OIPOSDRU

Investeşte în oameni!

COMPETENŢE SOCIALE ŞI

CIVICE

CURS AUTORIZAT A.N.C.

INSTITUTUL NAŢIONAL DE CERCETARE – DEZVOLTARE PENTRU TEXTILE ŞI PIEL RIEǍ

OIPOSDRU

AUTORI:

dr.ing.Alexandra Gabriela Ene

dr.ing.mat.Mihai Carmen

CUPRINS

OIPOSDRU

Capitolul 1: Introducere

1.1 Notiuni introductive: competenţe sociale şi civice

1.2 Clasificare şi definiţii

Capitolul 2: Democraţie, nediscriminare, egalitate de şanse şi de gen

2.1. Esenţa democraţiei –evoluţie istorică a conceptului de democraţie şi a instituţiilor

specifice

2.2 Analiza tipologică şi clasificarea sistemelor democratice contemporane

2.3 Nediscriminare. Concept. Studii de caz.

2.4 Egalitate de şanse şi de gen. Notiune. Studii de caz.

Capitolul 3: Respectarea diversităţii bazată pe principii interpresonale şi

interculturale

3.1 Incluziunea socială. Noţiune. Exemple practice;

3.2 Societatea interculturală. Principii şi modele.

3.3 Comunicare şi interacţiune interculturală.

3.4. Bariere n comunicarea interculturală. Modele de bune practici.ȋ3.5 Neurobiologia interpersonală.

3.6 Provocarea actuală a relaţiilor interpersonale: unitatea în diversitate

3.6.1 Semnificaţia unităţii

3.6.2 Construcţia socială şi ideologică a diferenţelor

3.6.3 Unitate şi diversitate

Capitolul 4: Cetăţenie şi drepturi civile

4.1. Aspecte introductive, scurt istoric, definiţie

4.1.1 Universalitatea drepturilor omului;

4.1.2 Caracterul obiectiv al drepturilor omului;

4.1.3 Caracterul evolutiv al drepturilor omului;

4.1.4 Prerogative naţionale versus garantarea internaţională a drepturilor omului;

4.1.5 Individul subiect al dreptului internaţional al drepturilor omului.

4.2 Drepturile, libertăţile şi ndatoririle fundamentale ale cetăţenilor din sistemeleȋ

democratice clasice şi moderne

4.2.1. Evoluţia problematicii drepturilor omului;

4.2.2. Fundamentele ideologice, politice şi juridice ale drepturilor şi libertăţilor publice

4.2.3 Noţiunea de drepturi şi libertăţi publice;

OIPOSDRU

4.2.4 Noţiunea de ndatoriri fundamentale ale cetăţenilorȋ4.3. Garanţiile constituţionale ale drepturilor şi libertăţilor publice

4.3.1 Forme ale garantării drepturilor şi libertăţilor publice

4.3.2 Instituţia Ombudsmanului

Capitolul 5: Speţe

Capitolul 1: Introducere

1.1 Notiuni introductive: competenţe sociale şi civice

Statele europene au nevoie de cetăţeni implicaţi în viaţa socială şi politică nu numai

pentru a se asigura de faptul că valorile democratice prosperă, ci şi pentru a încuraja

coeziunea socială într-o perioadă de creştere a diversităţii sociale şi culturale.

În vederea creşterii angajamentului şi participării, oamenii trebuie să posede

informaţiile, abilităţile şi atitudinile potrivite.

Pentru ca o persoană sa poată avea o participare socială şi interpersonală plină de

succes, este esenţial să nţeleagă codurile de conduită şi manierele general acceptate nȋ ȋ

diferite societăţi şi medii. La fel de importantă este şi conştientizarea conceptelor de bază cu

privire la indivizi, grupuri, organizaţii de muncă, egalitate de gen şi nediscriminare, societate

şi cultură.

Esenţiale sunt şi nţelegerea dimensiunilor socio-economice şi multiculturale aleȋ

societăţilor europene şi felul cum interacţionează identitatea culturală naţională cu cea

OIPOSDRU

europeană, capacitatea de a comunica n mod constructiv n diferite medii, de a fi tolerant,ȋ ȋ

de a exprima şi nţelege diferite puncte de vedere, de a negocia cu abilitate pentru a produceȋ

ncredere şi de a empatiza.ȋ

1.2 Clasificare şi definiţii

Competenţele sociale şi civice conţin: competenţe personale, interpersonale şi

interculturale, toate formele de comportament care oferă individului posibilitatea de a

participa într-un mod constructiv şi eficient la viaţa socială şi în câmpul muncii, în mod

special în societăţile din ce în ce mai diversificate, oferindu-i posibilitatea de a rezolva

conflicte, dacă este necesar.

Competenţele civice pot oferi indivizilor posibilitatea de a participa pe deplin la viaţa

civică, dar trebuie să se bazeze pe informaţii solide despre valorile sociale, conceptele şi

structurile politice, precum şi pe un angajament de participare democratică activă în cadrul

societăţii.

Prin urmare, competenţele sociale şi civice sunt în prim planul cooperării europene

din domeniul educaţiei; acestea reprezintă unele dintre cele opt competenţe cheie

identificate în anul 2006 de către Consiliul şi Parlamentul European drept esenţiale pentru

cetăţenii ce trăiesc într-o societate a cunoaşterii1.

Competenţele civice necesare pentru a putea exercita în mod activ cetăţenia, aşa cum

sunt definite de către cadrul european pentru competenţe cheie, se axează pe: o cunoaştere

a conceptelor democratice de bază, inclusiv pe o înţelegere a societăţii şi a mişcărilor sociale

şi politice; procesul de integrare europeană şi structurile UE; şi principalele progrese

sociale, atât trecute, cât şi prezente.

Competenţele civice necesită şi aptitudini cum sunt gândirea critică şi aptitudini de

comunicare, şi abilitatea şi dorinţa de a participa în mod constructiv în domeniul public,

inclusiv în procesul de luare a deciziilor prin intermediul votării.

În final, se evidenţiază şi un sentiment de apartenenţă la societate la diverse nivele,

un respect al valorilor democratice şi al diversităţii, precum şi un sprijin pentru progresul

durabil, drept componente integrate ale competenţelor civice

Compeţentele sociale sunt legate de bunăstarea socială şi personală. Aceasta

presupune nţelegerea cu privire la modul n care indivizii pot să-şi asigure sănatateaȋ ȋ

mintală şi fizică optimă, incluz nd resurse pentru sine, pentru propria familie şi pentruȃ

mediul social, precum şi cunostinţe despre cum poate să contribuie la toate acestea un stil

de viaţă sănătos.

1 Recomandarea 2006/962/EC a Parlamentului European şi a Consiliului Europei din 18 decembrie asupra competenţelor cheie pentru învăţarea permanentă, OJ L 394, 30.12.2006

OIPOSDRU

COMPETENŢĂ, competenţe, s.f. 1. pricepere. 2. calitate. 3. ansamblu de cunoştinţe

teoretice şi practice. fr. compétence, it. competenza, lat. competentia2.

SOCIÁL, -Ă, sociali, -e, adj. 1. Creat de societate, propriu societăţii; care este legat de

viaţa oamenilor în societate, de raporturile lor în societate sau faţă de societate; care

priveşte societatea omenească. 2. Propriu unui anumit tip de societate; legat de apartenenţa

la o anumită categorie socială, la un anumit grup social. [Pr.: -ci-al] – Din fr. social, lat.

socialis3

CAPITOLUL 2: DEMOCRAŢIE, NEDISCRIMINARE, EGALITATE DE ŞANSE ŞI

DE GEN

2.1. Esenţa democraţiei –evoluţie istorică a conceptului de democraţie şi a instituţiilor specifice

“Esen a democra iei este în elegerea ei ca i stare socială caracterizată prin egalitatea condi iilor iț ț ț ș ț ș

nu prin ansamblul de institu ii politice”ț 4

Preocupat de descoperirea naturii democraţiei, între 1831-1832 Alexis de

Tocqueville împreună cu Gustave de Beaumont realizează o călătorie oficială de cercetare a

regimului penitenciar din statele unite, ocazie cu care constată, cum afirmă primul, că aici

democraţia şi-a atins „limitele naturale”5. De altfel, Tocqueville este uimit de cele două

modalităţi contrastante în care se prezintă democraţia: o mişcare socială plină de convulsii,

cum este cazul ţării sale –Franţa – şi un ansamblu armonios de obiceiuri şi instituţii, aşa cum

o descoperă în America.

Rădăcina acestor contraste se află în însăşi esenţa democraţiei, în înţelegerea ei în

primul rând ca stare socială, caracterizată prin egalitatea condiţiilor şi nu ca ansamblu de

instituţii politice. Prin urmare, dintr-o stare socială cu aceleaşi caracteristici, popoarele pot

ajunge – cum constată Tocqueville – la consecinţe politice „extraordinar” de diferite.

2 DEX '983 Ibidem4 A. de Tocqueville , Despre democra ie în Americaț , vol. I, p. II (Introduction)5 Idem, vol III, p. 108

OIPOSDRU

Dar, originea stării sociale este diferită la americani, care „s-au născut şi nu au devenit egali”

(s.n.)6. Şi cum starea socială de egalitate are origini diferite (deşi instituţiile sunt consecinţă

a acestei stări), din originile diferite izvorăsc influenţele diferite asupra instituţiilor politice.

Fin şi profund analist, Pierre Manent7 explică această fecundă idee lansată de Alexis

de Tocqueville: „Această contradicţie sau această dificultate se estompează dacă luăm în

considerare că, pe de o parte, starea socială democratică determină foarte riguros ce nu pot

fi instituţiile – ele nu pot fi aristocratice – şi că, pe de altă parte, ea nu lămureşte, şi deci lasă

pe seama discernământului popoarelor ce pot fi ele: tiranizate sau libere. Atunci când Alexis

de Tocqueville afirmă că democraţia se defineşte mai întâi printr-o stare socială el nu

sugerează că aceasta ar fi în esenţă o «infrastructură» socială distinctă în drept şi în fapt de o

«suprastructură» politică în definitiv secundară, el defineşte momentul negativ al

democraţiei: excluderea aristocraţiei, a inegalităţii condiţiilor”.

Starea socială de egalitate la francezi este dobândită, şi, prin urmare, democraţia

„înţelege” să se manifeste ca negare sau distrugere a aristocraţiei, în timp ce în America,

caracterul înnăscut al egalităţii (fiecare s-a născut egal, deci, în egalitate cu ceilalţi), asigură

realitatea dogmei suveranităţii poporului.

În Statele Unite – constată Tocqueville - dogma suveranităţii poporului nu este deloc

o doctrină izolată care să nu ţină seama de obiceiurile, nici de ansamblul ideilor dominante;

putem, dimpotrivă, să o imaginăm pe ultima verigă a unui lanţ de opinii care învăluie

întreaga lume anglo-americană. Providenţa a dat fiecărui individ, oricare ar fi el, gradul de

raţiune necesar să se poată conduce el însuşi, în lucrurile care îl interesează exclusiv.

Aceasta este marea maximă pe care, în Statele Unite, se sprijină societatea civilă şi politică:

tatăl de familie o aplică copiilor săi, stăpânul – servitorilor, localitatea – administraţiilor,

provincia – localităţilor, statul – provinciilor, Uniunea – statelor. Extinse la nivelul naţiunii,

ea devine dogma suveranităţii poporului.

Astfel, în Statele Unite, principiul generator al republicii este acelaşi care reglează

majoritatea acţiunilor umane”8.

Preocupat de resorturile şi mecanismele democraţiei, la un moment dat Giovani

Sartori a exprimat un punct de vedere extrem de controversat, pe care mul i autori auț

considerat că i-ar fi compromis opera: „Democraţie! Numele propus al unui lucru care nu

există”. Eu spun că această exclamaţie cu valoare conclusivă nu este nici „superficială”, nici

„iresponsabilă” cum o califică J. Baudouin. Dimpotrivă, ea este semnificativă şi

responsabilizatoare pentru a nu limita n mod nepermis înţelegerea democraţiei azi.ȋÎnainte de a exista elaborări sistematice, ideea de democraţie, ca şi metodele de

punere a ei în aplicare, au apărut în prima jumătate a secolului al V-lea Î.H. la greci, ei

exercitând o influenţă deosebită în istoria universală.

6 Pierre Manent, Istoria intelectuală a liberalismului, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992,p. 1527 A. de Tocqueville, op. cit. p. 4148 Robert A. Dahl, Democraţia şi criticii ei, Iaşi, Institutul European, 2002, p.9

OIPOSDRU

„Grecii, îndeosebi atenienii – constată Robert A. Dahl – au fost primii care au produs

ceea ce aş numi prima transformare democratică: de la ideea şi practica guvernării de către

cei puţini la ideea şi practica guvernării de către cei mulţi. Pentru greci supremul loc propice

democraţiei era, desigur, statul–cetate”9.

Derularea evenimentelor în istoria universală demonstrează că democraţia este un

fenomen extrem de complex, a cărei analiză a provocat pe cei mai mulţi gânditori, dar şi

oameni simpli, care din vremuri străvechi şi-au imaginat un model de organizare a

sistemului politic în care membri comunitari să fie egali din punct de vedere politic, să

guverneze împreună şi să dispună de calităţi proprii, resurse şi instituţii necesare pentru a

se autoguverna. Problema raportului dintre cercetarea empirică şi reflecţia normativă în

teoria democratică, a constituit multă vreme subiect de dezbatere, iar Dahl este conştient că

ştiinţa politică nu poate fi una exclusiv empirică (opera sa poate fi considerată un proiect de

îmbinare a celor două dimensiuni)10.

Democraţia este studiată, deopotrivă, de filosofi, care propun chiar modele ideale de

democraţie, istorici, preocupaţi de ascensiunea şi declinul acesteia, politologi, care încearcă

să dea o explicaţie empirică a condiţiilor afirmării, menţinerii, funcţionării, răspândirii şi

posibilei sale prăbuşiri11.

Este cert că existenţa acestei diversităţi de unghiuri de abordare conduce şi la unele

suprapuneri, însă diversitatea conduce mai totdeauna la rezultate fecunde în cercetare.

Chiar şi unele construcţii ce îmbracă forme utopice ideii ale de democraţie pot conduce la

îmbunătăţirea democraţiilor real funcţionale.

Totuşi, în evoluţia sa istorică, guvernarea majorităţii a fost în multe situaţii repudiată,

puţini oameni fiind în situaţia de a căuta şi a reuşi „să adapteze realitatea politică, într-o

măsură semnificativă, la cerinţele ei imperioase ”12.

Mai mult, democraţia este forma politică ce „şi-a dovedit în timpuri îndelungate, o

nouă capacitate de adaptare la diferite condiţii, o mare capacitate de învăţare şi un interes

potenţial de transformare”; ea s-a manifestat ca idee a guvernării de către cei mulţi

transformând viaţa politică cam în aceeaşi perioadă atât în Atena (şi alte oraşe – state

greceşti), cât şi în statul – cetate al Romei.

Germeni ai ideilor referitoare la democraţie se regăsesc încă din perioada grupării

denumită de Karl Popper Marea Generaţie care traversează şcolile sofiştilor Protagoras şi

Gorgias, atomistului Democrit, democratului Pericle, generaţie, căreia, de altfel, i-au

aparţinut Alcidamus şi Lycopfron.

Prin Oraţia funerară a lui Pericle sunt puse bazele acestei Generaţii care şi-au afirmat

principiile egalitarist-liberale şi individualismului şi care a trăit în Atena în timpul războiului

9 Ibidem10 A. de Tocqueville, op. cit. p. 41411 R. Dahl, op. cit. p. 912 G. Pasquino, op. cit. p. 305

OIPOSDRU

peloponezian. Totodată, Protagoras a elaborat un fundament teoretic al democraţiei

participative (conform lui, toţi oamenii au o contribuţie – chiar inegală uneori – la asigurarea

dreptăţii), el fiind iniţiatorul doctrinei egalităţii politice în istoria gândirii politice, doctrină

dezvoltată pentru prima oară ca o critică a concepţiilor esoterice şi etiliste privind statul

(concepţii frecvente în Grecia) aşa cum observă şi G.B. Kerferd în The Sophistic Movement13.

Complexitatea problematicii constrângerii şi libertăţilor, a democraţiei şi libertăţii

face şi obiectul miniaturalei.

Democraţia ca violenţă, atribuită Anonimului atenian (cca 450 Î.H.N.) reprezintă, de

altfel, cea mai veche critică a democraţiei ca sistem distrugător şi opresiv, dar perfect10. Dar

democraţia, născută ca un cuvânt de ruptură şi nu de convenienţă, exprimă prevalenţa unei

părţi şi nu participarea egală a tuturor, participare echidistantă la viaţa cetăţii (pentru

aceasta, mai apropiată în conţinut ar fi insonomia). Aşa cum observa încă Platon, democraţia

se naşte ca un act de violenţă „în momentul în care câştigă săracii, ucigând pe câţiva dintre

bogaţi, alungându-i pe alţii.

Această instauraţie violentă se realizează fie prin forţa armelor, fie prin extinderea

părţii adverse care se retrage prin teamă”14.

De altfel, în accepţiunea lui J. Gray, Platon şi Aristotel se opun „germenilor

liberalismului” exprimaţi de Marea Generaţie. Astfel, citându-i pe E. A. Havelock şi K. Popper,

Gray consemnează: „În operele lui Platon şi Aristotel, nu vom descoperi o dezvoltare a

concepţiei Marii Generaţii, ci o reacţie mpotriva acesteia, o efeminare a liberalismului grec,ȋ

sau o contrarevoluţie îndreptată spre societatea deschisă din Atena lui Pericle”15.

În acest sens, Gray susţine că:

- Platon repudiază etica libertăţii şi egalităţii filosofilor Marii Generaţii „în mod

radical”; Aristotel procedează în aceeaşi problemă „ceva mai moderat, dar nu mai

puţin substanţial”;

- Perspectiva sceptică şi empirică a sofiştilor şi a lui Democrit este înlocuită, în

scrierile lui Platon şi Aristotel, de un „tip de raţionalism metafizic”

- Platon repudiază în Republica o „adevărată utopie antiliberală”, nerecunoscând

„cerinţele individualiste”, respingând egalitatea morală între oameni, repudiind

critica instituţiilor care, o dată stabilite, devin imuabile.

Astfel, Platon, preocupat fiind de întărirea statului grec în faşa pericolului iminent al

decăderii, de statul ideal, (ca necesitate absolută şi realizare supremă), a lăsat în umbră

semnificaţia valorii intrinseci a libertăţii individuale. Demersul său privind elaborarea unei

teorii organice asupra statului şi legilor este unul finalist. Apoi, trebuie precizat şi că opera

lui Platon nu este absolut omogenă şi nu este reprezentată doar de Republica şi alte câteva

13 Anonimo ateniese: La democrazia come violenza14 Platon, Republica, Cartea a VIII-a, în Opere, V, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 198615 John Gray, Liberalismul, Editura Du Style, Bucureşti, 1998, p.29

OIPOSDRU

dialoguri. Prin urmare, transferul de la punctul de vedere sceptic şi empirist către

raţionalismul metafizic de care vorbeşte J. Gray, trebuie privit cu o anumită rezervă şi, mai

ales, contextual. n opera târzie, de exemplu, în “Ȋ Legile”, Platon prezintă o încercare de

prescriere exhaustivă a sferei de acţiune individuală sub forma unor legi atotcuprinzătoare

care pot fi garantul acţiunilor libere ale individului, constrângerea limitându-se la acele

acţiuni care nu sunt prescrise de lege. Iar cum legile pot să acopere o arie extrem de mică

din sfera acţiunilor umane, este cert că acţiunea aparţine în speţă libertăţii, voinţei libere.

În privinţa lui Aristotel, Gray se manifestă cu mai multă îngăduinţă, remarcând însă

faptul că sentimentul antiliberal deşi nu este „la fel de virulent ca cel care animă operele lui

Platon, rămâne riguros şi pătrunzător”16. În acest sens, el constată că, cei mai mulţi gânditori

au ajuns la concluzia că în opera lui Aristotel nu se găseşte nicio concesie a libertăţii

individuale sau a drepturilor omului, însă, asumpţia acestora că „orice încercare de a atribui

elemente ale concepţiei liberale unui gânditor premodern este anacronica” nu este de

acceptat.

Aprofundând analiza operei lui Aristotel prin raportare la sofiştii cu care acesta a fost

contemporan, dar şi la precursorii gândirii moderne (Hobbes, Locke), Gray ajunge la

concluzia că deşi „nicăieri în opera acestuia nu există vreo sugestie referitoare la drepturile

negative ale libertăţii individuale”, etica Stagiritului conţine „într-o formă rudimentară, o

anumită concepţie a drepturilor naturale ale omului adică a acelor drepturi pe care toţi

oamenii le deţin în virtutea apartenenţei lor la specia umană”17.

„Întradevăr – remarcă J. Gray – la Aristotel există o concepţie aproape funcţională a

drepturilor, unde acestea apăreau datorită rolurilor diferite pe care indivizii le îndeplineau

în cadrul polisului. În viziunea lui Aristotel, aceste funcţii erau ataşate în mod clar unor

drepturi extrem de inegale, fără a genera nici măcar dreptul la noninterferenţă sau

independenţă personală. Respingerea consecventă a egalităţii politice de către Aristotel

trebuie înţeleasă ca făcând parte din reacţia sa conservatoare împotriva liberalismului

incipient la Atena”18.

Este ştiut că, pentru greci, democraţia înseamnă guvernarea de către oameni

obişnuiţi, oameni care în cea mai mare parte erau săraci, fără experienţă şi needucati.

La general vorbind, demosul reprezenta categoria oarecum majoritară, guvernarea

realizându-se, în primul rând, în beneficial său, prin opoziţie la aristrocaţie care presupune

conducerea de către aristoţi, „cei mai buni”, cei despre care mulţi gânditori greci afirmau că

erau cei mai în măsură să guverneze. Descentralizarea vieţii politice presupunea

autogenerarea la nivelul oraşului – stat (polis-ului), iar în perioada numită a vârstei de Aur a

Atenei, locuitorii săi considerau polisul o democraţie.

16 John Gray, Liberalismul, Editura Du Style, Bucureşti, 1998, p.2917 Ibidem, p. 3018 Ibidem, p. 30-31

OIPOSDRU

„Forma noastră de guvernare – rostea Pericle – nu rivalizează cu instituţiile altora.

Nu îi copiem pe vecinii noştri, ci suntem un exemplu pentru ei. Este adevărat că suntem

numiţi o democraţie, deoarece administraţia se află în mâinile celor mulţi, şi nu a celor

puţini. Dar în timp ce legea asigură dreptate egală tuturor în disputele lor particulare, este

recunoscută şi cerinţa de a fi cei mai buni, şi atunci când un cetăţean se distinge în orice fel,

el este preferat pentru funcţii publice nu ca un privilegiu, ci ca o răsplată a meritului său.

Sărăcia nu este o piedică, dimpotrivă, un om poate aduce beneficii ţării sale [polis], oricât de

obscură ar fi condiţia sa”19.

Oraţia Funerară a lui Pericle sugerează, pe lângă distincţia democraţi-aristocraţi şi o

altă distincţie de mare însemnătate pentru atenieni, aceea între cetăţenii interesaţi de

treburile publice (polites) şi persoanele care îşi urmăreau doar propriul interes (ideotes):

„Un cetăţean atenian – afirma el – nu neglijează statul «polis» deoarece el are grijă de

propria sa gospodărie; şi chiar aceia dintre noi care sunt implicaţi în afaceri au o foarte bună

idee despre politică. Numai noi privim un bărbat care nu este interesat în problemele

publice, nu ca fiind un caracter dăunător, ci unul fără folos; şi dacă puţini dintre noi iniţiază

o politică, noi cu toţii o judecăm temeinic”20.

La atenieni, noţiunea de cetăţenie indică şi un anumit sens al libertăţii; pentru a fi

cetăţean, individul trebuia să fie liber, adult, bărbat atenian. Cât de „inclusivă” era

democraţia ateniană rezultă exact din faptul că femeile, străinii rezidenţi şi sclavii, care

alcătuiau, prin urmare, majoritatea populaţiei, erau excluşi. Practic, doar unul din zece

locuitori ai Atenei era cetăţean (deci liber).

Participarea la viaţa publică presupunea:

- calitatea de cetăţean major al Atenei (la nivelul cetăţeniei, interdicţiile vizau femeile);

- calitatea de om liber, derivată din calitatea de cetăţean;

- o responsabilitate publică ce nu exclude cetăţenii implicaţi în afaceri (dimpotrivă,

aceştia sunt consideraţi a avea „o foarte bună idee despre politică”);

- remunerarea activităţilor de participare la viaţa publică, asigurându-se, astfel,

cointeresarea celor implicaţi (fie ei săraci sau bogaţi) să participe la adunări şi să decidă

politica prin vot direct;

- ocuparea unor posturi politice (urmare a încrederii în demos) nu prin vot, ci pe baza

tragerii la sorţi. Unele dintre aceste practici, la care se adaugă protecţia redusă a drepturilor

minorităţilor, limitele libertăţii de exprimare, practica ostracizării (ostakon – scoica sau

ciobul pe care cetăţenii Atenei scriau numele celor pe care doreau să-i îndepărteze fără

proces şi fără a li se aduce acuzaţii legale); fac din democraţia ateniană o formă de guvernare

inacceptabilă pentru a fi luată ca model. Asemenea aspecte ridică multe întrebări legate de

19 Pericles, Funerar Oration, în Tucidide, History of the Peloponnesian War, vol.4, p. 127-12820 Pericles, Funerar Oration, în Tucidide, History of the Peloponnesian War, vol.4, p. 129

OIPOSDRU

caracterul democratic al oraşului – stat Atena. De altfel, Atena – „prima democraţie” a creat

primul martir al libertăţii de gândire şi de exprimare – Socrate.

În acest context trebuie privite criticile lui Platon şi Aristotel la adresa democraţiei

ateniene, formă de guvernare considerată de ei ca instabilă şi, prin urmare, periculoasă.

Astfel, Platon insistă pe ideea că, plasând puterea politică în mâinile poporului

ignorant şi măcinat de invidie, în Cartea a VIII-a a lucrării sale Republica decretează

democraţia periculoasă întrucât:

- ignoranţa oamenilor de rând generează imposibilitatea utilizării puterii politice

pentru binele comun;

- invidia produce discriminări între promovarea binelui comun, şi binelui propriu,

poporul fiind înclinat să-şi acopere propriile interese (o privilegiere a binelui propriu);

- renunţarea la binele comun în favoarea binelui propriu conduce la jefuirea şi

deposedarea celor mai înstăriţi;

- ignoranţa şi invidia fac din demos o masă de manevră pentru liderii săi (liderii

demosului, prin demagogie şi flatare vor specula invidia şi vor stârni oamenii, unii împotriva

altora);

- starea de luptă din interiorul cetăţii, caracteristică democraţiei, evoluează către

război civil şi anarhie, către distrugerea oraşului – stat;

- anarhia generată va face ca oamenii să ceară lege şi ordine, apelând la persoane

dornice de putere (şi suficient de puternice), care să conducă prin mijloace despotice

(tiranului nu-i sunt specifice nici interesele polisului, nici cele ale poporului, ci doar puterea

exercitată în nume propriu).

În esenţă, democraţia, conducerea poporului, la Platon nu reprezintă altceva decât o

serie de paşi mărunţi către despotism.

Şi pentru Aristotel democraţia era rea şi de nedorit, el precizând că aceasta

reprezintă unul din cele şase tipuri principale de regim politic (constituţii).

Puterea de guvernare – susţine Stagiritul în Politica – trebuie să fie exercitată de către

o persoană, de un grup restrâns de persoane sau de un grup larg de oameni. Această putere

se exercită – potenţial – fie spre binele întregii comunităţi – caz în care ea este bună,

adevărată, fie numai pentru binele conducătorilor – caz în care este pervertită.

Realizând o combinare a acestor caracteristici, luând ca referinţă interesul la care se

raportează exercitarea puterii, Aristotel consideră că există trei forme adevărate (puterea

este exercitată în interes public): monarhia (conduce o persoană), aristocraţia (conduc

OIPOSDRU

câţiva) şi politeia (conduc mulţi) forme cărora li se contrapun alte trei, pervertite (în interes

propriu): tirania (conduce o persoană), oligarhia (conduc câţiva) şi democraţia (conduc

mulţi).

Prin urmare, nu numărul celor care exercită puterea este esenţial în calificarea drept

„adevărate” sau „pervertite” a formelor de guvernare, ci tipul interesului urmărit în

exercitarea puterii.

Ca şi Platon, Aristotel susţine că democraţia este o formă de conducere coruptă,

întrucât demosul tinde către interese egoiste, urmare a vederilor sale înguste.

Oamenii simpli nu sunt interesaţi de pacea şi stabilitatea polisului (deci, nu susţin

interesele de durată), ci se orientează în funcţie de propriile interese pe termen scurt,

însuşindu-şi proprietăţi, bogăţii şi putere de la cei puţini. Această înclinaţie a demersului are

aceleaşi consecinţe cu cele descrise de Platon: instaurarea haosului şi, în final, a

despotismului în întreg polisul.

O caracteristică desprinsă din clasificarea aristotelică este aceea că – prin prisma

unor judecăţi normative – include politeia ca formă buna a guvernării de către cei mulţi.

Pentru Aristotel politeia diferă de democraţie prin aceea că ea îmbină elemente ale

guvernării de către cei mulţi rezultând o constituţie mixtă ce constă în faptul că fiecare grup

îl poate supraveghea pe celălalt, cei puţini pe cei mulţi, cei mulţi pe cei puţini, astfel încât nici

una din clase nu-şi poate urmări propriul interes în detrimentul binelui comun.

O altă deosebire, sugerată de Stagirit, între politeia şi democraţie izvorăşte din modul

de distribuţie a bogăţiei şi a proprietăţii. Într-o democraţie, în condiţii aproape cvasitotale,

inevitabile (acesta este modul în care decurg lucrurile şi el nu poate fi schimbat), cei mulţi

sunt cei săraci. Numai în condiţiile extrem de rare, cei mai mulţi oameni nu sunt nici bogaţi,

nici săraci, ci „au o proprietate (bogăţie) moderată şi suficientă”21, existând posibilitatea ca

ei să conducă de o manieră prudentă. Este vorba de permanent invocata „clasă de mijloc” şi

devenirea ei ca majoritară, situaţie considerată de natură a evita excesele caracteristice

săracilor „invidioşi” şi bogătaşilor „aroganţi”. Această clasă de mijloc vede binele polisului ca

propriul său bine, şi astfel, va pleda şi acţiona pentru a se menţine pacea şi stabilitatea

oraşului – stat.

Cât de actuală este această apreciere a Stagiritului se poate observa şi numai

analizând fenomenalizările democraţiei formale şi democraţiei substanţiale, distincţii

nuanţate de mine în numeroase studii.

Aristotel considera, politeia drept cel mai bun dintre cele şase regimuri, în timp ce

democraţia era considerată rea.

Totuşi, într-o ierarhizare (fondată tot în normativ), el argumentează că democraţia

este mai bună decât tirania şi oligarhia (o comparaţie graduală în interiorul formelor

pervertite), întrucât judecata colectivă este mai bună decât aceea a oricărui individ sau grup

21 Aristotel, Politica, Editura Antet, Bucureşti, 1996, p. 192

OIPOSDRU

restrâns, inclusiv a unui grup de oameni pricepuţi (nici un om obişnuit nu are capacitatea de

a judeca bine ceea ce este drept sau nedrept, bun sau rău, urât sau frumos).

Acest lucru este adevărat la fel cum „un ospăţ la care contribuie mulţi este mai bun

decât o cină bazată pe o singură pungă”22.

Cel de-al doilea element care face din democraţie „un rău mai mic” decât tirania sau

oligarhia este acela că cea dintâi oferă posibilitatea mai multor bărbaţi de a participa la viaţa

activă de cetăţean, de a conduce şi de a fi condus.

Este ştiut că libertatea politică greacă apare ca un dat istoric, cu precădere, ca un

rezultat al războaielor. Chiar în perioada formării ideii libertăţii politice clasice se constată o

diferenţiere între libertatea caracterizată prin adeziunea la sophrosyne (respect pentru

tradiţie şi existenţă, pentru viaţa socială, disciplină şi ordine) pe de o parte şi libertatea

democratică înţeleasă ca libertinism, desfrâu, akolasia, pe de altă parte.

Aceasta de pe urmă este cauzatoare de aroganţă şi hybris, disoluţie şi instabilitate în

şi pentru viaţa comunităţii. De altfel, în Testamentul său, Pericle atrăgea atenţia asupra

pericolului pentru stat a celei de a doua formă a libertăţii, subliniind că libertatea fără

legalitate (fără supunere în faţa autorităţilor învestite) nu există, iar dacă există,

desemnează deviere fundamentală de la elentherie (comunitate) spre un demos dominat de

fărădelege, anarhie.

Este cunoscut şi recunoscut că guvernământul popular a supravieţuit în lumea antică

sub forma republicii mai degrabă decât sub forma democraţiei (republica derivă din

latinescul res publica, lucrul public, treburi publice). De altfel, cei mai mulţi cercetători

consideră că fundamentele individualismului se găsesc în dreptul roman întrucât Legea

celor XII Table (care are, se pare, ca model legile lui Solon), conţinea importante garanţii ale

libertăţii individuale.

Prima dintre legile publice stipulează că nici un privilegiu sau statut nu va fi decretat

în favoarea unei persoane private, dacă acesta reprezintă o nedreptate şi e contrar legii

comune tuturor cetăţenilor, lege de care indivizii, independent de rang, pot face uz. Pe

această bază s-a dezvoltat la Roma un drept privat puternic, de factură individuală şi s-a

impus o tradiţie legislativă care, deşi a decăzut în timpul domniilor lui Iustinian şi

Constantin, a influenţat modernitatea, îndeosebi prin intermediul Renaşterii latine din

secolul al XVII-lea.

Operele istoricilor şi oratorilor Titus Livius, Tacit şi Cicero exprimă spiritul liber al

legilor romane în perioada considerată a reprezenta fundamentarea individualismului.

Vorbind despre Cicero, Fr. A. Hayek consemnează: « Lui i se datorează concepţia referitoare

la regulile generale «leges legum», care generează dreptul, concepţie după care, noi dăm

ascultare legii pentru a ne proteja libertatea şi concepţia conform căreia judecătorul nu

trebuie să fie decât gura prin intermediul căreia vorbeşte legea”23.22 ibidem23Aristotel, Politica, Editura Antet, Bucureşti, 1996, p. 146

OIPOSDRU

O remarcabilă analiză a republicii romane se regăseşte la istoricul grec Polybius (cca

200 Î.Hr. – cca 118 Î.Hr.), ostatic la Roma aproximativ 17 ani. Acesta, analizând ciclicitatea

ascensiunii şi decăderii marilor puteri (deci, şi a Romei) a dat termenului de republică o

conotaţie specifică prin reportare la guvernământul mixt. Explicând de ce unii deţin puterea

mai mult decât alţii, luând exemplul Romei, Polybius analizează guvernământul mixt al

acesteia, nuanţând discuţiile lui Platon şi Aristotel asupra politeiei.

Republica Romană e un guvernământ mixt în opinia lui Poybius, întrucât puterea nu

este deţinută exclusiv nici de o singură persoană sau de un grup, nici de către cei mulţi.

Republica “amesteca”(guvernământul mixt) aceste trei regimuri pe baza selectării

elementelor pozitive şi respingerii aspectelor negative ale acestora.

Republica Romană nu a acordat întreaga putere unei singure persoane sau oamenilor

simpli, ci a împărţit puterea între ei. Poporul (de regulă, constituit din bărbaţii liberi şi

adulţi), ca întreg, exercita un anumit control, prin adunări, asupra deciziilor politice, iar

aristocraţii controlau senatul. Pentru realizarea politicilor, Republica nu se bizuia pe un

monarh, ci pe consuli.

Guvernământul mixt asigură, în concepţia lui Polybius, o asemenea stare, încât nici un

grup nu-şi putea urmări şi realiza propriul interes, în detrimentul binelui public, fiecare

controlându-l pe celălalt, rezultatul fiind o formă de guvernământ liberă, stabilă şi durabilă.

Trebuie spus că, deşi republica era o formă populară de guvernământ, apărătorii ei

au insistat să nu fie confundată cu democraţia, întrucât prima promova virtutea, iar cea de-a

doua viciul – conducerea egoistă a oamenilor obişnuiţi. Virtutea republicană consta în

puterea de a depăşi interesul personal sau de grup, de a plasa binele comunităţii ca

primordialitate şi ea aparţine cetăţenilor activi, dornici să-şi exercite libertatea şi vigilenţa

în a o apăra.

Guvernământul mixt întrunea ambele coordonate: încuraja participarea populară la

guvernare şi încuraja obţinerea de către o persoană sau un grup a unei puteri suficient de

mare, care să ameninţe libertatea şi binele comun. Poate că aşa se explică şi faptul istoric că,

la 100 de ani de la moartea lui Polybius, Republica Romană a creat Imperiul Roman.

n prezent, pe lângă marea diversitate de structuri şi modalităţi de funcţionare aȊ

regimurilor democratice (deci, pe lângă diversitatea manifestării in actu, în plan existenţial),

există o întreagă problematică istorico-filosofică referitoare la democraţie, problematică

imposibil de redus la realitatea politică.

În înţelegerea complexităţii democraţiei, R. Dahl previne pe cei interesaţi de proces

asupra coordonatei istorice. Astfel, el etalează ideea persistenţei modelului instituţiilor

politice ale republicii romane în două situaţii istorice, ambele reprezentând o reflectare a

acestui model printr-un produs identic: matricea micului oraş-cetate.

Este vorba de reflectarea modelului respectiv, sub forma matricei invocate, mult timp

după ce romanii au depăşit limitele cetăţii lor şi au cucerit Peninsula Italică, o parte a

OIPOSDRU

Europei şi zona mediteraneană, precum şi de reapariţia guvernării populare printre statele –

cetăţi ale Italiei medievale şi renascentiste, adică la mai bine de o mie de ani după ce Cezar şi

Augustus înlăturaseră guvernarea republicană24.

Trecerea de la statul – cetate la statul – naţiune a condus la cea de-a doua

transformare democratică, transformare ce a avut ca rezultat un transfer al ideii de

democraţie. Transferul lărgeşte sfera ideii de democraţie – de la statul-cetate, la „scara mult

mai mare a statului-naţiune”, iar transformarea democratică produsă a generat un sistem de

instituţii politice complet noi:

„Tocmai acest nou complex de instituţii, luate împreună, poartă numele generic de

«democraţie»”25constată Dahl.

Acceptarea democraţiei ca regimul cel mai dezirabil nu trebuie să ne conducă la

trecerea sub tăcere a limitelor şi criticilor ei.

Analizând transformările democratice – statul-cetate, statul-naţiune şi transformarea

spre care se năzuieşte azi – R Dahl insistă şi pe confuzia creată în jurul semnificaţiei

democraţiei. Această confuzie îşi are cauza tocmai în evoluţia istorică – de-a lungul câtorva

mii de ani – a democraţiei, precum şi în originile sale multiple: „Ceea ce înţelegem noi prin

democraţie nu este ceea ce înţelegea un atenian în timpul lui Pericle. Noţiuni greceşti, romane,

medievale şi renascentiste se îmbină cu noţiuni de secole mai apropiate, pentru a produce un

amestec adesea extrem de inconştient de teorie şi metode”26.

De altfel, constatăm odată cu R. Dahl, că abordarea atentă a ideilor legate de

democraţie şi a metodelor ei evidenţiază existenţa multor probleme pentru care nu există

soluţii definitive, însăşi noţiunea de demonstratic oferind un teren propice criticilor ei.

Insistând asupra criticilor, Dahl observă trei categorii în care ei se pot încadra:

- cei ce se opun în mod fundamental democraţiei, considerând-o (în linia lui Platon),

ca inerent indezirabilă;

- cei ce se opun în mod fundamental democraţiei, dar nu pentru că ea ar fi în mod

inerent indezirabilă, ci pentru că, asemenea lui Roberto Michels, „sunt de părere că, deşi

democraţia ar putea fi dezirabilă dacă ar fi posibilă, în realitate este inerent imposibilă”;

- cei ce sunt în favoarea democraţiei, doresc să o susţină, dar o privesc cu ochi foarte

critic.

Numindu-i pe cei din primele două categorii „critici ostili” ai democraţiei şi pe cei din

ultima „critici favorabili”, R. Dahl constată că mai toate criticile se concentrează asupra unor

probleme pe care susţinătorii democraţiei fie au tendinţa de a le neglija, fie, mai grav, de a le

escamota.

Astfel, Robert Dahl menţionează câteva dintre aceste „probleme vitale ascunse în

teoriile explicite”, aspecte ce conturează teoria – fantomă a democraţiei. El identifică în acest

24 Fr. A. Hazek, The Constition of Liberty, The University of Chicago Press, Chicago, 1978, p. 16625 R. Dahl, op. cit. pp. 9-1026 Ibidem

OIPOSDRU

sens problematica pe care o ridică ideea de notorietate a guvernării de către popor,

problematică ce generează multe inadvertenţe. Aici teoreticianul american indică şi disecă

originea ideii, demonstrând că grecii, pentru a denumi noua lor concepţie despre viaţa

politică şi practicile create în statele-cetăţi (mijlocul secolului al V-lea Î.Hr.) au început să

utilizeze termenul demokratia (demos, popor, kratia, guvernare, autoritate, guvernarea de

către popor).

Dar chiar rădăcinile termenului ridică, după cum constată corect Dahl, unele semne

de întrebare referitoare la cine constituie poporul şi ce înseamnă a guverna?

Constituenţii poporului – care sunt ei? – generează şi ambiguitate şi multiple

controverse. Prima ambiguitate remarcată de R. Dahl se află chiar în conţinutul acestei

noţiuni: cine face parte din popor pentru a guverna democratic? Aici, autorul cărţii

Democraţia şi criticii săi, pe baza analizei de contrast, simte nevoia să nuanţeze: la greci,

atenienii, corintienii, spartanii şi locuitorii altor state-cetăţi greceşti „constituiau, fiecare în

parte, «poporul» îndreptăţit la propria autonomie politică.

Prin contrast, deşii vechii greci – elenii – se autopercepeau ca popor distinct, cu limbă

şi istorie proprie, nu se considerau «un popor» în sensul politic al unui grup de persoane

care ar trebui, cu îndreptăţire să se autoguverneze într-o singură unitate democratică.

Democraţia greacă nu a fost, de fapt, democraţie greacă: a fost ateniană, corintiană sau orice

altceva”27.

Ceea ce trebuie remarcat în analiza întreprinsă de R. Dahl este constatarea sa privind

persistenţa mentalităţii statului-cetate şi în zilele noastre: „De ce ar trebui – se întreba el –

ca americanii să constituie «un popor» iar vecinii lor, canadienii şi mexicanii, popoare

separate? De ce să existe o graniţă politică între, să spunem, Norvegia şi Suedia, Belgia şi

Olanda, elveţienii de expresie franceză şi francezii de expresie franceză? Sau formulat altfel:

membrii comunităţilor locale dintr-un stat-naţiune sunt oare îndreptăţiţi la un anumit grad

de autoguvernare? Şi dacă da, care persoane, în ce domenii?”28.

Robert Dahl demonstrează că aceste întrebări transcend teoria democratică, filosofii

politici pornind de la ipoteza că „poporul” deja există, existenţa însăşi a poporului fiind

percepută ca un fapt, ca o creaţie a istoriei.

Caracterul „faptic” al acestui fapt este nu doar discutabil, ci chiar pus sub semnul

întrebării, exemplul Statelor Unite la 1861 fiind edificator, demonstrându-se că disputa n-a

putut fi aplanată nici prin acceptare, nici prin consens, ci prin violenţă. Aceasta îl determină

pe R. Dahl să susţină că atât ipoteza existenţei unui popor, cât şi presupunerile ce rezultă din

această ipoteză reprezintă o parte a teoriei-fantomă a democraţiei.

Dacă prima ambiguitate se află în noţiunea de popor cea de-a doua este conţinută

chiar de prima: „În cadrul «unui popor», numai o subcategorie limitată de persoane este

îndreptăţită să participe la guvernare. Persoanele respective alcătuiesc poporul dintr-un alt 27 R. Dahl, op. cit. p. 1028 Ibidem, p. 12

OIPOSDRU

punct de vedere. Cu alte cuvinte, ele constituie cetăţenii sau grupul de cetăţeni aşa, cum îi voi

numi deseori de acum încolo demosul”29.

Ideea esenţială ce se poate extrage este aceea că experienţa istorică conferă

concreteţe naturii abstracte a demosului: „Se poate că democraţia ateniană să fi fost extremă

prin exclusivismul ei, unică însă nu a fost în nici un fel. Din Grecia antică până în timpurile

moderne, unele persoane au fost invariabil excluse ca fiind nereprezentative şi, până în acest

secol, când femeile şi-au câştigat dreptul de a vota (secolul al XX-lea, n.n.), numărul

persoanelor excluse a depăşit – uneori cu mult, la fel ca în Atena – numărul celor acceptate.

Un alt aspect circumscris teoriei fantomă a democraţiei este cel referitor la

dimensiunile ei. Astfel, dacă pentru greci dimensiunile unei democraţii se limitau la un

număr extrem de redus – doar câteva zeci de mii de persoane, la sfârşitul secolului al XVIII-

lea, susţinătorii democraţiei i-au delimitat cadrul firesc la nivelul statului naţiune, adică în

general, la ţară.

„Prin adoptarea acestei asumpţii, scrie Dahl, ceea ce de multe ori nu se recunoaşte

este cât de profund a afectat limitele şi posibilităţile democraţiei trecerea istoriei de la

statul-cetate la statul-naţiune. Transformarea este atât de profundă încât, dacă un cetăţean

atenian din secolul al V-lea ar apărea brusc în mijlocul nostru (fiind atenian, ar trebui să fie

neapărat un bărbat) probabil ar considera că ceea ce numim noi democraţie este ceva cu

totul străin, neatrăgător şi nedemocratic.

“Unui atenian din vremea lui Pericle democraţia noastră i s-ar părea departe de a fi

democraţie, în primul rând din cauza consecinţelor asupra vieţii politice şi a instituţiilor

politice, ale trecerii de la nivelul stat-cetate, mai intim şi mai participativ, la giganticele

forme de guvernământ, mai impersonale şi mai indirecte, din ziua de azi”30.

Şi pentru a dovedi schimbările intervenite în înţelegerea democraţiei R. Dahl

exemplifică, de asemenea, prin modalităţile diferite în care această consecinţă ca o entitate

reală sau aparţinând lumii reale – a fost percepută în evoluţia istoriei:

- un grup distinct de instituţii şi practici politice;

- un sistem de drepturi;

- o ordine socială şi economică;

- un sistem ce asigură anumite rezultate dezirabile; un proces unic de luare a

unor decizii colective obligatorii31.

Această nuanţare ilustrează că, deşi democraţia este azi apreciată în majoritatea

abordărilor ca inerent dezirabilă, ea este departe în a se manifesta prin forme şi practici

politice unanim acceptate.

De la matricea micuţului oraş-cetate la matricea generată de forme şi structuri

transnaţionale dogma suveranităţii poporului a suferit transformări enorme, chiar dacă şi

29 Ibidem30 R. Dahl, op. cit.31 Ibidem

OIPOSDRU

matricea micuţului oraş-cetate şi această dogmă persistă încă în gândirea umană. Căci, odată

cu transferul ideii de democraţie-suprapus coordonatei istorice a procesului – s-au

transferat şi modalităţile de percepţie a democraţiei însăşi, obţinându-se un tip de hibridare

teoretică ce ascunde o serie de supoziţii care au dobândit valenţe axiomatice.

Practic, prin surprinderea de către Tocqueville a faptului că distincţia între societatea

civilă şi instituţia politică nu este o distincţie fundamentală, acesta reconsideră categoriile

importante ale liberalismului. Din moment ce democraţia în America transcende individul,

rezultă că apartenenţa democraţiei nu trebuie considerată a fi nici la ordinea civilă şi nici la

ordinea politică. „În vest – scrie Tocqueville – putem a observa democraţia ajunsă la ultima

sa limită. În aceste state, create oarecum din întâmplare, locuitorii au păşit ieri pe solul pe

care-l ocupă. Abia de se cunosc între ei, şi nimeni nu cunoaşte istoria celui mai apropiat

vecin.

În această parte a continentului american, populaţia scapă deci nu doar de influenţa

marilor nume şi a marilor averi, ci şi acestei aristocraţii naturale care derivă din cunoaştere

şi din virtute… Noile state din Vest au deja locuitori; dar societatea încă nu există acolo”32.

Analiza „limitei extreme” a democraţiei conduce la unele concluzii privitoare la

momentul ei iniţial:

- democraţia în America este, în primul rând, la origini, dar şi ulterior, un mod de

viaţă, o expresie a spiritului american izvorând din crezul acestui popor: America

este cultură şi civilizaţie, şi societate de asemenea33;

- starea de egalitate cu care americanii se nasc, exclude influenţele unora asupra

celorlalţi; orice influenţă este considerată o acţiune prin care un individ porunceşte

celorlalţi, încălcând, astfel, egalitatea;

- absenţa influenţelor presupune şi absenţa relaţiilor, aspect ce contravine spiritului

liberal care promovează coerenţa socială prin statornicirea relaţiilor de interese şi

opinii, spirit asociat libertăţii persoanei;

- cele două momente ale democraţiei, momentul negativ (individul separat de celălalt

individ) şi momentul pozitiv (individul care hotărăşte liber asupra legăturilor cu

ceilalţi indivizi), nu trebuie nici confundate, nici absolutizate, întrucât, deşi oamenii

care trăiesc într-o stare socială democratică sunt separaţi unii de alţii, ei trăiesc

totuşi, în aceeaşi societate (ei sunt singulari, dar nu singuratici, izolaţi) şi este

necesar ca interesele lor comune să fie asumate;

- asumarea intereselor comune poate duce fie la un stat central, care are mandatul

cetăţenilor să administreze aceste interese şi să menţină ordinea civilă (cazul

Franţei), fie la construcţia unor instituţii libere, compuse din oameni egali, obligaţi

să-şi administreze ei însişi afacerile comune, ieşind din viaţa lor, exclusiv privată,

tocmai în acest scop (cazul Statelor Unite).32 P. Manent, op. cit. p. 16033 A. de Tocqueville, op. cit. Partea întâi, Cap III, p. 50-51

OIPOSDRU

Absenţa iniţială a relaţiilor, izvorând din faptul că omul singular îşi administrează

viaţa privată este, prin urmare, specifică democraţiei la „limita ei extremă”; în sfera privată

sunt excluse influenţele iar nevoia asumării intereselor comune va conduce la relaţii legate

de viaţa publică.

Criticând aparatul centralizat al statului, Alexis de Tocqueville surprinde divizarea şi

izolarea cetăţenilor – caracteristici generate de acest aparat în Franţa, atât în vechiul cât şi în

noul regim. Prin contrast, el identifică rolul instituţiilor politice democratice în manifestarea

relaţiilor prin care sunt reuniţi cetăţenii egali şi liberi în Statele Unite.

Egalitatea condiţiilor îl convinge pe fiecare, iar «dogma» suveranităţii poporului îl

îndeamnă să se considere drept propriul său suveran şi prin urmare, judecător, în ultima

instanţă, al oamenilor, ideilor şi lucrurilor. Fiecare este, desigur, prin natura sa, înclinat

spontan la aceasta. Dar legea, împreună cu societatea pe care o structurează, adaugă aici

sugestiilor autoritatea sa. Ea îi spune – lucru pe care el ezită totuşi uneori să-l creadă pe de-a

întregul – că este la fel de bun ca oricare altul, şi i-o demonstrează – dându-i o parte egală cu

a oricărui altcuiva în guvernarea statului.

Or, societatea din jurul său nu încetează să nege ceea ce-i şopteşte inima şi proclamă

legea: unii sunt mai bogaţi, mai puternici decât el, alţii au reputaţia că sunt mai înţelepţi sau

mai inteligenţi. Contradicţia dintre realitatea socială şi dorinţa combinată a inimii sale şi a

legii suscită şi alimentează în fiecare o pasiune devorantă: dorinţa de egalitate. El nu va avea

linişte decât când realitatea socială se va pune de acord cu el însuşi şi cu legea”34.

Libertatea de a gândi îi face pe americani să refuze centralizarea în favoarea unor

instituţii apreciate ca cele mai liberale din lume, producându-se un transfer al încrederii

fiecărui individ înspre mulţimea şi publicul pe care le constituie împreună cu alţi indivizi,

egalii săi.

„Pe măsură ce cetăţenii devin mai egali – remarcă Tocqueville –tendinţa de a crede în

mase sporeşte. În timpurile de egalitate, oamenii nu mai au nici o încredere unii în alţii,

datorită şi similitudinii lor; dar tocmai această similitudine le dă o încredere aproape

nelimitată în judecata publicului: căci nu li se pare plauzibil ca având toţi capacităţi

intelectuale asemănătoare, adevărul să nu fie de partea celor mulţi”35.

America este ţara în care domneşte independenţa spiritului şi libertatea de

exprimare. Prin independenţa spiritului se creează drum pentru «dogma» suveranităţii

poporului care cere ca fiecare om să nu asculte decât de sine însuşi sau de reprezentantul

său.

A. Tocqueville a văzut democraţia ca mod de organizare socială care elimină

rangurile şi privilegiile aristocratice şi oferă oamenilor simpli şanse considerabile însă a

34 Andrei Marga, Exploatări în actualitate, Editura Biblioteca Apostroz, Cluj, 1944, p. 2035 P. Manent, op. cit. pp. 164-165

OIPOSDRU

atras atenţia asupra pericolului ce se creează prin accentuarea egalităţii de către

democraţie: pericolul producerii mediocrităţii şi despotismului.

Mediocritatea izvorăşte din presiunea exercitată asupra fiecăruia spre a se

conforma, fiecare evitând, din teama de a fi acuzat de izolare, să-şi exprime opinia diferită de

cea a celorlalţi. Prin conformare, libertatea de exprimare este diminuată sau chiar anulată,

iar spiritul independent poate fi redus la tăcere prin «tirania majorităţii».

Apoi, democraţia poate produce despotism prin aceea că asigură premisele

manifestării demagogiei şi minciunii în ascensiunea unora la putere; flatările şi demagogia –

repudiate în antichitate de Platon şi Aristotel – fac din oamenii simpli o masă credulă, o

masă uşor de manipulat. Vechiul Regim care conserva privilegiile aristocraţilor, asigura prin

aceştia – care ştiau să-şi păstreze poziţiile în faţa demagogilor şi împotriva despoţilor – o

barieră în calea distrugerii libertăţii.

Cu toate aceste remarci, A de Tocqueville a văzut în democraţie o formă de guvernare

dezirabilă, una care îngemănează republicanismul cu idealul democratic. „El crede că

virtutea civică poate fi promovată prin participarea la afacerile publice. Oamenii care se

alătură vecinilor pentru a rezolva problemele comune şi disputele vor învăţa importanţa

cooperării, vor simţi un puternic ataşament faţă de comunitatea lor şi vor dezvolta acele

«obişnuinţe de suflet» (habits of the heart), care le permit să identifice propria lor

bunăstare, cu bunăstarea comunităţii în întregul ei.

Oferind tuturor cetăţenilor şansa de a participa, democraţia promite să cultive un

devotament larg răspândit şi adânc înrădăcinat pentru binele comun. Pentru acest motiv

Tocqueville a fost impresionat de două instituţii ale democraţiei americane: întâlnirile

orăşeneşti din New England, unde toţi cetăţenii puteau participa direct la guvernarea locală,

şi împărţirea responsabilităţii juraţilor şi în îndeplinirea sarcinilor lor”36

Cartea lui A. Tocqueville Despre democraţia în America este un studiu despre

societatea americană, mai preocupat de egalitatea socială şi economică şi de implicaţiile sale

politice decât de democraţia înţeleasă strict ca un sistem politic37.

Observând democraţia americană, Tocqueville plasează afirmarea liberalismului în

interiorul istoriei, istorie concepută din perspectiva normativă a stării sociale38.

Temeiul ordinii politice legitime nu este un produs definitiv la care omul are acces, ci

se obţine pe tărâmul istoriei: „…spectacolul democraţiei îi dezvăluie astfel lui Tocqueville că

ceea ce liberalismul consideră drept «ipoteză», «dat» sau ca «presupoziţie» a ordinii politice

legitime, trebuie să fie căutat, creat sau construit. Starea naturală nu reprezintă începutul

istoriei politice a omului, ci este mai curând, sfârşitul sau cel puţin orizontul ei.

Proiectul liberal, dorind să se întemeieze pe egalitatea «naturală», deschide deci,

esenţialmente o istorie: istoria eforturilor şi progreselor omului de a stabili artificial, printr-

36 A. de Tocqueville, op. cit. p. 1837 Terence Ball, Richard Dagger, Ideologii politice şi idealul democratic, Editura Polirom, Iaşi 2000, p. 5038 Antony Arblaster, Democraţia, Editura Du Style, Bucureşti, 1998, p. 71

OIPOSDRU

o suveranitate care nu există în natura «această egalitate naturală», pornind de la care va

putea construi într-o manieră deplin raţională sau «conştientă» ordinea politică legitimă”39.

Mai trebuie precizat că, în ciuda semnalelor trase de Tocqueville asupra pericolului

ca democraţiile să degenereze în mediocritate şi despotism, prin transformările produse de

revoluţia industrială în viaţa economică, dar şi în sfera educaţiei publice, democraţia devine

tot mai populară la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, în Europa

şi America.

n Anglia, argumentele în favoarea democraţiei tind să se concentreze în douăȊ

puncte: autoprotejare şi autodezvoltare40.

2.2 Analiza tipologică şi clasificarea sistemelor democratice contemporane

Democraţie înseamnă „guvernare de către popor”.

Constă din echitate politică şi participarea tuturor în procesul politic şi garantarea

libertăţii individului.

Regimurile democratice se caracterizează prin competiţie deschisă pentru obţinerea

puterii politice între grupuri autonome şi grupuri organizate, care iau naştere în mod

spontan în societate. Cei care câştigă competiţia sunt responsabili în faţa întregului

electorat. Competiţia este susţinută prin intermediul partidelor politice şi al alegerilor

democratice care determină sprijinul popular al fiecărui competitor.

Premisele de bază ale democraţiei sunt stabilirea unor limitări ale puterii statului şi

responsabilitatea elitelor conducătoare faţă de întregul popor. Cele două premise sunt

tratate pe larg în Constituţie.

Toate democraţiile funcţionează pe baza unui set de reguli care au fost aprobate şi

general acceptate de către popor. Constituţia defineşte limitele şi scopurile guvernării ca şi

mijloacele, procesele şi procedurile prin care vor fi obţinute. Ea este legea fundamentală a

unui stat şi încălcarea ei este pedepsită de instituţiile abilitate41.

Esenţa autoritarismului constă în faptul că puterea nu este disputată.

Deşi regimurile autoritare sunt relativ uşor de distins de cele democratice, nu e la fel

de uşor să se stabilească criterii de analiză prin care să se diferenţieze regimurile autoritare

între ele. Acest lucru e valabil în special în cazul unui tip particular de regim autoritar, şi

anume regimul totalitar.

Cele două tipuri de autoritarism sunt: unul conservator în care elitele politice şi

regimul pe care îl sprijină şi căruia îi dau substanţă încearcă să menţină forţele societale

dominante, în special structura claselor sociale. În acest tip de autoritarism defensiv,

39 Andrei Marga, Filosofia unificării europene, p. 34740 P. Manent, op. cit. p. 17141 Ingrid Van Biesen, Political parties in new democracies: party organization in Southern and East-Central Europe,Basingstoke, New York, Palgrave Macmillan, 2003.

OIPOSDRU

conducerea politică încearcă să menţină status-quo-ul existent împotriva forţelor noi care

încearcă să impună schimbări42.

Al doilea tip de autoritarism este cel radical. Acesta este transformator şi mobilizator,

care impune schimbări în structura socială. Este asociat cu grupuri sau clase noi care

încearcă să înlocuiascăstatus-quo-ul existent.

Toate formele de autoritarism se caracterizează prin instabilitate.

Există un conflict între elitele politice aflate în competiţie, unele încercând să se

menţină la putere, iar altele să obţină puterea. Conflictul se poate muta şi pe plan economic,

atunci când intervine lupta între elitele politice şi cele economice.

În regimurile autoritare, ca şi în cele totalitare, organizarea conducerii se

caracterizează prin concentrarea puterii în mâinile unei elite politice limitate numeric. În

multe regimuri autoritare există o distincţie clară între stat şi societate.

Se permite existenţa grupurilor autonome, mai ales a celor care au apărut înaintea

regimului, de exemplu, Biserica şi multe grupuri politice active, lucruri ce dau o uşoară

senzaţie de pluralism politic.

În regimurile totalitare statul pătrunde şi anihilează forţele din societate, fiind

înfiinţate noi instituţii care să supună toate forţele societale controlului nelimitat al elitei

conducătoare. Acest lucru se obţine prin pătrunderea intereselor şi a asociaţiilor,

desfiinţându-le pe unele, remodelându-le pe altele şi punând bazele altora43.

Controlul şi acapararea totalitară a societăţii se extinde asupra economiei, educaţiei,

culturii, religiei şi chiar asupra familiei. Elitele totalitare tind să devină extrem de ideologice

în scopurile pe care şi le propun. Deseori sunt utopice şi transcendentale, deci radical

diferite de valorile şi scopurile societăţii pe care vor să o controleze şi să o modifice.

Ideologia este extrem de mobilizatoare.

Ce înseamnă acest lucru? Mobilizarea este intensificarea participării. Este procesul

prin care regimul determină cât mai mulţi cetăţeni să se implice activ în viaţa publică.

Regimurile totalitare, dimpotrivă, încearcă prin eforturile de a mobiliza populaţia, de a-şi

impune ideologia şi de a organiza consimţământul să dezvolte un consens popular larg, dar

nu în sens democratic, ci e vorba doar de o aprobare din partea populaţiei.

Printre avantajele democraţiei se numără următoarele elemente:

participarea efectivă a populaţiei la procesul de luare a deciziilor;

prezenţa unor elite care guvernează societatea cu sprijinul acesteia, guvernare ce

presupune responsabilitate şi limite;

42 Francois Chatelet, Olivier Duhamel, Histoire des idees politiques, Editura Presses Universitaires de France, 4e edition revue et augmentee.43 Karen Dawisha, Bruce Parrott, The Consolidation of democracy in East-Central Europe, Cambridge, U.K.; New York, NY, USA, Cambridge University Press, 1997.

OIPOSDRU

prezenţa mai multor forţe politice legal recunoscute care luptă pentru acapararea

puterii politice;

structurarea unei ideologii bine definite, organizarea instituţiilor statului pe

principiul separaţiei puterilor în stat şi structurarea relaţiilor dintre acestea,

existenţa unor principii care stau la baza democratizării, cum ar fi principiul

descentralizării, principiul separaţiei puterilor în stat sau principiul autonomiei

locale;

specificarea exhaustivă a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, economia de

piaţă, unde liberul schimb duce la o dezvoltare economică. 

Dezavantajele regimului democratic sunt în esenţă următoarele:

existenţa unui aparat birocratic puternic prin distribuţia de posturi publice în

scopul recrutării sau fidelizării clientelei politice;

extinderea corupţiei şi necesitatea ocultării ei, ceea ce împinge sistemul

comunicării politice către disimulare, către minciună.

Statul democratic are rolul de a permite dezvoltarea libertăţilor personale, cărora le

trasează nişte limite legale de manifestare şi nu le prescrie ca o reţetă modul de folosire.

Ceea ce regimurile autoritare numesc „clişeu liberal” nu e decât imaginea societăţii normale,

legătura normală dintre stat şi societate, chiar şi atunci când acest stat nu este unul

democratic, adică atunci când puterea politică nu este aleasă liber44.

Regimurile autoritare se liberalizează mult mai rapid decât un regim totalitar. În plus,

guvernele din regimurile autoritare pot fi înlăturate mult mai uşor şi mai des decât cele din

sistemele totalitare. Instabilitatea, conflictul dintre stat şi societate, lipsa pluripartitismului,

lipsa participării active a societăţii la procesul de luare a deciziilor, etatismul exagerat,

economia centralizată sunt doar câteva dintre dezavantajele regimurilor de tip autoritar45.

Eşecul comunismului ca ambiţie revoluţionară, naufragiul tiermondismului şi al

socialismului odată cu perpetuarea realizărilor capitalismului a impus democraţia ca unic

regim politic adevărat.

Noul val al democraţiei s-a extins de-a lungul anilor ’80 în toate cele trei tipuri de

societăţi existente:

societăţile democratice dezvoltate;

societăţile în curs de dezvoltare;

societăţile comuniste.

44 Maurice Duverger, Democraţia fără popoare,Editura Fundaţiei „Chimaeras”, 199745 O. Albert Hirschman, Morality and the social sciences: A durable tension, in N. Haan, P. Rabinow, (eds.), Social Science as Moral Inquiry, New York, 1983, p. 31, Cambridge, 1976

OIPOSDRU

În societăţile democratice, progresul constă în faptul că democraţia nu mai este

contestată din însuşi interiorul principiului. Revoluţionarii radicali au dispărut, cu excepţia

teroriştilor, capabili să facă mult rău, dar incapabili de a ajunge la putere. Stânga

democratică a părăsit marele vis al reconcilierii socialismului cu libertatea. Capitalismul a

încetat să mai fie înţeles ca o noţiune indecentă şi stânga însăşi recunoaşte necesitatea

deducerii intervenţiei statului în economie.

Ţările lumii a treia, în anii ’80, au reuşit să treacă peste conceptul tiermondist ce

desemna, pe de o parte, o explicaţie marxistă a subdezvoltării înţeleasă ca exploatare a lumii

a treia, şi, pe de altă parte, justificarea dictaturilor progresiste revoluţionare şi socialiste ca

fiind singurele în măsură să organizeze economia ţărilor sărace.

Prin contrast, dictaturile de dreapta, nesocialiste, par compatibile cu dezvoltarea

economică şi mai apte să evolueze către democraţia politică. Coreea de Sud, Filipine, toate

dictaturile necomuniste din America Latină se întorc spre regimuri reprezentative bazate pe

alegeri libere.

În a doua jumătate a deceniului 1980-1990, valul democraţiei şi-a făcut apariţia în

chiar central bastioanelor comuniste. La Varşovia, în august 1989, pentru prima dată în

Europa ultimilor patruzeci şi trei de ani, un partid comunist acceptă să devină – fără război

civil şi fără intervenţie străină – minoritar într-un guvern dominat de necomunişti.

Toată această evoluţie arată că şi în cazul regimurilor democratice schimbarea unui

regim autoritar este determinată de percepţia de către populaţie a unei crize în activitatea

regimului şi de imposibilitatea regimului de a o rezolva. Această criză e de regulă de natură

economică. Înfrângerea în război a unui regim militar poate constitui un motiv întemeiat

pentru iniţierea procesului de schimbare a regimului.

Un alt semn al apariţiei unei schimbări a regimului autoritar este ceea ce Crane

Brinton numea „dezertarea intelectualilor”. Aceştia cer aplicarea cerinţelor culturale în

plan societal, cer o informatizare mai mare, o presă mai deschisă, o revoluţie tehnologică

care vor determina micşorarea controlului regimului asupra informaţiei şi asupra

transmiterii ei.

Acordarea de concesii intelectualilor va duce la apariţia a şi mai multe concesii făcute

şi altor pături sociale, lucru ce va determina diminuarea puterii politice a regimului

respectiv.

Prăbuşirea regimurilor democratice este asociată şi deseori determinată de o criză de

performanţă a acestora. Regimul nu mai reuşeşte să rezolve o problemă sau o serie de

probleme majore, demonstrând astfel pierderea eficacităţii, şi în final pierderea legitimităţii

regimului.

Destrămarea unui regim democratic poate fi determinată şi de trecutul politic al ţării

respective şi de cultura sa politică. Dacă există o cultură civică puternică regimul democratic

se poate menţine. La eşecul democraţiei se mai poate ajunge şi dacă elitele conducătoare nu

OIPOSDRU

reuşesc să se adapteze la schimbarea condiţiilor sau când este erodată abilitatea lor de a-şi

pune în aplicare deciziile.

Etapele ce trebuie urmate în tranziţia de la autoritarism la democratic sunt:

extinderea drepturilor individuale şi ale grupurilor; inaugurarea unui proces electoral care

creează premisa că elitele conducătoare vor fi mai atente la cerinţele populaţiei, care

înseamnă totodată şi sfârşitul deţinerii monopolului puterii.

Acţiunea politică e cea care transformă structura în conjunctură. Orice schimbare de

regim, fie în sensul democraţiei, fie în sensul autoritarismului, va provoca o modificare

semnificativă la nivelul politicii statului respectiv.

Trecerea de la democraţie la autoritarism, spre exemplu, va determina schimbări

fundamentale în caracteristicile socio-economice ale respectivului stat. Vor dispărea

anumite instituţii caracteristice regimului democratic şi vor fi înfiinţate altele care să

corespundă cerinţelor unui regim de tip totalitar.

Întregul sistem economic va avea de suferit serioase transformări în condiţiile

trecerii de la un sistem politic la altul, prin etatizarea economiei şi prin trecerea la un sistem

de planificare a acesteia.

Bineînţeles, că schimbările nu vor avea loc doar în plan politic şi economic. Ele vor

surveni şi în plan cultural şi social prin implementarea unor elemente noi care să adapteze

realitatea culturală şi socială la cerinţele noului regim.

Termenul de cultură politică arată, pe de o parte, relaţiile dintre atitudinile politice şi

nonpolitice şi modelele dezvoltării şi, pe de altă parte, permite utilizarea abordărilor

conceptuale ale antropologiei, sociologiei şi psihologiei.

Cultura politică este o orientare politică specifică materializată prin atitudini faţă de

sistemul politic şi diferitele sale părţi, precum şi atitudini faţă de rolul binelui în sistem. Este

un set de orientări faţă de un set special de obiecte şi procese sociale. Cultura politică a unei

naţiuni este desfăşurarea pattern-urilor din orientările către obiecte politice, aşa cum se

realizează aceasta între membrii naţiunii.

Orientarea se referă la aspectele internalizate ale obiectelor şi relaţiilor ce se

stabilesc în cadrul unui sistem politic. Ea include următoarele elemente: orientarea

cognitivă (cunoaşterea sistemului politic); orientarea afectivă (sentimentele privind

sistemul politic) şi orientarea evaluativă (judecăţile şi opiniile cu privire la obiectele

politice).

În abordarea părţilor componente ale unui sistem politic se pot distinge trei clase de

obiecte: în primul rând, clasa rolurilor sau structurilor specifice, precum corpuri legislative,

exercitive sau birocratice; în al doilea rând, clasa „incumbents” ai unor roluri, cum ar fi

monarhi, legislatori sau administratori, şi clasa politicilor publice particulare, decizii sau

impuneri de decizii46.46  Ion Iliescu, Vladimir Tismăneanu, Jean-Louis Courriol, Le grand choc d’une fin de siècle trop court: communisme, post-communisme et démocratie, Editure du Rocher, 2004.

OIPOSDRU

Toate aceste structuri pot suporta şi o altă clasificare: ele pot fi implicate într-un

proces politic şi atunci vorbim de „input”, sau pot fi implicate într-un proces administrativ şi

atunci vorbim de „output”. Prin termenul de proces politic sau „input” se ntelege fluxul deȋ

cereri dinspre societate înspre corpul politic şi la conversiunea acestor cereri în politici

administrative. Prin termenul de proces administrativ sau de „output” se înţelege acel

proces prin care politicile autoritare sunt aplicate sau impuse. Structurile predominant

implicate în acest proces vor include birocraţiile şi curţile.

Distribuţia într-o societate a unor atitudini precum credinţa în legitimitatea

sistemului, în faptul că el operează efectiv, în deschiderea sa către influenţa omului obişnuit,

sau frecvenţa unor activităţi precum apartenenţa organizaţională sau participarea politică –

toate acestea au efecte importante asupra modului în care operează sistemul politic.

Sistemele politice se schimbă şi putem presupune că structura şi cultura sunt adesea

incongruente unele cu celelalte. Culturile politice pot să fie sau să nu fie în armonie cu

structurile sistemului politic. O structură politică armonioasă va fi una potrivită acestei

culturi; acolo unde cunoaşterea politică a populaţiei va tinde să fie corectă şi unde efectul şi

evaluarea vor tinde să fie favorabile47. Cea mai importantă critică adusă conceptului de

cultură politică este aceea că ea s-a infiltrat în societate (anii ’60).

„Statul democratic oferă omului şansa de a participa ca un cetăţean influent la

procesul luării deciziilor politice; statul totalitar îi oferă rolul de supus participant, cultura

politică nu are nimic de a face cu asta”48.

După 1989 conceptul de cultură politică a fost schimbat; cultura civică este o ruptură

care încearcă să se debaraseze de politic şi se concentrează asupra socialului şi

economicului.

Cele trei tipuri de cultură sunt criticate de Paul Douglas şi Alice McMahon, în How to

be an active citizen, care afirmă că cetăţenii dintr-o societate democratică trăiesc izolaţi de

sistemul politic, ei nu sunt bine informaţi, nu sunt implicaţi şi nici activi, iar procesul prin

care ajung la vot este în afara oricărui calcul raţional.

Partizanii influenţei culturii politice în sistem, printre care se enumeră G. Almond, S.

Verba, L. Pye, W. Marvel, J. Perkins sau G. Sartori (Theory of democracy revisited) şi D. Bell

(Revisiting the end of ideology), susţin că, dimpotrivă, cultura politică oferă şansa fiecărui

cetăţean de a fi membru activ al sistemului din care acesta face parte.

Astfel, totalitarismul rămâne, probabil, obiectul ideal în jurul căruia poate lua fiinţă –

aşa cum doreşte Albert O. Hirschman – o ştiinţă social-morală, „în care consideraţiile morale

nu sunt reprimate sau lăsate deoparte, ci sunt sistematic amestecate cu privire la lipsa lor de

integrare, în care s-ar trece de la predică la dovadă tot atât de des pe cât de lesne, în care

47  Elena Nedelcu, Democraţia şi cultura civică, Editura Paideia, Bucureşti, 200048 Frederik C. Barghoorn, Soviet Political Culture, pp 32-35

OIPOSDRU

consideraţiile morale nu ar fi introduse pe furiş, nici exprimate inconştient, ci expuse pe

faţă”49.

Studiul totalitarismului, indiferent dacă se face o analiză din punct de vedere

economic sau politic, se găseşte prins între empirism şi moralism. Dintr-o perspectivă

economistă relativ elementară, totalitarismul poate fi descris ca monopol politic al unui

partid unic50.

Procesul de democratizare se extinde si in lumea a treia, inclusiv in tarile aflate multa

vreme sub influenta comunista. Procesul de democratizare a vieţii politice cunoaşte nȋ

ultima vreme un curs rapid de extindere n America Latina, iar ţările Africii traversează oȋ

perioadă accentuată de frăm ntări politice cu tendinţă vadită de democratizare, pe ntregȃ ȋ

continentul african.

Se poate aprecia aşadar că, n epoca contemporană, regimurile democratice capată oȋ

pondere tot mai mare n viaţa politică a tuturor ţărilor, de aceasta fiind legată promovareaȋ

progresului şi prosperităţii, a colaborării ntre popoare şi, n ultimă instanţă, a menţineriiȋ ȋ

păcii.

2.3 Nediscriminare. Concept. Studii de caz.

Discriminare - Noţiune:

 1. Deosebire, distinc ie netă făcută între mai multe obiecte, idei etc.ț  

2. Politică prin care un stat sau o categorie de cetă eni ai unui stat sunt lipsi i deț ț

anumite drepturi pe baza unor considerente nelegitime. 51

Concept. Studii de caz.

Scopul dreptului privind nediscriminarea este de a asigura tuturor persoanelor

perspective egale şi echitabile de acces la oportunităţile disponibile în societate.

Facem alegeri în fiecare zi atunci când decidem cu cine socializăm, unde ne facem

cumpă- răturile şi unde lucrăm. Preferăm anumite lucruri şi anumiţi oameni în locul altora.

Chiar dacă exprimarea preferinţelor noastre subiective este un lucru comun şi normal, este

posibil ca în unele momente să exercităm funcţii care ne plasează într-o poziţie de autoritate

sau care ne permit să luăm decizii ce pot avea un impact direct asupra vieţilor altora. Este

posibil să fim funcţionari publici, comercianţi, angajatori, proprietari de imobile sau medici

şi să decidem cu privire la modul în care facem uz de prerogativele publice sau de modul în

care oferim bunurile şi serviciile private.

49 R. Karl Popper, The Open Society and Its Enemies, Editura Humanitas, Bucureşti, 199350 J. Louis Quermonne, Regimurile politice occidentale, Collection Point Politique Seuil, 2002.51 http://dexonline.ro/definitie/discriminare

OIPOSDRU

În aceste contexte impersonale, dreptul privind nediscriminarea intervine în

alegerile pe care le facem în două moduri.

În primul rând, acesta prevede că persoanele aflate în situaţii similare trebuie să

beneficieze de tratament similar şi să nu fie tratate mai puţin favorabil numai din cauza unei

anumite caracteristici „protejate” pe care o deţin.

Aceasta este cunoscută ca discriminare „directă”.52 Atunci când este plasată în

contextul CEaDO, discriminarea directă intră sub incidenţa unui mecanism general de

protecţie bazat pe justificarea obiectivă; cu toate acestea, în baza dreptului UE, mecanismele

de protecţie împotriva discriminării directe sunt oarecum limitate.

Discriminarea directă este definită în mod similar în CEaDO şi în dreptul UE. Articolul

2 alineatul (2) din Directiva UE privind egalitatea de tratament între persoane, fără

deosebire de rasă sau origine etnică prevede că discriminarea directă apare „atunci când

o persoană este tratată mai puţin favorabil decât este, a fost sau ar fi o altă persoană, într-o

situaţie comparabilă, pe baza rasei sau originii etnice”. CEDO utilizează formularea potrivit

căreia trebuie să existe „o diferenţă în tratamentul unor persoane aflate în situaţii analoage

sau sensibil similare”, care „se bazează pe o caracteristică identificabilă”.53

În al doilea rând, dreptul privind nediscriminarea prevede că acele persoane care se

află în situaţii diferite trebuie să beneficieze de tratament diferit în măsura în care acesta

este necesar pentru a le permite să profite de anumite oportunităţi în acelaşi mod ca şi

celelalte persoane. Astfel, aceleaşi „criterii protejate” trebuie luate în considerare atunci

când se derulează practici concrete sau se creează norme concrete. Aceasta este cunoscută

sub denumirea „discriminarea indirectă”. Toate formele de discriminare indirectă intră sub

incidenţa unui mecanism de protecţie bazat pe justificare obiectivă, indiferent dacă acţiunea

este întemeiată pe CEaDO sau pe dreptul UE.54

Tratament nefavorabil

Esenţa oricărei forme de discriminare directă o constituie diferenţa de tratament

care se aplică unei persoane.

În consecinţă, prima caracteristică a discriminării directe este dovada tratamentului

nefavorabil. Aceasta poate fi relativ uşor de identificat în comparaţie cu discriminarea

indirectă, care necesită adesea date statistice.

Studiile de caz sunt preluate din cauzele deja menţionate, respectiv: refuzul de

a permite intrarea într-un restaurant sau magazin, primirea unei pensii mai mici sau a  unei

remuneraţii mai mici, abuzuri verbale sau acte de violenţă îndreptate împotriva persoanei,

refuzul accesului la un punct de control, vârsta de pensionare mai mare sau mai mică, 52 Manual de drept european privind nediscriminarea53 CEDO, Carson şi alţii/Regatul Unit [GC] (42184/05), 16 martie 2010, punctul 61. În mod similar, CEDO, D.H. şi alţii/Republica Cehă [GC] (57325/00), 13 noiembrie 2007, punctul 175; CEDO, Burden/Regatul Unit [GC] (13378/05), 29 aprilie 2008, punctul 60.54 CEDO, Hoogendijk/Ţările de Jos (dec.) (58641/00), 6 ianuarie 2005

OIPOSDRU

interzicerea practicării unei anumite profesii, incapacitatea de a revendica drepturi de

moştenire, excluderea din sistemul de învă- ţământ de bază, expulzarea, interzicerea

purtării simbolurilor religioase, refuzul sau revocarea în privinţa plăţilor de asigurări

sociale.

Termen de comparaţie

Tratamentul nefavorabil va fi un factor relevant la stabilirea discriminării atunci când

este nefavorabil prin comparaţie cu cel aplicat unei alte persoane aflate într-o situaţie

similară.

O plângere referitoare la un salariu „mic” nu reprezintă o plângere pe motive de

discriminare decât dacă se poate demonstra că salariul este mai mic decât cel al unei alte

persoane angajate în vederea îndeplinirii unei sarcini similare de către acelaşi angajator.

Prin urmare, este necesar un „termen de comparaţie”, respectiv o persoană aflată în

circumstanţe foarte similare, diferenţa principală dintre cele două persoane fiind „criteriul

protejat”.

Studiile de caz analizate ilustrează faptul că asigurarea unui termen de comparaţie

constituie frecvent o problemă controversată, iar uneori nici părţile la litigiu, nici instanţa nu

discută termenul de comparaţie în mod explicit.

Studiu de caz nr.1

n cauza Moustaquim/Belgia, un resortisant marocan fusese condamnat pentru maiȊ

multe infracţiuni şi urma să fie expulzat.55

Resortisantul marocan a susţinut că decizia de expulzare menţionată constituie

tratament discriminatoriu. Persoana a invocat discriminarea pe motive de cetăţenie,

afirmând că resortisanţii belgieni nu fac obiectul expulzării în urma unor condamnări pentru

infracţiuni. CEDO a susţinut că acesta/aceasta nu se afla într-o situa- ţie similară cu

resortisanţii belgieni, întrucât un stat nu îşi poate expulza propriii cetăţeni în baza CEaDO.

Prin urmare, expulzarea acestuia/acesteia nu constituia tratament discriminatoriu. Cu toate

că CEDO a acceptat că acesta/aceasta se afla într-o situaţie similară cu resortisanţii non-

belgieni care erau din alte state membre (care nu puteau fi expulzaţi datorită prevederilor

dreptului UE referitoare la libertatea de circulaţie), s-a concluzionat că diferenţa de

tratament a fost justificată.

Studiu de caz nr.2

55 CEDO, Moustaquim/Belgia (12313/86), 18 februarie 1991.

OIPOSDRU

n cauza Allonby, reclamantei, care lucrase la un colegiu în calitate de lector, nu iȊ  s-a

reînnoit contractul.56 Aceasta a început să lucreze ulterior la o societate care asigura lectori

pentru instituţiile de învăţământ. Această societate a trimis-o pe reclamantă să lucreze la

fostul colegiu al acesteia, îndeplinind aceleaşi sarcini ca înainte, dar pentru o remuneraţie

mai mică decât cea care îi fusese plătită de către colegiu. Reclamanta a invocat discriminarea

pe motive de sex, afirmând că lectorii de sex masculin care lucrau pentru colegiu primeau

o remuneraţie mai mare. CEJ a stabilit că lectorii de sex masculin nu se aflau într-o situaţie

comparabilă. Aceasta, deoarece colegiul nu era răspunzător pentru stabilirea nivelului

remuneraţiei nici pentru lectorii de sex masculin pe care îi angaja în mod direct, nici pentru

reclamantă, care era angajată de o societate externă. Prin urmare, aceştia nu se aflau într-o

situaţie suficient de similară.

Studiu de caz nr.3

n cauza Luczak/Polonia, un fermier francez care locuia şi practica agricultura înȊ

Polonia a formulat plângere deoarece nu a fost acceptat într-un regim specializat de

securitate socială, înfiinţat special pentru a acorda sprijin agricultorilor polonezi, deoarece

acesta nu era accesibil şi persoanelor neresortisante.57 CEDO a fost de acord că reclamantul

se afla într-o situaţie similară cu cea a agricultorilor polonezi care beneficiau de acest regim,

deoarece acesta/aceasta era rezident permanent, plătea impozite la fel ca cetăţenii polonezi

şi contribuia, prin aceasta, la finanţarea regimului de securitate socială şi a apartinut

regimului general de securitate socială.

Studiu de caz nr.4

n cauza Richards, reclamanta suferise oȊ  operaţie de schimbare de sex din bărbat în

femeie.58 Aceasta dorea să-şi ridice pensia cu ocazia aniversării vârstei de şaizeci de ani,

vârsta la care femeile aveau dreptul la pensie în Regatul Unit. Guvernul a refuzat să acorde

pensia pe motiv că reclamanta nu beneficiase de tratament nefavorabil prin comparaţie cu

persoane aflate într-o situaţie similară. Guvernul a susţinut că termenul de comparaţie

corect, în acest caz, erau „bărbaţii”, deoarece reclamanta trăise ca bărbat. CEJ a stabilit că,

deoarece legea naţională permitea unei persoane schimbarea de sex, termenul de

comparaţie corect erau femeile. În consecinţă, reclamanta a fost tratată mai puţin favorabil

faţă de alte femei, impunându-i-se o vârstă de pensionare mai înaintată.

Studiu de caz nr.5

56 CEJ, Allonby/Accrington & Colegiul Rossendale şi alţii, cauza C-256/01 [2004] RJ I-873, 13 ianuarie 200457 CEDO, Luczak/Polonia (77782/01), 27 noiembrie 2007; a se vedea, de asemenea, CEDO, Gaygusuz/ Austria (17371/90), 16 septembrie 1996.58 CEJ, Richards/Secretarul de stat pentru muncă şi pensii, cauza C-423/04 [2006] RJ I-3585, 27 aprilie 2006.

OIPOSDRU

n cauza Burden/Regatul Unit, două surori locuiseră împreună timp de 31 de ani.Ȋ 59

Acestea deţineau o proprietate în comun şi fiecare lăsase celeilalte prin testament partea sa

din proprietate. Reclamantele au susţinut că deoarece valoarea proprietăţii depăşea pragul ?

what threshold, la moartea uneia dintre ele, cealaltă va trebui să plătească impozitul pe

moştenire. Ele au susţinut că aceasta reprezenta o ingerinţă discriminatorie în dreptul lor de

proprietate, deoarece cuplurile căsătorite şi cuplurile care încheiaseră parteneriate civile

erau scutite de impozitul pe moştenire. Cu toate acestea, CEDO a stabilit că reclamantele,

fiind surori, nu se puteau compara cu cuplurile ai căror membri locuiau în concubinaj, având

statutul de persoane căsătorite sau de parteneri civili. Căsătoria şi parteneriatele civile

constituie relaţii speciale încheiate în mod liber şi deliberat în vederea creării unor drepturi

şi responsabilităţi contractuale. În schimb, relaţia reclamantelor se baza pe consangvinitate

şi, ca atare, era fundamental diferită.

Studiu de caz nr.6

n cauza Carson şi alţii/Regatul Unit reclamanţii susţineau că guvernul Regatului UnitȊ

nu aplicase pentru pensionarii care locuiau în străinătate aceeaşi majorare pe care

o aplicase pensiilor celor care erau pensionaţi şi locuiau în Regatul Unit.60 Potrivit legii din

Regatul Unit, majorările erau aplicate numai persoanelor rezidente în Regatul Unit, cu

excepţia cetăţenilor Regatului Unit care ieşiseră la pensie în statele cu care Regatul Unit

încheiase un acord reciproc privind asigurările sociale. Reclamanţii, care nu locuiau într-un

stat care încheiase un astfel de acord, au susţinut că făcuseră obiectul discriminării pe

motivul locului de rezidenţă. CEDO nu a fost de acord cu reclamanţii care au argumentat că

se aflau într-o situaţie similară cu pensionarii care locuiau în Regatul Unit sau cu cetăţenii

Regatului Unit care ieşiseră la pensie în ţări cu care Regatul Unit încheiase un acord

reciproc. CEDO a stabilit că, deşi toate aceste grupuri diferite contribuiseră la venitul

guvernamental prin plata asigurării naţionale, aceasta nu constituia un fond de pensii, ci,

mai degrabă, venit general public în vederea finanţării diferitelor aspecte ale cheltuielilor

publice.

Mai mult, datoria guvernului de a aplica majorări s-a bazat pe luarea în considerare

a creşterii costului vieţii în Regatul Unit. Prin urmare, reclamanţii nu se aflau într-o situaţie

comparabilă cu aceste alte grupuri şi în consecinţă nu existase tratament discriminatoriu.

A. Discreminare de gen

59 CEDO, Burden/Regatul Unit [GC] (13378/05), 29 aprilie 2008.60 CEDO, Carson şi alţii/Regatul Unit [GC] (42184/05), 16 martie 2010

OIPOSDRU

În urma unui studiu realizat în România, s-a observat că 40% dintre subiecţii

investigaţi sunt de acord că „bărbaţii conduc afacerile mai bine decât femeile”, iar o treime

consideră că „o femeie nu poate avea, în acelaşi timp, şi cariera şi familie”. Cel puţin pentru

aceşti subiecţi, femeile sunt asociate, mai degrabă, cu sfera familiei, respectiv cu spaţiul

privat, în vreme ce bărbaţii sunt asociaţi cu viaţa profesională şi cu rolul de conducător.

Aşa cum era de aşteptat, credinţa privitoare la capacitatea superioară a bărbaţilor de

a conduce afacerile caracterizează mai degrabă subiecţii de sex masculin care împărtăşesc

aceasta idee în proporţie de peste 50% comparativ cu doar 35% dintre femei61.

Studiu de caz nr.7

„M-am confruntat cu o situaţie de discriminare la angajare, astfel că, în cadrul

interviului de angajare am fost întrebată direct şi fără menajamente dacă şi când am de gând

sa mă căsătoresc („aveţi de gând sa va căsătoriţi în curând?”) şi dacă da, când am de gând sa

am un copil („plănuiţi a avea un copil în viitorul apropiat?”). Acel moment a determinat o

stare de disconfort psihic, m-am blocat şi nu am putut reacţiona imediat. Consider ca am fost

discriminată pentru că eram femeie, pentru că exista posibilitatea de a avea copii (şi în acest

caz angajatorul ar fi fost afectat)... În situaţia în care mă aflam (căutarea unui loc de muncă)

am încercat sa maschez cât mai bine blocajul în care mă aruncase întrebarea şi bineînţeles

că răspunsul meu a fost cel dezirabil – respectiv că nu am de gând sa mă căsătoresc în

curând şi nici să fac un copil. NU am apelat la nici o instituţie şi nu am căutat „să fac

dreptate” deoarece eram mult prea presată de nevoia de a mă angaja, încât nu îmi

permiteam să mă focalizez pe alte chestiuni. (Laura, 31 de ani, sociolog, victimă a

discriminării multiple - studiu de caz Bucureşti)62.

B. Discriminare rasială

Discriminarea rasială reprezintă tratamentul inegal la care este supus un grup de

populaţie numai pe motivul posedării unor caracteristici fizice sau de alta natură definite

din punct de vedere social ca desemnând o anumita rasă.

Rasismul este sistemul determinist de credinţe aflate în spatele discriminării rasiale,

asociind aceste caracteristici cu anumite trăsături fizice, psihologice sau sociale valorizate

negativ.

Studiu de caz nr.8

61 Studiu discriminarea multiplă în România - Societatea de Analize Feministe – ANA Institutul Naţional de Cercetare Ştiin ifică în Domeniul Muncii Şi Protecţiei Sociale – I.N.C.S.M.P.S. BUCUREŞTI – Bucureşti 2008ț62 Studiu discriminarea multiplă în România - Societatea de Analize Feministe – ANA Institutul Naţional de Cercetare Ştiinţifică în Domeniul Muncii Şi Protecţiei Sociale – I.N.C.S.M.P.S. BUCUREŞTI – Bucureşti 2008

OIPOSDRU

Situaţia romilor din Baia Mare, care sunt „închişi" de câteva luni intr-un ghetou, după

ce primarul Cătălin Chereche a dispus construirea unui zid de jur împrejur Ghetoul esteș

numit „groaznic", întrucât primarul l-a sigilat în spatele unui zid, în luna iunie 2012, fiind

astfel acuzat de rasism.

Autorităţile locale insistă că acţiunea reprezintă „un pas către civilizaţie şi

emancipare". Romilor din ghetoul băimărean li s-au promis apartamente noi, care să îi

ferească de gerul iernii, însă la opt luni de la construirea zidului, 500 de familii de romi sunt

încă izolate în clădiri ciuruite şi umede, iar situaţia s-a înrăutăţit după ce primarul din Baia

Mare a construit zidul din jurul aşezării de romi, izolându-i pe aceştia de restul oraşului.

Potrivit lui Cătălin Cherecheş, această măsură face parte dintr-un mare plan de

îmbunătăţire a vieţilor familiilor foarte sărace din oraş, care se zbat de generaţii pentru

supravieţuire. Organizaţiile pentru drepturile omului pretind că primarul este rasist,

acuzându-l de închiderea populaţiei într-un ghetou, înrăutăţindu-le şi mai mult situaţia.

Imaginile surprinse în mahalaua respectivă, printre blocurile din epoca comunistă,

arată scene de sărăcie îngrozitoare, familii care se zbat să supravieţuiască în timp ce

temperaturile coboară şi pana la -26 de grade Celsius. Zidul de beton măsoară 1,8 metri

înălţime, însă pare mult mai înalt din interior şi înconjoară zona, cu câteva puncte de acces.

Cherecheş a spus că zidul a fost construit pentru a-i proteja pe copiii care se jucau

lângă strada principală. Totodată, edilul afirmă că s-au îmbunătăţit condiţiile de trai după ce

familiile au fost mutate dintr-o mahala în care copiii dezbrăcaţi se jucau în praf cu câinii şi

pisicile de pe străzi. Autorităţile locale au început să mute 1.600 de romi din locuinţe

improvizate din cele cinci zone sărace ale oraşului, în sediul unei foste fabrici de cupru,

Cuprom.

Închiderea familiilor de romi în spatele zidurilor de beton din oraşul Baia Mare l-a

ajutat pe Cătălin Cherecheş să devină cel mai popular politician local al ţării, câştigând 86 la

suta din voturile exprimate la alegerile locale din iunie 2012. ,,A făcut o treabă grozavă

ridicând zidul. Copiii romi stăteau pe străzi înainte şi aruncau cu pietre în maşini.

Mutarea altor romi la Cuprom este un lucru şi mai bun pentru oraşul nostru",a spus

un pensionar din Baia Mare. Nu în ultimul rând, părerile în rândul romilor sunt împărţite.

Dacă unii sunt recunoscători lui Cătălin Cherecheş că au fost mutaţi din mahala, în sediul

Cuprom, cei care au rămas sa trăiască în barăcile improvizate spun că acolo pot avea porci şi

cai, în timp ce la Cuprom este „o tabără de concentrare", unde nu doresc sa meargă. Vor sa

stea în spaţii deschise, nu în blocuri.63

Studiu de caz nr. 9

63http://www.ziare.com/social/rromi/daily-mail-sute-de-rromi-sunt-inchisi-de-luni-de-zile-in-ghetoul-din-baia-mare-galerie-foto- 1221435

OIPOSDRU

Jason si Annelia Black, originari din San Diego, au spus că actorul deghizat în iepuraş

s-a arătat nerăbdător să se pozeze cu copilaşii familiilor de caucazieni, în timp ce pe micul

lor nu l-a îmbrăţişat şi nici nu l-a atins.

"Au mai venit doi copii acolo, pe care iepurele i-a copleşit cu gesturile sale. I-a

îmbrăţişat, i-a pupat si a făcut fotografii cu ei, lucru care l-a făcut pe copilul meu să se simtă

oribil", a povestit domnul Black, citat de Daily Mail. Întâmplarea s-a petrecut la parcul

Disneyland din Anaheim, California, faţă de care familia a depus o plângere pentru rasism.

Iniţial, reprezentanţii parcului de distracţii au încercat să le ofere tichete VIP şi o

compensaţie de 500 de dolari, dar familia Black a refuzat. Aceştia îşi doresc ca

reprezentanţii parcului să-şi ceară scuze în mod public şi ca angajatul implicat în incident să

fie concediat. „Nu putem să comentăm ceva ce nu am văzut. Vom revizui în detaliu plângerea

depusă", a spus Suzi Brown, reprezentanta Disneyland Anaheim.64

C. Discriminarea persoanelor cu dizabilităţi

Discriminarea persoanelor cu diferite handicapuri se poate manifesta în mod direct

prin: limitarea şanselor egale de a participa la viaţa publică;

limitarea posibilităţilor de a avea o viaţă socială obişnuită;

imposibilitatea de a se angaja şi a-şi câştiga existenţa;

imposibilitatea de a avea acces la anumite instituţii sau utilităţi care intervin în

viaţa de zi cu zi.

Mai dureroasă însă este acea discriminare subtilă, pe care majoritatea oamenilor care

nu suferă de nici un handicap nu o conştientizează, ci dimpotrivă o generează şi o

perpetuează prin standardele şi normele pe care direct/indirect sau

intenţionat/neintenţionat le impun asupra tuturor celorlalţi.

O asemenea discriminare se regăseşte spre exemplu în „etichetele" atribuite acestor

persoane. Termenii folosiţi pentru a le identifica nevoile sunt în sine discriminatorii

deoarece de exemplu prin însăşi termenul de „dizabilitate", analizat etimologic, li se neaga

absolut orice fel de abilitate. Aceasta falsă negare are un impact deosebit asupra identităţii şi

demnităţii individului.

Studiu de caz nr.10

Alexia are opt ani şi trei luni şi este diagnosticată cu tumoare hipotalamică cu

metastaze spinale, operată în urmă cu 4 ani, fiind încadrată în gradul grav de dizabilitate. În

ciuda diagnosticului şi prin eforturi uriaşe ale părinţilor, în prezent, fetiţa se află la un nivel

64 http://www.ziare.com/articole/discriminare+rasiala

OIPOSDRU

de dezvoltare mentală în jurul vârstei de 6-7 ani, fiind verbală şi independentă în mare parte

a activităţilor sociale.

În acest context, mama fetiţei a iniţiat demersurile de înscriere a Alexiei în

învăţământul primar. Fiind vorba de un copil cu dizabilităţi, aceasta s-a adresat, conform

legii, Centrul Municipiului Bucureşti de Resurse şi Asistenta Educaţională (CMBRAE), care

avea obligaţia de a emite o orientare şcolară a micuţei către şcoală de masă sau către şcoala

specială. „CMBRAE a evitat să realizeze orientarea, transferând responsabilitatea asupra

mamei de a identifica o şcoală dispusă să o primească pe micuţa Alexia", susţin

reprezentanţii ONG-ului.

Mama Alexiei a făcut trei încercări succesive de a-şi înscrie fiica la şcoală, ultima fiind

la un colegiu din Bucureşti (unitate de care aceasta aparţine cu domiciliul), soldate cu

refuzuri categorice. Conducerea colegiului bucureştean i-a comunicat mamei faptul că

„politica" şcolii nu permite încadrarea unui astfel de copil în unitatea sa de învăţământ, chiar

dacă beneficiază de însoţitor şi, mai mult decât atât, prezenţa fetiţei are potenţial de a

disturba procesul educaţional deoarece „copiii s-ar uita la însoţitor şi nu ar mai fi atenţi la

învăţătoare". „Acesta este unul dintre multele exemple concrete ale dificultăţilor majore

întâmpinate în mod curent de părinţii copiilor cu dizabilită i. țMama minorei a fost victima unor încălcări flagrante ale drepturilor copilului ei atât

la nivelul CMBRAE, cât şi la nivelul colegiului. Este inadmisibil faptul că în România anului

2013, drepturile copiilor cu dizabilită i încă sunt considerate de autorităţile responsabile oț

formă de bunăvoinţă", a declarat Mădălina Turza, preşedinte CEDCD. Aceasta a adăugat că

aceşti copii cu dizabilităţi nu sunt şi nu trebuie să fie obiectul milei publice. Ei sunt în egală

măsură posesorii unor drepturi inalienabile instituite prin legislaţia naţională şi

internaţională. „Cred cu tărie faptul că fiecare părinte trebuie sa fie conştient de aceste

drepturi şi să şi le revendice atunci când autorităţile tac sau sfidează. Este unicul mod de a

construi un viitor de normalitate pentru copiii noştri", a mai spus Turza.65

D. Discriminare pe criterii religioase

87% dintre respondenţii unui studiu manifestă toleranţă faţă de persoanele de altă

religie, în vreme ce 10% resping ideea libertăţii practicilor religioase.

Exceptând categoria celor fără religie care este puţin numeroasă, cea mai puternică

intoleranţă este prezentă la subiecţii ortodocşi (11%) în calitatea lor de grup majoritar al

României. Faptul că celelalte categorii de respondenţi manifestă intoleranţă faţă de

practicanţii altor religii în pondere mai mica se explică prin statul lor de grupuri minoritare.

65 http://www.ziare.com/social/capitala/o-fetita-cu-dizabilitate-grava-refuzata-la-inscriere-de-3-scoli-din-cauza-politiciiinstitutiilor-1231506

OIPOSDRU

Totuşi, se poate spune că ponderea celor intoleranţi pe motive religioase este destul

de redusă în România. Cu toate acestea, 30% dintre respondenţi sunt de părere că membrii

minorităţilor religioase sunt dezavantajaţi în România, în vreme ce peste jumătate nu au o

opinie formată în aceasta direcţie.

Ponderea celor care percep situaţia de dezavantaj scade pentru categoriile

minoritare.

Astfel, protestanţii cred că persoanele de altă religie sunt defavorizaţi în pondere de

27%, iar romano-catolicii în proporţie de doar 22%.

Mai mult decât atât, protestanţii sunt caracterizaţi de cea mai mare pondere a celor

care consideră avantajoasă apartenenţa la o minoritate religioasă, ceea ce arată că aceşti

respondenţi valorizează participarea lor la comunitatea religioasă din care fac parte.66

Studiu de caz nr.11

Prietenii tinerei Amira Abase, a treia elevă din Marea Britanie care a fugit în Siria

pentru a se alătura Statului Islamic, povestesc cum s-a schimbat aceasta în ultima perioadă,

înainte de plecarea spre Turcia.

Potrivit unor fotografii publicate de Daily Mail, tânăra era o adolescentă de 15 ani

obişnuită, care se bucura de viaţă în Marea Britanie, înainte de a deveni o „mireasa

jihadistă".

Amira era veselă, mergea în parcuri şi îşi vopsea unghiile în culori vii. În plus, era

foarte bună la orele de ştiinţe.

Pe contul său de Facebook, aceasta scria despre faptul că merge săa înoate cu o

prietenă şi că îi place muzica rapperului american Tupac. Prietenii săi din estul Londrei,

dintre care mulţi nu sunt musulmani, au dat o serie de interviuri în care au explicat cum s-a

schimbat tânăra. „Era perfect normală. Vorbea despre faptul că vrea să-şi facă un piercing în

buză şi ascultă muzică pop. Era o fată destul de populară şi un pic rebelă, care vedea partea

amuzantă a vieţii.

Am cunoscut-o prima oară la orele de matematică, în urmă cu 4 ani. Am devenit cele

mai bune prietene", povesteşte o adolescentă de 16 ani. Născută în Etiopia, Amira s-a mutat

cu familia sa întâi în Anglia, apoi în Germania, înainte de a se întoarce la Londra şi a începe

cursurile la Academia Bethnal Green, la vârsta de 11 ani. „A avut telefon BlackBerry de la 11

sau 12 ani, iar apoi un iPhone şi computer. Stătea tot timpul la ele", a mai povestit fata.

Amira era fan al echipei de fotbal Chelsea şi a fost şi în echipa de atletism a scolii,

participând la curse de 800 şi 1.200 de metri.

66 Studiu discriminarea multiplă în România - Societatea de Analize Feministe – ANA Institutul Naţional de Cercetare Ştiinţifică în Domeniul Muncii Şi Protecţiei Sociale – I.N.C.S.M.P.S. BUCUREŞTI – Bucureşti 2008

OIPOSDRU

Prietenii fetei mai povestesc că aceasta nu făcea mare caz din credinţa musulmană,

venea la petreceri dacă nu se consuma alcool şi mergea să cumpere haine. „S-a împrietenit

cu un băiat pe care l-a cunoscut la atletism.

Am tachinat-o că stă foarte aproape de el, aşa încât a glumit că se sprijină pe el pentru

susţinere. Părinţii săi nu i-ar fi permis să aibă un prieten", a spus un membru al echipei de

atletism, care a adăugat că fata urma să participe la o căsătorie aranjată cu un bărbat ales de

familia sa.

De asemenea, un prieten explică şi de ce Amira s-ar fi alăturat Statului Islamic:

„Bănuim că s-a alăturat deoarece era un lucru excitant, un fel de rebeliune. Spre deosebire

de noi, nu ii erau deschise multe opţiuni excitante".

Pana la vârsta de 15 ani, împliniţi în luna mai, fata devenise „o persoana diferită",

separându-se de prietenii care nu erau musulmani şi împrietenindu-se cu alte doua fete

musulmane din acelaşi an, de la şcoala sa - Shamima şi Kadiza - cu care a plecat spre Siria.

„"S-a implicat serios în lucrurile legate de religie şi de Orientul Mijlociu. Stătea tot

timpul în preajma celor doua fete musulmane", a mai povestit o prietenă.

Nu în ultimul rând, tânăra este descrisă de poliţie şi de reprezentanţii şcolii drept

„naivă şi vulnerabilă", fiind însă „pricepută şi inteligentă", obţinând de regulă ceea ce îşi

dorea. Amira şi alte două eleve din Londra au fugit în Turcia, la jumătatea lunii februarie, iar

de acolo se crede că ar fi trecut graniţa cu Siria, pentru a se alătura grupării teroriste Statul

Islamic.

Shamima Begum, în varsta de 15 ani, Kadiza Sultana, 16 ani, sunt celelalte două şi

toate erau eleve la Academia Bethnal Green zburând de pe aeroportul Gatwick, marţi. Cele

trei fete nu au putut fi interceptate în Turcia şi se crede ca au ajuns în teritoriile ocupate de

Statul Islamic.67

2.4 Egalitate de şanse şi de gen. Noţiune. Studii de caz.

Noţiune: Egalitatea de şanse are la bază asigurarea participării depline a fiecărei

persoane la viaţa economică şi socială, fără deosebire de origine etnică, sex, religie, vârstă,

dizabilităţi sau orientare sexuală.

Din această perspectivă, egalitatea de şanse reprezintă o valoare politică

fundamentală a Uniunii Europene, transcrisă în toate actele juridice de bază ale acestei

comunităţi, un obiectiv politic cheie şi totodată o piesă centrală a strategiei

nediscriminatorii.

Respectarea principiului egalităţii de şanse parcurge în orice societate o etapă de

pionierat, a cărei durată depinde de contextul istoric, social, economic şi politic.

67http://www.ziare.com/international/statul-islamic/cum-ajunge-o-fata-de-15-ani-din-marea-britanie-mireasajihadistilor-de-la-statul-islamic-1351115

OIPOSDRU

România a depus un efort considerabil, într-un timp relativ redus, pentru adoptarea

acquis-ului comunitar în procesul de integrare în Uniunea Europeană, inclusiv transpunerea

cadrului legislativ european de garantare a egalităţii de şanse.

Pentru clarificarea conceptului egalităţii şi pentru o analiză critică a abordărilor sunt

esenţiale următoarele ntrebări:ȋ ■ Egalitate „între cine i cine”?ș

■ Egalitate „în ce”?

Pentru a răspunde la prima întrebare - Egalitate „între cine i cine”? – separarea întreș

unitatea de analiză şi caracteristica de analiză este în mod particular importantă şi utilă

pentru demersul analizei egalităţii de şanse şi discriminării de gen.

Astfel, unitatea de analiză este mai degrabă individul (şi mai puţin un grup sau o

naţiune). Caracteristica de analiză se identifică prin urmăoarele componente ale egalităţii:

sexul, apartenenţa la un grup etnic, dizabilitatea, orientarea sexuală, religia şi vârsta.

La acestea, prin forţa evidenţelor empirice, se adaugă statutul socio-economic.

Argumentele pentru care sunt luate în considerare aceste caracteristici şi nu altele ţin de

două motive esenţiale: a) caracteristica este considerată a fi în afara controlului individului;

b) caracteristica respectivă a fost, din punct de vedere istoric, o sursă semnificativă de

discriminare şi inegalitate.

Răspunsul la cea de-a doua întrebare - Egalitate „în ce” ? – presupune clarificarea a

trei elemente principale care privesc acţiunea sau non-acţiunea indivizilor în raport cu un

individ atunci când acesta sau societatea percepe existenţa unei discriminări.

Graniţa dintre aceste trei elemente nu este netă, însă modul în care sunt ele definite

este un excelent indiciu asupra complexităţii fenomenului şi fineţei de abordare. Cele trei

elemente care ajută la clarificarea conţinutului egalităţii sunt:

■ egalitatea procesului;

■ egalitatea rezultatului;

■ egalitatea şanselor.

Egalitatea procesului se referă la asigurarea unui tratament egal pentru to i indivizii,ț

iar cel mai bun exemplu este tratamentul egal în justiţie.

O bună înţelegere a egalităţii rezultatului depinde de buna traducere a termenului

original: „equality of outcome”. Traducerea cea mai apropiată este „rezultat”, însă, dacă

facem trimitere la dicţionarul explicativ, „outcome” este un „efect” sau o „consecinţă”, deci

mai mult rezultatul unui proces care nu este neapărat material. Din perspectiva egalităţii,

această componentă define te mai degrabă apropierea de resurse şi de efectul obţinut prinș

accesul la resurse. Astfel, chiar dacă imaginea cea mai naturală este dată de „o porţie egală

OIPOSDRU

din tort”, egalitatea rezultatului este asimilată cu accesul egal la educaţie şi sănătate, la

capitalul social în general. O abordare echivalentă trece prin noţiunile de avuţie şi de

bunăstare – obiectivă sau subiectivă.

n final, Ȋ egalitatea şanselor este dată de capacitatea individului, de resursele

disponibile, de aptitudinile şi talentul său, de efortul său, de cadrul instituţional în care

operează şi, deloc de neglijat, de norocul său de a beneficia de şansele de a face sau deveni

ceva în viaţă – de a urma o formă de învăţământ, de a ocupa un post, de a-şi urma o vocaţie

etc.

Separarea celor trei planuri de analiză a egalităţii este importantă deoarece se poate

aprecia astfel capacitatea unor indicatori de a le reflecta corect pe fiecare dintre ele. În mod

evident, există indicatori care dau posibilitatea unei reflectări mai ample a egalităţii

rezultatelor decât a egalităţii procesului sau a şanselor.

Un exemplu în acest sens sunt indicatorii veniturilor (distribuţia veniturilor, indicele

Gini) care arată discrepanţele dintre diverse categorii de indivizi din punct de vedere al

veniturilor. Ace ti indicatori sunt mai uşor de calculat pentru că există surse de dateș

adecvate şi o tradiţie de calcul, însă capacitatea lor de a defini corect „egalitatea” din punctul

de vedere al veniturilor este discutabilă, deoarece persoanele au nevoi diferite, valori şi

preferinţe diferite şi acceptă responsabilităţi diferite, adică înţeleg în mod diferit să îşi

croiască drumul în viaţă.

O abordare logică pentru descrierea arhitecturii conceptului de egalitate de şanse

este aceea de a investiga principalele axe de reflecţie pe plan internaţional, european şi

naţional.

A. Perspectiva internaţională

Sistemul Organizaţiei Naţiunilor Unite.

În centrul acţiunilor pentru promovarea şi garantarea drepturilor omului pe plan

internaţional se află Organizaţia Naţiunilor Unite care, în Adunarea Generală din 10

decembrie 1948, a adoptat Declaraţia Universală a Drepturilor Omului prin rezoluţia 217 A

(III), proclamând pentru prima dată ca drepturile fundamentale ale omului să fie universal

protejate.

De asemenea, principiul non-discriminării constituie un principiu de bază şi general

legat de protecţia drepturilor omului.

Ca urmare, acesta se aplică unei categorii diverse de drepturi.

În Indexul Drepturilor Universale ale Omului, Organizaţia Naţiunilor Unite nu face o

distincţie axiologică ca aceea propusă de Burchardt şi marchează următoarele componente

ale egalităţii:

OIPOSDRU

■ Egalitatea în faţa legii;

■ Protecţia egală a legii;

■ Interzicerea excluderii sau restricţiei pe motive precum limba, religia, opiniile

politice sau de altă natură, originea socială sau naţională, proprietatea, naşterea,

dizabilitatea, identitatea sexuală, orientarea sexuală sau alt statut;

■ Discriminarea de către autorităţile publice, comunitate, persoane private sau alte

organizaţii;

■ Măsuri speciale (discriminare pozitivă);

■ Dreptul la despăgubire.

Pe parcursul mai multor decenii, Organizaţia Naţiunilor Unite şi-a dedicat eforturile

promovării egalităţii de gen. Unul dintre cele mai importante documente, o adevărată cartă

internaţională a drepturilor femeii, a fost Convenţia asupra eliminării tuturor formelor de

discriminare faţă de femei (CEDAW), adoptat de ONU în anul 1979. Convenţia defineşte

discriminarea femeilor ca „…orice diferenţiere, excludere sau restricţie bazată pe sex, care are

drept efect sau scop să compromită ori să anihileze recunoaşterea, beneficiul şi exercitarea de

către femei, indiferent de starea lor matrimonială, pe baza egalităţii dintre bărbat şi femeie, a

drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, în domeniile politic, economic, social, cultural

şi civil sau în orice alt domeniu”.

Organizaţia Naţiunilor Unite afirmă că egalitatea dintre femei şi bărbaţi nu este doar

un drept uman fundamental, însă realizarea lui are enorme ramificaţii socio-economice,

deoarece emanciparea femeilor alimentează prosperitatea economică prin stimularea

productivităţii şi a creşterii, în general.

Însă, în pofida progreselor economice, culturale şi ideologice, inegalităţile sunt adânc

înrădăcinate în fiecare societate.

O serie a temelor de interes ale Organizaţiei Naţiunilor Unite faţă de problema

discriminării femeilor are un caracter general68 , destul de greu încadrabil printr-un singur

indicator statistic:

■ legislaţia care interzice discriminarea femeilor;

■ egalitatea efectivă între femei şi bărbaţi;

■ eliminarea oricărui act de discriminare faţă de femei al persoanelor, organizaţiilor

sau întreprinderilor;

■ măsurile temporare speciale (acţiunile pozitive);

■ eliminarea stereotipurilor şi atitudinilor patriarhale;

■ integrarea politicilor, abordărilor şi bugetelor îndreptate spre egalitatea între femei

şi bărbaţi;

■ eficacitatea sistemelor naţionale, a instituţiilor şi procedurilor.

68 Cf. Indexului Universal al Drepturilor Omului, cap. VI, pct. 29.1

OIPOSDRU

Un alt set de teme are un conţinut ceva mai concret:

■ situaţiile în care femeile sunt afectate de decalaje în privinţa salarizării;

■ măsura în care sunt reprezentate în structurile de decizie politică sau economică;

■ absenţa accesului femeilor la muncă decentă şi segregarea ocupaţională;

■ negarea accesului la educaţie elementară şi îngrijirea sănătăţii;

■ cazurile de violenţă din interiorul şi exteriorul căminului.

În ultimii cincisprezece ani, Comisia Naţiunilor Unite asupra statutului femeilor trece

sistematic în revistă implementarea acţiunilor din cele 12 domenii critice de interes

identificate in Platforma de Acţiune de la Beijing.

Aceste 12 domenii de interes sunt:

1. femeile şi sărăcia;

2. educaţia şi formarea femeilor;

3. femeile şi sănătatea;

4. violenţa împotriva femeilor;

5. femeile şi conflictele armate;

6. femeile şi economia;

7. femeile în exercitarea puterii şi formularea deciziilor;

8. mecanismele instituţionale pentru promovarea femeilor;

9. drepturile omului şi femeile;

10. femeile şi mass media;

11. femeile şi mediul;

12. tinerele fete.

În linie cu aceste acţiuni, Consiliul Economic şi Social al Naţiunilor Unite a definit în

anul 1997 conceptul de „integrare a acţiunilor de gen” (Gender mainstreaming69 ) ca fiind „o

strategie de a realiza atât din preocupările şi experienţele femeilor, cât şi din cele ale

bărbaţilor o dimensiune integrantă a definirii, implementării, monitorizării şi evaluării

politicilor şi programelor din toate sferele politice, economice şi sociale, astfel încât femeile

şi bărbaţii să se bucure de beneficii egale, iar inegalităţile să nu mai fie perpetuate.

Statutul relativ al femeilor şi bărbaţilor, interacţiunea dintre gen şi rasă, clasă socială

şi etnicitate şi problemele legate de drepturi, control, proprietate, putere şi exprimare –

toate au un impact critic asupra reuşitei şi sustenabilităţii oricărei intervenţii de dezvoltare”.

În completarea acestei definiţii, aspectele practice ale integrării acţiunilor de gen

presupun identificarea inegalităţilor de gen prin utilizarea datelor statistice dezagregate pe

sexe, dar i dezvoltarea capacităţii de analiză a datelor dezagregate pe sexe care să urmezeș

domeniile prioritare stabilite prin Platforma de acţiune de la Beijing.

69 Cf. http://www.undp.org/women/mainstream/whatis.shtml

OIPOSDRU

În plus, pentru a le evalua progresul, se pot dovedi necesari indicatori de

performanţă ai programelor şi politicilor.

Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (UNDP) aşează egalitatea de gen şi

emanciparea femeilor în centrul Obiectivelor de Dezvoltare ale Mileniului şi în cel al

programelor de dezvoltare durabilă. În argumentarea abordării sale, UNDP aminteşte de

faptul că, la nivel mondial, 6 din 10 persoane sărace sunt femei şi fete, că mai puţin de 16%

din parlamentari sunt femei, că două treimi din copiii care rămân în afara şcolilor sunt de

sex feminin şi că, atât în vreme de război cât i pe timp de pace, femeile sunt în modș

sistematic obiect al violenţei. UNDP integrează acţiunile de promovare a egalităţii de gen şi

de emancipare a femeilor în cele patru domenii de intervenţie ale sale: ■ reducerea sărăciei;

■ guvernanţa democratică; ■ prevenirea crizelor şi redresare; ■ mediu şi dezvoltare

durabilă.

Fondul Naţiunilor Unite pentru Populaţie (UNFPA70) îşi articulează activitatea care

vizează discriminarea femeilor şi egalitatea de gen în cadrul Obiectivelor de Dezvoltare ale

Mileniului. În programul său strategic care acoperă perioada 2008-2011, UNFPA are o

abordare practică a problematicii egalităţii de gen, propunându-şi următoarele rezultate

(outcomes) concrete:

Rezultat 1: Egalitatea de gen şi drepturile umane ale femeilor şi adolescentelor, în

particular drepturile lor de reproducere, sunt integrate în politicile naţionale, cadre de

dezvoltare şi legi.

Rezultat 2: Egalitatea de gen, drepturile reproductive şi emanciparea femeilor şi

adolescentelor sunt promovate printr-un mediu sociocultural capacitiv care este propice

participării bărbaţilor şi eliminării practicilor vătămătoare.

Rezultat 3: Sistemele de protecţie a drepturilor omului (incluzând consilii ale

drepturilor omului, avocatul poporului şi mecanisme de solu- ţionare a conflictelor) şi

mecanismele participative sunt consolidate pentru a proteja drepturile reproductive ale

femeilor şi adolescentelor, inclusiv dreptul de a fi protejate de violenţă.

Rezultat 4: Acţiunile de răspuns la actele de violenţă împotriva femeilor, în mod

special violenţa domestică şi sexuală, sunt extinse prin îmbunătăţirea politicilor, sistemelor

de protecţie, prin întărirea legii şi asigurarea unor servicii de sănătate sexuală şi

reproductivă, de prevenire HIV, inclusiv în situaţii de urgenţă şi post-urgenţă.

Sistemul Organizaţiei Internaţionale a Muncii (OIM - ILO) - abordează

problematica egalităţii de gen în cadrul mai larg al tematicii egalităţii şi discriminării la locul

de muncă. Conform Directorului General al OIM, Juan Somavia, „scopul principal al OIM este

să promoveze pentru femei şi bărbaţi oportunită i de ob inere a unui loc de muncă decent şiț ț

productiv, în condiţii de libertate, echitate, securitate şi demnitate umană.” 70 UNFPA este acronimul fostei denumiri United Nations Fund for Population Activities, schimbat în anul 1987 în denumirea actuală

OIPOSDRU

Setul principal de activităţi al OIM în sfera egalităţii de gen, este cuprins în Planul de

Acţiuni pentru Egalitatea de Gen al OIM în perioada 2010 – 2015, vizând punerea în practică

a obiectivelor cuprinse în Agenda Muncii Decente, în concordanţă cu Rezoluţia Conferinţei

Internaţionale a Muncii din iunie 2009 asupra Egalităţii de Gen în Centrul Muncii Decente.

Planul de acţiune reflectă natura complexă a problematicii egalităţii de gen, a cărei

abordare integrată se regăseşte în întreaga sa structură, bazată pe cele şase elemente

necesare pentru ca strategiile ONU să promoveze egalitatea de gen: responsabilitate,

management pentru egalitatea de gen bazat pe rezultate; supervizare prin monitorizare,

evaluare, audit şi raportare; resurse umane şi financiare; dezvoltarea capacităţii; coerenţă,

coordonare şi management al cunoştinţelor şi informaţiilor.

Sistemul Uniunii Europene

Analiza construcţiei instituţionale şi a sistemului de reglementări la nivelul Uniunii

Europene cu referinţă în sfera egalităţii de gen, scoate în evidenţă câteva aspecte

importante, determinate de funcţiunea şi statutul fiecărei entităţi din structura Uniunii

Europene, de reglementare juridică şi, respectiv, de punere în practică a legislaţiei

comunitare.

Astfel, la nivel instituţional, se diferenţiază:

■ Structura Parlamentului European prin Comitetul FEMM – Drepturile Femeilor şi

Egalitatea de Gen71 (Preşedinte: Eva-Britt Svenson (PE); ■ Structura Comisiei Europene prin:

- Directoratul Egalitate din cadrul Directoratului General Justiţie aflat, la rândul lui, în

portofoliul Justiţie, Drepturi Fundamentale şi Cetăţenie - Oficiul de statistică al

Comunităţilor Europene (EUROSTAT);

La nivelul Directoratului Egalitate, conceperea şi implementarea politicilor destinate

promovării egalităţii de gen se sprijină pe un sistem legislativ, de instituţii şi programe de

finanţare europene constituit din:

■ Legislaţia europeană.

O parte importană a legislaţiei europene este dedicată egalităţii între femei şi

bărbaţi. Pe lângă prevederi ale Tratatului Uniunii Europene, există un număr mare de

directive care privesc ocuparea, plata egală, protecţia maternităţii, concediile parentale,

securitatea socială şi securitatea locului de muncă, gradul în care sunt necesare dovezi în

cazurile de discriminare etc. De asemenea, jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie

constituie un alt element central al acestui sistem.

■ Institutul European pentru Egalitatea de Şanse între Femei şi Bărbaţi

Rolul acestui institut, cu sediul la Vilnius, este acela de a sprijini statele membre şi

instituţiile europene – în special Comisia Europeană – în eforturile lor de a promova

egalitatea de gen, de a lupta împotriva discriminării bazate pe sex şi pentru a con- ştientiza

71 Cf. http://www.europarl.europa.eu/activities/committees/homeCom.do?body=FEMM

OIPOSDRU

problematica de gen. Sarcinile institutului sunt acelea de a culege şi analiza datele

comparabile asupra problematicii de gen, de a dezvolta instrumente metodologice, în special

pentru integrarea dimensiunilor de gen în toate domeniile politicilor comunitare, pentru a

facilita schimbul celor mai bune practici şi dialogul între părţile interesate şi de a creşte

gradul de conştientizare printre cetăţenii Uniunii Europene.

■ Reţeaua pentru promovarea femeilor în funcţii de conducere

Reţeaua europeană pentru promovarea femeilor în funcţii de conducere în politică şi

economie a fost lansată în iunie 2008 ca o platformă la nivel european destinată schimbului

de bune practici şi de strategii de succes menite să asigure o reprezentare echilibrată a

femeilor şi bărbaţilor în posturi de conducere.

■ Comitetul consultativ pentru egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi

Comitetul consultativ pentru egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi a fost

constituit în anul 1981 prin Decizia Comisiei 82/43/ CEE. Acesta sprijină Comisia în

formularea şi punerea în aplicare a măsurilor UE menite să promoveze egalitatea de şanse

între femei şi bărbaţi. Comitetul încurajează schimburile de experienţă, de politici şi bune

practici între statele membre şi diferitele părţi implicate.

În acest scop, Comitetul transmite Comisiei avize privind diverse aspecte relevante

pentru promovarea egalităţii de şanse între femei şi bărbaţi în UE. Comitetul este alcătuit

din reprezentanţi ai statelor membre, ai partenerilor sociali la nivel comunitar şi ai

organizaţiilor neguvernamentale.

■ Finanţarea comunitară

Acţiunile de promovare a principiului egalităţii dintre femei şi bărbaţi sunt sprijinite

financiar prin programul PROGRESS pentru perioada 2007 – 2013, destinat finanţării

proiectelor de stimulare a ocupării şi solidarităţii sociale. Acest program de finanţare este

completat de Fondul Social European.

Problematica egalităţii de şanse şi a discriminării este plasată în Programul de lucru

statistic anual 2010 printre cele 5 priorităţi absolute, mai precis în cea care vizează punerea

pe primul loc a cetăţeanului. Astfel, se are în vedere ca Eurostat să continue să furnizeze şi să

îmbunătăţească datele în ceea ce priveşte o diversitate de teme specifice şi esenţiale cum ar

fi statisticile asupra egalităţii de şanse, inclusiv combaterea discriminării.

Perspectiva naţională

Descrierea sistemului instituţional, a cadrului juridic şi programatic din România cu

privire la promovarea egalităţii de gen şi combaterea discriminării femeilor necesită o

trecere în revistă a elementelor de natură juridică şi a autorităţilor publice care au

responsabilităţi în această sferă, într-o abordare similară cu cea realizată din perspectiva

europeană. Demersul este justificat din cel puţin trei motive.

OIPOSDRU

Mai întâi, pentru că România este membră a Uniunii Europene şi a îmbrăţişat prin

acest statut fundamentele legale valabile pentru toate statele membre şi s-a racordat la

funcţionarea instituţiilor europene.

Al doilea motiv este că România are propria tradiţie instituţională şi culturală care

pune din ce în ce mai mult accentul pe egalitate, în complexitatea ei dimensională, şi pe

eliminarea discriminărilor de orice tip dintre cetăţenii ei, dar nu numai.

Al treilea motiv este că, prin comparaţie cu experienţa şi practicile europene,

România are încă o seamă de paşi de făcut, pornind de la buna guvernare, instituţiile şi

eficacitatea acestora, până la atitudinea individuală sau colectivă şi implicarea civică.

În consecinţă, particularităţile României impun completarea imaginii instituţionale şi

juridice cu elementele constructive care sunt legate de mediul academic şi de cercetare şi cu

cel al organizaţiilor aşa-numitei „administraţii private”, a exponenţilor societăţii civile, care

îşi fac auzită prezenţa şi îşi fac simţită influenţa din ce în ce mai mult şi mai puternic.

Cadrul legal

Constituţia României reglementează principiul egalităţii în drepturi în Articolul 16,

prin care se afirmă că toţi „cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără

privilegii şi discriminări”, iar în ceea ce priveşte dreptul la muncă, în Articolul 41 (4) se

precizează că „La muncă egală, femeile au salariu egal cu bărbaţii”.

Cadrul legal cu relevanţă pentru egalitatea dintre femei şi bărbaţi şi combaterea

discriminării este extrem de complex.

Ghidul practic pentru abordarea integratoare a egalităţii de gen structurează această

legislaţie pe 8 categorii, şi anume:

1. drepturi de muncă;

2. anti-discriminare;

3. egalitate de şanse între femei şi bărbaţi;

4. protecţie socială;

5. prevenirea şi combaterea violenţei în familie;

6. prevenirea şi combaterea traficului de persoane;

7. protecţia maternităţii;

8. documente internaţionale ratificate de România.

Datorită ariei de reglementare şi a impactului asupra construcţiei instituţionale care

priveşte egalitatea de gen, este util să se plaseze în centrul cadrului legal, următoarele:

■ Codul Muncii (Legea nr. 53/2003 cu modificările şi completările ulterioare);

■ Legea Funcţionarilor Publici (Legea nr. 188/1999 cu modificările şi completările

ulterioare);

OIPOSDRU

■ Legea pentru ratificarea Protocolului opţional la Convenţia asupra eliminării

tuturor formelor de discriminare faţă de femei, adoptat la New York la 6 octombrie 1999

(Legea nr.283/2003)

■ Legea pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr.137/2000 privind prevenirea şi

sancţionarea tuturor formelor de discriminare (Legea nr.48/2002)

■ Hotărârea de Guvern privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Naţional

pentru Combaterea Discriminării (HG nr.1194/2001).

■ Legea privind organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatul Poporului cu

modificările şi completările ulterioare (Legea nr.35/97)

■ Planul naţional de acţiune pentru egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi (HG. nr.

1273/2000)

■ Legea privind egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi (Legea nr.202/2002)

■ Hotărârea Senatului privind completarea art. 56 alin. 2 din Regulamentul Senatului,

republicat, cu modificările şi completările ulterioare (Hotărârea Senatului nr.10/19 mai

2003)

■ Hotărârea nr.285 din 4 martie 2004 privind aplicarea Planului naţional de acţiune

pentru egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi

■ Strategia Naţională pentru egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi pentru

perioada 2010 – 2012 (H.G. 237/2010)

■ Hotărârea Guvernului nr. 484 din 23 mai 2007 privind aprobarea Statutului

Agenţiei Naţionale pentru Egalitatea de Şanse între Femei şi Bărbaţi, a cărei activitate a fost

preluată de Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale prin OUG 68/2010.

Autorităţi publice şi rolul lor

În arhitectura instituţională publică din România se identifică organisme atât din

structura legislativă, cât şi din cea executivă cu responsabilităţi în sfera egalităţii de şanse

dintre femei şi bărbaţi şi a discriminării de gen.

La nivelul Parlamentului României - funcţionează două comisii permanente:

■ Comisia pentru egalitate de anse din cadrul Senatului României;ș

■ Comisia pentru egalitatea de şanse pentru femei şi bărbaţi din cadrul Camerei

Deputaţilor.

Autorităţi autonome şi subordonate Parlamentului României

■ Avocatul Poporului. Instituţia Avocatului Poporului este o autoritate publică

autonomă şi independentă faţă de orice altă autoritate publică. Ea are ca scop apărarea

drepturilor şi libertăţilor persoanelor fizice în raporturile acestora cu autorităţile publice. În

instituţia Avocatul Poporului funcţionează patru domenii de specializare: drepturile omului,

egalitate de şanse între bărbaţi şi femei, culte religioase şi minorităţi naţionale; drepturile

OIPOSDRU

copilului, ale familiei, tinerilor, pensionarilor, persoanelor cu handicap; armată, justiţie,

poliţie, penitenciare; proprietate, muncă, protecţie socială, impozite şi taxe.

La nivelul Guvernului României

■ Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale

În structura puterii executive, autoritatea publică din România care concentrează

cele mai multe atribuţii în domeniul egalităţii de şanse între femei şi bărbaţi este Ministerul

Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale.

Studiu de caz nr.1

n cauza Kalanke, CEJ aȊ  adoptat o abordare strictă constând în acordarea de

tratament preferenţial pentru a corecta reprezentarea insuficientă a femeilor în anumite

posturi. Această cauză a vizat legislaţia adoptată la nivel regional, care acorda automat

prioritate femeilor care candidau pentru anumite posturi sau pentru promovare. Acolo unde

atât bărbaţii, cât şi femeile deţineau o calificare egală şi candidau pentru un post, şi unde se

considera că femeile sunt insuficient reprezentate, trebuia să se acorde preferinţă femeilor.

Reprezentarea era considerată insuficientă dacă lucrătoarele femei nu alcătuiau cel puţin

jumătate din personalul alocat postului în cauză. În această cauză, un candidat de sex

masculin care nu fusese selectat, dl Kalanke, a formulat o plângere în instanţele naţionale

potrivit căreia ar fi fost discriminat pe motive de sex. Instanţele naţionale au deferit cauza

CEJ, întrebând dacă regula respectivă era compatibilă cu articolul 2 alineatul (4) din

Directiva privind punerea în aplicare a principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi

femei în ceea ce priveşte accesul la încadrare în muncă, la formarea şi la promovarea

profesională, precum şi condiţiile de muncă din 1976 (predecesorul articolului 3 din

Directiva privind punerea în aplicare a principiului egalităţii de şanse şi al egalităţii de

tratament între bărbaţi şi femei în materie de încadrare în muncă şi de muncă referitor la

„acţiunea pozitivă”), în care se prevede: „Prezenta directivă nu aduce atingere măsurilor de

promovare a egalităţii de şanse între bărbaţi şi femei, în special prin înlăturarea

inegalităţilor de fapt care afectează şansele femeilor.”72

Cu toate acestea, s-a prevăzut şi că orice excepţie de la dreptul la tratament egal

trebuie interpretată cu stricteţe. S-a constatat că regula care garanta „femeilor prioritate

absolută şi necondiţionată pentru numire pe un post sau promovare” era de fapt

disproporţionată în raport cu scopul de eliminare a inegalităţii legate de dreptul la

tratament egal. În consecinţă, tratamentul preferenţial nu putea fi justificat în acest caz.

72 Directiva 76/207/CEE privind punerea în aplicare a principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în ceea ce priveşte accesul la încadrare în muncă, la formarea şi la promovarea profesională, precum şi condiţiile de muncă ( JO L 39, 14 februarie 1976, p. 40).

OIPOSDRU

Studiu de caz nr.2.73

bărbat m. om, ins, individ, soţ femeie f. 1. soţie, nevastă, 2. muiere,

prietenă, (depr.) fustă

bărbătesc, -ească adj. 1. viguros, destoinic,

tare, viril, masculin, puternic. 2. curajos,

îndrăzneţ, cutezător, temerar, viteaz,

neînfricat

femeiesc, -ească adj. v. feminin

bărbăţie f. 1. virilitate, tărie, energie, putere,

vigoare 2. curaj, vitejie

- ????????

masculin, -ă adj. bărbătesc, viril, mascul feminin – ă adj. femeiesc, muieresc

masculinitate nu figurează în acest dicţionar feminitate f. delicateţe, gingăşie, graţie,

moliciune, supleţe

(Ne)lămuriri:

• bărbatul este om şi omul este bărbat; femeia este soţie, muiere şi, depreciativ, fustă!

• ca adjectiv, bărbatul este un lung şir de caracteristici pozitive. ca adjectiv, femeia

este… femeie. • nu există un corespondent feminin al cuvântului bărbăţie… femeieţie?

• deşi există în limba română, în Dicţionarul de sinonime, nu apare cuvântul

masculinitate. De ce? Poate pentru că feminitatea, pe lângă explicaţiile din dicţionar,

înseamnă şi supunere la tradiţiile patriarhale!

Studiu de caz nr.3

«Femeile să se supună bărbaţilor lor ca Domnului, pentru că bărbatul este cap femeii

precum şi Hristos este cap Bisericii, trupul său al cărui mântuitor şi este...»74;

«Prin neascultarea ei, Eva a fost pricina de moarte pentru ea şi pentru întreg neamul

omenesc»75

73 Dicţionar de Sinonime (ediţia a V-a, Gh. Bulgăr, Bucureşti: Ed. Palmyra, 1996)74 Molitfelnic, p. 7775 Tertulian, «De feminorum» in Patrologia, Bucureşti: Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., 1985, vol. II, p. 461

OIPOSDRU

Capitolul 3: Respectarea diversităţii bazată pe principii interpresonale şi

interculturale

3.1 Incluziunea socială. Noţiune. Exemple practice

Prin definiţie, democraţia presupune participarea membrilor săi la conducerea

societăţii, la elaborarea şi luarea deciziilor. Particip nd la viaţa socială, oamenii işi satisfacȃ

nevoi de apartenenţă şi identficare cu universul social n care trăiesc şi care le dă sens vieţii.ȋArmonizarea deciziilor de opinii şi interese, condiţie a integrării şi păcii sociale, se

realizează prin dialog, negociere, arta convingerii. Se mpacă astfel, nevoile personale cu celeȋ

sociale, cresc nd totodată ataşamentul faţă de valorile civice democratice (libertate,ȃ

responsabiltate, toleranţă, demnitate) şi realiz nd astfel, consensul social.ȃSocietatea acordă largi drepturi membrilor săi, iar aceştia sunt ndreptăţiţi să seȋ

bucure de ele at ta timp c t se achită de ndatoririle civice care le revin. Are loc astfel,ȃ ȃ ȋ

schimbul de drepturi şi ndatoriri ntre societate şi membri săi, ce are ca efect principalȋ ȋ

ntărirea incluziunii sociale şi consolidarea democraţiei.ȋStatul democratic, prin politicile sale sociale, sprijină pesoanele, grupurile

dezavantajate, car nu pot să realizeze prin efort propriu condiţii minime de viaţă, urmărind

să crească gradul de icluziune socială şi să asigure pacea n societate.ȋRealitatea socială ne arată că acolo unde există un număr mare de indivizi şi categorii

marginalizate democraţia este n pericol.ȋ

OIPOSDRU

Democraţia se consolidează pe măsură ce reuşeşte să reintegreze n viaţa socialăȋ

persoanele, grupurile rămase la periferia societăţii.

Grupurile vulnerabile supuse riscului de marginalizare sau marginalizării, suspuse

excluziunii sociale, sunt:

1. persoane de etnie roma supuse excluziunii sociale, care nu au acces la acela i nivelș

cu majoritatea populaţiei la servicii de sănătate şi educaţie, şi condiţii de locuire

2. persoane aflate în detenţie care se pregătesc pentru eliberare sau care nu

beneficiază de suport din partea familiei sau a comunităţii din afara penitenciarului şi care

caută să desfăşoare activităţi de muncă în timpul detenţiei; şi persoane anterior aflate în

detenţie care se află în căutarea unui loc de muncă

3. persoane dependente de droguri, care au urmat un program de asistenţă integrată

şi care au nevoie de suport pentru reintegrarea socială

4. victime ale violenţei în familie care sunt femei, nu mai beneficiază de aportul

financiar al agresorului şi au nevoie de suport pentru întreţinerea unei familii din care

agresorul nu mai face parte

5. tineri peste 18 ani care părăsesc sistemul instituţionalizat de protecţie a copilului

şi care se află în căutarea unui loc de muncă.

Excluziunea sociala este “procedura prin intermediul careia, anumite grupuri sunt

dezavantajate in mod sistematic, deoarece se confrunta cu discriminari legate de etine, rasa,

religie, sex, orientare sexuala, origine, varsta, dizabilitate, migratie, locul in care traiesc, etc.

Discriminarile se creeaza fie din partea institutionalizarii publice, precum sistemul juridic,

educatie, servicii de sanatate si bunastare, fie din partea institutionalizarilor sociale,

societatii si a persoanelor”76

Una dintre criticile pentru conceptul de excluziune socială este că se bazează pe ceea

ce Hickey şi du Toit (2007)77 numesc "moralitate subiectivă post-naraţie", care consideră că

incluziunea sociala este opusul excluziunii sociale şi, prin urmare, este, n mod inerent,ȋ

bună/benefică şi dorită.

Incluziunea sociala a fost definită ca “proces care promoveaza valori, relaţii şi

instituţionalizări care permit tuturor persoanelor să participe la viaţa socială, economică şi

politică bazată pe egalitatea de drepturi, simţul de dreptate şi demnitate” 78 . Cu toate acestea

şi incluziunea socială poate implica incluziunea cu condiţii de mizerie/inadecvate (precum

şi incorporarea dificilă) şi omogenizare culturală.

1. Una din categoriile sociale cele mai vulnerabile la costurile sociale ale tranzi iei,ț

după Revolu ia din 89, a fost ț minoritatea romă, deoarece ea se situa deja pe poziţii de risc

crescut. Romi sunt slab calificaţi, sunt grav afectaţi de şomaj, cei care-şi câştigau existenţa pe

76 Department of International Development (DFID), http://www.dfid.gov.uk.77 Hickey, S. and du Toit, A., 2007, ‘Adverse Incorporation, Social Exclusion and Chronic Poverty’, Working Paper 81, Chronic Poverty Research Centre, University of Manchester.78 Ibidem

OIPOSDRU

baza economiei complementare au rămas fără obiectul muncii, meseriile tradi ionale au fostț

înlătura din peisajul economic în această perioadă (1989 – 2010).

De-a lungul secolelor, un întreg set de imagini a fost construit şi dezvoltat,

cristalizând stereotipurile colective şi formând un rezervor de reprezentări transferate din

memoria colectivă în cea individuală. Fie că promovează respingerea sau asimilarea, aceste

reprezentări se constituie ca un fundal de argumente şi justificări ale acţiunilor

discriminatorii.

În fapt, romii nu sunt niciodată definiţi aşa cum sunt, ci mai degrabă sunt percepuţi

aşa cum ar trebui să fie pentru a justifica politicile şi comportamentele celorlalţi faţă de ei.

Procesul de heteroidentificare a romilor trebuie să corespundă orizontului de aşteptare

colectiv, eminamente negativ, de aceea orice deviere spre pozitiv este resimţită ca fiind o

excepţie de la regulă.

Existenţa la nivel social a unor tendinţe de discriminare a membrilor unui grup social

defavorizat cum este cazul romilor are mai multe tipuri de consecinţe: sociale, legate de

perpetuarea unor raporturi de inegalitate între grupuri, economice dar şi psihologice.

Astfel, o strategie individuală frecvent utilizată în cazul romilor este aceea de

părăsire a grupului, de refuz al identităţii rome şi de asimilare în restul populaţiei.

Dintre strategiile colective, se pot menţiona:

- creativitatea socială, care se referă la tendinţa de identificare a unor criterii de

comparaţie cu celelalte grupuri care să pună romii în situaţie avantajoasă („romii au un simţ

practic foarte dezvoltat, sunt descurcăreţi etc”; „romii sunt întreprinzători, arti ti, ”) ș- redefinirea caracteristicilor, adică reevaluarea unor caracteristici stereotipe dintr-o

perspectivă care să le confere valoare pozitivă („romii sunt boemi sunt liberi”)

- competiţia socială, adică angajarea într-un proces care să ducă la modificarea

raporturilor inter-grupuri la nivelul societăţii prin formularea şi susţinerea unor revendicări

publice în acest sens.

O problemă importantă este etichetarea sau stereotipurile.

Aceasta blochează înţelegerea corectă a problemei individuale, a fiecărui beneficiar.

Stereotipul poate fi în sens negativ dar şi în sens pozitiv.

Exemple de stereotipuri negative:

neserios/neserioasă: „Ţiganii îşi pierd slujba pentru că sunt neserioşi, nu vin la

program, nu-şi văd de treaba ca lumea”, stereotip care poate determina

aprecierea greşită a resurselor de inserţie socio-profesională ale persoanei.

OIPOSDRU

manipulativ/ă: “Când vrea să obţină ceva pe o cale uşoară prezintă situaţia în aşa

fel încât să impresioneze, să pară victimă şi să pară că i se cuvine lucrul

respectiv”.

emoţional/ă: „Aşa fac ei, din ân ar armăsar, se ceartă de ştie toată strada sau seț ț

bucură de ştie tot cartierul”

incult/ă: „Oricât i-ai explica, tot nu înţelege!”;

Exemple de stereotipuri pozitive:

sentimental/ă: Romii şi romiile sunt foarte implicaţi emoţional în relaţiile pe care

le trăiesc. Efectul acestui stereotip este de a acorda o valoare distorsionată

relaţiilor de căsătorie, concubinaj şi relaţiilor cu copiii.

victimă nevinovată „Trebuie să-l ajutăm şi pe el, că e ţigan!” Efectul acestui

stereotip este discreditarea capacităţii de autodeterminare a persoanei şi, logic,

lipsa de interes faţă de consiliere.

neajutorat/ă „Mai bine fac eu în locul lui, ce el nu e în stare...”.

erou: Romii pot fi consideraţi eroi pentru că au supravieţuit vicisitudinilor

istoriei. Acest stereotip creează o imagine uniform pozitivă care supralicitează

posibilităţile reale de adaptare ale persoanei.

2. În general, pregătirea pentru liberare a deţinuţilor trebuie să ţină cont de două

imperative: • necesitatea ca întregul sistem penitenciar să fie preocupat de această

problemă (un climat de pre eliberare îndreptat spre exterior şi spre viitor); • necesitatea

unor programe speciale derulate de specialişti în asistenţă socială.

Lucrul cu condamnatul va fi eficient doar atunci când se va cunoaşte de ce are nevoie

deţinutul, pentru a putea influenţa comportamentul şi personalitatea acestuia.

n ultima perioadă a detenţiei (3-6 luni) necesită a fi intensificate activităţile deȊ

pregătire pentru liberare prin intermediul programelor specializate ce real să poată mări

gradul de reintegrare socială a deţinutului, orientate la conturarea unor deprinderi necesare

pentru viaţa de la libertate: • pentru viaţa cotidiană: • de igienă personală; pentru locuire şi

folosirea resurselor comunităţii: • apelarea la ajutorul instituţiilor şi serviciilor publice •

pentru viaţa în societate: • asumarea propriei identităţi; • controlul emoţiilor şi gestionarea

conflictelor; • comunicarea; • activitatea individuală şi munca: • gestionarea timpului; •

învăţarea; • posibilitatea de creere a propriei afaceri.

Studiu de caz 1:

Laur are 14 ani, face parte dintr-o familie de romi cu mulţi copii care locuieşte la oraş.

Ei au o situaţie materială precară: tatăl este şomer, iar mama casnică. Membrii familiei

OIPOSDRU

călătoresc cu mijloacele de transport n comun fără să plătească şi nu şi-au mai achitatȋ

ntreţinerea locuinţei n ultimele trei luni.ȋ ȋTot ncerc nd să-şi găsească ceva de lucru, Laur neglijează şcoala şi, n cele din urmă,ȋ ȃ ȋ

o abandonează:

ntrebări:Ȋ- Are societatea dreptul şi obligaţia să se amestece ntr-un astfel de cazȋ- Dacă da, ce anume ar trebui să facă Poate fi Laur ajutat?

- Persoanele dezavantajate au voinţă şi capacitate de a-şi ndeplini ndatoririle civice?ȋ ȋ- Ce sentimente ncearcă astfel de persoane? ncercaţi să vă puneţi n locul lor.ȋ Ȋ ȋ

Studiu de caz 2 :

Caz real cu privire la implicarea comunităţii rromilor întro situaţie conflictuală.

Pe perechi :

1. Realizaţi o listă de 10 întrebări prin care să identificaţi perspectiva reală a situaţiei.

2. Descrieţi părţile implicate în conflict descrise prin intermediul relatării jurnalistice

3. Identificaţi trei modalităţi de comunicare cu părţile implicate în conflict.

În grup :

1. Identificaţi 5 elemente principale caracteristice pentru situaţia prezentată

necesare pentru intervenţia ca potenţial mediator.

2. Realizaţi o listă cu modalităţile de prezentare în articol a comunităţii rrome.

Descrierea studiului de caz: Inspectoratul Judeţean de Poliţie Covasna a instituit în

zona satului Căpeni, oraşul Baraolt, un dispozitiv de ordine specială după ce aproximativ 50

de persoane - romi şi maghiari - s-au adunat, sâmbătă seară, în mijlocul satului din cauza

unei dispute între cele două comunităţi. Aproximativ 50 de persoane - romi şi maghiari - s-

au adunat, sâmbătă seară, în mijlocul satului covăsnean Căpeni, din cauza unei dispute între

cele două comunităţi, poliţiştii mediind între părţi pentru a preveni un conflict. Purtătorul

de cuvânt al IJP Covasna, Buzsi Andrea, a declarat, duminică, pentru corespondentul

MEDIAFAX, că în zonă s-a instituit un dispozitiv de ordine specială. În plus, părţile implicate

au fost de acord ca începând de luni să fie identificate toate problemele celor două

comunităţi, iar poliţiştii să medieze negocierile. Disputa din satul Căpeni a izbucnit de la o

altercaţie între câţiva membri ai celor două comunităţi întrun local din sat. Conflictul

spontan a avut loc între A. Marius, de 24 de ani, domiciliat în satul Căpeni, R. Csaba, de 26 de

ani, domiciliat în municipiul Sfântu Gheorghe, fără forme legale în satul Căpeni, pe de o

parte, şi un grup de opt tineri din Colonia Căpeni. În zonă există, însă, o stare conflictuală

mai veche între comunitatea din sat şi cea din colonie, care a luat amploare în urma

OIPOSDRU

altercaţiei din faţa barului din localitate. Cei doi bărbaţi din colonia Căpeni au consumat

băuturi alcoolice într-un local din sat şi, în jurul orei 18.00, fiind sub influenţa băuturilor

alcoolice, au intrat în conflict cu proprietarul localului. Proprietarul, împreună cu alţi câţiva

cetăţeni din sat, i-a dat afară din local şi i-a urmărit până în colonie. Purtătorul de cuvânt al

IJP Covasna a spus că, deşi iniţial scandalul a fost aplanat, ulterior, în jurul orei 22.00, circa

cincizeci de persoane s-au adunat în satul Căpeni, nemulţumite de comportamentul

cetăţenilor din Colonia Căpeni, fosta Exploatare Minieră din localitate, acum dezafectată.

Cetăţenii din sat sunt nemulţumiţi că locuitorii din Colonia Căpeni nu lucrează, nu au acte de

identitate şi încalcă frecvent legea, respectiv fură alimente, bunuri şi produse agricole, şi

intră cu animalele pe terenurile gospodarilor etc. Conflictul a luat amploare când cele

cincizeci de persoane din satul Căpeni înarmate cu unelte agricole s-au deplasat în Colonia

Căpeni, unde au distrus geamurile a trei locuinţe improvizate. Conflictul a fost aplanat de

poliţişti, iar pentru prevenirea unor incidente în zonă a fost instituit un dispozitiv de ordine

specială.

Inspectorul de Poliţie Buzsi Andrea a declarat că cercetările sunt continuate de

poliţiştii Serviciului Poliţiei de Ordine Publică sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de ultraj

contra bunelor moravuri şi distrugere. Comisarul şef de poliţie Corneliu Câmpeanu, şeful IPJ

Covasna, şi comisarul şef de poliţie Silviu Stoenescu, adjunctul inspectorului şef pe linie de

ordine publică, s-au deplasat, sâmbătă, la faţa locului pentru medierea conflictului. În urma

discuţiilor purtate, părţile implicate au fost de acord ca începând de luni să fie identificate

toate problemele celor două comunităţi, iar poliţiştii să medieze negocierile79.

3.2 Societatea interculturală. Principii şi modele.

n toate societăţile există situaţii n care anumite grupuri sociale, fie ele majoritareȊ ȋ

sau minoritare (de exemplu, cele etnice) şi supraevaluează propriile valori, obiceiuri,ȋ

tradiţii, subestim ndu-le pe ale celorlalte.ȃDiferenţele de limbă, obiceiuri, stil de viaţă etc. n loc să fie cunoscute şi valorificate,ȋ

sunt tratate ca anomalii, ca deviaţii comportamentale. Chiar şi n societăţile democratice maiȋ

există astfel de atitudini, chiar dacă frecvenţa lor a scăzut.

Cauzele sunt multiple, printre cele mai frecvente situ ndu-se ignoranţa, nchidereaȃ ȋ

culturală, izolarea. Tot ceea ce percepem ca fiind străin, necunoscut, ne poate provoca

sentimente de teamă şi chiar ostilitate.

Cunoaşterea diferitelor culturi permite o altă percepţie asupra lor, distanţele

culturale nu mai par insurmontabile iar diferenţele culturale nu mai par deviaţii,

anormalităţi.

79 http://www.mediafax.ro/social/covasna-conflict-intre-romi-si-maghiari-2607437

OIPOSDRU

Se va descoperi astfel, mai lesne, “logica str mbă” (răsturnată) a etnocentrismului şiȃ

temeiurile respingerii lui.

Cultura dă sens legăturilor care-i unesc pe oameni şi le permite integrarea nȋ

grupurile sociale. mpărtăşind valorile, normele, obiceiurile grupului, omul se va simţi ataşatȊ

de acesta şi n siguranţă.ȋLa r ndul său, grupul social nu va avea nici un motiv să i se arate ostil. Culturaȃ

explică nu numai asemănările şi incluziunea socială ci şi diferenţele şi chair conflictele

dintre grupuri şi societăţi.

Societăţile multiculturale se referă la grupurile de naţionalităţi, religii, culturi şi etnii

diferite ce trăiesc pe acelaşi teritoriu, dar care nu au tangenţă sau nu interferează de pe

poziţii egale unele cu altele.

ntr-o astfel de societate, diferenţele pot fi percepute negative, iar discriminareaȊ

poate fi considerată legitimă. Minorităţile pot fi tolerate n mod pasiv, dar nu sunt acceptateȋ

sau luate n considerare.ȋChiar şi acolo unde există legi menite să ngrădească discriminarea, n practică eleȋ ȋ

nu-şi demonstrează cu adevărat eficacitatea.

n contrapartidă, societăţile interculturale sunt grupuri cu naţionalităţi, etnii, culturiȊ

etc.diferite, convieţuind n acelaşi teritoriu, care şi recunosc şi respectă reciproc valorile şiȋ ȋ

modurile de viaţă şi sunt n relaţii bune unele cu altele.ȋCulturile, etniile sunt la fel de importante, ntre le neexist nd raporturi ierarhice.ȋ ȃ

Interculturalitatea factor de progres social

Istoria demonstrează că marile civilizaţii au avut loc vocaţii interculturale (au ştiut să

valorizeze diversitatea culturală a vremurilor lor).

Arta ne oferă multiple exemple de coexistenţă a uor universuri culturale diferite.

Artiştii au nţeles din timp c t de profitabile sunt schimbările interculturale: hrănesc,ȋ ȃ

re mprospătează, revitalizează, creaţia artistică.ȋDeschiderea către alte sisteme de valori duce la mbogăţirea imaginaţiei, formelor deȋ

expresie, a conţinuturilor.

Istoria umanităţii demonstrează că n acele regiuni ale lumii n care diferite culturi auȋ ȋ

intrat n relaţii, creaţia artistică a reflectat acest lucru mbogăţindu-se ca formă, conţinut,ȋ ȋ

stiluri.

Schimburile culturale au dat naştere unei culturi specifice nfloritoare, unei bogăţiiȋ

spirituale nemai nt lnite.ȋ ȃDversitatea culturală ntre şi n interiorul societăţilor sugerează faptul că nu existăȋ ȋ

un ingur tipa cultural, “cel mai bun”, că nu există o cultură inerent bună sau rea, idee ce stă la

baza relativismului cultural.

OIPOSDRU

Principiul relativismului cultural respinge etnocentrismul, adică etichetarea

obiceiurilor altor popoare, etnii, ca fiin “bune” sau “rele”, “civilizate” sau “ napoiate” şiȋ

considerarea culturii proprii ca fiind superioară altora din punct de vedere moral.

Etnocentrismul operează cu expersii ca: “popor ales”; “naţiune binecuv ntată”; “rasăȃ

superiară”; “străini perfizi”; “popoare napoiate”; “barbari”; “sălbatice”. Are efecte contrareȋ

asupra indivizilor, gruprilor şi societăţilor; ntăreşte naţionalismul şi patriotismul şiȋ

protejează identitatea etnică; alimentează rasismul, descurajează schimbarea. n anumiteȊ

circumstanţe, facilitează stabilitatea culturală sau prooacă colapsul unei culturi şi dispariţia

unui grup.

Dacă ntr-o societate totalitară valorile şi normele impuse membrilor societăţiiȋ

(conformism, colectivism) urmăresc ştergerea diferenţelor interetnice, interculturale, nȋ

societatea democratică, lucrurile stau altfel.

Democraţia dezvoltă o cultură civică, participativă, o cultură a liberei exprimări, a

dialogului interetnic, a responsabiltăţii, a consensului şi a diversităţii.

Este o cultură bazată pe comunicare şi persuasiune care permite şi ncurajeazăȋ

schimbarea temper ndu-i excesele, care mbină tradiţia cu modernitatea.ȃ ȋCultura democratică, prin setul de valori şi de principii pe care le propune (egalitatea

şanselor, respectarea demnităţii finnţelor umane şi a diversităţii, asumarea responsabilităţii

etc.) creeaza premisele realizării şi a ntăririi solidarităţii şi incluziunii sociale.ȋn măsura n care sunt mpărtăşite de membrii societătii şi se traduc n atitudini şiȊ ȋ ȋ ȋ

comportamente, valorile democratice au un rol incluziv. Ele se adresează tuturor membrilor

societăţii, indifernet de etnie, religie, v rstă, sex, nivel educaţional etc.ȃDemocraţia este o societate incluzivă şi prin maniera n care abordează difeneţele şiȋ

chiar conflictele valorice. Diferenţele nu sunt respinse dimpotrivă, democraţia tinde să le

respecte şi să le valorifice.

n orice societate există conflcte valorice, diferă doar gradul n care ele suntȊ ȋ

recunoscute şi administrate. n timp ce societăţile totalitare le ignoră sau le năbuşă,Ȋ ȋ

societăţile democratice sunt preocupate de depistarea lor şi reuşesc, n bună măsură, să leȋ

gestioneze.

3.3 Comunicare şi interacţiune interculturală.

Când suntem mici, părinţii ne învaţă să comunicăm, dar maturizându-ne, constatăm

că limbajul deprins de la ei nu este de ajuns şi că există multe alte limbaje pe care nu le

cunoaştem, dar de care avem nevoie în viaţă şi pe care, în consecinţă, trebuie să le învăţăm.

Şi chiar mai mult decăt atât, nu acelaşi lucru invaţă un copil român şi unul francez, de

exemplu.

OIPOSDRU

Nivelul comunicării interculturale reprezintă acel nivel la care se realizează

comunicarea dintre membrii a două sau mai multe culturi diferite. Când schimbul

comunicaţional se produce între persoane din culturi diferite, comunicarea interculturală

poate fi o formă particulară a limbajului interpersonal. În cazul în care comunicare are loc în

cadrul societăţilor multiculturale, în care lucrează oameni din culturi diferite, comunicarea

interculturală poate fi o formă particulară a limbajului organizaţional.

Dacă personalităţile unei anumite culturi susţin discursuri în faţa unor persoane

provenite din culturi diferite, comunicarea interculturală poate fi o forma particulară a

comunicării publice. Nu în ultimul rând, comunicarea interculturală poate fi o formă

particulară a comunicării de masă, atunci când o organizaţie transmite un mesaj mediat

membrilor unei alte culturi. Altfel spus, „comunicarea interculturală, văzută ca relaţie

comunicaţională între culturi diferite, tinde să prindă două dimensiuni complementare:

prima surprinzând relaţiile de comunicare originare dintre culturi (indivizi, grupuri, entităţi

sociale etc), iar cea de-a doua căpătând expresia respectivelor relaţii după intervenţia

corectivă a demersului realizat prin educaţie sau persuasiune constructivă”80.

Pe zi ce trece, devine din ce în mai important să cunoaştem, nu atât limbajul verbal al

altor culturi, cât limbajul paraverbal şi cel al trupului. Această dezvoltare a comunicării

interculturale este „rezultatul globalizării, adică al integrării economice, politice, sociale,

religioase, culturale a unor populaţii din întreaga lume” (Şerbănescu, 2007, p. 283). Există

trei situaţii de comunicare81: • Situaţia „socială” • Situaţia „de stres” • Situaţia

„interculturală” .

În ultima situaţie, interlocutorii sunt nevoiţi să se adapteze la un sistem neobişnuit de

semne şi simboluri, uneori fiind nevoiţi să negocieze chiar sistemul de comunicarea, nu doar

subiectul de discuţie sau luarea cuvântului.

Nu de puţine ori se întâmplă să dăm din cap în semn de salut sau, de exemplu, să fim

oarecum reticenţi atunci când vine vorba despre olteni, întrucât oricine din România ştie că

oltenii vorbesc mult. Studiile au arătat că nativii tolerează greşelile de limbă ale străinilor,

dar acest fapt se realizează cu preţul punerii unei etichete. Se recurge adesea la stereotipuri

nu tocmai pozitive la adresa celor care nu respectă regulile interacţionale validate de cultura

gazdă.

Astfel, s-a ajuns să se considere că evreii din New York sunt „agresivi şi ofensivi”, iar

chinezii ca fiind „impenetrabili şi evazivi”. Aşa s-a ajuns şi în cazul românilor, de care

italienii spun că sunt „ţigani şi hoţi”. Pe de altă parte, experienţele de comunicare

interculturală sunt în avantajul individului, ajutându-l să cunoască şi să aprecieze alte

culturi, dar în acelaşi timp să-şi întărească înţelegerea faţă de propria cultură.

Eficienţa comunicării interculturale constă în reuşita indivizilor de a-şi atinge

scopurile propuse. De asemenea, comunicarea interculturală este adecvată atunci când 80 Zaiţ, 2002, p. 5581 Şerbănescu, 2007, 52-53

OIPOSDRU

„indivizii cunosc şi respectă constrângerile impuse comportamentelor comunicative de

seturi diverse de reguli”.

Aceşti doi parametri, eficienţa şi adecvarea, au dus la patru stiluri de comunicare

interculturală cu rezultate diferite82:

1. Comunicarea minimală – prezintă calitate scazută, iar trăsăturile sale se cuprind în

intervalul [-eficienţă, -adecvare] Aici poate fi amintit momentul vizitei lui George W. Bush în

decembrie 2002 în România, când traducătorul ne-a "asigurat" că SUA vor fi şold la şold cu

România.

2. Comunicarea suficientă – deşi respectă constrângerile socio-contextuale, nu

contribuie la atingerea scopurilor (inter)personale, trăsăturile sale fiind cuprinse în

intervalul [-eficienţă, +adecvare]. E ca şi cum ne-am prezenta la un interviu şi am explica

mult şi bine ce experienţă şi cunoştinţe avem, iar în final am primi direct verdictul RESPINS,

în ciuda a tot ceea ce noi am explicat.

3. Comunicarea maximală – în care individul, deşi îşi atinge scopurile personale,

neglijează regulile de adecvare socio-contextuală prin agresivitate verbală, machiavelism,

înşelătorie, încălcarea drepturilor altora. Trăsăturile acestui tip de comunicare se

încadrează în intervalul [+eficienţă, -adecvare]

Aici poate fi foarte bine încadrată comunicarea dintre vânzător şi cumpărător,

deoarece vânzătorii apelează adesea la manipulare şi machiavelism atunci când încearcă să-

şi convingă cumpărătorii cu privire la o anumită achiziţie.

4. Comunicarea optimă – indivizii îşi ating scopurile prin recurgerea la un

comportament verbal şi nonverbal adecvat situaţiei de comunicare; trăsăturile sale sunt

încadrate în intervalul [+eficienţă, +adecvare] O latură de mare importanţă a competenţei de

comunicare interculturală este reprezentată de capacitatea individului de a negocia

identitatea sa culturală. Indivizii fac acest lucru prin limbă.

Totodată, comunicarea interculturală presupune adoptarea unor strategii speciale de

interacţiune.

Bowe şi Fernandez au identificat şase astfel de strategii, utile în situaţiile de

comunicare83:

1) Colaborarea interlocutorilor – pentru a exista siguranţa că mesajul a fost transmis

şi înţeles corect; A asculta în cadrul unei comunicări este esenţial, dar dacă interlocutorul nu

scoate niciun sunet, atunci chiar ar trebui să ne punem un semn de întrebare.

2) Crearea unui spirit pozitiv de echipă – pentru a evita anumite neînţelegeri;

Indiferent de problemele personale, trebuie să prezentăm o stare de bine, să zâmbim cât mai

mult, dar nu într-un mod exagerat, să facem în aşa fel încât interlocultorul să nu se simtă

stânjenit şi să-i facă plăcere să continue relaţia comunicaţională.

82 Spitzberg, 2000, apud Şerbănescu, 200783 apud Şerbănescu, 2007

OIPOSDRU

3) Atenţie la posibile diferenţe culturale – diferenţele pot afecta modul de

comunicare; Trebuie să înţelegem şi să acceptăm că interlocultorul nostru provine dintr-o

cultură diferită şi să ne gândim că poate şi pentru el e ciudat felul cum trăim sau gândim.

4) Adaptare interacţională – existenţa de intervenţii egale cu ale interlocutorilor

5) Vorbire simplă – pentru evitarea confuziilor. Suntem culturi diferite, în consecinţă

avem stiluri de viaţă diferite. Niciodată nu vom folosi în comunicarea cu un chinez, de

exemplu, un dialect specific numai nouă, greoi pentru el, ci vom utiliza un vocabular general.

6) Evitarea structurilor negramaticale, nenaturale, neconformă limbii de

interacţiune – evitarea simplificărilor exagerate. Aceste strategii au fost clasificate în:

• Strategii generale – recomandate în majoritatea situaţiilor de comunicare

interculturală;

• Strategii suplimentare – recomandate în situaţiile în care interlocutorul nu

cunoaşte foarte bine limba de interacţiune. Mai mult decât atât, cei doi autori au făcut câteva

recomandări în privinţa acestor strategii utilizate în comunicarea interculturală. Aceste

recomandări sunt sintetizate în tabelul nr.1.

Tabel nr.1 - Strategii în comunicarea interculturală84

Strategii generale Strategii suplimentare

Comunicaţi interlocutorului orice diferenţă

culturală de comunicare despre care aveţi

impresia că ar putea împiedica desfăşurarea

eficientă a interacţiunii!

Nu segmentaţi unităţile de conţinut!

Dacă apar neînţelegeri, reformulaţi enunţul,

nu-l repetaţi!

Repetaţi ideile importante sau dificile,

asigurativă că mesajul a fost înţeles

corect!

Clarificaţi cu interlocutorul intenţiile din

spatele enunţurilor dumneavoastră!

Semnalaţi interlocutorului în mod explicit

atunci când urmează o parte importantă

sau dificilă a mesajului!

Să vă aşteptaţi la faptul că interlocutorul ar

putea formula ideile altfel decât

dumneavoastră!

Formulaţi enunţuri simple şi corecte, fară

balast!

Atenuaţi enunţurile cu efecte negative asupra

interlocutorului!

3.4. Bariere n comunicarea interculturală. Modele de bune practici.ȋ

84 Ştefănescu, 2007, p. 292-293

OIPOSDRU

Stereotipurile

Sunt idei generalizatoare, rigide, simplificatoare cu privire la o situaţie, un individ, un

grup, care stau la baza apariţiei prejudecăţilor: sentimente; atitudini negative faţa de oameni

şi grupuri.

Ex.: convingerea că toţi romii sunt leneşi sau necinstiţi – este un speterotip. Pe baza

ei, pot apărea sentimente şi atitudini negative cum ar fi: convingerea că natalitatea romilor

ar trebui controlată, manifestarea dispreţului faţă de această etnie etc.

Adesea, prejudecăţile dau naştere discriminării, respectiv comportamentelor

negative, injuste faţă de anumite persoane şi/sau grupuri.

Ex. refuzul de a angaja romi ntr-o firmă este o formă de discriminare.ȋNu ntotdeauna prejudecăţile dau naştere comportamentelor discriminatorii.ȋ

Comportamentele oamenior depind nu numai de convingerile lor ci şi de circumstanţele

exterioare, de regulile şi legile care guvernează societatea.

Dacă legile interzic discriminarea, chiar dacă o persoană va avea prejudecăţi, va evita

să şi le manifeste comportamental. Pe de altă parte, chiar dacă prejudecata ngrădită de legeȋ

nu se transformă n comportament (nu devine manifestă) ea răm ne o predispoziţieȋ ȃ

negativă gata oric nd să iasă la suprafaţă.ȃCercetătorii care au studiat prejudecăţile nu cad de acord asupra cauzelor lor. Unii

pun accentul pe factorii psihologici iar alţii dau vina pe educaţia culturală conform căreia

părerile grupului dominant sunt considerate ca fiind principii conducătoare. Alţii sugerează

vă nsăşi structura societăţii este responsabilă.ȋDimensiunea psihologică. Cei care pun accentul pe cauzele psiologice ale prejudecăţii

au dezvoltat o teorie a “ţapului ispăşitor”:c nd oamenii nu sunt capabili să-şi atingă ţelurileȃ

lor, şi ndreaptă furia asupra unei persoane sau a unui grup mai slab. De ex. o femeieȋ ȋ

frustrată n munca pe care o face ar putea mai dergrabă, să se descarce asupra copilului ei,ȋ

dec t să-şi nfrunte şeful.ȃ ȋPrejudecăţile bazate pe diferenţe culturale, pe etnocentrism, pot plasa un grup

minoritar ntr-un cerc vicios. Adică, societatea acţionează discriminator asupra minorităţiiȋ

pentru a o păstra n straturile joase ale societăţii. Apoi, şi justifică prejudecata faţa deȋ ȋ

minoritate observ nd că membrii acesteia sunt n aceeaşi poziţie socială.ȃ ȋConflictul social este o aoltă sursă de prejudecăţi. Conflictul ntre grupuri duceȋ

deseori la prejudecăţi mpotriva adversarului, aşa nc t să justifice ostilitatea.ȋ ȋ ȃEx: protestanţii şi catolicii din Irlanda de Nord manifestă prejudecăţi evidente unii

faţă de alţii ca rezultat al conflictului continuu dintre ei.

Discriminarea include orice exprimare directă a prejudecăţii care afectează pe

ceilalţi. Poreclele rănesc foarte mult, fiind exemple clare de discriminare, la fel ca şi

OIPOSDRU

expresiile care conţin referiri rasiale şi glume etnice. Principalele forme ale discriminării

sunt ignorarea (evitarea), segregarea, violenţa n masă.ȋEvitarea, ignorarea – este posibil ca grupuri ntregi să se mute dintr-un cartier pentruȋ

a se despărţi de alţii care, cred ei, le ameninţă viaţa, proprietatea sau statusul.

Segregarea – A fi exclusivist nseamnă, de obicei, a nega accesul celorlalţi n uneleȋ ȋ

organizaţii, locuri, forme de venituri, ţeluri sau activităţi. Interzicerea contactelor ntreȋ

grupuri prin obiceiuri sau legi se numeşte segregare.

Violenţa n masăȋ – cea mai extremă formă de discriminare

Reacţii la discriminare:

- resemnarea (supunerea) – membrii comunităţii ajung să se simtă inferiori prin

interiorizarea opiniilor altora;

- retragerea: schimbarea identităţii, ndreptarea părului, corectarea unor aspecteȋ

fizice, ncerc nd să se integreze societăţii unde speră să fie, n sf rşit, acceptaţi;ȋ ȃ ȋ ȃ- imitarea grupului dominant;

- agitarea – exprimarea insatisfacţiei.

Însemnătatea simbolurilor

Pentru români, carnea de porc ţine de normalitate, ba chiar poate fi considerată

simbolul Crăciunului. Însă nu acelaşi lucru putem spune despre ţările islamice. Pentru

acestea, carnea de porc este considerată a fi chiar un tabu.

Mai mult decât atât, chiar şi alcoolul este tabu, chiar dacă islamiştii consumă alcool.

Suntem foarte diferiţi de celelalte culturi.

Dacă la noi dăruirea de flori, chiar şi a florilor în ghiveci, este un moment ce aduce

bucurie celuilalt, în Emirate dăruirea unui ghiveci de flori are semnificatia morţii. În plus,

numărul florilor dăruite are o anumită semnificaţie, doar că nu peste tot e aşa cum e la noi,

număr impar să însemne bucurie, iar cel par tristeţe, doliu.

În Norvegia e exact invers; în mod obişnuit se oferă flori în număr par, cu excepţia

înmormântărilor, când florile se dau în număr impar.

Chiar şi în privinţa culorilor, diferenţele sunt destul de mari. Dacă la europeni

culoarea roşie reprezintă simbolul dragostei, în Afganistan este considerată ca fiind culoarea

diavolului, în China este asociată cu bucuria şi festivitatea, în Japonia cu lupta şi mânia.

Nici cadourile sau împachetarea acestora nu e la fel peste tot în lume. Dacă la noi e de

preferat ca darul să fie cât mai viu colorat şi cu fundiţe cât mai frumoase, japonezii nu vor

împacheta niciodată un cadou cu fundiţă şi nici în hârtie de culoare albă, întrucât această

culoare în Japonia semnifică doliul, aşa cum la noi este negrul.

OIPOSDRU

Occidentalii care cred în superstiţii, vor spune că numărul treisprezece este aducător

de ghinion. Pentru japonezi, aducătorul de ghinion este numărul patru. De aceea, se are

mereu grijă ca darurile să nu fie formate niciodată din patru piese sau multiplu de patru.

În privinţa cadourilor, europenii nu se axează atât pe simbolistică, cât pe dăruirea a

ceva ce ştiu sigur că-i va placea celuilat.

În Anglia nu se fac cadouri constând din cravate, mai ales cravate în dungi, iar în

Argentina nu se oferă niciodată ca dar un set de cuţite partenerilor de afaceri, deoarece

acestea sunt simbolul dorinţei de a rupe relaţia.

În China, în general, nu se dăruiesc flori de culoare albă, pentru că albul este simbolul

doliului, şi nici ceasuri, deoarece acestea sunt simbolul morţii.

În privinţa afacerilor, germanii nu vor face niciodată afaceri duminica, fiind chiar

interzis prin lege acest lucru, weekend-ul tinzând să devină un tabu. La fel se întâmplă cu

ziua de vineri pentru arabi şi cea de sâmbătă pentru evrei.

Femeile văzute în culturi diferite

Există tentaţia de a spune că femeia trebuie mereu să facă după voia bărbatului. E

drept, acest lucru se întâmplă, însă nu în toate culturile. În consecinţă, nu putem generaliza.

În majoritatea ţărilor islamice acest lucru este foarte adevărat, ba mai mult decât atât

„femeile sunt lipsite de putere de negociere în relaţiile de sexe. Ele nu stau cu bărbaţii la

aceeaşi masă.”85

În cultura arabă, ca şi în cea a rromilor, soţiile se cumpără. În plus, în cultura arabă, a

trimite o femeie să negocieze o afacere este ca o ofensă la adresa partenerilor de afacere.

În Occident, teoretic, se mege pe principul egalităţii dintre sexe, însă apar alte

probleme, cum ar fi sărutul mâinii femeilor. Este un gest care poate fi făcut într-o seara în

doi sub teiul lui Eminescu, dar în afaceri poate fi considerat un gest penibil.

În schimb, în Europa Estică acest gest încă se face în public.

De asemenea, există şi ţări, cum ar fi Nigeria, în care sărutatul mâinii femeilor este

considerat un gest foarte intim şi care poate fi făcut doar de către soţ. Femeilor din cultura

românească li se pare un gest absolut normal, care ţine de respect, ca bărbatul să le acorde

întâietatea la intrarea într-o clădire sau să le ajute cu bagajul. Cu suprindere pentru ele,

trebuie precizat că nu la fel se întamplă şi în alte culturi. În Occident aceste gesturi pot fi

considerate ofensatoare şi trezesc suspiciuni.

În SUA, dacă priveşti prea mult o femeie, e posibil să fii acuzat de hărţuire sexuală.

„Ca regulă generală, în Orient, femeia este cea care taie privirea, iar în Occident, mai curând

bărbatul este cel care coboară privirea.”86

85Prutianu 2004, Antrenamentul abilităţilor de comunicare – Volumul I. Editura Polirom, Iaşi, p. 19286 ibidem, p.193-194

OIPOSDRU

Modalităţi de a arăta respectul

Modalităţile de a arăta respectul sunt şi ele diferite de la o cultură la alta. În ţări ca

Japonia, Austria, Germania şi unele ţări islamice, însemnele respectului ţin de vârstă, rang,

sex şi titlu, respectul pentru persoanele în vârstă având un accent foarte mare.

„În Iuguşetia, Cecenia, Daghestan şi alte ţări islamice din Caucaz, tânărul se ridică

întotdeauna în picioare atunci cînd intră cineva în vârstă, aproape indiferent de rang.” 87

Maniera în care saluţi persoanele din culturi diferite poate crea probleme, dacă nu

sunt cunoştinţe în domeniu. De exemplu, japonezii salută în public printr-o plecăciune din

picioare, dar în familie plecăciunea se realizează stând pe podea, iar musafirul trebuie să

facă acelaşi gest.

„În lumea arabă salutul obişnuit este Sallam alayakum (Pacea fie cu tine), însoţit sau

urmat de strângerea de mână. Mâna poate fi dusă şi în dreptul inimii, la care arabul poate să-

ţi pună mâna pe umărul drept şi să-ţi sărute obrajii.”88

Gestica şi îmbrăcămintea La români, gestul de a da din cap înainte şi înapoi înseamnă

da, iar mişcarea capului de la stânga la dreapta înseamnă nu. Însă nu aceeaşi semnificaţie

are şi la bulgari, de exemplu. În Bulgaria şi Albania, gesturile sunt exact invers decât la

români. Altfel spus, pentru a spune nu printr-un gest al capului, bulgarii si albanezii fac

mişcări înainte şi înapoi, iar pentru a spune da, mişcările sunt de la stânga la dreapta.

Trebuie, de asemenea, să ştim că gestul degetelor care arată „OK” are semnificaţii

diferite. În unele ţări meditareneene este gestul homosexualităţii, în Franţa semnifică zero,

iar în Japonia inseamnă bani. Pe lângă aceste semnificaţii, semnul OK făcut cu degetul

arătător are, în unele ţări, inţelesuri obscene

În ceea ce priveşte vestimentaţia, trebuie subliniat faptul că în China şi Japonia

îmbrăcămintea de culoare deschisă este inadecvată, întrucât semnifică ţinută de doliu.

3.5 Neurobiologia interpersonală89.

Acest domeniu interdisciplinar invită toate ramurile ştiinţei şi ale celorlalte

modalităţi de cunoaştere a realităţii să se unească şi să găsească principiile comune ale

abordărilor lor, adesea disparate, de înţelegere a experienţei umane.

Dintre ştiinţele care contribuie la acest domeniu interesant fac parte următoarele:

Antropologia; Biologia (dezvoltării, evoluţionistă, genetica şi zoologia); Fizica; Informatica;

Lingvistica; Matematica; Neuroştiinţele (afectivă, cognitivă, a dezvoltării, socială); Psihiatria;

Psihologia (cognitivă, a dezvoltării, evoluţionistă, experimentală, a religiilor, socială, teoria

87 ibidem, p.19488 Prutianu 2004, Antrenamentul abilităţilor de comunicare – Volumul I. Editura Polirom, Iaşi, p.19589 Daniel J. Siegel „The Developing Mind”, 1999

OIPOSDRU

ataşamentului, studiile despre memorie); Psihopatologia dezvoltării; Sănătatea mintală;

Sociologia; Ştiinţele cognitive; Teoria sistemelor (teoria haosului şi a complexităţii).

Biologia interpersonală împleteşte cercetările tuturor acestor domenii într-o

structură solidă, care examinează rezultatele comune ale disciplinelor independente.

Această structură oferă baza neurobiologiei interpersonale, în cadrul căreia se poate defini

mintea şi se poate îndrepta atenţia asupra acelor elemente ale ei necesare pentru sănătate.

Lentila minţii (mindsight) în neurobiologia interpersonale

Sub umbrela neurobiologiei interpersonale, doctorul Siegel include abordarea sa,

denumită, pe scurt, „lentila minţii” (mindsight), care este capacitatea de-a percepe propria

minte şi mintea celorlalţi, şi care aplică principiile domeniului emergent al neurobiologiei

interpersonale pentru a promova compasiunea, bunătatea, rezilienţa şi starea de bine în

vieţile personale, în relaţii şi în comunitate.

În centrul amândurora, atât al neurobiologiei interpersonale cât şi al abordării

mindsight, stă ideea de integrare, care presupune legarea mai multor aspecte ale unui

sistem, fie că acestea există în interiorul unei singure persoane sau într-un colectiv de

indivizi.

Integrarea e privită ca mecanism esenţial pentru sănătate, fiindcă promovează un fel

de-a fi flexibil şi adaptativ, caracterizat de vitalitate şi de creativitate. Rezultatul final al

integrării este armonia. Absenţa integrării conduce la haos şi rigiditate, iar descoperirea

acestui lucru permite reformularea felului în care sunt înţelese tulburările mintale şi conferă

posibilitatea lucrului împreună, ca profesionişti din domeniile sănătăţii, educaţiei şi altor

discipline, pentru a crea o lume mai sănătoasă şi mai integrată.

Integrarea, în centrul bunăstării noastre

Integrarea este conceptul central al neurobiologiei şi al abordării din perspectiva

lentilei mintale (mindsight). Definită drept legătura dintre mai multe componente diferite

ale unui sistem, integrarea este principalul mecanism care promovează starea de bine.

Pentru mintea unui singur individ, integrarea presupune legătura între aspecte separate ale

proceselor mintale – gânduri şi emoţii, senzaţii corporale şi logică. În relaţie, integrarea

presupune ca independenţa şi personalitatea fiecăruia dintre parteneri să fie respectate, şi,

în acelaşi timp, legătura dintre cei doi să se bazeze pe comunicare empatică.

Ce înseamnă integrarea din punctul de vedere al creierului?

Pentru creier, integrarea presupune ca arii separate, cu funcţii diferite, aflate în

interiorul craniului sau oriunde altundeva în corp, să construiască sinapse. Aceste legături

OIPOSDRU

integrate permit apariţia funcţiilor mai complexe, ca, de pildă, inspiraţia, empatia, intuiţia şi

moralitatea. Bunătatea, rezilienţa şi sănătatea sunt rezultatele integrării, iar ele sunt posibile

doar dacă avem o minte coerentă, relaţii bazate pe empatie şi un creier integrat.

Concentrează-ţi atenţia şi schimbă-ţi creierul

Acest domeniu integrativ, neurobiologia interpersonală, nu este o subdiviziune a unei

anumite discipline, ci o cale deschisă de cunoaştere, în permanentă evoluţie, care invită

toate domeniile, atât pe cele academice cât şi pe acelea filozofice, să exploreze realitatea

într-o conversaţie comună despre natura minţii, a trupului, a creierului, a relaţiilor

interumane şi a lumii în care trăim. Această abordare este fundamentală în cercetarea mai

multor activităţi umane, inclusiv în domeniul sănătăţii mintale, al educaţiei, al parentajului,

al conducerii organizaţionale, al schimbării climatului, al religiei şi al contemplării. Dacă

ştim despre felul în care atenţia concentrată schimbă structura şi funcţiile creierului de-a

lungul vieţii, putem accesa noi modalităţi de vindecare şi creştere la nivel individual, în

familie, în comunitate şi la nivel global

Inspiraţie pentru schimbare

Împletind descoperirile de ultimă oră cu felul în care atenţia poate modela legăturile

din creier şi le poate conduce spre integrare, şi cu ceea ce ştim despre felul în care creierul

ne este modelat de relaţiile pe care le avem de-a lungul vieţii, putem să ne inspirăm unii pe

ceilalţi ca să ne schimbăm vieţile, atât pe cea personală cât şi pe aceea de relaţie, şi să ne

apropiem de integrare. Prin volumele şi prelegerile sale, doctorul Siegel şi-a devotat viaţa

sintetizării şi explicării celor mai noi concepte ştiinţifice, în aşa fel încât ele să devină

accesibile şi folositoare cât mai multor oameni, în vieţile lor personale şi profesionale.

3.6 Provocarea actuală a relaţiilor interpersonale: unitatea în diversitate

3.6.1 Semnificaţia unităţii

Mottoul Uniunii Europene, „Unitate în diversitate”, a fost folosit pentru prima dată în

anul 2000.

Acesta arată că europenii s-au unit pentru a promova pacea şi prosperitatea,

acceptând totodată să-şi deschidă spiritul către culturile, tradiţiile şi limbile atât de diverse

ale continentului.

OIPOSDRU

Meditaţi la următorul afiş, care poate fi citit la un restaurant turc din Paris:

“Dumnezeul tău este evreu.

Maşina pe care o ai este japoneză.

Pizza este italiană,

iar couscous-ul este algerian.

Democraţia pe care o practici este grecească.

Cafeaua ta este braziliană.

Ceasul îţi este elveţian.

Cămaşa este indiană.

Radioul tău este coreean.

Vacanţele tale sunt turceşti,

tunisiene sau marocane.

Cifrele tale sunt arabe

Scriitura îţi este latină,

şi… reproşezi vecinului tău că este străin!”

3.6.2 Construcţia socială şi ideologică a diferenţelor.

Etnonimele folosite pentru a descrie pluralismul cultural al unei societăţi implică mai

multe aspecte problematice ce impietează asupra univocităţii înregistrării statistice.

Polisemia şi ambiguităţile utilizării la nivel cotidian a sistemelor de categorii etnice.

Un prim aspect ţine de multiplele implicaţii ale pluralismului semantic al categoriilor

etnice, însemnând utilizarea în mod alternativ şi cu variate sensuri a mai multor denumiri

pentru a desemna o comunitate. În contextul acestui pluralism al etnonimelor se distinge

între exonime (denumiri date şi folosite de alţii când se referă la un anumit grup) şi

autonime denumiri folosite de membrii grupului pentru a se referi la ei înşişi).

O primă problemă o reprezintă semnificaţiile diferenţiate ale categoriilor etnice în

calitate de exonime şi de autonime.

Exonimul ţigan, pare funcţional pentru a descrie o anumită populaţie cu un profil

cultural aparte. Dar rromii/ţiganii folosesc între ei o serie de termeni particulari: gabori,

lăutari, rudari, ursari, etc. Aceste categorii, privite din perspectiva populaţiei denumite cu

exonimul general de ţigan, desemnează diferenţe socio-culturale majore.

Ca atare, dacă o persoană identificată de un majoritar ca ţigan/rrom va accepta

folosirea acestui exonim, în alte interacţiuni va considera legitimă folosirea unei alte

denumiri şi se va identifica cu un alt autonim decât cel de ţigan.

OIPOSDRU

Sau dacă o persoană va percepe utilizarea exonimului de ţigan într-un sens peiorativ

va ezita să-l folosească ca şi autonim în situaţiile în care se simte liber să facă acest lucru (de

exemplu la recensăminte, unde asumarea unui etnonim nu este de fel îngrădită).

Margaret Beisinger descrie situaţia lăutarilor din România (din Oltenia). Pentru ei,

termenul de lăutar are un înţeles dublu de neam/etnie şi de categorie ocupaţională, ca atare în

autoidentificarea lor alternează între etnonimele de rom, ţigan, lăutar, dar chiar şi român. De

exemplu, în relaţia lor cu românii lăutarii se pot identifica lăutari doar în sensul de categorie

ocupaţională, dar şi de ţigan lăutar în sens de apartenenţă etnică, asumându-şi exonimul

atribuit. Dar în relaţia cu ţigani/rromi aparţinând altor neamuri accentuează apartenenţa la

neamul lăutarilor, şi prin aceasta un status superior. Pornind de la asumarea acestei

superiorităţi îşi derogă apartenenţa la categoria de ţigan şi îşi asuma apartenenţa la cea de

român. Sau, cum declara un subiect : „ [...] Diferenţe de rasă dintre noi şi Români nu există, şi

mă refer aici la ţigani lăutari [...] dar între Români şi ceilalţi ţigani există” (2001).” Această

formă a pluralismului semantic, în care sensul şi semnificaţia termenilor este contextuală

(lăutar când desemnează neam/etnie când ocupaţie, ţigan este un exonim asumat în relaţia

cu românii, dar un autonim neasumat în relaţia cu alte neamuri de rromi) poate fi una dintre

sursele distorsiunilor la identificarea la recensământ.

Relativitatea taxonomiilor ştiinţifice.

Dincolo de ambiguitatea unor situaţii de autoidentificare se pot stabili taxonomii

ştiinţifice în care în mod obiectiv poate fi stabilit locul fiecărei categorii etnice, eliminând

astfel aceste ambiguităţi. Taxonomiile etnice cu pretenţii ştiinţifice reprezintă: enumerări

structurate ale etnonimelor, locul şi poziţia fiecărei categorii etnice fiind stabilite în mod

argumentat în funcţie de un principiu prestabilit. Există diferite temeiuri de a clasifica

populaţiile şi de a stabillii taxonomiile etnice: relaţiile genealogice, caracteristicile biologice,

caracteristicile cultural-lingvistice, etc. (definiţiile obiective ale etnicităţii!)

Taxonomiile ştiinţifice clasice consideră că un individ poate aparţine numai unei

categorii etnice şi vede categoriile ca desemnând entităţi socio-culturale discrete, bine

delimitate reciproc, cu relaţii genealogice de supra- şi subordonare clare dintre aceste

categorii. Ca atare lăutarii au un loc precis în această ierarhie, ei reprezentând o

subcategorie unui neam de rromi, iar cineva, dacă s-a identificat lăutar, poate fi inclus la

categoria de rrom/ţigan. Aceste practici sunt frecvente şi la recensămintele din România.

De exemplu, dacă cineva se identifică sas sau şvab este inclus la categoria de german.

Delimitările între categoriile etnice aşa cum sunt ele folosite în sistemele de taxonomie

populară, comparativ cu taxonomiile ştiinţifice sunt fluide, mai puţin univoce, chiar pot

părea incoerente din punct de vedere logic.

OIPOSDRU

Identificările comunitare nu ţin neapărat seama de genealogiile care în sens ştiinţific

pot fi adevărate, dar se pot dovedi inefective în sens sociologic. Adică un grup care, ştiinţific

vorbind, este identificat drept o varietate regională, istorică a unui grup etnic mai

cuprinzător îşi poate asuma o identificare total divergentă faţă de acest grup, cerând ca să fie

recunoscut (sau acţionând ca un grup etnic aparte).

Şi aici apare o a doua problemă majoră legată de categoriile etnice: cum putem decide

dacă un anumit etnonim poate fi sau nu poate fi subsumat unei categorii mai generale? În

acest sens se poate invoca exemplul pomacilor, care sunt consideraţi de o parte din oamenii

de ştiinţă ca o varietate a etniei bulgare, cu toate că identificarea comunitară şi

comportamentul politic al majorităţii membrilor acestei comunităţi nu este în consonanţă cu

această viziune. Pomacii90 sunt o populaţie ce trăieşte pe teritoriul Bulgariei, limba lor

maternă fiind un dialect slavic (practic o vernaculară a limbii bulgare), ca apartenenţă

religioasă sunt musulmani, respectiv şi prin alte alte elemente ale culturii lor relevă

conexiuni culturale puternice cu islamul şi cu populaţiile turce. Bulgarii îi consideră coetnci

convertiţi fie cu forţa, fie din interes la islamism.

Această ultimă versiune a renunţării voluntare, din interese materiale la ortodoxie

este un scenariu asumat de o parte considerabilă a populaţiei bulgare, şi ca atare pomacii au

fost şi sunt consideraţi a fi trădători, un fel de paria a bulgarilor. În timpul comunismului,

autorităţile bulgare i-au supus unor presiuni nu odată violente (deportări, închisoare şi chiar

şi violenţă armată soldată cu victime), urmărind readucerea lor completă la identitatea

bulgară. Printre altele, numele lor cu rezonanţe turco-islamice au fost (forţat) înlocuite cu

nume de rezonanţă slavă. Cu toate că după căderea comunismului aceaste practici au

încetat, pomacii, care arată afinităţi cu minoritatea turcă din Bulgaria (votând masiv cu

partidul acestei minorităţi), oficial tot sunt consideraţi un fel de subdiviziune etnică a

bulgarilor, eventual consideraţi o minoritate religioasă şi nicidecum o etnie diferită. Nici la

recensământ nu se înregistrează categoria etnică de pomac.

În România o problemă similară s-a constatat în legătură cu rutenii/rusii

conturându-se în Parlamentul României o dezbaterea în legătură cu acceptarea rutenilor ca

o etnie separată faţă de ucraineni. Conform taxonomiilor ştiinţifice atât polonezii,

ucrainienii, respectiv ruşii reprezintă o etnie consacrată aparţinând marii familii a slavilor.

Însă dacă vine vorba de ruteni (sau rusini) situaţia devine mai complicată. Acest grup este

slavofon (vorbitor de dialect slavic) cu religie greco-catolică. Sub aspect istoric s-au

înregistrat situaţii în care aceştia s-au identificat fie cu ucrainenii, fie cu polonezii (mai ales

intelectualii) dar şi cu ruşii, ca atare atât ruşii cât şi polonezii dar mai ales ucrainenii

consideră rutenii ca fiind o subetnie ucraineană. Dar dacă o parte dintre ruteni se identifică

cu ucrainenii, există între ei grupuri ce reclamă o identitate proprie, aparte de orice alt grup

etnic. Aşa este şi situaţia din România, unde, cu toate că reprezentanţii ucrainenilor din ţară

90 Despre Vezi Poulton (1993:111-115, Jacobs (2001)

OIPOSDRU

(dar şi reprezentanţii statului ucrainean) au protestat vehement împotriva considerării

rutenilor ca etnie separată, ca o categorie etnică de acelaşi rang şi valoare ca cel de

ucrainean, rutenii sunt reprezentaţi în parlament ca o minoritate naţională separată. Ca

situaţia să fie şi mai complicată, putem menţiona cazul huţulilor, consideraţi de unii ca o

subdiviziune (o subetnie, o varietate etnografică, regională) a rutenilor, poziţie contestată de

unii reprezentanţi huţuli (inclusiv din România), care promoveză idea de grup etnic aparte.

Deci se poate întâmpla ca în anumite statistici, făcându-se apel la taxonomiile

ştiinţifice, anumite subgrupuri să fie integrate în categorii etnice mai cuprinzătoare, fără ca

toţi indivizii care s-au identificat cu etnonimul respectiv să considere că aparţin grupului

etnic mai cuprinzător.

Taxonomiile oficiale şi interesul politic.

Taxonomiile oficiale sunt categoriile etnice folosite de diferitele instituţii ale statului

pentru a descrie şi gestiona administrativ şi politic diferenţele culturale existente la nivelul

populaţiei unui stat. Problema majoră legată de procesul stabilirii categoriilor oficiale o

reprezintă faptul că diferitele autorităţi în stabilirea taxonomiilor oficiale sunt influenţate de

un interes subordonat politicilor identitare dominante.

3.6.3 Unitate şi diversitate

Tentative de unificare a naţiunilor europene au existat încă dinaintea apariţiei statelor

naţionale moderne. Acum trei mii de ani, Europa era dominată de celţi, iar mai târziu a fost

cucerită şi condusă de Imperiul Roman.

Uniunea vamală a lui Napoleon şi mai recentele cuceriri ale Germaniei naziste din anii

1940 au avut doar o existenţă tranzitorie. Toate aceste uniuni create forţat sau pe cale

diplomatică ori sub orice alt aspect, şi-au pus amprenta asupra istoriei şi, implicit, asupra

umanităţii, influenţând dezvoltarea sau regresarea societăţii, chiar în multe privinte

stagnarea acesteia.

În prezent, din dorinţa creării unei societăţi cu progrese economice, tehnologice şi nu

numai, din timpul aşa-numitei perioade Pax-Romana, se poate vorbi despre Uniunea

Europeană, entitate politică, economică şi socială, compusă din 27 de ţări, considerată o

construcţie „sui generis”91.

Istoria Uniunii Europene, înfiinţată în 1952 din necesitatea de refacere a Europei în

urma catastrofelor provocate de cele 2 războaie mondiale, a fost supusă unor serii de

schimbări ale tratatelor semnate.

91 Jacques Le Rider, Europa centrală sau paradoxul fragilităţii, Iaşi, Ed. Polirom, 2001, p. 20

OIPOSDRU

Actul Unic European a intrat în vigoare în1987 şi stabilea ca data de referinţă 1

ianuarie 1993 pentru implementarea deplină a “celor patru libertăţi fundamentale “: libera

circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor, capitalurilor.

Tratatul de la Maastricht, semnat în anul 1992, a constituit cea de-a doua revizuire

fundamentalã. Se pot distinge trei "piloni": primul fiind comunitar, al doilea, Politica Externã

si de Securitate Comunã, al treilea, Justiţie şi Afaceri Interne.

Tratatul de la Amsterdam(1997) cât şi cel de la Nisa (2001) îl modificã şi îl

completeazã pe cel de la Maastricht, în special în anumite puncte care se refereau la locul

cuvenit muncii şi drepturilor cetãţenilor, eliminarea ultimelor obstacole din calea liberei

circulaţii a bunurilor şi serviciilor, fiecare stat membru fiind nevoit sã colaboreze mai strâns

în cadrul Europolului, posibilitatea acordatã UE de a-şi face mai bine auzitã vocea în cadrul

instanţelor internaţionale, cât şi crearea unor instituţii sau proceduri capabile sã asigure

buna funcţionare a unei Uniunii extinse.

Valorile Uniunii se bazează pe drepturile şi libertăţile oamenilor in comunitatea

Europeană, respectul pentru demnitatea, libertatea, democraţia, egalitatea cetăţenilor cât şi

statul de drept. Aceste idealuri ale societăţii se regăsesc in pluralism, toleranţă, justiţie,

solidaritate si nediscriminare.

Necesitatea de a clarifica împărţirea competenţelor între statele membre şi Uniune a

reprezentat una din misiunile esenţiale ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

Principiul subsidiarităţii se aplică în domeniile de competenţă partajată sau de sprijin,

unde Uniunea acţioneaz numai dac şi în m sura in care acţiunea statelor nu esteǎ ǎ ǎ

suficient . ǎPrincipiul proporţionalit ţii, în conformitate cu care exercitarea competenţelorǎ

Uniunii, în raport cu cele ale statelor membre, în domeniile de competenţ partajată, trebuieǎ

s fie proporţionala scopurilor urm rite. ǎ ǎn cadrul documentelor de referinţă, Uniunea Europeană promovează conceptulȊ

de unitate în diversitate. Diversitatea culturală, dialogul intercultural şi impactul economic

pe care îl are cultura ocupă acum un loc de frunte în agenda Uniunii Europene.

Promovarea toleranţei şi diversităţii culturale este un prim pas către libertate, pace şi

progres. Toleranţa ofera o bază pentru înţelegere şi respect reciproc, iar acceptarea şi

aprecierea diversităţii este drumul spre adevărata libertate. Întelegerea diferenţelor

culturale este deosebit de utilă pentru punerea la îndoială a propriilor ipoteze despre cum

ar trebui făcute lucrurile “corect” şi utilizarea acestor diferenţe ca pe o oportunitate de a

învăţa noi abordări pentru rezolvarea problemelor. Ce înseamnă toate acestea, dacă nu

progres?

Cercetările antropologilor înregistrează o diversitate culturală semnificativă care

există între societăţi92. Or, societăţile se deosebesc nu numai prin modurile de organizare a

92 Raportul Ruffolo - Unity of Diversities - Cultural Co-operation in the European Union, 2001

OIPOSDRU

relaţiilor dintre membri, dar şi prin culturile lor. Cea mai simplă caracteristică a unei culturi

este denumită trăsătură.

Cultura materială, spre exemplu, include astfel de trăsături, precum: plugul, cojocul,

furculiţa etc. Cultura nematerială se caracterizează prin trăsături ca: scrierea de la stânga la

dreapta, înclinarea capului la salut, oprirea la lumina roşie a semaforului etc. Trăsăturile

culturii se asociază şi se combină între ele, formând complexe culturale.

Analiza unei culturi se poate face prin identificarea complexelor şi trăsăturilor ei.

Analiza trăsăturilor şi a complexelor pune în evidenţă o mare diversitate de la o

cultură la alta, încât ne putem întreba dacă există trăsături culturale comune tuturor

societăţilor cunoscute până acum. Antropologii au identificat numeroase trăsături şi

complexe culturale, comune majorităţii sau totalităţii culturilor, denumite universalii

culturale.

Există diversitate chiar i între statele membre ale Uniunii Europene, în interiorulș

acestora şi între cetăţeni. Ea a existat şi între primele şase state fondatoare, dar s-a

accentuat cu fiecare nouă rundă de extindere şi, în prezent, se caracterizează prin diferenţe

geografice, demografice, social-economice, politice şi culturale.

Spre deosebire de statul naţional, Uniunii îi este greu să se raporteze la elemente

precum limba, istoria, etnia sau religia, în procesul de crearea a unei comunităţi, deoarece

acestea prezintă o mare diversitate în cadrul Uniunii. De exemplu, în Uniunea Europeană

sunt recunoscute 23 de limbi oficiale şi în jur de 150 de limbi minoritare şi regionale, iar

religia a fost atât un factor de unificare, cât şi de divizare a Europei, fluctuând în decursul

istoriei între cele două roluri. În plus, există diferenţe la nivel naţional în ceea ce priveşte

identificarea cu valorile creştine sau cele seculare: menţionarea religiei în constituţie şi

prevederile legale referitoare la educaţia, simbolurile şi minorităţile religioase. În mare

măsură, aceste variaţii naţionale se bazează pe doi factori: legătura dintre religie şi

identitatea naţională şi cea dintre biserică şi stat.

Diferenţele dintre statele membre încep cu cele culturale, geografice, demografice,

social-economice, de structură şi sistem politic şi electoral, pentru a le influenţa, în final, pe

cele politice93. De exemplu, suprafaţa şi densitatea populaţiei sunt importante atât pentru

distribuirea locurilor în Parlamentul European, cât şi atunci când se aplică procedura de vot

cu majoritate calificată, în Consiliu. John McCormik spunea că, „dacă toate statele membre ar

avea acelaşi sistem politic şi economic, aceleaşi structuri sociale, acelaşi nivel de dezvoltare

economică şi productivitate şi acelaşi set de standarde şi reglementări, integrarea ar merge

relativ uşor”, dar această situaţie nu este valabilă pentru ţările Uniunii Europene.

Unitatea este uneori greu de atins, tocmai datorită acestor diferen e, ce in deț ț

momentul i motiva ia aderării, experien ele istorice, rela ia cu restul lumii, tradi iaș ț ț ț ț

politică, concep iile privind na iunea, etnia sau religia, nivelul de dezvoltare socială iț ț ș 93 Adrian Marino, Pentru Europa. Integrarea României. Aspecte ideologice şi culturale, Iaşi, Editura Polirom, 1995, p. 14

OIPOSDRU

economică, tradi ia cu privire la alian e sau neutralism, obiceiurile comerciale sauț ț

preocuparea pentru anumite politici.

Toate aceste date sunt importante, pentru că influenţează atitudinea statelor faţă de

diversele politici europene şi alocarea bugetului Uniunii. Statele membre au opinii diferite

cu privire la echilibrul dintre puterea publică şi privată, la domeniile în care deciziile trebuie

luate la nivel naţional sau la nivel comunitar, dar şi referitor la finalitatea procesului de

integrare. În plus, datorită diversităţii condiţiilor din cadrul Uniunii, impactul unei decizii

europene, într-un anumit domeniu politic, diferă de la un stat la altul.

În final, se remarcă faptul că recunoscând diversitatea naţională, regională şi locală din

punct de vedere economic, social şi cultural, precum şi diferenţele de opinii ale cetăţenilor,

cu privire la integrare, liderii europeni au decis să considere diversitatea o forţă a

democraţiei, un stimul pentru creativitate şi inovaţie şi nu o piedică în calea consolidării

proiectului european.

Dacă însă politica regională reuşeşte să reducă disparităţile economice şi sociale din

cadrul Uniunii şi să îmbunătăţească competitivitatea şi dinamismul acesteia, reducând astfel

diversitatea economică şi socială, iar politica culturală, prin intermediul dialogului

intercultural şi al celorlalte iniţiative, va reuşi să demonstreze avantajul competitiv al

diversităţii culturale, să stimuleze creativitatea, inovaţia, interesul şi respectul faţă de

cultură – patrimoniu comun şi divers în acelaşi timp, atunci vor dovedi că mottoul Uniunii

Europene funcţionează, că suntem cu toţii uniţi în diversitate.

Capitolul 4: Cetăţenie şi drepturi civile

OIPOSDRU

4.1. Aspecte introductive, scurt istoric, definiţie

4.1.1 Universalitatea drepturilor omului

Dimensiunea universală a drepturilor omului în lumea contemporană are o dublă

semnificaţie: sunt universal recunoscute şi reprezintă un standard ideal aplicabil tuturor.

În aceeaşi ordine de idei, literatura de specialitate consacră o primă „generaţie de

drepturi ale omului” care reuneşte drepturile civile şi politice stipulate în principalele

convenţii internaţionale adoptate în această materie, între care putem aminti cu titlu de

exemplu dreptul la viaţă, dreptul la asociere, dreptul la o judecată echitabilă, libertatea de

expresie, dreptul de participare la viaţa politică a societăţii.

Din punct de vedere istoric, drepturile omului au evoluat în mod progresiv,

considerându-se în mod convenţional, că există trei „generaţii” în procesul de dezvoltare al

acestora, în funcţie de obiectul de reglementare şi perioada în care au fost consacrate juridic

la nivel internaţional94.

Drepturile civile sunt acele drepturi care vizează garantarea integrităţii fizice şi

morale, dar şi protejarea indivizilor în relaţia cu sistemul legislativ şi politic, iar drepturile

politice reglementează participarea la viaţa socială, ca de exemplu dreptul la vot, dreptul de

a face parte dintr-un partid politic, dreptul de liberă asociere şi de a participa la întruniri,

libertatea de expresie şi liberul acces la informaţii.

A doua generaţie de drepturi a inclus, pe lângă principalele drepturi civile şi politice

ale omului, drepturile sociale, economice şi culturale - precum dreptul la o viaţă decentă,

dreptul la muncă, dreptul la sănătate şi la educaţie, dreptul de a se asocia într-un sindicat.

Drepturile sociale promovează participarea deplină la viaţa socială: dreptul la

educaţie, dreptul de a avea o familie, dreptul de a petrece timpul liber, dreptul la sănătate,

dreptul la non-discriminare95. Drepturile economice se referă la standardele de viaţă, ca

premisă a demnităţii şi libertăţii umane: dreptul la muncă, la locuinţă, la asigurări sociale.

Drepturile culturale cuprind dreptul de a participa liber la viaţa culturală a

comunităţii, dreptul la educaţie, drepturi referitoare la păstrarea identităţii culturale.

A treia generaţie de drepturi promovează o categorie nouă de drepturi, drepturile

„colective” ale societăţii sau ale persoanelor. Acestea au devenit tot mai evidente într-un

context internaţional caracterizat prin producerea unor fenomene de amploare, de tipul

dezastrelor ecologice, războaielor şi sărăciei, fenomene care au atras atenţia asupra

dreptului la dezvoltare, la pace sau la un mediu sănătos, la asistenţă umanitară.

În ciuda progreselor înregistrate în reglementarea la nivel internaţional a drepturilor

omului, o problemă de actualitate o constituie respectarea drepturilor omului la nivel global,

94 V.Duculescu, Protecţia drepturilor omului: mijloace interne şi internaţionale, Bucureşti, Editura Lumina Lex, 2008.95 I. Muraru, S. Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Bucureşti: Lumina Lex, 2004

OIPOSDRU

în condiţiile în care acestea au fost deseori invocate şi susţinute cu insistenţă, dar şi frecvent

încălcate.

În prezent, diferite rapoarte ale unor organizaţii internaţionale vorbesc despre

încălcări ale drepturilor omului în ceea ce priveşte rasismul, nerespectarea drepturilor

femeilor şi copiilor, dar şi în legătură cu politicile statale legate de imigraţie şi de

combaterea terorismului, domenii în care se impune întotdeauna respectarea riguroasă a

persoanelor şi a legalităţii.

Chiar dacă majoritatea statelor lumii au devenit parte la convenţiile internaţionale în

domeniul protecţiei drepturilor omului, totuşi în practică, la nivel mondial, continuă să se

înregistreze încălcări ale drepturilor omului. Desigur că în ultimii ani, s-au înregistrat unele

progrese în acest sens, fără ca acest fenomen să dispară.

De exemplu, în raportul Parlamentului European pe anul 200896 s-a constatat că s-a

înregistrat o scădere a pedepsei capitale în lume, aceasta fiind abolită în acel an în Ruanda şi

Uzbekistan pentru toate infracţiunile, Iranul fiind singura ţară care a executat delincvenţi

minori în 2008; de asemenea, s-au făcut progrese în ceea ce priveşte drepturile femeilor şi

ale copiilor. China şi Iranul sunt statele citate cel mai mult din cauza încălcărilor grave ale

drepturilor omului, dar probleme au fost înregistrate în acest sens şi în Rusia, Uzbekistan,

Zimbabwe, Cuba.

Universalitatea drepturilor omului nu înseamnă neapărat că toţi cetăţenii unui stat se

pot bucura de toate drepturile şi libertăţile, ci că toţi oamenii se nasc liberi şi rămân liberi şi

egali în drepturi.

O problemă specială este reprezentată de protecţia persoanelor în situaţia unui

conflict armat, problemă care se află la limita a trei ramuri de drept: dreptul internaţional

umanitar, dreptul internaţional al drepturilor omului şi dreptul refugiaţilor, care au un scop

comun, şi anume să protejeze viaţa, sănătatea şi demnitatea umană97.

Unele aspecte specifice avute în vedere de specialişti sunt în legătură cu respectarea

drepturilor omului pe timpul desfăşurării operaţiilor multinaţionale. Apărarea drepturilor

omului, începând cu dreptul la viaţă şi până la drepturile omului specifice într-o democraţie,

reprezintă în ultimă instanţă raţiunea implicării într-un conflict armat multinaţional, chiar

dacă mai pot interveni şi anumite interese ale unor state, acesta este totuşi factorul cel mai

adesea invocat de orice organism internaţional sau stat pentru justificarea unei asemenea

intervenţii.

Implicit se ajunge la ideea că respectarea drepturilor omului pe timpul desfăşurării

unei operaţii multinaţionale trebuie să constituie una din preocupările de bază ale

comandanţilor şi statelor majore implicate, fiind considerate chiar limitări constante în

96http://www.europarl.europa.eu/news/expert/infopress_page/015-55221-124-05-19-902-20090506IPR55210- 04-05-2009-2009-false/default_ro.htm97http://www.crucearosie.ro/uploads/images/Dreptul%20aplicabil%20pe%20timp%20de%20conflict%20 armat%20PDF/Dreptul%20aplicabil%20pe%20timp%20de%20conflict%20armat.pdf

OIPOSDRU

desfăşurarea operaţiei. În caz contrar este pusă în discuţie legitimitatea acestor acţiuni atât

din punct de vedere juridic, dar şi la nivelul opiniei publice naţionale şi internaţionale98.

Acuzaţiile privitoare la crearea unor centre de detenţie ilegale pe teritoriul unor

state, chiar dacă nu pot fi dovedite, trebuie să ne atragă atenţia asupra unor posibile

derapaje grave în privinţa respectării drepturilor omului, iar lupta antiteroristă nu trebuie

să devină un pretext pentru restrângerea acestor drepturi.

În prezent, pe fondul diversificării şi multiplicării tipurilor de ameninţări, pericole şi

riscuri la adresa securităţii naţionale, problematica respectării drepturilor omului a revenit

în actualitate tot mai pregnant.

Dezvoltarea drepturilor omului nu se poate realiza decât în prezenţa unui

sistem democratic, în care cele trei elemente: drepturile omului, separaţia puterilor

şi democraţia constituie un tot unitar cu strânse relaţii de interdependenţă.

4.1.2 Caracterul obiectiv al drepturilor omului

Caracterul obiectiv al dreptului european al drepturilor omului i al mecanismului deș

protec ie a acestora rezultă din modul în care sunt formulate drepturile, ca atribute aleț

fiin ei umane, independente de statutul juridic al persoanei la un moment dat. țObliga iile asumate de către statele europene privind protec ia drepturilor omului auț ț

un caracter obiectiv, necondi ionat de respectarea unor obliga ii, acestea vizând protec iaț ț ț

indivizilor împotriva ingerin elor nejustificate din partea statului. țStatele nu au urmărit să- i acorde drepturi sau să î i stabilească obliga ii reciproce,ș ș ț

a a cum se întâmplă în dreptul interna ional clasic, ci să protejeze valori comune, a a cumș ț ș

este cazul drepturilor omului, cărora le-au oferit o garan ie comună necondi ionată. ț țÎn plus, această garan ie acordată de statele europene drepturilor omului determinăț

i înlăturarea principiului competen ei na ionale exclusive, consacrat în dreptulș ț ț

interna ional public, aceasta întrucât statele î i asumă obliga ia de a garanta drepturileț ș ț

fundamentale protejate tuturor indivizilor indiferent de cetă enie i recunosc recursul etaticț ș

cu privire la ingerin e din partea unui stat în drepturile unor persoaneț 99 .

4.1.3 Caracterul evolutiv al drepturilor omului

De-a lungul timpului, reglementarea drepturilor omului a evoluat de la o problemă

internă a statului la una cu caracter internaţional, acestea ajungând să reprezinte o valoare

fundamentală a oricărei societăţi democratice. 98 http://www.aco.nato.int/page332852643.aspx99 Documentele interna ionale în materia drepturilor omului recunosc posibilitatea unor cereri, sau plângeri,ț interstatale, adresate de către un stat membru la respectivul tratat împotriva unui alt stata membru, atunci când se consideră că au fost încălcate drepturi fundamentale protejate prin acele instrumente. Jean-François Renucci, Tratat de drept european al drepturilor omului, p.29-30

OIPOSDRU

Tematica drepturilor omului a cunoscut o evoluţie progresivă, dobândind o deosebită

importanţă pe măsură ce acestea au evoluat de la responsabilitatea internă a statelor de a

proteja indivizii, la o obligaţie internaţională, consacrată printr-un număr tot mai mare de

convenţii internaţionale sau acorduri regionale.

După cel de-al doilea război mondial, aspectele legate de relaţia dintre securitate şi

protecţia drepturilor omului s-a extins la nivel internaţional, pe de o parte şi din cauza

dezvăluirii atrocităţilor comise de nazişti, iar pe de altă parte, ca urmare a perpetuării

practicii încălcării drepturilor omului în statele cu regimuri totalitare.

În scurt timp, problematica drepturilor omului nu a mai reprezentat doar o atribuţie

naţională, aceasta ajungând pe agenda de lucru şi determinând dezbateri la nivelul

Organizaţiei Naţiunilor Unite, Uniunii Europene, Consiliului Europei şi altor organizaţii

internaţionale specializate.

Evoluţia drepturilor omului este pusă în evidenţă de documentele internaţionale

fundamentale, care au cunoscut o dezvoltare continuă şi extinderea asupra unor aspecte

nereglementate iniţial, în scopul formulării unui set de standarde, minime şi obligatoriu

recunoscute internaţional, referitoare la egalitatea de tratament pentru toţi.

Exemple:

1. Un moment semnificativ în acest sens a fost adoptarea în 1945 a Cartei

Organizaţiei Naţiunilor Unite100, a Declaraţiei universale a drepturilor omului101 la 10

decembrie 1948, precum şi a Convenţiei privind protecţia drepturilor omului şi libertăţilor

fundamentale102 la 4 noiembrie 1950, documente care au surprins o trăsătură definitorie a

drepturilor omului, şi anume universalitatea.

Aceste drepturi privesc toate fiinţele umane, oriunde s-ar afla, indiferent de

naţionalitate, sex, rasă sau origine etnică, poziţie socială, religie sau credinţă, dizabilităţi,

vârstă sau orientare sexuală.

Aceste valori sunt universal recunoscute, semnificativ fiind în acest sens faptul că trei

sferturi din statele lumii au acceptat să implementeze obligaţiile acordurilor internaţionale

şi au devenit parte la Convenţia privind protecţia drepturilor omului şi libertăţilor

fundamentale.

În aceeaşi ordine de idei, pornindu-se de la principiile enunţate în Carta Naţiunilor

Unite, de la necesitatea recunoaşterii demnităţii inerente tuturor oamenilor şi a drepturilor

egale şi inalienabile care reprezintă însuşi fundamentul libertăţii, dreptăţii şi păcii in lume,

sub egida ONU au fost adoptate la 16 decembrie 1966 Pactul internaţional cu privire la

100 http://www.onuinfo.ro/documente_fundamentale/carta_natiunilor_unite/101 http://www.onuinfo.ro/documente_fundamentale/declaratia_drepturilor_omului/102 Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a protocoalelor adiţionale la această convenţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 135 din 31.05.1994.

OIPOSDRU

drepturile civile şi politice103 şi Pactul internaţional cu privire la drepturile economice,

sociale şi culturale104.

În literatura de specialitate este unanim acceptat că drepturile omului sunt

caracterizate prin următoarele trăsături: drepturi universale, inalienabile, indivizibile,

interdependente şi interrelaţionate.

După adoptarea Cartei ONU în spiritul solidarităţii internaţionale şi pentru

construirea unui viitor mai bun pentru toţi, dreptul internaţional, dreptul la pace, dreptul la

dezarmare, dreptul la dezvoltare, dreptul la un mediu ambiant sănătos şi dreptul popoarelor

de a dispune de ele însele, recunoscut ca drept colectiv, subiect al acestuia poate fi numai

poporul sau naţiunea şi nu alte entităţi precum minorităţile naţionale105.

Un alt moment de referinţă a fost reprezentat de intrarea in vigoare a Tratatului de la

Lisabona la 1 decembrie 2009. La nivelul Uniunii Europene, acesta a constituit un pas

important în sensul dobândirii caracterului obligatoriu din punct de vedere juridic al Cartei

drepturilor fundamentale a UE.

Prin Tratatul de la Lisabona a fost inaugurat un nou cadru instituţional pentru

Uniunea Europeană realizându-se progrese semnificative în materie de protecţie a

drepturilor fundamentale, din acest moment garantându-se aplicarea efectivă a Cartei

drepturilor fundamentale. Referitor la semnificaţia Cartei drepturilor fundamentale din

perspectiva intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, Viviane Reding, comisar european

pentru justiţie, drepturi fundamentale şi cetăţenie, declara că aceasta este „o reflectare a

valorilor noastre comune şi a tradiţiilor noastre constituţionale” 106. Din acest moment,

Uniunea Europeană a ajuns să dispună de un ansamblu de drepturi civile, politice,

economice şi sociale, obligatorii din punct de vedere juridic, nu doar pentru UE şi instituţiile

sale, ci şi pentru statele membre, în ceea ce priveşte punerea în aplicare a legislaţiei

europene.

Carta consacră toate drepturile din Convenţia europeană a drepturilor omului,

precum şi alte drepturi şi principii care decurg din tradiţiile constituţionale comune ale

statelor membre ale UE, jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie şi alte instrumente

internaţionale107.

Este o codificare foarte moderna care include drepturi fundamentale de generaţia a

treia, precum protecţia datelor cu caracter personal, garanţii în ceea ce priveşte bioetica şi

dreptul la o bună administrare.

103 Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice din 16.12.1966, publicat in Buletinul Oficial nr. 146 din 20.11.1974.104 Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale din 16.12.1966, publicat in Buletinul Oficial nr. 146 din 20.11.1974.105 Gh. Iancu, Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale în România, Bucureşti, All Beck, 2002106 http://europa.eu/lisbon_treaty/glance/rights_values/index_ro.htm107 http://www.coe.int/t/dghl/monitoring/socialcharter/presentation /charterglance /Romanian.pdf

OIPOSDRU

Demnitatea umană, libertatea, democraţia, egalitatea, statul de drept - sunt valorile

fundamentale ale Uniunii Europene, enunţate chiar în primele pagini ale Tratatului de la

Lisabona.

Un loc aparte în arhitectura Cartei îl ocupă eliminarea discriminării pe motive de sex,

rasă şi etnie, prevăzute la art. 21, conform căruia „se interzice discriminarea de orice fel,

bazată pe motive precum sexul, rasa, culoarea, originea etnică sau socială, caracteristicile

genetice, limba, religia sau convingerile, opiniile politice sau de orice altă natură,

apartenenţa la o minoritate naţională, averea, naşterea, un handicap, vârsta sau orientarea

sexuală.”108

Totodată, sunt menţionate şi drepturile sociale aplicate în rândul întreprinderilor, de

exemplu dreptul muncitorilor de a fi informaţi, de a negocia şi de a iniţia acţiuni colective –

respectiv, dreptul la grevă.

Pe cale de consecinţă, se poate considera că Tratatul de la Lisabona garantează

aplicarea efectivă a Cartei Drepturilor Fundamentale.

4.1.4 Prerogative naţionale versus garantarea internaţională a drepturilor omului

În prezent, ca urmare a evoluţiilor normative naţionale şi internaţionale, dar şi a

practicii din ultimele decenii a statelor şi organizaţiilor internaţionale relevante, s-a

desprins tot mai mult un set de principii de bază şi, respectiv, o serie de trăsături

caracteristice ale protecţiei internaţionale a drepturilor omului, tot mai larg acceptate la

nivel mondial.

A. Limitarea autorităţii jurisdicţiei naţionale exclusive

Principiul fundamental de drept internaţional conform căruia statele nu au dreptul să

interfereze cu domeniul rezervat al afacerilor interne ale altor state este consecinţa egalităţii

şi suveranităţii statelor şi este exprimat în conţinutul art.2 paragraful 7 al Cartei ONU109.

Acest principiu a fost totuşi supus tot mai mult, în ultimele două decenii în special,

unui proces de reinterpretare în raport cu domeniul specific al „drepturilor omului”, în

sensul în care statele nu se mai pot opune preocupărilor internaţionale şi luării unei poziţii

sau adoptării unei decizii care să se refere la o anumită situaţie naţională a drepturilor

omului110.

În acest context, este evident ca atunci când un stat acceptă dreptul individual de

petiţionare în baza unei proceduri internaţionale, nu va putea ulterior să pretindă că 108 2 http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/site/ro/oj/2007/c_303/c_30320071214ro00010016.pdf109 Cazul Johnson contra Irlanda la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Seria A, nr. 112 (1986); vezi şi Malcom Shaw, op. cit., p. 273110 art. 41 paragraful c) al Pactului internaţional privind drepturile civile şi politice; art. 35 paragraful 1 al Convenţiei europene a drepturilor omului etc

OIPOSDRU

exerciţiul unui astfel de drept constituie o interferenţă în afacerile interne ale statului. Astfel,

autoritatea jurisdicţiei naţionale în domeniul specific al „drepturilor omului” cunoaşte o

limitare care înlătură caracterul exclusiv de care beneficiase anterior, în beneficiul unui

drept de „ingerinţă” internaţională devenit legitim.

B. Epuizarea căilor de recurs intern

Această regulă decurge din principiul enunţat anterior. El reprezintă o metodă care

permite statelor să-şi rezolve propriile probleme interne în concordanţă cu procedurile

constituţionale naţionale, înaintea acceptării invocării mecanismelor internaţionale.

Acest principiu este larg acceptat în relaţiile internaţionale, în domeniul specific al

protecţiei drepturilor omului. Totuşi, atunci când astfel de remedii interne sunt inexistente

sau se prelungesc nerezonabil sau nejustificat ori nu este de aşteptat să producă efecte utile,

recurgerea la mecanismele internaţionale de protecţie se poate realiza printr-o procedură

accelerată. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a consacrat, de exemplu,

soluţia admisibilităţii unor plângeri fundamentate procedural pe ineficacitatea căilor de

recurs intern.

Totodată, jurisprudenţa internaţională în materie şi autorii din doctrină subliniază că

existenţa unor astfel de remedii interne trebuie să fie o certitudine nu doar în teorie, ci şi în

practică111.

O dispoziţie specifică privind necesitatea epuizării căilor de recurs intern este în

general înscrisă explicit în instrumentele internaţionale şi regionale de protecţie a

drepturilor omului112.

C. Caracterul prioritar al drepturilor

Există o serie de drepturi fundamentale de la care nu se poate deroga prin diferitele

instrumente internaţionale privind drepturile omului, nici chiar în timp de război sau în

cazul altor pericole publice care ar ameninţa viaţa naţiunii113.

În cazul Convenţiei europene a drepturilor omului114, care consacră în art. 15 o clauză

derogatorie generală pentru statele-părţi de la angajamentele asumate prin Convenţie,

drepturile pentru care nu se acceptă derogare sunt dreptul la viaţă (cu excepţia cazurilor

111 Cazul „Weinberger”, „Reports of the Human Rights Committee”, A/36/40, p. 114 şi A/44/40, p. 142112 D.J. Harris, M. O'Boyle & C. Warbrick, Law of the European Convention on Human Rights, Oxford University Press, New York, 2009, second edition, pp. 764-776113 D.J. Harrris, ş.a., op. cit., pp. 638 şi 639.114 Paul Tavernier, „Article 15” în L.E. Pettiti, E. Decaux, P-H. Imbert, La Convention Européenne des Droits de L'Homme, Ed. Economica, Paris, 1999, pp. 489-502

OIPOSDRU

rezultate din acte legitime din război), interdicţia torturii sau sclaviei şi neretroactivitatea în

materie penală115.

Acestea constituie aşa-numitul „nucleu dur” al Convenţiei, format din „drepturi

intangibile”, care constituie un jus cogens al drepturilor omului116.

4.1.5 Individul subiect al dreptului internaţional al drepturilor omului.

Doctrina contemporană pune n evidenţă faptul că, adopt nd Carta ONU,ȋ ȃ

comunitatea internaţională a recunsocut că drepturile şi libertăţile fundamentale nu mai

sunt o problemă n limitele jursidicţiei naţionale, ci o problemă de drept internaţional,ȋ

consider nd că prin Cartă au fost conferite individului n mod direct drepturiȃ ȋ

internaţionale117.

Mai mult, tratatele internaţionale cu valoare universală ( ncep nd cu cele două Pacteȋ ȃ

intenaţionale din 1966) ori regională (ex. Convenţia Europeană a drepturilor omului)

stabilesc n mod indubitabil un ntreg set de drepturi şi libertăţi fundamentale, din careȋ ȋ

unele calificate drept norme de la care nu se poate deroga (ex.dreptul la viaţă) sau de “jus

cogens”, precum şi o serie de obligaţii.

Totodată, n afara drepturilor substanţiale şi a obligaţiilor similare, tratatele stabilescȋ

şi o serie de drepturi şi obligaţii procedurale, care le garantează indivizilor accesul direct la

curţi internaţionale de justiţie specializate, n care statele cu calitate procedurală pasivă.ȋn ceea ce priveşte capacitatea internaţională a individului, n special dreptul său deȊ ȋ

acţiune internaţională, este subliniată posibilitatea pe care o are at t la recusrul contenciosȃ

n faţa instanţelor judiciare internaţionale, c t şi la acţiunea necontencioasă, inclusiv prinȋ ȃ

petiţiile individuale adresate organizaţiilor specializate ale ONU sau cele de la nivel regional.

Nu n ultimul r nd, manifestarea personalităţii juridice n plan internaţional, implicăȋ ȃ ȋ

şi angajarea responsabilităţii individuale penale n mod direct, situaţie confirmată nȋ ȋ

prezent at t n plan normativ, instituţional, c t şi n practica.ȃ ȋ ȃ ȋAv nd o bază cutumiară mai veche, prin care fuseseră incriminate n vechimeȃ ȋ

pirateria pe mare sau comerţul cu sclavi, astăzi dreptul internaţional stabileşte

responsabilitatea penală pentru fapte individulae care vizează traficul de stupefiante,

siguranţa aviaţiei civile internaţionale sau combaterea terorismului.

Poate cel mai evident domeniu reglementat răm ne n prezent cel al “crimelorȃ ȋ

mpotriva umanităţii” şi a “crimelor de genocid”, astfel cum sunt ele definite şi incriminateȋ

prin Statutul de la Roma al Curţii Penale Internaţionale din 1988 (art.33, paragraful 2) sau

cum au fost ele aplicate n cazul unor tribunale penale internaţionale ad-hoc, aşa cum esteȋ

cazul cu Tribunalul pentru fosta Iugoslavie sau cel privind Rwanda.

115 Art. 2, 3, art. 4 paragraful 1 şi art.7 ale Convenţiei europene a drepturilor omului.116 Paul Tavernier, op. cit., p. 498. Vezi şi F. Sudre, op. cit., pp. 223-228.117 Curtea Europeana a Drepturilor Omului

OIPOSDRU

4.2 Drepturile, libertăţile şi ndatoririle fundamentale ale cetăţenilor din sistemeleȋ

democratice clasice şi moderne

4.2.1. Evoluţia problematicii drepturilor omului

Ca fenomen social, drepturile omului isi au originea in antichitate.

In schimb ca fenomen juridic, drepturile omului isi au originea in doctrina dreptului

natural,care porneşte de la ideea că omul, prin insăşi natura sa, are n orice loc şi n oriceȋ ȋ

moment drepturi care sunt anterioare şi primare celor acordate de către societate şi

recunoscute de dreptul natural.

Cu alte cuvinte acesta este un drept superior n raport cu expresia de voinţă a statuluiȋ

n diferite forme de existenţă ale acestuia şi necondiţionat de interesele pe care statul leȋ

poate avea intr-un moment al evolutiei sale istorice.

n acest sens, se reţine aprecierea făcută de Giorgio del Vecchio , care afirmă că : «Ȋ

Ideea ca fiinţă umană posedă prin natura sa anumite drepturi, valabile chiar dacă acestora

nu le corespund sau le corespund doar imperfect, dispoziţiie legilor pozitive, s-a ivit nȋ

mintea omenească, ncă din timpuri stravechi şi a fost redată n cuvinte stralucitoare, graţieȋ ȋ

filosofiei antice, a jurisprudenţei romane ca şi n epocile următoare, inspir ndu-se uneoriȋ ȃ

din dogmele religiei creştine, iar alteori doar din lumina raţiunii»118.

n Grecia antică o contribuţie importantă n dezvoltarea concepţiei necesităţii unuiȊ ȋ

ansamblu universal şi etern de reguli referitoare la fiinţa umană a avut-o Platon (427-447

i.e.n.) care a facut o distincţie clară ntre idei şi cultură sau tradiţie. Lucrările lui au unȋ

pronunţat caracter de afirmare , descoperire a drepturilor şi libertăţilor omului.

Lui Aristotel i aparţine primul germene al ideii de drept natural, care n opera saȋ ȋ

Politica afirmă că: «numai prin lege devine cineva sclav ori liber, prin natură oamenii nu se

deosebesc cu nimic.».

n Evul Mediu, analiz nd dezvoltarea istorică a societăţii umane, filosofii creştini auȊ ȃ

ncercat să dezvolte ideile despre condiţia egală a oamenilor, pornind de la Decalog cu celeȋ

zece porunci, anunţ nd n acest mod drepturile individuale fundamentale, caracteristiceȃ ȋ

pentru orice fiinţă umană. Individul, in acest context, potrivit teoriei lui Toma d`Aquino, este

n centrul unei ordini sociale şi juridice juste, nsă legea divina are preeminenţă absolutăȋ ȋ

asupra dreptului laic, aşa cum este ea definită de rege.

«Biserica Creştină a stabilit chiar o ierarhie a diverselor surse de drept n materie,ȋ

acord nd prioritate dreptului divin, pe poziţii secunde situ ndu-se dreptul natural şi abiaȃ ȃ

pe locul al treilea – dreptul pozitiv ca drept derivat de la primarul (divin) şi secundarul

(natural), nefiind altceva dec t norme uzuale ale relaţiilor n societate »ȃ ȋ 119

118 Giorgio del Vecchio – Drepturile naturale n Europa, p.195ȋ119 Ionel Cloşca, Ion Suceava- Tratat de drepturile omului, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1995, p.18)

OIPOSDRU

n secolul al XVII-lea, exponenţii şcolii dreptului natural, n special Hugo Grotius,Ȋ ȋ

supranumit părintele ştiinţei dreptul natural, au aratat că «omul este o fiinţă sociabilă prin

natura sa, care aspiră să trăiască n pace cu semenii săi, apt a determina singur ceea ce esteȋ

util sau dăunător societăţii»120

n secolul al XVIII-lea aceste probleme au fost aborbate de numeroşi g nditori, oȊ ȃ

contribuţie semnificativă av nd J.J. Rouseau şi Ch.L.de Montesquieu. Chiar din prima frază aȃ

lucrării sale “Despre spiritul legilor”, Montesquieu formulează o definiţie a legii n manierăȋ

scientistă şi anume: «Legile, n sensul cel mai larg, sunt raporturi necesare care derivă dinȋ

natura lucrurilor şi n acest sens, toate lucrurile au legile lor»ȋ 121

Meritul lui Montesquieu este de a fi nţeles n context raportul dintre legi şi libertateȋ ȋ

dar şi contribuţia la pregătirea ideologica a Revoluţiei Franceze din 1789. Aceasta filosofie

are un caracter progresist, deoarece, referindu-se la componentele esenţiale ale societăţii

afirmă că «dupa cum oamenii au renunţat la independenţa lor naturală pentru a trăi sub

ascultarea legilor civile », mentionand , n concluzie, că primele legi reprezintă libertatea, iarȋ

cele din urmă –proprietatea.

Esenţial filosofiei juridice a lui este idea instaurării domniei legii şi, prin ea, a domniei

poporului care n acelaşi timp este autorul şi supusul ei: caci aceeaşi voinţă care face legile,ȋ

se supune lor.

Egalitatea oamenilor constă n faptul că ei sunt asemanători n demnitate, pentru că,ȋ ȋ

legea fiind a tuturor, nu este a nimănui n particular. De aceea, legea trebuie pusă deasupraȋ

oamenilor şi nu un om asupra altora, căci egalitatea implică liberatea, căci ascultarea de o

lege pe care singur ţi-ai stabilit-o nseamnă libertate”.ȋ 122

Bine nţeles şi incontestabil, problema drepturile şi libertăţilor fundamentale aleȋ

omului răm ne o preocupare constantă a marilor filosofi şi n urmatoarele decenii. ȃ ȋCu toate acestea, ncep nd cu sf rşitul secolului XVIII-lea, problema drepturilorȋ ȃ ȃ

omului trece ntr-o nouă fază de dezvoltare, consacrarea drepturilor n documenteȋ ȋ

internaţionale devenind sistemul contemporan al Dreptului internaţional al Drepturilor şi

Libertăţilor fundamentale ale Omului.

Apariţia şi evoluţia primelor instrumente juridice pentru protecţia drepturilor

omului, din punct de vedere al dreptului pozitiv, care vor alcătui mai t rziu conţinutulȃ

noţiunii de drepturi ale omului au aparut n lupta diverselor categorii sociale mpotrivaȋ ȋ

absolutismului feudal.

Primul text cunoscut n istorie este Magna Carta Libertatum proclamată n Anglia deȋ ȋ

catre Ioan fără de Ţară n anul 1215, prin care baronii şi episcopii englezi obţin o serie deȋ

privilegii şi garanţii procedurale de la rege. Acest act de epoca a avut o prioritate absolută

120 Corneliu Barsan- Conventia europeana a drepturilor omului , Vol.I Drepturi si libertati, Ed. AllBeck, Bucuresti, 2005, p.20121 Ch. L.de Montesquieu – De l’esprit de lex, Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1964, p.234122 J.J.Rouseau – Contractul social, p.108

OIPOSDRU

asupra tuturor celorlalte acte care s-au elaborat n lume n decursul timpului n acestȋ ȋ ȋ

domeniu atăt de important pentru ntreaga populaţie a globului. Conţinutul acestuiȋ

document prevedea că: «Nici un om liber nu va putea fi arestat sau ntemniţat, sauȋ

deposedat de bunurile sale, sau declarat n afara legii, sau exilat, sau lezat de orice manierăȋ

ar fi şi noi nu vom purcede mpotriva lui şi nici nu vom trimite pe nimeni impotriva lui, fărăȋ

o judecată loială a egalilor sau n conformitate cu legea ţării»ȋ 123

n cultura europeană n secolele XVII-XIX au aparut şi primele instrumente juridiceȊ ȋ

de transpunere n prevederi legale a acestor drepturi şi libertăţi fundamentale. ȋn Anglia, apar unele documente importante privind drepturile omului intitulate:Ȋ

Petiţia drepturilor din 7 iunie 1628, Habeas Corpus Act din 26 mai 1679, Bill of Rights din 13

februarie 1689, «prin care s-a format sistemul parlamentar al Marii Britanii, dreptul la

alegeri libere, libertatea cuv ntului, dreptul la liberarea pe cauţiune, interzicereaȃ

pedepselor cu cruzime, dreptul de a fi judecat de un tribunal independent» 124

n America, n statul Virginia, la 12 iunie 1776, se adoptă Declaraţia drepturilor dinȊ ȋ

statul Virginia, care prevedea că «toţi oamenii se nasc egali, liberi şi independenţi, ei au

drepturi inerente de care nu pot, atunci cand intră n raporturi sociale, să fie private, niciȋ

deposedaţi prin vreun contract, şi anume dreptul de a se bucura de viaţă şi de libertate, cu

posibilitatea achiziţionării şi stap nirii de bunuri şi de a căuta şi a obţine fericirea şiȃ

siguranţa personală». La 14 iunie 1776 se adoptă la Philadelphia - Declaraţia de

independenţă a Statelor Unite ale Americii, care consacră că ideea de bază este aceea că

toate guvernările au fost stabilile de către oameni, anume pentru a garanta drepturile

consfiinţite.

La 10 decembrie 1948 s-a adoptat Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, zi care

este sarbatorită n lume ca Ziua Internaţională a Drepturilor Omului. ȋn scopul minimalizării lezării drepturilor omului, pe plan naţional şi internaţional seȊ

depun eforturi considerabile prin elaborarea unor instrumente c t mai eficiente n scopulȃ ȋ

respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale, asigur ndu-se monitorizarea respectăriiȃ

Drepturilor Omului de către state.

Cu toate problemele, lacunele care exista n literatura de specialitate se consideră căȋ

«Dezvoltarea drepturilor omului n dreptul internaţional şi legislaţiile naţionale s-aȋ

ncununat cu crearea unui sistem de drepturi care reglementează global existenţaȋ

armonioasă a personalităţii»125

123 Corneliu Barsan- Conventia Europeana a Drepturilor Omului, p.21124 I.Demeter- Declaratia Drepturilor Omului, Schita istorica, p.27125 Gh.Costachi, P.Zaharia –Dezvoltarea conceptului despre drepturile omului in epoca moderna si contemporana, p.19

OIPOSDRU

OIPOSDRU

4.2.2. Fundamentele ideologice, politice şi juridice ale drepturilor şi libertăţilor publice

PARTICIPAREParticiparea este elixirul vieţii pentru democraţie şi unul dintre obiectivele centrale ale ale educaţiei politice

Decartes

ALEGERI

LIBERTATELiberatatea este pentru societate ceea ce este sănătatea pentru fiecare dintre noi

Lord Bolingbroke

STATUL DE DREPTStatul de drept este necesar precum p inea noastră cea de toate zilele, caȃ apa pe care o bem şi ca aerul pe care-l respirăm. Şi cel mai bun lucru la democraţie este faptul că doar ea este n măsură să asigure statul de dreptaȋ

G.Radbruch

SUVERANITATEA POPORULUI

SOLIDARITATEDreptatea nu va putea domni dec t acoloȃ unde cei neatinşi de nedreptate se vor exprima n acelaşi fel ca şi cei atinşi.ȋ

Platon

CONSTITUŢIE

PARLAMENTARISM

DIVIZAREA PUTERILOREste un fapt universal recunoscut că orice o care dispune de putere are tendinţa să abuzeze de ea. El va merge p nă acolo unde i va găsi limiteleȃ ȋ

Montesquieu

DEMOCRAŢIE

Democraţia este un sistem politic prost, cel mai bun, nsă, dintre cele pe care omenirea le-a inventat p nă acum.ȋ ȃWinston Churchill

DREPTATEDoar simţul oamenilor pentru dreptate face posibilă democraţia. Iar tendinţele acestora spre nedreptate fac democraţia să fie at t de necesară.ȃ

R.Niebuhr

Conducerea poporului, de către popor, pentru poporAbraham Lincoln

OIPOSDRU

2.3 Noţiunea de drepturi şi libertăţi publice

Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi cetaţeanului sunt nu numai o

realitate, ci şi o finalitate a ntregii activităţi umane progresiste şi democratice. ȋDrepturile şi libertăţile omului, cu multiplele lor ramificaţii şi implicaţii teoretice şi

practice reprezintă un domeniu important n preocupările fiecărui stat precum şi n aleȋ ȋ

comunităţii internaţionale.                            

Drepturile fundamentale sunt definite ca acele drepturi consacrate de Constituţie si

care sunt determinante pentru statutul juridic al cetateanului.

Anumite drepturi subiective, datorita importantei lor, sunt selectate pe criteriul valoric

si inscrise  ca drepturi fundamentale.

Drepturile fundamentale sunt drepturi esentiale pentru cetateni, pentru viata,

libertatea, personalitatea lor.

Caracterul de drepturi esentiale il dobandesc in raport cu conditiile concrete de

existenta ale unei societati. Un drept subiectiv poate fi considerat esential si deci fundamental

intr-o societate data, dar isi poate pierde acest caracter in alta societate. Drepturile

fundamentale pot fi explicate numai daca sunt analizate in interdependenta lor cu celelalte

fenomene, indeosebi cu realitatile economice, sociale si politice din fiecare tara.

         Drepturile fundamentale, datorita importantei lor, sunt inscrise in acte deosebite, cum

ar fi declaratii de drepturi, legi fundamentale.

Inscrierea in Constitutie a drepturilor fundamentale este urmarea caracteristicilor

principale a acestora de a fi drepturi esentiale pentru cetateni. Inscrise in Constitutie, li se

recunoaste caracterul de drepturi fundamentale si li se stabilesc garantii pentru ocrotirea si

exercitarea lor.

Se poate concluziona că drepturile fundamentale sunt acele drepturi subiective ale

cetaţenilor, esenţiale pentru viaţa, libertatea şi demnitatea acestora, indispensabile

pentru libera dezvoltare a personalitaţii umane, drepturi stabilite prin Constituţie şi

garantate prin Constituţie şi legi.

        Drepturile omului si cetateanului sunt denumite frecvent libertăţi publice.

Expresia “libertăţi publice” se referă at t la libertăţile c t şi la drepturile omului,ȃ ȃ

precum şi la faptul că acestea aparţin dreptului public, şi anume Dreptului constituţional, fiind

supuse unui regim juridic aparte.

Expresiile “drepturile omului” şi “drepturile cetăţeanului” comporta unele explicaţii.

Astfel, expresia “drepturile omului” evoca drepturile fiintei umane, fiind nzestrată cuȋ

raţiune şi constiinţă, căreia i sunt recunoscute drepturile naturale ca drepturi inalienabile şiȋ

OIPOSDRU

imprescriptibile. ntr-o societate organizată n stat, omul se prezintă din punct de vedereȊ ȋ

juridic sub trei ipostaze distincte: cetăţean, străin sau apatrid.

        Pe planul realităţilor juridice interne omul devine cetăţean, altfel spus fiinţa umană se

integrează ntr-un anumit sistem social-politic, guvernat de reguli juridice. Drepturile saleȋ

naturale sunt proclamate şi asigurate prin Constituţia statului al cărui cetăţean este,

dob ndind astfel eficienţa juridică, sub denumirea de “drepturi (libertăţi) cetaţeneşti”.ȃCetăţenii beneficiază, n principiu, de toate drepturile prevazute de Constituţie, străiniiȋ

şi apatrizii beneficiază doar de unele  dintre ele. Drepturile omului-pe planul realităţilor

universale devin drepturi ale cetaţenilor-pe planul realităţilor interne ale fiecărui stat. Astfel

există reglementari internaţionale şi reglementări interne iar corelarea ntre cele douăȋ

categorii de reglementari implică asigurarea drepturilor cetăţenilor la nivelul standardelor

impuse de reglementările internaţionale.

      Expresia “instituţia drepturilor, libertăţilor şi ndatoririlor fundamentale” desemneazăȋ

un grup de norme juridice, norme unite prin obiectul lor comun de reglementare. Ca instituţie

juridică ea face parte din Dreptul constituţional.

Exemple126:

- ARTICOLUL 22 - Dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică

- ARTICOLUL 23 - Libertatea individuală

- ARTICOLUL 24 - Dreptul la apărare

- ARTICOLUL 25 - Libera circulaţie

- ARTICOLUL 26 - Viaţa intimă, familială şi privată

- ARTICOLUL 27 - Inviolabilitatea domiciliului

- ARTICOLUL 28 - Secretul corespondenţei

- ARTICOLUL 29 - Libertatea conştiinţei

- ARTICOLUL 30 - Libertatea de exprimare

- ARTICOLUL 31 - Dreptul la informaţie

- ARTICOLUL 32 - Dreptul la învăţătură

- ARTICOLUL 33 - Accesul la cultură

- ARTICOLUL 34 - Dreptul la ocrotirea sănătăţii

- ARTICOLUL 35 - Dreptul la mediu sănătos

- ARTICOLUL 36 - Dreptul de vot

- ARTICOLUL 37 - Dreptul de a fi ales

- ARTICOLUL 38 - Dreptul de a fi ales în Parlamentul European

- ARTICOLUL 39 - Libertatea întrunirilor

- ARTICOLUL 40 - Dreptul de asociere

126 CONSTITUŢIA ROMÂNIEI. TITLUL II Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale

OIPOSDRU

- ARTICOLUL 41 - Munca şi protecţia socială a muncii

- ARTICOLUL 42 - Interzicerea muncii forţate

- ARTICOLUL 43 - Dreptul la grevă

- ARTICOLUL 44 - Dreptul de proprietate privată

- ARTICOLUL 45 - Libertatea economică

- ARTICOLUL 46 - Dreptul la moştenire

- ARTICOLUL 47 - Nivelul de trai

- ARTICOLUL 48 – Familia

- ARTICOLUL 49 - Protecţia copiilor şi a tinerilor

- ARTICOLUL 50 - Protecţia persoanelor cu handicap

- ARTICOLUL 51 - Dreptul de petiţionare

- ARTICOLUL 52 - Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică

- ARTICOLUL 53 - Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi

4.2.4 Noţiunea de ȋndatoriri fundamentale ale cetăţenilor

ndatoririle fundamentale mobilizează oamenii la realizarea scopurilor societăţii,Ȋ

constituind n acelaşi timp garanţia că drepturile fundamentale se pot realiza efectiv. ȋExistenţa ndatoririlor fundamentale se impune deoarece este de neconceput caȋ

membrii unei colectivităţi  umane să nu aibă alaturi de drepturi şi ndatoriri. ndatoririleȋ Ȋ

fundamentale sunt obligaţiile cărora societatea, la un moment dat, le atribuie o valoare mai

mare, reflectata in regimul juridic special ce li se atribuie.

ndatoririle sunt nscrise ca atare n Constituţie, fiind expres formulate prin chiar textulȊ ȋ ȋ

Constituţiei.

Putem conchide ca ndatoririle fundamentale sunt acele obligaţii ale cetăţenilor,ȋ

considerate esenţiale de către popor pentru realizarea intereselor generale, nscrise nȋ ȋ

Constituţie şi asigurate n realizarea acestora.ȋ

Exemple127:

- ARTICOLUL 54:  Fidelitatea faţă de ţară

- ARTICOLUL 55 - Apărarea ţării

- ARTICOLUL 56 - Contribuţii financiare

- ARTICOLUL 57 - Exercitarea drepturilor şi a libertăţilor

-

127CONSTITUŢIA ROMÂNIEI. TITLUL II Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale

OIPOSDRU

4.3. Garanţiile constituţionale ale drepturilor şi libertăţilor publice

4.3.1 Forme ale garantării drepturilor şi libertăţilor publice

Garan iile reprezintă o parte esen ială i o condi ie indispensabilă pentru existen aț ț ș ț ț

drepturilor, altfel acestea s-ar reduce la o simplă „declara ie romantică”ț 128.

Existen a drepturilor este dependentă de existen a unei protec ii eficiente, iarț ț ț

drepturile fundamentale î i regăsesc această protec ie în legile fundamentale ale statelor i înș ț ș

garan iile juridice i judiciare consacrate prin acestea. ț șAstfel, garan iile instituite prin constitu ii se referă la faptul că drepturile garantateț ț

sunt înzestrate cu for ă juridică obligatorieț 129, la posibilitatea ca exercitarea acestora să fie

supusă unor limitări prevăzute de lege, la faptul că restrângerea drepturilor este prevăzută în

mod expres i limitativ, i la existen a unor reguli rigide privind suspendarea sau modificareaș ș ț

drepturilor consacrate prin constitu iiț 130.

Garan iile jurisdic ionale vin să completeze sistemul de protec ie a drepturilor omuluiț ț ț

consacrate prin constitu ie. țIndividul care se consideră victimă a unei încălcări a drepturilor fundamentale

prevăzute prin constitu ie se poate adresa instan elor na ionale pentru apărarea drepturilorț ț ț

sale în virtutea dreptului său la o protec ie efectivă a intereselor sale i a dreptului de a seț ș

adresa unei instan e. țÎn ceea ce prive te existen a unui organ jurisdic ional competent în materia drepturilorș ț ț

omului, în unele state există un astfel de organ special i specializat iar în altele, prin prismaș

tradi iilor lor constitu ionale, există un control difuz în această materie. ț țAstfel, garan ia drepturilor consacrate constitu ional este asigurată de o instan ăț ț ț

constitu ională, acolo unde constitu ia statului prevede o asemenea jurisdic ie, sau de cătreț ț ț

instan ele ordinare înzestrate cu competen e speciale în acest sensț ț 131.

128 Giancarlo Rolla, Las perspectivas de los derechos de la persona a la luz de las recientes tendencias constitucionales, în Revista Espanola de Derecho Constitucional, Anul 18, Nr. 54, Septembrie-Decembrie 1998, p. 53129 Aceste drepturi devin justit iabile prin faptul că individul are posibilitatea de a solicita instan elor, fie unorț ț instan e ordinare, fie unor instan e constitu ionale, protejarea valorilor garantate, indiferent de modalitatea înț ț ț care accesul la instan ă se realizează, în mod direct sau pe cale de excep ie prin invocarea unei probleme deț ț constitu ionalitate.ț130 Pierre Bon identifică aceste garan ii normative, sau garan ii de drept, ce asigură respectarea drepturilorț ț fundamentale consacrate prin catalogul de drepturi constitu ional. Aceste garan ii sunt completate de garan iileț ț ț judiciare, respectiv posibilitatea drepturilor constitu ionale de a fi apărate pe calea unei ac iuni în fa a instan elorț ț ț ț ordinare sau a celor constitu ionale. ț Pierre Bon, op.cit, p.43-82131 De exemplu, constitu ia spaniolă se distinge prin faptul că oferă oricărui cetă ean posibilitatea de a solicitaț ț instan elor ordinare protec ia drepturilor fundamentale consacrate constitu ional în baza unui proces bazat peț ț ț principiile priorită ii i celerită ii. (Art. 53(2) din Constitu ia Spaniei).ț ș ț ț

OIPOSDRU

Uneori constitu iile na ionale prevăd proceduri speciale prin care o persoană poate săț ț

î i apere drepturile constitu ionale direct în fa a instan elor ordinareș ț ț ț 132, de exemplu prin

peti ii de habeas corpusț 133, alteori garan ia jurisdic ională este reprezentată de accesul directț ț

al persoanei la instan a constitu ionalăț ț 134 sau de exercitarea atribu iilor de controlț

constitu ional al normelor juridice interne de către judecătorul constitu ional. ț țDin perspectiva accesului indivizilor la organul jurisdic ional ce garantează drepturileț

fundamentale, sunt state care permit accesul direct al persoanelor135 i state în care individulș

are doar un acces mediat136.

132 De exemplu, în sistemele constitu ionale ale Spaniei sau Portugaliei regăsim norme juridice specifice privindț interven ia instan elor ordinare, în cazul anumitor drepturi protejate ale individului. Pierre Bon, op.cit, p.74ț ț133 Recursul de habeas corpus este unul dintre cele mai vechi i mai răspândite instrumente de garan ie, cu toateș ț că aplicabilitatea sa este limitată. În Marea Britanie acesta este limitat la acele încălcări provenite de la un reprezentant al puterii publice privitoare la drepturi fundamentale precum libertatea individuală sau libertatea de circula ie. Acest recurs nu acoperă violările drepturilor fundamentale provenite de la particulari. În plus,ț utilitatea recursului de habeas corpus pentru a contesta de exemplu privarea de libertate arbitrarie este limitată de existen a unor garan ii statutare, prezente în dreptul scris britanic. Giancarlo Rolla, op.cit, p. 60; Sistemulț ț constitu ional spaniol prevede existen a unui recurs de amparo, o cale juridică specializată în vederea protec ieiț ț ț drepturilor fundamentale prin care oricare individ care se pretinde lezat în vreunul din drepturile sale poate ob ine protec ia judecătorului constitu ional. Recursul de amparo poate fi considerat o formă extinsă a recursuluiț ț ț de habeas corpus, dar care oferă protec ie drepturilor fundamentale de prim rang, drepturi din prima i din aț ș doua genera ie cum sunt dreptul la via ă i integritate fizică i psihică, siguran a persoanei, libera circula ie aț ț ș ș ț ț persoanei, libertatea de exprimare, libertatea de asociere sau dreptul de peti ionare. Recursul de amparo, cu toateț că nu poate să privească direct un act normativ, întrucât cel care ini iază un astfel de recurs în fa a Tribunaluluiț ț Constitu ional din Spania se poate plânge doar de încălcarea drepturilor sale printr-un act de executare a legii, areț efectul unui control de constitu ionalitate a posteriori. Bianca Selejan-Gu an, Excep ia de neconstitu ionalitate,ț ț ț ț Edi ia a 2 a, Editura C.H. Beck, Bucure ti, 2010, p.9ț ș134 Accesul direct al persoanelor la jurisdic ia constitu ională poate îmbrăca forma unei actio popularis, prin careț ț un individ poate să conteste constitu ionalitatea unei legi direct în fa a instan ei constitu ionale, pe cale deț ț ț ț ac iune, spre deosebire de controlul exercitat de aceasta pe cale de excep ie. Astfel regăsim recursul de dreptț ț public în Elve ia, recursul constitu ional în Austria sau Germania, sau procedura de amparo în sistemulț ț constitu ional spaniol, mecanisme prin care sunt protejate drepturile fundamentale. Bianca Selejan-Gu an,ț ț Accesul individual la jurisdic ia Tribunalului Constitu ional German, în Acta Universitatis Cibiniensis, nr. 1-ț ț2/2001; Bianca Selejan-Gu an, Unele considera ii asupra controlului constitu ionalită ii legilor în Spania iț ț ț ț ș Portugalia, în Acta Universitatis Lucian Blaga. Seria Jurisprudentia, nr.1-2, 2002, p.134-141; 126 Controlul constitu ionalită ii legilor i al normelor juridice echivalente legilor este prevăzut în mod expres, în formaț ț ș controlului a priori sau a controlului a posteriori, în majoritatea constitu iilor europene. De i controlul deț ș constitu ionalitate nu vizează exclusiv protejarea drepturilor fundamentale, ci asigurarea suprema ieiț ț constitu iei, acesta are un impact definitoriu asupra asigurării unei protec ii eficiente a drepturilor omului atunciț ț când ele sunt puse în dezbaterea instan ei constitu ionale. ț ț A se vedea Pierre Bon, La proteccion constitucional de los derechos fundamentales: aspectos de derecho comparado europeo, în Revista del Centro de Estudios Constitucionales, Nr. 1, Ianuarie-Aprilie, 1992, p. 79-82.135 Accesul individului la justi ia constitu ională diferă în consacrarea constitu ională a diverselor state, putânduseț ț ț identifica state care nu oferă persoanei vătămate în drepturile sale fundamentale un acces direct la justi iaț constitu ională ci doar un acces mediat, prin intermediul ridicării unei excep ii de neconstitu ionalitate în fa aț ț ț ț instan elor ordinare, în vreme ce alte state oferă posibilitatea persoanelor de a se adresa direct justi ieiț ț constitu ionale pentru a contesta actele prin care le sunt încălcate aceste drepturi. Ambele modele sunt de naturăț să asigure garantarea drepturilor fundamentale, indiferent de modul în care se permite accesul individului la această protec ie. ț Abdoulaye Soma, Modélisation d’un système de justice constitutionnelle pour une meilleure protection des droits de l’homme : Trans-constitutionnalisme et droit constitutionnel comparé, în Revue Trimestrielle des droits de l’homme, nr. 78, Aprilie 209, p.437-467

OIPOSDRU

Cea mai importantă garan ie a drepturilor fundamentale inserate în constitu ii oț ț

reprezintă instituirea unor jurisdic ii constitu ionale, ca esen ă a controlului deț ț ț

constitu ionalitate al legilor în cadrul unui sistem constitu ional i parte a „dezvoltării iț ț ș ș

aprofundării curentului de gândire al constitu ionalismului”ț 137.

Modelul european de control al constitu ionalită ii legilor a impus un control exercitatț ț

de către o jurisdic ie constitu ională specializată, de regulă independentă de sfera puteriiț ț

judiciare. Astfel, există la nivel european Tribunalul Constitu ional Federal din Germania,ț

Consiliul Constitu ional în Fran a sau Cur ile Constitu ionale din Spania, Italia, Portugalia sauț ț ț ț

Austria, pentru a aminti doar câteva dintre cele mai importante jurisdic ii constitu ionaleț ț

specializate din Europa .

4.3.2 Instituţia Ombudsman-ului

Termenul ombudsman, conotând un investigator de plângeri publice, a intrat în limba

engleză din suedeză, mai exact din forma umbothsmathr, din vechiul dialect nordic (unde

însemna omul care administrează, compus din um – despre şi both – comandă), fiind utilizat în

scopuri exclusiv oficiale în 1960138.

În sensul extins, mecanismul de tip Ombudsman, atât din sectorul public, cât şi din cel

privat, este generat pentru a soluţiona disfuncţiile sau neînţelegerile ce apar între un furnizor

de bunuri şi servicii (guvern, instituţie, industrie, companie etc.) şi beneficiarul acelor

bunuri/servicii (membru al societăţii, client etc.) sau un angajat al furnizorului139. Deşi fiecare

adaptare a instituţiei Ombudsmanului pentru sectorul public duce la alterări ale acesteia,

fiecare variantă este o încercare a guvernului, a unei instituţii sau a unei companii de a rezolva

problemele legale şi administrative întâlnite de membrii societăţii, de angajaţi sau clienţi în

conflictele lor cu birocraţia din sectorul privat sau guvern.

136 Tribunalul Constitu ional Federal German permite accesul persoanei la justi ia constitu ională prinț ț ț intermediul unui recurs individual direct, ac iune care se bucură de o imensă popularitate în rândul persoanelor.ț Astfel, o persoană care se consideră prejudiciată în drepturile sale recunoscute prin constitu ie poate săț promoveze un astfel de recurs pentru a contesta constitu ionalitatea unui act administrativ, a unei hotărâriț judecătore ti, a unei legi sau a unui act al puterii legiuitoare împotriva căruia nu există o altă cale de atac.ș Admiterea unei plângeri constitu ionale promovate de către orice persoană, inclusiv un ne-cetă ean, are ca efectț ț fie declararea nulită ii legii constatate ca fiind neconstitu ională fie, în cazul în care se constatăț ț neconstitu ionalitatea unei hotărâri judecătore ti trimiterea cauzei spre rejudecare. ț ș Bianca Selejan-Gu an,ț Excep ia de neconstitu ionalitate, p. 42; Norman Weiss, Rule of Law as a Basis for Effective Human Rightsț ț Protection: The German Perspective, în Rainer Arnold (ed.), The Universalism of Human Rights, Springer, 2013, p. 265137 Ioan Muraru i Elena Simina Tănăsescu, Drept constitu ional i institu ii politice, Edi ia 12, Volumul I, Edituraș ț ș ț ț All Beck, Bucure ti, 2005, p. 73ș138 Ioan Ceterchi, Instituţia Ombudsman-ului în Suedia, Revista „Studii de drept românesc”, Editura Academiei Române, Bucureşti, anul 3, nr. 1 – 2, 1991; Constantin Brânzan, Avocatul poporului.O instituţie la dispoziţia cetăţeanului, Editura Juridică, Bucuresti, 2001, p. 72139 M.A. Marshall şi L.C. Reif, The Ombudsman: Maladministration and Alternative Dispute Resolution (1995)34 Alberta Law Rev, pp. 225-238

OIPOSDRU

În sectorul public, se înregistrează ombudsmani cu competenţă în prevenirea

discriminării şi oportunităţile legale, numai asupra unui singur sector/domeniu, cum ar fi

poliţie, forţe armate, facilităţi corecţionale, serviciile de sănătate, copii, protecţia minorităţilor,

informaţii, dreptul la viaţa privată, limba oficială şi probleme ale consumatorilor. Aceştia sunt

numiţi ombudsmani specializaţi, care acţionează într-un singur sector sau un singur scop.

Un ombudsman specializat poate fi numit de către legislativ sau de către executiv. De

exemplu, chiar şi în Suedia, care are o lungă tradiţie privind instituţia ombudsmanului

parlamentar, ombudsmanii specializaţi sunt numiţi de către executiv, având puteri juridice

diferite140.

În linii generale, anumiţi ombudsmani specializaţi nu au putere de investigare, în timp

ce alţii au aceste puteri, o parte din ei putând lua decizii importante sau chiar să impună

sancţiuni.

Ombudsmanii cu scop unic au, adeseori, alte funcţii, cum ar fi educaţia sau susţinerea

unei reforme legislative. Dacă un ombudsman general acţionează în acelaşi domeniu cu un

ombudsman specializat, primul poate avea puterea de a investiga pe cel din urmă.

Ombudsmanii cu scop unic, ce ţine de un anumit subiect/domeniu, pot acţiona numai asupra a

unul sau două departamente guvernamentale.

Astfel, se impune ca acesţia să fie mereu vigilenţi, spre a evita blocajul organizaţional ce

ar rezulta din asocierea strânsă cu publicul ţintă şi organizaţia ce sunt subiecte ale jurisdicţiei

lor. Un ombudsman ce activează într-un singur sector trebuie diferenţiat de situaţia în care un

ombudsman cu competenţe generale este numit prin statut sau decide, în mod unilateral, să

numească un ombudsman adjunct în interiorul instituţiei, răspunzătoare pentru plângerile ce

vin dintr-un singur sector.

De exemplu, Defensor del Pueblo regional din Andalusia, Spania, este împuternicit

printr-un statut regional pentru protecţia copiilor şi tinerilor să numească un adjunct Defensor

del Menor – Apărător al minorilor, care este responsabil cu primirea plângerilor ce vizează

minorii. În contrast, un ombudsman specializat are propriul cadru legal care prezintă puterile

ombudsmanului şi stabileşte instituţia ca o entitate de sine stătătoare.

Ombudsmanul ca mecanism al responsabilităţii democratice

Instituţiile clasice şi hibride de tip ombudsman pot acţiona ca mecanisme ale

responsabilităţii democratice, promovând astfel dezvoltarea de acest fel într-un stat, putând fi

considerate instituţii cu responsabilitate orizontală în guvernările democratice.

Începând cu anii 90, conceptul bunei guvernări a fost adoptat de organizaţiile

internaţionale şi statele ce ofereau asistenţă, ca un standard ce ar trebui să fie îndeplinit de

către statele ce primeau asistenţă.

140 P. Nobel, The Swedish Ombusdman against ethnic discrimination din F. Matscher, ed. Ombudsman in Europe – The institution, Kehl: N.P. Engel, 1994.

OIPOSDRU

Ombudsmanul pentru drepturile omului îmbunătăţeşte responsabilitatea orizontală

legală, constituţională şi administrativă a guvernului, prin analizarea imparţială şi obiectivă a

comportamentului administraţiei publice, prin recomandarea unor schimbări în legislaţie,

politică sau practică, când se descoperă o administrare ilegală sau improprie; el raportează

rezultatele legislativului şi publicului, în alte ţări având şi puteri mai extinse, cum ar fi aceea de

acţiune în justiţie.

Ombudsmanii ce au ca obiect anticorupţia şi codul funcţiei de conducere pot furniza o

responsabilitate legală, administrativă şi financiară cu interes pentru folosirea greşită a

fondurilor publice, pentru conflicte de interes, fraudă etc.

Diferitele instituţii de tip ombudsman au scopuri diferite. Astfel, ombudsmanii clasici

primesc plângeri ce izează problemele de bază ale responsabilităţii administrative şi legale, în

timp ce alţii, precum cei care au scopul clar de a proteja drepturile omului, vor acţiona în mod

larg în zonele responsabilităţii legale şi constituţionale. Instituţiile de tip Ombudsman permit

cetăţenilor să înainteze plângeri, în cazurile în care guvernul nu a acţionat într-un mod legal ori

a acţionat nedrept, având ca rezultat investigarea imparţială a conduitei şi poate suporta critici

pentru acţiunile sale sau, în funcţie de caz, şi consecinţe mai puternice.

Rolul ombudsmanilor într-o guvernare democratică, incluzând aici conceptualizarea lor

ca mecanisme de augmentare a responsabilităţii verticale şi orizontale, interferează cu

conceptul de bună administrare.

Răspunderea poate fi admisă ca responsabilitatea pentru performanţele unei instituţii,

sarcini sau îndatoriri, nefiind un concept legal, în totalitate, ci referindu-se la standarde de

conduită de natură etică, instituţională şi legală. Răspunderea presupune stabilirea unor căi

sau forme de responsabilizare adecvate între guvern şi public, ce pot include accesul la

informaţii, transparenţa în procesul decizional şi reguli pentru o procedură corectă,

comunicarea deciziilor şi motivelor pe care este bazată o decizie.

CAPITOLUL 5 – SPEŢE

S1: un caz adus în faţa avocatului general sloven pentru aplicarea principiului egalităţii se

referea la un angajator care oferea mese pentru angajaţi, incluzând adesea produse din carne

sau grăsime de porc. Un angajat musulman a solicitat să i se acorde o indemnizaţie lunară

alternativă pentru masă, cu scopul de a-şi cumpăra singur produse alimentare, similară

indemnizaţiilor pe care angajatorul le acordă numai angajaţilor care pot dovedi că urmează

OIPOSDRU

regimuri alimentare diferite din motive medicale.141 Acesta a fost un caz de discriminare

indirectă, întrucât o practică neutră la suprafaţă a avut un impact profund negativ asupra

musulmanilor care nu au voie să consume carne de porc. În împrejurările prezentei cauze nu

a fost necesar să se aducă dovezi statistice pentru a demonstra că regula îi afectează pe

musulmani, întrucât se poate determina cu uşurinţă faptul că musulmanii nu au voie să

consume carne de porc prin trimiteri la probe ce ţin de practicile religioase ale acestora.

S2: o cauză adusă în faţa instanţelor din Regatul Unit a implicat un angajator care a interzis

purtarea bijuteriilor (inclusiv din motive religioase) la exteriorul uniformei de angajat.142 O

angajată de religie creştină a susţinut că a fost discriminată pe criterii religioase, deoarece nu i

s-a permis să poarte cruce. În cursul procesului şi a recursurilor ulterioare, instanţele au fost

pregătite să accepte faptul că acest lucru ar putea constitui discriminare indirectă pe criterii

religioase, dacă s-ar putea dovedi că purtarea crucii era o cerinţă a religiei creştine. În acest

sens, Tribunalul Muncii a încercat să obţină probe de la martori, experţi în practicile creştine, şi

nu dovezi statistice referitoare la numărul de creştini care poartă simboluri religioase la locul

de muncă.

S3: cauza Oršuš şi alţii/Croaţia se referă la anumite şcoli care au înfiinţat clase cu programă

şcolară redusă comparativ cu cele aplicate în clasele normale. S-a susţinut că aceste clase

conţineau un număr disproporţionat de mare de elevi de etnie romă şi, prin urmare, s-a pus

problema unei discriminări indirecte pe criterii de apartenenţă etnică. Guvernul a susţinut că

aceste clase au fost constituite pe baza competenţelor de limbă croată şi că, după ce un elev

ajungea la un nivel adecvat de cunoştinţe lingvistice, era transferat la clasele normale. CEDO a

constatat că, spre deosebire de cauza D.H. şi alţii, datele statistice nu au putut da naştere unei

prezumţii de discriminare. Într-o şcoală, 44% dintre elevi erau de etnie romă, din care 73%

erau într-o clasă formată exclusiv din copii de etnie romă. Într-o altă şcoală, 10% din elevi erau

de etnie romă din care 36% erau într-o clasă formată exclusiv din copii de etnie romă. Acest

lucru confirma faptul că nu exista o politică generală de a plasa automat copiii de etnie romă în

clase separate. Cu toate acestea, CEDO a precizat că este posibilă formularea unei plângeri

privind discriminarea indirectă fără a se baza pe date statistice. În acest caz, măsura plasării

copiilor în clase separate pe motiv de insuficientă stăpânire a limbii croate se aplica numai

elevilor de etnie romă. În consecinţă, acest lucru a dat naştere unei prezumţii de tratament

diferenţiat.143

141 Avocatul pe probleme privind principiul egalităţii (Slovenia), decizia nr. UEM-0921-1/2008-3, 28 august 2008. Rezumat în limba engleză disponibil pe InfoPortal-ul FRA, cauza 364-1; Reţeaua europeană a experţilor juridici în domeniul nediscriminării, European Anti-Discrimination Law Review, nr. 8 (iulie 2009), p. 64.142 Curtea de Apel din Regatul Unit, Eweida/British Airways plc [2010] EWCA Civ 80, 12 februarie 2010143 CEDO, Oršuš şi alţii/Croaţia [GC] (15766/03), 16 martie 2010, punctele 152 şi 153.

OIPOSDRU

S4: în cauza Opuz/Turcia a fost implicată o persoană cu antecedente de violenţă domestică,

care îşi brutalizase soţia şi pe mama acesteia în mai multe rânduri, în cele din urmă ucigând-o

pe aceasta din urmă.144 CEDO a stabilit că statul nu a reuşit să o protejeze pe reclamantă şi pe

mama acesteia împotriva tratamentelor inumane şi degradante, şi nici viaţa acesteia din urmă.

De asemenea, a stabilit că statul le discriminase pe reclamante, deoarece neasigurarea unei

protecţii adecvate s-a bazat pe faptul că acestea erau femei. S-a ajuns la această concluzie

parţial pe baza unor dovezi conform cărora victimele violenţei domestice erau predominant

femei şi pe baza cifrelor care ilustrează utilizarea relativ limitată de către instanţele naţionale a

autorităţii de a emite ordine menite să protejeze victimele violenţei domestice. În mod

interesant, în acest caz nu au fost prezentate în faţa CEDO date statistice care să arate că

victimele violenţei domestice erau predominant femei şi, într-adevăr, s-a luat la cunoştinţă

faptul că Amnesty International a declarat că nu există date sigure în acest sens. În schimb,

CEDO a fost pregătită să accepte evaluarea efectuată de Amnesty International, de un ONG cu

reputaţie naţională şi de Comitetul ONU pentru eliminarea discriminării împotriva femeilor,

potrivit căreia violenţa împotriva femeilor reprezintă o problemă semnificativă în Turcia.

S5: cauza D.H. şi alţii/Republica Cehă a implicat plângeri din partea unor cetăţeni de etnie romă

privind excluderea copiilor lor din sistemul de învăţământ de masă şi introducerea acestora în

şcoli „speciale” destinate persoanelor cu dificultăţi de învăţare, pe criterii de etnie romă. 145

Plasarea copiilor romi în şcoli „speciale” a fost realizată pe baza unor teste concepute pentru a

testa capacitatea intelectuală. În ciuda acestei practici aparent „neutre”, natura testelor

efectuate făcea să fie în mod inerent mai dificil pentru copiii de etnie romă să obţină un

rezultat satisfăcător şi să poată accede la sistemul de învăţământ de masă. CEDO a stabilit că

acest lucru este dovedit prin trimitere la datele statistice care arată proporţia deosebit de mare

de elevi de origine romă plasaţi în şcoli „speciale”. Datele prezentate de reclamanţi, referitoare

la regiunea lor geografică, indicau că 50 – 56% din elevii din şcolile speciale erau romi, în timp

ce aceştia reprezentau aproximativ două procente din populaţia şcolară totală. Datele preluate

din surse interguvernamentale indicau că, în întreaga ţară, 80 – 90% din copiii de etnie romă

erau înscrişi la şcoli speciale. CEDO a stabilit că, deşi datele nu erau exacte, acestea arătau că

numărul copiilor romi afectaţi era „disproporţionat de mare” raportat la proporţia pe care o

reprezintă în cadrul populaţiei totale.146

S6: în cauza Schönheit, o angajată cu jumătate de normă a afirmat că a fost discriminată pe

bază de sex.263 Diferenţa dintre pensii, care nu era cauzată de diferenţa de vechime, reieşea

din faptul că angajaţii cu jumătate de normă au fost, efectiv, plătiţi mai puţin decât angajaţii

144 CEDO, Opuz/Turcia (33401/02), 9 iunie 2009.145 CEDO, D.H. şi alţii/Republica Cehă [GC] (57325/00), 13 noiembrie 2007.146 CEDO, D.H. şi alţii/Republica Cehă [GC] (57325/00), 13 noiembrie 2007,punctele 18 şi 196-201

OIPOSDRU

cu normă întreagă. Au fost prezentate dovezi statistice pentru a demonstra că 87,9% din

lucrătorii cu jumătate de normă erau femei. Întrucât, deşi neutră, această măsură afectează

femeile în mod disproporţionat faţă de bărbaţi, CEJ a acceptat faptul că aceasta a dat naştere

unei prezumţii de discriminare indirectă pe criterii de sex. În mod similar, un dezavantaj

pentru lucrătorii cu jumătate de normă, din care 87% erau femei, a fost acceptat ca fiind

suficient în cauza Gerster.147

S7: cauza Seymour-Smith se referea la legea britanică privind concedierea inechitabilă, care

oferea o protecţie specială celor care lucraseră pentru mai mult de doi ani la rând pentru un

anumit angajator.148 Reclamantul a susţinut că acest lucru a condus la o discriminare indirectă

pe criterii de sex, întrucât probabilitatea de a îndeplini acest criteriu era mai mică pentru femei

decât pentru bărbaţii. Acest caz este interesant deoarece, în opinia CEJ, chiar şi un nivel mai

scăzut de disproporţie ar putea dovedi o discriminare indirectă, „dacă acesta a indicat o

neconcordanţă persistentă şi relativ constantă pe o perioadă lungă de timp între bărbaţi şi

femei”. Cu toate acestea, în legătură cu situaţia de fapt a acestei cauze, CEJ a arătat că datele

statistice prezentate, care au indicat că 77,4% dintre bărbaţi şi 68,9% dintre femei au

îndeplinit criteriul, nu au demonstrat că un procent considerabil mai mic de femei au putut

respecta regula.

S8: în cauza Feryn, nu a fost posibil să se demonstreze că cineva încercase să solicite un loc de

muncă şi că fusese refuzat şi nu a fost găsită nicio persoană care să declare că a decis să nu

candideze pentru locul de muncă respectiv din cauza modului în care era formulat anunţul.

Cu alte cuvinte, nu a existat nicio victimă „identificabilă”, iar cazul a fost adus de organismul

specializat în asigurarea egalităţii de tratament din Belgia. CEJ a declarat că nu este necesar

să fie identificată o persoană care a fost discriminată.149 Motivul este acela că a fost clar din

modul de redactare a anunţului că „persoanele de culoare” sunt descurajate de la solicitarea

acelui loc de muncă, deoarece ştiau dinainte că nu l-ar putea obţine. Prin urmare, ar fi posibil

să se dovedească faptul că legislaţia sau politicile sunt discriminatorii, fără a fi nevoie să se

indice o victimă reală.

S9: în cazurile de „testare a unei situaţii”, de multe ori persoanele participă cu convingerea sau

speranţa că vor fi tratate în mod nefavorabil. Scopul principal nu este, de fapt, să solicite

serviciul în cauză, ci să adune dovezi. Acest lucru înseamnă că aceste persoane nu sunt

„victime” în sensul tradiţional. Acestea sunt preocupate să asigure aplicarea legii şi nu să

solicite despăgubiri pentru prejudiciul suferit. Într-o cauză din Suedia, unde un grup de

147 Ibidem148 CEJ, R/Secretarul de stat pentru ocuparea forţei de muncă, ex parte Seymour-Smith şi Perez, cauza C-167/97 [1999] , RJ I-623, 9 februarie 1999.149 CEJ, Gerster/Freistaat Bayern, cauza C-1/95 [1997] RJ I-5253, 2 octombrie 1997.

OIPOSDRU

studenţi la drept au efectuat un test de situaţie în cluburi de noapte şi restaurante, Curtea

Supremă a constatat că cei implicaţi în procesul de testare au fost în măsură să aducă probe

privind un tratament discriminatoriu. În acelaşi timp, despăgubirile acordate au putut fi reduse

pentru a reflecta faptul că nu li s-a refuzat ceva ce ei au solicitat de fapt (de exemplu, intrarea

în incinta unor unităţi private).150

S10: în cauza D.H. şi alţii/Republica Cehă, discutată mai sus, guvernul a susţinut că sistemul de

şcoli „speciale” a fost înfiinţat cu scopul de a sprijini educarea copiilor de etnie romă prin

depăşirea dificultăţilor de natură lingvistică şi remedierea lipsei de educaţie preşcolară.254

CEDO a considerat însă că este lipsit de importanţă dacă politica în cauză îi viza pe copiii de

etnie romă sau nu. Pentru a dovedi discriminarea trebuia demonstrat că aceştia au fost afectaţi

disproporţionat faţă de populaţia majoritară, nu că a existat o intenţie de discriminare151.

S11: în cauza Feryn, proprietarul companiei a declarat că a aplicat această regulă deoarece

clienţii săi (şi nu el însuşi) au dorit ca lucrările să fie efectuate numai de belgieni albi. CEJ nu a

tratat acest lucru ca fiind relevant pentru a stabili dacă a avut loc o discriminare. În mod

normal, nu este nevoie să se dovedească un motiv discriminatoriu, cu excepţia cazului în care

se încearcă să se dovedească comiterea „infracţiunii inspirate de ură”, întrucât legea penală

prevede praguri mai mari în ceea ce priveşte probele.

S12: în cauza Brunnhofer de mai sus, CEJ a oferit îndrumări cu privire la modul în care

angajatorul ar putea respinge prezumţia de discriminare. În primul rând, demonstrând că

angajatul de sex masculin şi cel de sex feminin nu se aflau, de fapt, într-o situaţie comparabilă,

deoarece activităţile desfăşurate de aceştia nu au valoare egală. Aceasta ar putea fi situaţia în

care posturile celor doi angajaţi implică îndatoriri de natură substanţial diferită. În al doilea

rând, demonstrând că existenţa unor factori obiectivi, care nu au legătură cu sexul, explică

diferenţa de remunerare. Aceasta ar putea fi situaţia în care venitul angajatului de sex

bărbătesc este completat de indemnizaţii de deplasare acordate în virtutea faptului că face

naveta pe o distanţă mare şi că în timpul săptămânii de lucru locuieşte la hotel.

S13: în cauza Feryn, de mai sus, CEJ a stabilit că anunţurile şi declaraţiile făcute de autor au dat

naştere unei prezumţii de discriminare directă. Cu toate acestea, CEJ a afirmat, de asemenea, că

pretinsul autor ar putea respinge această prezumţie dacă ar putea dovedi că practicile de

150 Curtea Supremă (Suedia), Escape Bar & Restaurant/Ombudsmanul împotriva discriminării pe criterii etnice, cauza nr. T-2224-07, 1 octombrie 2008. Rezumat în limba engleză disponibil pe InfoPortal-ul FRA, cauza 365-1; Reţeaua Europeană a experţilor juridici în domeniul nediscriminării, European Anti-Discrimination Law Review, nr. 8 (iulie 2009), p. 68.151 CEDO, D.H. şi alţii/Republica Cehă [GC] (57325/00), 13 noiembrie 2007, punctul 79.

OIPOSDRU

recrutare nu tratează, de fapt, diferit persoanele de culoare – de exemplu, arătând că

personalul de culoare era, de fapt, recrutat în mod obişnuit.

S14: în cauza Timishev/Rusia, reclamantul a susţinut că a fost împiedicat să treacă un punct

de control într-o anumită regiune din cauza originii sale cecene.152 CEDO a constatat că acest

lucru este confirmat de documente oficiale, care demonstrează existenţa unei politici care

restricţionează circulaţia cetăţenilor de etnie cecenă. Explicaţia statului a fost considerată

neconvingătoare din cauza incoerenţelor în afirmaţia că victima a plecat în mod voluntar

după ce i-a fost refuzată prioritatea la coada de aşteptare. În consecinţă, CEDO a admis că

reclamantul a fost discriminat pe criterii de origine etnică.

S15: în cauza Brunnhofer, reclamanta a invocat o presupusă discriminare sexuală, deoarece a

fost plătită mai puţin decât un coleg de sex masculin care avea aceeaşi scară de salarizare. 153

CEJ a afirmat că reclamanta trebuie să dovedească în primul rând că a primit mai puţini bani

decât omologul său de sex masculin şi, pe de altă parte, că desfăşoară o activitatea de valoare

egală cu a acestuia. Acest lucru ar fi suficient pentru a da naştere unei prezumţii conform

căreia tratamentul diferenţiat ar putea fi explicat numai prin referire la sexul reclamantei.

Apoi, ar fi rândul angajatorului să nege acest lucru.

S16: cauza Petrov/Bulgaria care se referă la practica dintr-o închisoare de a permite

deţinuţilor să telefoneze soţiilor de două ori pe lună. Reclamantul locuise împreună cu

partenera sa timp de patru ani şi avea un copil cu aceasta dinainte de a fi încarcerat. CEDO a

constatat că, deşi căsătoria avea un statut special, în sensul normelor privind comunicarea prin

telefon, reclamantul, care întemeiase o familie cu un partener stabil, se afla într-o situaţie

comparabilă cu cea a cuplurilor căsătorite. CEDO a declarat că „deşi este posibil ca statelor

contractante să li se permită o anumită marjă de apreciere pentru a trata diferit cuplurile

căsătorite şi pe cele necăsătorite în domenii precum fiscalitatea, asigurările sociale sau politica

socială [...] nu este evident de ce partenerilor căsătoriţi şi necăsătoriţi care şi-au întemeiat o

familie ar trebui să li se acorde un tratament diferit în ceea ce priveşte posibilitatea de a păstra

legătura prin telefon în timp ce unul dintre parteneri se află în arest”. În consecinţă, CEDO a

constatat discriminarea nejustificată.

S17: în cauza Steel şi Morris/Regatul Unit, reclamanţii au participat la o campanie, distribuind

pliante care conţineau alegaţii neadevărate despre compania McDonalds.154 Reclamanţii au

152 CEDO, Timishev/Rusia (55762/00 şi 55974/00), 13 decembrie 2005, punctele 40-44.153 CEJ, Susanna Brunnhofer/Bank der österreichischen Postsparkasse AG, cauza C-381/99 [2001] RJ I-4961, 26 iunie 2001, punctele 51-62.154 CEDO, Steel şi Morris/Regatul Unit (68416/01), 15 februarie 2005

OIPOSDRU

fost acţionaţi în justiţie pentru calomnie în faţa instanţelor naţionale şi au fost condamnaţi la

plata unor despăgubiri. CEDO a constatat că acţiunea de defăimare a constituit o ingerinţă în

libertatea de exprimare, dar că acest lucru a servit scopului legitim de a proteja reputaţia

persoanelor. Cu toate acestea, s-a constatat, de asemenea, că libera exprimare pe probleme

de interes public merită o protecţie puternică şi, dat fiind faptul că McDonald’s este o

companie puternică ce nu a putut dovedi că a suferit vreun prejudiciu ca rezultat al

distribuţiei a câteva mii de pliante şi că despăgubirile acordate au fost relativ mari în

comparaţie cu veniturile reclamanţilor, ingerinţa în libertatea de exprimare a fost

disproporţionată.

S18: cauza Castells/Spania s-a referit la un membru al parlamentului care a fost judecat pentru

„insultarea” guvernului după ce a criticat lipsa de acţiune a acestuia în privinţa actelor de

terorism din Ţara Bascilor.155 CEDO a subliniat importanţa libertăţii de exprimare într-un

context politic, în special având în vedere rolul esenţial al acesteia în buna funcţionare a unei

societăţi democratice. Ca atare, CEDO a constatat că orice ingerinţă va atrage după sine „o

examinare amănunţită”.

S19: în cauza Mazurek/Franţa, o persoană născută în afara căsătoriei, a reclamat faptul că

legislaţia naţională a împiedicat-o (pe motiv că este născută în urma unui adulter) să

moştenească mai mult de un sfert din averea mamei sale156. CEDO a constatat că această

diferenţă de tratament, bazată exclusiv pe faptul de a fi născut în afara căsătoriei, ar putea fi

justificată doar prin „argumente solide”. Deşi păstrarea conceptului de familie tradiţională

este un obiectiv legitim, acesta nu poate fi îndeplinit prin penalizarea unui copil care nu are

niciun fel de control asupra circumstanţelor naşterii sale.

S20: în cauza Chassagnou şi alţii/Franţa, reclamanţii au susţinut că nu li s-a permis să dispună

de terenurile proprii după bunul plac.157 Legile aplicabile în anumite regiuni îi obligau pe

proprietarii de terenuri mici să transfere drepturile publice de vânătoare asupra terenurilor

lor, în timp ce proprietarii de terenuri mari nu se supuneau unei asemenea obligaţii şi puteau

dispune de propriile terenuri după bunul plac. Reclamanţii au dorit să interzică vânătoarea pe

terenurile lor şi să le utilizeze pentru conservarea faunei sălbatice. CEDO a constatat că acest

lucru constituie o discriminare pe criterii de proprietate.

155 CEDO, Castells/Spania (11798/85), 23 aprilie 1992.156 Comitetul pentru drepturi economice, sociale şi culturale, „Comentariul general nr. 20: nediscriminare în drepturile economice, sociale şi culturale”, Doc. ONU E/C.12/GC/20, 10 iunie 2009, punctele 24-26 şi 35.157 CEDO, Chassagnou şi alţii/Franţa (25088/94, 28331/95 şi 28443/95), 29 aprilie 1999

OIPOSDRU

S21: în cauza Diergaardt/Namibia, reclamanţii aparţineau unui grup minoritar de origine

europeană, care se bucurase anterior de autonomie politică, iar acum aparţinea de Namibia. 158

Limba vorbită de această comunitate era afrikaans. Reclamanţii au susţinut faptul că, în timpul

procedurilor judiciare, au fost obligaţi să folosească limba engleză şi nu limba lor maternă. De

asemenea, au acuzat aplicarea unei politici de stat constând în refuzul de a se răspunde în

limba afrikaans la comunicările scrise sau orale adresate de reclamanţi, chiar dacă exista

posibilitatea de a face acest lucru. Comitetul pentru Drepturile Omului a constatat că nu a

existat o încălcare a dreptului la un proces echitabil, întrucât reclamanţii nu au putut

demonstra că au fost afectaţi de utilizarea limbii engleze pe parcursul procedurilor judiciare.

Acest lucru sugerează că dreptul la un interpret în timpul unui proces nu se aplică şi în situaţia

în care limba pur şi simplu nu este limba maternă a presupusei victime. Se aplică, mai degrabă,

în cazul în care victima nu este suficient de capabilă să înţeleagă sau să comunice în limba

respectivă. De asemenea, Comitetul pentru Drepturile Omului a constatat că politica oficială a

statului de a refuza comunicarea într-o altă limbă decât limba oficială (engleza) a constituit o

încălcare a dreptului la egalitate în faţa legii pe criterii de limbă. Chiar dacă statul îşi poate

alege limba oficială, acesta trebuie să permită funcţionarilor să comunice şi în alte limbi în

măsura în care pot face acest lucru.

S22: în cauza Belgium Linguistics, mai mulţi părinţi au reclamat faptul că legislaţia naţională

privind procesul educativ era discriminatorie pe criterii de limbă.159 Având în vedere

comunitatea francofonă şi pe cea vorbitoare de olandeză din Belgia, legislaţia naţională

prevede că învăţământul de stat sau subvenţionat se va desfăşura fie în franceză, fie în

olandeză, în funcţie de modul în care este considerată regiunea respectivă, franceză sau

olandeză. Părinţii copiilor vorbitori de limbă franceză care trăiesc în regiunea vorbitoare de

limbă olandeză au reclamat faptul că acest lucru i-a împiedicat pe copiii lor sau a făcut în mod

considerabil mai greu ca aceştia să fie educaţi în limba franceză. CEDO a constatat că, deşi a

existat o diferenţă de tratament, aceasta a fost justificată. Decizia s-a bazat pe considerentul că

regiunile erau predominant unilingve. Diferenţa de tratament era, prin urmare, justificată,

deoarece nu ar fi viabil ca predarea să se desfăşoare în ambele limbi. Mai mult, familiilor nu li

s-a interzis să recurgă la învăţământul privat în limba franceză în regiunile vorbitoare de limbă

olandeză.

S23: cauza Köse şi alţii/Turcia se referea la un cod vestimentar care le interzicea fetelor portul

vălului la şcoală, iar reclamanţii au susţinut că acest lucru constituie o discriminare pe criterii

religioase, deoarece portul vălului reprezintă o practică religioasă musulmană.160 CEDO a

158 CEDO, Chassagnou şi alţii/Franţa (25088/94, 28331/95 şi 28443/95), 29 aprilie 1999159 CEDO, cauza Belgian Linguistics (1474/62 şi alţii), 23 iulie 1968160 CEDO, Köse şi alţii/Turcia (dec.) (26625/02), 24 ianuarie 2006

OIPOSDRU

admis că normele referitoare la codul vestimentar nu sunt asociate cu afilierea la o anumită

religie, ci au fost create, mai degrabă, pentru a menţine neutralitatea şi secularismul în şcoli,

fapt care, în schimb, va preveni dezordinea şi, de asemenea, va proteja drepturile altora de

neamestec în propriile convingeri religioase. Prin urmare, plângerea a fost considerată în mod

vădit nefondată şi inadmisibilă. O abordare similară a fost adoptată într-un caz referitor la

codul vestimentar pentru profesori.161

S24: în cauza Islington London Borough Council/Ladele (intermediar Liberty), Curtea de Apel

din Regatul Unit a fost solicitată să examineze dacă reclamanta, ofiţer de stare civilă, a fost

discriminată pe criterii de apartenenţă religioasă sau convingeri, atunci când au fost luate

măsuri disciplinare împotriva sa din cauza refuzului de a înregistra parteneriate civile.162

Refuzul acesteia s-a bazat pe convingerile sale creştine. Curtea de Apel a apreciat că acesta nu

este un caz de discriminare religioasă directă, întrucât la baza tratamentului mai puţin

favorabil nu au stat convingerile religioase ale ofiţerului de stare civilă, ci refuzul de a se

conforma unei obligaţii profesionale. Plângerea privind discriminarea indirectă a fost respinsă,

Curtea de Apel indicând, de asemenea, că aceasta a făcut parte din angajamentul general al

Consiliului în ceea ce priveşte promovarea egalităţii şi diversităţii, atât în cadrul Comunităţii,

cât şi pe plan intern, şi că o astfel de politică nu are legătură cu dreptul reclamantei de a avea

astfel de convingeri. De asemenea, Curtea de Apel a considerat că un alt verdict ar duce la un

alt gen de discriminare, respectiv pe motive de orientare sexuală; Curtea a admis că dreptul

individual de nediscriminare trebuie să fie pus în balanţă cu dreptul comunitar privind

nediscriminarea.

S25: în cauza Alujer Fernández şi Caballero García/Spania, reclamanţii au susţinut că, spre

deosebire de catolici, s-au aflat în imposibilitatea de a aloca un procent din impozitul lor pe

venit direct bisericii de care aparţin.163 CEDO a declarat cazul inadmisibil pe motiv că biserica

reclamantului nu se află într-o situaţie comparabilă cu Biserica Catolică, în sensul că nu a fost

adresată nicio astfel de cerere guvernului, şi pentru că guvernul încheiase un acord de

reciprocitate cu Sfântul Scaun.

S26: cauza Cha’are Shalom Ve Tsedek/Franţa a implicat o organizaţie evreiască de certificare

drept cuşer a cărnii comercializate în restaurantele şi măcelăriile membrilor săi.164 Întrucât a

considerat că modalitatea de tăiere a animalelor de către organizaţia evreiască existentă nu

161 CEDO, Dahlab/Elveţia (dec.) (42393/98), 15 februarie 2001.162 Curtea de Apel din Regatul Unit (Regatul Unit), Islington London Borough Council/Ladele (intermediar Liberty) [2009] EWCA Civ 1357, 12 februarie 2010163 CEDO, Alujer Fernández şi Caballero García/Spania (dec.) (53072/99), 14 iunie 2001.164 CEDO, Cha’are Shalom Ve Tsedek/Franţa [GC] (27417/95), 27 iunie 2000.

OIPOSDRU

mai era conformă cu preceptele stricte asociate cărnii cuşer, reclamantul a solicitat o

autorizaţie din partea statului pentru a desfăşura propriul său ritual de tăiere a animalelor.

Această cerere a fost respinsă pe motiv că nu este suficient de reprezentativă în cadrul

comunităţii evreieşti din Franţa şi că există deja abatoare autorizate pentru a desfăşura astfel

de ritualuri. CEDO a constatat că, în circumstanţele date, nu a existat niciun dezavantaj real

pentru organizaţie, întrucât aceasta putea să obţină din alte surse carne provenită de la

animale tăiate conform metodei cerute.

S27: în cauza Gaygusuz/Austria, unui resortisant turc care lucrase în Austria i s-a refuzat

acordarea prestaţiilor de şomaj deoarece nu avea cetăţenie austriacă.165 CEDO a stabilit că

acesta se găsea într-o situaţie comparabilă cu cea a resortisanţilor austrieci, întrucât era

rezident permanent şi contribuise la sistemul de asigurări sociale prin impozitare. CEDO a

stabilit că absenţa unui acord reciproc privind asigurările sociale între Austria şi Turcia nu

putea justifica tratamentul diferenţiat, situaţia reclamantului fiind efectiv prea apropiată de

cea a resortisanţilor austrieci.

S28: în cauza Koua Poirrez/Franţa, un resortisant din Côte d’Ivoire a solicitat o prestaţie care

se plătea numai persoanelor cu handicap. A fost refuzat din cauza faptului că această prestaţie

era pusă la dispoziţie doar pentru resortisanţii francezi sau resortisanţii statelor cu care Franţa

avea acorduri reciproce privind asigurările sociale.166 CEDO a stabilit că reclamantul se afla, de

fapt, într-o situaţie similară cu cea a resortisanţilor francezi, dat fiind că îndeplinise toate

celelalte criterii statutare pentru primirea prestaţiei şi că mai primise şi alte prestaţii de

asigurări sociale care nu depindeau de cetăţenie. CEDO a afirmat că ar fi nevoie de „argumente

deosebit de solide” pentru a justifica o diferenţiere de tratament între reclamant şi alţi

resortisanţi. Spre deosebire de cauzele analizate mai sus, în care statului i se acorda o marjă

mare de apreciere în legătură cu chestiunile fiscale şi de securitate socială, CEDO nu a fost

convinsă de argumentul Franţei cu privire la necesitatea echilibrării veniturilor şi cheltuielilor

statului, şi nici de diferenţa efectivă constând în faptul că între Franţa şi Côte d’Ivoire nu exista

un acord de reciprocitate. Interesant este faptul că prestaţia în cauză se plătea indiferent dacă

beneficiarul contribuise sau nu la sistemul naţional de asigurări sociale (ceea ce reprezentase

motivul principal pentru a nu tolera discriminarea bazată pe cetăţenie în cazurile de mai sus).

S29: în cauza Andrejeva/Letonia, reclamanta fusese anterior cetăţean al fostei Uniuni Sovietice

cu drept de rezidenţă permanentă în Letonia.167 Legislaţia naţională a clasificat-o pe

reclamantă ca şi cum ar fi lucrat în afara Letoniei în perioada anterioară declarării

165 CEDO, Gaygusuz/Austria (17371/90), 16 septembrie 1996.166 CEDO, Koua Poirrez/Franţa (40892/98), 30 septembrie 2003.167 CEDO, Andrejeva/Letonia [GC] (55707/00), 18 februarie 2009.

OIPOSDRU

independenţei (cu toate că aceasta fusese în acelaşi post pe teritoriul leton şi înainte, şi după

declararea independenţei) şi în consecinţă i-a calculat pensia pe baza timpului petrecut în

acelaşi post după independenţă. Resortisanţii letoni aflaţi pe acelaşi post, în schimb, erau

îndreptăţiţi să primească o pensie bazată pe întreaga perioadă de serviciu, inclusiv activitatea

anterioară independenţei. CEDO a stabilit că reclamanta se afla într-o situaţie comparabilă cu

resortisanţii letoni, deoarece era „rezident permanent fără cetăţenie” în temeiul legislaţiei

naţionale şi contribuise pe aceeaşi bază. S-a afirmat că era nevoie de „argumente foarte solide”

pentru a justifica o diferenţiere de tratament bazată exclusiv pe cetăţenie, ceea ce CEDO a

declarat că nu exista în cazul de faţă. Deşi a acceptat că statul beneficiază de obicei de o marjă

mare de apreciere în chestiuni de politică fiscală şi socială, situaţia reclamantei era efectiv prea

apropiată de cea a resortisanţilor letoni pentru a justifica o discriminare pe această bază.

S30: în cazurile C./Belgia şi Moustaquim/Belgia, reclamanţii, care erau resortisanţi marocani,

fuseseră condamnaţi pentru infracţiuni şi urmau să fie expulzaţi.168 Aceştia au invocat faptul că

acest lucru constituia o discriminare pe baza cetăţeniei, întrucât nici resortisanţii belgieni, nici

neresortisanţii din alte state membre UE nu ar fi putut fi expulzaţi în circumstanţe

asemănătoare. CEDO a stabilit că reclamanţii nu se aflau într-o situaţie comparabilă cu cea a

resortisanţilor belgieni, deoarece resortisanţii beneficiază de dreptul de a rămâne în statul de

origine, drept care este în mod explicit consacrat în CEaDO (în temeiul articolului 3 din

Protocolul nr. 4). În plus, diferenţierea de tratament între resortisanţii ţărilor terţe şi

resortisanţii altor state membre UE era justificată deoarece UE crease o ordine juridică

specială, precum şi cetăţenia UE.

Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional

Sectorial pentru Dezvoltarea Resurselor Umane 2007 – 2013

Axa prioritară nr.1: “Educaţia şi formarea profesională în sprijinul creşterii

economice şi dezvoltării societăţii bazate pe cunoaştere”

Domeniul major de intervenţie: 1.5 “Programe doctorale şi post-doctorale în

sprijinul cercetării”

Cod Contract: 155605

Partener 2: Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare pentru Textile şi Pielărie

168 CEDO, C./Belgia (21794/93), 7 august 1996; CEDO, Moustaquim/Belgia (12313/86), 18 februarie 1991.

OIPOSDRU

Numărul de identificare al contractului: POSDRU/187/1.5/S/155605

Titlul proiectului: “Excelenţă ştiinţifică, cunoaştere şi inovare prin programe

doctorale în domenii prioritare”

Conţinutul acestui material nu reprezintă în mod obligatoriu poziţia oficială a

Uniunii Europene sau a Guvernului Romaniei