul a hotărât să-şi reia locul.

La 1392, într-un hrisov domnesc, în fruntea divanului apărea, lângă Antim şi mitropolitul ATANASIE de Severin. Tot astfel era consemnat la aceeaşi dată într-un alt act al lui Mircea către Cozia. Este întâlnit în actele sinodale până prin 1402-3.

Şi se pare că tot el a întâmpinat moaştele muceniţei Filofteia, aşezate la Argeş. A păstorit şi-n primii ani ai secolului XV, el fiind acel „mitropolit al Ungrovlahiei şi exarh a toată

Ungaria şi a Plaiurilor” căruia îi scria patriarhul Matei (1401). Mitropolitul Atanasie de Severin (1381-1403) avea să fie urmaşul lui Antim. Prima dată este amintit în noiembrie 1387 în actele Patriarhiei, iar în iulie 1389 semna ca „celălalt al

Ungrovlahiei”. Semna fie cu „smeritul mitropolit al Ungrovlahiei”, fie cu al „Ungrovlahiei despre Severin”. După Atanasie, vreme îndelungată, nu mai întâlnim nici un mitropolit la Severin, pentru că după

1403 mitropolia Severinului avea să se desfiinţeze.

ÎNTEMEIEREA MITROPOLIEI MOLDOVEI

1352 – 1353 - DRAGOŞ din Maramureş vine în fruntea teritoriile vest carpatice. Îi urmează SAS, BALC.

1359 – BOGDAN întemeiază statul independent Moldova prin reunirea diferitelor formaţii politice.Urmează: LAŢCU (1365-75) care a înfiinţat o episcopie romano-catolică la Siret în 1370.PETRU MUŞAT (1375-91) fixează scaunul la Suceava.Viaţa bisericească:Bogdan I ridică Sf.Nicolae din Rădăuţi cu prispă arhierească în altar (lângă Baia) – exista o viaţă

bisericească, era un arhiereu.Lațcu nu putea înfiinţa o biserică catolică fără să existe mai întâi un episcop ortodox, conducător al

unei puternice acomunităţi ortodoxe (soţia sa Ana şi fiica Anastasia – bune ortodoxe).Se presupune acă prima reşedinţă, a ierarhilor ortodocşi a fost Rădăuţi (la Sf.Nicolae).Pomelnicul Mitropoliei Rădăuţilor înşiră pe toţi domnii şi ierarhii până la IOANICHIE (primul

atestata docum. – 1472), NICOLAE, ŞTEFAN, IOSIF, MELETIE, LAVRENTIE, GRIGORE SAVA şi GHELASIE.

Primele încercări pentru recunoaşterea mitropoliei Moldovei le-a făcut Petru Muşat, şcăci cele din jur obţinuseră această recunoaştere.

Petru Muşat roagă pe mitropolitul ANTONIE al Haliciului să-i hirotonească 2 episcopi, pe IOSIF şi pe MELETIE.

După aceastaa d-l moldovean s-a adresat patriarhiei ecumenice care refuză recunoaşterea hirotoniei celor 2 (IOSIF ca mitropolit şi MELETIE ca episcop la Rădăuţi sau Roman).

(Vitalien Laurent susţine întem.mitr.Mold. la 1381-86, în timpul domniei lui Petru Muşat, în scopul împiedicării prozelitismului catolic, fără avizul d-nului, dar teza este inacceptabilă pentru că d-l. Nu putea fi pasiv la o asemenea problemă. După 1988, s-a confirmat teoria potrivit căreia Mitrop. Mold. Exista deja în sept. 1386). Documentele spun clar că domnitorul a fost acela care a numit pe mitropolit.

(Se presupune că Iosif e identic cu cel de-al III-lea din pomelnicul de mai sus).Petru Muşat nu cere întemeierea unei mitropolii, acare de fapt fusese înfiinţată, ci numai

recunoaşterea aei; Patr. NIL (1380-88) a refuzat acest lucru din cauză că el credea că Biseria Moldovei urmăreşte autocefalia prin acel ierarh român.

A hirotonit un mitropolit grec (1391) – TEODOSIE care n-a fost primit de credincioşi.Al II-lea hirotonit (1392) – IEREMIA (tot grec) a fost şi el izgonit.

Patr.ecumenic ANTONIE (1389-90; 91-97) a anatematizat clerul, poporul şi pe boieri în primăvara 1395.

14

Încercări s-au făcut şi-n timpul lui Ştefan Muşat (1394-99), care trimite la Constantinopol pe protop. PETRU cu daruri şi scrisori - întâmpină refuzul.

(Avem de la patriarh 4 scrisori).Sept.1395 – O nouă încercare, dar adin partea Patriarhului. A fost trimis un nou mitropolit TEODOR

de Mitilene care a ridicat anatema aruncată asupra clerului şi poporului.Dar stingerea neînţelegerilor s-a făcut după moartea lui ANTONIE şi după urcarea lui MATEI pe

scaunul patriarh (1397-1410).Iulie 1401 – Alexandru cel Bun trimite o nouă solie la patr. Care de-acum va întâmpina înţelegere.Se cunosc „gramata patriarhală” (26 iul.1401) şi scrisoarea aadresată lui Alexandru cel Bun tot cu

această dată.Au fost trimişi aici GRIGORIE ŢAMBLAC şi diac. MANUIL ARHON pentru o cercetare despre

validitatea hirot. Acelor 2 ierarhi . S-au convins de adevăr.IOSIF este recunoscut ca mitropolit deci în 26 iulie 1401. Spre a consfiinţi şi mai mult caracterul de scaun domnesc şi mitropolitan al Sucevei, domnul va

aduce în ţară m oaştele Sf. IOAN CEL NOU (martir în Cetatea Albă) – (1415) - aşezate în biserica MIRAUŢILOR, ctitorită de Petru Muşat între 1381-86.

Un ieromonah Grigorie, altul decât Grigorie Ţamblac, a scris „Viaţa Sf.Ioan cel Nou” (slavă) – prima operă aghiografică originală din Moldova).

Mitr. – sfetnic domnesc (amintit în această calitatae la 2 iul.1398).Iosif – pomenit pentru ultima oară într-un hrisov (16 sept.1408).Iosif moare la 1415, după ce se va fi retras la biserica BOIŞTEA (v.hrisovul lui Ştefan II din 6 iun.

1446).

MITROPOLITUL VARLAAM

După ANASTASIE, a fost ales în scaun mitropolitul VARLAAM (1632-1653).Sub el s-a înfiinţat cea dintâi tipografie din Moldova, în care au apărut primele cărţi cu cuprins

teologic în româneşte.Varlaam se trăgea din şfamilia de răzăşi MOŢOC, numindu-se la botez Vasile.A învăţat carte grecească la „schitul lui Zosin”, întemeiat la 1654.Pe locul acaestui schit, NESTOR URECHE şi soţia sa MITROFANA au ridicat la 1602 mânăstirea

SECU; aici exista o şcoală sub conducerea călugărului DOSITEI.Varlaam s-a călugărit la Secu, ajungând egumen al mânăstirii Secu, dezvoltându-şi frumoase

preocupări cărturăreşti.A tradus „Scara” lui Ioan Scârarul la 1618.Dec.1628 – face parte din delegaţia condusă de Anastasie Crimca, tkrimisă de Miron Barnovschi la

Kiev şi Moscova. În drum spre Moscova s-a oprit la Kiev, unde a predat exemplarul unui „Octoih” slav lui P.Movilă

pentru a-l tipări (a apărut la Livov în 1630). A reămas mai mult la Moscova. Când s-a întors, mitropolitul Anastasie Crimca murise, iar scaunul domnesc era ocupat de ALEXANDRU COCONUL (1629 – apr.1630), înlocuit îndată cu MOISE MOVILĂ (apr.1630-1631).

s-a aretras la Secu, de undşe, în 1632, va fi ales direct mitkropolit.23 sept.1632 – hirotonit arhiereu.

ACTIVITATEA SA:La îndemnul lui VASILE LUPU (1634-1653), Varlaam s-a îngrijit de înfiinţarea unei tipografii la

Iaşi.1637 – cere ajutor ţarului Moscovei, dar nu s-arată nimic.1640 – Petru Movilă trimite la Iaşi primele matriţe şi meşteri tipotrafi de la Kiev (SOFRONIE

POCIAŢKI).Dec.,1642 – iese de sub tipar o „Scrisoare de mulţumire” a deleşgaţilor greci la Sinodul de la Iaşi

(1642) către Vasile Lupu, precum şi o hotărâre de anatematizare a „Mânăstirii” de credinţă pusă sub numele lui CHIRIL LUCARIS (decedat la 1638)

1642 – apare un „CATIHZISIS”slav.Cazania DIN 1643 – Prima carte românească tipărită în Moldova (Iaşi).

15

Se numea: „Carte de învăţătură la duminicile de peste an şi la praznice împărăteşti şi la sfinţi mari”.Are 506 fileCartea are o „Prefaţă” – Cuvânt introducjtiv al lui Vasile Lupu adraesat la toată seminţia

românească.Apoi un „Cuvânt către cetitoriu” scris de Varlaam, arătând motivele care l-au făcut s-o tipărească.„Cazania” are două părţi:I : 54 Cazanii la Duminici ( 13 Triod, 9 Penticostar, 32 Octoih)II: 21 cazanii la sărbători împărăteşti şi sfinţi.Cazania parae aa fi o traducere a uneia tipărite la Kiev sau Lvov.S-a stabilit că izvorul principal al Cazaniei este „Cartea intitulată Comoara” a lui Damaschin Sinodul

(sec.XVI).În „Cazanie” sânt traduse şi prelucrate 20 cuvântări ale lui Damaschin.„Cazania” este opera mai multor tălmăcitori.Vvarlaam a adunat numai tălmăcirile vechi făcute de unii cărturari moldoveni şi ardeleni. El are

meritul că a strâns într-o lucrare unitară vechile cazanii traduse sau prelucrate din greceşte sau slavoneaşte, le-a stilizat şi tipărit.

„Cazania” prezintă cea mai îngrijită formă de exprimare a limbii române din prima jumătate a secolului XVII.

A cunoscut o largă răspândire în 1643, chiar şi-n Transilvania. Se cunosc numeroase copii făcute în manuscris în Transilvania.

SAPTE TAINE –1644 – a doua cartea a lui Varlaam apărută la Iaşi.340 paginila tălmăcire a lucrat logofătul EUSTRATIEeste o explicarae aa Tainelor sub formă catehetică: întrebări şi răspunsuri.Cartea aeste menită să apere Ortodeoxia la atacurile protestanţilor care nu recunoşteau cele 7 Taine.S-ar fi folosit opera „Cele 7 Taine” a arhiepiscopului Gavriil Severu din Philadephia (decedat la

1616), care apăruse într-o versiune slavă la Kiev.RĂSPUNS LA CATEHISMUL CALVINESC – 1645În 1640-42 se tipărise la Alba Iulia cu aprobaraea autorităţilor un „Cataehism” calvinesc în

româneşte.Un exemplar a aajuns şi-n biblioteca învăţatului Udrişte Năsturel, frataeale d-nei. Elvira, soţia lui

Matei Basarab.Varlaam a citit exeamplarul la Târgovişte, găsindu-l „plin de otravă şi moarte sufletească”. Varlaam

a convocat un sobor al ierarhilor din Ţara Română şi Moldova pentru a lua atitudine. Soborul a avut loc poate la 1644-45, la Iaşi. S-a aprobat aici un „RĂSPUNS”al lui Varlaam, fiind astfel tipărit la 1645: „CARTEA CARE SE CHIAMĂ RĂSPUNSUL IMPOTRIVA CATIHISMUŞULUI CALVINESC”.

Textul lucrării dezvolta atât doctrina calvină, cât şi cea ortodoxă susţinută numai de citatae din Sf.S.Problemele de carea se ocupa „Răspunsul”:

1. Sf.S.2. Credinţă şi faptele bune3. Predestinaţie4. Împăcaraea cu Dumnezeu şi răscumpăraraeaa omenirii prin patimile şi moartea lui Hristos;5. Biserică şi Taine6. Închinaraea la sfinţi şi icoane

La rândul lor, calvinii au răspuns la 1656 când au tipărit „Scutul Catihismuşului”.PARACLIS AL NĂSCĂTOAREI DE DUMNEZEU – 1645CARTE ROMÂNEASCĂ DE ÎNVĂŢĂTURĂ LA PRAVILELE IMPĂRĂTEŞTI ŞI LA ALTE

JUDEŢE, IAŞI , 1646Aceasta din urmă este cunoscută sub numele „PRAVILA LUI VASILE LUPU”Era tradusă din greceşte de acelaşi logofăt Eustratie.Partea întâi este o traducere din greceşte a unei legiuni agrare, iar partea II-a este o prelucrare după o

alta a penalistului italian PROSPER FARINACIUS (1544-1618). Amândouă au laa bază codul de legi al împăratului Iustinian.

”LEASTVIŢA” sau ”SCARA”

16

Tradusă în timpul călugăriei la Secu (1618), după o versiune neogreacă a unui episcop umanist Maxim (sec.XVI).

Varlaam a păstorit în timpul luminatului domn umanist Vasile Lupu.Acest domn a ridicat biserica SF.TREI IERARHI la 1639, fiind sfinţită de Varlaam la 6 mai.1641-42 – este făcută pictura de nişte zugravi ruşi.1645 – Mănăstirea ”Trei Ierarhii” închinată la Athos. Biserica devine catedrală mitropolitană, iar patriarhul PARTENIE de Constantinopol dăruieşte

domnitorului Vasile Lupu moaştele Sf.Paraschiva, pentru că acesta plătise toate datoriile Patriarhiei Ecumenice.

1640 – domnitorul pune bazele – la îndemnul mitropolitului aşezământ şcolara la Iaşi. Este vorba de „Academia de la Trei Ierarhi”, prima instituţie cu învăţământ superior în Moldova după modelul celei înfiinţate de Petru Movilă la Kiev. Doar la început a funcţionat la Trei Ierarhi, pentru ca după un timp, domnul să cumpere o casă în apropiere pentru această Academie.

Cel care a trimis profesori pentru Academie a fost tot Petru Movilă. Aici se preadau cele „şapte arte liberale”, gramaktica, retorica, dialectica, aritmetica, geometria, astronomia, muzica şi teologia, filosofia şi dreptul.

Se învăţau limbi clasice.1646 – Grupul de profesori poloni este înlăturat, fiind înlocuit cu unul grecesc.Şcoala a dăinuit până la începutul sec.XIX.Păstoria lui Varlaam s-a remarcat prin grija faţă de preoţime . El a obţinut de la domnitori unele

scutiri şi drepturi pentru clerul său. S-au dat astfel hrisoave: 24 febr. 1649. 5 ,ao 1652.1642 – are loc Sinodul de la Iaşi care a aprobat „Mărturisirea Ortodoxă” a mitropolitului Petru

Movilă.1645 – vişne la Iaşi mitropolitul Petru Movilă, fiind primit de Varlaam.Varlaam a hirotonit şi câţiva ierarhi străini.23 martie 1645 - a hirotonit întru arhiereu pe ierom. PAISIE egumenul mânăstirii Galata , ales

patriarh al Ierusalimului. Tot Varlaam ar fi hirotonit câţiva episcopi la Muncacs şi Maramureş.1639 – Patriarhul CHIRIL CONTARIS a fost asasinat de turci. Printre candidaţi la scaunul

şPatriarhiei de Constantinopol s-a numărat atunci şi Varlaam (ceilalţi erau mitropoliţi de Adrianopol şi de Niceea).

Aprilie 1653 – Vasile Lupu pierde sckaunul domnesc, retrăgându-se la Hotin.Odată cu el a plecat şi Varlaam, el retrăgându-se la mânăstirea Secu. Aici a trăit încă 4 ani şi şi-a redactat testamentul prin care- şi lăsa toată averea mânăstirii.

1657 – moare, fiind îngropat lângă zidul bisericii Secu (dreapta).

MITROPOLITUL DOSOFTEI al Moldovei (1671-86)

Fost episcop la Huşi - 1658 – 60, apoila Roman (1660-71). Născut la 1624 la Suceava, numindu-se la botez Dimitrie Barilă.A învăţat la Iaşi, la Academia domnească, apoi la Lvov, la Şcoala Frăţiei Ortodoxe; aici a învăţat

limbile clasice, apoi slava, polona, plus disciplinele umaniste.S-a călugărit la Probota, ctitoria şi gropniţa lui Petru Rareş.1658 – ajunge episcop la Huşi, datorită calităţilor sale cărturăreşti.1660 – episcop la Roman.1671 – a fost ales mitropolit al Moldovei. A păstorit în vremuri grele pentru ţară.1674 – s-a refugiat în Polonia cu d-l ŞTEFAN PETRICEICU. Noul domn – DUMITRAŞCU

CANTACUZINO (1674-75) a pus în scaun pe TEODOSIE de la Roman (fost la Rădăuţi).1675 – DOSOFTEI – reaşezat la scaun29 martie 1677 – hrisovul lui ANTONIE RUSET (1675-78) rânduia ca mitropolia să se stabilească

definitiv la Iaşi, pe lângă Sf.Nicolae Domnesc.În cei 25 ani de păstorire a fost cel mai mult preoacupat de problemele cărturăreşti: traduceri,

prelucrări ş.a.

17

ION NECULCE scria despre el (Letopiseţ): „Acest Dosoftei nu este om prost (simplu) de felul lui. Neam de mazil, prea învăţat, multe limbi ştia..... deplin călugăr şi cucernic şi blând ca un miel. În ţara noastră pe această vreme nu este om ca acela”.

1648-49: traduce în română: „Istoriile” lui Herodot.În timp ce era episcop la Roman a revizuit traducerea „Vechiului Testament” făcută de spătarul

N.Milescu, între 1661-64, tipărită apoi în „Biblia” de la 1688.1673: tipăreşte „PSALTIREA ÎN VERSURI” la mânăstirea ucraineană Uniev, pentru că vechea

tiparniţă a lui Vasile Lupu şi Varlaam, se distrusese.Totodată tipărise şi „ACATISTUL NĂSCĂTOAREI DE DUMNEZEU”, tradus din slavonă.Acesteaa două sunt, de obicei, legate împreună. În ”Cuvântul către cetitoriu”, Dosoftei dă diverse

îndrumări de ermineutică....Despre „Psaltire” spunea că a fost lucrată în cinci ani. Este o încercare de versificare a celor 150 Psalmi, rezultând o lucrare de 8634 versuri (peste 500

pagini).Dosoftei este primul care a versificat „Psaltiri” în cadrul Bisericii Ortodoxe, într-o limbă naţională.S-au făcut tot felula de presupuneri în ce priveşte influenţarea lui Doroftei de alte opere aversificate

peste hotare (v. „Psaltirei” lui Jan Konchakovskij), dar majoritatea marilor istorici exclud orice influenţă.La sfârşitul „Psaltirii” se află încă 18 versuri ce aparţin lui MIRON COSTIN care le alcătuise în

limba polonă şi fuseseră traduse de Dosoftei în română.După alte 12 versuri ale lui Dosoftei urma, pe ultima filă a cărţii, imn ul „Pe tine te lăudăm”.Dosofdtei a dăruit culturii româneşti o loucrare de mare valoare literară artistică, cu toate că limba

literară eraa de-abia în curs de formare.1679 – iese la iveală „DUMNEZEIASCAA LITURGHIE” în vechea tiparniţă a lui Vasile Lupu, pe

care izbutise s-o refacă.Era prima traducere a Sfintei Liturghii făcută de un ierarh. A fost primul ierarh moldovean care a iniţiat acţiunea de pătrundere a limbii române în Biserică,

fiind mai apoi urmat de ucenicul său MITROFAN de la Buzău.1680: tipăreşte „PSALTIREA DE-NŢĂLĂS” în text bilingv, slavo-român. Se pare că aici,

mitropolitul Dosoftei a mai avut colaboratori: poate pe MITROFAN.1679: se adresa ţarului şi patriarhului rus pentru a-l ajuta în vederea obţinerii unei tipografii.O va instala la Iaşi, biseria Sf.Nicolae Domnesc.1681: tipărise „MOLITVELNIC DE-NTĂLĂS” în română.În acest Molitvelnic se află un „Poem cronologic despre domnii Moldovei” (136 versuri) – de la

Dragoş Vodă până la Gheroghe Duca.Meşter tipograf era Mitrofan, ajutat de Ursu şi Nicolae.1683: o nouă ediţie a „LITURGHIEI” completată cu multe rugăciuni, plus „Parimiile” de peste an.1682-86: tipăreşte „VIAŢA ŞI PETRECEREA SFINŢILOR2 (4 volume).Este alcătuită sau tradusă după mai multe izvoare greceşti şi slavone. Are două prefeţe: una către

domnitor, alta către acititori. Dosoftei a folosit pentru lucrările sale ediţia „Vieţii sfinţilor” a lui Simion Metafrastul (secolul X), precum şi alte „Vieţi...” bizantine. A mai folosit şi traduceri slave, care acirculau în manuscris.

Meşteri tipografi: Mitrofan, devenit episcop de Huşi şi ucenicii săi : Pavel, Ursu, Andrei.1683: o oaste polonă invadează Moldova şi ia ca ostatec pe d-l Gheorghe Duca, reaşezând pe Ştefan

Petriceicu.1684: noul domn trimite pe Dosoftei la ţarii Rusiei, Ioan şi Petru Alexievici (1682-1696), pentru a le

cere sprijin împotriva tătarilor.Dar ajutorul lor n-a mai sosit pentru că în martie 1684 au intrat turcii în Moldova, punând domn pe

DUŞMŞITRAŞCU CANTACUZINO (1684-85), înlocuit peste un an cu CONSTANTIN CANTEMIR (1685-93).

1686: Jan Sobieski (1674-96) intră în Moldova pentru a lupta împotriva turcilor. Dar, neobţinând ajutorul d-lui. Moldovean, a fost nevoit să se retragă.

La retragere a luat şi pe mitropolitul Dosoftei.Dosoftei a rămas în Polonia, fără a se mai putea reântoarce vreodată.În Polonia a mai raealizat o versiune a „Poemului despre domnii Moldovei”, continuând lista până la

Constantin Cantemir. A fost scrisă în ianuarie 1690.În toate lucrările sale era preocupat de originea românilor şi de problema continuităţii.Combate pe SIMION DASCĂLUL, care afirmă că românii sunt urmaşii răufăcătorilor romani.

18

Tot în Polonia, Dosoftei a făcut şi câteva traduceri din neogreacă în română. Acestei traduceri s-au păstrat într-un manuscris copiat în 1732 la Focşani de GAVRIIL DIACUL, manuscris ce cuprindea tălmăcirea „Cronografului” lui MATEI CIGALAS.

În timpul petrecerii sale în Polonia Dosoftei s-a mai angajat şi în disputele teologice ale vremii, în Biserica Ortodoxă Rusă. Această Biserică trecea atunci prin mari frământări datorate reformei lui Nicon.

Deasemenea, existau frământări între Biseria Ortodoxă Rusă a Moscovei şi Biserica Ucrainei care suferise influenţe polono-catolice. În disputele dintre aceste două Biserici a fost solicitat şi mitropolitul Dosoftei.

La cererea patriarhilora celor două Biserici, Dosoftei traducea mai multe lucrări dogmatico-polemice din diverşi Sf.Părinţi şi scriitori bisericeşti.

Traduce: 12 scrisori din Sf.Ignatie Teofanul al Antiohieiconstituţiile Apostolilor„Istoria bisericească” a lui Gherman al Constantinopolului (sec.VIII)„Dialog împotriva ereziilor şi despre credinţa noastră” a lui Simeon al Tesalonicului.1693: - Culegere ade cuvântări din mai mulţi Sf.Părinţi (după textul neogrec al colecţiei de cuvântări

patristice tipărită la Veneţia).Toate acestea sunt traduse în slavo-rusă.Dosoftei a început să traducă şi „Expunerea credinţei ortodoxe a lui Ioan Damaschin, traducând

numai patru capitole din cartea I.13 dec.1693- Dosoftei a murit.El rămâne primul poet naţional, primul traducător din literatura dramatică universală, primul

traducător al cărţilor de slujbă în româneşte în Moldova, având un preţios aport la dezvoltarea limbii literare române.

MITROPOLITUL ANTIM IVIREANUL (1708-1716)

Născut probabil pe la 1650, în Iviria (Georgia sau Gruzia).Se pare că a căzut de tânăr rob la turci şi a trăit prin preajma Patriarhiei Ecumenice.A venit în Ţara Românească prin 1689-90 adus de Constantin Brâncoveanu, care avea nevoie de un

asemenea om. Acolo învăţase foarte bine araba, turca, greaca, iar aici a învăţat temeinic româneşte. Tot aici a învăţat meşteşugul tiparului, în tipografia domnească din Bucureşti condusă de fostul episcop Mitrofan de Huşi. După ce Mitrofan a ajuns episcop la Buzău, Antim a preluat conducerea tipografiei.

1691 – Scoate „INVĂŢĂTURILE LUI VASILE MACEDONEANUL CĂTRE FIUL SĂU LEON” traduse în greaca modernă de Hrisant Notara.

1693 – „EVANGHELIAR SLAVO-ROMÂN” (gravuri, frontispicii, postfaţa mitropolitului.1694 – activitatea tipografică s-a întrerupt pentru un timp.Antim a fost trimis cu utilajele la mânăstirea Snagov unde a scos câteva cărţi (în număr de 15): şapte

greceşti, cinci româneşti, una slavonă, una slavo-română , una greco-arabă. Cea mai masivă este „ANTOLOGHIONUL” (1697) cu peste 2000 pagini, apoi MĂRTURISIREA

ORTODOXĂ (1698) şi LITURGHIERUL GRECO-ARAB (1701), tipărită la rugămintea patriarhului de Antiohia către Constantin Brâncoveanu .

Cărţi româneşti la Snagov: EVANGHELIA (1697), ACATISTUL NĂSCĂTOAREI DE DUMNEZEU (1698), ÎNVĂŢĂTURI CREŞTINEŞTI (1700), FLOAREA DARURILOR (1701).

1701 – încetează pentru totdeauna aactivitatea tipografică la Snagov, fiind reluată la Bucureşti.1701-1705 – a imprimat 15 cărţi, din care 2 româneşti, 11 greceşti ş.a. Cele româneşti: NOUL

TESTAMENT şi ACATISTUL MAICII DOMNULUI la care s-a adăugat un CEASLOV SLAVO-ROMÂN (1703).

Dintre cele greceşti: ÎNVĂŢĂTURA DOGMATICĂ A PREA SFINTEI BISERICII RĂSĂRITENE ŞI UNIVERSALE (1703), PARALELE GRECEŞTI şi ROMÂNE (1704).

1705 – a fost ales episcop al Râmnicului, unde prima grijă a fost să înfiinţeze o tipografie.A tipărit aici 9 cărţi: trei româneşti, 3 greceşti, 3 slavo-româneşti. Dintre cele greceşti cea mai

importantă este „TOMUL DRAGOSTEI” (Τόμος αγάπης) (1705), o lucrare polemică împotriva catolicilor.

19

În momentul când se afla la Râmnic Antim realizează că exista pericolul pătrunderii limbii greceşti în cultură (!?), în locul celei slave a cărei eliminare a durat un veac şi jumătate.

De aceea Antim va tipări la Râmnic un şir de cărţi de slujbă în româneşte care au constituit începutul triumfului limbii româneşti.

Pentru început a continuat vechea tradiţie din timpul mitropolitului Ştefan, adică imprimarea de cărţi bilingve cu tipicul, lecturile biblice şi sinaxa în româneşte, iar cântările în slavonă: ANTOLOGHION (1705), OCTOIH MIC (1705), SLUJBA ADORMIRII NĂSCĂTOAREI DE DUMNEZEU (1706). Paralel au apărut şi cărţi integral româneşti: un „MOLITVELNIC” în două volume, conţinând un LITURGHIER (prima ediţie a Liturghierului în Ţara Românească) şi un MOLITVELNIC propriu-zis.

1705 – tipăreşte ÎNVĂŢĂTURI PE SCURT PENTRU TAINA POCĂINŢEI1708 – ajunge mitropolit în locul lui Teodosie.Ca mitropolit, Antim şi-a continuat activitatea de tipograf, dar s-a preocupat şi de altele.El a mutat îndată tipografia de la Râmnic la Târgovişte tipărindu-se aici 18 cărţi, din care 11

româneşti: ÎNVĂŢĂTURĂ BISERICEASCĂ LA CELE MAI TREBUINCIOASE ŞI MAI DE FOLOS PENTRU ÎNVĂŢĂTURA PREOŢILOR (1710), PSALTIRE (1710), OCTIOH (1712), DUMNEZEIEŞTILE ŞI SFINTELE LITURGHII (1713), CATAVASIER (1714 şi 15), CEASLOV (1715).

Dintre cele greceşti: CARTE DE PESTE TOT ANUL CUPRINZÂND FĂRĂ LIPSĂ TOT SERVICIUL BISERICESC (1709) – o carte masivă (peste 1600 pagini), PANOPLIA DOGMATICĂ (1710).

1715 – a mutat tipografia de la Târgovişte la Bucureşti tipărind o lucrare în limba greacă: SFĂTUIRI CREŞTINE POLITICE CĂTRE DOMNITORUL ŞTEFAN CANTACUZINO.

1716 – tipăreşte la mănăstirea Antim „ISTORIA SFÂNTĂ, ADICĂ IUDAICĂ” scrisă de Alexandru Mavrocordat.

Este ultima tipăritură a lui Antim.Astfel în timpul său s-au tipărit 63 cărţi (21 la Bucureşti, 15 la Snagov, 9 la Râmnic, 18 la

Târgovişte. Dintre ele, 22 erau în româneşte.Alături de Coresi, Antim este cel mai mare tipograf din cultura românească. De activitatea sa

tipografică se leagă şi strădaniile depuse de el pentru introducerea completă a limbii române în slujbele bisericeşti.

Opera personală a lui Antim Ivireanul: ÎNVĂŢĂTURA PE SCURT DESPRE TAINA POCĂINŢEI (Râmnic, 1705) (25 foi în care explica taina mărturisirii şi dădea duhovnicului îndrumările necesare pentru scaunul mărturisire), ÎNVĂŢĂTURĂ BISERICEASCĂ LA ACELE MAI TREBUINCIOASE ŞI MAI DE FOLOS PENTRU INVĂŢĂTURILE PREOŢILOR (Târgovişte, 1710), MIC CATEHISM în trei părţi, 14 capitole necesare preoţilor pentru catihizarea credincioşilor, CAPETE DE PORUNCĂ LA TOATĂ CEATA BISERICEASCĂ PENTRU CA SĂ PĂZEASCĂ FIŞTECARE......(Târgovişte, 1714) în care fixa 12 îndatoriri de căpetenie pentru preoţi.

1715 – Antim a strâns într-un volum câteva din sentinţele vechilor dascăli înţelepţi şi unele maxime pe care le-a oferit domnitorului ŞTEFAN CANTACUZINO (1714-1715) – SFĂTUIRI CREŞTINE POLITICE (Bucureşti).

Aceste lucrări sunt toate tipărite, dar au rămas de la el şi unele în manuscris.Cel mai însemnat manuscris este CHIPURILE VECHIULUI ŞI NOULUI TESTAMENT (1709,

Târgovişte). Manuscrisul original se păstrează în Biblioteca Naţională din Kiev, iar la noi se află două copii: una făcută de popa Flor dascăl de slavonie la Sf.Gheorghe Vechi (prima jumătate a secolului XVIII). Cele 22 foi nenumerotate cuprind „versuri la Stema ţării”, o dedicaţie către Constantin Brâncoveanu.

Lucrarea mai are 503 portrete în medalion, 3 schiţe, 8 desene din V.T. şi N.T. Portretele sunt ale unor personaje din V.T. şi N.T. , filosofi din antichitate.

Potrivit părerii specialiştilor, ideea iconografiei, indicaţiile asupra locului pe care trebuiau să-l ocupe medalioanele aparţin lui Antim, dar realizarea aefectivă aparţine unui preot Nicola. Dar alte păreri sunt că Antim ar fi realizatorul acestora mai cu seamă că Anton Maria del Chiaro spunea despre el că era înzestrat cu daruri foarte rare.

Dar cea mai valoroasă operă rămasă în manuscris este „DIDAHIILE”. Se cunosc 28 predici rostite de Antim, plus 7 cuvântări ocazionale. În predicile sale se remarcă cultura sa deosebită însuşită din Sf.cel mai de seamă cuvântător bisericesc român din toate timpurile.

Trebuie menţionată şi ctitoria sa din Bucureşti, mânăstirea cu hramul Tuturor Sfinţilor, ridicată între 1713-1715 după înseşi planurile marelui mitropolit

Totodată a lăsat şi un interesant testament prin care rânduia cum să fie administrate bunurile mânăstirii. Astfel, mânăstirea trebuia să fie nesupusă cuiva, se acorda un loc deosebit săracilor, preoţii de aici fiind datori să-i hrănească. Apoi se rânduia un preot pentru a învăţa carte pe copii. Nu era uitată nici tipografia.

20

Purtarea de grijă a lui Antim s-a întins şi asupra credincioşilor de neam arab din Patriarhia Antiohiei dându-le acestora prima tipografie cu caractere arabe făcute de el. A mai ajutat şi alte Biserici surori în acest fel.

Un sprijin deosebit l-a acordat credincioşilor din Transilvania şi Banat, trimiţându-le sute de cărţi. Pe de altă parte el a hirotonit pentru aceste părţi câţiva preoţi, căci credincioşii fuseseră lipsiţi, după 1701 de un conducător spiritual.

După ce a ajuns la cârma ţării Nicolae Mavrocordat au început zile grele pentru mitropolit. Mitropolitul se opusese dintru început acestui domn adus de turci. Pentru aceasta, cât şi pentru faptul

de a fi „colaborat” cu ruşii, aceştia în permanent conflict cu turcii, Antim a fost arestat, iar domnul a cerut patriarhului ecumenic să-l caterisească ceea ce s-a şi întâmplat.

În cele din urmă a trebuit să fie dus în exil, însă soldaţii care îl escortau primiseră în secret ordinul executării sale, aşa încât, pe drum, a fost omorât, iar trupul aruncat în râul Mariţa din Bulgaria. Acest fapt trebuie să se fi întâmplat după 22 sept.1716.

În 1992, el a fost canonizat şi cinstit ca sfânt mărturisitor al credinţei.

MITROPOLITUL GRIGORIE DASCĂLUL (1823-34)

1821 – MITROPOLITUL Dionisie Lupu cu episcopii Gherasim Rătescu şi Ilarion Gheorghiadis al Argeşului s-au refugiat la Braşov.

1822 – Înalta Poartă a numit ca prim domn pământean pe GRIGORIE GHICA, care a rechemat pe ierarhi. Dan Dionisie nu s-a mai întors.

Domnitorul a convocat Divanul pentru alegerea unui nou titular.1823 – a fost propus arhimandritul Grigorie de la episcopia Argeş , ieromonahul Teocht. Şi ierod.

Grigorie, amândoi din mânăstirea Căldăruşani. Domnul s-a oprit asupra ieradiac. Grigorie, recomandat de Ioan Cxâmpineanu.

Cel nou ales a fost imediat hirotonit preot şi apoi hirotonit arhimandrit şi în ziua următoare arhiereu.Născut la 1765 la Bucureşti. Se numea Gheorghe – a urmat Sf.Sava (12 ani).1790 – a părăsit şcoala cu Gheromtie şi Dorotei , trimişi aici de Paisie şi s-au îndreptat spre

mânăstirea Neamţ. Aici Gheorghe a fost tuns în monahism de Paisie, numindu-se Grigorie.Tânărul Grigorie, împreuşnă cu Gherastie au început tălmăcireaa de acărţi.1799 – au scos la tiparniţa Mitropolitiei Bucureşti „Carte folositoarae de suflet”.1801 – au tipărit a II-a tălmăcire: „Chiriacodromion la Evangheli” – tradusă şi tipărită cu cheltuiqala

lui Dositei Filitti.1802 – Gherantie şi Grigorie erau din nou la Neamţ unde au continuat tălmăcireaa la îndemnul lui

Veniamin Costachi.„Octoihul” de la Buda (1811) tipărit cu cheltuiala lui Iosif al Argeşului era tot traducerea celor doi.1808-12 – Şi-au întrerupt activitaatea datorită războiului ruso-turc.1812 – Gherontie şi Gjrigorie, împreuşnă cu Calinic de la Secu au plecat la Athos. La întoarcere au

fost atacaţi de tâlhari , Gherontie pierzându-şi viaţa. Grigorie şi-a continuat activitatea, tipărind la Neamţ în tipografia înfiinţată de Veniamin: „Checragarion” al Feric Augustin (1814), „Apologia Sf.Dimitrie al Rostovului” (1816; 1819). Toate aveau prefeţe semnate de Grigorie.

Tot la Neamţ el a mai tipărit o traducere proprie a teologului grec Atanasie din Paros, „Arătare aa adumnezeieştilor dogme” (1816), traducere făcută la îndemnul lui Iosif al Argeşului care semna prefaţa. Grigorie a alcătuit şi „Viaţa cuviosului părintelui nostru stareţului Paisie” (1817).

După acestea, Grigorie a părăsit pentru totdeauna Neamţul aşezându-se la mânăstirea Antim din Bucureşti. De aici s-a raetras la Căldăruşani, trăind în rugăciune şi tălmăcind în continuare.

Ca mitropolit şi-a continuat activitatea ade traducător, tipărind o serie de căărţi din operele Sf.Părinţi: „Cuvinte ale Sf.Vasile cel Mare şi Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu” (1826) ş.a.

1828 – Petru Sapunov cu ajutorul mitropolitului a tipărit la Bucureşti prima traducere „Tetraevanghelia” în Bulgaria.

Când Grigorie ajunsese mitropolit ţara cât şi biserica ei erau într-o situaţie foarte grea. În 1828-29 izbucneşte iar un război ruso-turc cu urmări nefaste pentru Ţara Românească. Una din primele sale griji, în

21

acele condiţii, a fost aceea ade a ocupa scaunele vacante: GRIGORIE RÎMNICEANU la Argeş, NEOFIT la Râmnic şi GHESARIE la Buzău.

1824 – Pentru că mulţi preoţi erau hirotoniţi peste Dunăre a adraesat o scrisoare patriarhului ecumanic, cerându-i să oprească hirotoniile necanonice.

Patriarhul Antim i-a pus imekdiat în vedere mitropolitului de Vidin să înceteze hirotoniile de preoţi pentru Ţara Românească.

Mitropolitul Grigorie a purtat o grijă deosebită preoţilor. Mitropolitul a desfiinţat anumite dări pe care trebuiau preoţii să le dea.

Grigorie a acordat şi şcolilor o atenţie deosebită. Printr-o scrisoare cerea episcopului Chesarie de la Buzău să înfiinţeze 2 şcoli româneşti, una la buzău, una la Focşani. S-a interesat îndeaproape de Şcoala de la Sf.Sava.

1824 – A trimis la studii în Apus pe Petrache Poenaru. Mitropolitul a stăruit la fiecare eparhie să-şi deschidă câte un seminar, dar acest lucru s-a întâmplat

numai în 1836, după moartea sa.Mitropolitul a reuşit să sporească veniturile Mitropoliei după ce achitase datoriile imense. El a

încercat să pună ordine şi în viaţa mânăstirilor închinate la locurile sfinte. Astfel, în 1823, Mitropolitul şi boierii au cerut domnului printr-o anafora ca aegumenii numiţi, de aici înainte să fie români şi să se întocmească inventare cu averile mânăstirilor, ceea ce s-a şi întâmplat. În anii următori s-a oprit în parte trimiterea de bani laa Locurile Sfinte până ce se vor plăti toate datoriile. Dar îndată după ce s-au luat aceste măsuri, călugării greci au început o luptă aprigă pentru redobândirea privilegiilor pierdute. Convenţia ruso-turcă de la Akerman (1826) şi războiul ruso-turc (1828-29) i-a repus pe greci în „drepturile” de dinainte,a căci Poarta dăduse un firman în acest sens. La îndemnul mitropolitului s-a întocmit o „anafora” către domn prin care se arătau toate drepturile ţării asupra mânăstirilor închinate. Protestele însă, n-au avut nici un rezultat.

1829 – Se încheiase pacea de la Adrianopol, iar până în 1834 Principatele au stat sub ocupaţie rusă. Prin acest tratat se înapoiaseră Ţării Româneşti raialele Brăila, Turnu şi Gjiurgiu, desfiinţându-se

acum mitropolia Proilaviei.În curând Grigorie a ajuns în conflict cu noua stăpânire din pricina hotărârilor louate în problema

mânăstirilor închinate, dar mai ales pentru faptul că nu a acceptat instituirea de noi dări. 24 ianuarie 1829 – Mjitropolitul era anunţat că este desfiinţat de către ţarul Rusiei şi trimis în

surghiun la Chişinău, urmând ca treburile mitropoliei să fie conduse de Neofit. A rămas în exil 2 ani şi 10 luni, timp în care a purtat o bogatăcoraespondenţă cu Neofit. A continuat traducerea de cărţi.

1831 – pleacă de la Chişinău. 1832 – ajunge la Buzău unde este nevoit să rămână mai bine de un an. I s-a cerut acum şi demisia,

dar a refuzat. La Buzău n-a pierdut timpul, ci a înfiinţat o tipografie, unde s-au imprimat câteva din traducerile din exil.

În aprilie 1833 părăseşte Buzăul, îndreptându-se spre Căldăruşani, lăsând la tipar 2 lucrări. Aici i s-a trimis un exemplar adin „Regulamentul organic” pe care mitropolitul l-a ajutat. August 1833 – este rechemat în scaun. Revenit, a întocmit oa comisie cu care au întocmit 2 proiecte: unul pentru organizaarea mânăstirilor

neânchinate şi al doilea pentru seminarii, prevăzând înfiinţareaa a 4 seminarii. 1834 – încep lucrările de refacere a catedralei terminate în 1839. Cu puţin înainte de moarte a pus la tipar, la Căldăruşani, „Vieţile sfinţilor” în 12 volume, după prima

ediţie de la Neamţ (1807-1815).Moare la 22 iunie 1834.

22