Curs de Literatura Din 1930-1944

www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z

Prof. univ. dr. Constantin Parascan

LITERATURA ROMÂNĂ în perioada 1900 – 1945Note de cursII

http://www.cartiaz.ro/


Universitatea din BacăuFacultatea de LITERE2008-2009

Octavian Goga (1881-1938)

După momentul Coşbuc, de la sfîrşitul sec. al XIX-lea, în Tranasilvania, urmează momentul Goga, care prin volumul din 1905 se aşază în prim-planul poeţilor.Literatura română intra într-o zodie fastă, după anul Sadoveanu (1904).Ascendenţii poetului din Răşnari sunt preoţi (tatăl şi cei din linie maternă).



Liceul maghiar din Sibiu. Filosofie şi Litere la Budapesta.Deput în 1898 cu versuri: „Revista ilustrată” de la Reteag a folcloristului Ion Pop Reteganu. Publică apoi repede la „Familia” (Oradea), „Tribuna” şi „Tribuna literară” din Sibiu.Din iulie 1902, când apare la Budapesta „Luceafărul” publică semnând cu numele adevărat (pseudonimele sale: Nic. Octavă, Othmar, Ion Codru etc.)Va deveni curând tribunul, poetul angajat, revoltat. Coarda socială, naţională vibrează. Pentru Goga ţăranul e un „chinuit al pământului”, arta nu trebuie să ocolească durerile vieţii, iar poetul trebuie să fie „un luptător, un deschizător de drumuri, un mare pedagog al neamului din care face parte, un om care filtrează durerile poporului prin sufletul lui şi se transformă într-o trâmbiţă de alarmă” (Vezi Fragmente autobiografice). Istoria şi realitatea se topesc în discursul său. A intenţionat să facă „în versuri monografia sufletească a unui sat din Ardeal cu toate figurile şi toată culoarea lui.”Viaţa morală şi tragică a satului transilvan la crucea a două secole, sat dominat de străini.Idealul este de libertate şi demnitate naţională. Tabloul se arată atoatecuprinzător: ambianţa familială, decorul general (clăcaşi, dascăli exemplari, Laie Chiorul „cântăreţ din patru strune”), biografie colectivă unde „jalea pătimirii” coexistă cu revolta. Iorga observase (în „Sămănătorul”, 1905) că este „unul din poeţii naţionali”. Un profet a cărui frază limpede potenţează prin repetiţie adevăruri adânci, dureroase şi evidente. Se indentifică total cu cei „osândiţi să plângă şi să tacă”, declarându-se „cântăreţul celor fără nume” (O rază).Jalea din confesiunea patetică Noi creşte din mii de voci într-o polifonie născută din întreg spaţiul transilvan.



Poezia, dialogică, dă impresia că ne aflăm într-un imens amfiteatru antic, fiecare rostire este scandată, simbolic, de o altă voce. Coloana vertebrală a discursului este tristeţea sfâşietoare prin care comunicăm cu „moşii şi părinţii” ducând la o complexă vibraţie psihologică:„La noi sunt codri verzi de bradŞi câmpuri de mătasă;La noi atâţia fluturi suntŞi-atâta jale-n casăPrivighetori din alte ţăriVin doina să ne-asculteLa noi sunt cântece şi floriŞi lacrimi multe, multe…

Pe boltă sus e mai aprins,La noi bătrânul soare,De când pe plaiurile noastreNu pentru noi răsare…La noi de jale povestescA codrilor desişuri,

Şi jale duce MurăşulŞi duc tustrele Crişuri.

La noi nevestele plângândSporesc pe fus fuiorul,Şi-mbrăţişându-şi jalea plâng Şi tata şi feciorul.Sub cerul nustru-nduioşatE mai domoală hora,



Căci cântecele noastre plângÎn ochii tuturora.”

Textul este gândit în oglindă: de o parte lumina, bucuria, frumuseţea şi frăgezimea spaţiului; de cealaltă: jalea, durerea, sfâşierea poetului şi a oamenilor pământului. Contrastul creează o stare tragică în care natura devine parte a durerii şi nedreptăţii adânci. Contaminarea (etică) se produce dinspre natură, suferinţa cuprinzând totul: codrii povetesc de jale, lacrimile sunt „multe, multe…”, Râurile duc jale, plânge şi universul când plâng şi nevestele „Şi tata şi feciorul”, iar cântecele plâng „În ochii tuturora”.Noi e o doină a durerii. Durere care anunţă revolta. Liniştea, resemnarea sunt o iluzie, în adânc fierbe trezirea.Jalea şi revolta se combinâ într-o stare neliniştitoare.Asemeni lui Coşbuc, poet care se declarase „Suflet din sufletul” neamului său, Goga declară că: „Al vostru-i plânsul strunei mele”. S-a observat şi s-a scris despre asemănările dintre Clăcaşii lui Goga şi Vaticino (Profeţie) a italiencei Ada Negri. Suferinţa clăcaşilor pare decupată din opera lui Dante:„Moşnegi slăbiţi, ce scris-aveau pe frunteZădărnicia pletelor cărunte;Bărbaţi sfârşiţi, cu sufletele moarte, Cu tot amarul unei vieţi deşarte.Şi-n lung şirag femeile trudite –Cu ochii stinşi, cu sânul supt de trudă.”

Goga scrie într-un limbaj profetic, aici luminos, aici sfâşietor. Cuvinte precum: furtună, fulgere, vifor reflectă starea gata de explozie:Căutăm sensul invocaţiei din Rugăciune:



„În suflet seamănă-mi furtună,Să-l simt în matca-i cum se zbate,Cum tot amarul se revarsăPe strunele înfiorate;

Şi cum pe bolta lui aprinsă,În smalţ de fulgere albastre,Încheagă-şi glasul de aramă:Cântarea pătimirii noastre.”

În Oltul: „Dar de ne-om prăpădi cu toţii Tu, Oltule, să ne răzbuni!”Natura toată freamătă, o energie interioară mocneşte gata-gata să se reverse spre-a se răzbuna. Ideea răzbunării e un laitmotiv: „Atâtea veacuri umilite/ Îşi gem strivita răzbunare” ( În codru); „Aprinşi feciorii strâng prăseaua/ Cuţitului din cingătoare” (Apostolul).În Bătrâni, sentimentul dezrădăcinării, în linie sămănătoristă, capătă proporţii: „De ce m-aţi dus de lângă voi?”. Dorinţa revenirii se amplifică. Totul e gol şi trist.T. Maiorescu, omul care nu credea într-o poezie cu subiect patriotic valoroasă, este impresionat de „forma frumoasă în care a ştiut să exprime cuprinsul patriotic” şi „descrierea unor figuri obişnuite din viaţa poporului” este făcută cu „o iluminare şi strălucire extraordinară”. (Critice, III)

Primul volum: Poezii.Volumele următoare nu mai sunt de forţa şi valoarea primului: Ne cheamă pământul (1909). Se simt reluările, repetiţiile. Totuşi, rămân forţa şi originalitatea poetului. Imaginea mâinilor revine în Un om.



Patetismul „biete mâini de trudă” nu deranjează. Moartea le arată „întâia dată-ncrucişate”, „De-acum pământul te aşteaptă”. Întoarcerea în sânul mamei ancestrale, originare nu e bocet, „ci recviem”:„Cinstită slugă credincioasă,Vor odihni a tale moaşte,Doar glia neagră şi mănoasăAtât de bine te cunoaşte…

Închişii ochi n-or să mai ştie,Şi nu s-ar tulbura de jaleCând cei străini vor paşte iarbaDe pe movila gropii tale.”Ambianţa citadină Din umbra zidurilor (1913) îl disperă: „Prin praf, prin fum, prin vorbe de ocară,/ Te-ai dus sărmane suflet de la ţară.”

Volumul Cântece fără ţară (1916) cuprinde texte aluzionale.

După război se dedică politicii. Din 1923 este academician; cariera poetului ca şi încheiată.Din larg (1939) e un fel de jurnal intim, poezia retrăgându-se din calea poetului.Strofa ultimă din Cântă moartea poate servi de „epitaf al întregii opere”:„Şi cum sub tâmpla mea fierbinte,O lume veche-mi reînvie,Nu câte-au fost îmi vin în minte,Ci câte-ar fi putut să fie”.Poetul e un clasic, sobru, sprijinit pe folclor, dar şi pe izvoarele bisericeşti, narativ, profetic, tragic, vizionar. Se simt influenţe din



Eminescu şi Coşbuc, dar şi din traducerile unor: Schiller, Uhland, Heine, Petofi, Ady Endre, Carducci, Ada Negri. Sunetul propriu domină.Plugarii sunt proiecţii grandioase: „Voi singuri străjuiţi altarul/ Nădejdii noastre de mai bine”.Lirica sa, expozitivă, retorică, orală, îşi are izvoarele în baladă:„De ce-ţi ştergi ochii cu cămaşa,/ Ori plângi, vecine Niculae!”…Inversiunile topice creează atmosferă solemnă:„Povesti-va atunci struna/ Înălţimilor albastre, Vremea lungă câtă jale/ Scris-a-n sufltele noastre” (La groapa lui Laie).Finalurile sunt emblematice, memorabile, tunătoare: „Încheagă-şi glasul de aramă/ Cântarea pătimirii noastre” (Rugăciune)„Drept vestitorule apostol/ Al unei vremi ce va să vie!” (Apostolul)Originalitatea lui Goga e fără dubii. Cu toate scăderile unor texte, Goga e o voce reprezentativă în lirica interbelică.



Lucian Blaga (1895-1961)Într-un celebru şi mult citat Autoportret, poetul se prezintă:„Lucian Blaga e mut ca o lebădă.În patria sa, zăpada făpturii ţine loc de cuvântSufletul lui e în căutare,în mută, seculară căutarede totdeaunaşi până la cele din urmă hotare”.

Prin Blaga, cunoaştem o altă dimensiune a sufletului transilvan. El nu mai e tribunul, profetul luptei naţionale şi sociale, asemenea unor A. Mureşanu, Coşbuc sau Goga.



Sufletul său e dominat de ecourile tainice ale pădurilor, pământului şi făpturilor stranii, de metafizică.A contribuit la impunerea ideilor cercului Gândirea, prin lucrările sale – Eonul dogmatic– Cunoaşterea luciferică– Spaţiul mioriticLa Gândirea află „climatul intelectual spiritualist şi iraţionalist” spre care se simţea atras. Practicile magice, plăsmuirile mitice, credinţele religioase ca şi aversiunea pentru pozitivismul ştiinţific, economic, tehnic, pentru modernitate sunt manifestări pe care Blaga le căuta, le trăia.Blaga însă nu a ilustrat tradiţionlismul ortodox al Gândirii. El consideră că religiile, inclusiv ortodoxismul, nu pot fi în posesia unui adevăr ultim, revelat, ci sunt „plăsmuiri ale sufletului omenesc” ca şi teoriile ştiinţifice, miturile, contracţiile metafizice ori viziunile poetice.În „Gândirea”, număr închinat lui Nichifor Crainic, la împlinirea a 50 de ani, ca şi la primirea acestuia în Academia Română, Lucian Blaga preciza că au existat două tendinţe: de dreapta şi de stânga. Unii poeţi „s-au menţinut cu stricteţe în ogaşele dramatice ale ortodoxiei creştine”: alţii, între care şi el, „şi-au îngăduit, sub privirea uneori mustrătoare a directorului, o anume libertate creatoare faţă de motivele creştine, convertindu-le în mituri şi viziuni inedite, urmând, poate fără de a şti, îndemnările spre eresuri ale imaginaţiei şi gândirii populare.”Este acuzat, condamnat şi comparat cu Iulian Apostatul, împotrivindu-se dogmei creştine şi că „are pe dracu în el”, aflat sub „obsesia formulelor evreului Sigmund Freud”.Cu toată viziunea sa arhaizantă a satului românesc, a sufletului primitiv rural, Blaga nu poate fi considerat un „tradiţionalist” tradiţional. N. Crainic elogiază sămănătorismul.



Blaga i-a adus reproşuri: „Zelos ca nici un alt curent, sămănătorismul a încercat să lege pentru totdeauna arta şi scrisul românesc de conţinuturile dulceag diluate ale istoriei, ale vieţii şi ale naturii româneşti. De aici o istorie convenţional idealizată, de aici naturalismul idilic îmbânzit, de aici şi un anume eticism cam şcolăresc al acestui curent.” (22.05.1941, Discurs)A privit cu simpatie modernismul, avangardismul şi mai ales expresionismul.Într-un interviu (1927) acordat „Vieţii literare” Blaga declara că proza lui „e ultramodernă”, dar, „în anumite privinţe, mai tradiţionalistă decât obişnuitul tradiţionalism, fiindcă reînnoieşte o legătură cu fondul nostru sufletesc primitiv, nealterat nici de romantism, nici de naturalism, nici de simbolism.” În acest sens, arată că se simte foarte apropiat de Brâncuşi pe linia unui „tradiţionalism metaforic”.Formaţia sa intelectuală se sprijinea pe spiritul german exaltând fondul nostru nelatin. „El descindea de fapt din Eminescu şi regăsea vibraţia înaltă a poeziei româneşti la sentimentul cosmic şi fierul metafizic”.Prin Herder, Goethe, Schopenhauer „cultura română a cunoscut şi momentele principale de afirmare a originalităţii ei.” L. Blaga s-a născut la 9 mai 1895 în Lancrăm, „sunetele lacrimei” (cum spune Blaga).Tatăl era preot, citea mult în lb. Germană şi filosofie.Mama se trăgea dintr-o familie de preoţi. A născut 9 copii.Tatăl, fantezist, îi numise pe toţi cu nume începând cu L: Letiţia, Lionel, Liciniu, Liviu, Longin, Lelia, Lucian etc.Vorbeşte la 4 ani! (sfială faţă de cuvinte?!)Clasele primare în germană, la Sebeş; Liceul la Braşov.Facultatea de Teologie – Sibiu. La Viena, în 1917 – doctoratul cu lucrarea Cultură şi cunoştinţă.



1919 – două volume (mici): Poemele lumiiPietre pentru templul meu (aforisme)

premiate de Academia Română.Publică versuri şi articole în „Luceafărul” şi „Lamura” lui Vlahuţă, prin intermediul căruia cunoaşte pe N. Crainic, la Bucureşti. În redacţia ziarului clujan, „Voinţa”, 1920, ia naştere Cercul Gândirea. Se mai aflau aici: Cezar Petrescu, Gib Mihăescu, A. Maniu.Publică la majoritatea ziarelor şi revistelor.Din 1926 este ataşat cultural la Varşovia, Praga, Viena, Berna, Portugalia (ambasador).Opera sa a crescut treptat, constant, armonios, unitar, în plan literar şi filosofic.Iată volumele:Poezii:1919 – Poemele lumii1921 – Paşii profetului1924 – În marea trecere1929 – Lauda somnului1933 – La cumpăna anilor1938 – La curţile dorului1943 – Nebănuitele trepte1962 (postum) Poezii (Mirabila sămânţă, Vară de noiembrie, Stihuitorul)Scrieri dramatice:1921 – Zamolxe1923 – Tulburarea apelor1925 – Daria1925 – Ivanca (Fapta)



1925 – Înviere1927 – Meşterul Manole1930 – Cruciada copiilor1034 – Avram Iancu1944 – Arca lui Noe1965 – Anton PannLucrări teoretice, eseistice:1922 – Cultură şi cunoştinţă1923 – Feţele unui veac1924 – Filozofia stilului1925 – Fenomenul originar1926 – Ferestre colorate1930 – DaimonionSistemul metafizic al lui Blaga este expus înTrilogia cunoaşterii1931 – Eonul dogmatic1933 – Cunoaşterea luciferică1934 – Cenzura transcendentăTrilogia culturii1935 – Orizont şi stil1936 – Spaţiul mioritic1937 – Geneza metaforei şi sensul culturiiTrilogia valorilor1942 – Ştiinţă şi creaţie1941 – Gândirea1942 – Religie şi spirit1939 – Artă şi valoare

1936 – Membru al Academiei Române



1937 – Catedra de filosofie la Cluj (Universitate).

Analiza poeziei sale obligă la judecarea operei în relaţie cu sistemul său filosofic.„El îşi trăieşte plenar ideile, de unde ecoul lor adânc în lumea sentimentelor. Pe de altă parte, fiorul liric ia naştere la Blaga din reflexivitate şi însoţeşte pas cu pas mişcările eului scormonitor” ( Vezi Ov. S. C., p. 202)S-a observat că unele cugetări din volumul Pietre pentru templul meu pot fi poeme printre Poemele luminii„Profetul a venit şi a zis:«Omule, priveşte-ţi trupul slab şi chinuit!Nu-ţi pare trupul tău – o cruce –pe care sângerează un răstignit?»...Şi răstignitul– O inimă bătută-n cuie.Profetul s-a dus apoi…Dar eusă fi fost atuncia în mulţumeaş fi zvârlit cu pietre după el…”La fel se întâmplă cu unele din Poemele luminii, devin simple aforisme, citite fără pauze:Ex.: „Copilul râde: „Înţelepciunea şi iubirea mea e jocul!”; tânărul cântă: „Jocul şi înţelepciunea mea-i iubirea”; bătrânul tace; „Iubirea şi jocul meu e-nţelepciunea!” (Trei feţe)Lirica datorează mult reflecţiei filosofice. Gândirea sa se manifestă în direcţia iraţionalismului generat de o epocă de violente seisme sociale (perioada interbelică). În vreme de crize, războaie, revoluţii, viziunea



asupra lumii se orientează spre o ordine existenţială. Civilizaţia industrială, angoasa, îndepărtând-o de natură, de esenţă.Metropola modernă e o Sodomă nouă: „şi-am văzut preoţi în inuri îmbătându-şi cerşetorii/ cu vinul cu care au fost spălaţi morţii./ Am văzut femei arzându-şi sămânţa în flăcări,/ rostul lor azvârlit între două eternităţi ca o batjocură,/ sânii lor fructe coapte fără de lapte./ răsuflarea lor omorând albine şi ierburi.”Blaga este tentat „să mitizeze izolarea şi arhaitatea satului românesc”. În oraş omul modern îşi pierde „sentimentul cosmic”. Întoarcerea la bogăţia sufletului primar („Sufletul nostru dintâi”).În Geneza metaforei şi sensul culturii, Blaga nota ferm: „satul este situat în centrul lumii şi se prelungeşte în mit. Satul se integrează într-un destin cosmic, într-un mers de viaţă totalitar, dincolo de al cărui orizont nu mai există nimic.”Impresiile omului de la oraş îngheaţă (…) ele nu se amplifică prin raportare intuitivă la un cosmos, nu dobândesc proporţii şi nu se rezolvă în urzeli mitice; omul satului trăieşte „pe linia de apogeu genial a copilăriei”.Cultura constituie expresia felului de viaţă exclusiv uman.Opera lui Blaga însă îl exprimă cel mai bine, cel mai exact. Atracţia pentru latura obscură, tainică a lucrurilor este declarată chiar din versurile din fruntea volumului Poemele luminii:„Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/ şi nu ucid/ cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc/ în calea mea, în flori, în ochi, pe buze ori morminte…/ – eu, cu lumina mea, sporesc a lumii taină –/ şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna/ nu micşorează, ci tremurătoare/ măreşte şi mai tare taina nopţii,/ aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare/ cu largi fiori de sfânt mister/ şi tot ce-i ne-nţeles/ se schimbă-n ne-nţelesuri şi mai mari/ sub ochii mei.” (Eu nu strivesc corola de minuni a lumii)



Motivul cheie al volumului este lumina. Misterul acesteia. Lumina e „celebrată ca stihie primordială, generatoare cosmică de viaţă”. Iată o Geneză blagiană: „Nimicul zăcea-n agonie,/ Când singur plutea-n întuneric şi dat-a/ un semn Nepătrunsul: „să fie lumină!”/ O mare/ şi-un vifor volum de lumină/ făcutu-s-a-n clipă:/ o sete era de păcate, de doruri, de-avânturi, de patimi,/ o sete de lume şi soare” (Lumina).Două sunt sursele principale lirice la debut:– expansiunea vitală juvenilă (frenezia tinereţii)– interiorizarea (spiritul descoperă şi înregistrează tulburi relaţiile tainice cu lumea)Blaga „oscilează între instinct şi reflecţie”Lumina e un principiu energetic universal. Stropul simţit la vederea iubitei este parte a luminii cosmice, cu care se contopeşte. Lumina e o forţă demiurgică. În Vreau să joc energia vitală dezlănţuită îşi redescoperă natura divină: „O, vreau să joc cum niciodată n-am jucat!/ Să nu se simtă Dumnezeu/ În mine/ un rob în temniţă încătuşat./ Pământule, dă-mi aripi: săgeată vreau să fiu, să spintec/ nemărginirea,/ să nu mai văd în preajmă decât cer,/ deasupra cer/ şi cer sub mine –/ şi-aprins în valuri de lumină/ să joc/ străfulgerat de-avânturi nemaipomenite/ ca să răsufle liber Dumnezeu în mine,/ să nu cârtească/ „Sunt rob în temniţă!””Descoperim în acest vitalism dionisiac influenţa lui Nietzsche (prezentă în întreg volumul, de altfel). O frenezie stihială, forţă impersonală, elementară stăpâneşte faptele oamenilor; poetul aude aceste frământări, iar în inima sa pulsează duhul universului: „Când se zbate în joc sălbatic,/ [inima] atunci,/ îmi spune, că din lutul ei/ a fost făcut pe vremuri vasul,/ în care Prometeu a coborât din cer […] lutul ei a fost odată un potir de lotus,/ în care a căzut o lacrimă curată ca lumina/ din ochii celui dintâi sfânt şi mare visător” (Inima)



Eul liric se dilată la dimensiuni cosmice. Această expansivitate cosmică este exprimată fără egal: Ex. poezia Dar munţii – unde-s?„Din streaşina curat-a veşnicieiCad clipele ca picurii de ploaie.Ascult şi sufletul se-ntreabă:

Dar munţii – unde-s? Munţii,pe cari nu-i mut din cale cu credinţa mea?Nu-i văd, îi vreau, îi strig şi nu-s!”Exploziile de vitalitate alternează cu reflecţii ce trezesc fiorul misterului. Astfel lumina e mereu înfrăţită cu bezna. Ziua şi noaptea îşi dispută sufletul omenesc.„Pe semne, învrăjbiţi/ de-o veşnicie, Dumnezeu şi cu Satana/ au înţeles că e mai mare fiecare – dacă-şi întind în pace mâna. Şi s-au împăcat/ în mine: împreună picuratu-mi-au în suflet/ credinţa şi iubirea şi-ndoiala şi minciuna,/ Lumina şi păcatul/ îmbrăţişându-se s-au înfrăţit în mine-ntâia oară/ de la-nceputul lumii!...” (Pax magna)Viaţa şi moartea se condiţionează reciproc. În trunchiul gorunului poetul aude cum creşte sicriul său „cu fiecare clipă care trece” (Gorunul).Acelaşi gând când priveşte mâinile iubitei.Razele lunii îi trezesc fiorul morţii: „E oare ea la căpătâiul meu şi-mi numără… cu degete de gheaţă… firele cărunte?” (Fiorul)Lumina e şi un principiu al cunoaşterii (calea „luciferică”). Întrebările poetului sporesc taina necunoscutului. Simbolul şarpelui care ameninţă călcâiul adevărului spre a-l otrăvi cu îndoiala. Elanul vital se stinge, presimţirile anxioase cresc, iar conştiinţa intră în criză. Strămoşii îndepărtaţi „se trezesc” în gândul şi sufletul său: „În piept mi s-a trezit un glas străin/ şi-un cântec cântă-n mine un dor, ce nu-i al meu…”. „Se



spune că strămoşii cari au murit fără de vreme,/ cu sânge tânăr încă-n vine,/ cu patimi mari în sânge,/ cu soare viu în patimi,/ vin,/ vin să-şi trăiască mai departe/ în noi/ viaţa netrăită…” (Linişte)Ideea reîncarnării este de fapt tema poetului, inundându-i cunoştinţa: „O, cine ştie – suflete,-n ce piept îţi vei cânta/ şi tu odată peste veacuri,/ pe coarde dulci de linişte,/ pe harfă de-ntuneric, – dorul sugrumat/ şi frânta bucurie de viaţă? Cine ştie? Cine ştie?” (Linişte)La fel se întâmplă şi cu natura ori dragostea care naşte ideea simbiozei între viaţă şi moarte: „În limpezi depărtări, aud din pieptul unui turnCum bate ca o inimă un clopotşi-n zvonuri dulciîmi parecă stropi de linişte îmi curg prin vine, nu de sânge” (Gorunul)Sigur, imaginile sfidează simţul logic comun.Liniştea, lichefiată, îi picură prin trup.Poetul aude razele lunii „sunând”, lovindu-se de geam. Toamna îl doare ca o „rană”.Prin Poemele luminii, Blaga ne conduce în universul liricii expresioniste: ochiul vede în ascunzişul lucrurilor zbuciumul firii. Elementele cheie sunt: ziua, noaptea, munţii, stelele, marea, lumina.Reprezentările sale nu sunt încă viziuni. Expresioniste sunt versurile din următorul volum.Atitudinea existenţială în Poemele luminii este, totuşi, vitalismul.

O lirică a „dezmărginirii”. Eul risipindu-se în infinitul „ocean ontic”, punând în prim-plan „panismul” (element caracteristic) aduce în „lumină” volumul Paşii poetului



Marele Pan, orb şi bătrân, părinte a tot ce fiinţează, vegetează: „Stropi calzi de rouă-i cad pe buze: unu,/ doi, trei./ Natura îşi adapă zeul…” (Pan)„Panismul, starea de toropeală oarbă, edenică, e expresia indiferenţei senine a firii”. Asemeni lui Pan, şi poetul zace „în lan” „în umbra unor maci” „fără dorinţi, fără mustrări, fără căinţi/ şi fără-ndemnuri, numai trup/ şi numai lut…” (În lan)Vara e anotimpul preferat aici. Poetul (sufletul său) se topeşte (identifică) în sevele solului.Bucolismul din lirica lui Blaga e (profund) dinamic. În lumea Marelui Pan e doar bucurie „Panismul” lui Blaga îşi are punctul de sprijin în structurile ancestrale rurale neschimbate. „Vitalismul naturist” blagian e bântuit de fiori metafizici. „Împărăţia lui Pan” stă să moară. Retras, bătrân şi orb, zeul, într-o stare jalnică: „Sunt singur şi sunt plin de scai./ Am stăpânit cândva un cer de stele/ şi lumilor/ eu le cântam din nai// Nimicul îşi încoardă struna./ Azi străbate-n grota mea/ nici un străin,/ doar salamandrele pestriţe vin/ şi câteodată:// Luna” (Pan cântă)Păianjenul şi-a ţesut pânză în urechea lui, semn că nu mai aude freamătul lumii. Pan e descumpănit, fiindcă „se înmulţesc prin codri mănăstirile/ şi-l supără sclipirea unei cruci”. Natura se spiritualizează, „senina indiferenţă păgână” se stinge. „În jurul zeului detronat”, „zboară lăstunii/ şi foile de ulm/ răstălmăcesc o toacă./ Sub clopot de vecerne, Pan e trist./ Pe-o cărămidă trece umbra/ de culoarea lumii/ a lui Crist”. (Umbra)Zeul piere fără să-şi termine fluierul pe care începuse să-l cioplească, când îşi dă seama că până şi ultimul său prieten s-a supus noii împărăţiii şi poartă în spate o „cruce”: Simbolul e clar: moartea lui Pan duce la tragismul ce va sfâşia sufletul omului modern: „tristeţea metafizică”„Gonit de crucile sădite pe cărări,



Pans-ascunse într-o peşteră.Razele fără de-astâmpăr se-mbulzeauşi se-mpingeau cu coatele s-ajungă pân’la el.Tovarăşi nu avea,doar un păianjen singurel.

Iscoditor micuţul îşi ţesuse mraja de mătaseîn urechea lui.şi Pan din fire bunprindea ţânţari celui din urmă prieten ce-i rămase.

Treceau în goană toamne cu căderi de stele.

Odată zeul îşi ciopleaun fluier din nuia de socPiticul dobitoc/ i se plimba pe mână.Şi-n scăpărări de putregaiPan descoperi miratcă prietenul avea pe spate o cruce.Bătrânul zeu încremeni fără de graiîn noaptea cu căderi de stele,şi tresări îndurerat,păianjenul s-a-ncreştinat.

A treia zi şi-a-nchis coşciugul ochilor de foc.Era acoperit cu promoroacăş-amurgul cobora din sunetul de toacă.Neisprăvit rămase fluierul de soc.”



(Păianjenul din Moartea lui Pan)

Logodindu-se cu „panismul”, „tristeţea metafizică” domină volumele următoare: În marea trecere, Lauda somnului şi La cumpăna apelor.Lumea e măcinată de o boală secretă. Anxietatea acestei literaturi expresioniste se naşte şi din înstrăinarea naturii de om. Dorinţa contopirii cu natura (panteism) determină nelinişte sfâşietoare.Vara din Paşii profetului e izgonită de toamnă în volumul În marea trecere. Extincţia lentă, lunecarea spre moarte e dominantă. Motorul acestui volum e semnificativ:„Opreşte trecerea. Ştiu că unde nu e moarte nu e nici iubire – şi totuşi, te rog, opreşte, Doamne, ceasornicul cu care ne măsuri destrămarea.” Dorul de întoarcere la rădăcini e angoasant, fiind irealizabil. În poemul În marea trecere totul îşi urmează firea, natura îşi trăieşte starea, doar sângele poetului „strigă prin păduri/ după îndepărtata-i copilărie,/ ca un corb bătrân/ după ciuta lui pierdută în moarte.// Poate a pierit sub stânci./ Poate s-a cufundat în pământ./ În zadar i-aştept veştile,/ numai peşteri răsună,/ pâraie se cer în adânc.// Sânge fără răspuns,/ o, de-ar fi linişte, cât de bine s-ar auzi/ ciuta călcând prin moarte./ Tot mai departe şovăi pe drum,–/ şi ca un ucigaş, ce-astupă cu năframa/ o gură învinsă,/ închid cu pumnul toate izvoarele,/ pentru totdeauna să tacă,/ să tacă.”Sfâşierea ontică e prezentă peste tot acum. Răspunsul e căutat la cea care l-a trimis în lumină: Mama. Iată poemul Scrisoare, lămuritor în acest sens:„Nu ţi-aş scrie poate nici acum acest rând,dar cocoşii au cântat de trei ori în noapte –şi-atrebuit să strig:Doamne, Doamne, de cine m-am lepădat?



Sunt mai bătrân decât tine, mamăci tot aşa cum mă ştii:adus puţin de umerişi aplecat peste întrebările lumii.

Nu ştiu nici azi pentru ce m-ai trimis în lumină.Numai ca să umblu printre lucrurişi să le fac dreptate spunându-lecare-i mai adevărat şi care-i mai frumos?Mâna mi se opreşte: e prea puţin.Glasul se stinge: e prea puţin.De ce m-ai trimis în lumină, Mamă,de ce m-ai trimis?

Trupul meu cade la picioarele talegreu ca o pasăre moartă.”

G. Călinescu observa modificarea universului liric blagian sub influenţa spaimei, anxietăţii: „Câmpul face loc pădurii, soarele umbrei, păraiele duc înspre peşteri, ţapilor le iau locul melancolicii cerbi”. „Natura în genere se melancolizează”. Blaga devine prin excelenţă Cântăreţul „tristeţii metafizice”.„Spaima secretă, disperarea rece, atrofiantă din poezia expresionistă va cuprinde sub o formă originală, existenţială, şi celelalte volume ale lui.” ((Ov. S. Cr. p. 230)Distrugerea e în aparenţă nealarmantă, dar ireversibilă şi absolută – a lumii moderne.O apocalipsă ameninţă firea:„Din depărtatele sălbăticii: cu stele mari



doar căprioarele vor pătrunde în oraşesă pască iarba rară din cenusă.Cerbii cu ochi uriaşi şi blânziintra-vor în bisericile vechicu porţile deschise,uitându-se miraţi în jur” (Semne)

Înspăimântat, poetul îndeamnă animalele să se depărteze de aceste locuri blestemate:„plecaţi: aci şi ţărâna înveninează,/ aci casele au încercat cândva/ să ucidă pe copiii omului./ Scuturaţi-vă de pământ/ şi plecaţi,/ căci iată – aci vinul nebun al vieţii/ s-a scurs în scrum.” (Semne)Viziunile apocaliptice expresioniste sunt la ele acasă!Civilizaţia mecanică duce la cataclism.Asistăm la descompunerea orânduirii cereşti în Paradis în destrămare: „Arând fără îndemn,/ cu pluguri de lemn,/ arhanghelii se plâng/ de greutatea aripelor./ Trece prin sori vecini/ porumbelul/ sfântului duh,/ cu pliscul stinge cele din urmă lumini”. (s. n.)Vremea de apoi a sosit: „Cocoşi apocaliptici tot strigă,/ tot strigă din sate româneşti./ Fântânile nopţii/ deschid ochi şi ascultă/ întunecatele veşti/ […] Isus sângerează lăuntric/ din cele şapte cuvinte/ de pe cruce.” (Peisaj transcendent)Lumea e în stingere, a rămas doar cenuşa, cuvânt frecvent la Blaga. Apoi: „fumul căzut”, „faguri sterpi”, „porţile închise”.Pe ce o altă treaptă ne aflăm în Lauda somnului – Eul liric priveşte spre interior, se cufundă în sine. Întoarcerea la obârşii, la tiparele „originare” ale vieţii. Din lumină şi zi – în noapte.



În Biografie, aceeaşi metafizică îndoială: „Unde şi când m-am ivit în lumină, nu ştiu,” face „schimb de taine cu strămoşii”, în sângele lui revărsându-se „poveştile sângelui uitat demult”.

„Identificarea „panismului” blagian cu stilul de viaţă al satului arhaic românesc este detectabilă încă din volumul În marea trecere.”Poetul cheamă pe prietenul „crescut la oraş/ fără milă, ca florile la fereastră”, în matca originară, la ţară, la natura sfântă: „Eu cred că veşnicia s-a născut la sat” şi adaugă: „Aici orice gând e mai încet,/ şi inima-ţi zvâcneşte mai rar,/ ca şi cum nu ţi-ar bate în piept,/ ci adânc în pământ undeva./ Aici se vindecă setea de mântuire”.„Până şi moartea e o componentă naturală a acestei lumi, în care iezii se joacă pe morminte” (Ov. S. Cr. 234.) în Sufletul satului.La cumpăna apelor evocă satul etern românesc în care miracolul e posibil oriunde, cu o şi mai mare adâncime. Acelaşi sentiment anxios. „Cumpăna apelor” e limita de unde drumul vieţii îşi schimbă sensul. Nu mai urcă, nici stă, ci coboară.„Priveşte în jos!/ Priveşte-ndelung, dar să nu vorbim./ S-ar putea întâmpla să ne tremure glasul./ Din poarta-nălţimei şi până-n vale îmbătrâneşte, ah, cât de repede, apa. Şi ceasul.// E mult înapoi? Atât e şi de-acum înainte,/ cu toate că mult mai puţin o sa pară.” (La cumpăna apelor)În „coborâre se simte micşorat, cu fruntea spre pământ. În sat totul e schimbat. O boală secretă mistuie fiinţele şi lucrurile. Poetul aşteaptă la capătul acestui drum,/ pe coborâşul „cumpenii apelor”, împăcat:Torturat de contrarietăţi, poetul creează o lirică de „grave melancolii”: O structură adânc conflictuală între spirit şi fiinţă. Iată un exemplu al acestei sciziuni interioare:



„Sângerăm din mâini, din cuget şi din ochiŢărâna e plină de zumzetul tainelor,/ dar e prea aproape de călcâie/ şi prea departe de frunte./ Am privit, am umblat, şi iată cânt:/ Cui să mă-nchin, la ce să mă-nchin?// Cineva a-nveninat fântânile omului./ Fără să ştiu mi-am muiat şi eu mâinile/ în apele lor. Şi-acum strig:/ O, nu mai sunt vrednic/ Să trăiesc printre pomi şi printre pietre./ Lucruri mici,/lucruri mari,/ lucruri sălbatice, omorâţi-mi inima.” (Din cer a venit un cântec de lebădă)În volumele: În marea trecere, Lauda somnului, La cumpăna apelor, expresionist, poetul ne arată o realitate lăuntrică proiectată în afară: imaginile au forţa unor viziuni. Oriunde priveşte, poetul descoperă ceva criptic, toate „poart-o semnătură cu cheie pierdută”(Rune)Evoluţia lui Blaga de la expresionism la măsuri mai regulate, rime savante interioare. Dar metafora poetului rămâne şi în volumele următoare dinamică, adică expresionistă.Fiecare poem închide în el o metaforă dinamică, un basm, o acţiune, o poveste. Permanent şi peste tot se petrece ceva.Metaforele „plasticizante”, ori „revelatoare” implică un sâmbure mitic, o fărâmă de poveste: „Cu cânele şi cu săgeţile ce mi-au rămas/ mă-ngrop,/ la rădăcinile tale mă-ngrop,/ Dumnezeule, pom plestemat” (Cuvântul din urmă).Tensiunea „cunoaşterii luciferice” creşte producând un dinamism dramatic. Ex.: Ioan se sfâşie în pustie: „Unde eşti Elohim?/ Lumea din mâinile tale-a zburat/ ca porumbelul lui Noe./ Tu poate şi astăzi o mai aştepţi./ Unde eşti, Elohim?/ Umblăm turburaţi şi fără de voie,/ printre stihiile nopţii te iscodim,/ sărutăm în pulbere steaua de sub călcâie/ Şi-ntrebăm de tine - Elohim!/ Elohim!/ Animale străine prin spaţii oprim/ şi le-ntrebăm de tine, Elohim!/ Până la cele din urmă margini privim,/



noi sfinţii, noi apele,/ noi tâlharii, noi pietrele,/ drumul întoarcerii nu-l mai ştim,/ Elohim, Elohim!”„Mitul este pentru Blaga o modalitate de a „tălmăci” sensurile existenţei.” (Ov. S. Cr. 240)Poezia lui Blaga e foarte personală, rezultată dintr-o „împăcare a spiritului reflexiv, chinuit mereu de otrava îndoielii, cu o sensibilitate genuină. Poezia ia aspectul creaţiei populare anonime. Mitologia sa e de esenţă folclorică. Viaţa se petrece într-o înfrăţire cu natura vegetală. Pădurea e tărâmul misterelor.

Volumele La curţile dorului şi Nebănuitele trepte, urmează acelaşi drum. Reia motivele lirice anterioare. „Curţile dorului” sunt distanţele (întinderile) care-l despart de ţară. Acesta e cerul, raiul, tărâmul transcendent după care tânjeşte sufletul său: „Cu linguri de lemn zăbovim lângă blide,/ lungi zile pierduţi şi străini./ Oaspeţi suntem în tinda noii lumini/ la curţile dorului. Cu cerul vecini” (La curţile dorului) Nebănuitele trepte reprezintă etapele schimbărilor, metamorfoze succesive ale întoarcerii noastre în necunoscut, în hăul din care ne-am ivit. Întoarcerea prin moarte în „sânul elementelor”: „Calea aici ce greu se găseşte.Nu-i nimenea să te îndrepte -Numai târziu, numai o clipă,uitată pe urmă şi ea,îţi dezvăluienebănuitele trepte.Apoi ca frunza cobori. Şi ţărnaţi-o tragi peste ochica o gravă pleoapă.Mumele sfintele –



luminile mii,mume sub gliiîţi iau în primire cuvinteleÎncă o dată te-adapă” (Epitaf)Satul e prezent şi în aceste două volume. Obsesia morţii, constantă, este atenuată de multele imagini luminoase. Cântă pomul tânăr, floarea mărului, sufletul infantil, mânzul.

Versurile postume sunt „rodul unei renăscătoare iubiri târzii”.Mirabila sămânţă trebuia să deschidă volumul pregătit pentru tipar. Aici nu mai apare „marea trecere” ci energii, forţe noi. Totuşi, şi aici, boabele sunt zei. Aduce „Laudă seminţelor” amintindu-şi: „Copil, îmi plăcea,/ despoiat de veşminte,/ să intru-n-picioare în cada de grâu,/ cufundat pân’la gură în boabe de aur./ Pe umeri simţeam o povară de râu…”Blaga e atins de vraja dragostei; iubiţii se întorc în copilărie, la candoare, la un anotimp edenic. Se plimbă pe câmp, contemplându-se. Iubirea târzie rămâne la stadiul acesta, ”împlinindu-se” în vis.„Mitul paradisului pierdut şi regăsit prin iubire primeşte infuzia unei experienţe personale, fără să-şi piardă sugestiile simbolice.” (Ov. S. Cr. p. 246). Îndrăgostiţii doresc să doarmă sub o ninsoare vegetală.„De pe stamine de alun, din plopii, albi, se cerne jarul./ Orice-nceput se vrea fecund,/ risipei se dedă florarul.// Polenul cade peste noi,/ în preajmă galbene troiene/ alcătuieşte în aur fin,/ pe umeri cade-ne şi-n gene.// Ne cade-n gură când vorbim,/ şi-n ochi, când nu găsim cuvântul./ Şi nu ştim ce păreri de rău/ ne tulbură, pieziş, avântul.// Ne-om aminti, cândva târziu,/ de această întâmplare simplă,/ de-această bancă unde stăm,/ tâmplă fierbinte lângă tâmplă.” (Risipei se dedă florarul)



Universul poetic blagian nu mai este panic.Blaga trăieşte o înseninare dar rămâne acelaşi poet al neliniştilor. Adulmecă permanent misterul.Disputa dintre existenţă şi spirit nu dispare, însă nu mai duce la tristeţe metafizică, un sentiment tonic biruie. Ex.: poemul Primăvară:„A cunoaşte. A iubi./ Încă-o dată, iar şi iară,/ a cunoaşte-nseamnă iarnă,/ a iubi e primăvară […] A cunoaşte – ce înseamnă?: A iubi – de ce ţi-e teamă/ printre flori şi-n mare iarbă?// Printre flori şi-n mare iarbă,/ patimă fără păcate/ ne răstoarnă-n infinit/ cu rumoare şi ardoare/ de albine re-ncarnate.// Înc-o dată, iar şi iară,/ a iubi e primăvară.”Blaga nu a scris propriu-zis teatru, ci poeme dramatice.Zamolxe e opera cea mai adânc expresionistă.În Meşterul Manole personajul e erou de legendă.Avram Iancu este mitizat.Nu avem de-a face cu personaje, ci cu simboluri şi noţiuni.Şi-n teatru, Blaga foloseşte „credinţele ancestrale obscure, plăsmuirile mitice naive, practicile magice populare” materia spirituală a „eresurilor” ( Vezi şi Ov. S. Cr. p. 255)Opera lui Blaga „constituie cea mai înaltă expresie a sensibilităţii metafizice din literatură” ( s. n.)(Idem)Cântec pentru anul 2000: „Vulturul ce roteşte sus/ va fi atunci de mult apus.// Lângă Sibiu, lângă Sibiu, prin lunci/ numai stejarii vor mai fi şi-atunci.// mai aminti-mă-va un trecător/ vreunui străin, sub ceasul lor?// Nu cred să mă vestească cineva,/ căci basmul ar începe-aşa;// Pe-aici umbla şi el şi se-ntorcea mereu,/ contimporan cu fluturii, cu Dumnezeu.” (Nebănuitele trepte)

Încheiem această „privire repede” asupra liricii blagiene cu acelaşi poem cu care am început discursul nostru:



Autoportret„Lucian Blaga e mut ca o lebădăÎn patria saZăpada făpturii ţine loc de cuvânt.Sufletul lui e în căutare,în mută, seculară căutare,de totdeauna,şi până la cele din urmă hotare.

El caută apa din care bea curcubeul.El caută apa,din care curcubeulîşi bea frumuseţea şi nefiinţa.” (Nebănuitele trepte)



Tudor ArgheziPoezia românească n-a cunoscut de la Eminescu prefaceri mai adânci. „După Arghezi, a devenit, la noi, imposibil să se mai scrie poezie ca înainte.” (Ov. S. C. II, p. 10)„Miraculoasă e siguranţa cu care el a intuit aproape toate formulele liricii moderne.” (idem):poezia fiorului religiospoezia sentimentului cosmicpoezia chtonicăpoezia vizionarăpoezia terorii misticepoezia universului domesticpoezia răzvrătiriipoezia metamorfozelor materieipoezia joculuipoezia ingenuităţii



poezia absurduluiE punctul de întâlnire şi sinteză a tradiţionalismului şi modernităţii.Geniul său verbal face ca tot ce atinge să se transforme în poezie autentică.S-a prezentat mereu sub diferite feţe (noi, nemairostite, nemaifolosite, dar răsărind din sevele străvechi). Invenţia artistică la el este inepuizabilă.

Născut în 1880. (Ion N. Theodorescu). Bucureşti. Pe linie paternă se trage din Cărbuneşti (Gorj), din ţărani olteni. La 11 ani fuge de-acasă. Elev la Sf.Sava. Debut în „Liga ortodoxă” (nr. 9, 1896) – (ziarul lui Macedonski) cu poezia Tatălui meu; semnată Ion Theo. Custode la o expoziţie, laborant la Chitila (zahăr). Lăudat de Macedonski: („la o vârstă când eu gângăveam versul, rupe cu o cutezanţă fără margini) pentru versurile instrumentaliste. Pentru colegii de la Sf. Sava (Gala Galaction şi N.D. Cocea) Arghezi era „luceafărul generaţiei”, „gloria de mâine a literaturii româneşti”.Cauza călugăririi poetului la 19 ani a rămas o taină. Poate moartea iubitei. Poate nevoia: „N-aveam unde lucra. N-aveam o odaie. N-aveam o masă.”Fratele Iosif e adus de la Cernica la Bucureşti. Aici scoate revista „Linia dreaptă” (1904), simbolistă. Recunoaşte valoarea sugestiei, dar respinge muzicalitatea. Solicită cuvântului o maximă plasticitate: „Ideea are nevoie de plastic pentru a fi exprimată; plasticul e perceptibil ochiului şi susţine concepţiunea.”Versurile botezate Agate negre (din vremea călugăriei), cu toate împiedicările, arată o puternică personalitate poetică. Tinde de pe acum spre o Viziune. „Sufletul e bolnav de râie.” Ieradiaconul Iosif pleacă în 1905 în străinătate (pentru 5 ani) la o mănăstire catolică şi



vagabondează prin Elveţia, Franţa, Italia. În 1910 revine în ţară, în gazetărie (redactor la „Facla socialistă”). Îşi exersează verva pamfletară împotriva instituţiilor statului: biserica, şcoala, armata, monarhia, magistratura. La fel va proceda şi în „Cronica” pe care o scoate, în 1915, împreună cu Gala Galaction.Nu se impune numai ca gazetar de temut (pamfletar) ci şi ca poet. El produce o reală şi autentică revoluţie în arta cuvântului: invenţie verbală, concentrare, sintaxă iedită. După război (primul), e „implicat în procesul ziariştilor”, şi condamnat la închisoare (2 ani), dar după câteva luni e graţiat (datorită adversarului său N.Iorga). Revine în publicistică la cel mai agresiv săptămânal, „Hiena” (1919-1921). 1922-1924, conduce, cu I. Pillat, revista „Cugetul românesc”. Colaborează aici majoritatea elitei intelectuale a vremii. Scoate (1923) Naţiunea, colaborează la ieşeanul Lumea (1924-1926), la Viaţa Românească şi alte reviste.Are o atitudine independentă. Fusese în conflict cu Iorga şi Lovinescu înainte de război. Publicase pe simbolişti şi pe moderniştii extremişti, ca A.Maniu, I.Vinea. Îl atacă violent pe I. Minulescu. În 1927 se hotărăşte să-şi adune poeziile în volum: Cuvinte potrivite. La acel moment însă T. Arghezi era cunoscut ca poet din publicaţiile vremii prin poemele: Rugă de vecernie (1912), Belşug (1915), Mâhniri şi Duhovnicească (1922), Inscripţie pe un portret (1923), Psalmii (1922-1924), Niciodată toamna, Jignire, De-a v-aţi ascuns (1926) ş.a.Lovinescu îl aşeza în fruntea poeziei noi în Critice IX (1923). D Funchianu îl pune lângă Eminescu. E considerat cel mai mare poet român contemporan. Cel mai însemnat de la Eminescu.Apariţia volumului Cuvinte potrivite a fost un eveniment salutat, apreciat ca atare:



M. Ralea spune: „D.T. Arghezi e cel mai mare poet al nostru de la Eminescu încoace”, „Imaginaţia sa se aprinde ca o flacără orbitoare de lumină, dar fără căldură. E din familia vracilor, a căutătorilor de esenţe ultime, de elixiruri şi filtre, dar nu din aceea a poeţilor, a sfinţilor şi a apostolilor. În Evul mediu, d. T. Arghezi ar fi fost ars de viu. El e mai aproape de doctorul Faust decât de Saint Francois d’Assise” (Portrete literare, p. 19-33).Pompiliu Constantinescu, în cronica la acelaşi volum: „Artist cu variate mijloace de expresie, cu o sensibilitate alcătuită din rezonanţe de orgă şi suavităţi de cor de îngeri, d. Arghezi şi-a creat o limbă poetică, scăpărând aşchii învăluite în pulbere fină; în cartea liricei noastre, începută de Eminescu, poetul Cuvintelor potrivite. se aşază imediat în primul rang” (Scrieri I, p. 56-61) Vladimir Streinu, referindu-se la acelaşi volum de debut, remarcă „mecanica ritmului în Cuvinte potrivite, vădeşte o suferinţă specifică. Schimbarea bruscă a ritmicii exterioare intervine în aceeaşi poezie şi chiar în aceeaşi strofă, luând înfăţişarea unui procedeu constant de accidentare a versului […]. Ceea ce rămâne nou este forţa hugoliană de expresie a lui Arghezi, pe care îl cumpănesc exclusiv ca „geniu verbal”. În Blestemele […] discern indubitabil geniu verbal…” (s. n.) (Pagini de critică, 1969, p. 16-24)Felix Aderca exprima o opinie generalizată (1927):„A apărut între noi cartea mult aşteptată a poetului pe care de douăzeci de ani îl caută, îl suspină şi îl recită cu ochii închişi sufletele însetate.”Au existat însă şi personalităţi care l-au negat, l-au atacat, ori şi-au exprimat rezerve la apariţia Cuvintelor potrivite, Ion Barbu fiind unul dintre aceştia.



A visat să-şi tipărească singur cărţile. În 1928 scoate Bilete de papagal despre care autorul afirmă că „un ziar atât de mic n-a mai apărut niciodată, nici la furnici”. Din nou se manifestă pamfletistul. „Optica lui e a unui moralist sceptic.” Civilizaţia modernă îl şi fascinează, dar îi şi stârneşte emoţii de negare, înspăimântându-l. Face, totuşi, apologia automobilistului, aviatorului, chimistului. E oripilat de prezenţa femeii la volan: „un hibrid îmbrăcat în pantaloni şi veston” „în loc de o domnişoară: un vizitiu”.Şi telefonul e „radiografiat”: „Omul telefonic e un cobai de experienţă şi evoluţie ideală „intri de-a dreptul prin aer în apartament, neinvitat, şi de multe ori cazi chiar în patul domnului sau doamnei”.Bilete de papagal apare până la numărul 460, în 1929, iar peste un an scoate doar 11 numere.În 1930 îi apar două cărţi: Icoane de lemn şi

Poarta neagrăTemele sunt aici: mănăstirea şi închisarea.1931 – Flori de mucegai ne întoarce tot în temniţă.Acum durează Mărţişorul – lângă Văcăreşti. E vorba de aşezarea gospodărească unde a scris nenumărate opere celebre; aici se află mormântul său şi al soţiei sale, bucovineanca Paraschiva; azi casa este muzeu literar.Miţura şi Baruţu vor fi subiecte pentru Cartea cu jucării (1931)Bucuriile domestice, familiale, vor fi evocate în:– Cărticica de seară (1935) –poezieCe-ai cu mine vântule (1937) – proze poeticeTablete din Ţara lui Kuty (1933) – volum satiricdouă romane: – Ochii Maicii Domnului (1934) – Cimitirul Buna-Vestire (1936)



Apoi o nouă serie a revistei Bilete de papagal (1937-1938)Hore – poezii, 1939Bolnav, scrie ciclul SpitalPamfletul Baroane!, dur, adresat lui Manfred von Killinger îi atrage deportarea în lagărul de la Tg. Jiu.O campanie înverşunată, nedreaptă, cu atacuri violente împotriva creaţiei sale, deschisă de A.Toma un poet socialist mediocru, îl duce în situaţia de a nu mai putea publica decât traduceri (Fabule de Krâlov, 1952) şi versuri pentru copii (Prisaca, 1954). După ce revista Viaţa Românească (1955) îi publică poemele: Cântare omului şi 1907 este reabilitat (membru al Academiei Române, deputat în M.A.N., Premiul de Stat 1957)Din 1955 până în 1961 îi apar aproape anual, volume de poezie şi proză.Moare în 1967. Mormântul, aşa cum spunea mai sus, se află în grădina Mărţişorului.

Tudor Arghezi a fost personalitatea complexă care a revoluţionat limbajul liricii româneşti. „Geniu verbal”, cum corect şi fericit îl defineşte Vladimir Streinu, Arghezi era un „suflet faustian, în care nu sălăşluiesc numai „două suflete”, ci se ciocnesc principiile contradictorii ale omului modern” (observa E. Lovinescu). Însuşi Arghezi se defineşte astfel: „Sunt înger, sunt şi diavol şi fiară şi alte asemeni” (Portret)Şerban Cioculescu, unul din cei mai pătrunzători analişti ai liricii argheziene, se opreşte asupra naturii duale a poetului, arătând că Arghezi e hărţuit şi sfâşiat de contradicţii, însumându-se „printre temperamentele romantice. Ca romantic, poetul român, fie chiar povârnit pe panta epică, plesneşte de subiectivitate. Opera sa e o combinaţie de „angelism şi demonism, spiritualitate şi materialitate,



puritate şi abjecţie, umilinţă şi trufie, împăcare şi răzvrătire, gingăşie şi rigoare, suavitate şi asprime, rafinament şi stângăcie” (Ov. S. Cr., II, p. 25)În recenzia la Cvinte potrivite şi M. Ralea vorbise despre „amestecul de sublim şi stângăcie, de măreţ şi mizerabil, de perfecţie şi ratare”. (s. n.)Opera lui Arghezi intrigă prin dicversitatea registrelor în care se prezintă; universuri poetice autonome.La Arghezi se împacă, totuşi, Psalmii cu Blestemele, poemele tragice, de fior cosmic şi cântecele pentru copii; miniaturalul cu ciclopicul; vizionarismul profetic cu tăietura pamfletară; damnarea cu jocul şi umorul.● Un prim univers este cel în care lirica se naşte din mândra solitudine a însetaţilor de absolut, damnat a fi în răspăr cu lumea şi timpul: Prinţul, Vraciul, Nehotărâre.● Alt univers e cel bolovănos, frust, ţărănesc, aşezat pe temeliile ordinii obişnuite, naturale: Belşug● Universul infam al temniţei, cu criminali, hoţi, târfe: Flori de mucegai● Universul familial, domestic: Stihuri de seară● Universul jocului e ilustrat în Hore● Universul grotesc, parodic şi anatemizat● Universul vârstei spre trecerea în neant.

Care sunt liniile care leagă, unesc aceste articulaţii complexe ale acestei opere proteice?!1. Cea dintâi atitudine este contestatară (a ordinii obişnuite): „Din bube, mucegaiuri şi noroi/ Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi”Răzvrătirea sa are ca obiect valorile acceptate.



Simpatia sa se îndreaptă către ceea ce este ignorat, negat, desconsiderat.

2. Nevoia de certitudine, de certificare a fiinţei atotputernice: „Vreau să te pipăi şi să urlu: Este!”Absenţa lui Dumnezeu e dramatică. La fel căutarea Lui. Aşteaptă minunea. I se pare că ajunge mereu prea târziu şi pierde revelaţia. E un rebel, chinuit de întrebări, caută certitudini, nu-şi pierde speranţa: „Săgeata nopţii zilnic vârfu-şi rupe/ şi zilnic se-ntregeşte cu metal./ Sufletul meu, deschis ca, şapte cupe,/ Aşteaptă o ivire de cristal…” (Psalmi)Contestarea şi Căutarea, atitudini contradictorii, se interferează dialectic. Şi prin negaţie se ajunge la adevăr.O importantă parte a liricii sale are ca obiect raporturile poetului cu Dumnezeu: Psalmii, dar şi multe poezii ale vol. Cuvinte potrivite, ca Duhovnicească, Între două nopţi, Inscripţie pe Biblie, dar şi din Cărticică de seară. Şi în volumul Hore, Dumnezeu ocupă un loc important. Ca şi în alte culegeri de poezie sau proză.A scris cu multă duritate şi cruzime despre viaţa monahală în Icoane de lemn. Arghezi recunoaşte un drept indiscutabil doar sentimentului religios, liber de orice obligaţii, convenţii, constrângeri. Acest sentiment fiind „cel mai frumos din câte a cutreierat mintea omului”.Este neîntrecut în cântarea darului de Dumnezeu a sufletului său torturat.„Tare sunt singur, Doamne, şi pieziş!Copac pribeag uitat în câmpie,Cu fruct amar şi cu frunzişŢepos şi aspru-n îndârjire vie (Psalm)



Tânjesc ca pasărea ciripitoareSă se oprească-n drum,Să cânte-n mine şi să zboarePrin umbra mea de fum.”

„Ard către tine-ncet ca un tăciuneTe caut mut, te-nchipui, te gândesc” (s. n.) (Psalm)Îndoiala şi revolta nu-l părăsesc. Întrebările sunt insolente: „Pentru ce mi-ai dat minte, Doamne, şi judecată? Ca să mă batjocoreşti?Eu am pus preţ pe mintea mea, mi-am frământat-o cu minţile altora, cu mintea morţilor şi cu mintea celor vii, şi m-am apucat să te chibzuiesc pe tine./ Şi am rămas tot atât de prost ca şi înainte.” (Litanii IV)Aduce reproşuri grave Lui Dumnezeu:„De când s-a întocmit Sfânta ScripturăTu n-ai mai pus picioru-n bătăturăŞi anii mor şi veacurile pierAici sub tine, dedesubt, sub cer” (Psalm)Poetul se luptă permanent cu îndoiala şi vrea să afle, să obţină totul sau nimic; nu se mulţumeşte cu firmituri.La majoritatea expresioniştilor germani (precum Trakl, Werfel) relaţia omului cu divinitatea este dramatică. Astfel i s-a întâmplat lui Dostoievski. La fel, acum, lui Arghezi.Noua sensibilitate poetică religioasă a veacului se întoarce cu faţa la universul biblic şi la învăţăturile profeţilor.Încercarea de a şi-l reprezenta pe Dumnezeu eşuează:„O mie de neamuri, plecate domoale,Te caută-n ceruri, în vis, în pământ.Ascuns te-am păzit în Cuvânt.Sfărâmă Cuvântul: cuvintele-s goale” (Inscripţie pe Biblie)



„Ca-n oglindirea unui drum de apă,Pari când a fi, pari când că nu mai eşti” (Psalm)

„Te-am căutat în tainica ta lipsăPrin Testamente şi Apocalipsă,Să fi rămas un loc nemaiumblatPe unde nu te-am căutat?Când socoteam că te-am găsitŞi se-nălţa în dreptul tău un zid…” (Bine şi rău)

„Tu taci, tu te-ai ascuns, tu pieriCu sculele şi farmecele tale.Te cheamă din biserici, din temniţi, din spitale,Şi nu răspunzi durerii nicăieri” (Tu taci) (Căutaţi şi poemul Mi se pare).Pentru Arghezi Cel de Sus e Dumnezeu-Tatăl din Vechiul Testament. Iisus este evocat rar „fugit de pe cruce” (Duhovniceasacă), ori „flămând şi gol” umblând prin lume (Inscripţie pe o casă de ţară).Arghezi trăieşte drama epifaniei refuzate, pierdute: „Ce-ai făcut?/ Tu n-ai ospătat, calul n-a păscut./ Ai căutat steaua polară./ Te-a aşteptat aici până aseară.//…/ Vă e foame, vă e sete/ N-aveţi potcoave, nici ghete./ Dar pâinea s-a mâncat, apa s-a băut…/ Aţi întârziat un minut…” (Ora târzie)Obsesia eschatologică capătă proporţii supreme în Duhovnicească.Mediul restrâns în care ne aflăm e dilatat la dimensiuni cosmice. Spaima în faţa degradării fizice, a sfârşitului iminent al lumii se transformă în teroare mistică. Poetul e îngrozit de trăirea ceasului de sfârşit al lumii şi de după:



„Ce noapte groasă, ce noapte grea/ A bătut în fundul lumii cineva./ E cineva, sau poate, mi se pare./ Cine umblă fără lumină,/ Fără lună, fără lumânare/ Şi s-a lovit de pomii din grădină?!/ Cine calcă fără zgomot, fără pas,/ Ca un suflet de pripas?/ Cine-i acolo? Răspunde!/ De unde vii şi ai intrat pe unde?” Duhul, suflul straniu al dezagregării bântuie, adulmecă. Spaima eschatologică duce la realizarea unei viziuni a extincţiei universale: „Toţi au plecat de când ai plecat./ Toţi s-au culcat, ca tine, toţi au înnoptat,/ Toţi au murit de tot./ Şi Grivei s-a învârtit în bot/ Şi a căzut. S-au stârpit cucuruzii,/ S-au uscat busuiocul şi duzii,/ Au zburat din streaşina lunii/ Şi s-au pierdut rândunelele, lăstunii./ Ştiubeiele-s pustii,/ Plopii-s cărămizii./ S-au povârnit păreţii. A putrezit ogranda...” Moartea a cuprins totul, până şi lumea minerală: „Aici nu mai stă nimeni/ De douăzeci de ani. Eu sunt risipit prin spini şi bolovani…/ Au murit şi numărul din poartă/ Şi clopotul, şi lacătul, şi cheia…” (s. n.)Dimensiunea spaimei eschatologice o aflăm în finalul poemului. Identificarea între om şi Iisus se face acum în negativ. Umbra care bântuie prin grădină e a Fiului omului. Până şi Mântuitorul are nevoie de ajutor, de salvare. Identificarea acestei panici este sublimă: „Mi-e limba aspră ca de cenuşăNu mă mai pot duceMi-e sete. Deschide, vecine.Uite sânge, uite slavă.Uite mană, uite otravă.Am fugit de pe Cruce.Ia-mă-n braţe şi ascunde-mă bine”-

Chiar şi atunci când subiectul unei poezii nu este religios, Arghezi insuflă aceeaşi tensiune, aceeaşi răzvrătire împotriva unei lumi rău



întocmite şi tânjirea după forţa care să ducă la crearea alteia mai bună: „O! dă-mi puterea să scufund,/ O lume vagă, lâncezândă./ Şi să ţâşnească-apoi din fund,/ O altă limpede şi blândă…” (Ruga de seară)Şi poezia Binecuvântare e structurată pe acelaşi motiv al literaturii insurgente, aici împotriva somnului tihnit burghez: „Dormiţi, dormiţi.” Acestei odihne el îi opune neliniştea, veghea celor „umiliţi în trudă şi răbdare”, care aşteaptă izbăvirea.Aspiraţia lui Arghezi către absolut, unde profeţii, dispreţuiţi acum, sunt păstrătorii tainelor şi vor fi apreciaţi cândva, este prezentă în poezii precum Vraciul, Caligula, Muntele Măslinilor, Nehotărâre. Poetul este un damnat, vocaţia sa e un blestem. El este şi „sfântul palid, sfârşit şi blând pe cruce” şi „biciul ce-l izbeşte şi-l sângeră-n obraz”. Povara dureroasă a creaţiei e privită cu resemnare tragică: „De ce nu pot să nu ştiu, de ce nu pot să n-aud/ În ce stă restul zilei şi preţul de-a ţi-o trece?” (Nehotărâre)Insurgentul căutător de Dumnezeu, şi de absolut, nu proiectează în funalul poemelor neantul. El simte, totuşi: vecia, graţia. Osânza e o asceză. El e un martir.

Lirica erotică exprimă această stare, acest refuz de a gusta deliciile cărnii în defavoarea revelaţiei absolutului. Tentaţiile pământeşti trebuie înfrânte, el trebuie să fie doar un stimul spiritual: ”Mi-am stăpânit pornirea idolatrăCu o voinţă crâncenă şi rece.Căci somnul tău nu trebuia să-neceSufletul meu de piscuri mari de piatră” (Inscripţie pe un portret)Femeia este, pentru Arghezi, „destindere”, „împăcare”. El vrea să păstreze din iubire doar dimensiunea ei utopică, forţa infinită a dorinţei neîmplinite. De aceea îi cere femeii să rămână numai o promisiune:



„Fii ca o apă pură, în care se ascundNămolurile negre cu pietrele la fund.Fii cântecul viorii ce doarme nerostit,Smaraldul care încă pe mâini n-a strălucit,Peteca-n palma ţării , ce nu e încă trasăŞi poate duce-n ceruri sau poate-ntoarce-acasă” (s. n.) (Stihuri)Ori definirea rostului femeii pentru un căutător absolut cu o formulă gnomică admirabilă:„Apropiată mie şi totuşi depărtată,Logodnică de-a pururi, soţie niciodată” (Căutare)

„Piscurile mari de piatră” sunt un simbol prometeic. Titanismul prometeic ni se înfăţişează la Arghezi golit de orice strălucire. Reabilitarea lui se va face printr-o răsturnare a ordinii injuste din prezent.Plugul este coloana, simbolul altui univers în poezia argheziană. Aceeaşi insurgenţă împotriva valorilor viciate.„Testamentul apare acum ca o estetică” spune G. Călinescu. Nu ideea „legăturii între generaţii” emoţionează în sine, ci „germinaţia eternă şi enormă” a lumii „Nu iubirea fiului pentru străbuni e tema ci teribila sforţare pe care trebuie s-o facă natura pentru a obţine un rezultat (G. Călinescu Fenomenul arghezian, în Tudor Arghezi. Interpretat de..., Editura Eminescu, Bucureşti, 1971, p. 57).Testament se citeşte cu înfiorare: Nu-ţi voi lăsa drept bunuri după moarte,Decât un nume adunat pe-o carteÎn seara răzvrătită care vineDe la străbunii mei până la tine,Prin râpi şi gropi adânci,



Suite de străbunii mei pe brânciŞi care, tânăr să le urci te-aşteaptăCurtea mea-i fiule - o treaptă”.În poet s-a vărsat mormanul de oseminte, rod al efortului străbunilor.Multe opintiri au avut loc pentru a se ivi primul intelectual, poetul. Veninul s-a preschimbat în miere, rămânându-i puterea. Poezia s-a purificat în cântec. E portretul său, e viaţa sa poetică. E vorba aici de experienţa tradiţiei şi a individului. Oasele s-au vărsat în individ, provocându-se o germinare universală, de aici „viziunea cosmică”Şi aici e vorba de o lume nedreptăţită. Valurile acesteia, fruste, primitive sunt comparate, transformate în altele. De fapt se extrage, se citeşte în ele calitatea adevărată. În acest urcuş, pe aceste trepte în care s-au schimbat „sapa-n condei şi brazda-n călimară” bătrânii au trudit şi-au adunat „Sudoarea muncii sutelor de ani”. De aici a înflorit spiritul.„Din graiul lor cu-ndemnuri pentru viteEu am ivit cuvinte potrivite”.Le-a prefăcut „în visuri şi-n icoane./ Făcui din zdrenţe muguri şi coroane” „Veninul strâns l-am preschimbat în miere,Lăsând întreagă dulcea lui putere.Am luat furcaşi torcând uşureAm pus-o când să-mbie, când să-njure,Am luat cenuşa morţilor din vatrăŞi am făcut-o Dumnezeu de piatră.”Acest univers poetic nou creşte din o acumulare fantastică de energii chinuite.„Durerea noastră surdă şi amarăO grămădii pe-o singură vioarăPe care ascultând-o a jucat,



Stăpânul ca un ţap înjunghiat”. „Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte”, iată recompensa, izbânda artei, a eternizării suferinţei.Ţăranul arghezian e mândru; e cioturos, primitiv, miroase a sudoare şi bălegar, vorbeşte cum a apucat, se sonsideră „prost”, dar are o forţă ascunsă teribilă, ştie să aleagă adevărul de minciună, binele se rău, frumosul de urât.Universul ţărănesc arghezian se etenizează, se sfinţeşte prin pana sa: „El, singuratic, duce către cer/ Brazda pornită-n ţară, de la vatră./ Când îi priveşti, împiedicaţi în fier,/ Par el de bronz şi vitele-i de piatră. ” (s. n.) (Belşug)Lumea suferinţei, trudei şi împlinirii lucrului pământului cu plugul e vegheată de divinitate, este în ocrotirea divinităţii.„E o tăcere de-nceput de leatTu nu-ţi întorci privirile-napoi,Căci Dumnezeu, păşind apropiat,Îi vezi lăsată umbra printre boi” (idem).La fel se întâmplă în Inscripţie pe o casă la ţară. Divinul e primit în intimitatea casei modeste:Va pregăti „Un pat adânc, cu perinile moiDacă Isus, voind să mai scoboare,Flămând şi gol, va trece pe la noi”. (s. n.)Aceste personaje sunt şcolite la învăţătura naturii: „Şcoala mi-e câmpul, dascăl mi-e pădureaŞi iscălesc frăţia cu securea”.Îi place şi cultivă această ordine întoarsă. Valorile adevărate se află pe treapta de jos, iar sus se află stricarea, ruina.Motivele liricii tradiţionaliste apar la Arghezi fără acel tezism doctrinar, păgubos ci se amplifică vizionar, prompt, autentic.



La el nu se confruntă satul cu oraşul, cu lumea autenticităţii originare, a plugului cu artificialitatea, subţirimea rânduielilor vremii.Această lume, cu valori nealterate se apără de forţe agresive, distrugătoare.Cu moartea însă e altceva. Ordinea naturală nu mai e acceptată. Un joc tragic imaginează Arghezi, insurgentul, acum cu o resemnare tradiţională. Liniştea, acceptarea, seninătatea sunt simulate în acest proces al iniţierii în moarte. Tristeţea este însă sfâşietoare: „Dragii mei, o să mă joc odatăcu voi, de-a ceva ciudat,nu ştiu când o să fie asta, tată,dar hotărât, o să ne jucăm odată,odată, poate după scăpătat.”

„E un joc viclean de bătrânicu copii ca voi, cu fetiţe ca tine,Joc de slugi şi joc de stăpâni,Joc de păsări, de fluturi, de câni,Şi fiecare îl joacă bine.”Capodoperă a liricii argheziene, De-a v-aţi ascuns e o altă Mioriţă, consideră Ov.Crohmălniceanu ( Ov. S. Cr., Op. cit. p. 51); iar moartea e un joc. Împăcarea nu are loc aici. Durerea urcă în revoltă. Ultimele versuri lămuresc asupra neputinţiei de a se opune şi refuzului blestemat: „Puii mei, bobocii mei, copiii mei!/ Aşa este jocul./ Îl joci în doi, în trei,/ Îl joci în câţi vrei./ Arde-l-ar focul”. (s. n.)

G. Călniescu crede că „poezia argheziană autentică” „aci începe”, adică în Flori de mucigai „acesta fiind „operă de rafinament, de subtilitate artistică, ele presupun un cer al gurii dedat cu mirodeniile. Un critic



necultivat le poate crede vulgare.” În Flori de mucigai efectul artistic constă în surprinderea suavităţii sub expresia de mahala.”Flori de mucigai sunt un alt simbol arghezian. Într-adevăr universul poetic coagulat în jurul acestui simbol are forţă, originalitate. Argoticul şi lirismul fac bună casă. Un lirism „grotesc şi bufon”, „pur artistic”, ca la Caragiale.Experienţa deţinutului în închisoarea Văcăreşti înfloreşte într-un ciclu care atinge genialitatea. Lumea temniţei se relevă prin portrete memorabile: tâlharul cu chip angelic (Fătălăul); ţiganca florăreasă (Tinca); hoţul cucernic (Candari); dezertorul (Ion Ion), mâncat de şobolani în morga închisorii. Viaţa infernală din temniţă, degradarea umană ajunsă la cote inimaginabile au dus la această creaţie stranie, nu scrisă ci zgâriată „pe tencuială/ Pe un părete de firidă” cu „unghiile de la mâna stângă”.Flori de mucigai (versuri), şi Poartă neagră (proze) evocă acest univers crud, atroce, al osândei: „În frig şi noroi/ Trec hoţi-n convoi, câte doi,/ Cu lanţuri târâş la picioare” (Cina); „Fiertura e gata./ E seară. E ploaie./ O lingură grea, cât lopata,/ Dă ciorba din două hârdaie” (Cina); „Zgomotul de lanţuri multe/ A trecut prin curte,/ A ieşit lung pe pereţi/ Printre vii şi morţi.” (Galere)Suferinţă, nedreptate, moarte, ură. Descrierea acestui infern înfiorează: „Ies morţii…/ Subt bolta de clopot a porţii”. (Morţii)Poezia Florilor de mucigai se naşte dintr-un amestec nemaiîntâlnit de sumbru, grotesc, terifiant.Apropierea de pictura lui Goya e justificată.Şi aici împerecherea între frumuseţe şi ticăloşie e nota dominantă. Ex: Fătălăul, Lache (ţiganul care face bani).În Flori de mucigai urmează aceeaşi consecvenţă, statuată în Testament, a unei estetici a urâtului. Abia aici deschide uşa şi dă drumul în poezie



la „bube, mucegaiuri şi noroi”. Câutarea frumuseţii în colcăitoarele abjecţii o practicase şi Baudelaire, cântând „florile răului”.În artă, în poezie, aceşti damnaţi câştigă o treaptă cel puţin faţă de societatea care i-a „creat” (refuzat).Găsim aici o violenţă lexicală nemaiântâlnită: „îl rupe de boaşe”, „fă, Tinco, fă”, „curvă dulce”, „noadă”, „răscăcătură”, nu-ş cum mă-sa” etc.Savoarea neegalată a versului vine şi din iubirea curentă directă, familiară, autentică. Monstruosul şi sublimul se împletesc în fiecare poem. Şi aici este invocat Dumnezeu. Şi nu numai atât. E coborât aproape de mizeria şi infernul acestei lumi care devine loc al unei epifanii : „La patul vecinului meuA venit aznoapte Dumnezeu.Cu toiag, cu îngeri şi sfinţiŞi odaia cu mucegaiA mirosit toată noaptea a rai.” (Cântec mut)

Un alt univers este cel familial, al microcosmosului; viaţa intimă, a vietăţilor mici: albine, greieri, cărăbuşi. Stihuri de seară e o carte mică, într-o cărticică. Pentru un violoncel a ales „un brotăcel”, buburuze, melci, şopârle, vrăbii, pisoi etc. ; pentru „o harpă” a ales „o lăcustă”.În universul mărunt în care ne invită Arghezi se petrec minuni ale firii. Şi aici e prezentă respiraţia cosmică şi Dumnezeu, singurul care a făurit micile bijuterii însufleţite: buburuze, iepuri, gângănii.Divinitatea îşi arată puterea şi-n germinaţia tainică a legumelor, fertilizând cartofii: „Îmbrăcaţi în straie de iască,/ Sunt gata cartofii să nască/…/ Au rămas grei ca mâţele/ Umflându-li-se ţâţele” (Har).„Cartofii sunt lehuzi/ Ascultă, harul a trecut prin ei/ Virginal, candid şi holtei…” (Har)



Poezia micului univers familial se împleteşte în Cărticica de seară, cu o lirică autentică a iubirii maritale – de o erotică suavă, aprinsă dar „mereu gravă şi pură” ca în Cântarea Cântărilor (Vezi Ov. S. Cr., p. 64)Cadrul petrecerii iubirii e naturist, bucolic, rustic. Declaraţiile de dragoste nu ascund pornirile trupului, le îmbracă însă în metafore inocente, rustice: „Păşunea mea tu să fii/ Cu păpădii./ Eu să fiu boul tău alb şi nevinovat/ Care te-aş fi păscut şi te-aş fi rumegat,/ Pe înserate/ Pe copitele îngenuncheate” (Mirele)Această lirică erotică originală este şi aprinsă, frustă, virilă şi-n acelaşi timp plină de ingenuitate, tandră. Forţa se supune sentimentului iubirii:„Culcă-mi-te trândavă pe coarne,/ Fă-te jugul meu de carne,/ Stăpâna mea frumoasă ca aurul,/ De ce tremură Taurul” spune Mirele.

Şi prin poezia „boabei” şi „fărâmei”, Arghezi e în conflict deschis cu opiniile comune. El scoate la lumină o poezie ignorată, a microcosmosului fascinant pentru el.„Toată viaţa, (mărturisea Arghezi în 1927, în „Adevărul literar şi artistic”) am avut idealul să fac o fabrică de jucării, şi, lipsindu-mi instalaţiile, m-am jucat cu ceea ce era mai ieftin şi mai gratuit în lumea civilizată, cu materialul vagabond al cuvintelor date. Am căutat cuvinte care sar şi fraze care umblă – de sine stătătoare.” „Am căutat cuvinte virginale, cuvinte puturoase, cuvinte cu râie: le-am excitat aroma, le-am avivat rănile cu sticlă pisată şi le-am infectat pe unele complet […] m-a posedat intenţia de a împrumuta vorbelor însuşiri materiale, aşa încât unele să miroasă, unele să supere pupila prin scânteiere, altele să fie pipăibile, dure sau muşculate şi cu păr animal […] N-am făcut nimic, m-am jucat.”



Spiritul ludic l-a fascinat. E universul poetic al Horelor: „Fă-te, suflete, copil […]/ ca să poţi să te mai bucuri” (Creion).Vietăţile din curte, obiectele cosmice sunt jucării minunate. Spiritul nonoconformist e şi aici folosit. „Ce e cercul? Un pătrat./ Cum e unghiul? Crăcănat,/ Un căţel? E un purcel./ Ce-i altfel? Tot ce-i la fel” (Examen de ucenici)Poetul e duşmanul rutinei. Jocul e semnul libertăţii şi inteligenţei: „Domnule care citeşti,/ Multe altele poveşti…/ E nevoie să-ţi explic:/ Eşti prea mare. Fă-te mic […]/ De ţi-e teamă şi ruşine/ Să te faci de râs ca mine./ Ieşi din dogmă şi, tiptil,/ Fă-te la citit copil” (Ţara pititcilor).Nonconformist, Arghezi pledează pentru cultivarea a ceea ce este ignorat, ori dispreţuit.„Jocul e creativitate pură, gratuită, şi plăcerea ei nu o au decât copilul, poetul şi Dumnezeu” Iată cei trei creatori! (idem)Oamenii zilei, miniştri, conducători sunt „portretizaţi” în Poarta neagră şi Cimitirul Buna-Vestire ca şi personajele din Ţara de Kuty şi Icoane de lemn.Arghezi încă din Psalmi tinde să se substituie Creatorului, să rivalizeze cu El: „Ai vrea, cred, să te răzbuni/ că şi eu încerc minuni” (Marele cioclu).

Poezia argheziană pleacă întâi din reveria simbolistă, dar minarea acestei recuzite, detaşarea au dus la o metamorfoză surprinzătoare.„Niciodată toamna nu fu mai frumoasă/ Sufletului nostru bucuros de moarte” (Niciodată toamna).Curând o lume cotropitoare născută din puteri uimitoare iese în lumină. Distruge spre a construi. Există un vocabular propiu arghezian. Născut, inventat, numai al lui.



Vechiul limbaj e înlocuit de altul de o uimitoare prospeţime. Expresiile arhaice, (hrisov, uşure), rustice (căşi, ştiubeie), argotice ( găuază, fraier), neologistice (fiolă, sideral) se împletesc în texte nemaiîntâlnite. Epitetul arghezian e definitoriu şi nou: “braţ gângav”, cerul e „bătut şi înjungheat”, ora „umedă şi rece” verbul sintetizează acţiuni complete: slovele „se mărită”.Frazele se nasc după o ordine ciudată. Arghezi investeşte limbajul cu o funcţie demiurgică, expresivă. Virtuţile poetice ale limbii româneşti sunt valorificate în cel mai înalt grad.Arghezi rămâne, desigur, unul dintre cei mai mari poeţi ai veacului. O voce unică în lirica românească dintotdeauna.



Ion Barbu

Paul Valery propune, după Stéphane Mallarmé, ca ţintă a liricii moderne o „poezie pură”. Purificarea poeziei însemnând: să-şi afle natura proprie, nealterată, unică, lipsindu-se de datele cotidiene, de



experienţe senzoriale, de anecdotică, adevăr practic sau sentiment personal. Astfel limbajul să nu mai aibă funcţia de comunicare ci aceea sugestivă.O poezie pură, imaculată, „augustă” poate trăi doar în zona inefabilă a limbajului.Eliberarea spiritului de constrângerile degradante ale existenţei cotidiene. Eliberându-se de realităţile contingente, poezia speră să existe, cum spunea Mallarmé, exclusiv prin şi în limbaj. Modelul e căutat în „ficţiunile matematice” riguroase, dar eliberate de constrângeri empirice, „domeniul poeziei este inteligenţa, nu sentimentul”.Novalis vorbise de o veritabilă „algebră” a poeziei. Poe mărturiseşte că a folosit logica strictă a rezolvării unei probleme în scrierea Corbului său. Baudelaire credea în „exactitatea matematică” a metaforei. Mallarme a văzut „geometria” propoziţiilor. Ion Barbu – având două pasiuni paralele: matematica şi literatura – (ca şi Paul Valery) crede în astfel de analogii, le practică, se exprimă teoretic aratând că se stimează ca poet „numai atât cât poezia aminteşte de geometrie” (convorbiri cu I. Valerian). Construcţiile matematice apar ca „gratuite”, „pure”, potrivite pentru spiritul însetat de liberatate.„Poezia pură”, prin limbajul „pur”, condamnă la solitudine, riscând să-şi piardă auditoriul, nemaifolosind mijloacele clasice, universale ale comunicării. O poezie criptică poate fi rău înţeleasă, oferind snobului posibilitatea să-i acorde versuri total aberante.Oricum, „ambiţia „purităţii” a dat poeziei noastre opere reuşite de o inocenţă spirituală şi rigoare intelectuală fără pereche” (Ov. S. Cr., p. 444).Pe numele adevărat Dan Barbilian, Ion Barbu s-a născut în 1895 la Câmpulung Muscel. Bunicul, Ion Barbu, fusese meşter zidar în Bucureşti, la mahala. Tatăl, judecător de pace, slujind în multe



localităţi. În 1910 familia se stabileşte la Giurgiu. Aici, la gimnaziu, Ion Barbu se cunoaşte cu Tudor Vianu. A început să scrie mânat de o „ambiţie neroadă de adolescent vanitos” (spune Ion Barbu).Foarte des va mărturisi că a fost un accident cariera sa literară: „numai matematicile mă fericesc. Poezia mă declasează, tocmai prin surclasarea pe care o încerc” (declara poetul Ninei Cassian în 1947). Trebuie să nu uităm că Ion Barbu mistifica foarte des. În 1914 - bacalaureatul. Facultatea de ştiinţe – Bucureşti. Continuă să scrie. În 1919, toamna, se prezintă cu versuri la Lovinescu, care-l publică în nr. 34 (1919) în Sburătorul, acestea fiind însoţite de nota „Un poet nou”: „Sburătorul îşi face o cinste deschizându-şi coloanele acestui mare poet, căruia i-am dat numele de Ion Barbu. Nimănui nu-i va scăpa viziunea genetică, lapidaritatea concepţiei şi a expresiei, sobrietatea relativă a acestui tânăr, care ne evocă în versuri frumoase şi reci poezia forţelor naturii, a materiei inerte, a prefacerii universale şi a misterelor germinaţiei. Prin rigoarea geometrică şi noutatea concepţiei, cât şi prin stăpânirea formei pietroase, literatura română s-a îmbogăţit cu un nou talent…”În 1921 îşi susţine licenţa. Recomandat de G. Ţiţeica, obţine o bursă de studii la Goettingen. În 1924 revine în ţară. Profesor de liceu, Giurgiu, Bucureşti. În 1927 îl contestă public pe T. Arghezi, apărător al „poeziei pure”.Al doilea scandal e provocat de atacul împotriva lui Lovinescu, la apariţia lucrării Evoluţia poeziei lirice (1927). Opinii tăioase are despre poezia tradiţională, avangardistă, suprarealistă. În 1928 consideră întreaga lirică românească facilă, „poezie leneşă” (simbolistă) (Articol în Viaţa literară).1921 – placheta După melci



1930 – Joc secund. Sporadic, apoi, mai „petrece” în literatură. Traduce Richard al III-lea de Shakespeare; eseuri franţuzeşti după Rimbaud şi Moreas.Din 1926 G. Ţiţeicu îl ia asistent la catedra de geometrie analitică.1929 – Doctorat în matematică1932 – Conferenţiar de matematică elementară şi geometrie descriptivă la Universitatea Bucureşti. Gândirea sa a păstrat legături secrete cu poezia.Geniu al matematicii, inventează „Spaţii Barbilian”. Moare în 1961 fiind înmormântat la cimitirul Bellu din Bucureşti-

Ion Barbu şi-a repudiat creaţia lirică de început şi nu a inclus-o în volumul Joc secund, considerându-o „nişte exerciţii de digitaţie pentru poeziile de mai târziu”. A celebrat zbuciumul dionisiac, fierbând ascuns în seninătăţile apolinice. Ca şi Blaga, dar în versuri mai reci, Ion Barbu cântă dorul contopirii cu „Marele tot”, bucuria trăirii orgiastice: „Vom merge spre fierbintea, frenetica viaţă, Spre sânul ei puternic, cioplit în dur bazalt Uitat să fie visul şi zborul lui înalt,Uitată plăsmuirea cu aripe de ceaţă!

Vom coborî spre calda, impudica Cybelă.Pe care flori de fildeş, ori umed putregaiÎşi înfrăţesc de-a valma teluricul lor trai,Şi-i vom cuprinde coapsa fecundă, de femelă…” (Panteism)Un lirism al frământatelor energii cosmice. Copacul e imaginat a fi element violent într-o expresionistă demonie stihială: „Hipnotizat de-adânca şi limpedea luminăA bolţilor destinse deasupra lui, ar vrea



Să sfarăme zenitul, şi-nnebunit să beaPrin mii de crengi crispate, licoarea apolină”. (Copacul) Elanul dionisiac se manifestă, totuşi, în forme prozodice regulate.Ion Barbu aduce o viziune ce se opune simbolismului.Echilibrul e absent din această poezie a spasmului cosmic. Forţa extazului dionisiac este cotropitoare. E un duh, ca şi la Blaga, care transformă trupurile omeneşti:„V-o spun: Dăruitorul Beţiei e aproape! (…) Un nou puhoi coboară colinele Heladei (…) Zdrobiţi centura fiinţei, topiţi-vă cu glia,Iar peste lutul umed şi trupul vostru strâmtEnorm şi furtunatic, să freamăte Orgia!” (Dionisică)

[Hermes Trismegistos e un presupus personaj legendar care transmitea învăţăturile oculte helenistice. Sub numele lui grecesc s-ar ascunde zeul lunar egiptean Thot. I se atribuie mai multe scrieri antice „încifrate”, cu conţinut iniţiatic în „marile mistere” şi practici magice. „Poezia pură a împrumutat multe elemente ale hermetismului dar nu se confundă cu el” (Ov. S. Cr. p. 454)].Ermeticii comunicau criptic.În cazul „poeziei pure” obscuritatea textului are la origine polisemia limbajului (idem, p. 454), ideea „magiei” cuvântului.„Evoluţia lirismului barbian către formula „poeziei pure” are loc prin intermediul „hermetismului”. Dar ciclul Joc secund atinge această performanţă. Versurile din ciclul Isarlîk (scrise între 1921 şi 1924) sunt destul de uşor de înţeles. Cu Uvendenrode se schimbă situaţia. Cele din Joc secund sunt total obscure.E foarte importantă ordinea ciclurilor fixată de I. Barbu, ca şi absenţa unor texte din aceste cicluri.



Prin geometrie Ion Barbu a presimţit ordinea divină din univers. Matematicianul-poet crede că se apropie de adevărurile ultime şi „contemplă armoniile cereşti”.G.Călinescu a văzut în versurile care deschid ciclul „o definiţie a poeziei”. Aici trăiesc numai ideile lucrurilor, în această lume paradisiacă arhetipală. E „cerul etern platonician”, imaginea în oglindă a concretului, a realităţii fenomenale, intrată prin distilare spirituală în „mântuit azur”, dedusă din „ceas”, ieşită de sub rigoarea timpului, „calmă”, pură, fiindcă s-a eliberat de cirezile „agreste”, adică mizeria, „trivialitatea terestră”.„Din ceas, dedus adâncul acestei calme creste,Intrată prin oglindă în mântuit azur,Tăind pe înecarea cirezilor agreste,În grupurile apei, un joc secund mai pur”. Actul poetic e precizat în strofa a doua, dar el nu poate decât aproxima, vag, printr-o muzică fără sunet, sensul acestui „zbor invers”:„Nadir latent! Poetul ridică însumareaDe harfe răsfirate ce-n zbor invers le pierziŞi cântec istoveşte: ascuns, cum numai marea,Meduzele când plimbă sub clopotele verzi.” (Din ceas, dedus…)Acest lirism apropie spiritul de extazul mistic, prin „purificarea” limbajului până „la muzicalizarea lui integrală” e prezent în tot ciclul Joc secund.Se poate interpreta aici şi o manifestare confesivă. Primul vers poate să însemne şi o ieşire (dedus) din contingent, care ar putea fi poezia de până atunci.Al doilea vers poate sugera o clasificare (o limpezire a poeziei) a conştiinţei artistice, „oglinda” fiind simbolul acestei conştiinţe.Al treilea: renunţarea la poezia elementară.



Al patrulea: lirismul purificat practicat acum!

Versurile lui Ion Barbu din ciclul Joc secund sunt mişcate de o permanentă şi energică „levitaţie” sufletească, arată Al. Paleologu.Aici sunt prezente peste tot „altare”, „raiuri”, „izbăvita ardere”, „văile Ierusalimului”, „tămâie”, „Rusalii”. Reprezentările poetului se fac în registrul transfigurării spiritualiste.Universul „esenţializat” şi purificat de orice imperfecţiune terestră, devenit prin poezia sa „absolut”, „ideal”, îşi păstrează o „concreteţe fantastică”.Construcţiile sintactice concentrate şi criptice sunt modalitatea poetică firească.„Să port/ – sub raze deget şters înting –/ Un liniştit, un rob şi tânăr mugur,/ Prin ger mutat, prin tufele de zinc,/ la stâncile culcate să le bucur”; sau: „Minţiri, lumini/ Scăpată, doar sfânta ca o maică, – Ars doliul ei; cu fruntea călcată de potcap./ Scăldând la dublul soare, apos, de la Drăgaică,/ Rotundul, scund în palmă, duh simplu-în chip de nap”. (Predicatul lipseşte, ca la Mallarme) – (Suflet petrecut)„Mire, văzut ca femeiaCa părul săpat în voluteDe Mercur cumpănit, nu de Geea,Căi lungi înapoi revolute” (Aura)Asemenea, foloseşte termeni, expresii rare, născocite, enigmatice: „nadir latent”, „cirezi agreste”, „joc secund”, „sfânt alterat, neutru, nepereche”.Volumul Joc secund (1930) prezintă trei „căi ale ştiinţei comunicate”: fabula, simbolul, conceptul.Ideea programatică este masacrarea, eludarea temperamentului.



Ordinea ciclurilor din volum este inversă naşterii lor:– Isarlâkul e primul stadiu spre depersonalizarea lirismului (prin construirea obiectivă a unui tărâm imaginar).– Uvendenrode e un pas înainte – un poem mult mai modern.– Jocul secund – stadiul ultim al poeziei barbiene.Concizia exprimării poate crea impresia de ermetism, declară poetul, în creaţia căruia descoperim:– un ermetism deliberat (abaterea de la limbajul curent)– un ermetism de substanţă (o lirică iniţiatică – credinţă în ordinea (ascunsă) a Universului)Barbu a căutat permanent o modalitate indirectă de expresie. De aceea până la urmă va opta pentru matematică, unde jocul (matematic) este supraindividual, detaşat. În poezia aceasta nu era posibil la modul absolut.Obiectivul: temperarea emoţiei prin intelect.Cuvântul la el e investit cu o forţă supranaturală; încântător, tehnică din descântecele populare, cuvinte deformate. Ion Barbu crede că poezia poate folosi muzica. Ea poate, prin ritm, să sugereze muzica. Ex. În Ritmuri pentru nunţile necesare. Aici avem ritmul vioi şi sacadat al nunţii adevărate:„În brăţara ta fă-mi locCa să joc, ca să jocDanţul bufCu reverenţeOri mecanice cadenţe”.In Uvendenrode stratul sonor „constiuie o parte integrantă a efectului estetic”. Aici atinge Barbu punctul maxim în materie de artă prozodică: rime de o varietate şi fantezie rar întâlnite.



Etimonul cuvântului rimă este latinescul rhythmos; de aici rolul esenţial al rimei – de a stabili ritmul poeziei.R. Wellek numeşte trei funcţii ale rimei:funcţia eufonică (ca repetiţie a sunetelor)funcţia metrică (rimă ca organizator al structurii strofei)funcţia semantică

Lunecă o dată/ Lunecă de două/ Ori până la nouă…În strofa a treia, rima interioară o rupe în două unităţi ritmice şi semnatice:Uvendenr/ odePeste m/ ode/ Şi timpOl/ imp!În ciclul Isarlîk „Lumea Fabulei” se substituie definitiv lirismului (aparent) confesiv. Trecerea o făcuse poemul După melci, pe care Barbu îl consideră „învechit” când a alcătuit vol. Joc secund.Pentru Barbu fabula este literatură beletristică.Aparent anecdotice, poemele din ciclul Isarlîk, au un suflu liric vizionar – exprimă revolta fondului nostru necreştin şi atracţia către balcanism, turcism.Cei doi eroi din Isarlîk, Nastratin şi Domnişoara Hus se ridică deasupra ordinii (Isarlîkului)Nastratin, reprezentant autentic al Isarlîkului, nu acceptă lumea impură, acceptându-le doar pe ale sale: „Sfânt trup şi hrană sieşi, Hagi rupea din el”.Râpa Uvendenrode este un joc secund, o replică la Olimpul mitologic purificat prin eliminarea patimilor „suprasexuale”, vrea să spună, „dincolo de patimi erotice”. „Între Olimpul mitologic (idealul Greciei clasice) şi Isarlîk „ultima Grecie” se află Râpa Uvendenrode, ai cărei



locuitori senini poartă, fiecare, un Isarlîk miniatural” (integraţi în ordinea cosmică). (Vezi I.Barbu poezie şi desiderat, de Mircea Scarlat, Ed. Albatros, Bucureşti, 1981, col. „Contemporanii noştri”).„Râpa Uvendenrode reprezintă un Olimp pur, acefal şi muzical, echivalentul Olimpului mitologic şi coexistând cu acesta cât şi cu Isarlîkul”. Versul „Peste mode şi timp” indică perenitatea acestui tărâm ideal, lipsit de patimi. Finalul poeziei sugerează însă că împlinirea erotică este, în fond, o coborâre în Olimpul acefal şi muzical, în Uvendenrode. „Încorporata poftă” este depăşită prin întoarcere în zale/ Gasteropodale. Toarcerea - refacerea unităţii primordiale (idem p. 108-109).E vorba de o coborâre pe scara evolutivă, când dominant era stadiul biologic (înaintea apariţiei gândirii) unde vom găsi „puritatea fiinţei noastre” (idem p. 110) vezi şi citeşte Isarlîk.În Oul dogmatic simbolul structurează poemul (ciclul Uvendenrode).Analogie între cunoaşterea senzorială şi cea intelectuală. Sensul iniţiatic este vizibil şi a fost subliniat de G. Călinescu: „Oul e un simbol ermetic căci prin el înţelegem un mod de germinaţie terestră dar şi chipul de germinaţie macrocosmic. Evocându-l e un fel de a spune că în lume total germinează ovular” (op. cit. p. 809).„Marea artă a secolului nostru a proclamat superioritatea formei inventate de artist faţă de forma naturală. Dezideratul barbian al integrării artistice viza (tendinţa o întâlnim şi în plastica modernă) omogenizarea formală care să reflecte ordinea ascunsă a Universului”. (Vezi Mircea Scarlat, op. cit., p. 147).Tendinţa spre obiectivitate, spre evitarea confesiunii se dovedeşte o direcţie principală” (care n-o anulează pe cea confesivă) a artei moderne.



Ion Barbu a fost convins, până la moarte, că jocul său artistic este „secund”.Poetul este ermetic datorită gândirii metaforice şi analogice, şi tentaţiei contrafacerii. La nivel lexical contrafacerea se realizează prin suprimări. La nivel semantic – prin echivoc.Gândirea sa abstractă nu sugrumă o exuberantă senzualitate.„Sub gheaţa cristalelor barbiene freamătă o viaţă fantastică, o mişcare tumultoasă, o bogăţie de forme şi culori (…). Jocul secund al ideilor pure nu-l face pe poet să piardă nici o clipă senzaţia materialităţii lumii înconjurătoare.” (Ov.S. Cr., p. 476)



Calistrat Hogaş

Se naşte la Tecuci în 1847. (M. 1917 Roman)Identificat şi prin creaţia sa, dar şi prin statură şi structură psihică, cu muntele, Calistrat Hogaş a fost un romantic, planturos, expresiv, vesel, hohotind homeric, dar şi grav, moralist, solemn şi simplu ca natura. Fuge de lirism prin autoparodie si umor. Luciditatea inteligentă cenzurează sentimentalismele.În Amintiri dintr-o călătorie, autorul se arată un om cu simţurile vii, sănătoase, plin de vitalitate. Personajele împrumută firea sălbăticiunilor pădurii: „atât ajunsesem de uşori şi de îndemânatici”. Metaforele şi comparaţiile abundă; de pe Hălăuca vine o „cascadă de aer subţire şi



rece”; la o stână „mirosul caracteristic de ovine, amestecat cu cel de brânză, străbate până-n creieri”; tăcerea „ţiuia în urechi”. Senzaţiile sunt: cromatice, olfactive, acustice. Fantezie bogată: La Săhăstrie „ruina şi putrejunea rânjeau spăimântătoare de pe acopereminte şi de pe pereţi; zidurile iarăşi rânjeau şi, rânjind, îşi arătau dinţii lor de cărămidă roşie de sub buzele vinete de un var odată alb”. La Agapia o călugăriţă e ca o stafie. Părul îi atârna „ca nişte şerpi împleticiţi în o mie de forme fantastice”. Hiperbola tinde spre deformare caricaturală.Mai mare importanţă capătă omul În munţii Neamţului. Iubitor de contraste: oameni puternici înfruntând natura elementară, (real-fabulos) dar şi personaje comice ori caricaturale. Natura şi civilizaţia nu se opun în mod absolut. Drumeţul e un primitiv, dar e un intelectual. Meditează, apoi se autoironizează. Natura e percepută ca o combinaţie de realitate şi poveste. Dimensiunile, firesc, sunt hiperbolice. Formula stilistică se află între clasicism şi baroc.Clasic, solar, iubind acurateţea e în acelaşi timp, înclinat spre analogii mitologice.Neologismul, surprinzător, vibrează fraza, dîndu-i culoare. Companionul este „scumpa mea antiteză”, ori „graţiosul meu Faun”. Un covrig este „fosil” iar fluturii sunt „hipnotizaţi de lumină”.Iapa călătorului, Pisicuţa, e un „grifon înaripat…”Viziunea socială a lui Hogaş îşi are puntul de sprijin în curentul istorico-poporan ori la „Dacia literară” şi în anticosmopolitism. În Spre Nichit descoperim ecouri vibrante asemănătoare lui Creangă: „Nu ştiu cum vor fi alţii cât despre mine, ştiu atâta, că pierd măsura timpului, de îndată ce rămân pe voia slobodă a pornirilor mele de sălbatic, când adică, biruit de dragostea neînfrânată a singurătăţii, îmi şterg urma dintre oameni şi mă mistui, sub imboldurile ei, în necunoscutul larg al naturii, ca o frunză mânată de nestatornicia



vânturilor…” Sedus, absorbit, drumeţul e fericit dar şi neliniştit, având remuşcări că tulbură misterul pădurilor: „Urma omului în aceste locuri răpea ceva din măreţia singurătăţii şi se amesteca jignitor în sublimul întregului”. (Spre mănăstiri)Nemulţumit de calitatea literaturii de călătorie, Hogaş aspiră să aducă „o notă nouă în literatura românească”. Şi reuşeşte. Descripţia în fraze retorice ample, solemne, surprinzând grandoarea şi suavitatea, dar şi grotescul, urmează diferite trepte estetice, aceasta fiind sinuoasă, eroică, dar şi comică.Dacă până acum natura potenţa sentimente de reverie romantică şi dragoste, la Hogaş devine personaj dominant? Prezenţa oamenilor este sporadică. Pădurea are două ipostaze: picturală şi etică.„Eu cred că pădurile au suflet, şi în sufletul lor, dragoste de mamă, pentru toate vietăţile ce se adăpostesc la umbra ocrotitoare a sânului lor…” (Părintele Ghermănuţă)pictural: expresie a vitalităţiietic: imagine a totalei libertăţiNatura e obiect de adoraţie. În Singur omul urcă în „templul sfânt al naturii”. Realitatea e transfigurată de acest pictor în vorbe. Floricica e o „frumoasă cariatidă”. Părintele Ghermănuţă e „cafeniul meu călugăr”. Argumentările sale sunt artistice. Ochiul său „vede” proiecţii cu sugestii plastice şi muzicale.Pictorul scriitor care aude muzical e un cărturar rafinat: „o imensă boltă de templu sprijinită pe mii de coloane”, e pădurea care „răsuna larg a sec… Peste creştetul înalt al brazilor luneca vântul ca un râu nevăzut şi tăindu-se în frunza lor ascuţită trimitea până-n depărtări tânguitoare şi prelungi glasuri de orgă”. (Spre Niclit)Furtuna din Singur pare un potop: „Fierbeau văzduhurile şi cerurile clocoteau sub descărcările zguduitoare ale tunetelor şi pământul



înfricoşat se cutremura nemernic…” Decorul e regizoral. Verbele, la imperfect, creează sunete şi ecouri înspăimântătoare: stâncile „se rostogoleau”, „fierbeau văzduhurile”, „brazii se frângeau”. (s. n.)Personajele sunt nişte zeităţi locale aşezate într-un decor mitologic. Mulţimea epitetelor hiperbolizante este „o modalitate stilistică”.Totul e o convenţie artistică atunci când vorbeşte de uriaşi. „Aşa-mi închipui că uriaşii vor fi străbătut mările cu apa până la glezne”. (E vorba de Sgribincea şi Huţan, de la Tazlău). Autorul simulează dojana când, admirativ, spune tovarăşilor de drum (el călare pe Pisicuţa): „Măi flăcăi, ia căutaţi de mai răriţi cel pas, că cu mersul vostru aveţi să-mi oftigiţi iapa până-n Tazlău”.Părintele Ghermănuţă e un ţăran înţelept, cu calităţi şi slăbiciuni, îmbrăcat în haine monahale.C.Hogaş e un portretist de o fineţe specială. Elementele plastice sunt în acord cu mediul.Floricica apare în cerdacul casei „în haină albă de dimineaţă şi cu capul slobod învăluit într-o grimea tot albă şi cu ţurţuri de mărgele roşii pe margine”. Scriitorul reflectă în stil clasic: „o mai frumoasă şi mai desăvârşită cariatidă nu se putea închipui”..Antiteza apare câteva pagini mai departe: „cariatida antică” împleteşte un „colţun”.Hogaş are plăcerea de a povesti ca toţi naratorii moldoveni (Negruzzi şi Sadoveanu). Muntenii sunt descriptivi, reconstituie exact, cu detalii. Argumentarea şi mişcarea sugerează corespondenţe etice. A fost considerat:un „homerizant” (E.Lovinescu, Vl. Streinu)un „clasicist baroc” (Şerban Cioculescu)exuberant, frenetic, îl vede G. Călinescu.



E. Lovinescu apreciază că: „Opera lui Hogaş… datează de cel puţin trei mii de ani, din epoca poemelor homerice şi, prin violenţa lirică cu care sunt adorate forţele naturii, de mai demult, din epoca marilor epopei indiene.”T.Vianu: „Calistrat Hogaş este un clasicist, un academizant”.Cu slăbiciune pentru aforismul cult, dar şi cu tentaţia parodiei, el pendulează între nota clasică şi umoristică.Lupta Pisicuţei („grifon înaripat”) cu o muscă e „o epopee măreaţă şi crâncenă”. (s. n.)În Floricica, se compară cu Prometeu, însă pe el nu-l ciupesc vulturii, ci furnicile. Combinaţia arhaic-modern e prezentă şi în limbaj. Opera sa e un mozaic în acest sens.Termeni regionali, vechi se învecinează cu neologisme, precum: „jăchilă”, „chisnovat” – „covrig fosil”, „apologia jirului”.



Cezar Petrescu

Născut în 1892 (Cotnari-Moldova); se stinge în 1961.Cezar Petrescu a ambiţionat să realizeze o Cronică românească a veacului XX, grupându-şi cărţile în cicluri:I. Rodul pământului – Scrisorile unui răzeş (1922) – Carnet de vară (1928); povestiri – Comoara regelui Dromichet (1931); roman



- Aurul negru (1932); roman- Apostol (1935) ; roman- 1907 (1937); roman

II. Război şi pace – Întunecare (1927); romanPlecat fără adresă (1932); romanOchii strigoiului (1939); romanRăzboiul lui Ion Săracu; roman

III Târgurile unde se moare (nuvele şi povestiri)Drumul cu plopi (1924)Flori de gheaţă (1931)Romanele: La paradis general (1930) Oraş patriarhal (1931)

IV Capitala care ucide (romane)Calea Victoriei (1929)Duminica orbului (1934)Cheia visurilor (1936)Carlton (1942)Adăpostul Sobolia (1945)

V Fantasticul interior (nuvele)– Omul din vis (1926)Omul care şi-a găsit umbra (1928)Aranca, ştima lacurilor (1929) Romane: Simfonia fantastică (1929) Baletul mecanic (1931)



VI Satyricon: Cain şi Abel (nuvele)Romane: Kremlin(1931) Greta Garbo (1932) Nepoata Hatmanului Toma (1933) Floarea de agave (1933)

VII Rădăcinile din celălalt veac:Romane: Romanul lui Eminescu (1934) Nirvana (1934) Carmen Saeculare (1935) Tapirul (1946)

Ideea înscrierii în aceste cicluri s-a născut, probabil, mai târziu. Oricum, pentru prima oară un prozator român ataca teme diverse: oraşul, satul, provincia, metropola; rezenta: ţărani, muncitori, funcţionari mărunţi, oameni politici, ziarişti, excroci, actriţe, scriitori, pictori, savanţi, aristocraţi scăpătaţi, profesori, sportivi etc., etc.Unele personaje sunt prezente în mai multe romane.Tatăl, oltean, fugar în lume, în Franţa doctor în agronomie, director de şcoală agricolă în ţinutul Roman.In romanul 1907 (autobiografic) Dimitrie Petrescu se căsătoreşte cu o fiică de moşieri (Roman-Iaşi).Colaborator la Facla, Hiena (1919) şi Gândirea (1921). Colaborator la Viaţa Românească. Scrie şi literatură pentru copii : Fram, ursul polar (1932), Neghiniţă (1949)Romanul care l-a impus: Întunecare (1927)Suportul - contrastul între experienţa tragică a celor care au luptat şi universul celorlalţi.



Se vrea un protest al generaţiei înşelate. Eroul, Radu Comşa, frumos, cu o „gură de cadână”, sortit, deşi de origine modestă, face o carieră rapidă.Acesta, secretar (cu facultatea de Drept) al marelui moşier Vardaru, logodnicul fiicei acestuia, Luminiţa, ajuns în lumea bună, preţuit, simpatizat, nu se simte în largul lui. Vocea din adânc, semnele dintâi ale mediului din care venea, educaţia, îl fac să renunţe la situaţia tentantă şi sigură şi pleacă pe front.Astfel, trăieşte tragedia războiului, este rănit, mutilat. Întors, propune şi obţine imediat ruperea logodnei cu Luminiţa. Comşa este izolat, umilit. Sacrificiile au fost zadarnice, jertfa generaţiei sale n-a schimbat mentalităţile şi societatea. O întâlneşte la mare, fericită, pe Luminiţa. Disperat, gelos, se aruncă în lacul negru a cărui apă este „atât de grea şi blestemată, încât nu primeşte trupul nici unui înecat”.Romanul este o frescă a societăţii şi mediilor, planurile narative arătând o tehnică bine folosită.Cunoaştem, astfel, prin Vardaru, aristocraţia românească a finanţiştilor: prin prietenii lui Comşa din studenţie: mica intelectualitate cu visele şi credinţele eilumea ţărănească e prezentă prin personajele din războiprin Zoie Vesbianu, amanta lui Comşa, pătrundem în lumea acelor care au profitat după război: cartofori, speculanţi la bursa neagră. Nenumărate destine prezentate de tot atâtea personaje.Romanul e trist şi critic. Îndiferenţa şi neputinţa societăţii de a reintegra pe cei care au luptat pentru ea. O anumită tratare nenuanţată a diferenţelor între diferite medii umane: oraş, sat, provincie etc. dăunează întregului.Ideea, schematică (o convenţie literară, în fond), este aceea că oamenii (ţara) se împart în două entităţi clare:



cei buni (cei de pe front) – purificaţi în foc, suferinţă…cei răi (ticăloşi), rămaşi acasă, profitorii.Dramele trăite de aceste personaje se regăsesc, simbolic, în cea a lui Comşa, fiinţă curată, cu un fond sufletesc străvechi „sănătos”, sacrificat, întunecat. Ideea e continuată în Ochii strigoiului, unde un camarad de pe front al lui Comşa, Bogdan Cernegură, după 20 de ani de spitalizare vede şi judecă lumea cu „ochii strigoiului”.În Cronica românească a veacului XX vom descoperi şi drama dezrădăcinării, tratată în spirit sămănătorist. Ex.: Scrisorile unui răzeş.În Comoara regelui Dromichet tema este agresiunea oraşului capitalist asupra satului tradiţional. Procesul industrializării din Aurul negru e tratat gândirist-sămănătorist: Aceeaşi idee o găsim în Apostol. Tânărul normalist Nicolae Apostol se întoarce în satul natal pentru iluminarea şi ridicarea oamenilor, dar se loveşte de realităţile dure. Concluzia, totuşi, e tezistă: „fugarii sunt cu braţele, iar boierii cu mintea.”Problema ţărănească e prezentă şi-n ciclul 1907. Naraţiunea suferă de prolixitate; digresiuni păguboase. Viaţa la moşia Zapodia e prezentată idilic. Pe moşiile arendate lucrurile stau altfel. Romanul începe cu descrierea expresiei din 1906 cu imaginea şi comentariul ţăranilor privind „cum se duc boierii la vale” pe tobogan. Acesta e simbolul cărţii. Ordinea veche, solidă, a marii boierii se pierde, noile ordini sunt corupte şi merg spre prăbuşire.Şi în romanele dedicate marelui oraş întâlnim tema dezrădăcinării: Calea Victoriei – roman al Capitalei care ucide priveşte familia magistratului Ctin. Lipan, incoruptibil, cinstit. Chemat de ministrul Gică Elefterescu şi folosit de acesta. Lipan e însă incoruptibil dar până la urmă cedează, viaţa continuând, destinele amestecându-se, frângându-se.



Ideea: centrul unde e distrusă orice etică; drama oamenilor neadaptaţi vieţii dure a junglei politice şi economice.Justiţia e manipulată; miniştrii sunt la mâna celor bogaţi.Şi poetul Ion Ozun, venit cu acelaşi tren (dar la cl.a III-a) devine cerşetor cât timp îşi urmăreşte visele, idealul de a scrie romane. Când îşi va lepăda aceste principii, devenind gazetar, va intra în acelaşi şuvoi al vieţii marelui oraş, lipsit de morală.Unitatea de loc şi timp se respectă ca-n creaţiile clasice şi-n Duminica orbului: în Bucureşti, o zi de la sosirea la plecarea, în dimineaţa următoare, a acceleratului. Sergiu Miclăuş, prof. tânăr şi Gina Alimănescu, licenţiată în litere, suplinitoare de limba franceză la Oradea-Mare se întâlnesc în Gara de Nord. Amândoi vin în capitală pentru 24 de ore: Gina la o nuntă, Sergiu la o înmormântare. Un coup de foudre şi hotărăsc să se revadă. Dar, uitând să-şi dea adresele, se-nvârtesc inutil, disperaţi, şi nu se mai întâlnesc. Naraţiunea începe şi se încheie cu imaginea orbului cerşetor (simbolul) din grădina Tâncăbesei. Acesta va fi ucis la sfârşit de nişte hoţi care-l pradă. Ideea: suntem robii întâmplării. „Totul va fi cum a mai fost”. „Viaţa curge înainte ca ieri, ca alaltăieri, de-o veşnicie vânzătorul de gazete răcneşte în văzduhul sonor al dimineţii: Univers, Dimineaţa, Curentul.Faptele diverse nu durează mai mult de o zi.”Fatalitatea, hazardul, absurdul situaţiilor, o înstrăinare, o sfâşiere dureroasă.Disperarea, spaima, neliniştea, însingurarea sunt autentic prezentate în romanele lumii cotidiene. Viaţa de provincie a mai fost prezentată şi de I. Al. Brătescu Voineşti, I. A. Bassarabescu, ori Sadoveanu. Cezar Petrescu o prezintă şi mai sumbru. Patimile, agitaţia sufletească a personajelor e uneori devastatoare.Eroii se raportează şa idolii din capitală.



Cezar Petrescu arată un curaj deosebit, o ambiţie de a prezenta universul citadin. Cu toată atitudinea tradiţionalistă a lui Cezar Petrescu, romanul urban marchează un pas important. Formula sa epică, ambiţioasă, integratoare, tinde să utilizeze o frescă socială a epocii. Eroii se reţin, dar nu au adâncime morală. O poetizare, ca şi o tehnică apropiată de jurnalistică, dăunează uneori ca-n Calea Victoriei sau Ochii strigoiului. Cezar Petrescu scrie la comandă tipografică, pentru bani. El este un autor cu forţă de a imagina. Puterea lui de intuiţie narativă (subiecte interesante, intrigi abil conduse şi cu deznodăminte imprevizibile) rămâne remarcabilă. (Ov. S. Cr., I, p. 359)

SEM II?



Mihail Sadoveanu (n. nov. 1880, Paşcani)

Încă de la primele volume s-a vorbit la Sadoveanu de „atmosfera de poezie care pluteşte asupra lor”. (Scriitori şi curente: M. Sadoveanu, de G.Ibrăileanu). Şi tot G.Ibrăileanu lămureşte: „În privinţa poeziei naturii, arta d-lui Sadoveanu întrece natura”. (idem)



E dificil a încadra opera lui Sadoveanu în vreuna din formele curente ale prozei moderne.„Fuziunea trecutului cu prezentul, contopirea omului cu natura sunt în opera lui atât de intime, viziunea e atât de originală şi grandioasă, încât orice categorisire ameninţă să diminueze proporţiile monumentale ale acestei creaţii unice”. (Ov.S. Cr. p. 208)O epopee românească adânc legată de rădăcini. Imaginea mamei şi a familiei acesteia din Verşeni e prezentă în Cele mai vechi amintiri, Ţi-aduci aminte, Printre gene. Amintirile s-au topit în fiinţa sa de copil, identificându-se cu lumina, pământul, vietăţile acestei vieţi unice.Învaţă şc. primară la Paşcani cu Busuioc (dl. Trandafir); iubeşte istoria; gimnaziul la Fălticeni; liceul la Iaşi. Îi plac: Alexandrescu, Alecsandri, Eminescu şi Creangă, Flaubert şi Gogol (Taras Bulba), Alexandria, Esopia, Halima şi poveştile cu haiduci ale lui N.D. Popescu. scrie de foarte tânăr: profesorul de franceză, Stino, îi confiscă mss. unui roman cu haiducul Florea Corbeanu.După câteva istorisiri hazlii, publicate în foaia obscură „Dracu”, debutează efectiv la „Viaţa nouă” (1898) cu schiţa O domnişoară binecrescută şi poezia Orientală. Aici publicase şi G.Galaction şi N.D.Cocea.Nu-i place atitudinea modernistă a revistei, se detaşează, şi trimite rev. „Pagini literare”, unde semnează M.S. Cobuz mai multe schiţe cu titlul La sfârşit. Editează singur rev. „Aurora”, elev fiind; publică la „Opinia” (Iaşi), este considerat poetul oficial al liceului. E impresionat de suferinţele oamenilor necăjiţi. „De ce să nu scriu durerile lor?” (Scrisoare din 15.02.1901). Astfel compune nuvela Ion Ursu şi alte povestiri ce vor apărea în Dureri înnăbuşite. Vrea să urmeze dreptul la Bucureşti. Revine în 1903 la Fălticeni să se căsătorească, dar e



încorporat la Tg. Ocna. Amintirile căprarului Gheorghiţă (1906) ilustrează umilinţele şi durităţile indurate de ţărani în armată.„Sămănătorul” apare la (1901). Iorga îl remarcă. Trimite în 1903 la Fălticeni pe Zaharia Bârsan spre a-l atrage în redacţie pe Sadoveanu şi pentru că era mare lipsă de prozatori. Sadoveanu primeşte. Astfel, în 1904 (Anul Sadoveanu e numit de acelaşi N. Iorga) publică trei volume de nuvele: Povestiri, Dureri înnăbuşite, Crâşma lui moş Precu, precum şi romanul Şoimii. Sadoveanu nu a idilizat în spirit sămănătorist şi nici nu s-a apropiat de colaboratorii revistei. Îl atrăgeau simpatia pt. ţărănime, folclor, faptele din trecutul neamului. Dar şi temele isotrice, realismul mitic, idei neîmbrăţişate de sămănătorişti. El este un om al naturii. În 1906 pleacă din Bucureşti, mutându-se la Fălticeni, făcându-şi casă cu pridvor şi lucrează cu o forţă uimitoare.Îl tulbură răscoalele ţărăneşti şi scrie Un instigator şi În ziua aceea de mart 1907. Scoate, cu Artur Gorovei, „Răvaşul poporului”, urmând îndemnul lui S.Haret, sfătuind ţăranii, educându-i.Invitat la Viaţa românească, citeşte în redacţie nuvela Pustiul publicată în nr. 1 al rev. Excursii în munţi. Se mută la Iaşi ca director la Teatrul Naţional.1913 – este concentrat în Bulgaria ( va scrie 44 de zile în Bulgaria). Pleacă apoi pe front (File însângerate, 1917). Dezamăgit (Strada Lăpuşneanu 1921 şi Pildele lui coconu Vichentie, 1922).1919 – cu G.Topîrceanu scoate „Însemnări literare”Alte volume: Mormântul unui copil, 1906 Floare ofilită, 1906Vremuri de bejenie, 1907. La noi în viişoara, 1907, Însemnările lui Neculai Manea, 19071908 – O istorie de demult



Duduia Margareta Oameni şi locuri1909 – Cântecul amintirii1910 – Povestiri de seară1911 – Apa morţilor1912 – Bordeienii Un istigator1914 – Privelişti dobrogene1915 – Neamul Şoimăreştilor1916 – Foi de toamnă1918 – Umiliţii mei prieteni Umbre1921 – Cocostârcul albastru1922 – Neagra Şarului şi Ţi-aducci aminte1923 – Printre gene Frunze-n furtună Oameni din lună Venea o moară pe Siret1926 – Dumbrava minunată Lacrimile ieromonahului Veniamin Ţara de dincolo de negură1928 – Împărăţia apelor Demonul tinereţii Olanda Hanu Ancuţei O întâmplare ciudată1929 – Zodia cancerului1930 – Depărtări Baltagul



1031 – Măria-sa puiul pădurii1932 – Nunta domniţei Ruxanda Uvar1933 – Locul unde nu s-a întâmplat nimic Creanga de aur1934 – Viaţa lui Ştefan cel Mare Soarele în boltă sau aventurile şahului Nopţile de Sânziene Trenul fantomă1935 – Cele mai vechi amintiri Cuibul invaziilor Fraţii Jderi, vol. I. Ucenicia lui Ionuţ Paştele blajinilor1936 – Izvorul alb, vol. II. Fraţii Jderi.Multe pagini ale acestor cărţi se publică întâi în „Viaţa Românească”. Ajunge la o meritată celebritate; este pasionat de vânat, de pescuit; este proverbial mutismul său; este atacat de adepţii mişcării de dreapta.1938 – Valea Frumoasei Ochi de urs1940 – Divanul persian1941 – Ostrovul lupilor1942 – vol. III, Oamenii Măriei Sale1943 – Poveştile de la Bradu StrâmbAlte volume: schiţe, 1946 – Fantazii răsăritene 1948 – Păuna mică 1949 – Mitrea Cocor 1951 – Nada Florilor 1952 – Nicoară Potcoavă

1954 – Aventuri în Lunca Dunării



1955 – decorat Erou al Muncii Socialiste; şi alte premii 1961 – se stinge din viaţă şi va fi înmormântat la Bellu.Geo Bogza va scrie: „l-am petrecut la locul de veci pe Ştefan cel Mare al literaturii noastre”.

Satul şi ţăranul român sunt eroii principali ai lui Sadoveanu. După Creangă şi Slavici, Sadoveanu îşi trage seva din aceeşi lume a satului. Specială la Sadoveanu e rezistenţa sufletului ţărănesc la procesul dezumanizării printr-o modalitate neobişnuită de opoziţie; retragerea ţăranului în natură, în pustietatea bălţilor, ori în sălbăticia codrului.Poezia din Nada florilor, ca şi din majoritatea scrierilor sale, precum şi originalitatea acestei opere uimitoare au ridicat în universalitate o experienţă istorică particulară a românilor. Şi în acest sens, Sadoveanu e un exponenţial. Un vechi şi neîndurător duşman al satului e boierul. Stăpânirea boierească e o putere tiranică, aproape abstractă, conacul fiind locul de unde vine ameninţarea. Povestirea Bordeienii e un exemplu. Robii de pe moşia cuconului Jorj Avramescu (la Ilişeni pe Prut) sunt fugiţii de la oaste, argaţi alungaţi de conflictele cu vechilii de pe alte moşii, hoţii de cai urmăriţi de potere. Fost tâlhar, vătaful Faliboga îi terorizează, bântuind ca o stafie peste tot. Şi vorba loveşte ca şi biciul. Bordeienii trăiesc în bordeie sub pământ: „o încăpere mică, lipită cu lut şi humuită. Într-un colţ se ridică un horn […]. Pe laturi erau laiţe acoperite cu ţoluri groase de buci. În fund o spărtură rontundă, în care era înţepenit şi lipit un geam de sticlă, aşa de mic, încât abia puteai vârî în el ochii şi nasul. Lumina cea mare intra prin uşa deschisă.” Boierul se arată rar. Înaintea călătoriei de nuntă în Italia vizitând moşia, bordeienii rămân uimiţi de careta luxoasă şi de domniţa bălaie. Două lumi!



Ţăranul mai este ameninţat şi de reprezentanţii satului: primarul, notarul, perceptorul, jandarmul…Ţăranului din O umbră, perceptorul îi ia toată agoniseala din casă.Pe Ion Ursu, popa îl sfătuieşte să plece la oraş spre a-şi căuta de lucru. Tot ce rămâne în urma sa e acaparat de preot: casa, bunurile şi nevasta.Ţăranii lui Sadoveanu îndură dar în sufletul lor adună multă ură, rămânând, totuşi curaţi, demni. Răbdarea lui e ameninţătoare.Tăcerea vizitiului pălmuit de boier (Sluga) îl sperie pe acesta. Şi pescarul Marin din Păcat boieresc tace cu toate că i se oferă pachete de tutun.Ruptura între cele două lumi, (a exponenţilor şi popor) este totală, ca şi cum ar fi fiinţe de pe planete diferite; opoziţia etică, morală nu duce decât la înstrăinare, izolarea categoriei legate de temeliile străvechi, într-o tăcere adâncă, mocnită ce va sfârşi în răzvrătire disperată.În povestirea O umbră „preceptul” este aşteptat cu arma la drumul mare. Năpăstuiţii fug în codru şi se fac hoţi. Haiducia este mult elogiată de Sadoveanu. În multe povestiri apar asemenea personaje: Vasile cel Mare (Judeţ al sărmanilor – Hanu Ancuţei, Iarmarocul sf. Ilie – Oameni şi locuri); Cozma Răcoare, Ilie Siminicaru (Paştele blajinilor), Liţă Florea (Nopţile de Sânziene), Pintilie şi Onuţă (Demonul tinereţii). Ei sunt foarte iubiţi.Încă o remarcă: eroii de care se ocupă Sadoveanu sunt ciobani, vânători, pădurari, pescari, plutaşi, prisecari (oameni singuratici). În inima naturii banul are mai puţină putere, în schimb la mare preţ se află bărbăţia, iscusinţa, tăria de caracter. Principiile etice nu sunt alterate aici. Tradiţia, codurile tainice ale acestei lumi sunt păzite cu străşnicie şi sunt atoatestăpânitoare. Legea veşnică – Legea pământului – Legea virtuţii şi dreptăţii.Exemplu strălucit în acest sens este romanul Baltagul.



Izvorul limpede este capodopera Mioriţa, ca şi acolo, întâmplarea e de tot simplă. Un cioban e omorât de alţi doi pentru a fi jefuit, iar soţia celui dispărut (ucis), cu o îndârjire exemplară, nu se lasă până nu-i descoperă şi-i pedepseşte pe ticăloşi după legea nescrisă.Romanul însă are o dimensiune care-l situează între operele capitale ale literaturii române şi literaturii lumii chiar. Sadoveanu recreează o lume ale cărei rădăcini sunt adânc aşezate într-o civilizaţie păstorească ancestrală.Deşi acţiunea e situată, temporal, la crucea secolelor XIX şi XX, personajul exponenţial, Vitoria Lipan, e mesagerul unei lumi secrete, străvechi, cu semnele ei al cărei cod doar ea le urmează. Veşnicia dar şi ciclicitatea evenimentelor sunt marcate de transhumanţă şi pulsaţia naturii.Urmând firul logic al acestei mişcări, eroina, folosind tehnica poliţistă, reconstituie şi descoperă locul unde s-a întrerupt „drumul” firesc. Punerea în scenă pe care o realizează Vitoria Lipan fac posibil punctul culminant al romanului. Încordarea, tensiunea sunt conduse cu o mână unică de maestru. Organizează, după datini, praznicul şi ca-ntr-un spectacol de tragedie are loc restabilirea adevărului, a justiţiei:„- Gheorghiţă, mi se pare că pe baltag e scris sânge, şi acesta-i omul care a lovit pe tată-său”. Cineva a încălcat legea nescrisă, armonia şi temelia unei lumi, iar altcineva, eroul justiţiar, cu o forţă secretă, uimitoare asigură restabilirea datelor eterne.„Romanul e o ilustrare magnifică a forţei normelor etice în această societate tradiţională, iar reprezentarea mitică a întregii întâmplări o dă corespondenţa permanentă cu Mioriţa” (Ov. S. Cr., p. 223)De fapt e o replică tulburătoare, împăcarea, resemnarea în faţa destinului e înlocuită cu forţa, îndârjirea de a face ca dreptatea să se împlinească.



Personajul ţăran sadovenian înfăţişează chipul nefalsificat de civilizaţie, originar, simplu ca natura cu care se aseamănă. Sunt profunzi şi curaţi şi-n dragoste.Fulgerările se produc la prima întâlnire a privirilor, apoi focul e purtat de lungi şi tainice drumuri ale pribegiei ori ale căutării destinului, aşa cum se întâmplă cu Tudor Şoimaru din Neamul Şoimăreştilor.Ceremonialul vieţii simple, al bucuriilor existenţei sunt descrise cu încântare, chiar voluptate de Sadoveanu. Prânzul ori cina se petrec după un sfânt ritual cu izvoare în eposul nostru popular. Drumeţii de la Hanu Ancuţei ştiu ce pierd oamenii din alte locuri, ascultând povestea jupânului Damian, necunoscând feluritele feluri de bucate moldoveneşti:„– Vre să zică – urmă mazilul – pui în ţiglă n-ai văzut?– Nu prea./ – Nici miel fript tâlhăreşte şi tăvălit în mujdei?/ – Asta nu./ – Nici sarmale?/ – Nici sarmale, nici borş, nici crap la proţap./ – Doamne fereşte şi apără! Se cruci moş Leonte” (Hanu Ancuţei)Eroii ţărani sadovenieni sunt morali, drepţi, etica lor solidă nu e clintită de nimic. (Vitoria Lipan e un bun exemplu şi-n acest sens). Ei nu concep duplicitatea, perfidia, labilitatea sentimentală, sunt oameni „dintr-o bucată”. Iubesc de fapt cu adevărat o singură dată în viaţă. Chiar când trece dragostea, focul mocneşte încă, lăsând urme adânci. Moş Simion, din proza cu acelaşi titlu, nu poate muri până nu-şi mai vede o dată baba infidelă.Relaţiile între oameni sunt aspre, nu au loc gesturi gratuite, efuziuni sentimentale, însă acestea sunt profunde în adânc. De aici şi seninătatea în faţa morţii ca şi a altor prăbuşiri. Un portret al ţăranului sadovenian am schiţat!



Sadoveanu a cunoscut bine şi satul şi orăşelul de provincie. El însuşi născându-se la Paşcani, a cunoscut drumul scurt dintre urban şi rural. Anii de ucenicie mărturisesc şi despre această „viaţă” a scriitorului. Şi Sadoveanu a descris târgul de provincie ca un „adevărat cimitir moral”.Romanul Floare ofilită e dedicat. „Micilor funcţionari de provincie închină autorul această carte monotonă ca şi viaţa ce închide”. La fel se întâmplă în Apa morţilor (roman), Locul unde nu s-a întâmplat nimic (roman); nuvelele Balta liniştii, Haia Sanis, O zi ca altele, unde e prezent acelaşi motiv al aspiraţiilor înnăbuşite de mediul social ostil frumosului, iubirii, sensibilităţii. Sfâşietoare, tragică este starea eroinei din Floare ofilită, care-şi trăieşte ruinarea dragostei. Omul iubit se pierde în nămolirea târgului, Tinca ofilindu-se zi de zi: „o viaţă cu care începea să se împace, o câmpie fără lumină multă şi fără flori, prin care trebuia să treacă numaidecât alături de cel care-i fusese odată drag”.Locul unde nu s-a intâmplat nimic a devenit expresia emblematică, memorabilă, care a făcut carieră în literatura română.Daria Mazu e o fată simplă, a ajutorului de primar Vasilică Mazu, recăsătorit. Prinţul lui Cantacuzin, prefect al urbei, şi d-na Argintar o determină (prin educaţie) pe Daria Mazu să dorească evadarea din lumea în care trăia. Daria iubeşte în taină pe prinţul Lori.Daria e cerută în căsătorie de un maior în rezervă, aleargă şi cere ajutor protectorilor, dar prinţul nu are curajul să calce prejudecăţile. Căsătoria cu maiorul se face, Daria intră în magma sufocantă a târgului, târziu prinţul îi mărturiseşte dragoste, dar o altă nenorocire (fatalitate): fratele ei, după ce-şi ucide tatăl, se va îndrepta împreună cu ea spre porţile Împărăţiei apelor unde vor muri.Vieţile personajelor din aceste târguri se încheie într-o dureroasă renunţare.



În Haria Sanis, o capodoperă, e prezentat şi cazul unei revolte împotriva destinului. Eroina, fiica unui casap sărac evreu, e voluntară, pasionată, zveltă, cu ochi verzi, ameţitori.Un Don Juan de mahala, Ştefan Bucşan, practicant la judecătorie, va fi dragostea pentru care va lupta Haria Sanis. Este sublimă această îndârjire a Haiei pentru a-l păstra, ori a-l rupe de alte legături pe Bucşan. Strigătul ei de împotrivire de a se cununa cu altcineva e de o tărie deznădăjduită:„Omoară-mă! Omoară-mă! Nu mă tem! Nu vreau să ştiu de nimica! Omoară-mă! Am să mă duc în lume! Lăsaţi-mă-n pace/… Nu-mi trebuie nici pâinea voastră, nici nimic! Am să mănânc pâine neagră, am să car apă, am să slujesc, am să-l hrănesc ş-am să mă duc după dânsul!...” Dar Bucşan o părăseşte şi pe Maria, plecând la armată. Haia, însărcinată, trebuie să înghită gândaci de de frasin pentru a pierde sarcina.Frumuseţea stranie a Hariei impresionează, ca şi forţa cu care vrea să trăiască aşa cum îi spune inima. Prejudecăţile n-o pot opri. Nu-i pasă de nimic. Nobleţea şi profunzimea sufletului său sunt modele, iar destinul tragic ne-o apropie şi mai mult.Sadoveanu reconstituie topografia târgului cu anotimpurile lui, cu uliţele, casele, curţile cu o forţă sugestivă deosebită. El se arată aici un poet al tristeţilor provinciale.

O altă temă a operei sadoveniene este cea a evocării trecutului. Istoria naţională este reconstituită pe temeiul documentului autentic, iar unele momente sunt „construite” de Sadoveanu. Fraţii Jderi învie domnia lui Ştefan cel Mare.Şoimii şi Nicoară Potcoavă, prin urmaşii lui Ion Vodă cel Cumplit, au ca obiectiv lupta pentru independenţa împotriva turcilor.



Neamul Şoimăreştilor prezintă un episod tragic din istoria conflictului dintre ţărani şi boieri, care urmăreau să le ia pământurile şi să-i transforme în şerbi.Nunta domniţei Ruxanda ne poartă în lumea viselor neoprite ale Domnitorului Vasile Lupu.Zodia cancerului sau Vremea Ducăi-Vodă ne înfăţişează o Moldovă sărăcită, umilită, decăzută din strălucirea de altădată, datorită războaielor şi prădăciunilor.În Vremuri de bejenie şi Creanga de aur asistăm la năvălirile tătărăşti ori la ivirea primelor semne ale creştinării oamenilor locului. (Ne aflăm într-un profund şi semnificativ proces de Iniţiere). Chesarion Breb e un mag deţinător al unor tulburătoare secrete.Lumea reînviată de Sadoveanu, plină de poezie, ne aduce înainte o istorie fabuloasă.Punctele de sprijin ale acestuia sunt Cronicile şi lucrări ştiinţifice şi legendele, baladele, cântecele haiduceşti.Accentele de ruinare a binelui în Ţara Moldovei sunt prezente în Letopiseţui lui I. Neculce: „N-aveam lapte să-ţi dăm, că au mâncat Duca Vodă vacile din ţară. De l-ar mânca viermii iadului cei nedormiţi”. Cântecul popular confirmă aceasta: „Frunză verde foi uscate,/ În Moldova nu-i dreptate,/ Foc şi pară-n lung şi lat/ Pentru-n câne blestemat/ Pentru vodă cel hain,/ Duca-vodă cel fieros/ Cu cei mari prietenos,/ Cu cei mici cânos”. Blestemul e prezent şi aici: „Doamne, du-l şi-l du departe/ S-aibă dracul de el parte;/ Doamne du-l şi-l du mereu,/ Să por răsufla şi eu” (T. Pamfilie, colecţia Cântece de ţară). Şi haiducii din cântecele populare sunt preluaţi de Sadoveanu: ex.: Vasile cel Mare din Judeţ al sărmanilor a existat în realitate. Structura romanelor şi poveştilor istorice e alcătuită având ca material documentar, cum spuneam, cronicile şi cărţile de specialitate. Adevărul



e urmărit îndeaproape. Dar sângele care circulă face ca naraţiunea să nu mai fie istorie ori legendă. Sadovenizează tot ce atinge. Eroul aici e poporul. În trilogia Fraţii Jderi, Sadoveanu narează când solemn, cu ton cronicăresc, evocând Domnia, când un simplu luptător în oastea Măriei Sale, când un personaj iscoditor şi curios va afla rostul lucrurilor. Răzeşii sunt temelia ţării şi a oamenilor Măriei Sale. Fraza solemnă: „Se cheamă, sfinţite părinte, că zilele noastre sunt în mâinile lui D-zeu, şi sfârşitul nostru de mai înainte scris” (Fraţii Jderi, Izvorul alb).Fresca istorică realizată e vastă şi autentică, o autenticitate artistică – mai ales!Beizadeaua Alecu Ruset îi prezintă oaspetelui aflat în Moldova, abatele de Marenne, datinile pământului şi instituţiile ţării: prânzuri copioase, cu claponi în ţiglă, ori plăcinte „poale-n brâu”, nunţi şi alte petreceri, hanuri şi drumuri. (Zodia Cancerului).La curtea lui Vasile Lupu în Nunta Domniţei Ruxanda cunoaştem o strălucire şi o aristrocraţie şi de spirit şi de sânge. Timpul cu atmosfera lui, istoria cu sinuozităţile ei va trăi de-a pururi prin romanul istoric sadovenian. Vrednicia oştenilor. Iată consideraţii despre călărire: „Dar să te culci în lungul spinării calului de la coamă la coadă? Dar să te dai după tarniţă şi să luneci sub pântecele calului şi pe urmă iar să te-nalţi la loc? Dar să sari de pe cal din goana lui?” Acestea-s jucării ale oamenilor sprinteni, lămureşte comisul în Fraţii Jderi.De reţinut sunt şi cunoştinţele astrologice, ale tainelor naturii; coduri secrete.Poporul e glorificat şi are rolul principal. Eroii sunt, ca în baladă, exponenţii virtuţilor naţionale.Simpatia lui Sadoveanu se arată nu numai faţă de oamenii locurilor, ci şi faţă de turci, evrei, tătari când aceştia nu se arată cu gând hiclean. O caldă omenie, o înţelegere a calităţilor diferitelor seminţii.



Legenda şi fabulosul se întreţes cu realitatea. Aura mitică, simbolică e un blazon de nobleţe. Se pot cita nenumărate episoade în care izvoarele din legende şi balade sunt transfigurate literar.Lunecarea poetică între fabulos şi real este detectabilă şi stilistic. În romanele şi povestirile istorice găsim elemente de limbă prezente şi la cronicari şi la oamenii de azi. Solemnitatea, vechimea, eleganţa şi fastul stilului: „Toate în Moldova, domnule Marenne, sunt scurte, trecătoare şi viforoase: cele bune şi cele rele” ( spune Alecu Ruset din Zodia Cancerului)Hotarul între lumea reală şi cea legendară e insesizabil.Subtitlurile capitolelor în Zodia Cancerului sunt sinteze ale acţiunilor: Cap. I: „În care se vede cum intră în Modova un călător dintr-o ţară depărtată şi cum Ilie Turculeţ nu-i numai căpitan de steag, ci şi cetitor de stele.”Hanu Ancuţei e un loc simbolic, vatra mitică, născătoare de poveşti. Veselia e potenţată de mâhnire, dulceaţă melancolică, tăceri dureroase. Sinteza se face între mişcarea epică a baladelor şi tânguirea doinelor. Sadoveanu – poet al naturii.Oamenii lui Sadoveanu sunt părţi din întregul naturii, ei duc în fiinţa lor tiparele originare ale acesteia. Transferul de calităţi natură-personaj e reciproc.Identitatea om-natură stăpâneşte şi fizicul şi psihicul. Sufletul ingenuu, frust e frate cu codrul. În Păcat boieresc iezerul e senin; în sufletul lui Marin sunt doar amărăciuni. Omul se străduieşte să fie calm.T.Vianu arată că tablourile sadoveniene reţin nu atât formele, cât efectele de lumină, ca pânzele picturilor impresioniştilor. Culorile preferate, vânătul şi argintiul, dizolvă conturul lucrurilor şi le dau o înfăţişare fantomatică. Pâclele şi omătul sunt viorii. Totul se topeşte în



ceţuri vinete. „În schimb universul sonor prezintă o mare diferenţiere a senzaţiilor”. „Murmurul, freamătul, susurarea, gâlgâitul apei, ciocnirile îndepărtate de unde, foşnetul zăvoiului, ecourile prelungite (…) Glasurile vântului sunt notate cu o mare putere de a discrimina nuanţele lor cele mai delicate şi senzaţiile care li se asociază în sinestezii pătrunzătoare… uneori, vântul este „uşor şi umed”, alteori este „arzător, amar, scurt, cald”.Uneori, ni se vorbeşte despre „vântul răsunător de toamnă”, alteori despre „jalea sfâşietoare a vântului”. S-ar putea spune că vântul este un adevărat personaj viu al povestirilor lui Sadoveanu, din care nu lipseşte niciodată. În Bordeienii, el este geniul care intervine la un moment dat pentru a precipita catastrofa. Pretutindeni, el apare când oamenii încetează să vorbească, interpretând neliniştile şi dorurile lor, aducând zvonuri şi măsurând depărtările. El este agentul vieţii, al mişcării în toate descrierile povestitorului.” ( vezi Arta prozatorilor români).Natura este un personaj care cântă, şopteşte, limbajul ei tainic este înţeles doar de către iniţiaţi. Natura este cea care ţine locul mamei adevărate a Lizucăi. Comunicarea omului cu natura la Sadoveanu e specială, ei fac o structură organică. Legătura este afectivă, sprijintă pe experienţa multor generaţii. (Eminescu, Eu îmi apăr sărăcia…). În vremuri de Bejenie întâlnim o asemenea legătură (rezistenţă împotriva tătarilor).În Ucenicia lui Ionuţ şi Oamenii Măriei-sale, sunt învinşi tătarii la Lipnic şi turcii la Podul Înalt datorită şi cunoaşterii secretelor locurilor. Folclorul nostru e bogat în asemenea legături între om şi codru, valorificate şi de Sadoveanu. Întoarcerea, fuga în natură echivalează cu situarea într-o patriarhalitate mitică. Există forţe dincolo de fire cărora se supune Sadoveanu, chemate să ocrotească primitivitatea în faţa



civilizaţiei. În această viziune e prezentă pădurea ancestrală din Nopţile de Sânziene, peisajul din Uvar sau din Demonul tinereţii.Natura la Sadoveanu e umanizată, ocrotitoare. Un lirism solemn accelerând bucuriile simple, senine, în armonie cu liniile cosmosului: „primeam ploaia care-mi şiroia de pe păr în ochi şi pe obraz. Nu simţeam nici o nevoie să mă apăr. Dimpotrivă, aveam un fel de bucurie şi desfătare ca întreaga împrejurime. Sălcii, liane, papură şi trestii sticleau de un râs real, pe care îl simţeam şi în mine” ( În Împărăţia apelor – descrierea ploii e antologică).Personajele lui Sadoveanu simt nevoia spovedaniei. Aceasta se face seara, lângă vatra cu foc, ori în codru; astfel ne întoarcem în amintire. Naraţiunea e irigată de lirism la Hanu Ancuţei, în Nada Florilor. Când se încheie povestea rămâne un timp în care ecourile se aud încă. Opera lui Sadoveanu îşi asigură monumentalitatea din secvenţe ca-ntr-un mozaic. Toate povestirile compun o amplă frescă. Densitatea şi adâncimea acesteia sunt unice. Din nenumărate detalii, amănunte, se poate reconstitui o veritabilă etnografie românească.Natura sadoveniană e unică, e o „natură istorizantă” spunea M.Ralea „Ea păstrează toate urmele vieţii care au palpitat în sânul ei. Strigoii neodihniţi, închişi în ea, îi dau o mişcare şi un suflu […]. Un fluid, ca o osmoză, curge mereu de la om către pământ şi din pământ renaşte către om”. (Atitudini)Opera lui Sadoveanu, s-a spus, e o arhivă a unui popor: „dragoste, moarte, viaţă agrară, viaţă pastorală, război şi asceză, totul e reprezentat. Cu o inteligenţă de mare creator, scriitorul a fugit de document, ridicându-se la o idee generală.” Sadoveanu e creatorul unei limbi literare unice. „Opera lui Sadoveanu este o harpă eoliană, o ţiteră uriaşă cu mii de strune, toate acordate cu grijă timp de o jumătate de veac pentru ca nici o surpriză cacofonică să nu fie cu putinţă. Toate



gândurile, priveliştile, figurile sunt puse pe portativ, virgulele cântă şi ele, punctele aşteaptă risipirea ecourilor. Eufonia nu-i scoasă, totuşi, din valori abstract melodice. M.Sadoveanu este căutătorul de expresii serafice furate muzicii propriu-zise. Eufonia sa este aceea a unei limbi istorice, expurgată de tot ce este echivoc, inexpresiv, născocit pe loc, lipsit de rădăcină bună, îmbogăţit cu ceea ce stă să piară prin concurenţa hibrizilor. Eroii lui M.Sadoveanu se mânie şi suduie fără erori de gramatică, se jălesc ca psalţii pe glasurile canonice. Precum şi mierla şi cucul cântă pe limba lor, de la voievod până la mişel, aceşti oameni îşi au graiul lor prevăzut. De aici o impresie de concret.” (G.Călinescu, M. Sadoveanu, „Viaţa românească”, nr 10, 1955).



Liviu Rebreanu sau realismul dur

Dacă prin Sadoveanu, proza românească, abordând lumea satului, trăieşte o experienţă între liric şi epic, prin L. Rebreanu cunoaşte primul romancier obiectiv, atras mai cu seamă de mulţimile anonime. Ambii scriitori investighează cu mijloacele artei, reconstituind universul rural românesc. Şi-n ce priveşte mediul cercetat şi reinventat, autorul Răscoalei şi al lui Ion seamănă cu Sadoveanu. Ţăranul lui Rebreanu însă are o altă atitudine. El nu se mai retrage în natură, ci suferă efectele dezumanizării determinate de puterea banului. În acest sens, ţăranii săi seamănă cu ai lui Slavici şi Agârbiceanu. Dacă Sadoveanu prezintă ţăranul singuratic, Rebreanu e un romancier al mulţimilor. Un prozator obiectiv, la care lirismul e greu de găsit. Intervenţia naratorului-autor e mică. Formula romanescă a lui Rebreanu este a unui realism modern, dur, necruţător, cu note naturaliste chiar.S-a născut în 1885 la Târliăiua, Transilvania. Tatăl său: învăţător. Avea nouă băieţi (doi muriseră) şi trei fete. În nuvela Cuibul viselor şi în romanul Ion evocă atmosfera familială, relaţiile cu sătenii şi autorităţile.Învaţă la Maieru (tatăl său este primul învăţător), Năsăud (Liceul unguresc), Bistriţa (Liceul nemţesc), Şopron (Şc. Reală superioară de honvezi), Budapesta (Academia militară); devine şi lucrează ca ofiţer la garnizoana de la Gyula. Demisionează din armată. Scria deja povestiri satirice în limba maghiară. Pleacă la Sibiu în 1909. Trece munţii la Bucureşti. Urarea tatălui său la gară: „Dumnezeu să-ţi ajute şi să ajungi cât Coşbuc de mare” (urare făcută şi de popa Belciug lui Titu Herdelea în Ion).La Bucureşti traduce, stilizează, redactează cronici teatrale modeste. E remarcat de Mihail Dragomirescu care-i publică nuvele şi schiţe în



„Convorbiri critice”. Arestat în 1910, ca urmare a reclamaţiei autorităţilor austro-ungare, întors în Transilvania, la Năsăud (unde se afla familia sa), scapă de urmăririle militare, se întoarce la Bucureşti. Îşi reia activitatea gazetărească. Întemeiază cu M. Sorbul revista „Scena”. Secretar la Teatrul Naţional din Craiova şi face în continuare gazetărie, prelucrări, adaptări. Debut în volum: 1912 la Orăştie, cu volumul de nuvele Frământări; 1916 – vol. Golanii (prefaţă de M. Dragomirescu), 1916 – Mărturisire, 1919 – Răfuiala, 1921 – Norocul. Culegeri de nuvele adunate, retipărite acum. Nu impresionează nici presa, nici publicul. 1919 – Calvarul e un roman autobiografic sub forma unor însemnări personale. 1920 este anul publicării operei care-i va asigura imediat notorietatea literară. E vorba de romanul plănuit din 1910, început în 1913, reluat şi terminat acum, Ion. Premiul Academiei Române „Ion Năsturel” şi va cunoaşte numeroase ediţii.1921 volumul de nuvele Catastrofa, ce are ca temă războiul, anunţă noul roman care va apărea în 1922 - Pădurea spânzuraţilor.Acum este socotit cel mai de seamă romancier român. Este tradus. Este ales preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români. Conduce revista „Mişcarea literară” şi „România literară”.1925 – romanul Adam şi Eva1927 – Ciuleandra; 1929 – CrăişorulComediile: Cadrilul (1919); Plicul (1923), Apostolii (1926); fără mare succes.1932 – Răscoala – dă măsura geniului său în evocarea vieţii mulţimilor.1939 - membru al Academiei Române.Romanele Jar (1934), Gorila (1938) şi Amândoi (1940) nu mai ating tensiunea, valoarea marilor capodopere. Se stinge imediat după sfârşitul războiului.



Opera lui Rebreanu cuprinde şi multe nuvele în care descoperim imaginea diversă şi adevărată a vieţii satului românesc transilvan. Întâlnim ţărani mergând prima oară cu trenul (Proştii), fugind de la oaste (Glasul inimii), ori mergând la război (Fapt divers).Nicolae Tabără şi feciorul său trăiesc o experienţă deosebită, sunt timoraţi, batjocoriţi la tot pasul: „Unde mergeţi, proştilor?... Nu acolo, mă!... Mai la vale-s vagoanele pentru boi!”În Fapt divers o temă clasică în viaţa satului: doi flăcăi, unul bogat, altul sărac, iubesc aceeaşi fată. Fata merge după cel bogat. Pleacă amândoi pe front şi pier.Şi în Răfuiala întâlnim aceeaşi situaţie. Rafila, fată frumoasă şi săracă, se căsătoreşte cu Toma Lotru, băiat de chiabur, deşi îl iubea pe Tănase („sărac ca degetul”). La o nuntă cei doi foşti iubiţi sunt prinşi în hora ameţitoare a dragostei. La întoarcere, Toma îl sugrumă pe rival.Rebreanu se apleacă şi asupra universului citadin în nuvelistica sa, fiind sensibil influenţat de Cehov, prin puterea de a surprinde tragismul cotidian al existenţelor mărunte, care sunt sufocate de evenimentele curente.Nuvela Norocul trimite firesc la Două loturi (Caragiale) şi Numărul câştigător (Cehov).Ion Mititelu, funcţionar mărunt şi amărât, copist cu mulţi copii, crede că a câştigat lozul cel mare, dar se înşelase, nu mai joacă la următoarea tragere unde biletul său iese câştigător. Norocul ocoleşte pe cei amărâţi. Proverbul (spunem noi: Banul la ban trage!???) „Dragii mamei, dragii mamei, ne-a prăpădit tâlharul, ne-a lăsat pe drumuri…”, se aude replica personajului feminin.O bătaie crâncenă încheie şi nuvela Pozna. Eroul, brutalizat şi umilit de patron, îşi varsă necazul pe nevastă.



Criza sufletească, punctul cheie la care ajung personajele şi amărăciunea rezumă o întreagă existenţă umană.Judecând după siguranţa cu care conduce naraţiunea, nuvelele anunţă viitorul romancier. Lipsesc comentariile inutile. Personajele apar de la început în plină suferinţă sufletească, finalurile, la fel, sunt tăiate abrupt.Rebreanu iubeşte zonele vieţii instinctuale şi pornirile violente dictate de mobiluri elementare. Cruzimea e una din dorinţele scrisului său. M. Dragomirescu vorbeşte de verismul literaturii lui Rebreanu. Scene violente, puteri obscure, finaluri tragice. Acestea sunt potenţate de indiferenţa naturii la dramele umane. De aici distanţarea de Sadoveanu. Comparaţiile, arată T. Vianu în Arta prozatorilor români, reflectă lumea, urâţenia ei. Ploaia e „ca untura topită”. Sonoritatea unor verbe trimit tot acolo: a molfăi, a mocoşi, a răgăi.„Niciodată realismul românesc, înaintea lui Rebreanu, nu înfiripase o viziune a vieţii mai sumbră, înfruntând cu mai mult curaj urâtul şi dezgustătorul” (T. Vianu, idem).

Anul 1920 rămâne anul de referinţă nu numai în drumul literar al lui Rebreanu, ci şi în istoria romanului românesc.Subiectul e simplu, comun. Un flăcău sărac, dar ambiţios şi chipeş, dotat cu o inteligenţă nativă, Ion al Glanetaşului, seduce o fată cu avere, şi, desigur, nu frumoasă. Deşi o iubeşte pe Florica, frumoasă dar săracă, asemeni lui, îi face un copil Anei pentru a-l determina pe tatăl acesteia să renunţe la George, feciorul altui ţăran bogat, şi să-l accepte pe el de ginere.Ion obţine ce şi-a propus, dar înşelarea vieţii, a ordinii interioare şi exterioare produce catastrofa.Până se ajunge la ceea ce şi-a propus Ion (dobândirea pământurilor lui Vasile Baciu), Ana este umilită, bătută, alungată de la casa părintească



şi de la casa soţului. Viaţa, ordinea, armonia sunt trădate, siluite. Ana îi dăruieşte lui Ion moştenitorul dar se sinucide (spânzurându-se). Natura ia înapoi ceea ce i se luase prin viclenie, necinste…: copilul moare.Două ordini, registre, universuri stau faţă-n faţă, numite de autor: „glasul pământului” şi „glasul iubirii”.Şi, ca-n tragedia clasică, Florica devenind soţia lui George, Ion intră în febra neliniştii, devastatoarei iubiri şi-o caută pe cea pe care o iubea cu adevărat. George însă simte, le înscenează posibilitatea de-a se întâlni, îl aşteaptă în noapte pe Ion, îl ucide cu sapa crăpându-i capul, şi va merge la Ocnă. Conform înţelegerii dintre socru şi ginere, pământurile lui Vasile Baciu devin proprietatea bisericii. Un rezumat simplificator.Semnificaţiile adânci, tulburătoare ale romanului sunt altele. Lumea satului, viaţa diferitelor categorii sociale, disputele, conflictele mărunte care macină această lume. În familiile învăţătorului Herdelea, a preotului Belciug; disputele între ele; visele şi dragostele tânărului Titu.Spre deosebire de tot ce se scrisese despre sat şi ţărani până acum (ne referim aici la literatura poporanistă şi cea sămănătoristă), Rebreanu pătrunde în esenţa fenomenelor, universul rural apare diferenţiat şi complex.Conflictul se naşte din lupta maladivă aproape pentru pământ. Însă din primele pagini suntem puşi la curent cu ierarhiile şi mecanismele sociale. Averea determină comportamentul personajelor. Ştefan Hotnog, „un chiabur cu burta umflată” pe care şi-o mângâie cu importanţă, e centrul atenţiei într-un grup de oameni vârstnici, în timpul jocului de duminică, trimiţând săgeţi verbale primarului pentru a-şi arăta superioritatea. Tată lui Ion, Alexandru Glanetaşu umblă „pe de lături ca un câine la uşa bucătăriei” dar nu îndrăzneşte să intre în cercul celor avuţi. Şi autorităţile sunt prevenitoare cu cei bogaţi.



Vasile Baciu declară că-şi va mărita fata după un fecior de gospodar de sema lui: „Mie-mi trebuie ginere cumsecade, nu fleandură”. Nu-i pasă de ce spun nici preotul, nici învăţătorul, iar pe Ion în face „golan”, „hoţ”, în faţa mulţimii satului. George (Bulbuc) plăteşte lăutarii, cinsteşte pe flăcăi în cârciumă.Cei săraci trăiesc în nevoi şi umilinţe şi nu au nici un spor. Ion are doar o şurină de pământ. Este batjocorit de popa Belciug şi în biserică. Lucrează în silă şi disperare. Patima ce se naşte, de a obţine pământ cu orice preţ, va creşte clipă de clipă, născând în mintea lui Ion planul pe care-l va urma. Notele pozitive se sting ori trec într-un plan secundar, ieşind în lumină viclenia, cruzimea, calculul dincolo de limitele omenescului. O dezumanizare ca şi la personajele lui Slavici din Mara ori Moara cu noroc.Banul (aici pământul) subjugă celelalte sentimente. Ana ilustrează condiţia tragică a unei fiinţe care este doar un mijloc, un element în acest complicat angrenaj. Ana nu mai e un om. Visele de fată, drumurile ei se spulberă în faţa unei legi care o va strivi. Ea devine roaba tatălui şi a bărbatului (soţului). Prin ea se obţinea zestrea (iniţial romanul, în proiect, se numea Zestrea). Ea naşte pruncul şi este un animal de muncă. După lumea celor bogaţi şi celor săraci, o alta, cea a intelectualităţii rurale, ocupă un loc important în romanul Ion. Învăţătorul, popa, notarul şi celelalte oficialităţi din Pripas ies în scenă cu viaţa lor intimă, de familie, socială şi profesională. Disputa între Herdelea şi Belciug (popa) capătă proporţii eroicomice.Căsătoria Laurei oferă lui Rebreanu pretextul pătrunderii în intimitatea familiei Herdelea. Tendinţe de îmbogăţire, de camuflare a lipsurilor, locul moralei cam puritane. Titu e sfătuit să nu cheltuiască mult, eventual să nu plătească taxa de intrare la serata dansantă.



Autorul suprinde compromisurile (omeneşti de altfel) făcute de aceşti intelectuali, stăpânite şi de ideea luptei naţionale, dar şi de agonisirea cât mai multor bunuri.Personajele îşi manifestă patriotismul conjunctural: zgomots (vezi avocatul Grofşoru), duios (Herdelea), calculat (soţia lui Herdelea, dăscăliţa). Ea nu vorbeşte ungureşte, dar pe învăţător îl sfătuieşte să predea, dacă aşa trebuie, şi în limba maghiară. Chiar votând cu Bock, candidatul maghiar, tot îşi pierde slujba de învăţător şi devine un simplu „canţelarist” la Amaradia, descoperindu-şi „adevăratele sentimente patriotice”.Înspirat numit de G.Călinescu „romancier al gloatei”, Rebreanu excelează în ilustrarea experienţei sociale colective.Tradiţiile, obiceiurile, desfăşurarea existenţei după anumite tipare, norme obşteşti (sunt carnea acţiunilor personajelor) fac din acest roman o adevărată monografie a satului transilvănean.Momentele cheie ale vieţii rurale: naşterea, botezul, nunta, hora, slujba religioasă, judecata, atmosfera crâşmei, sunt surpinse în culori veritabile, cu vocaţie, scoţând în lumină orice amănunt semnificativ. Simţul superior al compoziţiei face ca acţiunea să curgă simultan pe mai multe planuri. Consideraţiile artificiale, explicaţiile inutile lipsesc, spre binele forţei romanului.Romancierul îşi face dinainte planul. Fiecare capitol are mai multe diviziuni. Acestea cuprind scene, momente, fire care pleacă şi se întrepătrund, întorcându-se în acelaşi punct.Astfel, unele episoade au o existenţă independentă, unitară. Firul care le adună, le uneşte, există însă.Ion se bate cu Simion Lungu, fiindcă Glanetaşu i-a încălcat nişte brazde. Ajung la judecătorie la Amaradia, unde, intimidaţi de autorităţi, se împacă. Situaţia seamănă cu cea din nuvela Proştii. Judecătorul,



enervat, strigă la ei furios: „Atunci de ce mai veniţi pe-aici, ticăloşilor, să mă încurcaţi? O să vă bag la răcoare pe amândoi, o să vă…” Aceste întâmplări, aparent colaterale, îşi transmit ecoul acţiunii centrale. Corespondenţele, ca şi contrastele, realizează atât unitatea cât şi diversitatea întregului.În capitolul Iubirea, Ion e stăpânit de sentimente contradictorii între atracţia către Florica şi planul seducerii Anei pentru obţinerea pământului.Laura trăieşte amorul nefericit pentru Aurel, iar Titu, „poetul familiei”, descoperă voluptatea în compania Rozei Lang. Cele trei cupluri îşi împletesc semnificaţiile, tânjind după acea unică iubire visată. Finalul însă e tragic în ce-i priveşte pe Ion şi George şi firesc, stingându-se la sfinţirea bisericii (şi căsătoriei Ghighiţei), ( ca şi dintre preot şi învăţător.)Sentimentul în final este cel de permanentă întoarcere. Viaţa curge, totul e posibil din nou. Romaul începe să se încheie cu descrierea drumului: „Cititorul care s-a dus în satul Pripas pe şoseaua laterală, trecând peste Someş şi prin Jidoviţa, se întoarce la sfârşit pe acelaşi drum înapoi, până ce iese din lumea ficţiunii şi reintră în lumea lui reală. Lumea romanului rămâne astfel în sufletul cititorului ca o amintire vie, care apoi se amestecă cu propriile-i amintiri din viaţa-i proprie” (Amalgam). Ion e un exponent. Pare că patima pentru pământ e înnăscută dar acţiunea din roman contrazice această idee.În discursul la primirea în Academie, L. Rebreanu (Lauda ţăranului român) arată că ţăranul „e izvorul românismului pur şi etern. La noi, singura realitate permanentă, inalterabilă, a fost şi a rămas ţăranul […] ţăranul [e] poporul însuşi, omul român.” (Amalgam).În psihologia ţăranului, atavic, ancestral, există această tendinţă de a stăpâni mult pământ. Gustul lui Ion de a săruta ogorul e semnificativ,



sugerând o identificare cu această fiinţă (icoană, biserică, mistică, religiozitate).Titlul vol. I e lămuritor: Glasul pământului.Oamenii sunt stăpâniţi de instincte primare: foame, sex, teamă de moarte. Raţiunea se retrage, neputincioasă în faţa nevoilor vitale, viscerale, omeneşti. De aici brutalitatea, cruzimea, explozii instinctuale.G.Călinescu credea că e exagerat să-l considerăm pe Ion un Julien Sorel, ori Dinu Păturică. El e mai degrabă „o brută” mai mult şiret decât deştept: „Flăcăul e un animal plin de candoare, egoist, am zice lipsit de scrupule, dacă n-ar fi străin, cu ingenuitate, de orice raţiune de scrupul… Nu din inteligenţă a ieşit ideea seducerii ci din viclenie instinctuală, caracteristică oricărei fiinţe reduse. Un om inteligent s-ar fi informat asupra formalităţilor întocmirii actului dotal, ar fi vârât pe socru într-un cerc de fier, procedural. Dimpotrivă, Ion, naiv, se mulţumeşte cu simpla făgăduială şi cade într-o bucurie de proprietate nebună”. (vezi G. C. Istoria literaturii române de la origini până în prezent)Eroul face însă, asemenea demersuri, şi-o alungă pe Ana şi n-o primeşte în casă până nu obţine promisiunea întocmirii actului dotal.Rebreanu a reuşit să creeze un personaj tipic, exponenţial, cum mai spuneam, pentru drama ţăranului român posedat de patima pământului, realizând, în acelaşi timp, cum observa E.Lovinescu, „o figură simbolică a plugarului român”.Romanul, cu sugestii naturaliste, atavice, plin de manifestări obscure, adânci, violente, demitizează, crud, oferind modelul unui realism superior, modern.Răscoala e o continuare firească a lui Ion. Autorul mărturiseşte că încă de prin 1922 încheiase prima versiune a romanului, ce-i drept doar „un strigăt de revoltă” şi nu un „roman cu personaje şi realităţi obiective”.



Documentarea scriitorului impresionează: a cunoscut şi ascultat nenumărate sate şi mulţi ţărani relatând evenimentele din 1907. Apoi a scris romanul. Problema pământului ocupă şi aici tema centrală. Dar amploarea mişcării e surprinsă în toate articulaţiile, motivaţiile şi efectele ei.Titu Herdelea, fiul dascălului, visătorul, poetul, pleacă din Pripas şi ajunge la Bucureşti spre a se face ziarist. Pretext pentru a cunoaşte saloanele luxoase, restaurantele, redacţiile marilor ziare din capitală. De asemenea, suntem purtaţi prin ministere şi instituţii, aflând astfel preocupările şi mentalitatea acestor medii.Titu se împrieteneşte cu fiul moşierului Miron Iuga, Grigore Iuga (în casa vărului său Eugen Ionescu) şi apoi vizitând conacul familiei află realitatea, problema ţărănescă: „Apoi vezi, pământurile oamenilor, asta e chestia ţărănească! Pământurile! Nu prea sunt şi unde au fost s-au cam spulberat…” (Grigore Iuga)Astfel, e atinsă esenţa cărţii. Umilinţele, suferinţele, lipsurile îndurate de ţărani se aşază în pagină. Fiecare ţăran are o durere pe care n-o mai poate îndura. Din tot atâtea suflete se înalţă ca o limbă de foc nemulţumirea. Totul fierbe, mocneşte, revolta e gata să facă explozie. Asta se şi întâmplă. Rebreanu ne înfăţişează desfăşurarea răscoalei pe moşia lui Miron Iuga, a Nadinei, nora acestuia, pe celelalte proprietăţi ale vecinilor şi prietenilor acestora.La redacţia ziarului unde lucrează Titu Herdelea sosesc ştiri iar comentariile se întind asupra întregii ţări. Pârjolul e general. Ţăranii îşi fac dreptate, răzbunându-se. Nadina e ucisă după o scenă antologică în care Petre Petre iese în prim plan. Miron Iuga e călcat în picioare. Curţile boiereşti ard, după ce au fost demolate. Curând încep represaliile. 11.000 ţărani ucişi. Armata se ciocneşte de mulţimea



condusă de Petre Petre. Ultimile pagini ale cărţii aduc restabilirea ordinii.Romanul Răscoala oferă o imagine tulburătoare a dramei de la 1907. Vine iarna şi oamenii nu aveau nimic în cămări. Sunt bolnavi şi nu au cu ce se trata. Perceptorul le confiscă tot din casă. Ţăranii visează pământuri sub formă de pâine caldă, aburindă. Iau calea capitalei (din Amara) pentru a cumpăra mai uşor moşia Babaroaga. Obţin doar vorbe, amânări şi nimic altceva. Veştile circulă. Fantomele foamei şi bolilor, ale morţii bântuie vestind porunci de împărţire a pământurilor. (Pământurile, Flămânzii, Friguri capitole de fierbere a răscoalei).Desfăşurarea răscoalei arată uriaşa revolată adunată, într-o revărsare mecanică neoprită. Răsculaţii cred că distrugerea conacelor va împiedica întoarcerea proprietarilor. De aceea taie firele de telegraf spre a ascunde satul, pentru a-l întoarce la ordinea naturală. Nu au un plan clar, o organizare, o minte diriguitoare. Firesc, atunci când vor să-şi împartă pământul, repede se ceartă.Stingerea răscoalei, tragică, scoate în evidenţă duritatea reprimatorilor. Judecaţi sau nu, bătuţi, cei rămaşi în viaţă sunt închişi la ocnă. Trebuie reţinute: monumentalitatea epică, viaţa masei ţărăneşti, destinul tragic al exponenţilor.Miron Iuga e atât de sigur pe autoritatea sa încât rămâne la conac. E mândru şi crud.Nadina sau Gogu Ionescu sunt de modă nouă. Nu-i interesează moşia decât prin venitul obţinut prin arendaşi ori vechili.Nadina duce o viaţă de plăceri dulci. Când apare este imună la suferinţele ţăranilor. Când i se solicită să vândă moşia ea răspunde cu dispreţ lui Petru Petre: „Crezi că pentru ochii voştri am să-mi risipesc averea? Nu băiete, şi nu, oameni buni! Eu vând moşia ca să iau bani în schimb, nu ca să fac pomană altora.”



Interesele celor avuţi îi uneşte, inadvertenţele, opiniile diferite dispar, liberalii şi conservatorii îşi dau mâna şi hotărăsc împăcarea: „Pupăturile astea o să usture teribil spinarea ţăranilor” şopteşte o voce. Plutonierul Boiangiu, primarul Pravilă, maiorul ori prefectul sunt obedienţi faţă de cei mai mari şi mai tari ca ei şi neomenoşi, violenţi faţă de mulţime.Boiangiu: „Am să fac o anchetă de să mă pomenească satele astea de hoţi de codru şi pe lumea cealaltă!”Prefectul Boerescu ţine discursuri patriotarde: „Opinca e talpa ţării”, „ţăranul român cuminte şi harnic”, „interesul ţării cere linişte şi ordine, fraţilor”.Maiorul Tănăsescu ordonă uciderea: „Sergent! Ia-l şi pe ăsta… În fundul grădinii!... Împuşcat! Repede, repede…”Rebreanu se arată fără egal în literatura noatră în reconstituirea clocotului şi mişcarea mulţimlor, viu, adevărat.Sentimentele şi gândurile colective sunt surprinse în autenticitatea lor. Efectele cuvântării prefectului Boerescu asupra masei:„– Decât aşa trai, tot mai bună o fi moartea!Glasul lui încurajă altele, când ici, când acolo: – Mai bine omorâţi-ne, să scăpaţi de noi!– Ori să mori de foame, ori de altceva, tot moarte se cheamă! – Barem dacă muncim de ne zdrobim oasele, s-avem cu ce să ne trăim zilele!” Gândul lui Cercel din primul alineat se transmite, creşte, se amplifică…Petre Petre scrâşneşte şi-apoi urlă furios în urma maşinii Nadinei: „– Huo! Huo!/ Din vreo sută de gâturi izbucni aproape simultan şi furtunos acelaşi „huo” revoltat” apoi: „Soarele şi dumnezeii voştri de tâlhari!...” Exemplele de omenie, de sensibilitate şi duioşie ale personajelor prinse în vârtejul romanului sunt edificatoare în ilustrarea calităţilor acestora.



Cineva strigă să nu strice iarba din grădina lui Miron Iuga. Melinte Heruvimu aduce soţiei bolnave bunătăţi spre a se înzdrăveni, dar o găseşte moartă. Baba Ioana, în răscolirea tuturor, îşi mângâie găinile şi le ocroteşte, moment în care e ucisă, căzând cu vorba ruptă la jumătate.În momentele de fierbere, cei avuţi dispar, dar dau năvală să-şi ia partea cea mai mare după fuga moşierilor.Şi Răscoala e structurată savant, cu episoade riguros înlănţuite. Acţiunea se desfăşoară în acelaşi timp în mai multe medii.Prin Herdelea, Răscoala este şi romanul devenirii, al crizei acestuia, odată cu evocarea, în spiritul şi linia evenimentelor istorice.Naraţiunea porneşte lent, în consonanţă cu naşterea şi cunoaşterea acestei lumi, apoi creşte, odată cu sosirea ştirilor despre furtuna ce se apropie.Tensiunea se adună (creşte) şi e gata să explodeze:„– Baţi coasa, Trifoane, ori…? – întreabă Leonte fără mirare.– O bat să fie bătută – zise Trifan fără a ridica capul.– Mi se pare că vrei să coseşti înainte de a semăna?– Apoi, dacă trebuie! De!”Marin Stan îşi bate boii scârşnind: „Să nu fii boier, că te-a luat dracu!”Această parte a cărţii parcă se târâie ca o larvă imensă. Atmosfera musteşte de ură mocnită, e încordată, neliniştită. Durează parcă prea mult. Cititorul nu mai poate suporta mult, ca şi ţăranii.Când focul se aprinde, naraţiunea curge cu repeziciune, cuprinzând totul într-un şuvoi ameţitor.Elementul preponderent nu e ordinea sufletească, evocarea atmosferei ori descrieri îndelungi, inutile ci mişcarea, desfăşurarea faptelor, acţiunea.În scena represiunii, ura şi disperarea, neputinţa şi spaima determină gesturi necontrolate, înjurături scrâşnite. Caracterizarea personajelor se



face mai mult prin gesturi. Stilul lui Rebreanu este sobru, cu forţă de obiectivare. „Răscoala este de departe cel mai bun roman românesc” afirmă E. Ionescu în revista „Nu” (1934). Observă, de asemenea, „Acceleraţia în progresie geometrică a acţiunii”, o carte „unică”, „grandioasă şi bogată ca o epopee”, impresia ce rămâne este „de furtună, de vuiet asurzitor, urmat de o linişte mortuară”. „Frazele considerate singure sunt incolore, ca apa de mare ţinută în palmă, câteva sute de pagini au tonalitatea neagră-verde şi urletul mării” ( vezi G. Călinescu, op. cit.)Pădurea spânzuraţilor, (1922) e romanul analizei unui caz de conştiinţă. Încercarea lui Rebreanu de a aborda mediul citadin, proza de analiză, romanul psihologic a dus la rezultate însemnate.Pădurea spânzuraţilor are şi o dimensiune socială importantă, dar procesul sufletesc e cu multiple semnificaţii. Primul război mondial oferise situaţii complicate, datorită numeroaselor grupuri etnice din imperiul austro-ungar. Soladaţi cehi, români, ruteni trebuiau să lupte împotriva propriilor fraţi. Tragismul situaţiei. Emil Rebreanu fusese spânzurat la Ghimeş, acuzat că a vrut să treacă la români. Liviu Rebreanu însuşi a avut de suferit. Arestat ca dezertor de autoritiţile austro-ungare, fuge în Moldova; întâmplări povestite în Calvarul (1919) – autobiografic.Ideea cărţii s-a născut în timp ce privea un album cu fotografii din război. Scene de neimaginat. Păduri transformate în spânzurători. În imagini atârnau oameni care n-au vrut să lupte împotriva fraţilor, aşa cum se va întâmpla în roman cu Apostol Bologa şi cehul Svoboda.Problematica asemănătoare e prezentă şi în nuvelele Catastrofa, Iţic Ştrul, desertor. Pentru autorităţi personajele erau cetăţeni, supuşi ai imperiului şi erau datori să-l slujească. Suferinţa născută de sentimentul



datoriei de cetăţean al statului austro-ungar şi cel al apartenenţei la naţionalitatea fraţilor lor.Drama lui David Pop din Catastrofa (care mitraliază români, şi apoi îngaimă încurcat „Datoria… frate român”, fiind trăznit în cap şi ucis „Grijania şi anafora ta de câine!”) ca şi a lui Iţic Ştrul care nu poate dezerta, sinucigându-se prin spânzurare se aseamănă cu cea din romanul Pădurea spânzuraţilor. Bologa e fiul unui memorandist, închis pentru ideile naţionale, care merge pe front din frondă pentru Marta, logodnica sa. Bologa e stăpânit de sentimentul „datoriei”. Luptă pe fronturile din Galiţia, Italia etc., se poartă vitejeşte, e decorat, face parte din tribunalul militar care-l condamnă la spânzurătoare pe cehul Svoboda, ofiţer în armata austro-ungară, dezertor. O discuţie la popotă tulbură siguranţa lui Bologa, care mai află de la căpitanul ceh Klapaka despre pădurile cu spânzuraţi de pe linia frontului. Când primeşte vestea că regimentul său va trece în Ardeal se hotărăşte să dizerteze.Imaginea cehului spânzurat îl chinuie, exaltările religioase îl duc la o profundă criză naţionalistă. E derutat, rupe logodna cu Marta Domşa care vorbise ungureşte cu un ofiţer, dar se logodeşte tot cu o unguroaică, Ilona Vidor. Este numit în juriul Curţii Marţiale care trebuia să judece ţăranii români, dezertează, e prins şi condamnat la spânzurătoare. Romanul duce la o analiză profundă, devastatoare a unui caz de conştiinţă.Klapka mărturiseşte că ar face orice pentru a-şi apăra viaţa şi situaţia. Însuşi Bologa, cât timp nu e nevoit să-şi atace conaţionalii, ucide cu seninătate ruşi, polonezi ori italieni.Prăpastia între realitate şi ideea abstractă de „datorie” este ilustrată dramatic şi scoate în lumină impasul moral al unor personaje complicate. Priveliştea războiului e dezolantă: toamnă pâcloasă, tristă, umedă, cer sever, rece, câmpie neagră, copaci dezfrunziţi, sârme



ghimpate. Aşa se deschide romanul. O beznă grea coboară peste scena execuţiei. Eroul se înfioară, un frig cumplit îl muşcă de trup. Liniştea e aparentă, în adâncul sufletului e un chin mistuitor.Analiza psihologică pătrunde dincolo de zonele imediat detectabile, în straturile abisale ale sufletului. Remarcăm aceeaşi documentare ca şi la Răscoala. Nu găseşte tonul, lumina cărţii până când nu descoperă mormântul fratelui său: „Am fost în casa primarului de pe vremuri, unde a fost ridicat şi osândit. Am fost în odăiţa unde şi-a petrecut ultimele ceasuri şi de unde a plecat la supliciul suprem. Am trecut în satul vecin, în Făget, unde a avut ultima reşedinţă.Am cunoscut pe preotul român, care-i fusese prieten, dar care n-a fost admis să-l însoţească la moarte. Am vorbit cu o fată de ţăran, sprintenă, frumuşică, la care am găsit câteva răvăşele de-ale lui.Primarul mi-a dăruit şapca lui fără cozoroc, pe care a trebuit să o schimbe cu o pălărie civilă când a pornit pe ultimu-i drum pământesc.” (Amalgam)Realitatea alimentează ficţiunea dându-i nota veridică.Îndiferent de naţionalitate oamenii se simt şi activează ca oameni. Căprarul Ghioagă îl face scăpat pe Iţic, Bologa are alături în ultima clipă pe Ilona şi socrul său Vidor.Pădurea spânzuraţilor e o mărturie tulburătoare a experienţei primului război mondial, alături de Strada Lăpuşneanu (Mihail Sadoveanu), Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război (Camil Petrescu), Întunecare (Cezar Petrescu), Balaurul (H.P.- Bengescu)Retrăirea iubirii eterne, treptele cunoaşterii prin iubire, întoarcerea spre puritatea dintâi prin cele 7 vămi e tema romanului Adam şi Eva. Unde e partea din noi care ni se potriveşte? Privirea e cea care poate lămuri ceva. Toma Novac îşi caută oglinda feminină, soarta, ursita. Păstor



indian, nobil egiptean, scrib în Chaldeea, patrician român, călugăr medieval, doctor francez în vremea revoluţiei, profesor universitar şi moştenitor bogat în Bucureşti.Pasaje lirice, consideraţii filosofice.Ciuleandra e un alt roman problematic. Eroul: Puiu Faranga fiu de boier, sânge bolnav de păcate vechi. Se îndrăgosteşte de o tânără ţărancă. Jocul - dezlănţuirea stratului subconştinetului. Sugrumarea soţiei. Simularea demenţei, nebunia, obsesia doctorului.Crăişorul Horia (1784), Jar (amar, seducere şi sinucidere)Gorila (fascizare, corupţie, politică)Amândoi, 1940 – poliţistScrieri dramatice: Cadrilul, Apostoli – comedii bulevardierePlicul (corupţia vieţii administrative)Rebreanu e un artist desăvârşit în reconstituirea vieţii satului, a psihologiei ţărăneşti.„Nu frumosul, o născocire omenească, interesează în artă ci pulsaţia vieţii. Când ai reuşit să închizi în cuvinte câteva clipe de viaţă adevărată, ai săvârşit o operă mai preţioasă decât toate frazele din lume…” declara el în 1924 în articolul Cred (revista „Ideea europeană”) iar în Amalgam o altă mărturisire: „A crea oameni nu înseamnă a copia după natură indivizi existenţi. Asemenea realism sau naturalism e mai puţin valoros ca o fotografie proastă. Creaţia literară nu poate fi decât sinteză. Omul pe care îl zugrăvesc eu o fi vrând şi trebuie să aibă asemănări cu mii de oameni, cum au şi în viaţă toţi oamenii, dar trăieşte numai prin ceea ce are unic şi deosebit de toţi oamenii din toate vremurile.”„Sinceritatea faţă de sine, din care izvorăşte sinceritatea faţă de artă.” (Idem)



„Arta n-are menirea să moralizeze pe om, evident, dar poate să-l facă să se bucure pentru că e om şi pentru că trăieşte şi chiar să-l facă mai om.” (Idem)Contestat de T.Arghezi (care-l acuză de: „platitudine stilistică”, „mediocritate”; „Un adevărat artist se spânzură şi nu dă la tipar asemenea rezultate”), 1922, („Cugetul românesc”, nr.1)Şi Cezar Petrescu afirmă că Liviu Rebreanu „nu ştie să scrie” şi înşiră liste cu construcţii verbale defectuoase: „Creierii porniră într-o joacă sălbatică”.Sunt reacţii ciudate, dar fireşti într-o lume literară diversă. Reţinem, între atâtea calităţi excepţionale ale scrisului rebrenian şi solemnitatea, sobrietatea, obiectivitatea stilului.



Hortensia Papadat-Bengescu

Literatura de analiză (psihologică) capătă un statut ferm în literatura română prin Hortensia Papadat-Bengescu. Nu creează tipuri, dar excelează în sondajul psihologic. Ibrăileanu arăta că nici un creator nu poate renunţa la creaţie, chiar dacă are în vedere doar coborârea şi explorarea abisurilor sufletului omenesc. Reţinem şi personaje la H.P.-Bengescu, dar mai importante sunt stările sufleteşti, procesele morale, nevrozele, sentimentele. Ea face monografia acestora. În Concert din muzică de Bach, spre exemplu, se pun în lumină (ecuaţie, analiză) mai multe forme de amor: timorat, subjugat convenţiilor la Elena Drăgănescu, „calculat cinic, neruşinat” la Ada Razu, „animalic şi morbid” la profesorul Rim.



Drumul ascuns aduce la rampă cel puţin trei cazuri de conştiinţă.● Al doctorului Walter, care-şi reprimă (cenzurează) pornirile sufleteşti, complexat, dezgustat de compromisurile făcute (se căsătorise pentru bani cu o bătrână).● Al Lenorei, bolnavă de cancer, înamorată de medicul ei, pudică, ascunzîndu-şi maladia.● Al Cocăi Aimée, aşteptând moartea propriei mame spre a se căsători cu dr. Walter.Sentimente ciudate, profunde, complicate sunt „analizate” şi în alte romane, precum Rădăcini, Logodnicul.Universul abordat este doar cel citadin. Eroii ei se simt exilaţi, înstrăinaţi în Provincie!, şi (Romanţa provincială) visează întoarcerea rapidă în capitală. Oraşul e privit şi trăit dinăuntru. Eroii ei, mai toţi bogaţi, tânjesc să se constituie într-o „elită” (vezi G.Călinescu, Istoria literaturii române de la origini...).Aspectul etnic e amalgamat: saşi, armeni, evrei, italieni, elveţieni, greci etc.O lume pestriţă, cosmopolită, a parveniţilor, a îmbogăţiţilor de după război, arată Mihai Ralea (1928, Perspective). Foşti sau descendenţi din cârciumari, făinari, origini modeste. „Sufletul acestor oameni e încă primitiv şi grosier sub reflexe de aur şi purpur. Din civilizaţie, ei n-au decât confortul”. Sunt „senzuali, brutali, fără retincenţe, fără pudoare şi estetică”. (Idem)Literatura Hortensiei, observă E.Lovinescu, e romantică şi subiectivă, ea unind lirismul feminin cu spiritul analitic, în stil stendhalian, autoobservaţia lucidă amplificând viaţa emoţională.Lirismul scriitoarei, continuă acelaşi E. Lovinescu, vine dintr-o sensibilitate vibrantă şi nu exprimă doar revoltă sau adoraţie, nu e o „forţă elementară şi inconştientă”.



Cele două forţe, contradictorii, „emoţiunea şi analiza dau, aşadar, literaturii scriitoarei un caracter patetic, de luptă, şi fac din fiecare pagină o bucată de lavă, în care s-a solidificat după multă trudă forma unui sentiment.” (E.Lovinescu, Istoria literaturii române moderne)H.P.-Bengescu s-a născut în 1876 şi a murit în 1955. În 1914 se face cunoscută prin „Viaţa românescă”. Prozele de aici vor fi adunate în 1919 în volumul Ape adânci. G. Ibrăileanu remarcă „mai întâi originalitatea operei şi caracterul ei eminamente feminin”, apoi „repertoriul infinit de senzaţii fine, variate şi nuanţate, greu de prins fără o mare putere şi deprindere de introspecţie şi greu de redat fără o sigură şi nesecată intenţie verbală…D-na H.P.-Bengescu nu are senzaţii simple de la lucruri, are serii, are mănunchiuri de senzaţii” (Note şi impresii). Se mai laudă şi „bucuria de a trăi intens şi înalt”, despre „drepturile imprescriptibile ale naturii individuale şi protestarea împotriva prejudecăţilor.” (Idem).După ce intră la „Sburătorul”, nu se mai bucură la Iaşi de nici o atenţie, dimpotrivă, următoarele cărţi sunt considerate erori, abateri ale unui talent de la vocaţia sa adevărată.La „Sburătorul” participă constant la întâlnirile literare de cenaclu, rămâne fidelă, este înconjurată de admiraţie, considerată singura scriitoare română de nivel european.Primele cărţi sunt variaţii pe mai multe sau pe o singură coardă lirică: Ape adânci (1919), Sfinxul (1920), Femeia în faţa oglinzii (1921), Romanţă provincială (1925).Introspecţii ale sufletului feminin făcute de un autor de acelaşi sex. Autorul-narator îşi ascultă trupul, muzica lui, tainele lui, reacţiile, plăcerile… O exaltare lirică a fiziologicului. Reţinem mângâierile mării: „E în fiorul acesta ceva voluptuos. Şi reîncepi, fiindcă e şi durere, şi deliciu…” (Marea), Sărutul nisipului; îmbrăţişarea copacilor; „am



netezit cu mâna scoarţa aspră şi prin mână s-a structurat cântecul lemnului (Dorinţa, Ape adânci).Femeia în faţa oglinzii luminează intimitatea vieţii trupului. Un conclav feminin, Alina şi Manuela dialoghează despre dragoste şi bărbaţi. Realismul subjugă paginile. Bijuterii, pudre, ciorapi de mătase neagră.Personajele nu sunt preocupate doar de nimicuri, plimbări, cumpărături etc. Fantezii erotice trăieşte Manuela, în urma unor priviri dornice de bărbat. Treapta următoare, însă, e cea în care autoarea se obiectivizează. Perspectiva narativă e mai complicată. Reflectarea nu se mai face într-o singură conştiinţă.Balaurul (1923) e un simbol al războiului, personificarea trenului răniţilor, un monstru, o reptilă neagră. În pântecul lui se află tărgi, oameni mutilaţi, membre desprinse de trupuri, pansamente, tampoane etc.Un jurnal intim al personajului feminin Laura care trăieşte şi o dramă sentimentală, umbrită de chinurile oamenilor aflaţi în război.(Războiul se află şi în sângele uman, care se zbate disperat în închisoarea trupurilor).Laura intră în pântecul infernal al Balaurului şi află cum „Se prăpădeau în durere unii peste alţii, se târau de la unii la alţii, se dezlegau de pansamente unii pe alţii, se legau iar […] Aburul aproape opac, combinat din alcoolul substanţelor medicale, din respiraţia bolnavilor, din filtrul perfid al rănilor era nerespirabil.”Volumul surprinde, „iniţiază” în moarte, în eroare şi dezintegrarea trupurilor de carne ale oamenilor.Experienţa devastatoare a războiului o apropie pe H.P.-Bengescu de proza obiectivă în Balaurul.La H.P.-Bengescu nu apare contrastul dintre esenţă şi aparenţă ca la Caragiale. Cele mai multe personaje sunt parveniţi. „Un aspect



caracteristic al acestei lumi este că indivizii nu sunt preocupaţi de bani decât la început, în momentul intrării în clasă. Toţi sunt mai mult sau mai puţin bogaţi, în afara oricărei griji materiale. Averea este unicul mediu în care pot pluti aceste fiinţe diafane. Energia nemaifiind îndreptată în sensul câştigării existenţei, toate subiectele romanului balzacian sunt eludate. Aici n-avem de-a face cu ambiţioşi politici, cu avari, cu speculanţi, ci cu personaje preocupate de „ce zice lumea”, ambiţionând să dea serate, să fie primite la anumite recepţii dificile, să reacţioneze în toate momentele vieţii, chiar cele mai grave, în modul cel mai distins” (G. Călinescu, Ist. lit. rom…)Romanele H.P.-Bengescu formează un ciclu, existenţele se prelungesc, împlinindu-se pe parcursul diferitelor romane, obiectivul principal fiind universul rudelor, amicilor şi în special al familiei Hallipilor. Sunt puţini aristocraţi, cei mai mulţi snobi, forţat stilizaţi cum a observat G.Călinescu.Fecioarele despletite (1926), Concert din muzică de Bach (1927) şi Drumul ascuns (1933) urmăresc destinul Hallipilor. Şi romanul Rădăcini (1938) reia în plan secund multe personaje din primele cărţi.Cine sunt Hallipii?Doru e stăpânul conacului şi moşiei Prundeni. E un nehotărât, afemeiat, abulic, educat şi condus de mama sa. După moartea acesteia e dezorientat. Doru se căsătoreşte cu senzuala Lenora, preocupată doar de iatacul cu elementele lui dătătoare de plăceri. Primul soţ, locot. Paulici se sinucisese în împrejurări ciudate (misterioase). Personaj purtător de energii devastatoare. Fetele ei Elena şi Coca Aimée sunt crescute ca-ntr-o seră. Mika-Lé fructul unui amor vinovat cu un zidat italian, vagabond şi măscărici, e o fiinţă cu înclinaţii perverse. Fecioarele despletite e romanul descrierii instinctelor care subjugă personajele. Instinctele şi convenţiile sociale. Naraţiunea e filtrată prin ochiul unui alt personaj



feminin, Mimi, raisonneur-ul întâmplărilor de la Prundeni. Doru iubise înainte pe Eliza, la care se va întoarce după ruinarea căsătoriei cu Lenora, vinderea moşiei şi mutarea în oraş.Lenora e măcinată de pândele, spaimele, culpabilităţile care-i ruinează nervii, fiind internată în sanatoriul d-rului Walter.Mimi, personaj focal al textului, este o altă femeie în faţa oglinzii. Felix Aderca evocă avoluţia scrisului H.P.-Bengescu de la „contorsiunile” psihologice la „obiectivarea” („puritatea epică”).În Fecioarele despletite nu visul, ci realitatea naşte iluzia: „Realitatea năştea astfel închipuiri, care i se suprapuneau ca un al doilea adevăr”. Dacă Manuela ori Bianca Porporata trăiau o viaţă „autonomă”, Mimi se supune faptelor cotidiene. La Mimi realitatea naşte iluzia. „Vederea interioară” şi „auzul interior” sunt demonstrate ştiinţific.Primul roman al ciclului Hallipa are ca principiu al constructţiei sale lanţul senzaţiilor personajului Mimi, materia epică. O mişcare, un amănunt îi aminteşte de o alta, de un altul, declanşând fluxul narativ, urmând relatarea întâmplărilor petrecute atunci. Procedeul e proustian. Autoarea mărturiseşte influenţa romanului lui Proust: „experienţă totodată exclusivă şi decisivă. Darul introspecţiei dus până la măsura lui liminară, poate dus pînă la exces. Şansa de a fi fost indiscret, cu mare talent. Şansa sau neşansa de a fi devenit „la modă””. (Interviu în „Viaţa” I, 1941. 109)Mimi se leagă profund, armonios cu „Cetatea vie”, oraşul-personaj. E un decor estetic, un pământ al făgăduinţei. Imaginea ce se reflectă acum în oglindă nu mai interesează ca psihologie a personajului, ci ca fiinţă socială. Un alt element al treptei superioare la care a ajuns naraţiunea autoarei. Personajul nu mai caută în obiectele- oglindă propria sa imagine, pentru a se salva, ca Manuela, de zgomotul vieţii, ci găseşte



aici imaginea spaţiului epic şi a personajelor care îl „locuiesc”. Personajele se oglindesc în obiecte. „Bufetul Hallipa era un parvenit…”Întreaga istorie a Hallipilor din Fecioarele despletite se află între cele două uşi ale textului: de intrare – în care obiectele reflectau armonia şi de ieşire în care viaţa de la Prundeni oferă imaginea dezordinii. Poarta de ieşire e de fapt „închisă ermetic”. De la suflet şi chip în prima fază a creaţiei se trece la obiecte şi fiinţe în ciclul Hallipa, de la structura fragilă a eseului la arhitectura solidă a romanescului.Toate întâmplările din Fecioare despletite sunt reflectate de ochii, vocea şi memoria lui Mimi. Substanţa textului se va constitui din asociaţiile memoriei sale. Cheia romanului e aducerea-aminte a personajului oglindă Mini, în funcţie de textura psihologiei personajului reflector. Ea ţine minte, uită, preferă ceva anume. Aşa se naşte textul subiectiv.Intriga se coagulează în jurul lui Mika-Lé, agent epic în Fecioarele despletite. Ea părăseşte Prundenii şi va determina fatalitatea destinului Elenei Hallipa în Concert… şi al Lenorei din Drumul ascuns. Mika-Lé (fiica italianului care a pictat vestibulul – dizarmonic faţă de restul conacului Prundeni) este „nucleul ocult al tragediei”. „Era punctul negru al vieţii pacinice de acolo, limba de foc care aţâţa mâniile mărunte pe locul domol! […] fata cea mică reprezenta o dezordine prin fizicul acesta fără de rost în rosturile regulate ale aleilor, odăilor, deprinderilor şi oamenilor.”Remarcăm şi un motiv al generaţiilor în ciclul Hallipilor, abia definit în Fecioarele despletite, primind statut esenţial în arhitectura narativă în Concert din muzică de Bach şi Drumul ascuns. Sunt intelectualii răvăşiţi de război, „generaţia neurostenică” (Greg, Lenora, Doru Hallipa în Fecioarele despletite; Rim, Lina, Maxenţiu, Drăgănescu în Concert…; Walter şi Persu în Drumul ascuns); şi cel al „generaţiei



lucide” „ce stau la spate” (Mika-Lé în primul roman; Lică Trubadurul şi Ada Razu în Concert…; Coca-Aimée, Paul, Cora Persu, Bubi Panu în Drumul ascuns). Conflictul între generaţii. Ameninţarea lucizilor.Concert din muzică de Bach (scris în 1925, publicat în 1927), al doilea din ciclul Hallipa, reprezintă textul-efigie, opera care dă măsura personalităţii Hortensiei. Autoarea renunţă la eseistică şi discursul poematic, raportul dintre epic şi psihologie înclină în favoarea epicului. „La primul meu roman, dl. Lovinescu mi-a obiectat că personajul Mini, din Fecioarele despletite ar fi un vestigiu de subiectivism. Am căutat să obţin formula obiectivismului absolut în Concert din muzică de Bach, lăsând acţiunea şi personajele să-şi facă singure jocul, şi m-am ostenit ca şi stilul să fie cel cuvenit acestei formule” (Interviu dat lui I. Valerian în „Viaţa literară”, I, 1926, nr. 29, reluat în Cu scriitorii prin veac, ed. pt. Literatură, Buc., 1967).Personajele, faptele şi gesturile lor evoluează aici independent, urmând dialectica vieţii. Acestea sunt conturate prin vocea naratorului, care oferă radiografii complete. Oraşul capătă aici statut epic. E un personaj important.„Miezul viu” din Concert… este Lică Trubadurul. Eroii sunt oameni ai oraşului, încadraţi structurii sale. Lică seamănă cu Mitică al lui Caragiale, ori Dinu Păturică al lui Filimon, ori Rastignac al lui Balzac, ori Julien Sorel al lui Stendhal. Fost plutonier-major, crai de mahala, crud, egoist. Ada Razu, soţie a prinţului prăpădit Maxenţiu, (căsătorită cu el doar pentru titlu) îl descoperă pe Lică, îl aduce în casă, vrea să-l propulseze în lumea bună, să-l ia de soţ.Acţiunea romanului se petrece când în casa Elenei, fiica Lenorei, căsătorită cu Drăgănescu (fabricant bogat, descendent din cârciumari), când în casa Linei Rim. Doctoriţă urâtă, bondoacă, dar harnică, bună,



naivă, sinceră, căsătorită cu profesorul Rim, un personaj demonic însoţit de gemenii Hallipa.Intriga propriu-zisă a romanului e pregătirea şi punerea în scenă a unui concert în saloanele Elenei. Pretextul - monden. Concertul continuă şi la înmormânatarea Siei (fruct al amorului dintre Lică şi Lina) poftită şi de Rim.Moartea Lenorei şi a lui Drăgănescu sunt tratate în Drumul ascuns, unde formula obiectivismului absolut îşi află realizarea.Doru Hallipa şi Lenora „retrăiesc” prin Marcian (muzicianul) şi Elena, modul de a fi al iubirii lor fiind creaţia. Erosul e proiectat simbolic în muzică. Autoarea participă afectiv în textura romanului. E „rea” cu Lică, Sia, Rim, gemeni şi „înţelegătoare” cu Elena şi Marcian.Fără a atinge valoarea primelor două romane ale ciclului, Drumul ascuns poate fi socotit primul „experiment” reuşit al prozei „obiective”, desprinzându-se de structura sa afectivă, esenţial „lirică”, „feminină”.Personajul-reflector dispare, vocea autorului „implicat” nu se mai aude, materia epică evoluează independent, psihologia personajului se relevă numai în relaţie cu raporturile sociale.Personaleje principale aici sunt dr. Walter, Coca Aimée şi Lenora. Aceleaşi triunghiuri. Mobilul nu mai e predominant erotic, ci social. Pactul dintre Walter şi Coca-Aimée este unul al ambiţiei, dorinţei de a străluci fiecare pentru sine şi fiecare prin celălalt în aristocraţia bucureşteană. Cuplul, legătura celor doi se face pe o complicitate. Fiecare e „bucuros” de moartea Lenorei. Şi soţul şi fiica! Parvenirea, ambiţia şi ura aduc în cuplul Walter-Coca-Aimée echilibrul iubirii absente, într-o existenţă a disimulării. Iraţionalismului erotic îi ia locul calculul social. Totuşi obiectivismul din ciclul Hallipa este relativ, absolut fiind subiectivismul, femeia rămânând regină şi în faţa oglinzii şi în faţa vieţii şi a oamenilor.



Literatura H.P.Bengescu s-a bucurat de o primire excelentă din partea criticii. Darurile de romancieră sunt incontestabile. Portretele se compun treptat, îmbogăţind sugestia iniţială.„Cam toată opera nu trăieşte din acţiuni ci, ca o adevărată operă de femeie, din colportaj. Eroinele se vizitează şi bârfesc, născând literatura tainelor de alcoov, a clevetirilor şi a insinuărilor calomnioase. Opera toată a Hortensiei P.-Bengescu este o lungă, fină, inteligentă clevetire de femeie de lume, într-un limbaj imposibil, absolut vorbit.” (G. Călinescu – Ist. lit. rom, p. 740)

Camil Petrescu

Într-o conferinţă (din 15 mai 1943), Procesul de creaţie al operelor proprii (publicată în „Manuscriptum”, nr. 2, 1972), Camil Petrescu surprinde cu mărturisirea: “literatura este o pierdere de timp şi filosofia este singurul lucru care merită să te ocupi de el mai aproape […]. Şi lucrez deci cu enormă plăcere orice lucrare de ordin filosofic sau ştiinţific şi cu o reală repulsie orice intrusiune literară”. Mai crede că „în



subconştient se elaborează o dispoziţie pentru scris [şi] orice noţiune streină de filosofie e expulzată de acest subconştient”. Creaţia sa este o demonstraţie în acest sens şi ea se naşte datorită opoziţiei şi antitezei: „lucrez cu predilecţie în opoziţie cu ceva, întărâtat să opun propria mea viziune, unei viziuni insuficiente, eronate ori false cu totul.” (Idem). Viziunea aceasta eronată, opusă coexistă în acelaşi personaj, minat, torturat de acest conflict, opoziţie. Romanul de analiză se naşte ca antiteză (vezi Camil Petrescu, Anti-tezele eului, în Romanul psihologic românesc, de Al. Protopopescu).Crezând în realitatea ideii, Camil Petrescu nu credea în viaţa psihică.S-a născut la Bucureşti (1894), dar a crescut într-un mediu simplu, la doica sa, în mahalaua Moşilor. Liceul ca bursier la Sf. Sava. Filosofia în lipsuri. Compune teatru din şcoală pe care-l joacă împreună cu colegii. Prima poezie la „Literatorul”. I se publică doar o strofă la „Poşta redacţiei”. Viaţa grea, în lipsuri, îl îndârjeşte – cu „invidie şi dezgust”. Îşi pierde parţial auzul în război. Suplinitor la liceul Lazăr, apoi jurnalist. Întâi la Timişoara, apoi la Bucureşti unde întemeiază „Săptămâna muncii intelectuale şi artistice” (1924) şi „Cetatea literară” (1915-1926). În cercul Sburătorul e considerat între întemeietori.Debutează ca poet cu plachetele: Versuri (1923), apoi: Transcedentalia (1913) – (publicate în „Sburătorul” 1919-1920).Continuă cu teatru: Act veneţian (1919), Suflete tari (1922), Mioara (1923), Danton (1924-1925), Mitică Popescu (1925-1926)Apoi romanele: 1930 – Ultima noapte de dragoste întâia noapte de război 1933 – Patul lui ProcustHotărându-se să trăiască din scris, a dus o viaţă materială precară, jenantă. Nemulţumit de primirea literaturii sale. Studii teoretice, de filosofie : Modalitatea estetică a teatrului (1937), Husserl, o



introducere în fenomenologie (1938), Doctrina substanţei (rămasă în mss.), 1948 – Bălcescu teatru, 1957 – Caragiale în vremea lui teatru, 1953-1957 - Un om între oameni (roman în 3 volume)Volumul Teze şi antiteze adună o parte din numeroasele articole despre politică, economie, modă, sport, morală, artă, strategie militară etc.Scrierile sale sunt unitare : ca atitudine artistică, spirit polemic şi problematică.Eroii principali ai romanelor sunt intelectuali, lucizi, tragici, singuri, neînţeleşi, noocratici. Imagina şi propunea o organizaţie socială condusă de filosofi, după modelul republicii lui Platon.Spuneam că scriitorul lucra „în opoziţie cu ceva, întărâtat să opun propria mea viziune unei viziuni insuficiente, eronate sau false cu totul”. Piesa Suflete tari e o replică la Roşu şi Negru de Stendhal. În locul lui Julien Sorel, „ambiţios, rece şi calculat”, un Andrei Pietraru disperat, dispus să mizeze totul pe o carte şi-n acelaşi timp un chinuit în adânc, în conştiinţă.Jocul ielelor e un răspuns lui Leibniz „că lumea asta nu e cea mai bună cu putinţă, că Leibniz nu avea dreptate” (Addenda la falsul tratat, Teatru, III).Dantan e o replică la felul în care fusese tratat acest personaj. Comedia Mitică Popescu reabilitează miticismul caragealian. Judecat după faptele esenţiale (scrie Camil Petrescu) ale vieţii lui Mitică Popescu „este un adevărat lord al loialităţii, un prinţ al bravurii, un cavaler fără prihană […]. El are pudoarea marilor lui sentimente şi de aceea se autocalomniază”Şi Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război e polemică faţă de literatura siropoasă „eroică” pe tema războiului.



„La atac nu se pornea cu discursuri, soldaţii nu chiuiau de bucurie, când primeau ordin de luptă. Literatura apologetică e o mistificare” (Teze şi antiteze, producând o mare emoţie în lumea prozatorilor de război).În literatura lui Camil Petrescu sensibilitatea umană se supune lucidităţii reci, privirii corecte.Polemic este Camil Petrescu nu numai în jurnalistică, ci şi în opera sa. Eroii săi au văzut „jocul ielelor”, sunt pasionaţi de ideea lucrurilor, purtând în suflet nostalgia devoratoare a absolutului. Personajele sale (cele exemplare, care-l reproduc pe autor) ca şi el însuşi fac parte dintr-o elită: „Eu am văzut idei” declara Camil Petrescu în chiar primul poem al primului volum de versuri (Ideea): „Întâia oară, brusc, fără să ştiu/ De dincolo de lucruri am văzut/ Ideea/ Cum vezi că se despică norii grei/ Şi negri/ [şi de atunci] Eu caut în natură pretutindeni/ Ideile...” […] Eu sunt dintre acei/ Cu ochi halucinaţi şi mistuiţi lăuntric./ Cu sufletul mărit,/ Căci am văzut Idei…”Aici se află secretul, înţelesul întregii literaturi a lui Camil Petrescu. Cheile se află în prima piesă: Jocul ielelor. Gelu Ruscanu e un însetat de absolut, de conceptul universal al justiţiei. Eroul e un militant socialist provenit din clasa superpusă, redactor la „Dreptatea socială”, dezvăluie secrete din viaţa ministrului de justiţie Sineşti, cerându-i demisia.Gelu Ruscanu află că tatăl său s-a sinucis, după ce delapidase, totul fiind acoperit şi susţinut de Sineşti. Maria, soţia lui Sineşti era autoarea scrisorilor de amor adresate lui Gelu. Constrâns prin amintirea tatălui la recunoştinţă faţă de cei care l-au ajutat, dragostea nestinsă a Mariei, cavalerism, socotind că „dragostea este absolută”. Lovitura de graţie o primeşte tot de la Sineşti care-i propune un târg: eliberarea unui lider socialist, Petre Boruga. Încălcând principiul absolut, distrus sufleteşte, Gelu Ruscanu se sinucide. Când Praida îl întrebase care e revelaţia sa



faţă de moartea prin sinucidere a tatălui său, Gelu răspunde: „E deosebirea de la trăire la conştiinţă… Adică totul… drama… Câtă luciditate atâta existenţă şi deci atâta dramă”.Şi Suflete tari prezintă un alt însetat de absolut: Andrei Pietraru. Student sărac, dar strălucit, inteligent, ambiţios, acceptă postul modest de bibliotecar spre a fi în preajma Ioanei Boiu (prinţesă) ratându-şi cariera prin ruperea logodnei cu nepoata bogată a lui Sineşti. O clipă, mândria jupâniţei cedează, apoi, crezându-l un arivist, îl întărâtă, îl provoacă, iar A. Pietraru spre a-şi dovedi dragostea, se sinucide.Pietro Gralla din Act veneţian a văzut şi el „jocul ielelor”. Absolutul pentru el este Alta, soţia sa, fiinţă unică, superioară.Şi el de condiţie modestă (ca autorul însuşi şi ca principalele personaje), ajunge amiralul flotei Republicii Veneţiene, visează să reînvie fala de altădată a acesteia, dar întâmpină doar corupţie, indiferenţă, laşitate.Singurul ideal al eroului rămâne căsnicia sa. Dar Alta, fostă curtezană, simte o atracţie ciudată pentru Gllino, care a împins-o pe vremuri la o asemenea condiţie.Alta încalcă ideea absolută a iubirii (ridică pumnalul asupra soţului), Gralla părăseşte Veneţia. Viaţa a trădat (contrazis) gândirea matematică, absolută a lui Gralla despre dragoste. Se citeşte aici o doză serioasă de misoginism, dar tragismul stării lui Gralla este semnificativ.Identitatea între Gelu Ruscanu (Jocul ielelor), Andrei Pietraru (Suflete tari), Pietro Gralla (Act veneţian) şi autor e clară. Polemizând cu aceste ipostaze ale intelectualului, el se luptă cu propriul spirit: Camil Petrescu trăieşte odată cu eroii săi clipa dureroasă a demistificării şi amărăciunea trezirii.Danton este opusul acestora. Un intelectual adept al concretului, al vieţii cu bucuriile ei. Şi aici, Camil Petrescu trădează istoria, proiectând asupra ei propriile obsesii. Robespierre e un intelectual care a văzut



„jocul ielelor”, dar e caricat de autor, idealizând însă pe Danton, care tinde să oprească mersul revoluţiei: „Lasă, Robespierre omenirea să iubească, să cânte, să se bucure. Niciodată n-o să vie Virtutea ta. Mai întâi că nici nu ştim ce e anume aceea Virtute. De ce crezi tu că un om e mai bun numai pentru că suferind de stomac nu poate mînca?… […]. Tu ai o inteligenţă ciudată, Robespierre, dar, nu ştiu cum, e prea geometrică… A mai fost în antichitate un om cu inteligenţă geometrică… Era un uriaş. Avea un pat şi prindea pe trecătorii pe care îi întindea pînă la măsură… pe cei mai lungi îi scurta de picioare. […]. Nu măsura poporul francez cu patul ideilor tale, Robespierre…”Teatrul lui Camil Petrescu aduce pe scenă drame de idei. Confruntarea este între diferite moduri de a înţelege realitatea. Autorul e multiplicat în toţi eroii săi, trăind drama ori deziluzia fiecăruia. O recoltă împotriva obişnuitului, platitudinii. Piesele sale au o factură nouă (segmentarea în tablouri rapide, conştiinţa dublă a unor personaje, raccourciuri, paralelisme de situaţii, dezbatere de idei…).RomaneleEcuaţia prezentă în replica lui Gelu Ruscanu: „Câtă luciditate atâta existenţă şi deci atâta dramă” rezumă destinul eroilor lui Camil Petrescu şi explică geometria analitică a romanelor. Spre o asemenea formulă aspiră şi Ştefan Gheorghidiu din Ultima noapte de dragoste întîia noapte de război.Nu ne aflăm în faţa unui dezacord clasic între femeia obişnuită, de serie şi bărbatul intelectual, superior, special. Ela, nefiind o femeie de excepţie, e o femeie seducătoare, fascinantă. Dezorientarea lui Ştefan Gheorghidiu vine din posibilitatea iubirii în genere. Gelozia lui e o formă de automistificare, destinată să ducă la o gravă descalificare a valorilor psiho-sufleteşti” (Al. Protopopescu, op. cit., p. 141).



Dacă până la urmă unele probe de infidelitate pot părea clare, autorul înţelege că „ideea produce realitate, aşa cum realitatea produce idei”. Personajul e mânat de nevoia de adevăr şi autenticitate. Eroul se priveşte, se analizează cu luciditate, recunoscând că seara auzind doar un singur cuvânt la popotă „nopţile mi le petreceam în lungi insomnii, uscate şi mistuitoare” (Ultima noapte de dragoste întâia noapte de război).Tendinţa spiritului de a altera realităţile psihice este nestăpânită. „În afară de conştiinţă, toul e o bestialitate” citim în aceeaşi Ultima noapte de dragoste întâia noapte de război… şi că tot ce nu intră în sfera conştiinţei nu intră nici în sfera umanului. Autorul (şi personajul), e aproape de refuzul propriei vieţi afective. Camil ştie că ar putea fi acuzat eroul său de infirmitate şi imaginează un dialog în care Gheorghidiu se disculpă avantajos: „– Nu, îi reproşează o doamnă din preajmă, atâta luciditate e insuportabilă, dezgustătoare. Îmi închipui că eşti în stare nu numai să-ţi examinezi exagerat partenera, dar că în ultimele clipe ale îmbrăţişării să-ţi dai seama exact de ceea ce simţi, ca şi când ai asista la un spectacol străin…– Doamnă, e perfect adevărat ce bănuiţi, dar încheierea dvs. – numai – e falsă. Atenţia şi luciditatea nu omoară voluptatea reală, ci o sporesc, aşa cum de altfel atenţia sporeşte şi durerea de dinţi. Marii voluptoşi şi cei care trăiesc intens viaţa sunt, neapărat, şi ultralucizi” (Ultima noapte de dragoste întâia noapte de război). Replica e celebră. Acesta e drumul filosofic al dramei lui Ştefan Gheorghidiu. Pentru el „singura existenţă reală e cea a conştiinţei”. Viaţa sa fiinţând între „Lumea automată şi lumea conştiinţei” cu o mărturisită oroare de limitare şi unilateralitate. Ela reprezintă o energie a fiorului pământesc, o întrupare a psihologiei. Gheorghidiu o îndepărtează ca pe un „univers finit şi pauper”.



Şt. Gheorghidiu, la începutul romanului, e un student sărac, mama şi surorile trăind greu din pensia rămasă de la tata. E logodit cu o colegă de facultate, orfană, crescută de o mătuşă. Unul din unchi, Tache, murind, îi lasă toată averea şi ajunge, peste noapte, milionar. Se decide să-şi urmeze vocaţia intelectuală, încredinţând banii celuilalt unchi, Nae Gheorghidiu care-i investeşte în afacerile sale. Doreşte să-şi câştige independenţa spirituală. Soţia însă e frumoasă, dar comună, sensibilă, alintată, dar egoistă, suficientă şi geloasă. Pentru a fi lângă soţ frecventează prelegerile filosofice. Gheorghidiu e nevoit, în patul conjugal fiind, să ţină o prelegere a principalelor sisteme filosofice, nu din pasiune pentru ştiinţă, ci pentru a fi prezentă mereu în mintea lui. Independent material, este chinuit de lumea opacă, obişnuită. Totul e detaliat cu o luciditate necruţătoare. Eroul observă cum soţia face ochi dulci unui bărbat, e chinuită, nervoasă, când acesta arată atenţie altei femei. Intelectualul e tras în jos, în lumea vulgarităţilor, frivolităţilor. Un alt chin trăieşte când înţelege că una din întreprinderile unchiului, de la care primeşte beneficii, vinde arme nemţilor. Acestea vor lovi armatele româneşti. Mobilizat, e trimis, în linia întâi. Cu aceeaşi luciditate observă precaritatea dotării armatei, a fortificaţiilor etc.Romanul are două părţi: Ultima noapte de dragoste… analizează gelozia nimicitoare; Întîia noapte de război stă sub semnul ameninţător al morţii, pe front. S-a observat şi s-a analizat asemănarea cu Roşu şi Negru sau Lucien Leuwen şi Armance. Autoobservarea nu ucide sensibilitatea, ci o acutizează. Personajele Hortensiei P.- Bengescu atingeau asemenea stări sufleteşti de regulă sub efectul maladiilor, fiind nefireşti, anormale. La Camil Petrescu e vorba de intelectuali care vor să ştie, să înţeleagă ce este, ce se petrece cu ei: „Câtă luciditate, atâta dramă” e deviza sa. Omul care gândeşte nu este liber cât timp e silit să trăiască sub jugul forţei iraţionale, obscure, a pasiunilor. Visul lui Şt.



Gheorghidiu se arată a fi ireversibil (autonomie absolută). Romanul e stendhalian şi-n partea a doua. Jurnalul lui Şt. Gheorghidiu ne arată războiul prin prisma experienţei directe ca şi-n Mânăstirea din Parma (Waterloo). Absurditatea, mizeria războiului. Nimic eroic, fals. Totul prezentat cu cruzime ca şi-n Ciclul morţii (versuri), ca şi-n articolele din „Săptămâna muncii intelectuale şi artistice”. „În timp ce celelalte clase mestecau pământul îngheţat al munţilor cu sângele lor, Iaşul cu str. Lăpuşneanu oferă cel mai ruşinos spectacol. Desfrâul e fără reţinere…” Pe Camil Petrescu îl interesează suferinţa morală, ameninţarea sfârşitului, a morţii (şi nu suferinţa fizică: foamea, oboseala, frigul). Jurnalul de front din Ultima noapte de dragoste întâia noapte de război e conceput în spiritul versurilor. El respinge falsitatea cântecelor patriotice, trompetele, tobele: „Animalic, oamenii se strâng unii lângă alţii, iar cel de la picioarele mele are capul plin de sânge. Nu mai e nimic omenesc în noi”.Unii critici i-au reproşat că cele două părţi formează romane independente. Obiecţia nu se susţine, deoarece Camil Petrescu analizează condiţia intelectualului, iar partea a doua, cu ororile, masacrul stupid la care participă, tragedia colectivă îl ajută să înţeleagă proporţia exactă a dramei sentimentale. Această experienţă îi arată cât de grav a greşit, retrăgându-se în „Turnul de fildeş” într-o iluzorie autonomie spirituală.Într-o stare total opusă de află Ladima din Patul lui Procust. Acesta nu mai e intelectualul eliberat de grijile materiale, dimpotrivă, el e nevoit să recugă la cele mai penibile experienţe, se zbate cumplit pentru a trăi. Ladima e poetul sensibil, talentat, neînţeles, trăieşte de azi pe mâine, nu are ce mânca, dar când Emiliei, iubita sa, îi trebuie bani, se împrumută, semnând o poliţă. Îndrăgostit de o semi-prostituată, pe care o crede model de bunătate şi pietate, se luptă permanent să se salveze de



mizeria existenţei cotidiene şi trăieşte spiritual într-o lume închipuită. Converteşte această mizerie în calitate. Şi Ladima se automistifică. Nu vrea să vadă, să afle adevărul. Unii îl preţuisc, alţii îl cred un ratat. Emilia se foloseşte de el, îi este paravan pentru viaţa frivolă, petrecând doar câteva ore pe zi în alcoovul ei. Drama lui Ladima e simplă şi grotescă. El refuză să-şi vadă adevărata existenţă. Înainte de a se sinucide, împrumută bani pe care-i lasă în buzunar spre a dovedi că nu din lipsa banilor (sărăciei) a făcut aceasta; adresează şi o scrisoare de dragoste doameni T., femeie distinsă, cultă, delicată, antiteză a Emiliei, spre a alunga bănuiala că şi-a pus capăt zilelor pentru o prostituată vulgară. Romanul e povestea vieţii lui Ladima structurată din scrisorile eroului adresate Emiliei şi din comentariile acesteia asupra lor într-o după-amiază de dragoste cu Fred Vasilescu.În roman însă e vorba şi de legătura cu doamna T. a lui Fred Vasilescu, feciorul lui Lumânăraru din Ultima noapte de dragoste întâia noapte de război, partener de afaceri cu Nae Gheorghidiu. Fred se cunoaşte şi se împrieteneşte cu Ladima. E frumos, bogat, sportiv, cu mare succes la femei. Fred se îndrăgosteşte de doamna T., şi ea îl iubeşte mult, dar el o evită, inexplicabil şi moare într-un accident de avion.Misterul acestei legături e pus în lumină de două jurnale, pe care autorul le publică aşa cum au fost redactate de doamna T. şi de Fred Vasilescu, făcând doar adnotări pe margine, ori inserând articole, poezii ale lui Ladima, ca şi scrisorile adresate de el Emiliei.Pe Fred pare că îl interesează doar sportul, moda şi femeile. Dar se dovedeşte un om sensibil, inteligent, complicat. Pe doamna T. o socoteşte superioară, specială şi-l chinuie gândul că s-a purtat vulgar şi familiar la început.



Patul lui Procust prezintă două iubiri nepotrivite: Ladima-Emilia şi Fred-doamna T. Pe amândoi eroii masculini dragostea îi mutilează, încercând să-i potrivească după simbolul antic.Locul confesiunii din Ultima noapte de dragoste întâia noapte de război îl ia în Patul lui Procust „dosarul de existenţe”. Motiv pentru care s-au emis numeroase controverse şi interpretări privind natura şi sensurile romanului. De la analogia cu arhitectura proustiană şi până la asemănarea cu romanul poliţist. Romanul e construit pe detalii antinomice. Autorul nu explică şi nu soluţionează relaţia dintre personaje.Romanul tradiţional ne prezintă motivaţia sufletească a tuturor personajelor. În Patul lui Procust nimic din ce fac aceste personaje nu este în acord cu dorinţa sufletească. Nu se are în vedere logica sentimentală.Simbolul din titlu, Patul lui Procust, crede Al. Protopopescu „nu este altceva decât neconfortabila viaţă psihică, cu limitările ei. Limitare ce contravine dorinţei de integrare a eului în spiritul universal”. „Taina lui Fred Vasilescu merge poate în cea Universală fără nici un moment de sprijin adevărat, aşa cum singur a spus-o parcă, un afluent urmează legea fluviului” (Patul lui Procust).În această ultimă comparaţie se află una din „cheile” romanului. E calea ascezei. Fred „afluează” spre Taina Universului: „Denumirea de afluent este mai mult decât o metaforă, e chiar condiţia tipologică a eroului” (Al. Protopopescu). Fred, discipolul scriitorului, se află sub directa observaţie a acestuia. Procesul parcurs de la sportivul agreabil la frământatul de adevărul absolut, este unul de corecţie a propriei personalităţi. Camil îi cere personajului Fred: „povesteşte-mi totul în scris (…) mai mult decât întâmplarea însăşi (…) m-ar interesa amănuntele, mai ales cadrul, atmosfera şi materialul întâmplării” (Patul



lui Procust). Romancierul îl provoacă pe Fred la dezbatere şi analiză. El este întronat ca anchetator al cazului Ladima. În patul Emiliei ori în altă parte, „superficialul” Fred adună şi confruntă date şi fapte pentru a lămuri suicidul. Are loc însă contaminarea. Ideea morţii lui Ladima îl absoarbe şi fizic, după ce l-a îndepărtat de erotismul Emiliei, bucuriile echitaţiei şi văzduhului, de farmecul însoţirii cu Doamna T. „Viaţa omului acesta mă târăşte în vremea care s-a scurs, recunoaşte la un moment dat Fred, cu propria mea viaţă, cum trage un fluviu apele râului afluent”.Patul lui Procust este „romanul trăirii unei idei”. Ladima e numele ideii. Într-un comentariu din subsol Camil Petrescu spune că: „Ladima nu era un om”. „Nici Eminescu, de pildă, n-a fost om. N-a putut fi făcut mai mult decât revizor şcolar” (Patul lui Procust). E vorba de mitul infirmităţii sociale a geniului. Totuşi, acest roman e mai mult decât o romanţare a fenomenului eminescian. Cezar Petrescu, Lovinescu făcuseră aceasta. G. Călinescu realizase monografia Poetului.Procedeul, tehnica romanului nu e nouă. Ladima există doar ca proiecţie în memoria martorilor. „Până la un punct ecuaţia romanului este cea a Luceafărului” (Al. Protopopescu, 148). Cu deosebirea că „Pajul” modern nu rămâne doar un mediocru înlocuitor, ci reuşeşte să se înalţe şi la propriu şi la figurat în „văzduhurile translucide deschise de magistru”. Doamna T. şi Emilia reprezintă cele două stări extreme ale feminităţii, ale Cătălinei. Ingenua cu predispoziţii stelare (în roman Doamna T) şi Cătălina carnală „chipul de lut” (Emilia, actriţa observată atent de romancier).Întreaga materie a cărţii o formează lectura şi comentariile pe seama scrisorilor poetului către actriţă. Aici şi acum se „şcoleşte” Fred. Conştiinţa sa e avertizată de derizoriul sentimental.



Esenţa spiritului luciferic se păstrează. Iubirea obişnuită pământească îi este inaccesibilă geniului. Acordul cu obiectul pasiunii nu se produce.Ultimele cuvinte adresate de Ladima unui prieten, sintetizează replica finală a Luceafărului: „Mi-am dat această viaţă mizerabilă pentru una infinită…” „Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor şi rece”. Romanele lui Camil Petrescu mimează doar „condiţia romanului psihologic”. Din roman nu trebuie să decurgă certitudine ci „nesiguranţa oricărei amintiri” (Proiect de roman nerealizat (1934) în « Manuscriptum », an V, nr. 3 (16), 1974, p. 124). Rupturile de ritm şi intervenţiile în scenariul romanului nu sunt datorate memoriei, ci observaţiei reci, judecătoare a autorului filosof.Şi în Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, dar mai evident în Patul lui Procust eroul-intelectual aspiră la starea şi condiţia Luceafărului „nemuritor şi rece”. Fred: „Prietenii mei cred sincer că n-am inimă (…) adevăr e că plânsul provoacă în mine o reacţie de mânie şi dezgust”.Scepticismul lui Camil Petrescu e adânc „neproustian”, intolerant şi gratuit asemenea lui Gide.„Comedia observaţiei, nota corect G. Călinescu în Istoria literaturii…, jucată cu febrilitate şi tact teoretic este, de fapt, «comedia vieţii interioare» menită a denunţa deşertăciunea întregului teatru sufletesc. Întreprinderea, canonică şi nicidecum «involuntară», e izvorâtă din compasiunea filosofului pentru inocenţa scriitorului” (Al. Protopopescu, p. 153).Vechea frenezie din roman (a simţirii, a valorilor psihologice „a fost înlocuită cu o senzualitate nouă, a valorilor abstracte” (Al. Protopopescu, 154): „Pentru mine, în afară de neliniştea adevărului, această bucurie senzuală a valorilor ascunse, a tradiţiilor inexplicabile a fost o continuă şi îmbolditoare preocupare în artă. Toate lucrările mele



au astfel de puncte de plecare” (Camil Petrescu, scrisori inedite), « Tribuna », an XV, nr. 6, 11 feb. 1971, Apud. Al. Protopopescu, op. cit. p.,154). Opiniile sale teoretice, trimit la filosofii Bergson, („asupra realităţii concrete raţiunea nu redă decât forme aproximativ globale, numai cunoaşterea intuitivă, nemijlocită, ne dă aspectul originar, mobilitatea vie, inefabilul devenirii… calitatea şi intensitatea) ori Husserl (fenomenologia sa). « Nu putem cunoaşte nimic absolut, decât retrăgându-ne în noi înşine, decât întorcând privirea asupra propriului nostru conţinut sufletesc”. Trebuie să facem abstracţie de existenţa lumii exterioare, chiar de trupul nostru, şi să ne închipuim că există doar gândirea şi fluxul conştiinţei noastre. Coborârea înăuntru, în propriul nostru eu, intuiţia în locul deducţiilor raţionale, doar prin eu cunoaştem realitatea (singura).Până la Proust, spune Camil Petrescu, romancierii din orice şcoală sunt raţionalişti, deductivi.Romancierul e mai întâi om, omniprezent, omniscient (…) În timp ce pune să-ţi vorbească un personaj, el îţi spune în acelaşi alineat unde se găsesc şi celelalte personaje, ce fac, ce gândesc, ce năzuiesc, ce răspuns plănuiesc…” Concluzia lui Camil este: „Să nu descriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează simţurile mele, ceea ce gândesc eu (…) Aceasta-i singura realitate pe care o pot povesti (…) Dar aceasta-i realitatea conştiinţei mele, conţinutul meu psihologic (…) Din mine însumi nu pot ieşi (…) Orice aş fac eu nu pot descrie decât propriile mele senzaţii, propriile mele imagini. Eu nu pot vorbi onest decât la persoana întâi” (cele 16 volume ale lui Proust sunt la persoana I).Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război e o lungă confesiune, un jurnal (de campanie). În Patul lui Procust perspectiva e a



autorului care nu modifică nimic, tipăreşte textele şi le însoţeşte de note. Realitatea e reflectată unitar într-un joc de oglinzi.Autorul o încurajează pe Doamna T să scrie amintirile despre Fred, demonstrându-i că „un scriitor e un om care exprimă în scris cu o liminară sinceritate ceea ce a simţit, ceea ce a gândit, ceea ce i s-a întâmplat în viaţa lui şi a celor pe care i-a cunoscut, fără compoziţie, fără stil şi chiar fără caligrafie”. Pe Fred îl sfătuieşte tot la fel: „Îmi vei fi de folos numai dacă îmi vei da material, cât mai mult, chiar când ţi-ar părea încurcat şi de prisos, fie prolix, cât mai prolix. Foloseşte, când vrei să te explici, comparaţia. Încolo nimic”.Camil Petrescu a practicat o literatură intelectuală. A frecventat multă vreme Sburătorul şi a fost adversarul tradiţionalismului. Sufletul naţional nu se defineşte prin detalii pitoreşti, susţine el. A polemizat cu sămănătoriştii, poporaniştii şi gândiriştii. Dar s-a distanţat de estetica modernistă, respingând modelele occidentale, simbolismul, arta pentru artă, estetismul).Geniile omenirii, declară Camil Petrescu, ca Shakespeare, Molière, Balzac, Tolstoi, Ibsen, Baudelaire „n-au făcut acrobaţie” (în stil): „Arta la ei nu e o distracţie, ci un mijloc de cunoaştere. Un formidabil mijloc de pătrundere şi de obiectivare a sufletelor omeneşti acolo unde ştiinţa nu poate ajunge şi cu rezultate exprimate aşa cum ştiinţa nu le-ar putea, în nici un caz, exprima. (…) Nu cu abilităţi de forme şi culori , ci cu sforţări penibile, istovitoare şi uriaşe au oferit omenirii ceea ce formează astăzi temelia scrisă a vieţii noastre sufleteşti. Nu stearpă «artă pentru artă», ci «artă pentru adevăr». ,,Scriitorul cerea literaturii autenticitate. Autentică e doar trăirea faptelor şi întâmplărilor. O confesiune dramatică, lucidă de „autorevelare interioară”.



G. Călinescu



Primul roman citadin la noi, de tip clasic, balzacian, în plină instalare a celui de tip analitic, l-a produs criticul şi istoricul literar G. Călinescu. Acesta arătase o putere de însufleţire a oamenilor şi întâmplărilor, deosebită în monografiile dedicate lui Eminescu şi Creangă. Atitudinea sa de a descoperi şi ilustra caracterul, viaţa unui scriitor folosind scrierile acestuia este sainte-beuviană. Istoria literaturii române… (1941) este un roman cu tot atâtea personaje, câţi scriitori a cuprins în ea.Despre Sainte-Beuve s-a spus că a dat Comedia literară a Franţei, iar Balzac pe cea Umană. Forţa de „creaţie” a Istoriei… o înscrie în aceeaşi linie. Comparaţia cu Istoria literaturii italiene a lui De Sanctis e corectă.Înţelegem că avem în aceste cărţi semne că în critic locuieşte şi trăieşte şi un romancier.G. Călinescu a respins teza lovinesciană a necesităţii sincronizării romanului cu ultimele curente din filozofie şi ştiinţă.„Sufletul e veşnic acelaşi” observa Călinescu, nu se schimbă odată cu conceptele filosofice ori ştiinţifice. Astfel Călinescu priveşte spre linia clasică. Romancierul român, scria el în Sensul clasicismului (Revista Fundaţiilor... 2/1946), are spirit cronografic şi-şi închipuie că este real ceea ce se poate determina spaţial şi temporal (…) Unghiul său de vedere e prea adesea jurnalistic, în înţelesul cel mai etimologic, şi eroii lui sunt nişte modele neelaborate. Scriitorul îşi alege eroii din plină stradă. Plăcerea spiritului clasic e „de a rămâne mereu tipic”, respingând ineditul.„Adevăratul clasic nu se ridică de la particular la universal făcând sforţări inutile de a da semnificaţie evenimentului, el exemplifică doar universalul, când acesta apare întâmplător, aproape formulat într-un eveniment” (G.C.).



Lucrând doar cu tipuri, arhetipuri, de multe ori clasicii eludează misterul, căzând într-un soi de schematism.Primul roman, Cartea nunţii (1933) prezintă eternul subiect marital.Enigma Otiliei (1938) adoptă metoda balzaciană, viaţa socială e abordată în spiritul ştiinţelor naturale, intenţionând clasificarea indivizilor, netă, în specii, categorii, având, desigur, sentimentul unităţii ansamblului.Şi tema e balzaciană: istoria unei moşteniri, a dorinţei de înavuţire şi urcării treptelor sociale.Şi începutul romanului trimite la acelaşi Balzac: „Într-o seară de la începutul lui iulie 1909, cu puţin înainte de orele zece, un tânăr de vreo optsprezece-nouăsprezece ani îmbrăcat în uniformă de licean, intra în strada Antim, venind dinspre strada Sf. Apostoli, cu un soi de valiză în mână”. Apoi: „Casa avea un singur cat”. „O scară de lemn cu două suişuri laterale…” Şi personajele sunt prezentate tot expozitiv. Descrieri amănunţite. Îl întâmpină pe tânăr „un omuleţ subţire şi puţin încovoiat. Capul îi era atins de o calviţie totală şi faţa aproape spână şi din cauza aceasta, pătrată. Buzele îi erau întoarse în afară şi galbene de prea mult fumat (…). Zâmbea cu cei doi dinţi, clipind rar şi moale, întocmai ca bufniţele supărate de o lumină bruscă”.Pe G. Călinescu îl obsedează ideea paternităţii căreia i-a căutat şi i-a aflat nenumărate semnificaţii.– Paternitatea e, de pildă, expresia directă a principiului creaţiei– misterul vieţii– filosofia biologicului– un sistem etic în care relaţia părinte-fiu e cheia lămuritoare, justificatoare.



În opera lui Balzac e dominantă această idee: „Societatea, lumea se bazează pe paternitate, totul se prăbuşeşte dacă nu-şi mai iubesc copiii părinţii” strigă Moş Goriot pe patul de moarte.Paternitatea are şi o determinare social-economică – Descendenţa: avereaIdeea de paternitate se subjugă şi esteticului. Zămislirea operelor. Perpetuarea prin operă.Aceasta e perspectiva prin care poate fi privită Cartea nunţii: Plecarea fiului din casa părintească şi păşirea în lume. Sechelele sugrumătoare, prin care mătuşile sale celibatare vor să-şi împlinească neîmplinirile prin această progenitură (Jim) îl marchează adânc.Şi unchiul Silvestru se topeşte fără urme, fără rod. Scrutarea caracterului cu determinare biografică privind paternitatea în Cartea nunţii e repusă sub zodie economico-socială în Enigma Otiliei.„Voisem să numesc cartea “Părinţii Otiliei”, dar editorului i s-a părut mai sonor titlul Enigma Otiliei”. Această mărturisire a lui G. Călinescu luminează o dată în plus coloana care susţine romanul: paternitatea şi determinantele ei materiale.Felix şi Otilia sunt orfani. Moş Costache, cel investit cu misiunea de protector al orfanilor, e un avar şi are reacţii care arată că e terorizat de societate, de elementele exterioare lumii lui larvare. Caracter labil, mânat de spaima de a se despărţi de o parte din averea care ar salva-o pe Otilia, amână acest gest, pendulând penibil. Vinde casele pentru a avea bani lichizi, vrea să construiască; îi încredinţează lui Pascalopol trei pachete cu bancnote pentru a le depune în bancă, în contul Otiliei, dar se răzgândeşte, mai aşteaptă nişte încasări pentru ca suma să fie mai mare. Destinul Otiliei e în oglindă cu această logică a psihologiei lui Moş Costache.



Pascalopol e bogat, a călătorit mult, este elegant, are o fineţe interioară deosebită. Citeşte, cîntă din flaut şi iubeşte muzica. Pascalopol nu poate împlini predispoziţia paternă decât în latura erotică. „N-am prea stat să disting ce e patern şi ce e viril în dragostea mea” se destăinuie el lui Felix. „I-am făcut toate capriciile de când era mică… Da, domnule Felix, Otilia venea la mine simplu, ca o fiică şi-mi cerea ceva. Ea nu a avut niciodată ideea că e curtezană, mă ierţi, care cere de la un bărbat. S-a format între noi o rudenie sui generis… N-aş putea să spun dacă iubesc pe domnişoara Otilia ca părinte sau ca bărbat”. Cheia! Pascalopol aşteaptă să aleagă Otilia, sigur că va câştiga, o iluzie, de fapt, el ştie că în curând va descoperi iubirea şi va pleca. Siguranţa lui Pascalopol e tristă, lucidă, amară.Pentru Otilia, Aglae e întruchiparea odioasă a ideii de paternitate. E rea, acră; îi urăşte pe Felix şi Otilia; pe soţ îl internează la balamuc; dispreţuieşte cartea.Ginerele Aglaiei, Stănică Raţiu, va juca un rol însemnat în destinul Otiliei… El e un Caţavencu al ideii de paternitate” (Ov. Crohmălniceanu, p. 595). E un impostor. El practică demagogia paternităţii. „Familia” e pentru el „ţărişoara”. Trivializează totul. Nu are Dumnezeu. Demagogia e geniul lui. În ce-i priveşte pe Felix şi Otilia, romancierul explică: „Se pare că fetele nu iubesc în chip necesar pe tinerii de vârsta lor şi că bărbaţii în etate exercită asupra lor un curios imperiu. Asta pentru Felix este o enigmă. Şi apoi enigma este tot acel amestec de luciditate şi ştrengărie, de onestitate şi uşurinţă. De ce Otilia să-l prefere pe Pascalopol şi nu pe el şi de ce apoi să-l părăsească pe Pascalopol pentru o relaţie mai plată? De ce la o fată aşa de fină are urme de impuritate în idealuri? Această criză în tinereţea lui Felix, pus pentru întâia oară faţă în faţă cu absurditatea sufletului unei fete, aceasta e „enigma”.



În ţesătura secretă a textului romanului se citeşte o tensiune determinată de fascinaţia banului. Personajele însă nu fac gestul care ar determina schimbarea. Eşuarea spre care e purtată Otilia dovedeşte demnitatea, realitatea acestor forţe.Şi la G. Călinescu se observă, ca şi la Camil Petrescu, tehnica reflectării personajului în oglinzi diferite. Astfel, Otilia (pentru Felix) este tandră, ingenuă, pentru Pascalopol e capricioasă, atrasă de lux, doritoare de protecţie; pentru moş Costache ea este „fe-fetiţa” plină de tact; pentru mătuşa Aglaia e „zăpăcita”, „dezmăţata”, „străina”.Tehnica narativă e totuşi, aici una de tip clasic, cu toate elementele moderne: alternări de timp, persoane, inserţii, bucle de transfigurare poetică a realităţii, o evadare în fantastic (Cartea nunţii), în mitic, fabulos (Enigma Otiliei) în descrierea Bărăganului. Un cal pare ,,gigantic” bouarul „pare Hermes însuşi”.În G. Călinescu se află o sinteză între clasic şi romantic. De aici, modernitatea sa. Patosul său (romantic) e controlat (rece) prin simţ autoanalitic, stăpânit. Priveşte caracterele clasic, dar o ironie fină irigă textul. Unitatea acestor perspective prin care G. Călinescu recreează lumea, cu luciditate estetică, mereu supraveghindu-se, mereu lăsându-se alunecării poetice, fanteziei, imaginaţiei, ca şi în crearea de portrete unice, autorilor înscrişi în Istoria literaturii române…, unitatea acestor atitudini este de cel mai autentic tip modern. „Clasicismul lui e aşa cum îl definea, elementul durabil prezent şi în romantism şi în baroc, sau cu alte cuvinte, unghiul de vedere adânc al marelui artist” (Ov. Crohmălniceanu, p. 603).Ideea paternităţii este coloana în jurul căreia se construieşte edificiul şi în romanele scrise de G. Călinescu, după război: Bietul Ioanide (1955) şi Scrinul negru (1960), doar că aici paternitatea se se asigură, se



manifestă prin creaţie, posteritatea naturală fiind pierdută în condiţiile fascismului.Cronica lui Pompiliu Constantinescu remarcă „meşteşug sigur”, „excepţional creator epic”, conturând „tipuri psihologice de o reală vizibilitate, în ficţiune”.„A procedat clasic, după metoda balzaciană, a faptelor concrete, a experienţei comune” realizând o frescă din viaţa burgheziei bucureştene… „nimic inventat”, „impresia de realism”; o vervă a ritmului „interior” „ventilând naraţiunea”, romanul „constată”, „reconstituie experienţe umane şi tipuri” „structură epică”.„Enigma ei este însăşi feminitatea ei, mereu proaspătă”, „unul din cele mai bune romane din ultima vreme. De o construcţie sigură, cu o intuiţie socială şi psihologică de solid realism, de un adevăr sufletesc adânc şi nuanţe sufleteşti revelatoare”.

Mateiu Caragiale – un prozator artist

Literatura practicată de Mateiu Caragiale (Remember – nuvelă, 1924; Craii de Curtea Veche – roman, 1929; Pajere – poeme, (1936) părea desuetă, trimiţând la antinaturalismul sfârşitului de secol XIX, la



„morbiditatea poeziei lui Poe, Baudelaire şi a simboliştilor”, oricum rafinată, exotică, extravagantă, înclinată spre somptuos şi hieratic.„Proza lui Mateiu Caragiale prezintă un deosebit interes, deoarece, alcătuită dintr-o împletire ciudată de proiecţii tulburi, evocări nostalgice ale aristocraticului veac optsprezece, evaziuni în lumea imaginaţiei, pasiuni pentru artificios şi poze distinse, cu observaţii ascuţit realiste, înverşunări critice rare şi inegalate plasticităţi expresive, e, paradoxal, foarte nouă şi anticipează o formulă originală de naraţiune criptică, aluzivă, care va fi practicată mult mai târziu” (Ov. Crohmălniceanu, op.cit., pp. 503-504).A visat şi şi-a căutat toată viaţa ascendenţe nobiliare, ocupându-se de heraldică, ordine-titluri, blazoane ce atrăgeau ironia promptă a tatălui I.L. Caragiale care-i amintea că se trage din plăcintari albanezi. Născut în 1885 (funcţionar superior în ministere). Moare la 51 de ani, în 1936. A trăit într-un turn închipuit de el, îmbrăcându-se asemenea personajelor lui scoborâtoare din vechi neamuri boiereşti. Mateiu e un scriitor special, singular, straniu, bizar, rafinat estet, colecţionar de cărţi şi pânze rare.Romanul său e arhitecturat dintr-o succesiune de evocări poetice. Craii sunt trei. Primul e autorul, care îşi face iniţierea în acest ordin (ciudat) straniu. Paşadia, bărbat la apusul vieţii, boier de viţă, cu rude în familiile domneşti, e un alt crai, cu faţa uscată, vestejită, de o frumuseţe rece. El duce, ca şi amicii lui, două vieţi: una de zi, la masa de lucru, redactând o istorie secretă a ţării, şi una de noapte, prin cârciumi şi case de pierdiţie. E ultimul din stirpea sa. Paşadia Măgureanu prezidează cu gravitate, solemnitate, beţii şi târguri infernale, puse la cale de Pirgu, intermediar devotat.Al treilea crai, Pantazi (Panta) e mai tânăr. Urmaş al piraţilor mediteraneeni , el moşteneşte pasiunea de a călători, neputându-se fixa



undeva anume. Craii sunt dedaţi desfrânării, iar dirijorul, Mefisto, ghidul coborârilor în Infern e Gorică Pirgu. El e umbra lui Paşadia, Iniţiatorul în viaţa de noapte a Bucureştilor de altădată: „dezmăţare ţigănească”, „dragoste de mahala”, „chefurile la mănăstiri”, „cântecele fără perdea”, „scârboşeniile şi măscările”. El îi atrage în casele de joc şi de întâlnire. Dar locul central al acestor „subterane” bucureştene se află pe Mihai-Vodă, la Arnoteni, unde se întâlnesc urmaşii familiilor domneşti. Gazdele sunt Maiorică şi nevasta sa, cucoana Elvira. Maiorică e urmaş direct al vornicului Barbu Arnoteanu. Mama sa e închisă şi nebună într-o odaie (e vestita Sultana Negoianu).La Arnoteni, nici un bărbat nu scapă de „armăsăroaicele” Mima şi Tita, fiicele Elvirei. În această lume nebună se află şi o ingenuă: frumoasă, cuminte, cinstită, sensibilă. E vorba de Ilinca sora mai mică a celor două. În jurul ei se naşte o competiţie între Pantazi şi Paşadia. Pantazi se îndrăgosteşte nebuneşte şi-i cere mâna. O cere şi Paşadia, Cu câteva zile înainte de nuntă Ilinca moare de scarlatină.Paşadia moare şi el în braţele unei hetaire. Opera sa, după indicaţiile sale, este arsă. Pantazi vinde tot şi pleacă într-o ultimă şi misterioasă călătorie. Doar Gorică devine multimilionar, prefect, senator, ministru plenipotenţiar la Liga Naţiunilor, îşi primeşte colegii în România în „castelul său istoric din Ardeal”.Nimic în plus nu aflăm din fragmentul Sub pecetea tainei proiectat a fi o continuare a Crailor…Aici pare a fi cheia operei mateiene. Tot ce scrie stă sub pecetea tainei, sporindu-i şi nu lămurind misterul. Nu-i place să ridice vălul, se teme parcă de aflarea adevărului: „după mine, unei istorii frumuseţea îi stă numai în partea ei de taină, dacă i-o dezvălui găsesc că îşi pierde tot farmecul” mărturiseşte scriitorul.



Tehnica sugestiei atinge perfecţiunea. Uneori ni se lasă iluzia că aflăm ceva , un fir al misterului, ca-ntr-o clipă să fim absorbiţi în labirintul altui hăţiş. Aceasta e potenţată şi de faptul că istorisirea se face în mai multe planuri. Sensul secund este cel simbolic.Vârtejul legăturilor ciudate cuprinde această lumea specială, saturniană, ca o gură de infern. La Arnoteni bântuie o copilă mută, fiică a lui Maiorică făcută cu una din fetele sale, la beţie. Pantazi ar trăi cu o păpuşă. Roşelica Mahmansohn e un vampir sexual care a terminat trei bărbaţi, în braţele căreia va sfârşi şi Paşadia. Pirgu e atras doar de orori, simţurile sale se trezeau doar la beţie şi cereau „femei schiloade, ştirbe, cocoşate sau borţoase şi mai ales peste măsură de grase şi trupeşe, huidume şi namile, rupînd cântarul la sfântul Gheorghe, geamale, baldâre, balcâze”.O altă lectură criptică este cea a involuţiei unei lumi. În oameni şi în lucruri trăieşte un morb al distrugerii. Totul e în stricare. Singura fiinţă inocentă, pură, Ilinca, moare. Pirgu şi Raşelica sunt învingători. O mistică esoterică deschide şi închide cartea, ea începe cu o „întâmpinare” şi sfârşeşte cu un „asfinţit” al crailor. Imaginea e filmică. Pirgu ţopăie, se scălămbăie în faţa crailor, fluturând a pierzanie „o năframă neagră”. Drumul Crailor e spre ruinare.Criptică, ocultă, magică e şi numirea personajelor. Cele mai multe încep cu litera P: Paşadia, Pantazi, Pirgu, Pena, Pomponel, Păuna, Pepi, Proţăpeasca, Pulcheria… ş.a. Remarcăm nu căutarea şi detectarea tainelor existente, cât vocaţia născocirii acestora. A fi abscons, enigmatic, ciudat, criptic cu orice preţ. Şi G. Călinescu observă că masca aristocratică pe care şi-o compusese Mateiu arăta semne suspecte: „Deşi cu privire cultă, rafinată, omul era prea rigid în protocolul mersului său ca să fie un aristocrat pur sânge. În lăsarea în jos a fălcilor sale era o afectare rece. Nu puteai să nu te gândeşti atunci



la unul din acei servitori de mare aristocraţie, ei înşişi cu arbore genealogic, dovedind puritatea vocaţiei lor ancilare, dintre acei servitori care sunt luaţi de vulg drept stăpâni, în vreme ce stăpânii, prin falsa lor neglijenţă, sunt luaţi drept servitori, şi care cer informaţii asupra caselor în care urmează să se angajeze, ca nu cumva să decadă în treapta lor”.Neamurile boiereşti sunt măcinate de vicii şi furii. Detaliile scriitorului sunt crude. E un contrast dur între starea criptică, simbolică, stilizată şi stranie a scriiturii şi precizia, violenţa realistă balcanică. Între fantastic şi realitate Mateiu fixează o tipologie a amestecului aristocraticului cu viciul, înviind un Bucureşti vechi, balcanic, de mahala orientală, dedat dezmăţului, un Bucureşti cu uliţe „fără caldarâm şi fără nume”, cu maidane pline de gunoaie şi mortăciuni, unde ţigăncile se oferă „parlagiilor şi măţarilor pe o băncuţă, o cinzeacă de trăscău sau un foc de mahorcă”. Ca personaj, memorabil e Gorică Pirgu: frate bun cu Dinu Păturică şi Tănase Scatiu. Craii se sting, Pirgu răsare. El se ridică datorită defectelor sale: necinstit, lipsit de onoare, decenţă şi bună cuviinţă. El este forţa demonică de maculare a tot. E sarcastic, rugător, expansiv.Opera lui Mateiu trădează intenţia de a se opune celei a lui I.L. Caragiale: clasic, căutând tipologii clasificabile, măsura, concizia, bunul-simţ. Mateiu frecventează abaterile morale, ciudăţeniile.Estetica lui Mateiu trimite la romantici şi simbolişti, luaţi în derâdere de I.L.CaragialeMateiu, fascinat de lumea închipuirii, a evaziunii în timp şi spaţiu, avea simţul nuanţelor inefabile. Cu toate aceste deosebiri, la o privire mai atentă descoperim şi asemănări frapante. Creatorul lui Pirgu – observă Paul Zarifopol – a moştenit de la tata puterea de a descoperi ridicolul, de a-l pune în lumină cu o plăcere diabolică, dilatându-l enorm caricatural. Amândoi au gustul satirei. Coborât din imaginar, din vis,



din fantasmele sale, scormoneşte şi evocă murdăria lumii. Textul sună câteodată a pamflet: Pirgu e numit „lichea fără seamăn şi fără pereche”, „soitar obraznic”, „chimiţă”, „suflet de hingher şi de cioclu”, „stricat până la măduvă”, „giolar”, „rişcar”, „slujnicar”. Mima „nechează”, e „lătăreaţă, lăbărţată şi capoşă”, „cârnă”, „rea de gură”, „rea de muscă”, „rea de plată”, „plăvatică şi haihuie”. Atitudinea aceasta de detaşare, de crearea a ceva opus Caragialilor, trădează o duşmănie adâncă. Fiul îşi detesta tatăl. Psihologia bastarzilor justifică atitudinea. Mateiu s-a îndârjit să scrie altfel decât I.L. Vocaţia comună însă o avea în sânge. A scris, aflat permanent între două impulsuri contrarii: primul de a înfăţişa realist, satiric, îngroşînd liniile caricaturale. Până la grotesc, viaţa de la „porţile răsăritului” şi al doilea, de a evada oripilat, dintr-o asemenea lume, într-alta opusă, fără „nimic balcanic, nimic ţigănesc”, „mult nobilă şi gravă”, dar care, neexistând, trebuia imaginată, creată. De aici tehnica tainei. Aşa se mistifică singur. Spre a nu minţi, mai bine evită să vorbească. Arta sa include aceste tăceri precaute în evocări somptuoase, artificiale. Ele devin taine, mistere, enigme greu explicabile, secrete nedivulgabile.Remember ca şi Craii de Curtea Veche „par scrise sub regimul unei siluiri interioare, cu o fantastică obstinaţie”.



Dramaturgia interbelică

Concluzia lui Mihail Sebastian, la o dezbatere pe tema literaturii dramatice, făcută în 1935-1936, era că dramaturgia nu a cunoscut evoluţia ascendentă a întregii mişcări literare româneşti. Autori puţini, cei tineri neinteresaţi, nici un nume nou.Şi E. Lovinescu împărtăşeşte aceeaşi idee de vreme ce amână sine die redactarea volumului ce trebuie consacrat teatrului în Istoria literaturii române contemporane (1926-1928). La fel se va arăta şi G. Călinescu, acordând o importanţă scăzută dramaturgiei interbelice. Dacă nu e chiar un regres, o stagnare are loc, evident.În primele două decenii teatrul se află în centrul atenţiei prin trilogia lui B.St. Delavrancea: Apus de soare (1909), Viforul (1909) şi Luceafărul (1910). Ori Manasse (1900), reprez. 1905) de Ronetti Roman etc.



După război, concurat serios de cinematograf, teatrul decade. Marii autori nu mai sunt jucaţi, în favoarea unor spectacole comerciale, scopul fiind de a amuza publicul, de a face succes de casă. Autori precum Camil Petrescu, L. Blaga, L. Rebreanu, H.P.- Bengescu, Gh. Brăescu, Gib. I. Mihăescu, Adrian Maniu, V. Voiculescu, Felix Aderca, Anton Holban nu şi-au făcut o carieră dramatică între cele două războaie, chiar dacă au încercat şi au vrut.Autorii care sunt jucaţi vin, de regulă, din mediul scenei (regizori, actori, critici, secretari teatrali: V.I. Popa, G.M. Zamfirescu, T. Muşatescu şi G. Ciprian. Şi conservatorismul, cantonarea în straturile vechi, lipsa de deschidere la experienţe noi: „Există, lămurea M. Sebastian, un decalaj între teatrul nostru, de o parte, şi proza sau poezia noastră, de altă parte. Este între ele o deosebire de stadiu. Trăiesc, s-ar zice, în timpuri diferite. Literatura noastră dramatică de azi nu e contemporană cu romanul nostru de azi, cu gândirea noastră, cu lirica noastră”.Teama de a nu îndepărta spectatorul suficient, limbajul fixat la momentul 1900 au făcut toate acestea.Expresionismul lui Blaga a speriat. Teatrul de idei al lui Camil Petrescu a inhibat. Doar melodramele ieftine şi comediile sentimentale uşoare se jucau.Literatura dramatică realizează un compromis, între spiritul novator şi formulele teatrale cunoscute. Piesa cu cel mai mare succes, de o ţinută artistică superioară, a fost Omul cu mârţoaga de G. Ciprian. Teatrul lui M. Sebastian este bine primit datorită unei ingenioase intelectualizări a comediei sentimentale, cu ajutorul fanteziei lirice, reuşind să creeze o „atmosferă”.



Personajul cultivat în teatrul de acum este omul modest, anonimul care oferea spectatorului de aceeaşi condiţie iluzia izbânzii asupra celor puternici şi bogaţi.Cu toate aceste deosebiri, decalaje, dramaturgia interbelică reuşeşte o sincronizare cu proza şi poezia. Aceasta se face prin: Camil Petrescu, L. Blaga, Ion Marin Sadoveanu, Ticu Archip, G. Ciprian, Mihail Sebastian – care reuşesc o apropiere a publicului de problematica morală, către un limbaj evoluat, simbolic, eliptic, sugestiv, profund.

Al. Davilla (n. 12.02.1862 la Goleşti – m. 19.10.1929). Viaţă interesantă. Conduce Teatrul Naţional 1905-1908 şi 1912-1913. Unica dramă a lui Davilla, Vlaicu-Vodă, e prima piesă dintr-o proiectată trilogie ce nu a mai fost scrisă. S-a spus, fără dovezi, că va fi fost sustrasă de la Al. Odobescu; „e o capodoperă” spune G. Călinescu în Istoria literaturii române…, p. 655).În Vlaicu-Vodă Davilla analizează scenic şi cu o maturitate tehnică desăvârşită arta de guvernare a unui domn. Eroul nu este numai un om de voinţă şi un fiu diplomat, ci şi un voievod român, pus adică în nişte condiţii tragice, în care e nevoie de disimulaţie şi mai ales de răbdare şi de înfrînare a mândriei” (Idem, p. 656).Vlaicu-Vodă e ţinut vasal al lui Ludovic, datorită mamei sale vitrege (Clara) unguroaică. Punerea la cale, jocul făcut spre a-şi scăpa sora şi cumnatul aflaţi ostateci sunt realizate artistic. Personajul se arată umil, labil, riscând să-şi piardă tronul: „Eu mă fac călău, de-i vorba neamul a mi-l izbăvi”. „Vlaicu e întruparea principelui lui Machiavel pe pământ românesc şi un strămoş prudent al unioniştilor. Da, da, te-nţeleg, Mikede. Vis măreţ e să domnească Basarabii peste întregul neam de limbă românească”. E un voievod trist, gata a se jertfi pentru patrie şi



creştinătate. Domnul trebuie să procedeze asemenea Mântuitorului care a dus crucea pe Golgota. Iată o rugă către Dumnezeu:„Însă dacă datoria mi-am făcut-o pe pământ;Dacă m-am ţinut a pururi de cerescul tău cuvânt;Dac-am suferit destulă umilire şi ocarăPentru sfânta ta credinţă, pentru-această blândă ţară;…Doamne-atot puternic, fii-mi ş-astăzi de izbavăPentru-a ţării, a domniei şi-a credinţei tale slavă…”

Mihail Sorbul (M. Smolsky – numele adevărat) (n. Botoşani, 16.10.1885 – polon)Scrie teatru: Eroii noştri (1906), Letopiseţi, Dezertorul, Răzbunarea, Coriolan Secundus, Dracul, Baronul şi romanele: O iubeşti? şi Mângâierile panterei - de tip senzaţional.În Patima roşie: „unii au văzut în ea un produs al genialităţii şi o capodoperă în materie de «comedie tragică» (G. Călinescu, p. 723). E de fapt o „dramă pasională cu aspecte secundare de umor”.Siguranţa tehnică, rigiditatea acţiunii, eroi puţini, semnificativi: Sbilţ, Castriş, Rudy, Tofana, Crina. Trei acte: I: Tofana, studentă săracă, e întreţinută de Castriş (student bogat). Rudy, tânăr dandy, vechi prieten al lui Castriş, o fascinează pe Tofana (care refuzase cererea în căsătorie a lui Castriş; II: Rudy însă se îndrăgosteşte de Crina, prietena inocentă a Tofanei. Se supără Sbilţ (student bătrân), ratat, beţiv. Tensiunea creşte. Se acuză reciproc; III: Tofana îl atrage în casa Irinei pe Rudy. Îi cere s-o ia în căsătorie, ori măcar să petreacă o noapte în patul Crinei. Rudy refuză. Tofana îl împuşcă.



Caracterizarea teribilei Tofana e „magistrală”. Personaje vii, memorabile, distincte, posibile în această ficţiune. Replici teatrale cu efect puternic. În iubire, raţiunea nu a mai contat. Tofana respinge pe cel ce-o vrea şi-l vrea pe cel ce-o respinge. Cuceritorul Rudy (inferior intelectualiceşte Tofanei) devine victimă, devenind astfel martir.Schematismul teatral autentic face din această piesă una care va fi mereu dătătoare de satisfacţii estetice deosebite.

Victor Ion Popa (1895-1946) – a scris literatură dramatică sentimentală şi lirică, plină de nuanţe pitoreşti locale, cu eroi preluaţi din proza de dinainte de război.Muşcata din fereastră – cea mai bună piesă; Ciuta; Take, Ianke şi Cadâr prezintă o „lume curată”, cumsecade, în care dramele (mărunte) se rezolvă destul de uşor.Victor Ion Popa a fost pictor, poet, nuvelist, romancier, om de teatru, sufleur, regizor, director de scenă şi de teatru. A realizat la noi primele spectacole pentru şcolari; profesor de artă dramatică. După câteva încercări, se face cunoscut ca dramaturg cu Ciuta (1921). Carmen Anta e… „ciuta”. Ea îl iubeşte pe Octav Şoimu. Intervine milionarul Costea Moceanu care o doreşte pe Carmen. Acesta se sinucide (glonţ în inimă) când află că averea i-a fost risipită.Ciuta are un idilism sentimental şi un farmec desuet. Personajul central e oarecum inconsistent.Muşcata din fereastră (1928) oferă formula adevărată a teatrului său. Principalele momente ale existenţei se repetă, într-un univers tradiţional. Muşcata din fereastră semnul alegerii partenerului între învăţător şi preot. Foştii rivali rămân prieteni. Situaţia revine cu Olguţa fata lor.Umor blajin, înduioşări sentimentale şi în Acord familiar.



Take, Ianke şi Cadâr a fost prezentată în 1932. Idilismul provincial – sentimentul e mutat în spaţiul etno-religios. Ionel şi Ana – trucul turcului.Totul e posibil, credibil, în universul ficţiunii lui V.I. Popa , al „sufletelor curate”.Multe piese pentru copii: Păpuşa cu piciorul rupt (1925). Pufuşor şi Mustăcioara (1925).Romanul Velerim şi Veler Doamne a fost bine primit în 1933 ca şi Sfârlează cu fofează.

George Mihail Zamfirescu (1898-1939) a fost şi el regizor, actor, director de scenă, cronicar dramatic. Scrie mult, dar cu Domnişoara Nastasia îşi câştigă notorietatea. Lumea mahalalei româneşti e prezentată inedit pe scenă. D-ra Nastasia visează să evadeze din mediul în care s-a născut şi trăieşte, printre beţivi, bătăuşi, borfaşi şi fete frivole. Luca e iubitul ei cinstit care i-a promis că o va salva. Vulpaşin însă, cel care brutalizează întreaga mahala, o vrea de nevastă. Jignit, refuzat de Nastasia, Vulpaşin îşi ucide rivalul.Răzbunarea Nastasiei. Acceptă cununia şi se spânzură în clipa când Vulpaşin crede că a câştigat. Demonul răzbunării o stăpâneşte pe eroină. Vulpaşin îşi pierde minţile. În ciuda tragismului întâmplărilor, drama rămâne, totuşi, sentimentală. Înduioşare, solidaritate în nefericire, omenia ascunsă, sentimentală, a sufletului mahalalei. Eroii sunt resemnaţi. Umbrele şi luminile gorkiene, influenţate şi de naturalismul, nihilismul nietzschean şi umanitarismul practicate acum.Cu piesele Sam (1928), Grup revoluţionar (1930) şi Adonis (1930) (citite în cenaclul Sburătorul) se depărtează de pitoresc, ambiţionând să



impresioneze prin marile simboluri ale umanităţii (infl. expresionismului): femeia în roşu, femeia în alb.Aceeaşi religie a suferinţei care purifică, apropie şi salvează sufletele.Idolul şi Ion Anapoda (1934) ne readuce în terenul dramaturgiei uşor înscenabilă. Ion e generos, cavaler. Ciudat (ascultă noaptea muzică pe discuri) se îndrăgosteşte de aceeaşi Mioara ca şi Valter, un prieten profitor. Comedie amară, cu calităţi şi pătrunderi psihologice în care frustraţii sociali se regăsesc în originalul şi simpaticul Ion.Romanele: Madona cu trandafiri (1931); Maidanul cu dragoste (1933), Sfânta Mare Neruşinare (1936) şi Cântecul destinului (1941) abordează lumea periferiei. Confesiune autobiografică făcută cu înfrigurare şi exaltare.

Mircea Ştefănescu (n. 1898) e un dramaturg înnăscut, apreciat de E. Lovinescu şi Camil Petrescu: „o maturitate de neaşteptat în dialog şi în gradarea situaţiilor dramatice”.Maestrul (1925) prima lucrare.Scrie mult, e jucat mult. Comedia zorilor (1931), Veste bună (1936). Drame sentimentale, tratate ironic sau sumbru. Acolo departe (1939) – la fel. Melodrame, cu sinucideri, părăsiri, iubiri, sentimente nobile, autentice, totuşi, cu o anunmită poezie. Cronicar dramatic de autoritate şi autor foarte jucat. Pînă la 1944 i s-au jucat mai mult de zece piese.Acesta a fost teatrul pitoresc şi sentimental practicat de V.I. Popa, G.M. Zamfirescu şi Mircea Ştefănescu.

Reprezentanţii comediei satirice de moravuri între cele două războaie mondiale au fost: Valjan, Al. Kiriţescu, T. Muşatescu.



După Lovinescu, Valjan (1881-1960) „e umoristul nostru cel mai bun cu o notă de fineţe de observaţie”. Ce ştia satul (1912), Nodul gordian (1920), Lacrima (1920), Generaţia de sacrificiu (1930 – cea mai reuşită comedie satirică), Fata morgana (1936) sunt câteva titluri.

Alexandru Kiriţescu (1888-1921) s-a făcut cunoscut cu Gaiţele (1932) o comedie satirică deosebită despre care E. Lovinescu spune: „studiu adânc, aspru, al unei familii de bogătaşi olteni, amestec de meschin, de austeritate, de moravuri, de calicie aurită şi de omenie, cu aplecarea spre lugubru”. Aneta, Zoia, Lena (gaiţele) sunt coborâte din Caragiale (mitocănia!).Alături de Omul cu mârţoaga de G. Ciprian piesa românească interbelică de cel mai mare succes a fost Titanic vals (1932) a lui Tudor Muşatescu (1903-1970).La 9 ani scrisese două lucrări dramatice: Povestea violetelor (feerie) şi Ardealul (piesă istorică).Colaborează la mai toate foile umoristice ale vremii câştigîndu-şi o binemeritată notorietate literară de umorist: schiţe: Nudul lui Gogu (1927; Ale vieţii valuri (1932).Teatrul însă e viaţa lui.Debutase la Paris, 1923, cu un text în limba franceză, Focurile de pe comori.Succesul răsunător îl obţine cu Titanic vals. La 1933 se jucaseră 100 de spectacole. Primit foarte bine la Budapesta, Düseldorf, Postdam, Torino, Milano, Atena, Sofia, Moscova, Praga, Bratislava.Este cel mai fidel continuator al comediei caragialiene de moravuri. Causticitatea ironiei se îmblânzeşte, interes mai mare pentru personajele umile, modeste, inteligente, curajoase.



Cîteva titluri: …Escu (1933), Licuricii (1934), Visul unei nopţi de iarnă (1937) etc., etc., nenumărate adaptări (singur sau cu Sică Alexandrescu).Prin Titanic vals T. Muşatescu se află la cota Caragiale!Spirache – funcţionar conştiincios: necazuri de la soacră, nevastă, copii. Propus deputat, cere alegătorilor să nu-l voteze – şi tocmai de aceea câştigă cu o majoritate zdrobitoare. Familia, la sfârşit e înmulţită şi unită, pozându-se. Flaşneta intonează pe sub fereastră Titanic vals. Autorul creează figuri caragialeşti. Succesuil extraordinar al piesei se explică prin faptul că a adus pe scenă un personaj (Spirache) cu care publicul de teatru interbelic s-a identificat uşor. El îndură necazurile, umilinţele extrem de răspândite ale mulţimii slujbaşilor mărunţi. Revanşa ce i se oferă produce plăceri şi speranţă oricui.După …Escu, comedie politică, T. Muşatescu manifestă o îndulcire a ironiei, cu note de înduioşare lirică. Aşa se întâmplă în Visul unei nopţi de iarnă (1937). Personajele cheie sunt Doruleţ (Maria Panait) şi romancierul Alexandru Manea. Comicul ingenios de situaţie şi umorul blând salvează piesa.Cu Ţara fericirii comedia satirică glisează spre drama social morală.Alte piese: Al optulea păcat, Madona, Profesorul de franceză.

Actorul G. Ciprian (1891-1968) a rămas în istoria literaturii şi a teatrului românesc cu piesa de mare succes Omul cu mârţoaga (1927), comedia a plăcut şi criticilor şi spectatorilor. S-a jucat şi la Berlin (1930), Praga (1932), Berna (1937).Coleg şi prieten cu Urmuz, acesta i-a „inoculat” „gustul comicului absurd” G. Călinescu considera această piesă un „mister”. „Omul umil şi ridicol de până ieri (toţi sfinţii au fost în vremea lor şi ridicoli şi martiri) devine deodată un taumaturg, un om cu intuiţii divine. Soţia



reîntoarsă şi pocăită se prosternă înaintea lui ca în faţa lui Isus”. „Această trecere din planul realităţii zilnice în acela al valorilor spirituale face toată strania originalitate a piesei”.Eroul, Chirică, e arhivar. Anonim, chinuit, ameninţat cu evacuarea pentru neplata chiriei. În el se naşte o idee năstruşnică, aparent absurdă. Cu nişte bani încasaţi dintr-un împrumut aproape pierdut, cumpără un cal de curse, pe Faraon al V-lea, o gloabă care se făcea de tot râsul galeriei, fiindcă sosea ultimul. Chirică ajunge şi el de batjocura lumii. E poreclit „omul cu mârţoaga”, soţia îl părăseşte, copii îi sunt întorşi de la şcoală, e gata-gata să-şi piardă şi slujba. Chirică însă continuă să creadă în victoria calului său. Şi minunea se petrece. Sprijinit şi iubit, mârţoaga îşi face stăpânul omul zilei, câştigând cursă după cursă. Soţia infidelă se întoarce (Chirică o iartă), lumea se întoarce cu admiraţie spre erou. E vorba de puterea iubirii. Lumea crede că Chirică a împrumutat calului sufletul său.Comedia Capul de răţoi prezintă ca personaj şi pe prietenul său Urmuz (Ciriviş). Excentricităţile răţoilor (colegilor de liceu) scandalizează „oamenii serioşi” din târg şi-i amuză pe tineri. Urmuzisme nenumărate: lăsatul pe vine; lămurirea altora să-şi schimbe numele; interogarea oamenilor pentru a afla dacă dorm cu barba deasupra sau dedesubtul plapumei etc.

Mihail Sebastian (1907-1945) a fost, alături de Camil Petrescu, A. Holban şi Mircea Eliade, un apărător al „autenticităţii” în literatura noastră.Iosef Hechter (pe numele său adevărat) impresionează la bacalaureat pe Nae Ionescu şi va deveni un discipol al doctrinarului naţionalismului extremist românesc, scriind în ziarul „Cuvântul” aproape zilnic între



1927 şi 1934, dar va face publicistică în majoritatea săptămânalelor şi lunarelor vremii.Scrie romane (Fragmente dintr-un carnet găsit, 1932, Femei, 1933, De două mii de ani, 1934, Oraşul cu salcâmi, 1935, Accidentul, 1940), dar Jocul de-a vacanţa, reprezentată în 1938, e primită foarte bine, umbrind celelalte activităţi. Steaua fără nume fu semnată Victor Mincu (pseudonim) pentru a fi reprezentată. Numele adevărat al autorului se află, şi reputaţia dramaturgului crescu. Ultima oră fu jucată după moartea lui (1946), care se petrecu la 25.05.1945, strivit de un camion.Toate piesele lui Mihail Sebastian sunt nişte „farse” mai subţiri, intelectualizate, cu implicaţii sociale şi morale serioase. Mereu asistăm la o evadare din realitatea mediocră, plată, cotidiană, prin îmbrăţişarea unei lumi iluzorii, a imaginaţiei.În Jocul de-a vacanţa, personajele se rup de lume şi fac ce le place. O instalare în iluzie, în fericire.Ştefan Valeriu strică radioul, telefonul etc. izolându-i şi pe ceilalţi. Corina, frumoasă, lucidă, îi readuce pe pământ. De ea sunt îndrăgostiţi Ştefan Valeriu, liceanul Jeff şi funcţionarul Bogoiu. Corina pleacă pentru a evita stereotipia vieţii cotidiene.Şi-n Steaua fără nume personajele se hrănesc cu miraje: Marin Miroiu – profesor de matematică, astronom amator; d-ra Cucu – puritana; Mona – eşuată în localitatea lor; Grig o întoarce din „vis”.Ultima oră – o farsă – Un articol pentru Revista de istorie antică intră din greşeală în ziarul Deşteptarea – (al conf.univ. Andronic despre Alexandru cel Mare). Bucşan crede că e şantajat, iar Magda Minu, studentă îndrăgostită de Alexandru cel Mare şi puţin şi de Alex cel Mic (profesorul). Piesele lui Sebastian sunt nişte farse veritabile. Originalitatea lor stă în intelectualizarea genului. Modernitatea - în



priceperea autorului de a scoate poezie autentică din visele unei existenţe obscure, înduioşându-ne. Dialogurile au subtile inflexiuni lirice şi sugestii simbolice.Mona e în viaţa obişnuită o stea fără nume. Magda îl face pe Alex cel Mic să joace rolul cuceritorului Alexandru cel Mare.


Curs de Literatura Din 1930-1944

Documents

Transcript of Curs de Literatura Din 1930-1944