ESTETICA ARTELOR VIZUALENote de curs

Conf. Dr. Doina Işfănoni

CONCEPTUL DE FORMĂ

Din universul de prezenţe fizice care ne înconjoară şi pe care le percepem prin intermediul simţurilor - văz, auz, miros, gust, pipăit – doar unele au capacitatea de a se impune ca forme; prezenţele receptate prin văz şi auz. Celelalte simţuri sunt specializate în perceperea altor tipuri de realităţi, decât cele ale formelor.

In estetica filozofică, teoria artei şi în ştiinţele particulare ale artei conceptul de formă deţine o poziţie cheie, este un concept fundamental, bucurându-se de o atenţie specială din partea a numeroşi esteticieni şi teoreticieni ai artei, care i-au dedicat de-a lungul timpului, lucrări de referinţă, precum: Henri Focillon, La vie des formes/Viaţa formelor(Paris-1936, Bucureşti-1977), Rene Huyghe, Formes et forces, (Paris –1970),E.Cassirer, Essay on Man(New York-1953), Herbert Read, Originile formei în artă( Bucureşti-1971), Wladyslaw Tatarkiewicz, Istoria celor şase noţiuni(Bucureşti-1981) .

Disociaţii pe marginea conceptului de formă.

Definiţie: Forma este un ansamblu de elemente capabile a delimita şi semnaliza vizual orice prezenţă în spaţiu.

De origine latină, termenul de formă s-a dovedit extrem de viabil în timp, fiind adoptat în mai multe limbi – franceză, italiană, portugheză, spaniolă, engleză, rusă, poloneză, română – unde şi astăzi apare neschimbat. Cuvântul formă a înlocuit însă, 2 termeni greceşti care au contribuit la polisemia formei, înţeleasă atât ca prezenţă perceptibilă vizual, dar şi ca entitate/formă abstractă-ideatică –literară.

Cele două noţiuni se refereau la: aspectul exterior, adică ceea ce determină o entitate, învelişul; conţinutul, ceea ce este delimitat între limitele prezenţei fizice şi poate

fi perceput prin văz.fiind definite prin:

morphe , pentru înveliş, aspectul exterior; morfologie/vorbire despre formă ca partea cea mai dinamică din structura formei, capabilă să se metamorfozează continuu, în concordanţă cu epocile istorice, idealurile şi mentalităţile diverselor comunităţi umane/etnii/popoare, personalitatea artiştilor/stilul şi perimetrele geografice/zonele în care acestea se manifestă;

eidos, pentru conţinut, înţeles ca aspect noţional, ca idee, principiu veşnic(în epoca modernă acest element ajunge să fie identificat cu materia din care se construieşte forma, apoi cu funcţia şi ulterior cu semnificaţia acesteia - E.Cassirer).

H.Read(Originile formei în artă) defineste forma ca aparţinând unei esenţe intime, ce se plasează pe sine în limita sa, completându-se pe sine; forma îşi trage

esenţa dintr-o” autoplasare în limită”; forma este „capacitatea normativă care îl deosebeşte pe „homo faber” de „homo sapiens”.

In ceea ce priveşte ipostaza ideatică a formei, legată de semnificaţia formei, de funcţia simbolică a acesteia trebuie spus că aceasta apare atunci când mintea omului a perceput o valoare/semnificaţie a formei care îl ajută să despartă ipostaza utilitară de cea non-utilitară. Această funcţie este un proces care are la bază 3 etape:

1. funcţia simbolică s-a dezvoltat din funcţia utilitară( ex. un topor este folosit la tăiatul copacilor, dar şi pentru sacrificiile rituale);

2. atribuire de valoare simbolică( forma seamănă cu un obiect natural);3. forma devine simbolică( s-a impus prin calităţi de armonie şi

proporţii desăvârşite).In concluzie, nu există nici un conţinut care să nu fie transpus într-o formă, iar

conştiinţa este o activitate de simbolizare; orice lucru are sens şi referire şi dincolo de el însuşi. Ernest Cassirer(Essay on Man) afirma:

„Mijlocul de susţinere a imaginaţiei este o creaţie formală …însăşi arta este voinţă spre formă(…).Ochiul artistului nu este un ochi pasiv care primeşte şi înregistrează impresia lucrurilor. El este un ochi constructiv şi numai prin acte constructive descoperim noi, frumuseţea lucrurilor. Sensul frumuseţii este sensibilitatea pentru forma dinamică a vieţii(…) forma rezultă printr-un proces dinamic…”. „Forma a existat înainte de a fi existat conştiinţa umană a formei”

Elementele care definesc forma în relaţie cu aspectul exterior:

La nivelul percepţiei, forma se impune printr-un sumumm de calităţi care izvorăsc din proprietăţile imanente ale fiecărei categorii de prezenţe receptate:

contur- profil; limită care desparte şi defineşte o entitate determinată dintr-un ansamblu de prezenţe;

textură; calitate a suprafeţei formei care, în relaţie cu lumina, poate genera diferite efecte artistice;

volum/dimensionalitate; modul de înscriere al formei în spaţiu; forme bidimensionale, tridimensionale;

structură/schema(H.Read); mod de ordonare/organizare interioară, logică şi armonioasă a părţilor ce compun forma, propriu fiecărui realizator/creator .

Precizare: Când conturul şi profilul unei forme se apropie de nişte limite, considerate pe baza experienţei, ca fiind proprii unei anumite prezenţe fizice perceptibile prin văz, forma este desemnată prin termenul de tipar.

A. Clasificarea formelor.Pentru a facilita înţelegerea relaţiilor dintre forme – asemănările, deosebirile între specii, categorii şi familii – sunt luate în considerare mai multe criterii, fiecare având la bază, respectarea unui principiu.

Din punct de vedere al apariţiei/genezei formelor, distingem: 1. Forme naturale, care au apărut şi există graţie legilor Universului/voinţei

divine, fiind dincolo de voinţa omului; 2. Forme artificiale, rezultate prin acţiunea conştientă a omului asupra

diverselor materiale inerte.Fiecare dintre aceste 2 mari categorii de forme, prezenţe fizice perceptibile prin văz, cuprinde la rândul ei, mai multe subdiviziuni, generate de acţiunea unor criterii suplimentare de clasificare, impuse de nivelele de interes ale cercetătorilor:

Formele naturale pot fi: neînsufleţite – de natura minerală, vegetală etc. vii – insecte, păsari, moluşte, peşti, animale etc.Formele artificiale fac obiectul unor clasificări mult mai nuanţate:Din punct de vedere al criteriul funcţional, al destinaţiei, avem :

Forme utilitare/funcţionale Forme non-utilitare:

Din punct de vedere al modului de obţinere există: Forme artizanale Forme industriale Forme artizanale

Din punct de vedere al dimensionalităţii, distingem: Forme bidimensionale Forme tridimensionale

Fiecare dintre aceste categorii pot fi: Forme statice Forme dinamice

In accepţiunea lui W.Tatarchyewicz (Istoria celor şase noţiuni)gândirea europeană conferă conceptului de formă, 5 acepţiuni/ipostaze, toate gravitând în aceeaşi sferă:

Forma sistem Forma aspect Forma contur Forma sinonimă, cu valoarea noţională a obiectului Forma apriorică

Primele trei ipostaze sunt rezultatul gândirii estetice şi fac obiectul aprecierii acesteia, iar ultimele două sunt rezultatul gândirii filozofice, preluate şi de estetică

B. Universul formelor artificialeApărute ca rezultat al unei activităţii conştiente, care implică deopotrivă

gândirea şi activitatea umană, formele artificiale aduc în discuţie intenţia formativă a individului, bazată pe o anume concepţie despre rostul lucrurilor necesare omului. Pentru concretizarea acestei intenţii vom ţine seama de:

Procedeele de abordare a materialului; Statutul formelor realizate.

Din perspectiva modului de abordare a materialului inert, vom distinge următoarele situaţii:

1. prelucrarea directă a materialului, printr-o asumare manuală a acestuia, cu efort memijlocit şi conştient, direcţionate spre descoperirea/realizarea formei;

2. prelucrarea indirectă a materialului, cu ajutorul maşinilor.

Fiecare categorie de forme astfel realizate, are capacitatea de a memora şi exprima, la nivelul aspectului exterior şi al conţinutului, prin calităţi specifice, un statut distinct. Tinând seama de acest criteriu vom distinge:

opere, înţelese ca forme lucrate manual, care păstrează amprenta/sufletul autorului, la nivelul simpatiei şi pasiunii cu care acesta a destructurat materialul inert, pentru a-l restructura conform intenţiei sale formative. In

această categorie, trebuiesc diferenţiate, creaţiile unice şi inconfundabile, operele de autor, de ceea ce se cheamă forme artizanale. Acestea din urmă, chiar dacă presupun acelaşi demers de modelare a materialului în vederea obţinerii formei – abordare directă, manuală -, în plan ideatic, nu pot fi catalogate drept originale, unice şi inconfundabile, întrucât artizanul, spre deosebire de artist, reproduce în material un model/tipar care are valoare de arhetip sau de însemn identitar, într-un număr limitat de exemplare( un olar realizează ulcioare, farfurii, castroane etc. manual, le modelează, le decorează şi le arde,în conformitate cu tradiţia centrului ceramic – Oboga, Horezu, Vama etc. – fără să îşi pună problema unicităţii fiecărui exemplar. Pentru el criteriul de performanţă şi de apreciere a operei sale, este dictat de raportarea formei la elementele specifice locului/centrului, la forma model avută totdeauna în atenţie, ca unic reper valoric).

Obiecte, înţelese ca forme obţinute în urma unui proces de fabricaţie, prin intermediul maşinilor.

C. Precizări referitoare la principalii termeni de lucru.

In planul aprecierii estetice, aceste familii de forme- operele şi obiectele - aduc în atenţie problematica definirii principalelor termeni de lucru:

creaţie, execuţie artizanală, producţiei, cu necesarele distincţii terminologice între operă de artă, obiect, produs.

original şi standard, expresiv şi inexpresiv.

Creaţie: proces în baza căruia se intervine directe asupra materialului, de către cineva înzestrat cu talent, cu o tehnologie specifică şi care îşi propune să nu repete nimic din ceea ce există; forma obţinută şochează vizual, declanşând anumite complexe de trăiri la simpla contemplare vizuală.

Execuţie artizanală: proces de modelare directă a unui material, de către o persoană cunoscătoare a tehnologiei şi a repertoriului de forme şi decoraţiuni specifice genului practicat, în vederea obţinerii de forme cu valoare de însemn identitar .

Producţie: proces opus creaţiei prin care se intervine indirect asupra unui material, prin intermediul maşinilor, pentru a obţine un număr X de forme cu statut de obiect; termeni echivalenţi: producţie industrială şi fabricaţie.

Operă de artă: formă realizată în baza unui proces de creaţie, originală, unică, inconfundabilă şi generatoare de spectacol; expresivă, capabilă să incite privitorul şi să invite la dialog, la redefinirea sinelui.

Obiect: formă rezultată în urma unui proces de producţie/execuţie artizanală.

Produs: formă standard – un exemplar dintr-o serie -, opusă operei de artă, obţinută exclusiv prin intervenţie indirectă asupra materialului, cu ajutorul maşinilor.

Original: calitate care asigură formei o pronunţată inconfundabilitate, o identitate unică, fiind total diferită de alte forme. Işi dezvăluie cu uşurinţă mesajul, invită la reflecţie, la trăiri estetice, la dialog. Este investită cu valoare de „spectacol”, neputând fi suplinită de o altă formă.

Standard: lipsă de însuşiri proprii, ceea ce face ca forma să fie confundabilă cu o alta. Nota definitorie este repetiţia, cu mici abateri; îi este specifică starea de simultaneitate.

Expresiv: spectacolul formei se referă la priveliştea nemaiîntâlnită pe care ne-o dezvăluie forma originală, cu statut de operă de artă. Totdeauna aceste forme sunt „generatoare de spectacol”(Gh. Achiţei, Frumosul dincolo de artă),adică te obligă la dialog, pentru a-i descifra semnificaţiile, sensul. Formele expresive îşi dezvăluie cu uşurinţă informaţia de care dispune mesajul pe care-l vehiculează la nivelul înfăţişării lor inconfundabile, semnificaţia se percepe cu uşurinţă, iar dacă reuşeşti să le descoperi mesajul, forma capătă alte dimensiuni pentru tine decât cele de prezenţă vizuală obişnuită care nu spune nimic. Din acest punct de vedere aceste forme au capacitatea de a ne influenţa emoţional/afectiv şi ne pot oferi răspunsuri adevate, referitoare la sensurile existenţei.

Inexpresiv: opus expresivului, face trimitere la formele standard, care nu se pot detaşa de celelalte; nu se pot impune vizual într-un context determinat.

Ce sunt formele estetice? In marea familie a formelor cu statut de operă, formele estetice fac trimitere la

acea categorie de prezenţe ieşite din comun – formele expresive - obţinute printr-un proces de creaţie şi investite cu originalitate şi unicitate. Formele estetice sunt în totală opoziţie cu formele comune, standard, remarcându-se în orice context prin capacitatea lor de a reţine, fascina şi dialoga cu privitorul. Asemenea tuturor formelor făurite de mâna omului înzestrat cu talent şi sensibilitate, formele estetice, păstrează „amprenta mâinii”, a gestului întemeietor, a voinţei formative, conservând peste veacuri, mărturia unui stil de creaţie, propriu unui artist şi prin acesta, edificator faţă de concepţia ideatică a individului, ca parte intrinsecă a unei generaţii, dar şi exponent al idealurilor unei epoci.

PERCEPŢIA ESTETICĂ A FORMELOR VIZUALE

Modul în care sunt percepute formele de către oameni, indiferent de categoria căreia aparţin acestea - naturale sau artificiale – aduce în discuţie acţiunea unor factori determinanţi care justifică utilizarea diverselor tipuri de distorsiuni, înţelese ca deformări aplicate formelor, ce s-au operat de-a lungul timpului, pentru a răspunde, fie unor motivaţii de ordin obiectiv , fie celor de ordin afectiv.

DISTORSIUNI CU MOTIVAŢIE OPTICĂ.

ŞI DISTORSIUNI CU MOTIVAŢIE AFECTIVĂ