Cercetarea criminalistică a urmelor

„Oriunde calcă, orice atinge, orice uită din greșeală va servi ca martor tăcut

împotriva lui. Nu numai amprentele digitale dar și părul, fibrele textile, sticla pe care

a spart-o, urmele lăsate de instrumente, sângele sau lichidul seminal colectat, toate

acestea pot fi martori tăcuți împotriva lui. Acestea sunt probe pe care nu trebuie să le

neglijăm. Ele nu sunt influențate de conjunctura de moment. Există și în lipsa

martorilor umani. Ele nu pot lipsi total. Numai interpretarea lor poate fi greșită.

Numai eșecul oamenilor în a le găsi, a le studia și a le înțelege, poate diminua

valoarea lor”. (Kirk, 1974, p.2)

Se poate afirma că omul a fost preocupat de cunoașterea și descifrarea

semnificației urmelor chiar de la apariția sa pe pământ. Încă din preistorie, nevoia de

procurare a hranei i-a obligat pe vânători să recunoască pe sol semnele lăsate de

picioarele animalelor ce trebuiau descoperite, urmărite și prinse.

Identificarea persoanei care a comis o faptă reprobabilă s-a făcut multă vreme

prin folosirea unor elemente științifice împreună cu elemente mistice. În Roma

Antică, ca și în Europa Medievală, se foloseau declarațiile martorilor și recunoașterile

învinuitului, se foloseau caligrafi care examinau scrisul ce trezea îndoiala cu privire la

autenticitatea sa, dar, în același timp, erau socotite ca metode sigure de stabilire a

autorului ordaliile1 și torturile. (Pășescu & Constantin, 1996, p.15)

Urmele pot furniza informații asupra activității infracționale desfășurate, cu

referire la locul, timpul, fazele și succesiunea operațiunilor, a modului de operare

folosit, a instrumentelor utilizate, a raportului cauzal dintre anumite activități și

consecințele acestora. Mijlocul legal de administrare ca probe a urmelor îl constituie

constatarea tehnico-științifică sau expertiza. Ca valoare probantă, aceste mijloace se

situează la același nivel cu celelalte mijloace de probă prevăzute de legea procesuală

penală, dar prezintă un grad de obiectivitate mai ridicat decât cel al declarațiilor și nu

generează suspiciunile relei-credințe care poate fi întâlnită, uneori, la persoanele

chemate pentru a fi ascultate. (Cătuna, 2008, p.19)

1. Noțiunea și clasificarea urmelor

a) Definiția urmei

În literatura criminalistică, noțiunea de urmă este prezentată în două

accepțiuni:

în sens larg: „cele mai variate schimbări care pot interveni în mediul

înconjurător ca rezultat al acțiunii infractorului”

în sens restrâns: „reprezentarea structurii exterioare a unui obiect pe un alt

obiect”.

1 Ordalia, metodă mistică, consta într-o probă pe care părțile trebuiau să o dea; în caz că treceau cu bine

această încercare, erau socotitți nevinovați. probele au fost în așa fel concepute, încât istoria nu

cunoaște multe cazuri în care cel supus la o asemenea probă s-o fi trecut cu bine. După metoda care se

aplica, ordalia purta diverse nume: ordalia otrăvii, ordalia fumului, ordalia apei, ordalia focului, ordalia

coșciugului. De exemplu, ordalia otrăvii era „proba” prin care cel învinuit trebuia să ia o anumită

cantitate de otravă, iar în cazul în care scăpa cu viață era socotit absolvit de vină.

În criminalistica românească, prin urmă se înțelege: orice modificare

materială produsă ca urmare a interacțiunii dintre făptuitor, mijloacele folosite de

acesta și elementele componente ale mediului unde își desfășoară activitatea

infracțională, modificări care, examinate individual sau în totalitate, pot conduce la:

stabilirea faptei, identificarea făptuitorului, a mijloacelor folosite și la lămurirea

împrejurărilor cauzei. (Cârjan & Chiper, 2009, p.104)

b) Clasificarea urmelor

În procesul formării urmelor distingem două categorii de obiecte, cele care

formează urma și cele care primesc urma: obiect creator și obiect primitor.

În funcție de factorul (obiectul) creator se disting următoarele grupe de urme:

urmele omului: toate modificările săvârșite în câmpul infracțiunii de

mâinile și picioarele omului, ale feței, ale urechii, precum și urmele biologice de

natură umană, ca: sânge, salivă, păr, spermă;

urmele animalelor: sunt incluse aici urmele create de copite, gheare,

coarne, colți, aripi, păr, produse biologice, miros;

urmele plantelor: din acestea fac parte cele create de frunze, crengi,

tulpini, precum și semințele acestora;

urmele obiectelor și instrumentelor folosite de om la comiterea

infracțiunii. Principalele urme sunt : ale încălțămintei, ale mijloacelor de transport,

ale instrumentelor de lovire, spargere, de tăiere, ale armelor de foc;

urmele create de unele fenomene (incendii, explozii, catastrofe, folosirea

radiațiilor).

În funcție de factorul primitor se disting următoarele grupe de urme:

urme primite de om

urme primite de animale

urme primite de vegetale

urme primite de obiecte

În funcție de esența lor se disting următoarele grupe de urme:

urmele formă ( sunt acele modificări care reprezintă forma exterioară a

obiectului creator).

Dacă cele două categorii de obiecte aflate în procesul formării urmelor

(creator și primitor) se găsesc în repaus sau în mișcare, urmele pot fi:

urme statice (formate prin apăsare, lovire sau tamponarea obiectului

creator pe suprafața obiectului primitor, fără ca acestea să alunece între ele. Exemple

în acest sens sunt urmele de încălțăminte, urmele papilare, conturul instrumentelor de

spargere, conturul dinților pe pielea victimei);

urme dinamice (create în procesul de alunecare și frecare a suprafețelor

corpului creator și corpului primitor de urmă: urme în formă de striații, urme de

alunecare și frecare, urme de derapare a roților autovehiculelor).

Urmele formă, în funcție de plasticitatea obiectului primitor, pot fi:

urme de adâncime (acestea se formează atunci când obiectul creator este

dur și pătrunde în masa obiectului primitor);

urme de suprafață (se formează atunci când obiectul creator și primitor

sunt de aceeași duritate și apar ca rezultat al depunerilor de pe obiectul creator pe

suprafața obiectului primitor și invers, fără a se schimba formele celor două obiecte).

Urmele de suprafață pot fi:

de stratificare (atunci când obiectul creator depune pe cel primitor un strat

de substanță, de exemplu urmele de încălțăminte, de noroi depuse pe parchet sau ale

pneurilor ude pe asfalt);

de destratificare (atunci când obiectul creator ia din suprafața obiectului

primitor un strat subțire de substanță, de exemplu degetele puse pe un toc de fereastră

acoperit cu un strat de praf).

Urmele de stratificare și de destratificare pot fi:

vizibile (atunci când sunt detectate cu ușurință de ochiul uman, de exemplu

urmele de degete murdare de sânge formate pe pereții încăperii unde s-a comis un

omor);

invizibile (sau latente) (care nu pot fi detectate decât dacă sunt privite sub

anumite unghiuri de lumină, prin transparență pentru a căror vizibilitate este necesară

relevarea-folosirea unor surse dirijate de lumină sau a radiațiilor ultraviolete).

urmele materie (sunt acele modificări ale ambianței locului faptei, când

din obiectul creator se desprind particule materiale care rămân depozitate pe obiectul

primitor, fără a reproduce forma obiectului din care provin).

Ele sunt de natură:

organică (sau biologice) atunci când provin de la un corp uman sau animal

(sânge, păr, urină, salivă);

anorganică, din această categorie fac parte elementele minerale ca:

pulberi, soluri, particule de vopsea, cioburi de sticlă.

În funcție de mărimea lor (dimensiunea urmelor), urmele pot fi:

macrourmele (sunt acele modificări care sunt vizibile cu ochiul liber, fără

a fi folosite aparatele optice de mărit;

microurmele (sunt acele urme formă sau materie, mici și foarte mici, care

nu pot fi percepute decât cu ajutorul aparatelor optice de mărit).

În funcție de posibilitățile pe care le oferă acestea în procesul

identificării obiectului creator :

urme apte (permit identificarea obiectului creator);

urme inapte (nu permit identificarea obiectului creator, dar ajută la

stabilirea apartenenței acestuia la gen). (Cârjan & Chiper, 2009, p.105)

Clasificarea urmelor, (Cârjan & Chiper, 2009)

Urmele omului

Omul poate crea la locul infracțiunii urme formă și urme materie

(biologice). Din prima categorie fac parte urmele de mâini, urmele de picioare, urme

ale celorlalte părți ale corpului. Din cea de a doua categorie fac parte urmele

biologice.

a) Urmele de mâini

Urma mâinilor a fost sesizată de om din timpuri imemoriale, dovadă fiind

prezența acesteia pe diferite obiecte, picturi rupestre sau documente. Urma care a

revoluționat identificarea persoanei, înlocuind sistemul antropometric este cea lăsată

de suprafața mâinii, respectiv amprenta digitală, palmară cât și cea a tălpii piciorului

gol (amprenta plantară). Imprimarea urmelor este dată de secrețiile pielii și de

contaminarea acesteia cu substanțe adezive (praf, sânge). Ea reproduce conturul

desenelor papilare într-o manieră vizibilă sau incertă. Prin relevarea și clasificarea lor,

impresiunile papilare permit atât identificarea unei persoane, după amprentele din

fișierul dactiloscopic (cazul recidiviștilor), cât și identificarea unei persoane suspecte

prin compararea urmei incriminate cu urma obținută de la aceasta pe cale

experimentală.

Termenul de dactiloscopie se referă, în sens restrâns, doar la desenele

papilare ale degetului, dar în sens larg a fost extins la toate impresiunile papilare,

adică digitale, palmare și plantare.

Utilizarea impresiunilor digitale în criminalistică are ca scop (valoare

probantă):

1. Identificarea persoanei care își ascunde adevărata identitate prin

compararea amprentelor papilare cu fișele dactiloscopice (dacă este recidivist);

2. Identificarea cadavrelor necunoscute;

3. Identificarea persoanei care a lăsat o impresiune digitală la locul faptei

prin compararea cu amprentele din fișier (autor necunoscut);

4. Identificarea persoanei care a lăsat impresiunea digitală incriminată prin

compararea cu amprentele bănuitului;

5. Compararea impresiunilor digitale găsite cu ocazia săvârșirii mai multor

infracțiuni cu autori necunoscuți, în vederea stabilirii autorului comun (cel mai

frecvent la furturi).

O amprentă digitală aparținând unei persoane, găsită pe un obiect, face

dovada contactului acestei persoane cu obiectul, dar nu constituie, prin ea însăși, o

probă de vinovăție. (Cârjan & Chiper, 2009, p.112)

Desenele papilare

Mâna este alcătuită din degete și palmă.

1) degetul este compus din trei zone despărțite prin șanțuri de flexiune:

a) falangeta (sus)

b) falangina (mijloc)

c) falanga (jos)

2) palma este compusă din:

a) regiunea digito-palmară (zona de sub degete);

b) regiunea tenară (din dreptul degetului mare);

c) regiunea hipotenară (din partea opusă).

Pielea care acoperă mâna este formată din trei straturi:

a) epidermul (partea exterioară a pielii alcătuit din 5 straturi de celule

epiteliale; cel de deasupra este cornos, format din celule moarte, aflat într-un proces

permanent de descuamare);

b) dermul (țesut fibros, elastic, care conține vasele capilare arteriale și

venoase, precum și terminațiile nervilor senzitivi);

c) hipodermul (stratul cel mai profund, care face legătura între piele și

organele interne, conține glandele sebacee).

La punctul de contact cu epidermul, dermul prezintă ridicături conice

proeminente, denumite papile. În vârful acestora, străbătute fiecare de un canal, se

află porii prin care se elimină transpirația. Papilele dermice sunt înșiruite liniar, astfel

că rândurilor de papile le corespund crestele papilare situate la suprafața dermului.

Forma crestelor papilare este reprodusă identic de către epidermă. Sudoarea

secretată de glandele sudoripare și substanțele grase (sebum) produse de glandele

sebacee formează la suprafața epidermului un strat de săruri și grăsimi, care la

contactul cu un suport (obiect) se depun pe suprafața acestuia.

Depunerile de substanță conturează întocmai forma crestelor papilare,

respectiv a șanțurilor dintre ele. În plus, la particularizarea desenelor papilare,

denumite și dactilograme 2 , contribuie încrețiturile pielii care străbat transversal

crestele papilare, concretizate în linii albe oblice.

Impresiunea papilară este produsă de către depozitul de stropi microscopici de

sudoare, formată din apă, substanțe organice și săruri minerale. Sudoarea reprezintă

unul dintre elementele importante de formare a urmelor pe suprafețele cu care pielea a

venit în contact, afirmație valabilă și în cazul celorlalte categorii de urme lăsate de

aceasta.

Desenul papilar al falangetei a fost împărțit în trei zone: centrală (nucleul),

zona bazală (între nucleu și șanțul de flexiune) și zona marginală (înconjoară nucleul).

Vârful degetului se numește zona distală, iar zonele laterale se numesc periferice. La

întâlnirea crestelor papilare limitante ale fiecărei zone se găsește o deltă, după forma

literei grecești care i-a dat numele. Această deltă poate fi albă (cele trei creste

formează un triunghi) sau neagră (când formează o bifurcație asemănătoare literei y).

Centrul deltei îl reprezintă punctul deltic și constituie reperul de plecare în

compararea unei urme cu o impresiune digitală (urma degetului luată experimental)

sau dactilogramă (fotografia urmei sau a impresiunilor).

Prezența deltelor în desenul papilar al falangei sau absența lor a oferit

posibilitatea clasificării amprentelor în cinci tipuri după desenul papilar (adeltic,

monodeltic, bideltic, polideltic, amorf), subdivizate la rândul lor în subtipuri.

Pentru a diferenția două amprente de același tip sau subtip, a fost stabilit, pe

lângă centrul deltei, un al doilea reper, și anume centrul desenului care trebuie stabilit.

Dacă după comparația urmei cu amprenta clasificată în fișier, numărul de

creste obținute nu este același, urma este exclusă. În cazul în care numărul de creste

2 Desenele papilare imprimate pe un suport, sunt de două feluri:

- dactilograme care reprezintă desene papilare omprimate voluntar, denumite impresiuni sau

amprente de comparat;

- dactilograme care reprezintă desenele papilare imprimate involuntar pe un suport oarecare,

denumite urme sau amprente în litigiu.

obținute este același urma și modelul de comparație sunt examinate pentru a fi

obținute un minim de 12 puncte coincidență. În cazul în care acest număr nu este

îndeplinit prin analiza comparativă a desenului papilar, expertul va utiliza alte detalii

(pori, cicatrice) până se ajunge la numărul maxim posibil. (Pășescu, 2000, p.46)

(Cârjan & Chiper, 2009)

Proprietățile desenelor papilare

1. Imuabilitatea. Desenele papilare se formează în timpul sarcinii (lunile IV-VI)

și se păstrează neschimbate până dincolo de moarte3, de unde posibilitatea și utilitatea

amprentării cadavrelor.

2. Fixitatea și inalterabilitatea. Desenele papilare variază doar ca dimensiune

(copilărie-maturitate), dar nu și ca structură și detalii. Ele nu se modifică în timp, cu

excepția accidentelor (ardere sau tăiere profundă) sau a maladiilor cutanate grave

(lepră). Dar și în aceste cazuri, ca și în cel al modificărilor intenționate (operație),

epidermul fie se reface prezentând aceleași caracteristici ale desenului ca înainte de

alterare, fie se cicatrizează, căpătând un aspect tipic de neconfundat. (Cârjan &

Chiper, 2009, p.114)

3. Unicitatea. Desenele papilare sunt unice, adică proprii unui singur deget,

fiecare persoană are relieful papilar propriu, ca existență unică, irepetabil la alt om.

Aceste trei proprietăți conferă desenelor papilare calitatea de a fi strict individuale,

unice, de neregăsit la alte persoane și chiar la degetele aceleiași persoane.

Cercetările întreprinse au stabilit că, pornindu-se de la 4 caracteristici de

identificare, ar exista posibilitatea teoretică de repetare a două desene papilare la un

număr de 64 de milioane de amprente. Cu cât numărul detaliilor caracteristice crește,

cu atât devine practic imposibilă apariția a două persoane cu amprente identice. Dacă

se iau în calcul 20 de puncte caracteristice tuturor celor 10 degete ale mâinilor, o atare

posibilitate de apariție a două persoane cu amprente identice ar putea apărea la circa

400 milioane de secole. (Bercheșan & Ruiu, 2004, p.311)

3 Până la descompunerea pielii prin procesul putrefacției.

(Cârjan & Chiper, 2009)

(Cârjan & Chiper, 2009)

Modul de prezentare a urmelor de mâini

Prin atingerea unor suprafețe se creează urme ale crestelor papilare, datorită

depunerii de substanță de pe degete pe obiecte sau prin detașare de substanță de pe

suprafața obiectelor ori prin mularea crestelor în materii care prezintă oarecare

plasticitate. În funcței de plasticitatea materiei pe care se creează, urmele de mâini pot

fi de suprafață sau de adâncime. Urmele de suprafață pot fi vizibile și invizibile.

Urmele vizibile sunt create de mâinile murdărite cu substanțe colorate )sânge,

vopsea, cerneală, noroi, praf, ciment, funingine), iar valoarea lor în procesul de

identificare va fi dependentă de gradul de îmbâcsire a crestelor cu substanță colorată.

Din cauza faptului că prin atingerea repetată a unor obiecte substanța colorată dispare

de pe crestele papilare, urma ce se va reproduce va fi cea a șanțurilor papilare, fapt

care poate produce apariția unor erori în procesul de comparare (prin compararea

șanțurilor urmei cu crestele modelului de comparație). (Cătuna, 2008, p.27)

Se recomandă ca, atunci când se descoperă și se ridică o urmă colorată, mai

întâi să se compare urma așa cum se găsește, iar după aceea să se procedeze și la

inversarea sa fotografică. (Bercheșan & Ruiu, 2004, p.325)

Urmele invizibile lăsate de mâini rămân prin depunerea sudorii și a grăsimii

umane de pe piele, ca urmare a atingerii cu mâna, voluntar sau involuntar, a anumitor

obiecte (ex: făptuitorul a pus mâna pe geamul ferestrei, s-a sprijinit cu mâna pe

mobila din încăpere, a băut apă dintr-un pahar). La crearea acestui gen de urme pot să

concure și alte substanțe invizibile, susceptibile transferului, cum ar fi grăsimile,

produsele petroliere, cremele și vaselinele incolore, sărurile de urină.

Urmele de adâncime sunt lăsate de mâini prin imprimarea crestelor papilare în

diverse materii plastice (chit, vopsele proaspete, ceară). Atât urmele de suprafață, cât

și cele de adâncime, în raport cu modul în care s-au format, vor fi găsite la locul faptei

într-una dintre următoarele situații:

- urma este statică, clară și bine imprimată pe suport, caracteristicile

individuale ale acesteia oferă suficiente elemente de identificare a mâinii creatoare;

-urma este statică, clară și bine imprimată, dar suportul pe care s-a creat

nu permite reproducerea exactă a desenului papilar și când se vor putea stabili numai

unele elemente generice ca: numărul degetelor, lungimea, grosimea acestora,

caracterele particulare ale unor negi, cicatrice;

-urma este dinamică (mâna alunecă pe un obiect, pe un mâner, se scapă

o sticlă din mână ori alunecă mâna murdară de noroi pe zid), se reproduc foarte puțin

elemente caracteristice. (Cătuna, 2008, p.28)

Fixarea și ridicarea urmelor de mâini

Sub raport procedural, urmele sunt fixate prin procesul verbal în care se

consemnează:

- urmele descoperite și metodele de relevare folosite;

- locul în care au fost găsite, distanțele față de principalele repere (copaci, axul

șoselei, fereastră, ușă);

- poziția lor față de obiectul principal;

- starea urmei sau a obiectului (deteriorat, umed, în putrefacție, cald, rece);

- cantitățile găsite;

- condițiile în care au fost descoperite;

- starea timpului;

- fotografiile executate;

- transferarea pe pelicule adezive sau prin mulaje;

- ambalarea și ridicarea obiectelor purtătoare. (Ionescu, 2007, p.112)

b) Urmele de picioare

Sunt acele modificări aduse ambianței locului faptei ca rezultat al contactului

picioarelor desculțe cu diferite suprafețe, în procesul săvârșirii infracțiunii.

Factorul creator este piciorul, „laba piciorului”, partea care este în contact cu

solul, cunoscută sub numele de „plantă”. Din acest considerent, urmele create de

piciorul desculț se numesc „urme plantare”.

Într-o urmă plantară distingem amprentele degetelor piciorului, unde se găsesc

creste papilare similare celor descrise la punctul a), regiune numită

metatorsofalangiană.

A doua zonă este cea a călcâiului, unde, în afara urmelor crestelor papilare, se

găsesc urmele bătăturilor, cicatricelor și diferitelor deformații sau malformații.

Ca și în cazul urmelor de mâini, sudoarea va reprezenta cel mai important

element de formare a urmelor pe suprafețele cu care pielea a venit în contact. Urmele

de picioare confirmă posibilități de identificare a persoanei care le-a creat prin

utilizarea caracteristicilor desenului papilar, dar și prin utilizarea moleculelor organice

conținute de urmă în stabilirea ADN-ului persoanei creatoare a urmei.

Clasificarea urmelor de picioare

urme de picior desculț (urmă papilară): se identifică direct persoana;

urme de picior cu ciorap: se identifică fie persoana, după urmele de contur

ale tălpii, fie ciorapul, după textura materialului;

urme de picior încălțat: se identifică încălțămintea, deci indirect persoana.

Urmele piciorului cu ciorap reproduc forma generală a plantei piciorului, a

regiunilor sale și a țesăturii. Pot servi la determinări de grup și chiar la identificare,

dacă prezintă elemente de individualizare (uzuri sau cusături specifice).

Urmele de picioare se pretează la toate formele cunoscute, de suprafață și de

adâncime, de stratificare și de destratificare, vizibile și latente, statice și dinamice.

Calitatea urmei depinde atât de modul de călcare, cât și de proprietățile plastice ale

obiectului primitor, mai ales în cazul urmelor de adâncime. La urmele de suprafață și

de stratificare prezintă interes natura substanței aderente și gradul de uzură a tălpii.

Atunci când la fața locului se descoperă șiruri de urme consecutive, create în

timpul mersului, cunoscute sub numele de „cărarea de urme”, în afara elementelor

specifice crestelor papilare se disting și alte caracteristici, cum sunt: linia mersului (o

linie frântă care unește părțile din spate ale fiecărei urme; unghiurile formate sunt

mici sau mari, în raport cu lungimea pasului), direcția mersului (dată de linia dreaptă

care trece printre urmele lăsate de piciorul drept și de piciorul stâng), lungimea

pasului (distanța dintre două urme consecutive ale piciorului drept și stâng, măsurată

la partea din spate sau din față a urmelor; se măsoară între extremitățile călcâielor

celor două urme), lățimea pasului (distanța cuprinsă între partea exterioară ori

interioară a urmelor piciorului stâng sau drept) și unghiul de mers (format de axa

longitudinală a tălpii cu axa direcției de mers; diferă de la o persoană la alta și este

constant, fiind mai mic la femei, copii și bătrâni în comparație cu bărbații maturi).

Cărarea de urme poate oferi informații cu privire la: numărul de persoane,

greutatea, înălțimea, sexul, vârsta, defecte anatomice (șchiopătare, platfus), viteza și

modalitatea deplasării (prin alergare, prin sărire, lent, rapid), starea psihică (beție,

boală, stres).

Fixarea și ridicarea urmelor de picioare

Criminalistica recomandă fixarea urmelor de picioare astfel:

a) prin descriere în procesul-verbal de cercetare a locului faptei (se

precizează zona în care se află, proprietățile suportului, descrierea urmelor în mod

amănunțit, la urmele de încălțăminte se precizează dacă sunt de adâncime sau de

suprafață, la urmele create de piciorul desculț se precizează dacă se disting

caracteristicile desenului papilar, urmele degetelor, elementele cărării de urme);

b) prin fotografiere, care se execută în ansamblu, a obiectelor principale, în

detaliu a fiecărei urme și la scară;

c) fixarea prin mulare a urmelor de adâncime (mulare cu ceară, parafină sau

rășină, prin trasarea peste suprafața urmei a unui strat subțire de parafină sau ceară

topită, după care se pulverizează pudră de talc; urmele de adâncime create în zăpadă

sau în gheață se pot fixa prin mulaje de ghips sau de sulf topit; urmele fiabile (nisip)

se pulverizează în prealabil cu șerlac4, colodiu5 sau fixativ de păr, dacă urma este

umedă, în prealabil se presară talc sau praf de ghips, care absoarbe apa);

d) copierea cu peliculă adezivă a urmelor de suprafață (negativul obținut prin

fotografierea urmei de pe pelicula adezivă va fi așezat în aparatul de mărit, pentru

obținerea imaginii pozitive, cu emulsia spre sursa de lumină);

e) ridicarea prin decuparea suportului purtător de urme (călcarea pe hârtie);

f) prin transferul electrostatic (deasupra urmei se aplică o folie de vinilin sau

poliester, laminată pe o parte cu un strat de metal bun conducător de electricitate. Sub

obiectul purtător de urmă se plasează o placă din metal care este conectată, ca și

filmul, la o sursă de înaltă tensiune. La trecerea curentului electric se produce o

încărcare statică a filmului, care atrage și fixează particule de murdărie sau reziduuri

ce conturează urma de picior).

c) Urmele de dinți

4Rășină naturală (de origine animală) sau produsă sintetic, folosită la prepararea unor lacuri, a cerii

roșii. 5 Soluție obținută prin dizolvarea nitrocelulozei într-un amestec de eter și alcool și care, prin evaporare,

lasă o peliculă aderentă.

Examinarea probelor dentare și a danturilor a fost consemnată pentru

prima dată în jurul anului 2500 î.H. când doi molari uniți împreună cu ajutorul unui

fir de aur au fost găsiți într-un mormânt din Giza în Egipt. Amprentele dentare au fost

folosite ca sigiliu pentru identificarea persoanlă în urmă cu peste 900 de ani. În anul

66 î. H., Nero și-a ucis nevasta și i-a pus capul pe un platou pentru a-l arăta amantei.

Aceasta a identificat-o după un dinte cariat. (Cătuna, 2008, p.37)

Urmele de dinți sunt modificări ale ambianței locului faptei create de

dinții infractorului, prin mușcare. Ele sunt descoperite pe resturi alimentare (unt

brânză, fructe, ciocolată) sau pe corpul victimelor în cazul infracțiunilor de omor, viol

și tâlhărie.

Pe corpul victimelor aceste urme sunt de adâncime sau de suprafață. Pe

alimente ele sunt și dinamice, fiind create, în general de dinții maxilarului superior.

De obicei se formează urme striații, ca rezultat al imperfecțiunilor smalțului dentar.

Prin expertiza acestor urme se identifică persoana care a creat urmele de dinți.

Identificarea este posibilă datorită unicității caracteristicilor aparatului dentar

al fiecărei persoane (lungimea și lățimea dinților, modul cum sunt dispuși, lipsa

dinților sau a unor părți din aceștia, modificările ce le pot suferi din cauza uzurii, a

accidentelor, a diferitelor boli, a tratamentului medical, a lucrărilor de înfrumusețare).

Urma de dinți oferă, încă de la locul faptei, primele informații despre tipul

constituțional și vârsta celui care a creat-o.

Fixarea urmelor de dinți se face prin descrierea lor în procesul-verbal, prin

fotografiere și pentru cele de adâncime prin mulaje.

d) Urmele de buze

Utilizarea urmelor de buze în procesul identificării criminalistice a prezentat

interes doar în ultimul deceniu al secolului trecut, criminaliștii români putând fi

considerați ca fiind unii din pionierii utilizării acestei metode (în 1969 s-a efectuat în

laboratoarele criminalistice ale miliției prima expertiză referitoare la urmele de buze).

Urmele de buze sunt reproduceri ale reliefului și formelor exterioare ale

buzelor create pe diverse suprafețe, în procesul săvârșirii infracțiunii. Se întâlnesc în

crimele pasionale și sexuale și se pot găsi pe pahare, țigări, pipă, tacâmuri, batiste etc.

Urmele de buze se formează prin stratificare de coloranți (rujuri), de substanțe

grase (sosuri, grăsimi, sucuri) sau produse de natură biologică (salivă, secreții). Se

prezintă sub formă statică sau dinamică, sub formă vizibilă sau latentă și în

majoritatea cazurilor numai ca urme de suprafață.

Procedeele de relevare și fixare sunt similare cu cele ale urmelor crestelor

papilare. Se recomandă ridicarea obiectului purtător și fotografierea, deoarece

transferarea cu folie adezivă nu preia toate elementele urmei.

Urmele de buze pot fi supuse unor examinări fizico-chimice și biologice,

inclusiv testului ADN, pentru stabilirea compoziției, a grupei de sânge și a infecțiilor

bacteriene. Examenul de identificare se face prin compararea urmei cu amprentele de

buze de la persoanele suspecte, luate în condiții cât mai apropiate de cele ale

amprentei incriminate (obiect similar). (Cârjan & Chiper, 2009, p.145)

e) Urmele de urechi, nas, ale ridurilor feței, de bărbie, urmele de

genunchi și de cot, urmele regiunii fesiere

Prin aceste urme se poate ajunge în unele cazuri la identificarea persoanei care

le-a lăsat, iar în anumite situații, în coroborare cu alte categorii de urme găsite la fața

locului, ele contribuie la stabilirea apartenenței de gen ori a altor date cu privire la

făptuitor sau fapta penală. În practică, au fost cazuri când, pe baza urmelor izolate de

urechi rămase la fața locului, a fost identificată persoana care le-a creat.

Urmele izolate ale piramidei nazale nu au fost încă folosite în procesul

identificării, dar asociate cu alte elemente anatomice ale figurii, pot servi la aceasta.

În același scop, pot fi folosite și urmele cotului, genunchiului, ale regiunii fesiere,

bărbiei și ridurilor, cel puțin în vederea delimitării cercului de persoane care le puteau

crea.

Prin această categorie de urme se înțeleg acele modificări aduse elementelor

componente ale locului faptei ca rezultat al contactului urechilor, nasului și altor părți

ale feței și corpului uman cu ele, în procesul săvârșirii unei infracțiuni. Aceste urme

pot fi statice sau dinamice, de adâncime sau de suprafață, de stratificare sau de

destratificare, vizibile sau invizibile.

În privința modului de formare, descriere, descoperire, fixare, ridicare,

ambalare și transport cele expuse la urmele de mâini sau a celor de buze se aplică în

mod similar. (Cătuna, 2008, p.44)

f) Urmele biologice

Urmele de sânge, salivă, spermă, păr și țesuturi moi sunt exploatate

criminalistic și în baza unei componente comune: moleculele de sânge. Sunt recoltate

frecvent cu ocazia investigării infracțiunilor săvârșite prin violență (omor, tâlhărie,

viol, loviri), a accidentelor de circulație, de muncă, în explozii și incendii.

Toate urmele din această categorie sunt urme materie de natură umană. Ele nu

au o formă exterioară bine conturată, cu excepția firelor de păr și a unghiilor. În

funcție de proveniența acestor urme de natură biologică ele se clasifică astfel:

produse de secreție (salivă, lapte matern, secreție nazală);

produse de excreție (urină, spermă, spută, materii fecale, vomismente);

țesuturi moi (masă cerebrală, piele, țesut muscular, sânge);

țesuturi dure (unghii, oase, fire de păr).

Datorită caracterului specific al acestor urme, examinarea acestora se

înfăptuiește cu concursul unor specialiști din domeniul medicinii legale, biologiei,

toxicologiei și antropologiei).

În privința frecvenței descoperirii la fața locului a acestor urme, se poate face

următoarea ierarhizare: cele mai frecvente sunt urmele de sânge, apoi în ordine

descrescândă, urmele de salivă, de spermă, fire de păr, oase, alte țesuturi moi.