CURS COMBATEREA DISCRIMINĂRII

1. Complexitatea noţiunii

Definiţii

Termenul „discriminare” este curent utilizat dincolo de domeniul dreptului, al

ştiinţelor umane şi politice. El a intrat în limbajul comun. Acest fapt demonstrează gradul

de conştientizare, astăzi, a existenţei unei problematici a discriminării şi mobilizarea pe

care obiectivul combaterii discriminării este capabil să o asigure.

Utilizarea sa extensivă produce deseori confuzii cu noţiuni înrudite. Or, pentru

analiza problemelor concrete, ambiguităţile şi neclarităţile reprezintă un obstacol serios.

În procesul educativ, clarificarea distincţiilor între termeni reprezintă o componentă a

înţelegerii şi a stabilizării acestora.

Avem astăzi avantajul ca sensul noţiunii de discriminare să fi fost ferm

circumscris de instrumente de drept, rezultatul unei îndelungate elaborări a juriştilor, şi în

mod necesar de utilizat – şi deci de învăţat - în contexte normative.

Noţiunii fundamentale a discriminării directe i s-au adăugat şi alte câteva

derivate.1

- Discriminarea directă se produce atunci când o persoană este tratată într-o manieră

mai puţin favorabilă decât este, a fost sau va fi tratată într-o situaţie asemănătoare o

altă persoană (în special pe criterii de sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii

politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţa la o

minoritate naţională, avere, naştere, dar şi oricare altă situaţie2). Exemplu: unui

copil bolnav HIV i se refuză înscrierea la şcoala unde, altfel, ar fi fost repartizat

avându-se în vedere domiciliul său.

1 Primele trei noţiuni sunt calchiate după două instrumente ale Uniunii Europene: Directiva Consiliului 2000 / 43 / CE, 29 iunie 2000, cu privire la implementarea principiului tratamentului egal între persoane indiferent de originea rasială sau etnică (OJ L 180 - 19/7/2000); Directiva Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forţei de muncă şi condiţiile de muncă (2000/78/CE).2 Seria de criterii este cea din art. 1 alin. 1 al Protocolului nr. 12 la Convenţia europeană a drepturilor omului.

1

1

- Discriminarea indirectă se produce atunci când o dispoziţie, un criteriu sau o

practică aparent neutră poate avea drept consecinţă un dezavantaj special pentru

anumite persoane în raport cu ceilalţi membri ai societăţii (pe criteriile enumerate).

Exemplu: Ministerul Educaţiei, Învăţământului, Cercetării şi Sportului hotărăşte

ca la orele de educaţie fizică, elevii să poarte un costum special de sport; deşi

măsura „este generală”, ea dezavantajează pe elevii săraci care nu-şi pot

permite o astfel de îmbrăcăminte, deloc necesară pentru participarea la activităţi

sportive.

- Hărţuirea este considerată o formă de discriminare şi defineşte un comportament

indezirabil care are ca obiectiv sau ca efect lezarea demnităţii unei persoane şi

crearea unui mediu de intimidare, ostil, degradant, umilitor sau ofensiv. Exemplu:

un elev este admonestat sistematic de un profesor întrucât, având o proteză la

picior, se deplasează „prea încet” până la tablă, fapt ce irită cadrul didactic.

- Instigarea la discriminare a persoanelor este o formă de discriminare. Exemplu:

directorul unui liceu insistă pe lângă unii părinţi să ameninţe cu retragerea

copiilor lor dacă Inspectoratul şcolar hotărăşte înscrierea unor elevi romi la

liceul respectiv, pe liste speciale.3

- Victimizarea constă în orice tratament advers venit ca reacţie la o plângere sau

acţiune în justiţie cu privire la încălcarea principiului tratamentului egal şi al

nediscriminării. Exemplu: orele unui cadru didactic sunt repartizate, sistematic,

în modul cel neconvenabil, din momentul când s-a plâns Inspectoratului şcolar de

nereguli la unitatea de învăţământ unde lucrează.

Nu vorbim despre discriminare atunci când diferenţa de tratament e motivată de

natura activităţilor sau situaţiilor particulare ori a contextului în care se manifestă,

constituind o cerinţă cu obiectiv legitim, iar cerinţa este proporţională.4 Astfel, rezultatele

concursului desfăşurat la ocuparea unui post pot răspunde unei cerinţe legitime şi

proporţionale care face diferenţa dintre candidatul sau candidata angajat(ă) şi cei

declaraţi nereuşiţi.

3 Aceasta este o formă de “măsură afirmativă”.4 Vezi formularea din Directiva Consiliului 2000 / 43 / CE, 29 iunie 2000, cu privire la implementarea principiului tratamentului egal între persoane indiferent de originea rasială sau etnică.

2

2

Principiul egalităţii şi discriminarea: nuanţarea definiţiilor

Combaterea discriminării este expresia idealului egalităţii între oameni. În

majoritatea contextelor „principiul egalităţii” este definit ca absenţă a oricărei

discriminări directe sau indirecte. Să însemne aceasta oare obligaţia unui tratament

uniform în toate condiţiile, în raport cu orice aspect identitar? Răspunsul este negativ,

întrucât anumite persoane sau grupuri au nevoie să fie ajutate printr-un tratament care le

dă posibilitatea să depăşească barierele personale ori sociale. Acest mod de a privi

lucrurile legitimează măsurile speciale (sau pozitive)5:

Măsurile luate de autorităţile publice sau de persoanele juridice de drept privat în

favoarea unei persoane, unui grup de persoane sau a unei comunităţi, vizând

asigurarea dezvoltării lor fireşti şi realizarea efectivă a egalităţii de şanse a

acestora în raport cu celelalte persoane, grupuri de persoane sau comunităţi,

precum şi măsurile pozitive ce vizează protecţia grupurilor defavorizate nu

constituie discriminare.

Într-o formă şi mai simplă, şi mai generală ideile anterioare se sintetizează în felul

următor6:

Egalitatea în drepturi exclude discriminarea în orice sens; în acelaşi timp, egalitatea

în fapt ar putea implica necesitatea unor tratamente diferite în scopul atingerii unui

rezultat care stabileşte un echilibru între diferitele situaţii. Exemplu: dacă un elev

are dificultăţi în scriere, datorită unei dizabilităţii a mâinii, este necesar să i se

ofere condiţii speciale atunci când este supus examinării.

Lumea în care trăim este diversă, ea impune persoanelor cu identităţi variabile să

interacţioneze generând comportamente de cooperare şi caritate, alteori competiţia şi

atitudinea exclusivistă. Motivaţiile discriminărilor pe criterii identitare sau de opţiune

5 Vezi Ordonanţa nr. 137/2000.6 Advisory Opinion No. 64, Minority Schools in Albania, 1935, P.C.I.J. (ser. A/B), 17, p. 19.

3

3

sunt cel mai des sexul7, rasa, naţionalitatea, etnia, limba, religia, categoria socială,

convingerile, orientarea sexuală, vârsta, handicapul, boala cronică necontagioasa,

infectarea HIV, apartenenţa la o categorie defavorizată. Combaterea discriminării are însă

în vedere orice alt criteriu ce a determinat tratamentul inechitabil al unei persoane.

Definiţiile anterioare au denumit diferite forme de discriminare (directă, indirectă,

hărţuirea şi victimizarea) care sunt de evaluat în raport cu cerinţele variabile ale unui

tratament „când egal”, „când diferit”. Din acest motiv a fost nevoie să se elaboreze o

definiţie „aprofundată” a discriminării care pune în relief şi tipurile de acţiuni prin care se

discriminează, şi scopul discriminării8:

Discriminarea constă în orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă (pe

baza unuia dintre criteriile de discriminare – vezi mai sus) care are ca scop sau

efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în

condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a

drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural,

sau în orice alte domenii ale vieţii publice.

Exemplu: deosebirea la angajare între două persoane care au avut acelaşi

rezultat la teste, dar despre unul se cunoaşte că este homosexual; restrângerea

accesului unei persoane într-un restaurant întrucât este rom; preferinţa arătată

persoanelor fără dizabilităţi în ocuparea unor locuri de muncă unde pot lucra la

fel de bine şi persoanele care suferă de un handicap.

Noţiuni înrudite

Noţiunile anterioare sunt legate de alte câteva, înrudite, cu care formează o reţea

de concepte ce se sprijină unul pe celălalt.

S-a făcut mai sus referirea la grupuri vulnerabile. Acestea sunt grupuri de

persoane care, datorită identităţii lor, sunt supuse insultelor, atacurilor fizice, erodării

identităţii (asimilării forţate), trăind sub presiunea marginalizării ori excluderii lor din

viaţa socială. Exemple de grupuri ale căror membri suportă consecinţele vulnerabilităţii 7 Discriminarea de sex (care vizează circa 51% din populaţia globului), ca şi rasa, dizabilitatea etc. pune în evidenţă rolul factorilor biologici, fără legătură cu alegerile persoanei.8 Definiţie calchiată după Ordonanţă nr. 137/2000 (art. 2, (1)), la rândul ei urmând litera Convenţiei internaţionale pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială (art. 1 (1).

4

4

sunt romii, homosexualii, persoanele cu dizabilităţi. Cel mai des, grupurile vulnerabile

sunt comunităţile aflate în minoritate. Atunci când se stabileşte o politică de combatere a

discriminării, primii de avut în vedere sunt membrii minorităţilor.

Dar nu întotdeauna numărul mai mic duce la vulnerabilitate. Exemplul clasic este

cel al albilor din Africa de Sud în perioada apartheidului, care au avut o poziţie

dominantă. Nici apartenenţa la majoritate nu exclude automat vulnerabilitatea. Este cazul

femeilor care, în majoritatea comunităţilor umane, depăşesc procentul de 50%.

S-a invocat anterior, alături de principiul egalităţii, şi principiul egalităţii de

şanse - sau, cum mai este denumit, al oportunităţilor egale – vizând accesul la bunurile

sociale care nu sunt disponibile tuturor. Prima regulă a asigurării egalităţii de şanse

constă în introducerea unor proceduri echitabile, deci a unor reguli nediscriminatorii.

Procedurile echitabile nu sunt totuşi suficiente, căci probabilitatea ca membrii

diferitelor grupări identitare sau sociale să beneficieze de bunurile sociale luate în

considerare poate diferi mult datorită condiţiilor de la care pleacă fiecare. Probabilitatea

ca un copil de la sat sau unul rom să ajungă la doctorat este incomparabil mai mică decât

probabilitatea ca acest succes profesional să fie atins de un copil ce provine dintr-o

familie de intelectuali bogată, chiar dacă primilor nu li se va pune nici un obstacol la

înmatriculare şi la examene. Într-o societate diversă, membrii diferitelor grupuri

identitare au şanse (oportunităţi) egale dacă probabilităţile de acces la bunurile sociale

converg.

Realizarea egalităţii de şanse presupune introducerea unor politici de reparaţie a

inegalităţilor existente. Unele poartă numele de măsuri (sau acţiuni) speciale şi se referă

la acele tipuri de asistenţă care protejează şi ajută persoanele aflate într-o poziţie

vulnerabilă. În această categorie intră asigurarea condiţiilor pentru educaţia în limba

maternă a grupurilor minoritare, finanţarea de agenţii guvernamentale menite să

răspândească informaţia cu privire la drepturi egale şi nediscriminatorii, acordarea de

asistenţă tehnică şi financiară persoanelor aparţinând grupurilor vulnerabile care doresc să

fondeze asociaţii de protejare a lor ş.a.

În cadrul politicilor de reparare a inegalităţilor existente, un loc aparte îl ocupă

măsurile (acţiunile) afirmative. Acestea sunt des confundate cu măsurile speciale

standard. Deosebirea de esenţă dintre măsurile speciale „obişnuite” şi acţiunile (măsurile)

5

5

afirmative ţine de beneficiarul lor. De măsuri speciale se bucură persoanele ca atare: ele

beneficiază de oportunităţile de studiu al limbii materne, de finanţarea iniţiativelor de

asociere etc. În schimb, masurile afirmative vizează scăderea vulnerabilităţii grupului ca

şi grup, „în ansamblul lui”.

Un exemplu de acţiune afirmativă constă în introducerea unei liste de locuri

separate pe care o facultate o pune la dispoziţia candidaţilor provenind dintr-o minoritate

puternic dezavantajă. Acest tip de acţiune este utilizat curent în universităţile româneşti şi

se adresează romilor. Măsura nu are în vedere beneficiul personal al celor 10 sau 30 de

romi care vor urma cursurile facultăţii urmând această cale, lesnicioasă în raport cu

colegii lor de altă identitate naţională. Ci apariţia, în comunitatea roma, a unei elite

intelectuale capabile să asigure emanciparea întregii comunităţi. Avantajul personal al

romilor care intră la facultate evitând concursul general este subsidiar, doar o consecinţă

a măsurilor ce vizează îmbunătăţirea situaţiei comunităţii roma în totalitate.

Introducerea unor liste de tip “acţiune afirmativă” rămâne legitimă atâta timp cât

se menţine inegalitatea de şanse. Trebuie să înceteze din momentul în care aceasta s-a

realizat. În schimb, o măsură “doar” specială în favoarea persoanelor aparţinând

minorităţilor naţionale precum educaţia în limba maternă are o valabilitate indefinită.

Întrucât distincţia măsuri speciale-măsuri afirmative este subiectul confuziilor –

deosebirea fiind în acelaşi timp juridic importantă, cum o arată procesele din diferite state

ale lumii privind “discriminarea inversă” - ar fi util şi următorul exemplu. Minorităţile

naţionale au dreptul de a fi reprezentate în Parlamentul României din oficiu. Această

măsură stabilită prin însăşi Constituţia României este de tip afirmativ întrucât nu e

motivată de intenţia de a oferi un sprijin unor minoritari care vizează atingerea unei

poziţii de demnitate. Concret; nu se adresează, să zicem, lui Nicolae Păun (deputat rom),

lui Aurel Vainer (deputat evreu) sau Pambuccian Varujan (deputat armean), ci

comunităţilor de romi, evrei şi armeni din România pe care aceştia le reprezintă.

2. Combaterea discriminării: valori umane, drepturi şi libertăţi

Stabilitatea tuturor comunităţilor umane a fost, în istorie, continuu afectată de

atitudinile crude, de opresiune şi de inegalităţi. În timp, răspunsul la nevoia de a aduce

mai multă siguranţă şi dreptate s-a regăsit în cizelarea valorilor, la rândul lor, codificate

6

6

în variate drepturi şi libertăţi. Combaterea discriminării este rezultatul evoluţiei valorilor

spre standarde din ce în ce mai nuanţate şi mai precise. Aceasta explică de ce judecarea

unei situaţii reale, complexe, de discriminare implică raportarea la valori şi drepturi.

(a) Comunităţilor umane au evoluat în sensul limitării cruzimii. Astăzi,

corespondentul evoluat al acestei tendinţe a luat forma unor drepturi precum dreptul la

viaţă, de a nu fi supus sclaviei şi muncii forţate, dreptul de a nu fi torturat, de a nu fi

supus unor tratamente degradante şi inumane (în temenii tradiţiei penale româneşti,

neomenoase). Mobilizarea, astăzi, a comunităţii internaţionale şi a statelor ca atare

împotriva discriminării este şi rezultatul recunoaşterii cruzimii manifestate prin

comportamentele care insultă, limitează şi marginalizează.

(b) Istoria a constat şi în emanciparea treptată a individului de clan, de trib, de

comunitate şi căpătarea unei conştiinţe a individului care se regăseşte, de câteva secole,

în principiul autonomiei persoanei. Autonomia persoanei este multidimensională, ea

exprimându-se astăzi prin libertăţi precum cea la viaţă privată şi de familie, cea de

gândire, conştiinţă şi religie, la exprimare, asociere şi întrunire, dreptul la căsătorie,

protecţia proprietăţii, dreptul la instruire, libertatea de circulaţie. Discriminarea

reprezintă şi voinţa de negare a autonomiei unor indivizi şi comunităţi, implicit, expresia

voinţei de a controla viaţa persoanelor percepute ca inferioare.

(4) În timp, mecanismele de cooperare din comunităţile umane - complementare

competiţiei naturale pentru ocuparea de poziţii de întâietate şi dominanţă -, s-au regăsit în

principiul egalităţii între persoane. Principiul egalităţii se regăseşte nu doar în interzicerea

discriminării, ci şi în seria de măsuri adoptate în favoarea persoanelor aflate în nevoie.

Raportarea situaţiilor de discriminare la valorile care au fondat politica

nediscriminării este deseori necesară în evaluarea unor situaţii complexe. Astfel,

invocarea problematicii cruzimii ne permite să înţelegem de ce o discriminare radicală şi

sistematică ajunge să aibă natura unui tratament degradant. Referirea la autonomia

persoanei explică de ce în cazul unor minoritari, precum maghiarii, existenţa unor

instituţii şcolare monoetnice este legitimă, în timp ce în cazul altora, precum romii, se

dovedeşte inacceptabilă. Sau, de ce în numele egalităţii nu e suficient să incluzi persoane

cu dizabilităţi în locuri de muncă, ci e nevoie de măsuri la nivel comunitar, precum

7

7

asigurarea, de către primării, a locurilor de trecere, la capete de străzi, necesare scaunelor

cu rotile.

3. Trăim într-o lume în care discriminarea este sistematic combătută

Trăim într-o lume plină de reguli care interzic discriminarea sub ameninţarea unor

amenzi sau, în cazuri mai grave, a unor pedepse penale. Există numeroase convenţii

internaţionale (înţelegeri între state; tratate) care combat discriminarea, iar acestea au

putere directă în dreptul nostru intern.9 Constituţia României consacră, în litera şi în

spiritul ei, egalitatea cetăţenilor şi interdicţia discriminării. Conform legii fundamentale,

legile şi autorităţile publice tratează cetăţenii „fără privilegii şi fără discriminări”;

România e patrie a tuturor cetăţenilor săi, fără deosebiri, prin garantarea dreptului la

identitate şi prin recunoaşterea unor drepturi ale minorităţilor naţionale.

Legea de bază care defineşte în detaliu situaţiile de discriminare şi măsurile de

combatere a lor, referinţa oricărei acţiuni concrete împotriva deosebirilor, excluderilor,

restricţiilor sau preferinţelor ilegitime este Ordonanţa Guvernului nr. 137 privind

prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, adoptată în anul 2000 şi

amendată în anul 2008. O altă normă dedicată în întregime problematicii discriminării, de

data aceasta în relaţiile de gen, este Legea nr. 202 privind egalitatea de şanse între femei

şi bărbaţi care pune accentul pe măsurile de promovare a egalităţii de şanse şi de

tratament adoptată în anul 2002. Politica nediscriminării pe motive de gen este atât de

solicitantă, încât s-a simţit nevoia detalierii legii cadru de mai sus. În luna iunie 2007 a

fost adoptată Ordonanţa de Urgenţă nr. 67 privind aplicarea principiului egalităţii de

tratament între bărbaţi şi femei în cadrul schemelor profesionale de securitate socială. În

luna mai 2008 s-a adăugat Ordonanţa de Urgenţă nr. 61 privind implementarea

principiului egalităţii de tratament între femei şi bărbaţi în ceea ce priveşte accesul la

bunuri şi servicii şi furnizarea de bunuri şi servicii.

9 Cum prevede chiar Constituţia: “art. 11 (2): Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.” şi “art. 20: (1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte. (2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.”

8

8

Există şi o a treia normă internă dedicată integral asigurării egalităţii de şanse unei

categorii departe de această aspiraţie: Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea

drepturilor persoanelor cu handicap. Este relevant pentru problematica mai largă a

grupurilor vulnerabile care sunt mijloacele pe care această lege le consideră necesare

pentru protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap (art. 3) : a)

respectarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale omului; b) prevenirea şi

combaterea discriminării; c) egalizarea şanselor; d) egalitatea de tratament în ceea ce

priveşte încadrarea în muncă şi ocuparea forţei de muncă; e) solidaritatea socială; f)

responsabilizarea comunităţii; g) subsidiaritatea; h) adaptarea societăţii la persoana cu

handicap; i) interesul persoanei cu handicap; j) abordarea integrată; k) parteneriatul; l)

libertatea opţiunii şi controlul sau decizia asupra propriei vieţi, a serviciilor şi formelor de

suport de care beneficiază; m) abordarea centrată pe persoană în furnizarea de servicii; n)

protecţie împotriva neglijării şi abuzului; o) alegerea alternativei celei mai puţin

restrictive în determinarea sprijinului şi asistenţei necesare; p) integrarea şi incluziunea

socială a persoanelor cu handicap, cu drepturi şi obligaţii egale ca toţi ceilalţi membri ai

societăţii.

Cele trei norme de mai sus dedicate în întregime problematicii discriminării şi

oportunităţilor egale li se adaugă prevederile menite să combată discriminarea răspândite

în legi sectoriale. Le enumerăm aici pentru a avea o idee asupra numărului lor şi

activităţilor sociale sau politice unde pot interveni discriminări: Codul Muncii (Legea nr.

53/2003); Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea

ocupării forţei de muncă; Legea audiovizualului nr. 504/2002; Legea educaţiei naţionale;

Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie; Legea nr.

272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului; Legea nr. 47/2006 privind

sistemul naţional de asistenţă socială; Codul penal al României; Legea nr. 4 din 2008

privind prevenirea şi combaterea violenţei cu ocazia competiţiilor şi a jocurilor sportive;

Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii; Ordonanţa de Urgenţă

nr.162/2008 privind transferul ansamblului de atribuţii şi competenţe exercitate de

Ministerul Sănătăţii Publice către autorităţile administraţiei publice locale.

Aplicarea acestor legi a dus la crearea unor instituţii cu competenţe când de

sancţionare, când de promovare a unor politici destinate egalizării oportunităţilor:

9

9

Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării; Agenţia Naţională pentru egalitate

de şanse între femei şi bărbaţi. Atribuţii în materia combaterii discriminării au şi

Avocatul Poporului; Consiliul Naţional al Audiovizualului; Inspecţia Muncii; Agenţia

Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă; Autoritatea Naţională pentru Persoanele cu

Handicap, Direcţiile Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului şi Serviciul

Public de Asistenţă Socială; Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului

şi Direcţiile Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului; Departamentul pentru

Relaţii Interetnice; Agenţia Naţională pentru Romi.

4. Discriminarea ca încălcare a unui drept fundamental

Cetăţenii României, instituţiile statului ca şi persoanele care se află sub jurisdicţia

statului român se bucură de protecţia Convenţiei europene a drepturilor omului (Cedo),

cel mai elaborat instrument internaţional dedicat protecţiei drepturilor fundamentale.

Relevanţa normelor definite de Convenţie nu se datorează doar valorii enunţului lor, ci şi,

esenţial, jurisprudenţei10 dezvoltate în timp prin aplicarea Cedo de către statele membre

ale Consiliului Europei. Importanţa Convenţiei europene este legată şi de existenţa unui

sistem foarte puternic de control: posibilitatea acordată persoanelor aflate sub jurisdicţia

ţărilor membre ale Consiliului Europei care se simt victime ale încălcării drepturilor şi

libertăţilor fundamentale, de a se adresa unei instanţe supranaţionale, Curtea Europeană

pentru Drepturile Omului (CEDO), ale cărei decizii sunt obligatorii; posibilitatea de

sancţionare a statului care nu aplică hotărârile CEDO, de către Comitetul de Miniştri al

Consiliului Europei (prin suspendare sau excludere din Consiliu).

Dreptul la discriminare şi garantarea acestui drept apar în două articole ale Cedo:

Articolul 14 (Interzicerea discriminării):

Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta convenţie trebuie să

fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie,

opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o

minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.”

Protocolul nr. 12 la Cedo (Interzicerea generală a discriminării):

10 Ansamblul hotărârilor luate de instanţele de judecată, în acest caz, ansamblul hotărârilor luate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului care, în acest fel, au dat interpretări drepturilor şi libertăţilor înscrise în Cedo.

10

10

1. Exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurată fără nicio

discriminare bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau

orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate naţională,

avere, naştere sau oricare altă situaţie.

2. Nimeni nu va fi discriminat de o autoritate publică pe baza oricăruia dintre

motivele menţionate în § 1.

Întrucât Convenţia europeană a drepturilor omului şi judecata CEDO reprezintă

cele mai înalte autorităţi în materia drepturilor şi libertăţilor fundamentale, legislaţia

privitoare la aplicarea principiului nediscriminării, ca şi activitatea şi deciziile diferitelor

instituţii implicate în combaterea discriminării trebuie raportate la hotărârile CEDO.

Astfel, în momentul în care CNCD sau CNA iau o măsură care restrânge un drept pentru

a împiedica acte de discriminare, li se cere, la nivel principial, să urmeze procedura

impusă de Cedo: să evalueze dacă restrângerea este prevăzută de lege; dacă are un scop

legitim; dacă este necesară într-o societate democratică, ceea ce înseamnă că este

proporţională şi rezonabilă etc.

Mai este de avut în vedere, în acest context, că statele care au ratificat Cedo au o

„marjă de apreciere”, adică, între anumite limite, pot alege o politică specifică în

susţinerea unui drept, ceea ce implică eventuala ingerinţă în exerciţiul altor drepturi –

vezi, în special, tensiunea dintre dreptul de a nu fi discriminat şi libertatea de exprimare.

5. Instituţii dedicate combaterii discriminării

Normele sunt însoţite de instituţii. Atunci când se produce o încălcare a regulilor,

fie adoptate la nivel naţional sau internaţional, instituţiile sunt chemate să dea alarma, să

ceară revenirea la conformitate, să sancţioneze. În plus, instituţiile merg dincolo de

veghea asupra normelor, putând introduce politici care să le întărească şi să ajute la

atingerea scopurilor lor.

În România, instituţia centrală a combaterii discriminării este Consiliului Naţional

pentru Combaterea Discriminării (CNCD). Atribuţiile CNCD includ: prevenirea faptelor

de discriminare (prin realizarea de campanii de informare, cursuri de formare, finanţarea

de proiecte, realizarea de studii şi rapoarte); medierea faptelor de discriminare între

11

11

părţile implicate într-un caz de discriminare; investigarea, constatarea şi sancţionarea

faptelor de discriminare (primind petiţii sau autosesizându-se şi hotărând asupra

măsurilor);  monitorizarea cazurilor de discriminare; acordarea de asistenţă de specialitate

victimelor discriminării prin explicarea legislaţiei, îndrumarea depunerii a petiţiei ş.a.

Încălcarea de către statele părţi ale obligaţiilor lor de a respecta drepturile şi

libertăţile enunţate de Convenţia europeană a drepturilor omului poate face obiectul unor

petiţii la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Această instanţa supranaţională judecă

petiţiile, hotărăşte ca a avut loc, sau nu, o ingerinţă în exercitarea unui drept şi eventual,

hotărăşte plata de daune în favoarea petentei.

12

12

Cauze discriminare

Situaţiile pe care le considerăm a fi de natura “discriminării” trebuie confirmate

printr-o metodă. Eventual, aplicarea metodei va duce la concluzia că impresia noastră, de

a fi descoperit un caz de discriminare, nu a fost corectă. Alteori, deşi natura

discriminatorie a unei întâmplări e indiscutabilă, nu există dovezile necesare pentru a o

susţine. Dacă nu există posibilitatea dovedirii, nu e de acceptat nici o măsură împotriva

presupusului “vinovat”. Sunt situaţii în care marea bătălie în ce priveşte tratarea unui caz

de discriminare se duce pentru a găsi probele.

Într-o mulţime de cazuri, discriminarea se află sub ochii noştri, dar ne-am obişnuit

cu ea şi nu o vedem. În alte cazuri, este dificil să distingem în ce măsură “deosebirile”,

„excluderile”, „restricţiile” sau „preferinţele” sunt motivate, sau nu; chiar specialiştii

ajung la concluzii diferite. Ori din contră, tratarea unor situaţii cvasiidentice de către

judecătorii care creează jurisprudenţa europeană simplifică analiza situaţiei presupuse a fi

de discriminare: preluarea soluţiei judecătorilor europeni nu e doar înţeleaptă, ci chiar

obligatorie.

În România, principala sursă a analizei cazurilor de discriminare este Consiliul

Naţional pentru Combaterea Discriminării. Întrucât jurisprudenţa acestuia a fost

fluctuantă în timp, hotărârile CNCD au trezit de multe ori criticile unor specialişti. Având

în vedere acest context, în cele ce urmează prezentăm şase studii. Ele au fost selectate

astfel încât să ofere o paletă largă asupra situaţiilor de discriminare, a raţionamentelor

prin care se evaluează natura faptelor, a posibilelor controverse ce pot apărea în jurul

calificării unui act drept discriminatoriu.

I. Discriminarea cadrelor didactice care predau în mediul rural

1. Expunerea cazului de discriminare

Petiţie expediată Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării în data

de 9 aprilie 2004

Domnule Preşedinte,

Subsemnatul, E.M., domiciliat în Buzău […], vă rog ca, în baza prevederilor art.

16 alin (1) din Constituţia României şi ale Ordonanţei nr. 137/ 2000 privind prevenirea şi

13

13

sancţionarea tuturor formelor de discriminare, modificată şi completată prin Legea 48/

2002 şi prin Ordonanţa nr. 77/ 2003 (aprobată prin Legea 27/ 2004), să anulaţi, potrivit

dreptului comun, situaţia creată prin discriminarea în privinţa pretransferului cadrelor

didactice (din mediul rural în mediul urban) şi să luaţi măsurile necesare pentru

armonizarea dispoziţiilor din cuprinsul actelor normative în vigoare.

Astfel, potrivit prevederilor art. 15 din Metodologia de mişcare a personalului

didactic din învăţământul preuniversitar (Anexă la Ordinul M.E.C.T. nr 5644 din

11.XII.2003) "pretransferarea personalului didactic se face în limitele aceluiaşi regim de

mediu (rural- rural, urban- urban) sau din mediul urban în mediul rural". Prevederile, care

contravin principiului egalităţii de tratament şi al nediscriminării, sunt preluate din art.

10, alin (1) al Legii 128/ 1997 privind Statutul personalului didactic şi se aplică şi în

cazul transferului pentru restrângere de activitate.

Întrucât în anul şcolar 2003- 2004 sunt titular la Grup Şcolar Industrial Berca, prin

articolele sus menţionate mi se interzice pretransferarea (pentru stabilirea în localitatea de

domiciliu) pe unul dintre posturile existente în oraşul Buzău pentru anul 2004/ 2005,

interdicţia respectivă constituind o discriminare negativă. Cerinţele examinării pentru

titularizare au fost aceleaşi şi pentru cadrele didactice care au fost repartizate în mediul

urban cât şi pentru cele care au fost repartizate în mediul rural, nota minimă necesară

fiind, indiferent de regimul de mediu, 7.

Sunt de înţeles politicile unui guvern de a promova învăţământul în mediul rural,

dar soluţiile nu trebuie să prevadă discriminări negative – fapt, de altfel, reglementat prin

legislaţia internaţională, prin Constituţia României şi prin legislaţia naţională – ci,

eventual, acţiuni afirmative. […]

2. Hotărârea Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării

Colegiul Director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării

întrunit în data de 19.07.2004 a dezbătut petiţia nr. 901/ 15.04.2004 […], având ca obiect

pretransferul cadrelor didactice din mediul rural în mediul urban.

Petentul este profesor titular la Grupul Şcolar Industrial Berca şi a dorit să se

pretransfere în oraşul Buzău. Potrivit prevederilor art. 15 din O.M.E.C.T. nr. 5644/

11.12.2003 privind Metodologia de mişcare a personalului didactic din învăţământul

14

14

preuniversitar, pretransferarea personalului didactic se face în limitele aceluiaşi regim de

mediu (rural – rural, urban – urban, urban – rural). Potrivit metodologiei de anul trecut de

organizare a examenului de titularizare, media minimă care trebuie obţinută la examenul

de titularizare este 7, indiferent de regimul de mediu. Situaţia era diferită în urmă cu

câţiva ani, când pentru titularizare în mediul urban era necesară media minim 7, iar

pentru titularizare în mediul rural media minimă era 5. Dacă se obţinea media sub 7, dar

peste 5, profesorul se putea titulariza în mediul rural, dar fără a se putea pretransfera în

mediul urban. Petentul a avut la examenul de titularizare media 7,40 (şapte, 40%).

O echipă a C.N.C.D. [...], s-a deplaşat la data de 26.04.2004 în oraşul Buzău

pentru verificări. La Inspectoratul Şcolar Judeţean a discutat cu dl inspector general G.B.

Acesta a explicat că transferul cadrelor didactice se efectuează în unităţi şcolare

echivalente sau într-o treaptă inferioară în limitele aceluiaşi regim de mediu. Propunerea

echipei de investigare a fost aceea de a discuta cu reprezentanţii Ministerului Educaţiei

(MEC).

Prin adresă către M.E.C. s-au solicitat date suplimentare referitoare la situaţia

prezentată. Ministerul la data de 15.07.2004 şi a comunicat temeiul legal al pretransferării

şi transferării personalului didactic, respectiv art. 15 din O.M.E.C.T. nr. 5644/ 2003.

În drept, conform art. 2 alin 1 din O.G. 137/ 2000 privind prevenirea şi

sancţionarea tuturor formelor de discriminare, aprobată cu modificări prin Legea 48/

2002 şi modificată prin O.G. 77/ 2003, aprobată prin Legea nr. 27/ 2004, prin

discriminare se înţelege orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de

rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare

sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV sau apartenenţă la o

categorie defavorizată, care are ca scop sau efect restrangerea ori înlăturarea

recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a

libertăţilor fundamentale ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic,

economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice. [...]

Examinând conţinutul petiţiilor, dispoziţiile legale incidente constată că faptele

prezentate sunt fapte de discriminare.

C.N.C.D. nu poate emite hotărâri normative cu caracter obligatoriu pentru alte

autorităţi şi nici nu se poate substitui activităţii acestora. De aceea, Colegiul Director al

15

15

C.N.C.D. recomandă Ministerului Educaţiei şi Cercetării să iniţieze procedurile de

modificare a legii statutului personalului didactic în sensul eliminării acelor prevederi cu

caracter discriminatoriu.

II. Discriminare stabilită în cazul unui pacient cu disgnostic de HIV/SIDA11

1. Evenimentele

Evenimentele au avut loc în anul 2008. La data de 29 februarie 2008, în jurul orei

18:00, doamna A. T. merge la spitalul de urgenţă F., întrucât are nevoie de intervenţie

chirurgicală. I s-a eliberat o foaie cu analize pe care urma să le facă înainte de intervenţia

chirurgicală. Când a primit fişa, a observat scris cu marker roşu „persoană infectată

HIV/SIDA”, cu care s-a prezentat la sfârşitul investigaţiilor la salonul de intervenţii

chirurgicale aflat la etajul 4 al Spitalului. La intrarea în salon a fost primită de două

asistente medicale care i-au cerut să prezinte motivele pentru care se află acolo. A.T. a

prezentat fişa cu analizele pe care le făcuse, moment în care asistenta M. T. şi-a chemat

colegele de serviciu spunându-le că pe secţia respectivă a fost internată o persoană cu

HIV/SIDA. A vorbit despre toate acestea cu voce tare, astfel că bolnavii internaţi aflaţi pe

holul secţiei au auzit-o. Ei nu trebuiau să aibă acces la asemenea informaţii. Ca urmare, i-

a spus infirmierei că discuţia nu trebuia să fie făcută în loc public. Doar cadrele medicale

puteau fi prezente la discuţie. În replică, infirmiera a răspuns pe un ton ridicat, astfel încât

să fie auzită de cei prezenţi prin afirmaţia: “Ce, ai venit să ne umpli de SIDA?”

2. Reacţia la evenimente

La circa două luni după ce şi-a exprimat nemulţumirea pentru felul în care a fost

tratat cazul ei de către personalul Spitalului, doamna M.T. s-a adresat Consiliului

Naţional pentru Combaterea Discriminării şi a adresat o petiţie în acest sens. Doamna

M.T. a reclamat faptul de a fi fost victima unei discriminări, din partea asistentei M. T.,

contrară prevederilor din legislaţia în materie – Ordonanţa 137/2000.

3. Verificarea faptelor reclamate

11 Hotărârea Colegiului Director al CNCD din 13.11.2008.

16

16

Simpla declaraţie a unei persoane privind încǎlcarea unui drept al sǎu nu e

suficientǎ. Afirmaţiile celui ce depune plângerea, şi care pot duce la sancţiunea persoanei

reclamate, trebuie şi dovedite. Ca urmare, instanţele cer adunarea de probe (constituirea

unui probatoriu), fiecare alegaţie având nevoie de o confirmare materială, sau cel puţin de

o mǎrturie.

Colegiul Director s-a adresat asistentei M.T. pentru a cere lǎmuriri suplimentare

cu privire la obiectul petiţiei reclamatei. Aceasta a întǎrit cele spuse în petiţie. Apoi,

Colegiul CNCD a solicitat punctul de vedere asupra presupuselor fapte conducerii

Spitalului de Urgenţă F.

Spitalul de Urgenţă F. a comunicat punctul său de vedere. De asemenea, Spitalul a

pus la dispoziţia Colegiului declaraţia a trei participante la eveniment (asistentele T. M. şi

M. A. şi infirmiera P. A. S-a adăugat o investigaţie a echipei C.N.C.D. la sediul

Spitalului, sintetizată într-un raport şi solicitarea altor acte: procesul verbal al Consiliului

Etic reunit în urma reclamării faptelor enunţate şi foaia de observaţie medicală a

petentului. Spitalul a transmis CNCD şi noile documente solicitate.

În luna septembrie, după adunarea tuturor acestor probe, Consiliul Naţional pentru

Combaterea Discriminării a citat părţile să se prezinte în faţa Colegiului CNCD. Părţile s-

au prezentat, prin reprezentanţi, la termen, dar reclamata a solicitat stabilirea unei noi

date pentru audiere, ca să poată lua cunoştinţă de actele dosarului în vederea formulării

propriei apărări. La noul termen părţile au fost din nou prezente. La declaraţiile

testimoniale luate cu acea ocazie s-au mai adăugat concluzii scrise. La sfârşitul lunii

octombrie 2008, partea de inestigaţie fusese finalizată.

Susţinerile reclamatei

Reclamata a susţinut că tânărul A.T. s-a prezentat pentru internare în momentul în

care preda schimbul de tură de zi colegei sale. Anterior cu câteva minute, Dr. I. întrebase

dacă a sosit un pacient, internat de el, şi a precizat că este seropozitiv. La apariţia

tânărului era singură pe hol şi l-a întrebat ce doctor l-a internat. A chemat infirmiera de

serviciu şi i-a spus să pună acestui pacient punga galbenă la pat. Tânărul a început să

vocifereze spunând: „eu nu am dreptul să fiu îngrijit?”. Reclamata susţine că i-a răspuns

17

17

„dragă, astea sunt regulile spitalului”, după care a continuat să se îmbrace şi a plecat

acasă.

Punctul de vedere al Spitalului de Urgenţă F.

În comunicarea sa, Spitalul de Urgenţă F. arată că pacientul A. T. a fost internat la

secţia Chirurgie IV. În momentul internării acestuia, asistenta M. T. a verificat cine a

efectuat internarea, şi-a chemat colegele de tură şi le-a spus să pună punga galbenă pe

pat, procedând în acest fel pentru a se lua măsurile stabilite conform Ghidului practic de

management al expunerii accidentale la produse biologice.

4. Argumentele şi hotărârea Colegiului Director al CNCD

Colegiul Director a reţinut declaraţiile petentului, ale reclamatei şi martorilor,

procesul verbal al Consiliului Etic al Spitalului reunit pentru analiza sesizării petentului,

raportul de investigaţie al CNCD şi înscrisuri (fişă de internare, buletin de analize, bilet

de ieşire, ghid practic de management al expunerii accidentale la produse biologice).

Analizând probatoriul aflat la dosar, Colegiul a fost de opinie că în speţă se pot invoca

fapte de discriminare, punând în discuţie comportamente care, chiar dacă nu au fost

săvârşite cu intenţie, produc un cadru „intimidant, ostil, degradant ori ofensiv” pe baza

statutului petentului (seropozitiv) respectiv al diagnosticului HIV. Este lipsit de orice

echivoc faptul că petentul este un pacient sub tratament specific pentru HIV. Reclamatei i

s-a adus la cunoştinţă anterior că urmează să fie internat un pacient infectat HIV. În

opinia Colegiului, este evident că atât informaţiile comunicate de reclamată colegelor cât

şi răspunsul adresat în mod direct petentului, au fost de natură a genera reacţia acestuia

din urmă. Modul public în care reclamata a comunicat colegelor sale faptul că pe secţie

va avea loc o internare, astfel cum rezultă şi din susţinerea petentului, a determinat

nemulţumirea sa, considerând că diagnosticul său presupune o atenţie sporită şi în special

o obligaţie de confidenţialitate. Potrivit art. 21 din legea nr. 46/2003 privind drepturile

pacientului „Toate informaţiile privind starea pacientului, rezultatele investigaţiilor,

diagnosticul, pronosticul, tratamentul, datele personale sunt confidenţiale chiar şi după

decesul acestuia”.

18

18

Dincolo de susţinerile contradictorii ale părţilor, Colegiul observă că potrivit art. 16

din legea nr. 307/2004 privind exercitarea profesiei de asistent medical şi a profesiei de

moaşă, „În exercitarea profesiei, asistentul medical şi moaşa trebuie să respecte

demnitatea fiinţei umane”. Analizând aceste aspecte, şi întregul material depus la dosarul

cauzei, Colegiul Director este de opinie că în speţă se poate reţine existenţa unui

comportament, motivat de diagnosticul de boala HIV al petentului, cu efecte

„intimidante, ostile, degradante ori ofensive”. Raportat la elementele particulare ale

cauzei, din probele analizate la dosar este evident că modul de abordare de către

reclamată a situaţiei date a avut ca efect umilirea petentului, din perspectiva propriilor

ochi, acesta simţindu-se lezat. Acest aspect nu apare numai din utilizarea prezumată a

cuvintelor „hiv” ori „sida”, cât per ansamblu, raportat la complexul de împrejurări.

Situaţia unei persoane seropozitive nu poate fi tratată similar cu o persoană ce deţine un

alt tip de diagnostic ce presupune o internare la secţia chirurgie. În cazul infecţiei cu HIV

sau al vulnerabilităţii sociale, respectarea confidenţialităţii înseamnă nu numai

respectarea dreptului unei persoane la viaţa privată, ci şi evitarea stigmatizării sale care se

bazează în cele mai multe cazuri pe stereotipuri şi prejudecăţi. Conduita asistentului

medical ar fi trebuit raportată la situaţia specială a pacientului infectat HIV ceea ce

presupunea un comportament diferit corelativ situaţiei diferite în care se afla această

persoană. Principiul egalităţii exclude ca situaţiile comparabile să fie tratate diferit şi

situaţiile diferite să fie tratate similar.

Întreaga apărare a reclamatei se bazează pe negarea afirmaţiilor imputate. Reacţia

ei ar fi fost: „Dragă, astea sunt regulile spitalului”, ori „astea sunt regulile spitalului şi ale

ministerului sănătăţii” (astfel cum rezultă din declaraţiile colegelor reclamatei). Or, cum

reclamata cunoştea diagnosticul petentului, un asemenea tip de argument este de natură a

desconsidera nu doar starea medicală a petentului ori demnitatea acestuia cât dreptul

oricărui pacient de a fi informat corespunzător cu privire la îngrijirile medicale ce i se

acordă şi care se presupun a fi asigurate.

Ca urmare, Colegiul Director este de opinie că atitudinea reclamatei a reprezentat

un comportament cel puţin ostil ori ofensiv, în sensul art. 2 alin. 5 din O.G. nr. 137/2000,

republicată, motivat de statutul petentului – diagnosticat cu boală HIV -, având ca efect

lezarea demnităţii acestuia. Dreptul de a nu fi supus discriminării constituie unul dintre

19

19

drepturile fundamentale într-o societate democratică, dreptul la egalitate constituind un

drept cu aplicare imediată având în vedere că discriminarea în sine este un afront adus

demnităţii umane. Tratând pe cineva mai puţin favorabil datorită unor criterii inerente

sugerează în primul rând dispreţ sau lipsă de respect faţă de personalitatea sa. Este

important ca, în exercitarea profesiei, asistentul medical în relaţie cu orice potenţial

pacient să manifeste exigenţă în raport cu modul în care sunt comunicate informaţii şi să

aibă o conduită ireproşabilă pe plan fizic, mental şi emoţional faţă de bolnav, respectând

întotdeauna demnitatea acestuia şi principiul nediscriminării: „(1) În România, stat de

drept, democratic şi social, demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera

dezvoltare a personalităţii umane reprezintă valori supreme şi sunt garantate de lege. (2)

Principiul egalităţii între cetăţeni, al excluderii privilegiilor şi discriminării sunt

garantate...” 4) Orice persoană fizica sau juridică are obligaţia sa respecte principiile

enunţate la alin. (2).

*

În temeiul art. 20 alin. (2) din O.G. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea

tuturor formelor de discriminare, cu unanimitate de voturi ale membrilor prezenţi la

şedinţă, Colegiul Director al CNCD a stabilit că «  Aspectele sesizate constituie acte de

discriminare conform art. 2 alin. 5, din Ordonanţa de Guvern nr.137/2000 » şi a

sancţionat pe reclamata M. T. cu avertisment.

III. Jurisprudenţa Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării şi

problematica segregării copiilor romi în educaţie

În România, cel mai frecvent criteriu de repartizare a elevilor pe clase este

preferinţa părinţilor. În unele cazuri, preferinţa părinţilor include refuzul părinţilor neromi

de a-şi înscrie copiii în clase în care sunt numeroşi elevi romi. În alte cazuri, elevii romi

preferă să fie menţinuţi în clasele segregate, iar alteori părinţii romi preferă ei înşişi o

şcoală segregată datorită apropierii de comunitatea de romi.

Un alt criteriu de repartizare este reprezentat de rezultatele şcolare ale elevilor.

Nefrecventarea prealabilă a grădiniţei reprezintă un criteriu de segregare la nivelul

20

20

claselor, iar o altă regulă este reprezentată de testele şcolare aplicate la sfârşitul clasei a

IV-a. Alte criterii de repartizare sunt repetenţia şi momentul înscrierii în şcoală,

repartizarea în funcţie de domiciliul elevului, limba de predare, repartiţia aleatoare etc.12

Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a fost sesizat cu privire la

diferite situaţii de segregare a copiilor romi, prin plasarea acestora fie în clădiri anexe ale

şcolii sau situate în afara şcolii, înscrierea în clase separate în aceeaşi clădire, preluarea şi

respectiv mutarea în clase separate în ciclul ulterior de învăţământ, plasarea în şcoli

pentru copii cu nevoi speciale.

Prima plângere vizând segregarea şcolară adresată Consiliului Naţional pentru

Combaterea Discriminării a fost Romani CRISS v. Şcoala Cehei. Colegiul Director a

reţinut că în şcoala respectivă funcţiona o clădire principală în care se aflau clase formate

exclusiv din copii români, iar într-o clădire anexă, separată de clădirea principală,

funcţionau clase formate exclusiv din copii romi. În considerentele hotărârii sale,

Colegiul a luat act de faptul că împărţirea în clase diferite „nu se face potrivit

calificativelor obţinute de-a lungul anilor”, iar condiţiile diferite pentru desfăşurarea

orelor de curs „sunt mai bune în clădirea principală decât în clădirea anexă”.13 Şcoala a

fost sancţionată cu avertisment.

Colegiul Director a considerat că nu exista o justificare obiectivă a tratamentului

în discuţie, fără a analiza dacă în cauză ar fi existat un raport de cauzalitate directă între

originea etnică a copiilor romi şi condiţiile de studiu diferite. Hotărârea Colegiului indică

doar că elevii romi din clasele V-VIII provin dintr-o anumită localitate, ceea ce prezumă

faptul că aceştia au fost preluaţi în şcoală în structura omogenă constituită în ciclul

anterior şi menţinuţi ca atare ulterior. Această practică este des invocată de autorităţi în

cazurile de segregare.

Meritul deciziei constă în faptul că la doar şase luni după funcţionarea efectivă a

Consiliului director al CNCD14 s-a pronunţat primă hotărâre a unei instituţii publice din

12 Romani CRISS, Monitorizarea aplicării măsurilor împotriva segregării şcolare în Romania, Editura MarLink, Bucuresti 2008. Raport de cercetare realizat de Laura Surdu, in cadrul proiectului “Monitorizarea aplicării prevederilor cadrului legislativ în materie de desegregare şcolară”, finanţat de UNICEF România.13 Decizia nr. 218 din 23.06.2003: au fost încălcate prevederile art. 2 alin. 2 din O.G. nr. 137/2000.14 Deşi O.G. nr. 137/2000 prevedea înfiinţarea C.N.C.D. în termen de 60 de zile de la publicarea în Monitorul Oficial al Ordonanţei, numirea membrilor Colegiului Director s-a realizat în luna august 2002 iar activitatea propriu-zisă de soluţionare a plângerilor, prin hotărâri pronunţate de Colegiu, a început, în mod efectiv, în anul 2003.

21

21

România prin care segregarea copiilor romi în sistemul educaţional a fost calificată drept

faptă de discriminare.

În cauza C.C v. Şcoala Patroaia V., petenta a sesizat Consiliul cu privire la

constituirea unei clase formate din elevi romi, într-o clădire separată de Şcoala Generală,

respectiv în sala de spectacole a grădiniţei locale. Colegiul a reţinut, după o investigaţie

pe teren, că şcoala are 160 de elevi şi dispune de 4 săli de clasă în care se fac ore

dimineaţa şi după-amiaza. În clădirea principală învaţă copii de etnie romă din

comunitatea petentei cât şi din altă comunitate, iar clasa separată menţionată în petiţie era

formată din elevi de etnie romă. Colegiul director al CNCD a apreciat că separarea clasei

în altă clădire decât cea a şcolii nu este de natură discriminatorie, pentru că „în celelalte

clase există elevi aparţinând acestei etnii, atât din satul V. (P.G) cât şi din P.V....”15

Situaţia invocată pare similară cu speţa CRISS v. Cehei, petenta invocând

condiţiile de învăţământ inferioare pentru elevii din clasa a V-a de etnie romă care

studiau separat: sala de spectacole a grădiniţei unde învăţau nu avea asigurată, pe timpul

iernii, încălzirea; uşa de intrare era improvizată, bătută cu o tablă de fier şi cu ferestre

sparte. Deşi raportul de investigaţie al CNCD confirmase situaţia invocată de petentă, că

„spaţiul alocat acestei clase are destinaţie de sală de spectacole şi nu corespunde unor

cerinţe minime de desfăşurare a învăţământului gimnazial”, totuşi a considerat că

„aspectele sesizate nu se confirmă”. În mod inexplicabil, hotărârea Colegiului nu a luat în

considerare susţinerile Primăriei locale care arată că „din discuţiile şi cererile formulate

de unii părinţi ai elevilor clasei a V B sub aspect că în această clasă sunt numai copii

romi, Primăria a încercat să dialogheze cu directorul şcolii pentru a găsi o soluţie”.

Autoritatea locală îşi exprimase părerea că „...separarea copiilor romi în clasa a V-a

Pătroaia V. nu este normală şi nici benefică atât copiilor cât şi procesului de învăţământ”.

Or, această susţinere arăta că situaţia segregării fusese sesizată chiar la nivelul

autorităţilor locale, care considerau separarea pe criteriul etnic inacceptabilă.

Colegiul director a abordat cazul dintr-o perspectivă extrem de restrictivă,

sprijinindu-se probabil pe ideea că, în speţă, nu există o separare absolută, similară

cazului CRISS v. Cehei. Deşi confirmă separarea copiilor romi şi condiţiile de studiu

diferite, hotărârea omite să ofere o justificare obiectivă şi rezonabilă în atingerea unui

15 Hotărârea nr. 256 din 14.03.2004.

22

22

eventual scop legitim care să motiveze separarea copiilor romi într-un corp de clădire

străin al şcolii şi impropriu învăţământului. Aceasta, în timp ce Colegiul director al

CNCD aplicase o sancţiune contravenţională de 5 milioane lei vechi directorului şcolii în

urma refuzului acestuia de a oferi informaţii şi explicaţii în vederea desfăşurării

investigaţiei.

Alte două cazuri soluţionate de CNCD în 2006 au ridicat aspecte de fond în ce

priveşte tratarea claselor separate în cadrul aceluiaşi corp de clădire ca formă de

discriminare. În cazul European Roma Rights Center, Romani CRISS şi Fundaţia

Umanitară Hochin v. Şcoala “Ion Creanga”, petenţii au sesizat Consiliul cu privire la

separarea elevilor romi de clasa a V-a de colegii lor români sau lipoveni în anul şcolar

2003-2004. Copiii romi proveneau dintr-o altă şcoală, iar procesul educaţional se

desfăşura, au susţinut petenţii, în condiţii materiale de studiu inferioare, ceea ce i-au făcut

să solicite directorului şcolii transferarea acestora în alte clase. Cererea lor a fost respinsă.

Reclamaţii au arătat că respectiva clasă nu a fost formată distinct, ci s-a realizat o

preluare a unei clase deja formate din ciclul anterior (clasele I-IV), procedură comună.

Transferurile la alte clase nu s-au realizat deoarece nu au fost înregistrate cereri în acest

sens, dimpotrivă părinţii exprimându-şi dorinţa menţinerii clasei compacte, în forma

iniţială (cu romi). Colegiul director al CNCD a reţinut că au existat două motive de

păstrare a clasei respective: studiul limbii franceze de către întregul colectiv, iar pe de

altă parte, preluarea compactă a claselor formate din alte şcoli, conform procedurii

standard. Colegiul a reţinut că nu au existat cereri de transferare a copiilor în clase mixte,

iar atunci când astfel de cereri au fost depuse, copiii s-au retras ulterior. Ca urmare, s-a

constat că aspectele sesizate nu constituie fapte de discriminare.16

Cazul a pus în discuţie două subiecte critice, în ce măsură „consimţământul

părintelui rom” poate fi considerat o justificare pentru acceptarea segregării „în condiţii

de egalitate”, respectiv o „renunţare” la dreptul de a nu fi discriminat. În aceeaşi măsură

s-a pus în discuţie dacă principiul pedagogic al preluării claselor în forma de omogenitate

etnică poate justifica separarea. Răspunsurile la aceste chestiuni au fost elaborate de

Colegiul Director mai târziu, în jurisprudenţa ulterioară.

16 Hotărârea nr. 256 din 14.03.2006,

23

23

Urmare a autosesizării CNCD, Colegiul director a constatat în 2006 discriminarea

săvârşită prin constituirea de clase separate de clasa I-a, formate exclusiv din copii romi

la Şcoala Măcin.17 Conducerea Şcolii a fost sancţionată cu avertisment. Colegiul a reţinut

că la data deschiderii anului şcolar, repartizarea elevilor de etnie romă în clasa I s-a făcut

inegal, iar clasele constituite în anii anteriori au fost marcate de dezechilibre între elevii

români şi elevii de etnie romă. Acest fapt a declanşat un conflict între părinţii elevilor

romi care au depus plângeri la autorităţile responsabile. În considerentele hotărârii,

Colegiul director a constatat că o parte din părinţii elevilor romi şi-au exprimat

nemulţumirea cu privire la distribuţia inegală a elevilor pe clase, solicitând redistribuirea,

în speţă desegregarea. Colegiul director a stabilit că directoarea şcolii cunoştea existenţa

unei situaţii discriminatorii produse prin separarea elevilor romi de majoritari, situaţie

adusă la cunoştinţă chiar de un cadru didactic printr-un referat care atrăgea atenţia că „se

face discriminare etnică şi socială asupra romilor prin repartizarea la clasa I a acestor

elevi”. Şi părinţii copiilor romi şi reprezentanţii romilor aduseseră la cunoştinţă

conducerii că separarea copiilor romi poate constitui discriminare.

Colegiul director a reţinut existenţa unei discriminări, dar decizia a creat o

ambiguitate privind natura acesteia: a fost una directă şi indirectă?

În cauzele CRISS v. Grup Şcolar Auto şi CRISS v. Liceu Program Sportiv,

Colegiul Director a încadrat pentru prima oară segregarea copiilor romi în clase separate

drept discriminare directă, respectiv discriminare indirectă.18 Colegiul director a constatat

că „în structura anului şcolar, există două clase constituite exclusiv pe criteriul etniei.

Acest aspect reprezintă o formă de discriminare, sub aspectul constituirii şi menţinerii

claselor formate din copiii etnicilor romi. Situaţia este contrară prevederilor cuprinse în

Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială, a

Convenţiei ONU privind drepturile copilului şi Convenţiei UNESCO privind

discriminarea în educaţie”.

Colegiul Director a abordat problema raportului de cauzalitate între tratamentul

pus în discuţie, i.e. constituirea/menţinerea separată a claselor de studiu şi originea etnică

a copiilor diferit de anii anteriori, când s-a în ce măsură măsurile în cauză sunt cumva

justificate şi proporţionale.

17 Hotărârea nr. 75 din 02.03.2006.18 Hotărârile nr. 103 din 24.06.2007 şi nr. 338 din 03.09.2007.

24

24

În opinia majoritară a Colegiul director din cauza CRISS v. Liceul cu Program

Sportiv, problema segregării a fost analizată detaliat, pornind de la premisa că educaţia

reprezintă unul din elementele fundamentale ale unei societăţi democratice, prin care se

urmăreşte deplina dezvoltare a personalităţii umane şi întărirea respectului, a înţelegerii, a

toleranţei, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Colegiul şi-a întemeiat

motivarea prin prevederile conţinute în instrumentele internaţionale de drepturile omului

care interzic segregarea rasială în educaţie precum şi recomandările adresate guvernelor

de organismele specializate ale Uniunii Europene, Consiliului Europei şi ONU cu privire

la interzicerea segregării copiilor romi în educaţie.

Analiza cauzei a avut drept context Notificarea nr. 29323/20.04.2005 a

Ministerului Educaţiei prin care s-a interzis formarea grupelor în învăţământul preşcolar

cuprinzând exclusiv sau preponderent elevi romi şi a Ordinului Ministerului educaţiei nr.

1540 din 19.07.2007 privind interzicerea segregării şcolare a copiilor romi. Colegiul a

reţinut că în cazul dat au fost formate clase numai de copii romi care învăţau în „spaţii

improprii”. Conducerea şcolii, în consens cu cadrele didactice din şcoală, hotărâse ca

elevii din clasele a II-a, a III-a şi a IV-a să rămână în clasele în care au fost iniţial până la

finele ciclului primar din „raţiuni pedagogice şi de particularitate a copiilor în cauză,

diferenţe din punct de vedere educaţional, cultural, datorită principiului continuităţii la

clasă.”

Majoritatea Colegiului a considerat că „trebuie avute în vedere aspectele particulare

şi interesele elevilor, însă acestea trebuie raportate concomitent la principiile

fundamentale ale drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, în special din

perspectiva procesului educativ oferit unor copii, precum elevii aparţinând minorităţii

roma, astfel încât să se realizeze un just echilibru între interesele şcolii şi interesele

elevilor, inclusiv sub aspectul unor posibile efecte discriminatorii asupra acestora.” S-a

considerat că principiul continuităţii este un argument pertinent însă într-o atare situaţie

trebuie reţinut întreg complexul de împrejurări care trebuie să prevină şi să evite cât de

mult posibil segregarea elevilor romi, să combată ferm orice formă de segregare şcolară

faţă de copiii romi şi să le asigure egalitatea efectivă a accesului la educaţie astfel încât

politicile educaţionale în favoarea copiilor romi sa nu ducă la crearea unor clase separate.

Transferarea copiilor romi deoarece studiau în grajdurile în care locuiau în str. F. pentru a

25

25

asigura acestora condiţii igienico-sanitare propice precum şi eforturile pentru integrarea

acestora în colectivul şcolii din structura Şcolii nr. 3 denotă preocuparea conducerii

instituţiilor în cauză faţă de situaţia copiilor romi. Însă segregarea (separarea) a avut

acelaşi efect.

În opinia majorităţii Colegiului, efectul constituirii claselor exclusiv cu copii romi,

menţinerea acestora şi mutarea compactă dintr-o locaţie în alta, în aceeaşi compoziţie sub

aspectul apartenenţei etnice, a dat naştere circumstanţei concretizate într-un tratament

diferit, care întruneşte elementul constitutiv al faptei prevăzute de art. 2 alin.1, generic

deosebire, restricţie, excludere, preferinţă, şi care faţă de obiectul dedus soluţionării, s-a

materializat într-o plasare separată a copiilor romi constituiţi în clase distincte, ceea ce

echivalează cu segregarea acestora.

Prin hotărârea 338/2007, Colegiul director a pus în discuţie, pentru prima oară

problema realizării unui just echilibru între situaţia şi interesul copiilor romi, ca membrii

ai unei comunităţi etnice dezavantajate şi interesele şcolii, considerând că principiul

pedagogic al constituirii respectiv al menţinerii omogenităţii etnice a unei clase de studiu

nu poate justifica per se segregarea etnică a copiilor romi. Pe de altă parte, Colegiul a

reţinut că efectul constituirii, al mutării sau preluării unor clase exclusiv formate din copii

de etnie roma reprezintă o formă de discriminare directă pe criteriul etniei prin care se

afectează accesul inegal al copiilor romi la o educaţie de calitate, inclusiv în sensul

prevederilor Ordinului Ministerului Educaţiei nr. 1540/2007 privind interzicerea

segregării şcolare a copiilor romi. În mod similar, Colegiul s-a pronunţat şi în 2008, în

cazul Romani CRISS v. Şcoala Josika Miklos19.

Problema consimţământului părinţilor a fost repusă în discuţie în hotărârea nr. 306

din 13.05.2008, într-un caz de autosesizare al CNCD privind segregarea copiilor romi în

şcoli şi grădiniţe. Un aspect interesant al cazului, dincolo de constituirea claselor separate

pentru copii romi, este legat de opţiunea părinţilor de a înscrie copii la şcoala situată în

comunitatea romilor spre deosebire de şcoala situată la distanţă de comunitate. Colegiul

director a reţinut că părţile nu au contestat faptul că anumite situaţii au determinat

împrejurări de natură a circumstanţia o separare de facto a copiilor romi, ce s-a perpetuat

în timp. Din înscrisurile şi rapoartele depuse la dosar a rezultat că unele instituţii şcolare,

19 Spre deosebire de aceste speţe, în cauza Romani CRISS şi Amaro Suno v. Şcoala nr. 19, prin Hotărârea nr. 396 din 14.01.2008, Colegiul a constatat că faptele sesizate nu constituie discriminare.

26

26

grădiniţe sau şcoli, sunt frecventate de copii romi deoarece acestea sunt localizate în

comunitatea romilor ori în centrul comunităţii de romi vorbitori de limba romani, spre

deosebire de şcolile situate la distanţă mare de comunitate, unde numărul înscrierilor

copiilor romi este redus. Colegiul a precizat că „nu se poate face abstracţie de faptul că în

anumite situaţii părinţii copiilor romi preferă înscrierea copiilor în instituţiile de

învăţământ plasate în cadrul comunităţii de romi spre deosebire de cele constituite la

distanţe apreciabile de comunitate..., la grădiniţe cu program prelungit spre deosebire de

cele cu program normal, datorită resurselor financiare limitate ... ori în grupe speciale,

datorită alocării de supliment de hrană pentru copii însă faţă de aceste chestiuni de fapt,

În analiza situaţiilor concrete, de la caz la caz, trebuie avute în vedere aspectele

particulare şi interesele elevilor precum şi ale părinţilor, însă acestea trebuie raportate

concomitent la principiile fundamentale ale drepturilor omului şi libertăţilor

fundamentale, în special din perspectiva procesului educativ oferit unor copii, precum cei

aparţinând minorităţii rome, astfel încât să se realizeze un just echilibru între interesele

şcolii şi interesele copiilor, inclusiv sub aspectul prevenirii unor posibile efecte

discriminatorii asupra acestora”20.

Opinia Colegiului director, deşi pare a certifica opţiunea părinţilor romi de a înscrie

copii în instituţii şcolare auto-segregate, arată în mod explicit că o atare situaţie nu poate

justifica înlăturarea principiului nediscriminării, devreme ce interesele copiilor respectiv

ale părinţilor trebuie raportate concomitent la procesul educaţional oferit unor copii

aparţinând unei comunităţi dezavantajate, ceea ce presupune un just echilibru în

asigurarea prevenirii oricăror efecte discriminatorii. Or, acest echilibru trebuie să aibă în

vedere asigurarea oportunităţilor de şanse egale pentru copii romi din punctul de vedere

al procesului educaţional, atât sub aspectul condiţiilor de studiu şi al calităţii educaţiei cât

şi al asigurării unui tratament egal în garantarea dreptului la educaţie, indiferent de

originea etnică.

Prin hotărârea nr. 733 din 11.06.2008, în cazul CRISS v. Şcoala Dumbrăveni şi alţii,

Colegiul Director a constatat că separarea, respectiv mutarea (înscrierea) copiilor de etnie

roma în şcoala pentru copii cu nevoi speciale constituie discriminare directă şi simultan

indirectă, recomandând adoptarea unor programe de evaluare/reevaluare a copiilor

20 CNCD, Hotărârea nr. 306/2008, parag. 6.16.

27

27

încadraţi în şcolile speciale pe baza unor criterii obiective de natură a preveni constatarea

unor situaţii discriminatorii pe criteriul originii etnice. Cazul vizează numărul

disproporţionat al copiilor de etnie roma din şcoala cu nevoi speciale, într-un procent

până la 90%.

Colegiul Director a luat act de faptul că procedura de mutare a elevilor de la şcoli

de masă la şcoli speciale este o procedură complexă, ce presupune în primul rând pe

consimţământul expres al părintelui. Urmare a investigaţiilor efectuate în caz, s-a reţinut

că în ultimii ani, Grupul Şcolar Dumbrăveni s-a confruntat cu o cerere sporită de

şcolarizare din partea părinţilor copiilor din localitate şi comunele apropiate, care s-au

prezentat direct la grupul şcolar solicitând înscrierea copiilor înaintea obţinerii unui

certificat din partea Comisiei pentru Protecţia Copilului. Colegiul director a reţinut că

această creştere este explicată prin ajutoarele de care beneficiază copiii în urma încadrării

în rândul persoanelor cu nevoi speciale.

Colegiul director al CNCD s-a raportat la argumentele Marii Camere a CEDO în

cauza D.H. şi alţii v. Cehia: prezumţia discriminării indirecte prin repartizarea copiilor

romi în şcolile speciale, lipsa unei justificări obiective a sistemului de evaluare, analiza

testelor precum şi refuzul de a considera consimţământul părinţilor drept renunţare la

dreptul de a nu fi discriminat. Colegiul a considerat că sistemul de evaluare a elevilor

pentru încadrarea în şcoli speciale, precum şi sprijinul financiar şi material acordat

reprezentanţilor legali ai copiilor ce urmează cursurile şcolilor speciale produc efecte

discriminatorii. „Astfel, statistic se demonstrează că, procentual, elevii de etnie roma

reprezintă majoritatea covârşitoare a elevilor în această şcoală specială, fără a exista în

toate cazurile un motiv medical, obiectiv, de natură a justifica mutarea acestora”21.

Colegiul director a susţinut că „în şcolile speciale, elevii trebuie încadraţi exclusiv

sub imperiul îndeplinirii cerinţelor expres prevăzute de legislaţia în materie corelativ

situaţiei speciale în care se află aceşti elevi, însă nu sub aspectul situaţiei socio-

economice”, recomandând adoptarea de măsuri corespunzătoare care să conducă la

eliminarea efectelor discriminatorii. Recomandarea Colegiului porneşte de la ideea că

încadrarea copiilor cu nevoi speciale trebuie să aibă în vedere, în mod particular, situaţia

copilului din punct de vedere al capacităţilor şi dificultăţilor sale educaţionale care impun

21 CNCD, Hotărârea nr. 733 din 11.06.2008.

28

28

încadrarea într-o astfel de şcoală, şi nu situaţia socio-economică a familiei sale, ce nu

presupune un raport de cauzalitate între starea psiho-socială şi intelectuală a copilului şi

nevoia de natură a justifica încadrarea într-o astfel de instituţie şcolară specializată.

29

29