Biomaterialele in implantologia oralaImplantologia ofera posibilitatea refacerii integritatii arcadelor dentare prin reamplasarea ideala a dintilor aproape de cea naturala, cu mari avantaje fiziologice si psihologice pentru pacient. Aceste implante preiau functiile dintilor naturali, stimuleaza oasele maxilare, limitand fenomenele de rezorbtie si atrofie osoasa. Cazurile clinice in care implantul reprezinta o indicatie de electie sau doar o varianta terapeutica sunt nenumarate, fiecare putand beneficia de un tip sau altul de implant, functie de structura osului maxilar sau mandibular. Volumul osos, vecinatatea sinusurilor maxilare, a canalului dentar inferior, a foselor nazale, intinderea si localizarea edentatiei, starea generala a pacientului. Principiul care sta la baza implantologiei este cel al osteointegrarii (conexiunea directa structurala si functionala intre un os vital si

suprafata unui implant endoosos). Calitatea osteointegrarii tine de materialul din care este confectionat implantul si de reactia de osteogeneza a patului osos receptor al acestuia.

Branemark propune cateva principii generale in ceea ce priveste cerintele unui implant, indicatiile si contraindicatiile generale, locoregionale si locale, sistemele implantare si tehnicile de aplicare utilizate. Astfel aplicarea unui implant are la baza urmatoarele cerinte: biocompatibilitatea rezistenta mecanica mare plasarea profunda in os forma si structura chimica care sa favorizaza integrarea lor traumatism minim indepartarea la nevoie fara sacrificiu osos important posibilitatea includerii in rezolvari protetice variate cost cat mai redus (Augustin).

Daca starea generala este favorabila, fapt dovedit prin buletinele de analiza ale potentialilor pacienti, se vor urmari starea mucoasei crestelor alveolare si starea si dimensiunile osului alveolar. Pana in prezent, in domeniul implantologiei stomatologice, atentia a fost indreptata in principal asupra obtinerii osteointegrarii. Intre timp, datorita rezultatelor bune si sigure pe care le ofera tehnica osteointegrarii pe termen lung, in prim plan trece din ce in ce mai mult dezideratul obtinerii unui rezultat estetic al tratamentului care sa se apropie cat mai mult de caracteristicile dentitiei naturale. In vederea acestui scop, au fost concepute numeroase tehnici complementare de tratament. Multe dintre aceste tehnici se bazeaza pe cercetari care au aratat un grad mare de probabilitate. Dimpotriva, altele se bazeaza pe studii cu un numar redus de cazuri fara rezultate clinice pe termen lung. Prin urmare, clinicianul trebuiesa fie capabil de a selecta acel tehnici care sunt avantajoase pentru pacient, si care prezinta rate scazute de insucces. In plus, clinicianul are

nevoie de un concept structurat de tratament, cu criterii si opinii clar definite, dupa care se poate ghida atunci cand trebuie sa solutioneze diverse probleme. In acest sens, evaluarea pacientului joaca un rol cheie, in cadrul acesteia trebuind sa se defineasca clar problema clinica, ceea ce are drept finalitate stabilirea unui plan de tratament ideal. Realizarea unor restaurari dentare estetice si acceptabile functional, reprezinta scopul final al tratamentului. Astfel, punctul de pornire in cadrul planificarii tratamentului este determinarea viitoarei pozitii dentare dorite. La aceasta se adauga in mod logic, o evaluare a tesuturilor dure si moi existente, care vor sustine restaurarile protetice pe implanturi. Apoi prin determinarea raportului dintre pozitia dentara

prestabilita cu tesuturile existente, se stabileste daca este necesarao augmentare sau manevrare a tesuturilor prezente. Astfel, conceptul de tratament realizat corespunzator este structurat in etape clar definite, care permit un transfer al informatiilor dintr-o faza de tratament in urmatoarea.

II. OsteointegrareaAspecte mecanice si biologiceOsteointegrarea reprezinta o conexiune directa intre os si implant, fara interpunerea unor straturi de tesut moale. (fig. 33-13) Cu toate acestea, o conexiune 100% cu implantul nu are loc. Problemele in

identificarea exacta a gradului de atasare a tesutului osos la implant, pentru a putea vorbi despre osteointegrare, au condus la o definitie a osteointegrariibazata pe stabilitate, mai degraba, in loc de criteriul histologic: un proces prin care este atins si obtinut un nivel de fixare clinica asimptomatica a materialelor aloplaste, in tesutul osos, in timpul incarcarii functionale. Din diferite studii retrospective pe implanturi indepartate din maxilare umane, in ciuda mentinerii stabilitatii unele informatii privind procentul de contact os implant au devenit disponibile. Investigand peste 100 de implanturi Nobelpharma recuperate, s-a gasit un procent de peste 60% de contact os implant pentru implanturile aplicate (incarcate) intre 1 si 18 ani. (fig. 33-14).

Crescand timpul de incarcare exista o clara tendinta de a fi mai mult os in contact cu implanturile mandibulare decat cele maxilare (Albrekson et al.1993). In unele cazuri cu grefa s-a gasit o canititate foarte dispersata de os in contact cu suprafata implantului, cu toate ca implanturile erau stabile clinic. (fig 33-15) (Nystrom et al. 1993)

S-a sugerat ca natura legaturii de osteointegrare este relationata cu fortele fizice si chimice care actioneaza la nivelul aceste interfete. (Albrektsson et al. 1983) Cu toate acestea, chiar daca aceste forte actioneaza la nivelul intefretei os implant, nu exista dovezi cum ca ar juca un rol dominant in puterea legaturii de osteointegrare. Aceasta este cel mai probabil predominant biomecanica.

Este cunoscut faptul ca o crestere osoasa nu se produce in spatii cu mult mai mici decat 100 de microni. (Albrektsson 1979) Cu toate acestea substanta interstitiala osoasa (ground substance) se va adapta la neregularitatile cu dimensiuni intre 1 si 100 de microni, explicand de ce schimband topografia de suprafata la acest nivel se va resimti un profund impact asupra fortei de metinere (holding power) a unui implant. (Wennerberg 1996) Nu exista dovezi ca neregularitatile, chiar si de ordinul nanometrilor, ar putea afecta raspunsul osos, desi acest lucru a fost sugerat de unii cercetatori. Implanturile orale disponibile pe piata au in medie neregularitati la nivelul suprafetei cu valori cuprinse intre 0,5 si 2,5 microni. In experimentele pe animale s-a obtinut un raspuns osos semnificativ mai bun in cazul suprafetelor cu valori intre 1,0 si 1,5 microni. (fig. 33-17) Neregularitatile de suprafata cu dimensiuni de 2,0

microni sau mai mari vor prezenta un raspuns osos diminuat, posibil datorita cresterii scurgerilor ionice de la aceste suprafete relativ rugoase.

Viitorul implantelor orale osteointegrateNoutatile in implantologie s-au focalizat, in general, asupra modificarilor in hardware-ul implantului; noi materiale, design-uri sau suprafete fiind introduse cu pretentii simultane de a fi superioare celor folosite in trecut. In ciuda evidentelor in cercetarea biomaterialelor, aceasta abordare nu a fost fara capcane. (Lindhe et al. 2003) Implantele imbracate intr-un strat de hidroxiapatita nu au fost documentate ca avand rezultate clinice bune pe perioade de 5 ani sau mai mult, desi aceste implante au fost initial lansate la mijlocul anilor `80. (Albrektsson 1998) Rezultatele clinice pentru implantele cu rugozitate intermediaranu au

fost atat de pozitive pe cat au fost postulate candva, de vreme ce singurele trei studii clinice controlate recent publicate nu au putut dovedi avantaje clare ale acestor implante in comparatie cu cele mai fine. (Lindhe 1997, Karlsson et al. 1998, Astral et. al 1999) Singurul studiu clinic pe termen lung publicat despre implantele acoperite cu oxizi (Graf et al. 2001) este de o calitate ce nu permite tragerea unor concluzii de incredere, cu respect fata de rezultatul implantelor. In mod normal, acest fapt nu va impiedica interesul pentru aceste implante in viitor, mai ales de vreme ce exista dovezi (Sul 2002) de consacrare (stabilire) a unui implant cu suprafata bioactiva, cel putin cu anumite tipuri de implanturi anodizate. (fig. 33-22)

III. BiocompatibilitateaPrin biocompatibilitate se intelege posibilitatea ca un organism viu sa tolereze, in anumite limite, fara a determina aparitia unor reactii de aparare, un material strain de el, inserat in intimitatea lui. Rateitschack si Wolf au definit biocompatibilitatea astfel: un matrial este biocompatibil daca la nivelul unui organism viu produce doar reactii dorite sau tolerate sau un material cu o biocompatibilitate optima nu produce reactii tisulare nedorite. Exista mai multe grade de compatibilitate. O biocompatibilitate absoluta este o utopie (Williams). Ca etalon in ceea ce priveste biocompatibilitatea materialelor folosite in implantologia orala este considerat in primul rand reactia lor cu osul, cu toate ca si comportarea mucoasei in zona periimplantara este tot atat de importanta. Aceasta se datoreaza faptului ca majoritatea cercetarilor in legatura cu biocompatibilitatea acestor materiale provine din domeniul chirurgiei ortopedice, care utilizeaza doar implanturi intraosoase si unde nu se ridica probleme periimplantare la nivel de tegumente sau mucoase. Interactiunea dintre implant si tesuturile periimplantare nu are voie sa induca, prin coroziune, liza osoasa si biodegradare la nivelul

suprafetei acestuia, modificari secundare in organism (metaloze) sau o instabilitate biologica a implantului. Nu este permisa decat utilizarea unor materiale standardizate prin norme intenationale.

Compatibilitatea mecanica

Biomaterialele utilizate in implantologia orala trebuie sa asigure transmiterea fortelor ocluzale tesuturilor de sustinere. In acest sens, ele trebuie sa prezinte o rezistenta mecanica suficienta pentru a nu suferi modificari in cursul exercitarii fortelor fiziologice. Parametrii mecanici ai unui material sunt modulul de elasticitate si rezistenta la tractiune. De aici se poate concluziona ca materialele polimerice si aliajele pot indeplini mai bine aceste cerinte, in timp ce materialele ceramice, fiind mai fragile si mai rigide, nu pot indeplini in aceeasi masura aceste conditii.

Functionalitatea si adaptabilitatea clinica

Functionalitatea si adaptabilitatea clinica se refera la implantul in sine, care trebuie: Sa fie clinic utilizabil, oferind posibilitati de protezare estetice si functionale Sa permita sterilizarea si, ulterior, igienizarea

corespunzatoare Sa poata fi inserat, si, eventual, indepartat fara manevre chirurgicale laborioase

Exista mai multe criterii de clasificare a materialelor din care se confectioneaza implanturi, cea mai conventionala fiind cea imunologica. Aceasta imparte biomaterialele in patru clase: Materiale autogene Omologe Heterologe Aloplastice

MATERIALE

ORIGINE

UTILIZARE

1. AUTOLOGE (AUTOGENE)

Autoplastie (de la acelasi organism)

- Transplant de dinti - Replantari de dinti - Transplante osoase

2. OMOLOGE (ALOGENE)

Homeoplastie (de la un - banca de oase alt individ al aceleiasi specii) - conservare cialitica - liofilizare - Os devitalizat, deproteinizat - Colagen, gelatina - Metale - Ceramica - Materiale plastice

3. HETEROLOGE (XENOGENE)

Heteroplastie (de la un individ din alta specie)

4. ALOPLASTICE

Aloplastie(materiale sintetice)

Tab. 1 Clasificarea materialelor pentru implanturi din punct de vedere imunologic (Sarbu 2006)

Implanturile endoosoase sunt confectionate exclusiv din materiale aloplastice care pot fi: Metale Aliaje Ceramica Materiale plastice

Avantajele materialelor aloplastice fata de cele autologe, omologe si heterologe sunt: Disponibilitate practic nelimitata Manipulare mai usoara Posibilitatea de a le fi inbunatatite proprietatile fizice si chimice Prin standardizarea lor se poate obtine un nivel calitativ mai ridicat si constant

Ca dezavantaj, materialele aloplastice prezinta riscul declansarii unei reactii de corp strain, care va duce inevitabil la pierderea implantului. Din punct de vedere histopatologic, aceasta este o reactie tisulara care in prezenta unui corp neresorbabil duce la formarea de tesut conjunctiv de iritatie care va tinde sa expulzeze corpul strain. Contactul osos periimplantar poate avea insa o reactie speciala de corp strain, favorabila, prin incorporarea implantului in os. Biomaterialele se impart in trei clase de complatibilitate: Biotolerate osteogeneza la distanta Bioinerte osteogeneza de contact Bioreactive osteogeneza de legatura Materialelor biotolerate (oteluri inoxidabile, aliaje Cr-Co-Mo, PMMA) le corespunde asa-zisa osteogeneza la distanta (strat separator de tesut conjunctiv format prin interactiunea osului cu ionii metalizi toxici). Materialelor bioinerte (titan, tantal, ceramica pe baza de aluminiu) le corespunde osteogeneza de contact (contact intre suprafata implantului si os). Pentru materialele bioreactive (fosfat de calciu, ceramica sticloasa, biosticla si apatite) este considerata tipica osteogeneza de legatura, cand apare o legatura chimica intre implant si os.

O categorie speciala o formeaza biomaterialele inerte cu structura osteotropa. Din aceasta categorie putem cita titanul, cu o suprafata rugoasa acoperit cu un strat de TPFS (Titan Plasma Flame Spray). Aceste materiale, datorita biocompatibilitatii chimice si

micromorfologice cu osul, realizeaza cu acesta o legatura fizico-chimica, fenomenul histologic la distanta fiind asimilat cu asa-zisa osteogeneza de legatura. Ceramicile utilizate in implantologia orala sunt pe baza de oxid de aluminiu bioinactiv si fosfat de calciu bioactiv. Ceramicile aluminoase produc osteogeneza de contact, deci in jurul implantului se va depune os lamelar, rezistent din punct de vedere mecanic. Ceramicile pe baza de fosfat de calciu, ca si ceramica sticloasa, produc osteogeneza de legatura prin eliberarea de ioni de calciu si fosfat in mediul inconjurator si absorbtia acestora de catre masa osoasa. Astfel, se realizeaza o legatura chimica intre implant si os.

IV. Biomateriale - Materiale utilizate pentru realizarea implanturilor endoosoaseEuropean Society of Biomaterials defineste termenul de biomateriale ca fiind materiale fara viata, utilizate in domenii medicale (de exemplu implanturi dentare), cu scopul de a produce o interactiune cu sistemul biologic (Wagner 1991).

In cursul anilor s-a incercat utilizarea unui numai variabil de materiale pentru confectionarea implanturilor, din care au supravietuit doar cateva, cre poseda anumite proprietati obligatorii ce se impun in vederea obtinerii unui succes pe termen lung. O conditie obligatorie impusa tuturor biomaterialelor este asigurarea lipsei de nocivitate locala si generala. Trebuie evitate materialele care au componente toxice, cancerigene, alergice si/sau radioactive. In general, biomaterialele trebuie sa fie compatibile din punct de vedere biologic, mecanic, functional, rezistente la coroziune si sa se adapteze usor unor tehnologii clinice si de laborator.

1. Metale si aliaje

Titan si Titan 6 Aluminiu 4 Vanadiu (Ti-6Al-4V) Aliaje Cobalt Crom Molibden Aliaje Fier Crom Nichel Alte metale si aliajele lor: Tantal, Platina, Aur, Iridiu, Paladiu

Titanul in implantologia orala

Titanul si aliajele sale au devenit in ultimul timp de neinlocui in multe domenii tehnice si chiar si in medicina. Acest material a atras atentia lumii stomatologice prin proprietatile sale deosebit de avantajoase: Biocompatibilitatea Coductibilitate termica redusa Densitate scazuta Rezistenta la coroziune Pretul de cost de 4 ori mai scazut decat al aurului. Printre primii care au realizat implanturi dentare din titan au fost Linkow 1968, Branemark 1969 si Hofmann 1985, care utilizeaza un aliaj al titanului TiAl6V4. In implantologie se utilizeaza titanul nealiat, cu o puritate de aproximativ 99,75% si un continut de fier de maxim 0,5% (de obicei sub 0,1%). Titanul nealiat sau faza a titanului prezinta, conform DIN 17 850 (Institultul German pentru Standarde) patru grade de puritate. In scopul imbunatatirii proprietatilor mecanice au fost incercate si diferite aliaje ale titanului, cum sunt:

Ti6Al4V Ti6 Al7 Nb Ti30Ta Ti5Al2,5Fe NiTi (aliaj cu memorie)

Dupa o serie de cercetari experimentale pe animale, Wagner et al. 1987 sustin ca nu poate fi demonstrata o diferenta concreta intre osteointegrarea diferitelor tipuri de aliaje si titanul pur si de aceea ei recomanda utilizarea aliajului Ti6Al4V, datorita proprietatilor mecanice superioare. S-a descoperit insa, dupa o anumita perioada de osteointegrare, prezenta unei concentratii variabile de ioni de Al si V in

tesutul periimplantar. De aveea la ora actuala se prefera din nou utilizarea implanturilor din titan nealiat sau aliaje Ti 30Ta, considerate lenese din punct de vedere biologic. Daca din considerente de rezistenta se prefera alte aliaje din titan, cu proprietati mecanice superioare titanului pur, se recomanda acoperirea acestora cu un strat de plasma de titan, hidroxiapatita sau mase ceramice. Proprietatile chimice si biologice ale titanului sunt dictate de stratul superficial de oxizi. Stratul de oxizi se formeaza spontan in mediul biologic, grosimea lui ajungand intr-un minut la 100 , si creste pana la 2000 dupa o perioada mai mare de timp. Pentru stabilizarea mecanica a stratului de oxizi de titan, unii autori recomanda acoperirea implantului cu oxid de zirconiu, care ii confera insa o culoare inchisa (implantele bone-lock).

Alte metale si aliajele lorRecent s-au confectionat dispozitive din hafniu si tungsten si au fost evaluate. S-au raportat avantaje semnificative ale acestui grup de metale reactive si ale aliajelor lor. Aurul, platina si paladiul sunt metale cu o rezistenta relativ mica, fapt ce plaseaza limite in design-ul implantului. In plus, costul per unitate, comparativ cu volumul de material necesar constiuie un dezavantaj pentru aur si platina. Aceste metale, in special aurul, pentru

faptul ca este un metal nobil si destul de accesibil, continua sa fie folosite ca material de confectionare al implantelor dentare.

2. Masele ceramice

Ceramicile sunt materiane anorganice, nemetalice, nonpolimerice fabricate prin compactare si sinterizare la temperaturi ridicate. Acestea se pot imparti in oxizi metalici si alti compusi. Oxizii ceramici au fost introdusi in dispozitivele chirurgicale implantare datorita faptului ca sunt inerte la biodegradare, sunt rezistente, datorita proprietatilor lor fizice precum culoarea si conductia electrica si termica minima, si o gama larga de proprietati elastice specifice. In multe cazuri totusi flexibilitatea scazuta si proprietatea de a fi casante s-au tradus ca neajunsuri sau limitari. Ceramicile au fost folosite ca material de umplutura si abia recent ca material de acoperire al metalelor si al aliajelor. Abandonarea metalelor in stomatologie face parte din cercetarile de avangarda ale acestei specialitati. Bimetalismul, metalozele, ca si o serie de aspecte de biocompatibilitate au dus la ideea inlocuirii metalelor de catre masele ceramice cu proprietati inalte, din care se remarca cele pe baza de Al2O3 si mai ales ZrO2. Astfel, metalele tind sa fie inlocuite din domenii in care detineau suprematia de peste un secol.

Implanturile endoosoase din ceramica aluminoasa (Brialit, Biolox, Bionit) au fost primele realizari in domeniu.

Oxizi metalici generalitati

Ceramicile extradure ale oxizilor de aluminiu, titan si zirconiu au fost folosite pentru forma radiculara, pentru forma plata endoosoasa si implanturile dentare tip pin. Fortele de compresie, de torsiune si indoire depasesc forta osului compact de trei pana la cinci ori. Aceste proprietati, combinate cu module de elasticitate inalte, si in special cu oboseala si fortele de rupere, au rezultat in pretentiile de design specializate pentru aceste clase de biomateriale. De exemplu fabricarea unui dispozitiv subperiostal dintr-un material ceramic nu este indicata datorita naturii acestui tip de materiale, rezistentei mici la fractura si a costului relativ ridicat pentru fabricare. Ceramicile oxizilor de zirconiu, titan si aluminiu au un aspect clar, alb, cremos, sau o culoare gri deschis, care poate fi folosita cu succes in aplicatiile de implanturi in zona anterioara estetica. Conductivitatea electrica si termica minima, biodegradarea minima, si reactiile minimale cu tesutul osos, cu tesuturile moi si cu mediul oral sunt deasemnea cunoscute ca fiind benefice in comparatie cu

alte tipuri de biomateriale sintetice. In primele studii ale dispozitivelor dentare si ortopedice pe animale de laborator si pe subiecti umani, ceramicile au aratat interfete directe cu tesutul osos, similare cu osteointegrarea obtinuta la titan. In plus caracterizarea zonelor de atasament gingival de-a lungul dispozitivelor radiculare cu forma de safir pe animalele de laborator au demonstrat regiuni localizate de atasare. Desi ceramicile sunt inerte chimic, trebuie avut grija in manevrarea si plasarea acestor biomateriale. Expunerea la aburii de sterlizare duce la o scadere semnificativa a rezistentei pentru unele ceramici; zgarieturile pot introduce initierea unui situs de fractura; solutiile chimice pot lasa reziduuri; iar suprafetele dure si uneori rugoase ar putea abraza alte materiale lasand un reziduu la contact. Sterlizarea cu caldura uscata intr-o atmosfera curata si uscata este recomandata pentru majoritatea ceramicilor. O serie de dispozitive cu forma de radacina si cu forma plata folosite in timpul anilor 70 a avut ca rezultat fracturi intraorale dupa cativa ani de functionare. Fracturile au fost initializate de cicluri de oboseala unde stresul biomecanic era de-a lungul regiunilor de indoire localizata si stres de torsiune. Desi testarile initiale au aratat rezistenta mecanica adecvata pentru aceste materiale policristaline de aluminiu, rezultatele clinice pe termen lung au demonstrat clar o limitare legata de designul functional si de cel material. Aceasta ilustreaza nevoia unor investigatii clinice controlate pentru a relata proprietatile de baza ale

performantelor invivo. Biocompatibilitatea chimica stabilita, rezistenta imbunatatita si duritatea safirului si a zirconiului, si caracteristicile proprietatilor de baza a ceramicilor inalte continua sa faca din ele candidati excelenti pentru implanturile dentare.

Ceramica pe baza de oxid de aluminiu

Ceramica pe baza de oxid de aluminiu se deosebeste esential de metale. Astfel, implanturile din ceramica aluminoasa au o duritate extrem de crescuta, care permite o eventuala prelucrare doar cu instrumente diamantate, sub jet de apa, si o rezistenta la compresiune cu mult peste cea a implanturilor metalice.

Implanturile endoosoase din ceramica pe baza de ZrO2 (TCS)Implanturile TCS sunt tije din oxid de zirconiu ce pot fi incluse in categoria implanturilor de stabilizare endoosoasa. Au o rezistenta mecanica corespunzatoare si o biocompatibilitate recunoscuta. Tijele se

insera proximal, in raport cu dintii naturali. O contributie insemnata in acest domeniu a avut-o prof. Sandhaus. Ceramicile aluminoase si cele pe baza de oxid de zirconiu produc osteogeneza de contact, deci in jurul implantului se va depune os lamelar, rezistent din punct de vedere mecanic. Oxidul de zirconiu este un material ceramic folosit in implantologie datorita biocompatibilitatii sale, esteticii (pentru ca are o culoare asemanatoare cu a dintilor) si a proprietatilor mecanice care sunt mai bune decat ale aluminiului. Implanturile fabricate din oxid de

zirconiu sunt biocompatibilitatii, bioinerte si radioopace, si prezinta o rezistenta crescuta la coroziune, indoire si rupere. S-a raportat ca acest material prezinta un contact cu osul si tesuturile moi, similare cu cele observate la implanturile de titan si poate fi folosit pentru a produce implantul sau doar ca material de acoperire. Interfata se compune dintr-un strat proteoglicanic care este mai gros decat la titan (300-500, respectiv 200-400). Cu toate acestea cantitatea de os formata pe o perioada cuprinsa intre 1 si 6 luni postimplantar ( la iepuri) nu difera la implanturile de titan si cele de zirconiu (Misch 2008).

Raspunsul osos la implanturile de oxid de zirconiu a fost evaluat intr-un studiu pe iepuri. La 4 saptamani dupa implantare autorii au raportat absenta cresterii epiteliale, reactie ososa externa, spatii sau tesut fibros intre os si implant. Stabilitatea osteointegrarii in jurul implantelor de oxid de zirconiu a fost de asemenea evaluata sub diferite forme la o maimuta. Implanturile dentare au fost inserate si 3 luni mai tarziu s-au instalat protezele (suport implantar unic, suport implantar cu conexiuni, si o combinatie de suport implantar si dinti naturali). Au fost observate tesuturile periimplantare prin examen clinic, histologic si

histomorfometric la 12 si 24 luni dupa incarcare si diferente semnificative intre grupuri.

s-au observat

Pe subiecti umani Kohal si Klaus au prezentat un raport in care implantul de oxid de zirconiu a fost inserat imediat pentru a substitui un incisiv central extras datorita unei fracturi longitudinale. Dupa o perioada de vindecare de 6 luni sa cimentat un bont de oxid de zirconiu si dintele extras a fost modificat si a servit drept restaurare provizorie. Dupa o luna o coronita unidentara a fost cimentata pe implant. Rezultatele obtinute cu implanturile de oxid de zirconiu par a fi promitatoare dar sunt necesare studii pentru a clarifica raspunsul biologic la implanturile de oxid de zirconiu, in special dupa perioade lungi de timp.

Augmentarea osoasa cu ceramici bioactive pe baza de fosfat de calciu alte aplicatii clinice ale maselor ceramice

Materialele cu fosfat de calciu (ceramici cu fosfat de calciu-CPC) folosite in chirurgia reconstructiva dentara includ o gama larga de tipuri de implante si totodata o gama larga de aplicatii clinice. Primele investigatii accentueaza particularitati solide si poroase cu compozitii nominale care erau relativ similare cu compoziatia minerala a osului. Proprietatile microstructurale si chimice ale acestor particule au fost observate pentru a oferi forme care sa ramana intacte structural dupa implantare. Atat rezultatele din laborator cat si cele clinice pentru aceste particule au fost in mare parte promitatoare si au condus la extinderea

aplicatiilor de implante incluzand forme mai mari de implant pentru suport structural in conditii de forte de incarcare relativ mari. In plus gradul marimii particulelor pentru augmentarea osoasa a fost extins cu marimi mici si mari pentru aplicatii combinate cu compusi organici. In ultimii 20 ani, acest tip de produse si utilizarea lor a continuat sa se extinda semnificativ.