Lect. dr. Simona Adam Managementul clasei de elevi

1

Consecinţe negative ale unui management defectuos

al clasei de elevi

1. Oboseala Instalarea sentimentelor de oboseală (epuizare), somnolenţă, reducerea capacităţii de

reacţie duce la un declin constant al rezultatelor educaţionale obţinute de elev. Oboseala poate rezulta în urma unor disfuncţii organizatorice ale activităţii clasei de elevi:

- activităţi şi sarcini repetitive, monotone; - absenţa conexiunii inverse reale; - perspectivele motivaţionale limitate; - durata inadecvată a activităţilor de tip educaţional; - interesul scăzut al elevilor pentru activităţi instructiv-educative, conduse

inoportun de către cadrul didactic; Oboseala obiectivă – este acel tip de oboseală care este antrenată într-o activitate epuizantă sau prelungită şi care se manifestă printr-o reducere semnificativă, măsurabilă a cantităţii şi calităţii rezultatelor obţinute. Oboseala subiectivă – este echivalentă cu sentimentul de delăsare sau plictiseală, care apare deseori fără o cauză obiectivă directă. 2. Supraîncărcarea

O cauză majoră a supraîncărcării elevilor la şcoală rezidă în sistemul de instrucţie cu orar variabil. Când şcoala are loc după-amiaza, elevii muncesc în condiţii fizice, psihologice şi intelectuale extrem de nefavorabile, comparativ cu cursurile de dimineaţa.

Rezultatele unor cercetări internaţionale arată că dimineaţa elevii sunt mult mai productivi, înaintea cursurilor şi după primele două cursuri. Apoi, din cauza instalării oboselii, eficienţa începe se scadă. Ea este mult mai puţin ridicată după a cincea oră, iar rezultatele de după-amiază sunt mult mai puţin bune decât cele de dimineaţă.

3. Lipsa de motivare a clasei Pentru ca creşte auto-motivaţia elevilor, se pot folosi următoarele strategii:

a) Copiii trebuie să-şi folosească limbajul interior pentru a-şi redimensiona motivaţia;

Lect. dr. Simona Adam Managementul clasei de elevi

2

b) Copiii trebuie să fie învăţaţi să-şi schimbe reprezentările despre stilul şi metodele proprii de învăţare, adecvându-le unor principii general valabile;

c) Copiii trebuie învăţaţi să-şi facă cunoscute şi să-şi argumenteze părerile în public. Acest fapt permite profesorului să cunoască comportamentul elevului şi modul său de a gândi, din punct de vedere socio-interacţional şi motivaţional.

d) Copiii trebuie să înveţe strategii ce implică colaborarea şi participarea activă. Prin participarea lor crescută la deciziile educaţionale, elevii pot să-şi dezvolte propria motivaţie şi să dobândească un exerciţiu efectiv de relaţionare socială.

e) Copiii trebuie învăţaţi să pună întrebări despre ce au citit şi să rezume anumite paragrafe. Această strategie poate avea efecte pozitive asupra motivaţiei cognitive a elevilor.

Este posibil să existe elevi care să lucreze întotdeauna sub posibilităţile lor, din cauza absenţei motivaţiei. Cel mai grav lucru este, însă, nonimplicarea elevilor în activităţile din clasă. 4. Deprecierea climatului educaţional

Climatul educaţional se referă la atmosfera, moralul, starea afectivă a clasei, fiind

indicatorul „sanătăţii” unui grup educaţional. Un management defectuos al clasei poate avea ca şi consecinţă un climat educaţional închis, caracterizat printr-un grad înalt de neangajare din partea elevilor, nepăsare, rutină, distanţare etc. Tipul de profesor este cel neangajat, caracterizat prin lipsa concentrării şi orientarea numai pe sarcina de învăţare. Un bun management al clasei determină la elevi comportamente deschise, lipsite de teamă şi inhibiţie, permiţându-le să se concentreze asupra unor sarcini de lucru normale şi stimulându-i să participe la interacţiuni sociale angajante, reale şi autentice.

5. Abandonul şcolar O cercetare privind legătura dintre climatul educaţional al clasei şi abandonul şcolar a arătat că: - nu se poate stabili o corelaţie semnificativă între deprecierea climatului educaţional din clasă şi fenomenele de abandon şcolar, de cele mai multe ori la mijloc aflându-se cauze de ordin socio-economic sau disciplinar; - climatul nesănătos într-o clasă de elevi poate să contribuie la decizia iniţiala a elevului de a abandona şcoala; - abandonul temporar este acompaniat uneori şi de implicarea părinţilor, aceştia susţinându-şi copiii în demersurile de a părăsi clasa respectivă; - se poate identifica o puternică legătură intre climatul nesănătos, depreciat la nivelul anumitor clase şi dorinţa elevilor, nematerializată însă, de a părăsi colectivul respectiv, nu neapărat cariera şcolară.

Lect. dr. Simona Adam Managementul clasei de elevi

3

6. Minciuna În sala de clasă, minciuna este un comportament verbal şi nonverbal, care apare frecvent, de cele mai multe ori ca urmare a unor greşeli de tip managerial ale cadrului didactic.

7. Agresivitatea (violenţa) Violenţa este una dintre marile probleme ale lumii contemporane. Problema violenţei

în şcoală a devenit o temă de reflecţie pentru toţi cei implicaţi în actul educaţional, şcoala dispunând de resursele necesare conceperii unor programe de prevenire a violenţei. Noţiunea de violenţă este discutată în relaţie cu cea de agresivitate. Eric Debarbieux defineşte violenţa ca fiind: “dezorganizarea brutală sau continuă a unui sistem personal, colectiv sau social şi care se traduce printr-o pierdere a integrităţii, ce poate fi fizică, psihică sau materială. Această dezorganizare poate să se opereze prin agresiune, prin utilizarea forţei, conştient sau inconştient, însă poate exista şi violenţă doar din punctul de vedere al victimei, fără ca agresorul să aibă intenţia de a face rău.” (apud. D. Sălăvastru, 2003: 121). Pot fi identificate trei elemente care surprind înţelesul conceptului de violenţă:

a) violenţa este o situaţie de interacţiune (implicând unul sau mai mulţi actori); b) este o acţiune prin care se aduc prejudicii altora (corporale, morale etc.); c) aceste prejudicii se manifestă prin diferite modalităţi (directe sau indirecte). J. C. Chesnais identifică trei tipuri de violenţă:

a) violenţa fizică – nucleul dur al violenţei – este un prejudiciu grav, corporal, contra persoanelor. Are un triplu caracter: brutal, exterior şi dureros, fiind definită prin utilizarea materială a forţei. b) violenţa economică – afectează bunurile materiale (distrugeri, degradări de bunuri); c) violenţa morală (sau simbolică) Jacques Pain distinge două tipuri de violenţă în mediul şcolar:

1) violenţele “obiective” – ţin de domeniul penal; 2) violenţele subiective – atitudinile ostile, antişcolare.

O formă de violenţă foarte răspândită în mediile şcolare este violenţa verbală. Aceasta trebuie judecată în conformitate cu normele culturale ale societăţii respective

şi cu valorile împărtăşite de grupul de experienţă. Violenţa şcolară trebuie delimitată în funcţie de contextul şi cultura şcolară. Cercetările asupra violenţei şcolare sunt de dată relativ recentă. În Franţa, în 1994 s-a lansat un vast program de cercetări empirice asupra acestui fenomen. Rezultatele cercetării au arătat că violenţa şcolară trebuie discutată pe două planuri: global (naţional) şi local. Violenţa şcolară este asociată în general cu zonele urbane dificile, cu periferiile. Atunci când se vorbeşte de violenţă în şcoală se consideră drept surse favorizante factori exteriori şcolii: mediul familial, mediul social, factori care ţin de personalitatea individului. Mediul familial – reprezintă cea mai importantă sursă a agresivităţii elevilor. Mulţi dintre elevii care prezintă un profil agresiv privin din familii dezorganizate sau trăiesc în familii

Lect. dr. Simona Adam Managementul clasei de elevi

4

monoparentale. Ale cauze familiale sunt şomajul unuia dintre părinţi, dificultăţile materiale, violenţa intrafamilială, consumul de alcool, abuzarea copilului, neglijenţa, privilegierea exagerată a relaţiei afective părinţi – copii în defavoarea celei educative. Mediul social – situaţia economică, ieficienţa mijloacelor de control social, criza valorilor morale, mass-media, lipsa de cooperare a instituţiilor implicate în educaţie. Trăsăturile de personalitate ale elevului – trăsături de ordin egocentric, diminuarea sentimentului de responsabilitate şi culpabilitate, instabilitate emoţională. Literatura de specialitate vorbeşte de trei tipuri de prevenţie pe care le poate desfăşura şcoala în scopul stăpânirii violenţei:

a) prevenţie primară – dezvoltarea unor priviri pozitive asupra fiecărui elev, exprimarea încrederii în capacitatea lui de a reuşi, valorizarea efortului elevului;

b) prevenţie secundară – reperarea efectelor unor violenţe la care elevul a fost supus în afara mediului şcolar şi semnalarea acestor situaţii specialiştilor (psihologului şcolar sau asistentului social);

c) prevenţie terţiară – sprijin direct adus copiilor care manifestă comportamente violente, împiedicând astfel cronicizarea tulburărilor provocate de violenţă şi răspândirea lor.

Pentru a face faţă unei situaţii de conflict şcolar se recoandă următoarele strategii: 1) Strategii de evitare – profesorul ignoră momentan criza creată în sala de clasă şi

continuă cursul ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Strategia este eficientă doar dacă priblema este minoră, în caz contrar, conflictul riscă să reapară.

2) Strategii de diminuare (moderare) – se folosesc atunci când profesorul, pentru a evita confruntarea, minimalizează dezacordul cu elevii. Profesorul amână luarea unor decizii, evită să ia o poziţie fermă.

3) Strategii de putre (de coerciţie) – profesorul recurge la puterea sa şi la diferite mijloace de constrângere (ameninţarea, scăderea notei, pedeapsă) pentru a regla conflictul. Profesorul dă prioritate propriilor interese, în detrimentul relaţiei cu elevii. Strategia e eficientă pe termen scurt deoarece ea atacă simptomele, nu cauzele problemei.

4) Strategii de compromis – profesorul recurge la concesii, la promisiuni pentru a face faţă situaţiei.

5) Strategii de rezolvare negociată a problemei: - negocierea – un procedeu de rezolvarea conflictelor prin intermediul

discuţiei între părţile adverse. - negocierea presupune respect mutual şi dorinţa de cooperare. - avantajele negocierii: atacă prin excelenţă cauzele problemei; ţine cont de

interesele şi nevoile fiecăruia, favorizează participarea şi angajarea reciprocă.

Nu întotdeauna profesorul reuşeşte să rezolve problemele de comportamen ale elevilor şi situaţiile conflictuale din sala de clasă prin intermediul strategiilor enumerate mai sus. În aceste situaţii se impune lucrul cu echipe pedagogice care să impună mai multe persoane: diriginte, profesori ai clasei, părinţi, medicul şcolar, psihologi şi pedagogi. Tehnica grupurilor de lucru constituite din persoane din interiorul şcolii şi cercetători care să conducă reuniunile sau grupurile de reflecţie se numeşte mediere sociologică.