1

Proiect cofinantat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial pentru Dezvoltarea Resurselor Umane 2007 – 2013 Investeşte în oameni ! Axa prioritară 1: „Educaţie şi formarea profesională în sprijinul creşterii economice şi dezvoltării societăţii bazate pe cunoaştere” Domeniul major de intervenţie 1.2: „Calitate în învăţământul superior" Număr de identificare contract: POSDRU/156/1.2/G/135587 Titlul proiectului: Bursa de Proiecte – Cultura Inovativ Antreprenoriala Aplicata Beneficiar: Universitatea Ovidius din Constanta

TEHNICI JURIDICE DE PROTEJARE A PROPRIETĂȚII

INTELECTUALE

Constanta

2014

2

CUPRINS

I. Introducere în dreptul proprietății intelectuale

II. Obiectul și conținutul dreptului de autor. 1. Drepturile morale de autor și drepturile patrimoniale de autor. 2. Limitele exercitării dreptului de autor 3. Cesiunea drepturilor de autor 4. Tipuri de contracte încheiate de titularul dreptului de autor în legătură cu opera sa 5. Protecția dreptului de autor asupra programelor pentru calculator 6. Măsuri de protecție, proceduri și sancțiuni 7. Oficiul Român pentru drepturi de autor. Atribuții și prerogative

III. Brevete de invenție 1. Inventatorul și invenția brevetabilă 2. Procedura de brevetare a unei invenții 3. Modalități de transmitere a drepturilor la brevet și a celor decurgând din brevet.

IV. Mărci și indicații geografice 1. Tipuri de mărci și protecția lor 2. Procedura de înregistrare a mărcii 3. Modalități de transmitere a drepturilor asupra mărcii

V. Documente contractuale

VI. Aplicatie: Studiu asupra protectiei dreptului de autor pentru documentele electonice

1. Legea “COPYRIGHT”-ului 2. Internetul si copyright-ul 3. Metode de protecţie şi criptare a documentelor electronice

I. Introducere in dreptul proprietatii intelectuale

3

Definiţia şi formele proprietăţii intelectuale

Proprietatea intelectuală e o formă de titlu legal care permite posesorului să controleze

utilizarea anumitor intangibile, cum ar fi idei sau expresii. Formele comune de proprietate

intelectuală includ:

- brevetele de invenţie, care protejează soluţii sau idei originale;

- dreptul de autor, care protejează forma unei lucrări expresive originale (literare, artistice sau

tehnice);

- mărcile înregistrate, care protejează modul de identificare a unui producător sau a altei surse de

reputaţie;

- desenele şi modelele industriale;

- secretul industrial.

Aceste drepturi pot fi cedate, închiriate (licenţiate), uneori chiar folosite ca garanţie, similar unei

proprietăţi reale. Aceste drepturi au însă limitări specifice, cum ar fi limitări în timp. Există

diferenţe substanţiale faţă de proprietatea clasică; consumul proprietăţii clasice este exclusiv -

dacă cineva mănîncă un măr, nimeni altcineva nu-l mai poate mânca. În cazul intangibilelor acest

lucru nu se întîmplă – o carte poate fi multiplicată în oricâte exemplare fără să afecteze vreun

cititor. Drepturile de proprietate intelectuală sunt acordate de stat în scopul încurajării creării de

asemenea intangibile. Aceste drepturi dau proprietarului dreptul de a acţiona în justitie pe cei

care le încalcă.

Brevetele de invenţie

Elemente definitorii şi procedural

Brevetul de invenţie este un titlu de protecţie în baza căruia titularul deţine un drept exclusiv de

exploatare. Invenţia poate avea ca obiect un produs, un process sau o metodă care, în sens

foarte larg, furnizează o nouă soluţie tehnică unei probleme. O invenţie este brevetabilă dacă

este nouă, rezultă dintr-o activitate inventivă şi este susceptibilă de aplicare industrială. O

invenţie este nouă dacă nu este conţinută în stadiul actual al tehnicii; aceasta include toate

4

cunoştinţele care au devenit accesibile publicului până la data înregistrării cererii de brevet de

invenţie sau a priorităţii recunoscute. Nu sunt brevetabile invenţiile contrare ordinii publice şi

bunelor moravuri.

Brevetul de invenţie protejează aspectele tehnice şi funcționale ale produselor, procedeelor sau

metodelor. El conferă titularului dreptul de a interzice terţilor, în lipsa autorizaţiei sale,

următoarele:

- fabricarea, comercializarea, utilizarea, importul sau stocarea în vederea comercializării

produselor;

- folosirea procedeelor sau metodelor.

Titularul unui brevet are dreptul să decidă cine poate sau nu să folosească invenţia brevetată în

perioada în care invenţia este protejată. El poate să acorde o licenţă de utilizare unui terţ, în

termeni acceptaţi reciproc. La expirarea unui brevet, o invenţie devine publică, în sensul că

titularul nu mai are drepturi exclusive asupra acesteia, invenţia putând fi exploatată de către terţi

în scopuri comerciale. Obţinerea unui brevet de invenţie, în România, presupune următoarele

etape:

- depunerea la OSIM a cererii de brevet de invenţie pentru examinarea preliminară;

- publicarea cererii de brevet;

- examinarea de fond a cererii de brevet;

- eliberarea brevetului.

Completarea cererii de brevet de invenţie trebuie să conţină datele de identificare ale

solicitantului, descrierea invenţiei, revendicări şi desene explicative (dacă este cazul).

Revendicările conţin informaţia necesară care să determine întinderea protecţiei acordate prin

brevet. Revendicările şi desenele explicative pot fi depuse în termen de două luni de la

depunerea cererii de brevet. Examinarea în vederea eliberării brevetului de invenţie poate fi

cerută la data depunerii cererii de brevet de invenţie sau în termen de 30 de luni de la această

dată. Hotărârea de acordare sau respingere a cererii de brevet se ia într-un interval de 18 luni de

5

la data solicitării examinării. Un brevet acordă protecţie invenţiei brevetate pe o durată de 15 de

ani. În cazul particular în care invenţia brevetată perfecţionează o altă invenţie brevetată anterior

şi fără de care nu poate fi aplicată, durata protecţiei este limitată la aceea a brevetului anterior,

fără a putea fi mai scurtă de 10 ani. Pe toată durata de valabilitate a brevetului, titularul este

obligat anual la plata taxelor de menţinere în vigoare a brevetului. Neplata acestora atrage după

sine decăderea titularului din drepturile decurgând din brevet.

Încălcări ale dreptului de proprietate intelectuală

Încălcările drepturilor de proprietate intelectuală sunt reglementate de legi naţionale şi europene.

Recunoaşterea unei astfel de încălcări duce la retragerea produsului de pe piaţă şi la înaintarea

unei cereri de despăgubire în cadrul unei acţiuni civile. Protejarea proprietăţii intelectuale în

România este similară cu cea din UE, legislaţia naţională fiind armonizată aproape în totalitate cu

reglementările europene în domeniu. Asigurarea protejării proprietăţii intelectuale se realizează

în principal de către două instituţii de specialitate: OSIM – Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci,

organ al administraţiei publice centrale, în domeniul proprietăţii industrial şi ORDA – Oficiul

Român pentru Drepturile de Autor, autoritate unică pe teritoriul României în domeniul drepturilor

de autor şi al drepturilor conexe.

Acordarea asistenţei de specialitate în domeniul proprietii industriale şi reprezentarea

persoanelor fizice şi juridice române sau străine, interesate în faţa OSIM se asigură prin consilieri

în proprietate industrială care sunt organizaţi în cadrul Camerei Naţionale a Consilierilor în

Proprietate Industrială din România.

Drepturile de autor

Dreptul de autor este un termen legal care descrie drepturile acordate creatorilor pentru lucrările

lor literare sau artistice.

Tipurile de lucrări cuprinse în drepturile de autor includ:

• lucrări literare, cum ar fi: romane, poezii, piese de teatru, lucrări de referinţă, publicaţii şi

programe de calculator;

6

• baze de date;

• filme, compoziţii muzicale, şi coregrafii;

• lucrări artistice, cum ar fi: picturi, desene, fotografii şi sculpturi;

• lucrări de arhitectură;

• hărţi şi desene.

Protecţia privind dreptul de autor cuprinde doar expresiile şi nu ideile, procedurile şi metodele de

operare sau conceptele matematice ca atare. Creatorii originali ai lucrărilor protejate de dreptul

de autor şi moştenitorii acestora au anumite drepturi de bază. Aceştia deţin dreptul exclusiv de a

folosi sau de a-i autoriza pe alţii să folosească lucrarea în termenii stabiliţi. Creatorul lucrării

poate interzice sau autoriza:

• reproducerea sa în diverse forme, cum ar fi publicarea tipărită sau înregistrarea audio;

• prezentarea sa în public, în cazul pieselor de teatru sau muzicale;

• înregistrări ale acesteia, de exemplu, sub formă de compact discuri, casete audio sau video;

• difuzarea acestuia, la radio, prin cablu sau prin satelit;

• traducerea sa în alte limbi sau adaptarea sa, cum ar fi un roman transpus în scenariu de film.

Mărcile

Marca este un semn susceptibil de reprezentare grafică având drept scop deosebirea produselor

sau serviciilor unei persoane juridice sau fizice de cele ale altor persoane.

Sistemul de înregistrare şi protecţie a mărcilor ajută consumatorii să aleagă şi să cumpere un

produs sau un serviciu datorită faptului că natura şi calitatea acestuia, indicate prin marca sa

unică, corespunde nevoilor acestora. O marcă comercială poate conţine orice semne capabile de

a fi reprezentate grafic, în special cuvinte, incluzând nume de persoane, denumiri, litere, cifre,

forma bunurilor sau a ambalajelor acestora, cu condiţia ca asemenea semne să fie capabile să

distingă produsele sau serviciile. În principiu, aproape orice marcă poate fi înregistrată. Mărcile

7

sunt semne distinctive, cum ar fi cuvinte, inclusiv nume de persoane, desene, litere, cifre,

elemente figurative, forme tridimensionale şi, în special, forma produsului sau ambalajului său,

combinaţii de culori, precum şi orice combinaţie a acestor semne. În plus, faţă de mărcile care

identifică un anumit bun sau serviciu din punct de vedere comercial, există şi alte categorii de

mărci cum sunt mărcile colective sau mărcile de certificare. Mărcile colective sunt proprietatea

unei asociaţii şi au drept scop deosebirea produselor şi serviciilor acesteia de cele aparţinând

altor persoane. Mărcile de certificare sunt acordate pentru a indica faptul că produsele sau

serviciile în cauză sunt conforme cu anumite standarde în ceea ce priveşte calitatea, materialul,

modul de fabricaţie, precizia sau alte caracteristici, dar nu privesc calitatea de membru într-o

asociaţie. Ele pot fi acordate oricui poate dovedi faptul că produsele sale îndeplinesc anumite

standarde prestabilite. O marcă înregistrată poate fi obţinută prin înregistrarea efectuată de

OSIM. Cererea de înregistrare a mărcii cuprinde datele de identificare ale solicitantului,

reproducerea mărcii, indicarea produselor sau serviciilor în cauză. Dacă marca este

tridimensională sau conţine una sau mai multe culori ca element distinctiv, cererea va avea

menţiuni exprese în acest sens. OSIM examinează cererea de înregistrare a mărcii în termen de

6 luni de la data plăţii taxei de înregistrare şi examinare a cererii. Dacă în urma examinării cererii

se constată că sunt îndeplinite condiţiile legale pentru înregistrare, OSIM decide înregistrarea şi

publicarea acesteia în Buletinul Industrial de Proprietate Intelectuală. Marca se publică în termen

de 2 luni. După ce decizia de înregistrare a mărcii rămâne definitivă, marca este înregistrată în

Registrul Naţional al Mărcilor şi se eliberează Certificatul de înregistrare a mărcii. Înregistrarea

unei mărci conferă titularului său un drept exclusiv asupra mărcii. Acest drept se poate transmite

prin cesiune sau licen�ţă, oricând în cursul duratei de protecţie a mărcii. O marcă înregistrată va

acorda drepturi exclusive autorului asupra acesteia. Proprietarul va avea dreptul de a împiedica

orice terţ în parte, care nu are consimţământul său, de a folosi în timpul activităţii comerciale:

• orice semn identic cu marca privind bunurile sau serviciile care, la rândul lor, sunt identice cu

acelea pentru care este înregistrată marca;

• orice semn care, din cauza identităţii sau a asemănării cu marca şi a identităţii sau a asemănării

dintre bunurile sau serviciile acoperite de marcă şi de semn, poate cauza confuzie în rândul

publicului; posibilitatea de confuzie o include pe aceea de asociere a semnului cu marca;

8

O marcă comercială trebuie reînnoită o dato la zece ani de la data înregistrării.

Desenele şi modelele industrial

Desenul reprezintă aspectul exterior al unui produs sau al unei părţii din acesta realizat din linii,

culori, formă, textură, materiale şi ornamentaţie. Dacă desenul este efectuat în 2 sau 3

dimensiuni, atunci acesta reprezintă un desen sau model. Se poate înregistra ca desen sau

model industrial aspectul nou al unui produs având o funcţie utilitară. Un desen sau model este

considerat industrial dacă obiectul la care se aplică desenul sau modelul poate fi reprodus ori de

câte ori este necesar pe cale industrială. Un desen industrial are o natură în primul rând estetică,

iar protecţia nu se aplică nici unei caracteristici tehnice a produsului. Desenul sau modelul

industrial al cărui aspect este determinat de o funcţie tehnică nu poate fi înregistrat chiar dacă

are noutate. Desenul sau forma unui produs pot fi sinonime cu numele sau imaginea unei firme şi

reprezintă un bun deţinător de valoare monetară.

Desenul înregistrat:

• acordă dreptul exclusiv de a folosi designul în desfăşurarea activităţii comerciale, de a iniţia o

acţiune legală împotriva oricărei persoane care nu respectă acest drept şi de a cere despăgubiri

• serveşte drept factor de prevenire a nerespectării acestor drepturi

• se obţine repede, fără a necesita multe formalităţi

Cererea de înregistrare a desenului sau modelului industrial, precum şi indicarea produsului ori

produselor cărora modelul industrial le este destinat a fi încorporat, însoţită de o descriere

sumară a elementelor caracteristice ale desenului sau modelului industrial, precum şi 10

reproduceri grafice, se depun la OSIM. Cererea de înregistrare a desenului sau modelului

industrial, precum şi reproducerea, fotografia sau orice reprezentare grafică a acestuia se publică

în Buletinul oficial de proprietate industrială, în termen de maxim 6 luni de la data depunerii

cererii. Înregistrarea desenelor sau modelelor industriale se face în Registrul Naţional al

Desenelor şi Modelelor Industriale, OSIM eliberând un Certificat de înregistrare a desenului sau

modelului industrial.

9

Secretul industrial

Reprezintă informaţii orice documente, alte obiecte sau activităţi, indifferent de suport, formă,

mod de exprimare sau punere în circulaţie. Informaţiile clasificate sunt informaţiile, datele,

documentele de interes pentru securitatea naţională care, datorită nivelurilor de importanţă şi

consecinţelor care s-ar produce ca urmare a dezvăluirii sau diseminării neautorizate, trebuie să

fie protejate. Clasele de secretizare a informaţiei sunt: secrete de stat şi secrete de serviciu.

Dacă legea nu dispune altfel, secretul industrial reprezintă informaţii secrete de serviciu.

Informaţiile secrete de serviciu se stabilesc de conducătorul persoanei juridice, pe baza normelor

prevăzute prin hotărâre de guvern. Aceste informaţii vor purta pe fiecare pagină şi menţiunea

"personal", când sunt destinate strict unor persoane anume determinate. Neglijenţa în păstrarea

informaţiilor secrete de serviciu atrage, potrivit legii penale, răspunderea persoanelor vinovate.

Standardele naţionale de protecţie a informaţiilor clasificate în România, aprobate prin Hotărârea

Guvernului nr. 585 / 2002, se aplică în mod corespunzător şi informaţiilor secrete de serviciu în

ceea ce priveşte:

a) clasificarea, declasificarea şi măsurile minime de protecţie;

b) regulile generale de evidenţă, întocmire, păstrare, procesare, multiplicare, manipulare,

transport, transmitere şi distrugere;

c) obligaţiile şi răspunderile ce revin conducătorilor autorităţilor şi instituţiilor publice, agenţilor

economici şi altor persoane juridice;

d) accesul cetăţenilor străini, al cetăţenilor români care au şi cetăţenia altui stat, precum şi al

persoanelor apatride, la informaţii clasificate şi în locurile în care se desfăşoară activităţi, se

expun obiecte sau se execută lucrări din această categorie;

e) exercitarea controlului asupra măsurilor de protecţie.

Pentru identificarea documentelor cu caracter secret de serviciu, numărul de înregistrare al

acestora va fi precedat de litera S, iar pe fiecare pagină se va înscrie “secret de serviciu".

Informaţiile secrete de serviciu constituite în dosare, precum şi cele legate în volume distincte se

marchează pe copertă şi pe pagina de titlu. Evidenţa documentelor secrete de serviciu se ţine

10

separat de cea a documentelor secrete de stat şi nesecrete, în registrul special destinat acestui

scop. Este interzisă scoaterea din incinta unităţii deţinătoare a informaţiilor secrete de serviciu

fără aprobarea conducătorului acesteia. Funcţiile care presupun accesul la informaţii secrete de

serviciu se stabilesc de către conducătorii unităţilor deţinătoare.

Capitolul VI

11

Legea Copyright-ului

1.1. Ce este “copyright”-ul?

Cuvântul “copyright” manifestă tendinţa de a se substitui, în limbajul comun, expresiei “drept de

autor”. În realitate, cuvântul “copyright” are o semnificaţie şi un conţinut diferit.

Ceea ce caracterizează protecţia în sistemul de copyright este faptul că el priveşte exclusiv drepturile

pecuniare ale autorilor, ignorând drepturile morale. În sistemul de copyright dreptul se naşte din existenţa unei

copii, a unui obiect în sine, în vreme ce în sistemul continental al dreptului de autor, dreptul ia naştere din

efortul intelectual, din activitatea desfăşurată de un autor, de un creator. După unii autori, ceea ce diferenţiază

cele două sisteme de protecţie este faptul că, în sistemul continental, al dreptului de autor, în centrul protecţiei

se află autorul, iar în sistemul de copyright, opera.

Acest sistem de protecţie s-a dezvoltat în ţările aflate sub influenţă britanică. Dar în vreme ce în

statele aparţinând Uniunii de la Berna, inclusiv în Anglia şi Irlanda, dreptul de autor s-a apropiat de sistemul

continental de protecţie, în Statele Unite protecţia continuă să fie acordată în forma copyright-ului, chiar şi

după aderarea lor la Convenţia de la Berna.

În SUA până la 1790, dreptul de autor a fost protejat pe cale jurisprudenţială, printr-un Statut al

Reginei Anne şi prin diferite “copyright Acts” votate în 12 din cele 13 state (la acea dată) a Confederaţiei

(statul fără “copyright Act” era Delaware). Constituţia din 1790 prevede că “Congresul va avea puterea de a

promova progresul ştiinţei şi artelor utile acorând pentru o perioadă limitată, autorilor şi inventatorilor, un

drept exclusiv asupra lucrărilor şi descoperirilor lor”. Textul consacră principiul fundamental al dreptului de

proprietate intelectuală în Statele Unite. Acesta conţine dreptul de proprietate industrială, protecţia prin brevete

de invenţie (“patent”) şi dreptul de proprietate literară şi artistică recunoscut prin atribuirea unui copyright.

Prin legea adoptată tot în 1790, Congresul a limitat câmpul de aplicare a tectului constituţional,

stabilind o listă limitativă de lucrări susceptibile de a constitui obiect de proprietate literară şi artistică. O lege

din 1802 a adăugat gravurile şi, de o maniera generală, toate operele imprimate, iar o altă lege din 1831 a

adăugat compoziţiile muzicale si ilustraţiile. Alte legi, din 1856, 1865 si 1870, au adăugat la listă operele

dramatice, fotografiile, inclusiv negativele, picturile, desenele, statuile, desenele si modelele industriale.

O nouă lege, adoptată în 1909, a reluat termenul de “scrieri” folosit în Constituţia din 1790,

considerând protejabile toate scrierile, indiferent de natura lor. Un articol din această lege enunţa lista operelor

12

susceptibile de a beneficia de “copyright”, cu menţiunea că lista nu este de natură a limita obiectul copyright-

ului. Legea era, totuşi, contradictorie, pentru că în acelaşi timp, limita lista operelor protejabile, solicitantul

înregistrării fiind obligat să indice cărei categorii de opere, din cele enunţate în listă, îi aparţine opera pentru

care se pretinde copyright-ul. Jurisprudenţa americană, având a se pronunţa asupra unor termeni folosiţi în

Legea din 1909 a considerat că enumerarea operelor este limitativă şi a refuzat protecţia operelor fixate prin

mijloace de protecţie non-vizuale (cum sunt înregistrările sonore) precum şi a obiectelor utilitare (care în

temeiul destinaţiei, nefiind nici picturi nici statui nu erau considerate opere de artă), lucrărilor de arhitectură şi

titlurilor.

Legea din 1976 a încercat să înlăture neajunsurile semnalate precizând că “protecţia copyright-ului

există asupra operelor originale ale autorului” şi că de acum înainte operele pot fi fixate prin orice mijloace

cunoscute în prezent sau care vor fi puse la punct în viitor, mijloace prin care acestea (operele) pot fi percepute,

reproduse sau comunicate, în mod direct sau cu ajutorul unor maşini sau a unor aparate. Legea defineşte,

limitativ, operele susceptibile de a obţine un copyright şi a creat două categorii distincte: una pentru operele

muzicale şi alta pentru înregistrările sonore.

O lege din 1980 a adăugat la acestea programele pentru calculatoare.

Sistemul american de copyright se caracterizează încă prin faptul că are la bază ideea de protecţie a

intereselor naţionalilor şi că a impus o serie de condiţii a căror îndeplinire este obligatorie. Protejarea unor

interese economice – sub presiunea sindicatelor tipografilor – s-a realizat prin clauza de fabricare, în vigoare

până în 1986, interdicţia importului de opere literare scrise în limba engleză, regim discriminator între naţionali

şi străini, atenuat într-o oarecare măsură dupa aderarea SUA la Convenţia de la Berna.

SUA, în ciuda faptului că a participat cu delegaţia sa la lucrările pregătitoare, nu a semnat Convenţia

de la Berna din 1886. Totuşi, sub influenţa acesteia, printr-o lege din 1891 (Cache Act) a prevăzut că străinii

pot beneficia în SUA de protecţia drepturilor de autor prin copyright pe bază de reciprocitate sau pe baza

acordurilor internaţionale existente. Textul, aparent liberal, era în realitate lipsit de conţinut datorită clauzei de

fabricare pe care legea o prevedea. Această clauza obliga, pentru obţinerea copyright-ului, ca două exemplare

ale operei, care trebuiau depuse la Biblioteca Congresului să fie realizate în SUA, iar importul unei opere care

nu îndeplinea aceste condiţii era interzis.

13

La începutul secolului al XX-lea SUA au încheiat convenţii în materia dreptului de autor cu mai multe

state din America Latină, în care s-a prevăzut, în esenţă, că operele rezidenţilor statelor membre vor fi protejate

în toate statele membre şi simplificarea procedurilor de obţinere a copyright-ului.

La 6 septembrie 1952 SUA au semnat la Geneva Convenţia universală privind dreptul de autor.

Convenţia, încheiată sub egida UNESCO, are ca scop asigurarea unei protecţii uniforme a dreptului de autor,

asimilând operele realizate în alte ţări membre ale Convenţiei, operelor naţionale.

Efectul ratificării Convenţiei de la Geneva în SUA a fost modificarea legii din 1909 în scopul

extinderii protecţiei şi pentru operele publicate în ţările membre ale acestei Convenţii, eliminarea formalităţilor

de depozit şi înregistrare, precum şi a clauzei de fabricare. Străinii nu au fost însă asimilaţi resortisanţilor

statelor membre ale Convenţiei, astfel încât un străin nerezident într-un stat membru nu beneficia de protecţia

dreptului de autor în SUA.

În 1986, la celebrarea centenarului Convenţiei de la Berna, preşedintele SUA Ronald Reagan a

anunţat decizia ţării sale de a adera la Convenţie. În 1988 legea care fusese adoptată în 1976 a fost modificată

în privinţa formalităţilor de depozit, prin înlăturarea noţiunii (obligatorie până atunci) de rezervă a copyright-

ului, această menţiune devenind facultativă. Modificările nu au vizat în nici un fel drepturile morale ale

autorilor, considerându-se că evoluţia jurisprudenţei americane a asigurat autorilor prerogative suficiente

pentru a satisface criteriile Cpnvenţiei de la Berna în privinţa acestor drepturi. Modificările Legii din 1976,

adoptate la 18 octombrie 1988, au permis Senatului să voteze, la 20 octombrie 1988, aderarea SUA la

Convenţia de la Berna. Instrumentele de ratificare a Convenţiei au fost depuse la OMPI în ianuarie 1989,

aderarea SUA la Convenţie devenind efectivă începând cu data de 1 martie 1989.

SUA a aderat la Convenţia de la Berna într-o manieră proprie: nu aderarea la Convenţie a fost cea care

a modificat legea interna ci, dimpotrivă, legea internă a fost în prealabil modificată pentru a se adapta

Convenţiei, iar faptul că SUA a devenit membră a Convenţiei nu a avut nici o incidenţă asupra dreptului intern.

Examenul legilor privind protecţia dreptului de autor în SUA relevă o tendinţă de apropiere de

legislaţia ţărilor europene şi a ţărilor membre ale Convenţiei de la Berna. Legea din 1976 a abandonat regula

protecţiei limitate, dreptul de autor fiind recunoscut în persoana autorului tot timpul vieţii acestuia şi 50 de ani

în favoarea moştenitorilor, aceasta fiind una din inovaţiile majore. În ciuda tendinţei de apropiere semnalată,

între sistemul de protecţie al SUA şi cel al ţărilor europene două diferenţe majore continuă să subziste:

14

a) recunoaşterea dreptului de autor este condiţionată de îndeplinirea unor formalităţi: menţiunea de

rezervă şi, pentru a putea acţiona în justiţie, înregistrarea şi depozitul;

b) absenţa, în profitul autorului, a remuneraţiei proporţionale din beneficiile obţinute din exploatarea

operei.

În ce priveşte drepturile morale, acestea nu sunt recunoscute în favoarea autorilor nici prin legea din

1976, recunoaşterea lor fiind o creaţie a jurisprudenţei, ale cărei soluţii au fost influenţate de legislaţia altor

state, fiind apreciată însă ca insuficientă şi nesatisfăcătoare.

Aderarea SUA la Convenţia de la Berna presupune necondiţionare protecţiei de îndeplinirea unor

formalităţi, pe care legea internă nu le-a abandonat, pentru operele şi autorii provenind din ţările membre ale

Convenţiei, iar această aderare a impulsionat pe judecători să adopte soluţii conforme acestei Convenţii. Legea

din 1976, prin modul în care reglementează obţinerea copyright-ului, pare a avea ca scop principal

reglementarea unor aspecte de ordin economic şi mai puţin cele care privesc personalitatea autorului şi

originalitatea operei. De aceea, se consideră că în SUA dreptul de autor reprezintă mai curând o problemă de

drept al afacerilor decât un drept de creaţie intelectuală. Autorul care şi-a cedat dreptul de copyright nu mai

poate obţine nici un alt beneficiu şi nu mai poate controla în nici un fel maniera în care opera sa este

exploatată. Iar atunci când opera este realizată în cadrul unui contract de muncă, cel care a realizat-o nu este

socotit autorul ei şi nu dispune de nici unul din prerogativele recunoscute autorilor în dreptul european.

Legea din 1976 are, totuşi, marele merit de a fi permis, pentru prima dată în lume, protejarea

programelor pentru calculatoare prin copyright, iar în această materie, în mod surprinzător, autorului i se

recunoaşte un drept la remuneraţie proporţională, ceea ce este conform cu noţiunea de drept de autor, care

înseamnă recunoaşterea unui drept exclusiv asupra operei şi posibilitatea de a fi remunerat proporţional cu

succesul pe care opera îl cunoaşte.

1.2. Publicaţia electronică. Procesul Tasini contra New York Times

Dezvoltarea unui nou produs informatic denumit multimedia şi a industriei informării digitale a

generat, în ultimul timp, o problemă rămasă încă nerezolvată: problema protecţiei proprietăţii intelectuale a

documentelor electronice.

Ce se înţelege prin publicaţia electronică? Termenul de “publicaţie electronică” are mai multe

sensuri. Publicaţia electronică include nu numai publicarea pe Internet, ci şi pe CD-ROM şi alte tehnologii

asemănătoare. Dintre acestea, CD-ROM-ul şi tehnologiile asemănătoare sunt mult mai apropiate de publicarea

15

clasică decât publicarea pe Internet. Ele implică transferul fizic de la editură la cititor al unui lucru tangibil în

care este întrupată lucrarea publicată.

Unul din lucrurile bune legate de publicarea on-line este că pentru prima oară dă ocazia editurii,

cititorului şi autorului să fie în permanent dialog. Pentru acest lucru, editura va trebui să creeze stimulente şi

ocazii pentru ca aceasta să se întâmple.

Programele de calculator se încadrează şi ele în documentele electronice protejate de copyright. Ele se

încadrau cu dificultate în categoria de opere protejate până la apariţia lor în cadrul dreptului de autor. În cele

din urmă s-a admis că programele de calculator sunt opere de creaţie intelectuală, opere ale spiritului, originale

în compoziţia şi expresia lor şi că ele sunt protejabile în cadrul dreptului de autor.

Legea americană din 1976, prima lege care a inclus programele pentru calculatoare în rândul operelor

protejabile, impune, în cadrul acestora, condiţia originalităţii, lăsând însă tribunalelor sarcina de a determina,

de la caz la caz, programele care pot beneficia de protecţie.

Deşi nu există o definiţie unanim acceptată, majoritatea definiţiilor unui program de calculator

cuprinse în diferite documente sau legislaţii exprimă în esenţă acelaşi lucru. Conform Legii din 1978 elaborată

de Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale, programele pentru calculator sunt un ansamblu de

instrucţiuni putând, din momentul transpunerii pe un suport descifrabil de către o maşină capabilă să trateze

informaţii, să indice, să execute, ori să permită obţinerea unei funcţii, a unei sarcini sau a unui rezultat.

Conform Legii copyright-ului din 1976 cu modificările ulterioare, în SUA, programul pentru calculator

reprezintă un ansamblu de comenzi sau instrucţiuni care se utilizează direct sau indirect într-un calculator

pentru a produce anumite rezultate. Conform Consiliului Comunităţii Europene, Directiva 91/250/CEE din

1991, programul pentru calculator este „un ansamblu de instrucţiuni în scopul de a permite executarea unor

funcţii de către un sistem de tratare a informaţiilor numit calculator”.

În România, Legea 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, nu cuprinde o definiţie a

programului pentru calculator, precizând în schimb care este obiectul protecţiei. Conform articolului 72(1) din

Legea 8/1996 protecţia programelor pentru calculator prin drept de autor „include orice expresie a unui

program, programele de aplicaţie şi sistemele de operare, exprimate în orice fel de limbaj, fie în cod-sursă sau

cod-obiect, materialul de concepţie pregătitor, precum şi manualele”. Legea nu defineşte nici unul din

conceptele menţionate. Este aşadar sarcina juriştilor şi informaticienilor să clarifice aceste concepte a căror

definire este foarte importantă pentru practica judecătorească şi protecţia reală a programelor pentru calculator.

16

Drepturile patrimoniale pentru programele de calculator sunt de 50 de ani după moartea autorului, aşa

cum prevăd directivele Comunităţii Europene.

Legea spune că utilizatorul poate face, fără acordul autorului, o copie de arhivă sau de siguranţă

necesară asigurării utilizării programului.

Un alt gen de document electronic sunt bazele de date. Bazele de date reprezintă o mulţime

centralizată de informaţii organizate în scopul prelucrării şi utilizării de către beneficiari. Ele reprezintă opere

derivate şi puţine sunt statele care asigură protecţie juridică acestora. Între ele se numără Japonia şi SUA, iar

din 1996 şi România. Directiva nr. 969/11 martie 1996 recomandă statelor Comunităţii asigurarea protecţiei

acestora.

IFLA (International Federation of Library Asociations and Institutions) propune Organizaţiei

Mondiale asupra Proprietăţii Intelectuale (WIPO) un document referitor la bazele de date numit Data Bases.

Acest document introduce un nou drept „sui generis” pentru bazele de date, care este similar celui deja adoptat

de Uniunea Europeană. Deşi art. 1 arată că protecţia oferită de legea copyright-ului bazelor de date se bucură

de acelaşi statut ca pentru orice alt produs intelectual, în fapt există anumite tipuri de baze de date care nu sunt

protejate de copyright şi la acestea face referire documentul. La art. 8 IFLA apreciază că este de dorit să se

adopte un singur termen de protecţie pentru toate tipurile de baze de date, iar propunerea Comunităţii

Europene pentru un termen de protecţie de 15 ani este probabil prea mare pentru că prin natura lor marea

majoritate a bazelor de date sunt actualizate sau amendate ceea ce înseamnă schimbarea structurii lor iniţiale.

Problema copyright-ului documentelor electronice a preocupat numeroase organizaţii mondiale ca

IFLA sau Comunitatea Europeană.

La cea de-a 62-a Conferinţă Generală IFLA, care a fost ţinută la Beijing, Comitetul Executiv şi

Consiliul Profesional ale IFLA au adoptat documentul „Position paper on copyright in the electronic

environment” care fixează rolul bibliotecilor în epoca documentelor electronice şi subliniază necesitatea unei

legislaţii internaţionale flexibile privind circulaţia neîngrădită a informaţiilor.

IFLA propune ca în legislaţiile naţionale de copyright, excepţiile permise de Convenţia de la Berna, şi

alte convenţii similare de copyright, ele trebuie revizuite în sensul unui tratament egal al informaţiei

electronice cu informaţia tipărită. Totodată, bibliotecarii ar trebui, aşa cum procedează cu materialele tipărite,

să obţină informaţia electronică în scopul prezervării acesteia, atunci când ea nu mai este disponibilă

comercial. Este necesar ca legislaţia să permită bibliotecarilor şi arhiviştilor să poată converti textele şi

17

imaginile în format digital protejate de copyright în formate care să permită o optimă prezervare şi conservare.

Legislaţia ar trebui să nu piardă din vedere nici depozitul legal al suporţilor informaţionali electronici.

Un alt organism interesat este şi Comunitatea Europeană, în cadrul căreia a luat naştere proiectul

CITED (Copyright in Transmitted Electronic Documents/ Copyright-ul asupra documentelor transmise

electronic) ce îşi propune să controleze procesele tehnologiei digitale legate de copierea materialelor apărate de

copyright. CITED caută soluţii privind atât accesul utilizatorilor la bazele de date, cât şi satisfacţii materiale

pentru proprietarii de copyright.

Durata copyright-ului în statele Comunităţii Europene pentru înregistrările sonore, programele de

radio şi televiziune, programele prin cablu şi lucrările realizate pe computer este de 50 de ani începând cu anul

în care au fost realizate.

Comisia Europeană a numit un grup de lucru numit ECUP (Electronic Copyright User Platform) în

vederea studierii problemei accesului utilizatorului la informaţia protejată de copyright. În cadrul primei serii

de discuţii numită ECUP1 a avut loc o întâlnire cu autorii şi editorii. Din discuţii nu a rezultat cu claritate cine

este mandatarul drepturilor de reproducere: autorii sau editorii? Autorii consideră că lor le revin aceste drepturi

prin faptul că sunt realizatorii lucrărilor respective iar editorii reclamă aceste drepturi în calitatea de mandatari

ai creatorilor.

În acest sens a avut loc un proces în New York între autorii a diferite articole care susţin că drepturile

de autor le-au fost violate prin expunerea articolelor lor în baze de date on-line.

Legea copyright-ului din Statele Unite (art. 17 din Codul Statelor Unite) permite creatorului unei

opere să controleze şi să ceară licenţa pentru a profita economic de acea operă. Dacă lipseşte orice acord

privind cedarea unui drept oarecare sau o sumă de drepturi, atunci toate drepturile aparţin autorului. Legea este

expresia modernă a unui drept fundamental înscris în Constituţia Statelor Unite care acordă Congresului

„dreptul de a promova progresul ştiinţelor şi artelor utile, asigurând pe timp limitat autorilor şi inventatorilor

drepturile exclusive asupra scrierilor şi descoperirilor acestora”.

Autorii au argumentat că editorii au încălcat legea copyright-ului luând materiale tipărite anterior şi

plasând operele în baze de date şi CD-ROM-uri fără permisiunea lor şi fără alte viitoare compensaţii.

Procesul s-a numit „Tasini contra New York Times” şi a fost intentat de Jonathan Tasini - preşedintele

Uniunii Naţionale a Scriitorilor din SUA. Este procesul cel mai renumit dus de membrii Uniunii Naţionale a

Scriitorilor împotriva companiilor New York Times, Newsday Inc., Time Inc., Lexis/Nexis, şi Universitatea

18

Microfilms Inc., acuzând violarea dreptului de copyright privind reutilizarea electronică a lucrării produsă şi

vândută pe un alt suport.

Timp de decenii, când scriitorii vindeau articole publicaţiilor americane, era înţeles de toţi cei

interesaţi că ei vindeau drepturi numai pentru First North American Serial care permitea ziarului sau revistei să

publice povestea prin tipărire o singură dată. Pentru aceşti autori, reţinerea tuturor celorlalte drepturi de

multiplicare este crucială pentru supravieţuirea lor economică datorită faptului că o sursă adiţională de venit

provine din vinderea drepturilor secundare cum ar fi: traducerile, antologiile şi alte publicaţii.

Cu dezvoltarea mediilor electronice, incluzând baze de date ca Nexis, editorii au vândut material al

autorilor către baze de date cum sunt Nexis / Lexis fără plăţi adiţionale, sau cumpărarea drepturilor electronice

de la autorii originali. Ei pretindeau, fără justificare, că prin achiziţionarea drepturilor First North American

Serial ei obţin automat drepturi de republicare care le permit vânzarea mai departe spre baze de date ca Nexis.

Nexis este o bază de date computerizată, care conţine articole în format text de la sute de periodice pe

o durată de mai mulţi ani. Abonaţii accesează Nexis prin intermediul unui calculator şi pot căuta articole

folosind criterii cum sunt autorul sau subiectul, putând citi, tipări şi obţine copii ale oricărui articol găsit în

urma căutării. Imaginea unui articol conţine publicaţia originală în care a apărut, data, secţiunea, numărul

iniţial al paginii, titlul şi autorul, dar fiecare articol apare izolat, fără o legatură vizibilă cu alte scrieri publicate

original în aceeaşi ediţie a periodicului respectiv.

Cu o majoritate de 7 la 2, Curtea de Apel a stabilit că New York Times şi alţi editori au încălcat

drepturile de autor când au revândut articole către reviste şi ziare, prin baze de date ca Nexis, fără a cere

permisiunea sau a plăti suplimentar autorii originali.

În ceea ce priveşte ţara noastră, România este membră a Uniunii de la Berna şi a Organizaţiei

Mondiale a Proprietăţii Intelectuale, legea românească aplicând în linii mari principiile europene privind

excepţiile şi limitările.

1.3. PIPEDA (Personal Information Protection and Electronic Documents Act)

PIPEDA este o lege canadiană cu privire la protecţia datelor. Aceasta reglementează modul în care

organizaţiile din domeniul privat colectează, foloseşte şi dezvăluie informaţiile personale în cadrul activităţilor

comerciale. În plus, legea conţine mai multe dispoziţii pentru a facilita folosirea documentelor electronice.

PIPEDA a fost promulgată la data de 13 aprilie 2000 pentru a spori încrederea consumatorilor în comerţul

19

electronic. Documentul avea, de asemenea, obiectivul de a asigura Uniunea Europeană că legea canadiană

pentru protecţia informaţiilor personale este adecvată protejării intimităţii cetăţenilor europeni.

Legea PIPEDA încorporează si face dispoziţii obligatorii cu privire la CSAMCPPI (Canadian

Standards Association’s Model Code for the Protection of Personal Information) apărut în anul 1995. Cu toate

acestea, există anumite excepţii de la Cod unde informaţiile pot fi colectate, utilizate şi dezvăluite fără

consimţământul individului. Exemplele includ probleme de securitate naţională, afaceri internaţionale şi situaţii

de urgenţă. Conform actului, informaţiile personale pot fi divulgate fără ştirea sau consimţământul persoanei în

investigaţii legate de aplicarea legii, fie federale, provinciale sau străine. De asemenea există excepţii de la

regula generală când un individ poate avea sau nu acces la informaţiile sale personale. Acestea includ

documente care ar putea dezvălui informaţii personale ale altui individ, informaţii care nu pot fi divulgate din

anumite motive juridice, de securitate sau comerciale, şi de asemenea informaţii care sunt obiectul privilegiului

client-avocat.

Internetul si copyright-ul

20

Principiile generale ale legii copyright-ului se aplică şi Internetului. De exemplu, copierea

neautorizată a unui document protejat prin copyright va fi o încălcare a acestei legi. Acest lucru se aplică chiar

dacă litigiul este greu de formulat sau dacă cel care a incălcat legea este de negăsit în lumea reală. Cu toate

acestea, punerea în aplicare a legilor de copyright de către avocaţi şi judecători necesită adaptarea cu atenţie a

vechilor standarde ale copyright-ului cu cele mai noi ale Internetului.

Bazele de date digitale şi Internetul crează noi tensiuni cu privire la însuşirea documentelor protejate.

O problemă des întâlnită este cea a motoarelor de căutare cum ar fi Google, care oferă miniaturi a unor imagini

de pe Internet prin “Căutarea de imagini”. Ideea de a folosi “thumbnails” de rezoluţie mică pentru a

previzualiza o imagine nu e nimic nou, însă adoptarea la scară largă a thumbnail-urilor de către toate motoarele

de căutare importante de pe Internet ridică întrebări noi despre însuşirea dreptului de autor. Prin copierea

imaginilor de la diferite surse, reducerea dimensiunii lor si afişarea spre vizualizarea lor de către publicul larg,

Google, Yahoo! şi Bing nu încalcă legile copyright-ului?

Două cazuri recente au acordat companiilor de căutare dreptate în cazul thumbnail-urilor. Primul a

fost Kelly vs. Arriba Soft. În acel caz, fotograful Leslie Kelly a pretins că motorul de căutare Ditto.com al

companiei Arriba Soft a încălcat dreptul său de autor prin afişarea fotografiilor sale din vestul Americii. Softul

companiei folosea, într-o manieră cunoscută oricărui utilizator modern al Internetului, thumbnail-uri micşorate

ale fotografiilor lui Kelly atunci când primea cereri de la utilizatori. Instanţa a hotărât atunci că folosirea

thumbnail-ului se încadrează în categoria “fair use”, de vreme ce scopul motorului de căutare nu era de a îi

reduce profitul lui Kelly ci mai degrabă de a creşte eficienţa cu care utilizatorii pot accesa conţinutul online.

În al doilea caz partea acuzată a fost chiar gigantul Google, procesul fiind intentat de Perfect 10, o

companie ce deţinea un site pentru adulţi. Rezultatul final a fost acelaşi ca în cazul Kelly vs. Arriba Soft.

Majoritatea artiştilor de pe Internet sunt familiarizaţi cu omniprezentul motor de căutare de imagini al celor de

la Google, care răspunde căutărilor de cuvinte cheie ale imaginilor răspândite pe Internet.. În urma organizării

vizuale a rezultatelor căutărilor, Google afişează thumbnail-uri micşorate ale imaginilor găsite, permiţând

utilizatorilor să acceseze imaginea originală de pe Internet. Cei de la Perfect 10 susţineau că prin acest proces

cei de la Google le-au încălcat drepturile de autor. Cu toate că instanţa a fost de acord că Google împiedicau

Perfect 10 să ajungă la profitul vizat, în cele din urmă au decis că acţiunea se încadrează în categoria “fair use”.

În acest sens, instanţa a declarat că micşorarea şi folosirea imaginilor în motorul de căutare al Google urmate

de adăugarea unui link către adresa originală transforma natura scopului utilizării acestora. Aşadar, în timp ce

21

Perfect 10 urmăreau un profit cât mai mare, Google doar înlesnea accesul utilizatorilor la fotografiile

respective.

Ce înseamnă aceste procese pentru artiştii care îşi expun lucrările pe Internet? Cazurile Perfect 10 si

Kelly prezintă studii despre cum exercitarea drepturilor creatorilor poate împiedica de fapt capacitatea lor de a-

şi disemina munca. Majoritatea artiştilor privesc Internetul ca o modalitate de a-şi face operele cunoscute.

Motoarele de căutare precum Google facilitează acest lucru prin conectarea mai rapidă a utilizatorilor la

lucrările artiştilor pe care îi caută. Prin urmare, mulţi creatori nu împărtăşesc părerile celor de la Perfect 10 sau

ale lui Kelly pentru că profitul de pe urma celor de la Google este evident mult mai mare. Dispariţia motoarelor

eficiente de căutare a imaginilor ar duce la costuri mai mari decât profitul obţinut din taxele de licenţiere.

În mod evident, Curtea nu a fost de acord cu poziţia luată de Perfect 10, crezând că aceasta ar fi

diminuat abilitatea motoarelor de căutare de a îmbunătăţi accesul la informaţiile de pe Internet. Astfel, modul

de lucru al celor de la Google şi de la Arriba Soft a fost categorizat ca “fair use”. Decizia este una pe care cei

mai mulţi dintre artişti ar aplauda-o fiind dată abilitatea motoarelor de căutare de a le face publicitate în faţa

unei largi audienţe globale.

2.1. Link-uri, frame-uri şi alte încălcări ale dreptului de autor

Lumea designului Web a dus la apariţia multor probleme ce au condus la litigierea dreptului de autor.

Asemenea probleme apar când un site face o referinţă către alt site Web, sau afişează utilizatorilor conţinuturi

nepermise. Este important pentru designerii Web să înţeleagă cum aceste practici ar putea să îi puna pe ei sau

pe clienţii lor în pericol. Într-un proces arhicunoscut, studiourile Metr-Goldwyn Mayer vs. Grokster, curtea

supremă a considerat că un feature ce folosea conexiunea peer-to-peer încălca drepturile de autor prin faptul că

userii căutau si descărcau conţinut media copiat ilegal.

Încă un domeniu controversat şi încă nerezolvat este cel legat de frame-uri. Framing-ul este un proces

prin care un portal Web creează un link către conţinutul altui site, dar afişează conţinutul într-un cadru.

Marginile cadrului conţin de obicei informaţii sau reclame ce promovează sau aduc profit portalului. Instanţele

judecătoreşti par să dezaprobe această practică, iar deţinătorii acestor portaluri aleg de obicei să dezactiveze

astfel de frame-uri sau încearcă să demonstreze că ce deţin ei nu este un frame. Într-unul din numeroasele

cazuri, TotalNEWS Inc. înfiinţaseră un portal web ce conţinea linkuri către unele din cele mai cunoscute surse

de ştiri. Una dinj aceste surse, Washington Post, a intentat un proces susţinând că practica celor acuzaţi de a

“încadra” conţinutul original cu numele TotalNEWS. În cele din urmă, disputa s-a încheiat cu acordul celor de

22

la TotalNEWS de a păstra link-ul, dar fără frame. Problema cu frame-uri apărea şi în cazul Kelly vs. Arriba

Soft cu pledoaria finală că framing-ul încălca dreptul de autor. Cu toate acestea, o decizie ulterioară în urma

căreia cazul a fost preluat de o altă instanţă, cazul a rămas nerezolvat.

2.2. Deep linking

O altă forma de linking ce dă bătăi de cap instanţelor judecătoreşti este deep linking-ul, prin care un

site Web plasează linkuri către un alt site fără a recunoaşte dreptul la profit al celui din urmă. De exemplu, un

portal sau un hub de ştiri cum ar fi realclearpolitics.com ar putea crea un link direct către un reportaj de pe

siteul celor de la CNN, astfel ocolind conţinutul pe care majoritatea userilor l-ar vizualiza dacă ar accesa

reportajul de pe pagina principală a celor de la CNN. Partea cea mai rea este că de obicei userii cred că siteul

care a postat linkul este cel care afişează conţinutul original.

Practica este îngrijorătoare pentru furnizorii conţinutului original dintr-un număr de motive. Paginile

Web care prelucrează conţinuturi interesante se bazează pe reclamele de pe paginile lor principale pentru a-şi

finanţa operaţiunile. Unele chiar folosesc bariere pentru a restricţiona deep content-ul în scopul de a fi accesat

doar de cei care plătesc.

În cele din urmă, direct-linking-ul permite vizitatorilor unui site extern să profite de conţinutul unui

furnizor, prin aceasta efectiv reducând profitul celui din urmă. În acest context, profitul este dat de lăţimea de

bandă care descrie cantitatea totală de date pe care audienţa unui site le poate descărca într-o lună. De exemplu,

un operator al unui site poate stoca un total de 200 GB de date pe un server gazdă, dar poate permite ca

vizitatorii să descarce doar 20 GB pe lună. Uzul este cumulativ, adică fiecare accesare a siteului consumă din

limita lunară a lăţimii de bandă. Odată atinsă limita, accesul siteului este blocat până când operatorul cumpără

mai multă lăţime de bandă sau până se termină luna si limita se resetează. Deoarece lăţimea de bandă se

cumpără, un operator Web trebuie să anticipeze cât trafic va avea pe site şi să caute profit în fiecare vizită. Cu

toate acestea, dacă un alt site creează linkuri către fişierele media de pe acest site, profită gratuit de pe urma

lăţimii de bandă a furnizorului. Şi mai rău, utilizatorii siteului extern probabil nu vor realiza că ei accesează de

fapt conţinutul plătit de altcineva.

2.3. Pericolele încălcărilor secundare ale dreptului de autor

23

Proliferarea tot mai mare a conexiunii la Internet prin broadband a făcut posibilă apariţia principiului

de încălcare secundară a copyrightului. Secundare, sau indirecte, violările dreptului de autor au loc când o parte

facilitează încălcarea dreptului de către alte părţi. Teoria a fost concepută să acorde un sprijin deţinătorilor

dreptului de autor atunci când este inutil să caute şi să acuze zeci, sute sau chiar milioane de inculpaţi. Aceasta,

în schimb, permite unei părţi lezate să dea în judecată un gatekeeper (paznic) care a creat un sistem care

permite altora să încalce drepturile în masă. Cu toate acestea, teoria îi poate totuşi încurca pe dezvoltatorii Web

să posteze conţinut ilegal pe paginile lor sau să creeze linkuri către un asemenea conţinut.

O manifestare timpurie a problemei încălcării secundare a apărut în forma video-recorder-ului

Betamax de la Sony. Această venerabilă tehnologie era o încarnare a viitoarelor omniprezente VCR-uri.

Apariţia Betamax la sfârşitul anilor `70 şi începutul anilor `80 a pus probleme companiilor media, care se

temeau că milioane de consumatori vor folosi dispozitivul pentru copierea ilegală a emisiunilor TV, a filmelor,

etc. Realizând că dând în judecată telespectatorii din toată ţara ar fi imposibil, o companie media s-a hotărât să

dea în judecată Sony, producătorul şi distribuitorul Betamax. În cazul Sony Corporation of America vs.

Universal City Studios, Curtea Supremă a hotărât că Sony nu erau vinovaţi pentru acţiunile ilegale ale

clienţilor săi. Instanţa a recunoscut un număr de întrebuinţări ale Betamax care nu încălcau nici un drept al

reclamantului şi le-a folosit pentru a defini o “zonă de siguranţă” ce scutea Sony de acuzaţiile îndreptate către

miile de deţinători de Betamax.

Curtea Supremă a revizitat zona de siguranţă a celor de la Sony aproape două decenii mai târziu, când

s-a confruntat cu problema partajării fişierelor pe Internet. Primul val de astfel de cazuri a apărut la începutul

anilor 2000. La acea vreme, apariţia reţelelor de partajare peer-to-peer, împreună cu adoptarea pe scară largă a

conexiunilor rapide la Internet direct de la domiciliu, a rezultat la o explozie a încălcărilor drepturilor de autor

în masă. Printre cele mai timpurii şi mai cunoscute astfel de reţele a fost Napster, o vastă comunitate de

utilizatori conectaţi la scară globală ce partajau fişiere cu ajutorul unui program gratuit şi intuitiv. Deşi Napster

a cauzat daune financiare mulţi ani la rând, a fost într-un final găsit vinovat pentru încălcarea dreptului de autor

şi efectiv închis. Cu toate că apărătorii celor de la Napster pretindeau că programul lor şi reţeaua peer-to-peer

de la bază aveau multe întrebuinţări perfect legale, asemănător Betamax-ului de la Sony, instanţa nu le-a

acordat acea “zonă de siguranţă”. Curtea a constatat o diferenţă cheie între Napster şi Sony. În timp ce Sony nu

putea controla acţiunile clienţilor lor, Napster monitoriza activ traficul din reţea şi puteau filtra cu uşurinţă

conţinutul ilegal.

24

După ce “s-au stins luminile” la Napster, unele companii au căutat sa îl înlocuiască. Acestea şi-au

structurat într-un mod deliberat reţelele peer-to-peer în aşa fel încât puteau evita răspunderea în faţa legii

existente la vremea aceea. Un astfel de exemplu este Grokster, care a dezvoltat un software ce funcţiona pe o

reţea peer-to-peer complet descentralizată care era imposibil de monitorizat şi, prin urmare, greu de filtrat.

Companiile media au început în curând să intenteze procese împotriva celor de la Grokster, a căror reţea

permitea încălcarea drepturilor de autor la o scară colosală. Grokster, în schimb, credea că lipsa controlului

asupra activităţii utilizatorilor, împreună cu potenţialul software-ului de a partaja fişiere legale, ar putea ajuta

compania să caute refugiu în zona de siguranţă a celor de la Sony.

Curtea Supremă a decis, însă, că Grokster nu se afla în zona de siguranţă deoarece compania încuraja

în mod direct utilizatorii la încălcarea drepturilor. Chiar dacă Grokster nu putea conrola traficul, instanţa a

constatat câteva reclame şi materiale promoţionale care demonstrau cât de folositor era software-ul lor la

căutarea şi descărcarea ilegală a conţinutului protejat. Ca urmare a acestei decizii, Curtea a limitat domeniul de

aplicare al “zonei de siguranţă”, deşi Congresul a răspuns expansiunii Internetului prin crearea câtorva “zone

de siguranţă” proprii.

2.4. Impactul DMCA (Digital Millenium Copyright Act)

În adaosul numărului mare de procese importante ce au modelat legea încălcării indirecte, Congresul a

adoptat o legislaţie care afectează în mod direct furnizorii de servicii pe Internet şi alte comunităţi online

majore. Astfel, punctul de reper Digital Millenium Copyright Act din 1998 a schimbat doctrinele adoptate în

majoritatea curţilor judecătoreşti privind încălcarea indirectă a dreptului de autor. Cu toate că documentul

Federal Copyright Act nu ia în calcul problema răspunderii secundare, amendamentele adăugate în DMCA

creează noi “zone de siguranţă” care scutesc anumiţi operatori de pe Internet de această răspundere.

Practic, orice magazin online, forum sau furnizor de servicii online care ia măsuri active ce previn

utilizatorii în legătură cu partajarea de materiale ilegale este izolat de răspunderea pentru încălcarea indirectă.

Deşi statutul nu defineşte clar eforturile necesare, un tribunal federal ţinut în cazul Ellison vs. Robertson

susţinea că acestea trebuie să includă mijloace eficiente de a avertiza partea vătămată de acţiunile ilegale

realizate de utilizatori. În cazul Ellison, de exemplu, eşecul AOL.com de a furniza eficient notificări despre

încălcarea dreptului de autor a făcut imposibilă folosirea unei “zone de siguranţă”.

Pe lângă aceste proceduri de notificare, încadrarea în zonele de siguranţă ale DMCA necesită ca orice

reţea sau comunitate online să informeze userii în legătură cu politica lor de protecţie a dreptului de autor, iar

25

operatorii trebuie să implementeze o procedură pentru interzicerea accesului acelor utilizatori ce încalcă repetat

regulile.

2.5. Moştenirea Copyright-ului

Aceste cazuri sunt fascinante pentru că au ajutat la implementarea unor principii noi în anumite

scenarii de încălcare a dreptului de autor de pe Internet. Însă cu greu se poate spune că Internetul este prima

inovaţie cu care legea copyright-ului a avut de a face. Multe s-au schimbat din primele zile ale copyright-ului,

când autorii urmăreau să îşi protejeze lucrările, dar scopul final este de a proteja şi încuraja creativitatea spre

beneficiul mai întâi al artiştilor, şi după ce termenul copyright-ului a expirat, ca o moştenire a publicului larg.

Medode de protecţie şi criptarea documentelor electronice

3.1. Încorporarea etichetelor în imagini cu scopul protecţiei dreptului de autor Utilizarea pe scară largă a informaţiilor audio, video şi scrise formatate digital în mediul reţelelor

electronice a fost încetinită de lipsa unei protecţii adecvate. Dezvoltatorii şi editorii ezită să îşi distribuie

materialele sensibile şi valoroase din cauza uşurinţei cu care se pot copia şi disemina.

Comparativ cu obişnuitele informaţii tipărite pe hârtie, cele digitale (imagini, text, audio, video) oferă

multe avantaje, cum ar fi duplicarea şi refolosirea facilă şi ieftină, precum şi transmiterea mult mai flexibilă fie

electronic (pe Internet, etc.) sau fizic (CD-ROM, etc.). În plus metoda aceasta de transfer electronic prin

intermediul reţelelor este mult mai rapidă şi e nevoie de mai puţin efort decât în cazul copierea , distribuirea şi

actualizarea hârtiilor. Cu toate acestea, aceste avantaje cresc de asemenea riscurile asociate aplicării drepturilor

de autor cu privire la documentele electronice.

Practic, pentru a proteja informaţiile multimedia electronice distribuite, aavem nevoie de două tipuri

de protecţie. În primul rând, datele trebuie să conţină o etichetă sau un cod, care le identifică unic ca

proprietate a titularului dreptului de autor. În al doilea rând, datele trebuie să fie marcate într-un mod ce

permite urmărirea distribuţiei lor. Acest lucru nu limitează numărul de copii permise, ci oferă un mijloc de a

verifica distribuitorul original. În scopul de a preveni falsificarea, abuzul şi violarea dreptului de autor, eticheta

trebuie să fie nedetaşabilă şi inalterabilă şi, în plus, să reziste procesărilor care nu reduc drastic calitatea

26

datelor. Acest lucru presupune ca mai întâi eticheta să fie stocată în secret în interiorul datelor multimedia, şi în

al doilea rând trebuie să fie robusta chiar dacă datele au fost procesate din greşeală sau intenţionat. Eticheta

încorporată în imagine poate fi atribuită sau generată într-un mod în care poate fi identificat deţinătorul

dreptului de autor şi cumpărătorul sau distribuitorul original.

Metoda steganografică este o tehincă ce încorporează informaţii adiţionale într-un anumit fişier prin

modificarea celui original fără să afecteze calitatea acestuia. Multe metode steganografice au fost propuse

pentru a urmări stocarea informaţiilor adiţionale în scopul identificării sau etichetării documentelor formatate

electronic (imagini, fişiere video şi audio). Cu toate acestea, ele sunt departe de cerinţele de protecţie ale

informaţiilor multimedia într-un mediu de reţea, pentru că deşi unele oferă locaţii secrete pentru încastrarea

etichetei, nici una nu poate preveni atacul asupra informaţiilor încorporate printr-o simplă prelucrare a

imaginii.

3.1.1. Arhitectura etichetelor încorporate

Sistemul dezvoltat de-a lungul metodelor prezentate în această lucrare se numeşte SysCoP (System for

Copyright Protection). Acesta constă într-un set de metode ce încadrează etichete robuste în diferite tipuri de

imagini. În prezent, sistemul suportă imaginile în tonuri de gri, color, şi binare. Aceste metode au în comun un

algoritm arhitectural atât pentru scrierea cât şi pentru citirea etichetelor.

Figura 3.1.

Scrierea

etichetei

Figura 3.2. Citirea

etichetei

Algoritmul, cum se vede şi în fig. 3.1. si fig. 3.2., este compus din doi paşi. Primul pas generează o

secvenţă de poziţii aleatorii pentru selectarea blocurilor unde codul va fi încorporat. Acest pas este notat ca

funcţia Ts(y,UK), unde y reprezintă datele imaginii ce urmează să fie etichetată şi UK este cheia secretă a

27

utilizatorului. Al doilea pas pur şi simplu incorporează sau preia codul din blocurile specificate în secvenţa de

poziţii. Metodele pentru încadrarea sau pentru citirea codului depind de tipul imaginii.

Funcţia Ts(y,UK) extrage mai întâi unele caracteristici din datele imaginii şi apoi le combină cu cheia

secretă pentru a selecta secvenţa de poziţii generate. În mod ideal, caracteristicile imaginii folosite trebuie să

îndeplinească urmatoarele condiţii:

• trebuie să fie robuste faţă de prelucrarea simplă a imaginii care nu afectează calitatea

vizuală a acesteia;

• trebuie să fie dependente de imagine, adică imaginea poate fi identificată, unic în cazul

ideal, din aceste caracteristici extrase din datele imaginii.

Cu toate acestea, pentru a îndeplini cerinţele contradictorii de mai sus este de fapt o muncă foarte

grea. Multe cercetări au fost făcute în domenii înrudite, în alte scopuri, de exemplu recuperarea bazată pe

conţinutul unei imagini, segmentul imaginii şi recunoaşterea formelor. În prezent, vom folosi doar lungimea şi

lăţimea unei imagini pentru generarea poziţiei în funcţia Ts(y,UK).

Înainte de a descrie algoritmul, voi prezenta unele terminoplogii. Un bloc de imagine este format din

8x8 pixeli. În acest algoritm, este fie un bloc contiguu, fie unul distribuit. Un bloc contiguu este un pătrat de

dimensiune 8x8 într-o componentă a imaginii. Un bloc distribuit este o colecţie de 8x8 pixeli, fiecare fiind

selectat aleatoriu din întregul spaţiu al imaginii. Scopul blocului distribuit este de a preveni sau a descuraja

atacatorii să detecteze locaţiile de încorporare prin compararea diferitelor imagini etichetate. Un bloc este

“invalid” în încadrarea codului dacă e nevoie de prea multe modificări în datele din bloc pentru a încorpora un

bit în acel bloc. Criteriul de validare a blocului depinde de metode specifice de încorporare a etichetelor.

3.1.2. Metode de încadrare a etichetelor robuste

În această subsecţiune voi face o scurtă introducere în modelul de compresie JPEG, şi apoi voi descrie

principiul metodelor de încadrare bazat pe modelul de compresie JPEG.

Să presupunem că sursa imaginii este alcătuită din trei componente: o luminanţă (Y) şi două

crominanţe (I şi Q). Asta înseamnă că fiecare pixel din cadrul imaginii poate fi reprezentat printr-un triplet de

28

valori pe 8 biţi (Y,I,Q). Fiecare componentă este spartă în blocuri contigue. Compresia JPEG se realizează în

şase paşi: normalizare, transformare DCT, cuantificare, scanare în zig-zag, codificarea run-length (RLE) şi

condificarea Huffman. De vreme ce metoda se aplică după cuantificare, voi descrie succint doar primii trei paşi

ai modelului JPEG.

Normalizarea aduce toate valorile imaginii într-un interval, de exemplu între -128 si 127 pentru o

imagine pe 24 de biţi. Prin DCT se aplică apoi transformarea cosinusoidală discretă fiecărui bloc de 8x8,

rezultând în formarea unui nou bloc 8x8. Dacă denumim noul bloc Y(k,l), cu k şi l între 0 şi 7, ecuaţia

transformării DCT arată astfel:

unde

Fiecare element al noului bloc este mai departe cuantificat:

Ecuaţia precedentă reprezinţă întregul proces de modelare a compresiei JPEG. Alegerea tabelului de

cuantificare (q(k,l)) determină atât cantitatea compresiei cât şi calitatea imaginii decomprimate. Standardele

JPEG includ tabelele luminozitatăţii şi crominanţei recomandate ce rezultă din studiile asupra factorului uman.

Pentru a obţine diferite calităţi ale compresiei, se foloseşte de obicei un factor al calităţii pentru a scala valorile

acestor tabele de cuantificare implicite.

29

În procesul de decompresie JPEG, fiecare element din YQ(k,l) este înmulţit cu q(k,l) pentru a

recupera o aproximare a lui Y(k,l). În cele din urmă, blocul de imagine y(i,j) poate fi recuperat prin executarea

unei inversări 2-D DCT (IDCT):

Principiul de bază al încorporării JPEG este că elementele cuantificate au un nivel moderat de variaţie

în intervalele coeficienţilor de frecvenţă medie, în care modificările dispersate ale datelor imaginii ar trebui să

fie imposibil de identificat. Frecvenţele specifice folosite pentru încadrarea codului vor fi “sărite” în acel

interval pentru a spori soliditatea semnalului şi de a-l face mai greu de găsit. Un bit al etichetei este încadrat

prin deţinerea unei relaţii specifice între trei elemente cuantificate ale blocului. Relaţiile dintre ele compun opt

modele (combinaţii) care se divid în trei grupe: două din ele sunt folosite pentru a reprezenta valorile de 1 şi 0

pentru codurile încadrate (modelele valide), iar cel de-al treilea reprezintă modelele invalide. Dacă sunt

necesare modificări prea mari pentru a organiza un model dorit valid pentru a reprezenta un bit, acel bloc este

invalid. În acest caz, relaţiile dintre cele trei elemente din locaţia selectată sunt modificate pentru a “spune”

procesului de recuperare a etichetei că acel bloc este invalid. Criteriul blocurilor invalide este specificat de un

parametru MD, adică diferenţa maximă dintre două elemente ale unui bloc selectat, în scopul de a ajunge la

modelul valabil dorit.

30

Tabelul 3.1. Posibile locaţii stabilite

Rezultatele statistice ale posibilelor locaţii ce deţin anumite frecvenţe sunt ilustrate în figura 3.3 ca

zone umbrite dintr-un bloc de 8x8. În tabelul 3.1. se află rezultatele statistice ale celor mai bune seturi de

locaţii formate din acele trei posibile elemente.

31

Figura 3.3. Locaţii posibile pentru a încadra un cod într-un bloc

Modele pentru 1

Modele pentru 0

Modele invalide

Modele pentru 1, 0 şi invalide (H=sus, M=mijloc, L=jos)

Doi parametri sunt folosiţi pentru ajustarea robusteţii în raport cu vizibilitatea modificării într-un

proces de încadrare. Primul este dat de distanţa D dintre coeficienţii selectaţi ai frecvenţei de cuantificare din

reprezentarea unui bit încadrat. Valoarea implicită a acestei distanţe este 1. Cu cât este mai mare distanţa, cu

atât mai puternică este robusteţea, dar acest lucru poate cauza modificări grave calităţii imaginii. Al doilea

32

parametru este factorul de cuantificare Q folosit pentru a cuantifica valorile selectate pentru codul încadrat. Cu

cât este mai mare factorul de cuantificare cu atât modificârile aduse imaginii sunt mai puţine, dar în acelaşi

timp scade robusteţea compresiei JPEG. Valoare implicită a acestui factor de cuantificare este de 75%.

3.1.3. Încadrarea etichetei în imagini binare bazată pe raportul alb/negru

Valoarea oricărui pixel într-o imagine binară este 1 sau 0. Acest lucru denotă faptul că, în general, nu

există un spaţiu de “zgomot” ce poate fi folosit pentru încadrarea unor informaţii suplimentare. Pentru a face

asta, trebuie găsite anumite zone ale imaginii unde modificările aduse de încadrarea etichetei nu afectează prea

tare cailtatea imaginii originale. În mod evident, aceste zone sunt variate cu imagini individuale sau cel puţin

cu tipuri de imagini.

Metoda propusă pentru imaginile binare se bazează pe raportul dintre 1 şi 0 din cadrul unui bloc

selectat. Presupunând că 1 reprezintă bitul negru şi 0 reprezintă bitul alb din imaginea sursă, P1(b) este raportul

(procentajul) de negru în blocul b:

, unde N1(b) este numărul de 1 din blocul b.

Având în vedere că suma procentajelor de alb şi negru este de 100%, rata de pixeli albi din blocul b

este P0(b)=100 – P1(b). Un bit este încadrat într-un bloc în felul următor: un ‘1’ este încadrat în blocul b dacă

P1(b) este mai mare decât un anumit prag, iar un ‘0’ este încadrat în blocul b dacă P1(b) este mai mic decât un

alt prag dat. O secvenţă de blocuri contigue sau distribuite este modificată prin trecerea de la alb la negru sau

viceversa până când aceste praguri sunt atinse.

Putem clasifica două categorii de imagini binare pe care metoda generică descrisă mai sus poate fi

aplicată. Aceste imagini binare pot fi identificate prin caracteristica de distribuire a punctelor albe şi negre.

Primul tip de imagine binară este imaginea intercalată în care nuanţele de alb şi negru sunt bine întreţesute. Al

dolea tip este imaginea puternic contrastată în care există delimitări clare între zonele albe şi zonele negre.

Sunt adoptate două strategii de modificare pentru fiecare tip de imagine binară. Pentru imaginile

binare intercalate, modificările sunt distribuite uniform de-a lungul întregului bloc: bitul care are cei mai mulţi

vecini cu aceeaşi valoare este inversat. Pentru imaginile cu contrast puternic, modificările sunt efectuate la

graniţa dintre pixelii albi şi cei negri: bitul care are cei mai mulţi vecini cu valoarea opusă este inversat. La

graniţele blocului contiguu, biţii vecini din blocurile vecine sunt luaţi în calcul în ambele abordări. Două

exemple ale ambelor strategii sunt ilustrate în figurile 3.4 şi 3.5.

33

Figura 3.4. Modificări distribuite uniform

Figura 3.5. Modificări la graniţa dintre pixelii albi si cei negri

spaţiu pentru robusteţe spaţiu pentru robusteţe

Figura 3.6.

Obţinerea

robusteţii în

medota de încadrare a etichetei în imaginile binare

R1 va fi pragul ratei biţilor cu valoarea ‘1’. Astfel, pragul ratei biţilor cu valoarea ‘0’ va fi R0 = 100%

- R1. Fie ‘λ’ gradul de robusteţe împotriva procesării imaginilor etichetate. Acesta reprezintă numărul de biţi

ce pot fi modificaţi după procesarea imaginii fără a altera biţii încorporaţi. De exemplu, dacă λ este 5%,

34

alternanţa (adică revenirea de la 1 la 0 sau viceversa) a mai puţin de 4 biţi dintr-un bloc nu alterează codul

încadrat.

Anumite experimente efectuate demonstrează că următoarele valori ale acestora reprezintă alegeri

rezonabile atât pentru robusteţea codului încadrat, cât şi pentru vizibilitatea modificării: R1 = 55, R0 = 45 şi λ

= 5.

3.1.4. Utilizări ale SysCoP

“SysCoP” a fost implementat pe platforma UNIX şi oferă o interfaţă grafică, un set de comenzi UNIX

şi un API (Application Programming Interface). În prezent este compatibil cu formatele de imagine JPEG,

PPM, GIF şi TIFF. Mai multe experimente au fost efectuate pentru a demonstra eficienţa acestor metode

împotriva procesării imaginilor. Pentru metoda de încadrare în imaginile JPEG atât în nuanţe de gri cât şi color

au fost prelucrate trei imagini şi apoi procesate prin compresie JPEG, cconversie a formatului şi prin reducerea

culorilor. În general, rezultatele au fost destul de satisfăcătoare şi au îndeplinit cerinţele de bază ale încadrării

codurilor ca etichete. În cazul imaginilor binare, o imagine TIFF intercalată şi una cu contrast puternic au fost

supuse testelor. Mai întâi au fost etichetate cu R1 = 55% şi gradul de robusteţe λ = 5%. Imaginile astfel

etichetate au fost apoi omogenizate şi convertite în format PBM. Etichetele nu au fost alterate în nici una din

cele două imagini după omogenizare şi conversie.

Metodele sunt însă încă fragile împotriva daunelor fizice cum ar fi tăierea unei linii întregi de pixeli,

selectarea unei zone, etc. În prezent, această problemă este adresată prin permiterea utilizatorului de a specifica

zonele “valoroase sau sensibile” dintr-o imagine în care etichetele sunt încadrate în mod repetat. Astfel, tăierea

unei părţi ce nu se află în aceste zone nu afectează etichetele încorporate.

Aceste metode de protecţie a încadrării etichetelor în cadrul imaginilor au fost extinse şi pentru

formatul MPEG-1. Două atacuri suplimentare asupra etichetelor au fost identificate în cazul MPEG-1:

eliminarea anumitor cadre şi recompresia cu modele diferite. Pentru a rezista în faţa lor, eticheta este încadrată

în fiecare cadru. Astfel se asigură recuperarea acesteia din fiecare cadru, indiferent de modelele cu care se

realizează recompresia. Noi metode de etichetare a altor fişiere media digitale sunt în curs de dezvoltare, cum

ar fi documentele PostScript, SGML, precum şi un server ce aplică metodele descrise în acest capitol prin

intermediul Internetului.

35

3.2. Protecţia dreptului de autor în cazul documentelor text electronice

Fiecare copie a unui document text poate fi modificată într-un mod aproape invizibil prin

repoziţionarea sau modificarea aspectului diferitelor elemente din text cum ar fi liniile, cuvintele sau

caracterele. O copie unică poate fi etichetată ca aparţinând beneficiarului, astel încât din copiile neautorizate

realizate ulterior ce vor fi recuperate se va putea găsi proprietarul original.

În secţiunea următoare voi descrie şi compara câteva mecanisme folosite pentru a marca documentele

şi câteva mecanisme pentru decodarea marcajelor din documentele care au fost supuse anumitor tipuri de

distorsiuni. Marcajele au rolul de a proteja documentele de o valoare limitată care sunt deţinute de anumite

persoane fizice care ar prefera mai degrabă o copie legală decât una ilegală în cazul în care ele pot fi deosebite

una de alta. Voi descrie de asemenea şi atacuri care au scopul de a înlătura marcajele şi măsuri de contracarare

a acestora.

3.2.1. Introducere în criptarea documentelor text

Protecţia dreptului de autor devine tot mai evazivă odată cu apariţia reţelelor de calculatoare şi a

Internetului şi cu folosirea acestora în distribuirea documentelor electronice. Partajarea documentelor în cadrul

reţelelor oferă promisiunea de a atinge un număr mare de destinatari. Aceasta permite, de asemenea,

informaţiilor de a fi adaptate şi preprocesate pentru a satisface nevoile fiecărui utilizator. Cu toate acestea însă,

aceleaşi reţele de distribuţie reprezintă o ameninţare enormă pentru furnizorii de informaţii, şi anume

redistribuirea neautorizată a materialelor protejate prin copyright.

Furnizorii de informaţii încearcă să folosească reţelele electronice cum ar fi Internetul ca un mijloc

ieftin de distribuţie a documentelor pe care le vând sub alte forme (reviste, ziare, cărţi, etc.). Dar cum copiile

documentelor digitale sunt imposibil de distins de cele originale şi redistribuirea în masă în cadrul reţelelor este

uşor de realizat, ameninţarea pirateriei digitale este destul de reală. Această ameninţare trebuie înlăturată

pentru ca reţelele să fie folosite la întregul lor potenţial.

Decât să se încerce să se prevină copierea neautorizată şi diseminarea documentelor, a fost propusă o

tehnologie ce descurajează acest lucru. Accentul se pune strict pe “gradul comercial” al securităţii

documentelor şi concentrarea asupra tehnicilor de securitate ce sunt uşor de implementat, decât cele ce sunt

extrem de rezistente împotriva atacurilor. Unele companii ce se ocupă cu lupta împotriva pirateriei speră să

facă diseminarea şi copierea neautorizată ale publicaţiilor să fie la fel de dificile ca şi copierea documentelor

36

fizice (hârtii, discuri, etc.). Dacă editorii pot folosi cu uşurinţă reţelele de calculatoare pentru distribuirea

documentelor, cu nici o teamă de pierdere a unor venituri suplimentare datorată “contrabandei” cu care deja au

de a face, se poate spune că golurile acelor companii de securitate au fost atinse.

În acest capitol voi prezenta modalităţile prin care se descurajează redistribuirea uni categorii

importante de documente, şi anume imaginile în format alb-negru. Fiecare beneficiar al documentelor (de

exemplu un abonat) primeşte un document ce conţine un set unic de marcaje (fig. 3.7). Fiecare dintre aceste

marcaje corespunde unei prelucrări inmpercebtibile a textului. O asemenea informaţie ascunsă în această

manieră poate fi recuperată fiabil chiar şi după multe copii sever degradate.

Adăugarea marcajelor unice unui document poate servi mai multor scopuri. Pentru aplicaţii ca

protecţia dreptului de autor, marcajele plasate într-o imagine pot fi folosite ca un “identificator” al deţinătorului

de drept al documentului. Cu ajutorul analizei, orice document marcat recuperat poate fi asociat deţinătorului

original. În plus, informaţiile personale, pe care un beneficiar al unui document nu e dispus să le facă publice

(de exemplu telefonul sau numărul cardului de credit) pot fi de asemenea incluse într-o imagine. Într-adevăr,

fiind cunoscut faptul că asemenea informaţii pot fi incluse, documentul devine mai valoros pentru beneficiar.

Este puţin probabil ca acesta să îşi facă cunoscut numărul cardului cuiva care primeşte o copie ilegală a

documentului. În plus, faţă de descurajarea copierii documentelor electronice, identificatorii ascunşi pot fi de

asemenea folosiţi pentru a descuraja “scurgerile” de informaţii din anumite corespondenţe private. Daca o

copie ilegală a unui raport privat este găsită, beneficiarul de drept poate fi uşor identificat.

Figura 3.7.

Exemplu de

codificare

prin

deplasarea

liniilor. În

primul grup

de trei linii,

cea di n

mijloc a fost

deplasată în jos cu 1/300 inchi. Pentru a evidenţia această deplasare, cele trei linii se repetă cu linia din mijloc tipărită atât în poziţia

translatată cât şi în cea originală, rezultând o aparentă îngroşare a textului.

37

Tehnologia care converteşte documentele de pe hârtie în documente electronice este în continuă

dezvoltare şi ieftinire. Multe companii şi-au format o rutină din scanarea documentelor de pe hârtie şi arhivarea

lor în sistemele informatice unde pot fi stocate, aranjate şi mai uşor de găsit. Costul aparatelor fax, care

convertesc documentele de pe hârtie în documente electronice, a scăzut considerabil şi pot fi folosite în orice

casă. Progrese similare au avut loc şi în cazul imprimantelor. În 15 ani, acestea au evoluat de la

phototypesettere care necesitau hârtie specială şi se găseau numai în centrele specializate la dispozitive ce pot

fi conectate la orice calculator personal şi pot tipări alb-negru şi color pe aproape orice tip de hârtie. Într-un

final, documentele de pe hârtie vor fi scanate şi distribuite prin intermediul reţelelor de comunicare aproape la

fel de uşor ca şi cele electronice. În acel moment, ameninţarea pirateriei digitale va fi la fel de mare ca în cazul

documentelor electronice. Tehnicile ce sunt dezvoltate pentru documentele electronice sunt de asemenea

folositoare şi pentru protecţia documentelor convenţionale tipărite pe hârtie, cum ar fi ziarele şi revistele.

3.2.2. Marcarea textului şi metode de detectare

Un marcaj (amprentă) poate fi introdus într-un document formatat prin alterarea fie a aspectului sau a

poziţiei unui element cum ar fi un caracter sau un cuvânt. Spunem că o colecţie de marcaje din cadrul unui

document formează un cuvânt cheie şi că documentul este criptat. În cele ce urmează, voi prezenta trei tipuri

distincte de marcaje. Copierea electronică nu alterează marcajele, dar metodele convenţionale de copiere

degradează imaginea şi poate duce la ilizibilitatea marcajelor. Provocarea constă în găsirea modificărilor

imperceptibile ale textului ce pot fi găsite după ce documentele au fost printate, fotocopiate sau transmise prin

fax.

3.2.2.1. Tehnici de marcare

Cele trei tehnici de marcare pe care le-am propus ilustrează mai degrabă abordări diferite decât o

simplă înşiruire a unor metode de marcare. Ele pot fi dolosite atât separat, cât şi împreună. Fiecare tehnică

oferă anumite avantaje sau aplicaţii practice.

1) Codificarea prin deplasarea liniei. Prin această abordare un marcaj este introdus într-o pagină prin

translatarea verticală a unei întregi linii din text, ca în fig. 3.7. Într-o implementare tipică, o linie este deplasată

în sus sau în jos, în timp ce linia de deasupra sau de dedesubt (sau ambele) ramân nemişcate. Aceste linii

adiacente nemişcate servesc ca locaţii de referinţă în procesul de decodare.

38

Majoritatea documentelor sunt formatate cu spaţiere uniformă între liniile adiacente dintr-un paragraf.

Deşi ochiul uman poate observa deviaţii sau uniformităţi, este demonstrat faptul că deplasările verticale de

1/300 inchi sau mai puţin trec neobservate de cititori.

Principalul avantaj al acestei tehnici de marcare se regăseşte în decodare. De vreme ce spaţierea dintre

linii dintr-un document original este uniformă, prezenţa sau absenţa unui marcaj poate fi detectată prin analiză

spaţierii dintre liniile unui document recuperat, fără a avea nevoie de alte informaţii legate de documentul

original, nemarcat. Astfel, oricine poate citi informaţia. Această tehnică poate fi folosită de asemenea pentru a

include informaţii ce pot fi citite de calculator în cărţi sau reviste pentru catalogarea şi identificarea automată.

2) Codificarea prin deplasarea cuvintelor. Prin această tehnică, un marcaj este încadrat prin

translatarea orizontală a locaţiei unui cuvânt dint-o linie de text, aşa cum putem vedea în fig. 3.8. Într-o

implementare tipică, un cuvânt este deplasat la stânga sau la dreapta, în vreme ce cuvintele adiacente rămân

nemişcate. Aceste cuvinte pot servi ca locaţii de referinţă în procesul de decodare.

Figura 3.8.

Ilustraţie a

codificării

prin

deplasarea

cuvintelor.

Prima linie este neschimbată, iar cea de-a doua conţine patru cuvinte, fiecare translatat cu 1/150 inchi. Se observă că spaţierea din

ambele linii pare uniformă. Cea de-a treia linie este o suprapunere a primelor două.

Documentele ce conţin un text uniform folosesc de obicei o spaţiere variabilă între cuvinte pentru a

distribui spaţiul alb într-o manieră estetică. Cititorii acceptă o variaţie largă a poziţiei textului în cadrul unei

linii. Este demonstrat faptul că deplasarea orizontală a cuvintelor cu 1/150 inchi sau mai puţin trece

neobservată de ochiul uman. De vreme ce spaţierea cuvintelor din documentul original nu este uniformă,

detectarea unei deplasări a cuvintelor necesită multe cunoştinţe despre spaţierea originală a cuvintelor. Aşadar,

poziţiile cuvintelor în documentul nemarcat trebuie ştiute pentru a extrage informaţiile ascunse. Acestea pot fi

citite doar de organizaţia ce deţine documentul original.

3) Codificarea caracterelor. Această codificare este o clasă de tehnici care încadrează un marcaj prin

alterarea caracteristicilor unui caracter individual, ca în fig. 3.9. Exemple ale posibilelor caracteristici ce pot fi

modificate includ schimbări ale înălţimii unui caracter sau poziţia sa faţă de celelalte caractere (de exemplu,

39

ajustarea prin “spaţierea selectivă”). Încă o dată, unele caracteristici rămân neschimbate pentru a face posibilă

decodarea. De exemplu, un algoritm de detectare poate compara înălţimea unui caracter modificat cu înălţimea

altui exemplu neschimbat al aceluiaşi caracter din altă parte a paginii.

Integrarea imperceptibilă a unui marcaj prin modificarea caracterelor prespune de obicei o atenţie

sporită în contextul caracterului ce trebuie alterat. Este mult mai probabil ca un cititor să observe schimbarea

dacă un alt caracter identic, nemodificat se află imediat lângă cel alterat. Detectarea prezenţei sau absenţei unui

marcaj ar putea sau nu să necesite informaţii din textul original, nemarcat, în funcţie de tehnica de marcare şi

de regula de selecţie a caracterelor ce au fost modificate.

Figura 3.9. Exemplu de codificare a caracterelor. În prima linie, litera ‘r’ din cuvântul ‘Internet’ a fost deplasată în jos cu 1/600 inchi.

Cea de-a doua linie relevă deplasarea prin afişarea cuvântului într-un font mai mare.

4) Comparaţia. Tehnicile de marcare de mai sus modifică elemente textuale tot mai mici pentru a

încadra un marcaj. Dimensiunea modificărilor este similară, dar “nivelul semnalului” este mai ridicat pentru

elementele mai mari. Deoarece elementele mai mari ale textului au un raport semnal-zgomot mai mare atunci

când sunt supuse aceleiaşi distorsiuni, e de aşteptat ca deplasarea liniilor să fie cea mai eficientă metodă de

marcare. Din acest motiv, translatarea liniilor este deosebit de bine adaptată pentru marcarea documentelor ce

vor fi distribuite pe hârtie, unde degradarea considerabilă poate fi realizată prin fotocopiere sau pur şi simplu

prin manipulare.

E de aşteptat ca deplasarea cuvintelor să fie mai puţin perceptibilă de către cititor decât deplasarea

liniilor, dar este de asemenea mai greu de detectat în prezenţa “zgomotului” imaginii. Codificarea caracterelor

are avantajul unei potenţiale densităţi foarte mare a codificării. Pe o pagină dată, mai multe marcaje pot fi

introduse prin modificarea caracterelor decât prin modificarea cuvintelor sau liniilor. Această proprietate face

ca această tehnică să fie mai agreabilă în aplicaţii ce necesită o distribuire largă a documentelor electronice

unic marcate (de exemplu distribuirea unei reviste de interes general pe o scară globală).

40

3.2.2.2. Sistemul de marcare a documentelor

Un sistem de marcare a documentelor cuprinde un codor şi un decodor. Codorul foloseşte una sau mai

multe din tehnicile de marcare prezentate mai sus pentru a introduce un cuvânt cheie într-un document.

Decodorul analizează un document recuperat (şi posibil degradat) şi extrage cuvântul cheie.

Un document poate fi reprezentat prin mai multe forme, cum ar fi o imagine (de exemplu bitmap) sau

într-un limbaj de descriere a paginii cum ar fi PostScript (marcă înregistrată Adobe Systems). Marcajele pot fi

introduse într-un document sub orice formă. În cele ce urmează voi descrie marcarea unui document

PostScript.

1) Codorul. Un codor cuprinde un preprocesor de documente şi un modificator de cuvinte (fig. 3.10).

Preprocesorul este o operaţie off-line ce se execută o singură dată şi îndeplineşte două funcţii: înlocuieşte

comenzi PostScript arbitrare cu un set echivalent de comenzi ce sunt recunoscute şi executate de modificatorul

de cuvinte; identifică ce cuvinte din text pot fi deplasate, asigurând o performanţă bună a decodării cu foarte

puţine schimbări vizibile asupra documentului.

Primul pas este necesar pentru că procesoare de cuvinte diferite generează secvenţe de comenzi

PostScript diferite pentru a plasa caracterele în aceeaşi poziţie pe pagină. În urma preprocesării, fiecărui cuvânt

din text care este un posibil candidat pentru translatare i se dă un set de coordonate x, y ce corespund locaţiei

pe o “pagină virtuală”. Modificatorul de cuvinte alterează coordonata x a unui cuvânt (în tehnica de deplasare a

cuvintelor) sau coordonata y a unei linii de text (în tehnica de deplasare a liniilor). Corespondenţa dintre

deplasările cuvintelor sau liniilor şi cuvintele cheie este păstrată în lista de coduri (codebook).

Figura 3.10.

Arhitectura logică a

unui codor

41

Figura 3.11.

Arhitectura

logică a unui

decodor

2)

Decodorul.

Procesul de

decodare este reprezentat în fig. 3.11. Să presupunem că o singură pagină dintr-un document este recuperată.

Pagina este scanată la o intensitate de 8 biţi (adică în nuanţe de gri) şi sunt aplicate operaţiuni standard de

procesare a imaginilor pentru reducerea zgomotului şi pregătirea paginii pentru prelucrări ulterioare. Aceste

prelucrări includ de obicei decuparea marginilor, binarizarea, reducerea zgomotului, deskewing (rotirea liniilor

de text la orizontală) şi subţierea (doar a caracterelor individuale). Locaţiile elementelor textuale sunt extrase

din imaginea rezultată. Aceste locaţii sunt apoi comparate cu cele ale textului din fiecare document unic,

distribuit original. Un decodor sau un algoritm de decizie găseşte imaginea recuperată care se potriveşte cu

unul din documentele originale cel mai bine şi caută în codebook identitatea posesorului de drept al

documentului.

3.2.2.3. Analiza imaginilor text

Primul pas în procesul de decodare este eliminarea zgomotului şi a distorsiunii pe care e de aşteptat să

fie găsite într-o imagine prelucrată. Voi începe printr-o scurtă discuţie despre zgomotul imaginii şi sursele sale.

1) Zgomotul unei imagini. Documentele sub forma imaginilor sunt foarte des reproduse cu ajutorul

unor dispozitive (cum ar fi aparatele de fax, fotocopiatoarele) ce sunt modelate ca nişte moduri de comunicare

“zgomotoase”. O mostră a unui document original şi a celei de-a 10-a copie este ilustrată în fig. 3.12.

42

Figura 3.12. Exemplul unui document original(a) şi a celei de-a 10-a copie a acestuia

Mărirea sau micşorarea dimensiunii unei copii se observă mai mult sau mai puţin la fiecare dispozitiv

de reproducere a imaginilor. În unele cazuri, schimbările dimensiunii sunt introduse cu scopul de a îmbunătăţi

calitatea reproducerii sau ca o măsură împotriva copierii ilegale. Extinderea pe lungimea sau pe lăţimea unei

pagini este diferită.

Pentru a contracara efectele schimbărilor în dimensiunea paginilor, informaţia se codează diferenţiat şi

se foloseşte poziţia relativă a elementelor textului. Se poate de asemenea codifica informaţia infependent atât

în lăţime (deplasarea cuvintelor), cât şi în lungimea paginii (deplasarea verticală a liniilor).

Defectele apar de asemenea în cazul folosirii unor scări mai mari (mai mari de 1 cm). Un asemenea

fenomen ce se observă în copierea recursivă a paginilor este “ondulaţia de bază” (adică textul se deplasează

deasupra şi/sau dedesubtul poziţiei logice unde ar trebui să fie textul). Pentru a combate aceste defecte,

mecanismele de codificare diferenţială folosesc elemente din text care se află în apropiere (cuvintele sau

caracterele adiacente). În plus, un număr mare de elemente textuale rămân neatinse pentru a servi ca puncte de

referinţă pentru a oferi o estimare a denaturării pentru a cataliza detectarea informaţiei codificate.

43

Multe alte defecte ale imaginilor sunt uşor de observat, însă nu au efecte atât de dramatice asupra

rezultatelor detectării. Acestea includ zgomotul “salt-and-pepper”, care poate fi uşor îndepărtat prin tehinici

standard de prelucrare a imaginilor. Înclinarea oblică a liniilor de text este rezolvată relativ prin rotaţia

imaginii. Atât neregularităţile marginilor (de exemplu estomparea), cât şi decolorarea au o surprinzător de mică

importanţă în performanţa detectării. În urma cercetărilor amănunţite s-a ajuns la concluzia că estomparea tinde

să fie izoentropică pentru fiecare caracter din text. Din această cauză nu se alterează semnificativ poziţia

centrului de masă sau centrului de greutate a unui element textual care este folosit la decodificare.

Distorsiunea imaginii este de obicei mai pronunţată într-o dimensiune – pe lungimea ori pe lăţimea

paginii – decât în cealaltă. Aceasta se numeşte de obicei “direcţia hârtiei”, sau altfel spus orientarea paginii

trecută printr-un dispozitiv de copiere a imaginilor. Multe variaţii şi defecte ale hârtiei contribuie la viteza

oscilantă a hârtiei în dispozitiv ce duce inevitabil la o distorsiune mai accentuată a direcţiei hârtiei. Direcţia

unei hârtii pe lăţime va avea un efect advers asupra codificării prin deplasarea cuvintelor, în timp ce direcţia pe

lungime va avea consecinţe în codificarea prin deplasarea liniilor. Deoarece un document recuperat a fost

probabil reprodus prin mai multe dispozitive cu diferite direcţii ale hârtiei, un sistem de marcaj ar trebui să

codifice aceeaşi informaţie pe ambele direcţii pentru a creşte performanţa decodificării.

2) Profilurile. Al doilea stagiu din decodificare este conversia imaginii cu zgomot redus într-o formă

din care locaţiile textului pot fi uşor identificate. Toate metodele de detectare caută marcaje prin crearea si

analiza unui profil de proiecţie a unei copii de text.

În urma digitalizării, o pagină este reprezentată printr-un vector bidimensional cu elemente de forma

f(x,y), x = 0,1,...,W, y = 0,1,...,L în care f(x,y) reprezintă intensitatea pixelului de pe poziţia (x,y). Pentru o

imagine alb-negru, f(x,y)ϵ{0,1}. În acest caz, W şi L, ale căror valori depind de rezoluţia scanării, reprezintă

lăţimea (W) şi lungimea (L) paginii, măsurate în pixeli. Fiecare linie a vectorului corespunde unei linii de text

din imaginea textului scanat. O subimagine ce conţine o singură linie de text este un vector unidimensional

unde t şi b sunt liniile de text de deasupra şi de sub linia respectivă.

Profilul este proiecţia unui vector bidimensional într-un vector unidimensional. Profilul orizontal al

vectorului ce conţine o linie de text este

adică suma elementelor vectorului de pe fiecare rând y. Profilul vertical al vectorului este

44

adică suma elementelor vectorului de pe fiecare coloană x.

Figura 3.13.

Profil

orizontal (a) şi

vertical (b)

Fig

. 3.13

prezintă

profilul

orizontal

pentru trei

linii de text

şi un profil

vertical al

unei singure

linii ce conţine şase cuvinte. Se observă că cele două profiluri au scale diferite. Un profil orizontal constă în

diferite “coloane” şi “văi”. “Coloanele” corespund liniilor de text din textul scanat, iar “văile” reprezintă

spaţiul dintre acestea. Lăţimea fiecărei coloane din profilul orizontal corespunde “înălţimii” caracterelor dintr-o

linie de text, adică aproximativ 41 de pixeli la un font de 10p scanate la 300 pixeli/inch. Profilul vertical al unei

linii de text are coloane mai scurte şi văi mai înguste care sunt mult mai puţin pronunţate. Înălţimea unei

coloane corespunde înălţimii unui singur caracter, care nu depăşeşte mărimea fontului în pixeli

Un profil este un vector de numere întregi, cu toate că în grafice şi ecuaţii pare să fie o funcţie

continuă şi deseori este convenabil din punct de vedere matematic să fie aproximată ca atare. Profilul conţine

informaţii despre locaţiile relative ale textului într-o imagine, dar este mult mai practic decât imaginea în sine.

45

După ce a fost redus zgomotul unei imagini, se compilează profilul. Se presupune că orice urmă a

zgomotului sau distorsiune ce încă se regăsesc în cadrul imaginii, cum ar fi translatarea şi scalarea, afectează

regiunile vecine într-o manieră similară. Ne referim aici la regiuni dreptunghiulare ale imaginii ca blocurile.

Un bloc este marcat dacă conţine un text repoziţionat ce serveşte ca marcaj; un bloc nemodificat ce serveşte ca

referinţă se numeşte bloc de control. Blocurile de control sunt folosite pentru a estima distorsiunile structurale

şi structura de corelaţie a zgomotului rămas. Aceste estimări pot fi folosite pentru a elimina zgomotul si

distorsiunile din blocurile marcate.

Dezvoltarea unui model analitic util pentru fiecare tip de zgomot ce afectează o imagine a unui

document ar fi imposibil. Pentru simplitate, după ce este eliminată distorsiunea corelată care este consecinţa

proceselor descrise, un profil h(y) pe un interval [b,c] este corupt doar prin zgomotul aditiv N(y):

unde vectorului N[y] îi sunt atribuite valori aleatorii şi independente prin metoda distribuţiei Gaussiene. Acest

zgomot Gaussian modelează toate distorsiunile nerezolvate încă precum şi orice nereguli apărute în urma erorii

umane. Un exemplu de zgomot N(y) măsurat într-un profil orizontal şi unul vertical se poate observa în fig.

3.14. Distribuţiile empirice corespunzătoare ale vectorului N(y) se regăsesc în fig. 3.15. Aceste figuri

sugerează ca modelul Gaussian este o aproximare destul de rezonabilă.

46

Figura 3.14. Exemplu

de zgomot al unui profil orizontal (a) şi al unui profil vertical (b)

3) Detectarea. A treia etapă în procesul de decodificare a documentelor este pasul decizional

(detectarea). Aici, un algoritm preia ca date de intrare profilul unei imagini marcate ce a fost recuperată şi, în

unele cazuri, profilul imaginii originale, nemarcate. Datele rezultate după rularea algoritmului de detectare este

cuvântul cheie ce a fost încadrat în imaginea recuperată.

Voi începe cu câteva notaţii. Vectorul h(y) va reprezenta profilul paginii originale (adică nemarcată

prin procedeele de deplasare a elementelor din text). Vom lua trei intervale [b1,c1], [b2,c2] şi [b3,c3], unde bi

este începutul blocului şi ci este sfârşitul acestuia. În codificarea prin deplasarea liniilor, fiecare bloc cuprinde o

linie din text; în codificarea prin deplasarea cuvintelor, fiecare bloc cuprinde un grup de cuvinte. Blocul

median, [b2,c2], este blocul marcat şi cele două blocuri adiacente sunt blocurile de control. Presupunem că

înălţimea profilului este h(y)=0 între blocuri. Vom marca imaginea originală prin deplasarea liniei sau

cuvântului corespunzător blocului median. Când blocul median este deplasat la stânga cu ϵ > 0, profilul rezultat

este hl(y), unde

iar când blocul median este deplasat la dreapta, profilul este hr(y), unde

47

O deplasare imperceptibila a textului corespunde unei valori a deplasării mult mai mică decât cea a

spaţierii dintre blocuri. Profilul g(y) rezultat în urma prelucrării copiei recuperate (după ce a fost eliminată

distorsiunea) este

dacă blocul median este deplasat la stânga, şi

dacă este deplasat la dreapta. Presupunem că zgomotul N(y) este Gaussian şi are o variaţie σ2.

Sarcina algoritmului este să decidă dacă blocul median este deplasat la stânga sau la dreapta, fiind dat

profilul marcat şi corupt g(y). Diferitele metode de detecţie folosesc profilurile în diferite moduri.

Detectarea trăsăturilor textului. Prin detectarea trăsăturilor şi marginilor unui text se încearcă

identificarea poziţiei unei coloane într-un profil prin estimarea poziţiei unei trăsături a acelei coloane. O

anumită trăsătură ce poate fi folosită este ritmul de creştere sau de scădere a marginii unei coloane. Dar

examinând profilul (a) din fig. 3.13, se poate observa că marginile coloanelor nu sunt bine definite, că există

două vârfuri proeminente. Aceste vârfuri corespund lunor linii ce se regăsesc in mijlocul sau la baza unui rând;

vârful stâng este consecinţa “barelor” orizontale ce trec prin mijlocul caracterelor, cum ar fi literele “A” sau

“e”, în timp ce vârful drept este rezultatul “picioarelor” caracterelor.

48

Figura 3.15. Distribuirea empirică corespunzătoare fig. 3.14

S-au dezvoltat detectoare ale trăsăturilor care încearcă să localizeze poziţia liniei de la baza

caracterelor în documentele marcate prin deplasarea liniilor. În documente cu o spaţiere iniţial uniformă, un

detector al “liniei de bază” ia o decizie bazată în totalitate pe profilul dat g(y), fără a mai fi nevoie de profilul

49

original h(y). În termenii modelului de mai sus, linia de bază li din blocul i se află acolo unde profilul conţine

un vârf în vecinătatea lui N(ci), unde ci este limita la dreapta a intervalului [bi,ci].

Regula de decizie a unui detector al liniei de bază implementată este următoarea: fiind dat profilul

g(y), acesta decide că linia l2 este deplasată la stânga dacă l2 - l1 < l3 – l2, atfel decide că linia este deplasată la

dreapta.

Este de asemenea posibil să se scrie o regulă bazată pe detectarea trăsăturilor în cazul în care spaţierea

din textul original nu este uniformă, la fel şi în cazul spaţiului dintre cuvinte. O asemenea regulă de detectare

necesită profilul documentului original sau, mai exact, locaţia trăsăturilor din profilul original.

Detectarea trăsăturilor necesită prezenţa unei trăsături uşor de găsit. Absenţa unei astfel de trăsături

într-un profil duce la studiul altor algoritmi de detectare.

Detectarea corelaţiei. Un rezultat foarte cunoscut din teoria comunicaţiei spune că un detector al

corelaţiei detectează optim semnale în prezenţa zgomotului Gaussian aditiv. În acest caz se ia semnalul

receptat ca profilul imaginii recuperate g(y) şi semnalul transmis ca profilul original h(y). Algoritmul folosit de

detectorul corelaţiei este următorul: dacă

acesta decide că linia 2 este deplasată la stânga, altfel că este deplasată la dreapta.

Aplicarea acestei reguli este oarecum mai involuată, deoarece în practică semnalul primit g(y) conţine

distorsiuni rezultate în urma dilatării şi translatării. Când aceste efecte pot fi estimate cu acurateţe şi eliminate,

se poate detecta foarte uşor direcţia deplasării din coleraţia dintre h(y) şi g(y). Să nu uităm că decizia se

bazează doar pe blocul median, deşi probabilitatea erorilor în detectare depinde de ambele profiluri h(y) şi g(y)

cu toate cele trei intervale.

Detectarea centrului de greutate. Când efectul de translaţie nu poate fi eliminat, detectarea corelaţiei

de obicei se comportă slab. Acest lucru ne trimite la metoda detectării centrului de greutate. Observarea că un

profil orizontal constă în diferite coloane înalte şi înguste sugerează aproximarea fiecărei coloane printr-o

funcţie delta situată în centrul de greutate al coloanei (fig. 3.13). Marcajul deplasează uşor la dreapta sau la

stânga centrul de greutate al blocului median şi lasă centrii de greutate ale blocurilor de control neschimbaţi.

50

Efectul translaţiei a întregului text este eliminat prin luarea deciziei de detectare pe baza distanţelor de la

centrul de greutate median la centrele de greutate ale blocurilor de control.

Într-un profil original h(y) centrul de greutate al blocurilor i este

Se poate modela deplasarea centrilor de greutate din profilul g(y) al imaginii primite prin adăugarea

unei comonente aleatorii de zgomot N(y). Prin urmare, blocurile de control au centrii de greutate

Blocul median a fost deplasat cu o distanţă ϵ > 0 pentru ca centrul său de greutate să fie

dacă a fost deplasat la stânga, şi

dacă a fost deplasat la dreapta. Aici, Vi sunt variabile aleatorii ce reprezintă distorsiunea centrilor de greutate

ci prin adăugarea unui zgomot N(y) profilului. Variabilele zgomotului centrului de greutate Vi , i = 1,2,3, sunt

independente. Acestea sunt aproximate cu acurateţe prin distribuirea Gaussiană prin variaţia dată de

formula

unde

51

Din (1), variaţia a zgomotului Vi al centrului de greutate nu e doar proporţională cu variaţia σ2 a

zgomotului profilului, ci depinde şi de profilul original nemarcat h(y) prin Hi, wi, şi δi.

Pentru a elimina efectul translaţiei, detectarea se bazează pe distanţa Ui – Ui-1 dintre centrele de

greutate adiacente în loc de poziţia absolută U2 a centrului de greutate median. Este convenabilă utilizarea ca

variabile decizionale diferenţele

dintre separaţiile centrelor de greutate alterate şi separaţiile celor nealterate. l reprezintă modificarea distanţei

dintre blocul median şi blocul stâng de control, iar r dintre blocul median şi cel de control drept: fără zgomot

l = -ϵ şi r = ϵ dacă blocul median este deplasat la stânga, şi l = ϵ şi r = -ϵ dacă este deplasat la dreapta.

Atunci detectarea centrului de greutate foloseşte următoarea regulă de decizie: având valorile ale

, dacă decide că linia 2 este deplasată la stânga, altfel decide că este deplasată la dreapta. şi

sunt variaţiile zgomotului centrilor de greutate ai blocurilor de control stâng şi drept, respectiv, date de

formulele (1) şi (2).

Deşi depinde de variaţia σ2 zgomotului profilului (vezi (1)), decizia detectorului nu depinde de

aceasta, de vreme ce σ2 apare şi în şi în . Doar cei trei parametri Hi, wi, şi δi ai blocurilor de control

nealterate sunt necesari pentru detecţie. Probabilitatea erorilor depinde totuşi de σ2.

Comparaţie între tehnicile de detectare. Detectarea trăsăturilor este în mod clar mai aplicabilă pentru

găsirea deplasării liniilor, deoarece profilul vertical al cuvintelor nu prezintă o trăsătură proeminentă şi uşor de

detectat cum ar fi linia de bază. Principiul de bază al detectării liniei de bază este că operează doar pe o copie

marcată şi, spre deosebire de celelalte metode, nu necesită nici o informaţie din documentul original, nemarcat.

Dezavantajul este performanţa slabă în cazul documentelor care au suferit distorsiuni importante.

Deşi detectarea centrului de greutate poate fi aplicată în principiu pentru a detecta atât spaţierea dintre

linii cât şi cea dintre cuvinte, performanţa sa în prezenţa zgomotului este satisfăcătoare doar în cazul spaţierii

dintre linii. Comparată cu detectarea liniei de bază, este mult mai fiabilă dar necesită centrii de greutate ai

profilului documentului original nemarcat. Comparată cu detectarea corelaţiei, elimină efectul de translatare

prin decodarea diferenţială.

52

Detectarea corelaţiei se comportă mult mai bine decât detectarea centrului de greutate în cazul

spaţierii dintre cuvinte. Cu toate acestea, performanţa sa este sensibilă la cât de bine poate fi eliminată

translatarea profilului. Această metodă are nevoie de profilul h(y) al documentului original nemarcat în scopul

de a extrage informaţia codificată.

Centrii de greutate din documentul original nemarcat pot fi luaţi ca nişte chei secrete care sunt

necesare detectării. Fără cheie, marcajele pot fi detectate folosind detectarea trăsăturilor sau a liniei de bază,

dar numai dintr-o copie clară. Cu ajutorul cheii, acestea pot fi găsite chiar şi dintr-o copie deteriorată folosind

detectarea centrilor de greutate. Există două metode pentru a decoda aceeaşi informaţie încadrată prin

deplasarea liniilor. Acest lucru serveşte într-un scenariu tipic în care un deţinător legitim al unui document

poate verifica cu uşurinţă informaţiile despre autor dintr-o copie clară folosind detectarea liniei de bază, în timp

ce un agent ce se ocupă de protecţia dreptului de autor poate extrage în mod fiabil identitatea posesorului

original chiar şi dintr-o copie ilicită deteriorată folosind detectarea centrilor de greutate.

3.2.2.4. Atacuri şi contramăsuri

Marcajele plasate într-un text folosind orice tehnică descrisă în partea anterioară pot fi îndepărtate prin

rescrierea documentului, eventual cu ajutorul unor dispozitive de recuonaştere a caracterelor. În schimb,

marcajele introduse în imagini sunt imposibil de şters. Prin unele atacuri mai sofisticate se încearcă înlăturarea

marcajelor fără a rescrie textul sau a degrada calitatea.Dacă documentul este în format PostScript, liniile şi

cuvintele sunt uşor de recunoscut şi pot fi mutate pentru a produce o spaţiere aleatorie sau uniformă,

respectând în acelaşi timp aşezarea în pagină. Acest lucru distruge marcajele încadrate prin deplasarea liniilor

sau a cuvintelor. Daca documentul este în format Bitmap, liniile de text pot fi recunoscute cu precizie şi

deplasate prin identificarea spaţierii dintre linii din profilul documentului. Acelaşi tip de atac poate fi de

asemenea aplicat în cazul spaţierii dintre cuvinte, dar cu mai puţină precizie din cauza proeminenţei mai mici a

văilor şi coloanelor din profilul vertical.

În ciuda acestor atacuri, marcarea textului este foarte potrivită pentru protejarea documentelor ce au o

valoare modestă, cum ar fi articolele din ziare sau din reviste. Se presupune în acest caz că dacă o copie legală

se distinge de una ilegală, şi cea legală este accesibilă, majoritatea oamenilor nu o vor căuta pe cea ilegală.

Contramăsurile pentru a reduce ameninţarea acestor atacuri includ:

1) a face înlăturarea marcajelor mai dificilă;

53

2) a face în aşa fel încât distribuirea unei copii ilegale să fie mai scumpă decât distribuirea

originalului;

3) a face mai complicată crearea unor marcaje false.

Modul de distribuire a unui document poate face mai mult sau mai putţin complicată înlăturarea

marcajelor. Acestea sunt relativ uşor de îndepărtat dacă documentul este distribuit într-un format standard cum

ar fi PostScript, PDF, etc., în care locaţiile liniilor şi cuvintelor sunt date explicit şi uşor de schimbat. Este

puţin mai dificilă ştergerea marcajelor dintr-o imagine Bitmap, mai ales când textul conţine mai multe tipuri de

font, mai multe mărimi ale scrisului şi conţine figuri sau imagini. Cum documentele devin mai complicate,

tehnicile automatizate necesită intervenţia umană. Copiile pe hârtie trebuie să fie mai întâi scanate în format

Bitmap. Aceste copii conţin mai mult zgomot decât cele care au fost de la început distribuite în format

electronic şi, prin urmare, este cel mai probabil că va fi nevoie de intervenţia umană pentru a fi decodificate.

O modalitate de a face copiile piratate mai scumpe este de a-l obliga pe cel care piratează să transmită

mai mulţi biţi decât editorul legitim. De exemplu, editorul poate distribui textul şi marcajele în format

PostScript, dar poate face doar versiunea Bitmap marcată accesibilă unui utilizator. Dacă versiunea Bitmap

conţine de 100 de ori mai mulţi biţi decât cea PostScript şi editorul are nevoie doar de 15 minute pentru a

transmite un ziar, atunci transmieterea unei copii piratate ar dura mai mult de o zi.

În cele din urmă, în multe aplicaţii, simpla abilitate de a recunoaşte mai degrabă copiile ilegale decât

distribuitorul ilegal este un factor de descurajare suficient. În cazul în care destinatarul unui document înlătură

sau schimbă marcajul, atunci nu putem determina destinatarul iniţial al documentului original. Cu toate

acestea, dacă marcajul nu a fost înlocuit cu un altul valabil, atunci putem determina dacă documentul nu este o

copie distribuită legal. Stigmatul de a fi prins cu un document ilegal ar trebui să fie suficient pentru a descuraja

oamenii de a-l accepta.

O metodă ce poate fi folosită pentru a împiedica falsificarea marcajelor valide este criptografia cu

cheie publică. Pentru a utiliza o cheie publică, marcajul trebuie să conţină atât informaţii specifice

documentului, cum ar fi titlul, cât şi numărul de identificare al editorului. Informaţiile specifice documentului

împiedică atacatorul să ia un marcaj valid dintr-un document şi să îl introducă în altul. Editorul însemnează

marcajul cu o cheie publică.

54

Pentru ca mesajele semnate să fie sigure, ele trebuie să fie lungi. În caz contrar, mesaje valabile pot fi

reconstituite după o căutare exhaustivă. Multe documente marcate nu vor fi capabile să codifice un număr

suficient de mare de biţi.

O metodă simplă de a descuraja falsificarea este selectarea aleatorie dintr-un set mult mai mare a

cuvintelor cheie ce sunt folosite pentru identificarea unui document. De exemplu, dacă putem ascunde 20 de

biţi într-un document, putem construi aproximativ un milion de cuvinte. Dacă există 100 de copii ale

documentului şi selectăm 100 de cuvinte cheie ce sunt atribuite aleatoriu deţinătorilor legali, atunci doar unul

din 10000 de cuvinte cheie este folosit. Dacă un deţinător al documentului schimbă cuvântul cheie, există doar

o şansă de 1 la 10000 că va alege un cuvânt cheie care a fost deja alocat.

3.2.2.5. Distribuirea documentelor

Sistemele de distribuţie a documentelor pot fi clasificate în 2 categorii: sisteme push şi sisteme pull.

Într-un sistem pull clientul iniţiază o cerere pentru o tranzacţie. Reţeaua globală World Wide Web este un

sistem pull. Într-un sistem push, sursa iniţiază transmisiunea. În domeniul nonelectronic, un editor ce trimite

un ziar sau o revistă la domiciliul cititorului operează ca în sistemul push. Sistemele push electronice necesită

ca un utilizator să fie conectat permanent la o reţea, sau să fie accesibil pentru ca un server din reţea să poată

iniţia conexiunea. Trimiterea fişierelor electronice utilizatorilor cu staţii de lucru ce sunt mereu pornite şi

conectate la reţea este un sistem push.

Sistemele hibride ce conţin atât componente push cât şi componente pull sunt cele mai des întâlnite.

Un editor ce livrează materiale la un choşc de ziare operează conform unui sistem push, în timp ce cititorul

care vizitează chioşcul pentru a cumpăra ziarul operează într-un mod asemănător sistemului pull. În domeniul

electronic, când un utilizator primeşte un document în poşta electronică oferită de un furnizor de servicii

Internet, expeditorul operează asemenea unui sistem push când e-mail-ul este trimis, iar destinatarul operează

confrom unui sistem pull atunci când primeşte fişierul.

Sisteme de publicare electronică trebuie să aibă componente atât ale unui sistem push, cât şi ale unui

sistem pull. Un articol de jurnal nou sau o ştire nouă ar trebui să fie trimise abonaţilor, în timp ce articolele

vechi ce au fost arhivate trebuie să fie disponibile atunci când sunt accesate. Publicaţiile electronice pot

funcţiona într-un mod push/pull prin solicitarea abonaţilor de a verifica un site standard pentru noi articole ale

unui jurnal.

55

Există atât motive practice cât şi economice de a face disponibil publicării electronice modul de

operare al sistemelor push. Motivul practic este că majoritatea oamenilor sunt obişnuiţi ca revistele şi ziarele să

le fie livrate. Este puţin probabil ca cineva să îşi amintească să viziteze un site pentru a descărca o revistă rar

publicată şi e puţin probabil ca cineva să îşi facă timp dimineaţa să descarce articolele din ziarele obişnuite

pentru a le citi la mic dejun. Motivele economice depind de numărul de utilizatori ce primesc un articol. Un

ziar ce apare zilnic şi este citit de câteva milioane de oameni în acelaşi timp, în aceeaşi zi, este livrat mai

economic într-un mod push. Editorul mai degrabă transmite articolul tuturor destinatarilor deodată decât să îl

transmită individual pe măsură ce primeşte cererile. Modul push conservă atât lăţimea de bandă a reţelei, cât şi

prelucrarea efectuată de editor. Articolele revistelor ce au fost arhivate şi sunt solicitate doar de câţiva indivizi

pe lună folosesc mai puţină lăţime de bandă când operează într-un mod pull şi sunt transmise numai când sunt

solicitate.

Capabilitatea curentă de multicast a Internetului este adecvată pentru ca un sistem push să trimită o

revistă tehnică câtorva zeci de mii de oameni din întreaga lume o dată pe lună. Cu toate acestea, un sistem ce

livrează un ziar ce apare zilnic câtorva milioane de oameni dintr-un oraş în fiecare zi ar trebui să folosească o

tehnologie diferită.

Unul dintre avantajele publicării electronice este abilitatea de a personaliza o revistă sau un ziar după

fiecare individ în parte.

Difuzarea întregului ziar nu exclude această posibilitate, ci doar se schimbă locaţia filtrului. În

propunerile timpurii, un procesor deţinut de editor filtra toate ştirile în scopul de a prezenta articolele ce

corespund profilului unui individ. În sistemul de difuzare, ştirile pot fi filtrate printr-un computer personal,

local. Modificările în preţ fac ca ultimul sistem să fie o alternativă viabilă.

Schimbările din preţul spaţiului de stocare ar putea de asemenea să afecteze modul în care este

implementat un sistem de publicare electronică. În mod evident, documentele de care un utilizator nu este

interesant pe moment nu ar trebui să fie tipărite. Cu toate acestea, cu scăderea costului discurilor de memorie,

poate fi mai puţin costisitor pentru un abonat să arhiveze revistele local decât să plătească un editor pentru a le

stoca şi a le livra la o dată ulterioară individual.

56

BIBLIOGRAFIE

1. Carmen Neacsu, Radu Big, Inovarea – sursa de dezvoltare antreprenoriala. Inovarea si managementul

proprietatii intelectuale, Editura Limes, 2007

2. Ciprian Raul Romitan, Dreptul proprietatii intelectuale - Bibliografie selectiva, Editia a II-a revazuta si adaugita,

2010

3. Viorel Roș, “Dreptul proprietăţii intelectuale” – curs universitar, ed. Global Lex, Bucureşti, 2001

4. Mircea Regneală, “Studii de biblioteconomie”, Ed. Ex Ponto, Constanţa, 2001

5. “Legea privind drepturile de autor si drepturile conexe” – Legea nr. 8/1996

6. “Proceedings of the International Congress on Intellectual Property Rights for Specialized Information,

Knowledge and New Technologies” – Jian Zhao & Eckhard Koch, Viena, 1995

7. “Proceedings of the IEEE” – IEEE, vol. 87, nr. 7, Iulie, 1999

8. http://www.nwu.org/tvt/tvthome

9. http://www.ivanhoffman.com/tasini

10. http://www.supremecourts.gov/opinions

11. http://dpi.state.nc.ns/copyright

12. http://www.commarts.com

13. http://www.wikipedia.com