CARACTERISTICILE MOTRICITĂŢII LA DIFERITE VÂRSTE

Motricitatea copiilor sugari având in vedere slaba dezvoltare a sistemului nervos si capacitatea senzoriala redusă, o mare parte din reacţii au caracter reflex, mişcările sunt grosiere; un stimul extern antrenează răspunsul nediferenţiat al tuturor celor 4 membre. Activitatea motrica a noului născut se realizează printr-un consum energetic mare, ceea ce determina si apariţia oboselii. Formele deplasare a copilului sunt foarte diverse, începând cu rostogolirea din decubit-dorsal in decubit-ventral si invers, apoi cu tărârea prin mişcări corelate instinctiv, deplasarea cu sprijin pe palme si genunchi, ca in final sa se ridice in stand susţinut poziţie din care încearcă sa facă primii paşi. In timpul mişcărilor de redresare a corpului, de rotaţie a trunchiului, si in timpul mişcărilor de deplasarea ce preced mersul a tentativelor de aşezare sau de ridicare in picioare, musculatura trunchiului si a extremităţilor se va întării progresiv, pregătind menţinerea poziţiei bipede. Progresele in structura mişcărilor sunt observate spre sfârşitul primului an, astfel mişcările apar evidente datorita intenţiilor copilului de a se deplasa.

Motricitatea la 1-3 ani ante-preşcolară. Aceasta etapa este marcata in continuare de o creştere bio-motrică evidentă, o dezvoltare activa a emisferelor cerebrale, fapt ce favorizează procesele de învăţare, adaptare si emancipare relativa. Bloom considera ca pana la 3 ani omul achiziţionează 60% din experienţa fundamentala de viata. Se remarca o dezvoltare motrica accentuata favorizata de un climat psiho-social si motor optim in care trebuinţele copilului sunt satisfăcute, inclusiv nevoia de mişcare. Lumea obiectelor îl fascinează, deschide sertare, scoate obiecte, apasă pe diverse butoane, descoperind importanta mâinii. Imitaţia are un rol important in descoperirea anumitor mişcări reprezentând o forma importanta de învăţare la aceasta vârstă.

Deprinderea motrica de baza care marchează debutul acestei etape a ontogenezei este mersul. In însuşirea mersului identificam 3 etape: - la un an mersul iniţial; - 2-3 ani mersul opţional; - după 7 ani mersul adult.

Alergarea reprezintă o alta deprindere motrica ce capătă o pondere din ce in ce mai mare in repertoriul motric al copilului. Intre 15-18 luni apar primele încercări de alergare, viteza crescând progresiv de la 2m/s la 2 ani, la 5m/s la 7 ani.

In ceea ce priveşte aruncarea ca deprindere aceasta se supune aceleiaşi dezvoltări ierarhice, caracteristica de început reprezentând-o limitarea mişcării din articulaţia cotului.

Odată cu însuşirea alergării, copilul îşi dezvolta si structurile – premisa ale săriturii. După vârsta de 1 an si 6 luni apar primele faze de saltare, succesiuni de impulsii pe doua picioare. La vârsta de 3 ani copilul pregăteşte săritura, dar are dificultăţi in realizarea acesteia (incapacitatea de a împinge simultan cu ambele picioare, torsiune laterala a corpului la desprindere, imobilizarea unui braţ, aterizare rigida, etc.). lovirea cu piciorul a mingi este o alta acţiune motrica care se realizează la început, din stand si mai târziu din deplasare.

După aceasta succinta enumerare a principalelor acţiuni, deprinderi motrice pe care ante-preşcolarul şi le însuşeşte, se cuvine sa remarcam rolul jocului in aceasta perioada, sub semnul căreia sta întreaga activitate a copilului. Jocul de manipulare, jocul cu adultul sau cu personajele imaginare ocupă circa 90% din timp având un conţinut acţional simplu si repetitiv.

Motricitatea 3-6 ani preşcolara etapa este numita vârsta de aur a copilăriei in care comportamentul se diversifica, urmarea integrării in mediul grădiniţei si a solicitărilor cognitive, comunicaţionale si nu in ultimul rând motrice cărora copilul le face fata. Dezvoltare fizica înregistrează progrese evidente iar mielinizarea fibrelor nervoase ameliorează procesarea

informaţiei, ca si precizia miscarilor. Tot acum are loc si angajarea cu predilecţie a uneia din cele 2 emisfere, fapt important pt. caracterul manualităţii copilului (ambidextru, dreptaci sau stângaci). La 4-5 ani copilul se joaca cu parteneri manifestând preferinţe pt. jocuri de construcţie, jocuri de apa, jocuri ce presupun asumarea rolurilor (vânzătorul, medicul, etc.). nevoia de mişcare si disponibilitatea pt. învăţare, extrem de marcate la aceasta vârsta, trebuie valorificate prin punerea copilului in situaţii adecvate prin care acesta îşi însuşeşte o baza larga de acţiuni motrice.

Alergarea se caracterizează printr-o faza de propulsie care se îmbunătăţeşte şi prin diminuarea forţelor de frânare.

Aruncarea cu un braţ de deasupra umărului capătă amplitudine, ce se însoţeşte de o rotaţie a centurii scapulare in plan orizontal. La 5-6 ani forţa aruncării creste prin acţiunea trunchiului care însoţeşte mişcarea si care se finalizează printr-o flexie la nivelul bazinului.

In ceea ce priveşte săritura, copii îşi ameliorează săriturile de tip stânga - dreapta, dreapta - stânga şi galopul.

Lovirea mingi cu piciorul de câtre preşcolari conduce la o proiecţie a balonului la 3m la 5ani pana la 6m la 6 ani. La aceasta vârsta activitatea sportiva este practicata doar sub forma de joc, ca divertisment, contribuind la dezvoltarea motricitatii in ansamblu prin sarcini de tip nedefinit, cu caracter general. Educaţia motrica se realizează deci prin principalele achiziţii psiho-motorii fundamentale si anume echilibrarea, locomoţia si coordonările vizual-motrice care însoţesc copilul pana la vârsta şcolarităţii. Motricitatea la vârsta ante-pubertară 6-10/11 ani. În această perioadă creşterea si dezvoltarea morfo-funcţională a şcolarilor sunt mai rapide si in general mai uniforme decât in etapele anterioare. Masa musculara se dezvolta relativ lent, tonusul muscular are valori mai reduse, ceea ce favorizează, efectuarea unor miscari cu amplitudine in diverse articulaţii. Activităţile cognitive favorizează o dezvoltare intelectuala evidenta, influenţată si de o plasticitate deosebita a sistemului nervos, avantaj funcţional ce conferă copilului o mare receptivitate in comparaţie cu adulţii. Predominanta excitaţiei corticale face ca stimuli externi sa producă reacţii motrice exagerate, insuficient coordonate, explicabile si printr-o slaba inhibiţie de diferenţiere. Motricitatea in aceasta etapa este debordanta, capacitatea de invatare motrica este remarcabila, dar posibilităţile de fixare a miscarilor noi sunt reduse. In consecinţa, doar repetarea sistematica integrează si stabilizează structura noua in repertoriul motric al copilului.

Alergarea are un aspect apropiat de cel optim deoarece piciorul de impulsie are o extensie mai mare si piciorul liber are o cursa mai ampla, cu ridicare mai accentuata a genunchiului. Prinderea mingiei se caracterizează printr-o poziţie de aşteptare mai amplă, braţele sunt semi-flexate, iar picioarele depărtate.

Aruncarea mingii in aceasta etapa cunoaste o faza pregatitoare in care piciorul opus bratului de aruncare avanseaza, bratul libereste ridicat pt. a echilibra rotatia trunchiului ce are drept consecinţa un recul al cestui braţ, si o flexie lejera laterala si antero-posterioara a trunchilui.

Săritura în lungime una din cele mai utilizate deprinderi, implica o acţiune concentrata a diferitelor segmente corporale in funcţie de orientarea lor in spaţiu si de amplitudinea mişcării fiecaruia dintre acestea. Copilul care a capatat un plus de forţa fata de etapa de vârsta anterioara, este capabil sa realizeze o impulsie puternica a piciorului de bataie, o relativa buna „cooperare” a forţelor orizontale si verticale, o acţiune coordonata a bratelor, etc., elemente importante in executarea deprinderilor motrice de baza.

Caracteristicile psiho-fizice extrem de favorabile achizitionarii de structuri motrice, trebuie exploatate in mod just in vederea invatarii tehnicilor fundamentale coordonate grosier la început, dar consolidate ulterior. In probele sportive ce necesita o insusire precoce a tehnicii, copii îsi perfecţionează chiar repertoriul gestual specific. Dozarea corecta a efortului la copiii ante-pubertari, cu evitarea suprasolicitarii sau subsolicitarii, trebuie sa asigure o valorificare completa a capacitaţii reale de efort si posibilitatii crescute de progres. Motricitatea in etapa pubertara (10-14 ani). Tipul pregnant al activitatii pentru etapa pubertara o reprezintă instruirea scolara in condiţiile diversificarii motivatiilor, a dezvoltării personalitatii, mobilizarii aptitudinilor si a întregului potential bio-motric. Aceasta etapa se caracterizează printr-un ritm accentuat al dezvoltării somatice (in special intre 12-14 ani) caracterizata prin dimorfism sexual, dezechilibre intre propoetiile diferitelor segmente si intre sferele morfologica si vegetativa. Musculatura scheletica se dezvolta special prin alungire dar forţa relativa nu înregistrează cresteri evidente. Accelerarea cresterii taliei rezulta in special din dezvoltarea in lungime a membrelor fata de trunchi. Mobilitatea articulara înregistrează valori relativ scazute atat la fete cat si la baieti. Tanarul trebuie sa se adapteze unei existente corporale diferite pe care nu intotdeauna o stapaneste uşor, dovada fiind fluctuatiile, inconsecventele in realizarea eficienta a diferitelor sarcini motrice. Puberul nu are o conduita motrica egala ci una marcata de discontinuitati, in care mişcările sunt insuficient ajustate, uneori exaltate alteori apatice. Propria imagine (schema) corporala, insuficient constientizata in copilarie se focalizeaza progresiv, reprezentând atat un nucleu al constiintei de sine, cat si o instanta – reper in reglarea acţiunilor motrice. Etapa pubertara reprezintă un interval optim pt. invatarea majoritatii deprinderilor motrice specifice ramurii de sport, precum si pt. dezvoltarea calitatilor: viteza, rezistenta, coordonare.

Motricitatea in etapa adolescentei (14-18 ani). Aceasta perioada (pa care unii autori o împart in trei sub-etape: pre-adolescenta 14-16 ani; adolescenta propriu-zisa 16-18 ani; adolescenta prelungita 18-25 ani) este legata de dobandirea statutului de adult si este caracterizata de intensa dezvoltare a personalitatii, toate acestea in contextul iesirii treptate de sub tutela familiei si a scolii etc. instruirea ramane importanta pt. majoritatea tinerilor, dar ea se nuanteaza in funcţie de interesele personale, de curiozitatea individuala. Adolescentul îsi modifica perceptia de sine, inclusiv schema corporala, cu expresie a propriei identitati. In plan somatic rapidele transformari din etapa pubertara le iau locul procese mai lente caracterizate de reducerea cresterii in inaltime (in special la fete) si de cresteri ale perimetrelor si a diametrelor segmentare. Adolescentul îsi evalueaza sansele de reusita si face predictii plauzibile in ceea ce priveşte performantele motrice proprii. In ceea ce priveşte calităţile motrice, acestea progreseaza (in special la baieti), deşi in scoli se lucreaza destul de putin pt. acest obiectiv. La acest nivel motricitatea nu se rezuma doar la programa scolara pt. ciclul liceal, ci reprezintă o modalitate complexa de adaptare in situaţii diverse, de stapanire a propriului corp, procesare a informatiilor, construire a anumitor rationamente si utilizare a diferitelor forme de exprimare; invatarea fiecarei miscari este in fond un „demers experimental” resimtit corporal. Astfel, putem sublinia inca o data necesitatea armoniei sistemului in care, printr-un „efect de oglinda”, sfera somatica o influenţează pe cea spirituala, conferind „întregului” premise favorabile de adapatre la rigorile viitorului.

Motricitatea in etapa tineretii – vârsta mijlocie (25-35 ani). Aceasta etapa face parte din varstele adulte active, mai putin investigate din punct de vedere al comportamentului motric al

individului, cu exceptia celor angrenati in activitati de performanta. Perioada este influentata de debutul activitatii profesionale care pune bazele statutului social al tanarului. Specializarea profesionala conduce la evidentierea unor capacitaţi superioare – observatie vizuala, auz perfectionat, sensibilitate tactila, echilibru, coordonare, etc. Pt. performeri (la multe din ramurile sportive) se obtin rezultate de varf in competiţiile de anvergura. O clasificare a tinerilor in funcţie de gradul de implicare in activităţiile motrice este urmatoarea: - tineri sedentari, neinteresati de practicarea activitatilor motrice, cu profesii inactive din punct de vedere motric; - tineri vag interesati de mişcare care practica ocazional diferite activitati motrice; - tineri activi, care resimt placerea mişcării si au formata obisnuinta practicarii sistematice a exerciţiilor fizice. Acestor tipuri li se adaugă, desigur sportivii de înalta performanta si tinerii cu nevoi speciale. Continuarea educaţiei motrice la aceasta etapa de vârsta conduce la următoarele finalitati: - capacitaţi senzorio-perceptive superioare; - scheme motorii de baza, perfectionate; - bagaj bogat de deprinderi, priceperi motrice; - capacitate crescuta de comunicare gestuala, expresiva, estetica; - capacitate de practicare independenta a exercitiilor fizice; - socializare superioara.

Motricitatea la vârsta adulta (40-65 ani). Aceasta etapa se împarte in 3 substadii: adult I (35-45 ani); adult II (45-55 ani); adult tardiv(55-65 ani). Adulţii cunosc realizarea maxima profesionala, armonizarea intereselor, echilibrarea personalitatii. Capacitatea senzoriala discriminativa cunoaste o curba lenta, descendenta sub impactul factorilor biologici sau de suprasolicitare; sensibilitatea vizuala, latenta motrica, acuitatea auditiva, sensibilitatea tactila, înregistrează usoare regresii, compensate de multe ori prin experienţa culturala si sociala. Pt. a putea tolera fora probleme activitatea motrica, adultul va proceda la un control medical si la o consiliere din partea specialistului (profesor, instructor, monitor de timp liber) in ceea ce priveşte tipul de activitate motrica convenabila. La aceasta vârsta trebuie respectate cateva regului metodice (pt. adultii care practica sistematic exerciţii fizice) cum ar fi: efectuarea exercitiilor fizice in viteza sau invatarea de noi structuri tehnice complexe nu mai reprezintă obiective realiste pt. aceasta etapa de vârsta; antrenamentul de forţa-viteza trebuie limitat; exercitiile de forţa trebuie executate in zona de intensitate slab-moderata; exercitiile pt. dezvoltarea rezistentei care solicita in principal funcţia cardio-respiratorie sunt bine venite.

Motricitatea la vârsta senescentei (peste 65 ani). Fractura brutala a performantelor motrice care debuteaza la 40-45 ani si devine evidenta la 60-65 ani, poate fi intarziata prin administrarea unor stimuli de lucru adecvati (efort fizic), ce iau in calcul diferentele interindividuale. Majoritatea varstnicilor dovedesc o regresie constanta a performantei motrice, datorita schimbarilor morfo-funcţionale, dintre care scaderea masei musculare, degradarea capacitatilor senzoriale si creşterea fragilitatii oaselor au un impact crescut. Numeroase studii atesta faptul de necontestat, si anume ca, existenta unei legaturi importante intre prestarea diferitelor forme de activitati fizice si imbunatatirea calitatii vieţii la generatia a III-a. R. Manno identifica efectele benefice ale activitatilor fizice asupra persoanelor varstnice, după cum urmează: efecte psihologice (subiectul se simte sanatos, eficace si in forma, este optimist); efecte fizice (ameliorarea starilor degenerative si a principalelor funcţii ale organismului); prevenirea disfunctiilor articulare; diminuarea surplusului ponderal; reducerea tensiunii arteriale la hipertensivi; tonifierea musculaturii scheletice. Activitatile de anduranta recomandate la aceasta

etapa sunt: mers; plimbari in aer liber; alergarea (jogging-ul); mers pe schiuri; inotul; gimnastica. Pt. toate aceste activitati intensitatea lucrului nu trebuie sa depaseasca 50% din capacitatea maxima. Nu trebuie recomandat practicarea unor sporturi cum ar fi: patinaj, handbal, fotbal, săriturile, haltere, etc. luand in considerare aceste aspecte particulare, apreciem ca practicile motrice redefinesc propria imagine corporala, identitatea sociala individuala si disponibilitatea de a actiona pe mai departe intr-un context de comunicare interpersonala.

COMPONENTELE PROCESULUI DE INVATAMANTIN EDUCATIE FIZICA ŞI METODICA ABORDARII LOR

Literatura de specialitate prezinta numeroase abordari ale acestor componente. In cadrul oricarui proces de învatamant desfasurat la educatie fizica, indiferent de subsistemul caruia ne adresam, se poate vorbi despre necesitatea abordarii urmatoarelor componente:- cunoştinţe teoretice de specialitate;- indici morfologici şi functionali;- calitaţi motrice;- deprinderi şi priceperi motrice;- obişnuinţe;- atitudini consecutive practicarii exerciţiilor fizice şi elemente din celelalte laturi ale educaţiei.Analizand sistemul obiectivelor generale ale educatiei fizice, se constata ca aceste componente vin în întampinarea nevoii de realizare a lor. (schema nr. 18)

Schema nr. 18 - Corespondenta dintre obiectivele generale ale educatiei fizice si componentele procesului instructiv-educativ

Obiectivele generaleale educatiei fizice

Componentele procesuluiinstructiv-educativ

Favorizarea sanataţii şidezvoltarii fizice armonioase

Indici morfologici si functionali

Dezvoltarea capacitatii motrice generale Calitati motrice, deprinderi si priceperi motrice

Formarea capacitatii de practicareindependentă a exerciţiilor fizice

Obisnuinte

Dezvoltarea armonioasa a personalitatii Atitudini

Abordarea fiecareia dintre componentele procesului instructiv-educativ pentru educatie fizica se realizeaza pornind de la urmatoarele categorii de criterii:1. Criterii teoretice, de natura stiintifica (fiziologica, psihologica, pedagogica). Atunci cand stabileste continutul instruirii, profesorul va trebui sa tina seama de obiectivele instruirii, particularitatile morfo-funcţionale si psiho-comportamentale ale subiecţilor si va avea în vedere alegerea celor mai eficiente metode, procedee metodice si mijioace de instruire.

2. Criterii de politica educationala nationala. Continutul instruirii trebuie stabilit astfel încat sa faca posibila realizarea obiectivelor-cadru si de referinta exprimate la nivelul curriculumului formal (programa de specialitate) pentru educatie fizica. In acelasi-timp, în cazul programelor elaborate de alte institutii (de exemplu, organizatii nonguvernamentale care au ca obiectiv promovarea practicarii exerciţiilor fizice) ce participa la proiecte de finantare din bugetul de stat sau doresc sa fie recunoscute de organismele abilitate ale statului, trebuie acordata o atenţie deosebita obiectivelor si finalitatilor formulate, in concordanta cu comanda sociala exprimata la un moment dat.

3. Criterii personate, stabilite de profesor. În virtutea autonomiei de care dispune, orice specialist poate formula o serie de obiective pentru activitatea pe care o desfasoara si modalitatea concreta de realizare a acestora.

Cunoştinţele teoretice de specialitateDomeniului motricitatii îi este specifică, dar nu exclusiva, învatarea motrica, respectiv procesul prin care individul dobandeste o serie de comportamente de natura motrica, consecinta exersarii din cadrul diferitelor activitati-motrice. Aceste comportamente pot fi valorizate doar în conditiile cunoasterii de catre subiecti a regulilor de desfasurare a activitatii motrice în care sunt implicati, a efectelor pe care exercitiile le au asupra organismului lor. Altfel, nu ar mai putea fi vorba de o activitate motrica, respectiv de ,,un ansamblu de acţiuni motrice articulate sistemic pe baza unor idei, reguli, forme organizatorice, avand drept rezultantă adaptarea complexă a organismului, pe termen lung". (A. Dragnea, A. Bota, 1999) Angrenarea constienta si activa a subiecţilor în diferite forme de practicare a exercitiilor fizice este conditionata si de cunostintele de natura teoretica pe care ei le poseda in legatura cu aceasta activitate. Prin aceste cunostinte se intelege ,,reflectarea în constiinta celor ce practica exercitii fizice - sub forma unor perceptii, reprezentari, reguli, principii - a fenomenelor proprii activitatii de educatie fizica si sport, precum si a interdependentei acestora". (I. Şiclovan, 1972) În procesul de practicare a exercitiilor fizice, subiectii intra în contact cu o serie de informatii specifice domeniului, pe care si le asimileaza sub forma de notiuni, reguli si principii.

In consecinţa, alaturi de învatarea motrica, are loc si un proces de învatare cognitiva, constand din dobandirea cunostintelor teoretice din domeniul educatiei fizice.

Categorii. Principalele categorii de cunostinte teoretice care pot fi transmise în procesul practicarii exercitiilor fizice sunt (Gh. Mitra, A. Mogos, 1980, E. Firea, 1984, Gh. Carstea, 1999, M. Stanescu. 2002, S. Şerbanoiu, 2004):

- argumente privind importanta practicarii exercitiilor fizice;- denumirile principalelor segmente ale corpului uman, a grupelor musculare si articulatiilor;

- elemente privind poziţiile, planurile si posibilitatile de miscare ale segmentelor corpului;- elemente minimale privind efortul de natura psiho-fizica (parametri, dozare etc.) si ecoul său la nivel functional (frecventa respiratorie si frecventa cardiaca);- regulamente de practicare a disciplinelor sportive;- denumirea elementelor si procedeelor tehnice, a actiunilor tactice specifice anumitordiscipline sportive;- reguli privind conceperea, organizarea si desfasurarea, în conditii de eficienţa si siguranta, a activitatii de practicare a exercitiului fizic;

- reguli de igiena individuală si colectivă care trebuie respectate înainte, în timpul si dupa desfasurarea activitatii de educatie fizica;- reguli de nutritie asociate efortului fizic;- reguli de alcatuire a complexelor de influentare selectiva a aparatului locomotor;- reguli privind mecanismele de executare si exersare a actiunilor motrice specifice activitatii desfasurate;- recorduri, performante, personalitaţi din lumea sportului;- elemente de istoria si filosofia educatiei fizice si sportului (olimpism, miscare olimpica, jocuri olimpice etc.);- organizarea de întreceri, competitii sportive etc.

Metodologia formarii cunostintelor teoretice de specialitate. Specificul procesului de formarea a acestor cunostinte este acela ca se deruleaza de regula simultan cu procesul de exersare, de repetare practica a exercitiilor fizice.

Principalele metode care folosesc in cadrul lectiei pentru formarea acestei categorii de cunostinte sunt: explicaţia, dialogul, convorbirea, expunerea. Ele trebuie adaptate categoriei de cunostinte transmise, precum si particularitatilor subiecţilor cu care se lucreaza în acelasi timp se va tine seama de temele si obiectivele lectiei, astfel încat cunostintele teoretice sa poată fi integrate în activitatea practica. În acest sens, indiferent de veriga lectiei in care se afla, profesorul va trebui sa acorde o atenţie deosebita utilizarii unei terminologii adecvate, transmiterii unor indicaţii metodice, însotite de argumente logice, care sa ajute subiectii sa inteleaga utilitatea anumitor exercitii, a ordinii si dozarii lor. Insotirea exerciţiilor de dezvoltare a calitaţilor motrice de explicatii privind consecinţele efectuarii lor asupra laturii morfologice, functionale si psihologice a organismului uman, contribuie la formarea motivatiei de tip instrinsec privind practicarea exerciţiilor fizice, favorizand desfasurarea acestei activitati si in timpul liber. Exersarea pentru formarea deprinderilor motrice susţinuta de argumente de natura biomecanica privind eficienta anumitor miscari stimuleaza participarea activa si constienta a subiectilor la lectie.

Desigur ca maiestria pedagogica a specialistului se manifesta si in cadrul procesului de formare a cunostintelor teoretice de specialitate, prin valorificarea optima a timpului alocat lectiei si în aceasta directie. In acest context trebuie semnalat un aspect important, si anume dobandirea acestor cunostinte se poate realiza si în afara lectiei de educatie fizica, prin doua modalitati:

- dirijat, ca urmare a temelor pentru acasa pe care le poate formula profesorul (aceste teme pot viza intocmirea de referate cu conţinut din lumea sportului, de exemplu) sau recomandarilor privind vizionarea sau participarea la anumite competitii sportive;- spontan: ca urmare a puternicei mediatizari a fenomenului sportiv, subiectii dobandesco serie de cunostinte teoretice. Specialistul are insa obligatia sa se asigure de validitateaacestora si, in caz contrar, sa intervina in sensul corectarii lor.Desi in educaţia fizica scolara nu sunt prevazute lectii speciale pentru transmiterea acestui tip de cunostinte, specialistul trebuie sa aiba permanent in vedere necesitatea dobandirii lor. In ultimii ani, ca urmare a cresterii numarului de elevi scutiţi medical de efort fizic, unii specialisti si-au exprimat opinia in legatura cu oportunitatea crearii unui sistem de evaluare laeducatie fizica special destinat acestei categorii de elevi (V. Marcu, S.Maroti, 2001). Acest sistem de evaluare, similar celui de la alte discipline din planul de invatamant, ar trebui sa constituie instrumentul pe baza caruia sa se realizeze evaluarea celor scutiti medical de efort

fizic, si nu de tot ceea ce reprezinta educatia fizica. Astfel, in sarcina acestei categorii de elevi ar intra asimilarea unui conţinut de natura teoretica - regulamente de desfasurare si istoricul practicarii unor ramuri de sport, reguli de alcatuire a complexelor de influentare selectiva, denumirea pozitiilor, miscarilor, exercitiilor fizice, biografia unor personalitati din lumea sportului romanesc si international, evoluţia recordurilor, date din istoria educatiei fizice si sportului romanesc, olimpism etc. Evaluarea nivelului de asimilare a cunostintelor teoretice, ca urmare a studiului individual, se poate realiza printr-o serie de metode, cum ar fi: verificarea teoretica sub forma testelor de cunostinte; întocmirea de referate; arbitrarea unor meciuri; organizarea unor competitii la nivelul clasei, si chiar al scolii etc.In concluzie, se poate aprecia ca desfasurarea procesului instructiv-educativ din cadrul educatiei fizice este puternic susţinuta de existenţa unui bagaj de cunostinte teoretice capabil sa creeze cadrul favorabil de manifestare a achiziţiilor de natura practica, dar si abordarii celorlalte componente ale acestuia.

Indicii morfologici şi functionali

Definire. Printre obiectivele generale ale educatiei fizice se numara si cel referitor la dezvoltarea armonioasa a organismului uman. Armonia presupune existenta unor raporturi optime

între indicii somatici (inaltime, greutate, perimetre, diametre) si functionali ai organismului (frecventa cardiaca, frecventa respiratorie, capacitate vitala etc.). Doar pe baza existentei acestei concordanţe intre indicii amintiti se poate constitui o capacitate motrica şi de efort adecvate particularitatilor fiecarei categorii de subiecti angrenati in activitatea de educate fizica.Pentru a putea aborda aceasta componentă a procesului instructiv-educativ, profesorul trebuie sa cunoasca particularitatile procesului de crestere si dezvoltare a organismului la diferite varste, precum si efectele practicarii anumitor exercitii asupra organismului, astfel încat să fiecapabil sa selecteze un anumit continut al instruirii.Abordarea indicilor amintiti se realizeaza in cadrul uneia dintre componentelefitnessului, si anume compozitia corporala, definita drept ,,procentul relativ de ţesut adipos si masa musculara activă din totalul greutaţii corporale". (A. Dragnea, A. Bota, 1999)

Metodica dezvoltarii indicilor morfologici şi functionali. Efectele practicariiexercitiilor fizice asupra indicilor morfologici si functionali ai organismului trebuie analizate in contextul conditionarii de natura genetica ce se exercita asupra lor. In cadrul lecţiei de educatie fizica, profesorul poate acţiona special asupra acestor indici in cadrul verigii privind influentarea selectiva a aparatului locomotor, intervenind astfel si in direcţia prevenirii si corectarii unor atitudini fizice deficiente. Pe parcursul lectiei mai pot fi insă amplasate astfel de exercitii, cu caracter compensator sau pentru realizarea unei stari de incalzire optime a organismului pentru exercitiile ce urmează a fi executate.Efect optim asupra indicilor amintiti pot avea insa diferite exercitii fizice, nu doar cele de influentare selective a aparatului locomotor. Conditia este ca profesorul să le selecteze pe cele mai adecvate particularitatilor subiectilor, să le dozeze adecvat si să vegheze asupra respectarii biomecanicii miscarilor.

Calităţile motrice

Definiţie. Literatura de specialitate a domeniului prezinta numeroase puncte de vedere in legatură cu denumirea acestei componente a procesului instructiv-educativ. Astfel, vom intalni termeni de ,,calitaţi motrice" (N.V. Zimkin, 1968; I. §iclovan, 1972; E. Firea, 1984; Gh. Mitra, A. Mogos, 1980; A. Dragnea, 1993; Gh. Carstea, 1993, 1999, 2000), calitati fizice (V.M. Zatiorski, 1975; A. Demeter, 1981), capacitati motrice (R. Manno, 1992; V. Tudor, 1999) sauaptitudini motrice (literatura franceza).Din tipologia diversa a calitaţilor motrice, o vom prezenta doar pe cea unanim acceptata:

- calitati motrice de baza: viteza, rezistenta, forta, capacitaţile coordinative, supletea; -calitati motrice specifice anumitor ramuri sportive, reprezentate prin combinatii ale calitatilor motrice de baza.Vom pastra ca denumire a acestei componente a procesului instructiv-educativ sintagma de calităti motrice, pentru a pastra terminologia promovată in majoritatea lucrarilor de metodica educaţiei fizice, precum si in programele scolare pentru educaţia fizica. Calitatile motrice reprezinta ,,insusiri ale organismului, concretizate in capacitatea de efectuare a actiunilor de mişcare cu anumiti indici de forta, viteza, indemanare si rezistenţa". (I. Şiclovan, 1972) Calitatile motrice au fost definite si drept ,,calitaţi ale miscarilor" (A. Dragnea, 1993) si au fost abordate in contextul analizei capacitatii motrice a omului (A. Dragnea, A. Bota, 1999), ca una dintre componentele de bază ale acesteia.