Curs 3

DREPT PARLAMENTAR ROMÂNESC

CURS NR. 3: PROCEDURA PARLAMENTARĂ (I)

1. Introducere

2. Competenţa Parlamentului

3. Actele Parlamentului

4. Legislatura, sesiunea şi şedinţa

§1. Introducere

Conţinut: Procedura parlamentară cuprinde reguli rezultate din Constituţie şi din

regulamentele parlamentare care ordonează activitatea Parlamentului în scopul

exercitării competenţei sale constituţionale şi legale. În analiza procedurii parlamentare

vom deosebi problematica legată de competenţa constituţională şi legală a

Parlamentului, precum şi cea legată de actele pe care acesta le poate adopta.

Forma: În cadrul procedurii parlamentare, forma scrisă este esenţială, dar există şi

reguli cutumiare sau precedente cu caracter complementar.

Funcţionalitatea: Procedura trebuie să asigure participarea opoziţiei în

funcţionarea Camerelor şi în structurile organizatorice ale acestora, pentru a se valorifica

pluralismul politic.

Durată: procedura parlamentară – ca şi orice procedură, dealtfel – se desfăşoară în

timp. Ea are o durată, care în dreptul parlamentar este dată de legislatură iar, în cadrul

ei, de sesiunea Camerelor şi se măsoară prin şedinţele acestora. Prin epuizarea

legislaturii procedura se întrerupe iar proiectele aflate în dezbatere devin caduce, cu

excepţia celor înscrise pe ordinea de zi a unei Camere. Expirarea sesiunii duce la

suspendarea procedurii, deschiderea unei noi sesiuni având ca efect reluarea procedurii

de adoptare a proiectelor aflate pe agenda Parlamentului.

Diferenţiere: în ce priveşte procedura parlamentară propriu-zisă, vom deosebi

regulile procedurii generale, referitoare la sesizare, pregătirea lucrărilor, dezbateri şi

exprimarea votului, precum şi regulile specifice procedurilor speciale, din care cele mai

importante sunt cele referitoare la procedura legislativă şi la procedura de control.

– Drept parlamentar românesc –

2. Competenţa Parlamentului

Identificarea unor reguli privind competenţa Parlamentului se impune pentru a

putea explica în continuare procedura parlamentară deoarece, de principiu, procedura

este tehnica de punere în mişcare a unei competenţe. De aceea, competenţa este

premisa şi raţiunea procedurii. Ea reprezintă o abilitare, adică „o atribuire de puteri“.

Parlamentul are o competenţă generală şi anume aceea de a delibera asupra

problemelor naţiunii, fie ele politice, cu conţinut economic, moral, internaţional sau cu alt

conţinut social. Acest fapt rezultă din dispoziţia constituţională conform căreia

Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării şi organul suprem reprezentativ al

poporului. În sistemul statal, Parlamentul este singura autoritate publică în care se

exprimă, în diversitatea şi deplinătatea sa, capacitatea de acţiune iniţială şi necondiţionată

ce caracterizează decizia politică. Competenţa specială a Parlamentului se manifestă în

materie de numiri, control, etc. Fiind dată de Constituţie, competenţa Parlamentului nu

poate fi nici extinsă şi nici restrânsă printr-un alt act decât legea constituţională.

Precizări: Expresia tradiţională „putere legislativă“ evocă ideea că raţiunea de a fi

a Parlamentului este legiferarea şi că numai Parlamentul primeşte de la popor

împuternicirea de „a face“, în locul şi sub controlul lui, legi. Astăzi se consideră însă că

Parlamentul trebuie desemnat prin expresia de „putere deliberativă“, exprimând mai

clar importanţa competenţei Parlamentului de a decide în toate problemele fundamentale

ale statului, dar şi realitatea că Parlamentul are şi alte funcţii decât cea legislativă, cum

ar fi, de exemplu, funcţia de control. Puterea legislativă este doar o componentă a

competenţei Parlamentului. Ca putere deliberativă, Parlamentul are mai multe funcţii a

căror enumerare implică o ordine firească şi anume: a) funcţia legislativă (legiferarea); b)

funcţia de stabilire a direcţiilor principale ale activităţii social-economice, culturale,

statale şi juridice; c) funcţia de alegere, formare, avizarea formării, numirea sau

revocarea unor autorităţi statale; d) funcţia de control; e) funcţia de conducere în

politica externă; f) funcţia de organizare internă a sa.

O altă tipologie, complementară celei de mai sus, este următoarea: funcţia de

legiferare; funcţia de control; funcţia de reprezentare; funcţia externă; competenţa de

numiri; funcţia de organizare internă.

– pag. 2 –


Limitele competenţei Parlamentului:

a) supremaţia Constituţiei, care constrânge Parlamentul să nu încalce prevederile

acesteia;

b) principiul separaţiei puterilor, care implică echilibrul şi colaborarea între puterile

statului, împiedicând Parlamentul să se substituie altei autorităţi (Guvernului,

judecătorului, Preşedintelui României);

c) partajarea competenţei, în anumite domenii, şi anume:

cu Guvernul, care are monopolul iniţiativei în materie de buget şi ca efect al

prezumţiei de delegare legislativă ce justifică ordonanţa de urgenţă;

cu Preşedintele României, în ce priveşte tratatele internaţionale semnate în

numele României, pe care numai Preşedintele le poate trimite Parlamentului

spre ratificare, instituirea măsurilor excepţionale (starea de asediu sau de

urgenţă) sau mobilizarea forţelor armate, ce pot fi luate doar de Preşedintele

României cu aprobarea prealabilă sau posterioară a Parlamentului, numirea la

propunerea Preşedintelui a directorilor serviciilor speciale;

cu corpul electoral în ce priveşte revizuirea Constituţiei.

2.1. Funcţia de legiferare

Funcţia de legiferare este o formă specializată a competenţei generale a

Parlamentului, în virtutea căreia dezbaterea problemelor politice generale ale naţiunii

se finalizează prin adoptarea unei norme de drept, ca expresie a voinţei generale în

reglementarea unor raporturi sociale. Competenţa legislativă rezultă din Constituţie,

numai Constituţia poate institui actul de legiferare ca un act creator de drept. După cum

arăta Hans Kelsen, dreptul îşi „reglează el însuşi propria sa creare“, fie prin proceduri,

adică prin norme ce determină regulile după care alte norme vor fi stabilite, fie prin

norme ce determină într-o anumită măsură conţinutul normelor viitoare.

Competenţa de legiferare, întrucât rezultă din Constituţie, nu se poate exercita

decât în condiţiile şi în limitele stabilite de aceasta, evitându-se cumulul de funcţii în

favoarea puterii legiuitoare, fapt care ar echivala cu negarea separaţiei puterilor în stat şi

ar corespunde la ceea ce se înţelege în general prin despotism.

– pag. 3 –


De aceea, regulile constituţionale de exercitare a competenţei de legiferare a

Camerelor Parlamentului şi, îndeosebi, limitele acestei competenţe sunt o condiţie a

eficacităţii ei. Ele nu reprezintă restrângeri ale competenţei Parlamentului ca autoritate

legiuitoare, ci domeniul de valabilitate al acestei competenţe sau, altfel spus, întinderea

legitimităţii sale constituţionale. De principiu, legea este dublu restricţionată: politic, de

majoritatea ce o poate adopta şi juridic, de legitimitatea sa constituţională.

Limitări care definesc întinderea legitimităţii constituţionale a funcţiei de

legiferare: Mijlocul esenţial şi cel mai eficace pentru a limita competenţa Camerelor

Parlamentului constă în a subordona autoritatea şi activitatea adunărilor parlamentare

unei legi superioare, care este Constituţia. 1) Prima şi cea mai importantă limită este dată

de drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, precum şi de garanţiile acestora.

Ea este dată nu numai de obligaţia generală a Parlamentului de a respecta aceste drepturi,

libertăţi şi garanţii, ci şi de prevederile art. 152, alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora

nici o revizuire nu poate fi făcută dacă are ca efect suprimarea acestor drepturi, libertăţi şi

garanţii.

Garanţiile constituţionale ale acestor drepturi sunt date şi de o serie de instituţii

juridice cum sunt Avocatul Poporului, controlul constituţionalităţii legii şi, îndeosebi

excepţia de neconstituţionalitate, contenciosul administrativ, independenţa judecătorilor

şi supunerea lor numai legii, dreptul de petiţionare, răspunderea statului pentru vătămarea

adusă unei persoane într-un drept al său, etc.

2) O altă limită este dată de prevederile art. 152, alin. (1) din Constituţie referitoare

la dispoziţiile privind statul, ce nu pot face obiect de revizuire (forma republicană de

guvernământ, integritatea teritoriului, independenţa justiţiei, pluralismul politic şi limba

oficială). Limitele revizuirii se impun Parlamentului atât ca autoritate legiuitoare

obişnuită, cât şi ca putere constituantă derivată, adică în ce priveşte atât legile ordinare

sau organice pe care le poate adopta, cât şi cele constituţionale, pentru revizuirea

Constituţiei.

3) Alte limite privesc exclusiv competenţa Parlamentului ca adunare legiuitoare

obişnuită. Ele se referă în principal, la respectarea regimului de separaţie în exercitarea

puterilor de stat, potrivit căruia nici o autoritate publică nu se poate substitui celorlalte în

– pag. 4 –


realizarea rolului şi competenţelor ce le revin. Deşi statul este unic, puterea statală se

exercită în modalităţi şi de către autorităţi diferite care, tocmai fiind separate, se limitează

şi se controlează reciproc.

În limitele definite de regimul de separaţie în exercitarea puterii de stat,

competenţa de legiferare a Parlamentului (ca de altfel şi celelalte funcţii) nu este

arbitrară. Exercitarea ei se realizează în cadrul unui sistem de colaborare şi prin

desfăşurarea procedurii parlamentare, în scopul de a se evita ca o lege să fie adoptată sub

imperiul unei pasiuni de moment, fără o dezbatere care, asigurând un schimb de

argumente, permite conturarea celei mai bune soluţii. Parlamentul nu se poate substitui

Guvernului sau administraţiei publice pentru exercitarea funcţiei lor executive ori să

soluţioneze un proces.

4) În aceeaşi ordine de idei sunt şi tratatele internaţionale, întrucât legiuitorul nu

ar putea, fără încălcarea prevederilor acestor tratate, să adopte o soluţie contrară lor, iar

cele privind drepturile omului au prioritate faţă de reglementările interne, potrivit art. 20

din Constituţie. Această limită este în continuă creştere, mai ales în perspectiva integrării

ţării noastre în Uniunea Europeană.

5) Un alt aspect este legat de colaborarea autorităţilor publice în exercitarea

competenţei legislative a Parlamentului, deci de partajarea acestei competenţe. Potrivit

art. 61 alin. (1) din Constituţie, actul sub forma legii poate fi adoptat exclusiv de

Parlament, însă manifestarea de voinţă exprimată prin lege rezultă din desfăşurarea unei

proceduri specifice, în care pot interveni, şi alte autorităţi publice. Procedura legislativă

începe cu sesizarea Parlamentului, continuă cu adoptarea legii şi se încheie cu publicarea

ei după promulgare. Esenţială este adoptarea legii, adică procedura parlamentară

declanşată de sesizarea Parlamentului, procedura de avizare, dezbatere şi vot, naveta

proiectului de lege sau a propunerii legislative între cele două Camere, etc., deoarece

competenţa referitoare la promulgarea şi publicarea legii este subsecventă şi, cu excepţia

posibilităţii Preşedintelui României de a cere, o singură dată, reexaminarea legii,

constituie o competenţă legată. Aşadar colaborarea autorităţilor publice în exercitarea

competenţei legislative a Parlamentului se resoarbe în această competenţă.

– pag. 5 –


Pentru a determina competenţa altor autorităţi decât Parlamentul în realizarea

procedurii legislative parlamentare, sunt de analizat mai multe ipoteze. Prima este legată

de calitatea Guvernului de iniţiator. Potrivit art. 74 din Constituţie, iniţiativa legislativă

se exercită de Guvern, parlamentari sau cetăţeni pe calea iniţiativei populare. De aceea,

sub acest aspect nu există o competenţă partajată, cu două excepţii. Una în ce priveşte

proiectul bugetului de stat şi pe cel al asigurărilor sociale de stat unde Guvernul are

monopolul iniţiativei legislative (justificat de complexitatea lucrării, cantitatea mare de

analize şi informaţii ce nu pot fi furnizate decât de administraţia publică, şi, îndeosebi

prin faptul că bugetul este expresia concretă a programului de guvernare aprobat de

Parlament la acordarea votului de încredere). De asemenea, iniţiativa legislativă privind

instituirea stărilor excepţionale aparţine numai Preşedintelui României. În acelaşi sens

este şi încheierea tratatelor şi acordurilor internaţionale ce nu se pot face decât din

iniţiativa puterii executive, folosirea teritoriului naţional de către trupe străine ce se poate

aproba de Parlament numai la propunerea Preşedintelui României. Nici dreptul

iniţiatorului proiectului de lege de a şi-l modifica până la înscrierea acestuia pe ordinea

de zi (moment după care doar plenul poate, prin vot, în urma dezbaterii, să hotărască

respingerea sau adoptarea propunerii prezentate deciziei sale) nu afectează competenţa

legislativă exclusivă a Parlamentului.

O altă autoritate publică implicată în procedura legislativă este Preşedintele

României care poate cere Parlamentului, o singură dată, reexaminarea legii.

Reîntoarcerea procedurii legislative are semnificaţia unei noi lecturi a legii în cadrul

unei proceduri parlamentare complementare celei principale, de drept comun, prin care

legea fusese adoptată. Reexaminarea este o modalitate de veto suspensiv, pe perioada cât

are loc examinarea, fără însă a afecta calitatea şi competenţa Parlamentului de unică

autoritate legiuitoare a ţării.

O situaţie oarecum particulară rezulta din prevederile art. 145 alin. (1) din

Constituţie, până la revizuirea din anul 2003, potrivit cărora, în cazurile în care Curtea

Constituţională constata că o lege sau o prevedere dintr-o lege este neconstituţională,

legea se trimitea Parlamentului, spre reexaminare. Astăzi, dacă prin decizia Curţii s-a

constatat că legea este neconstituţională, Camerele Parlamentului sunt obligate să pună

– pag. 6 –


legea de acord cu prevederile constituţionale, deciziile Curţii fiind general obligatorii.

Aceasta nu are semnificaţia unei competenţe partajate deoarece prin decizia Curţii nu se

infirmă opera legiuitorului ci, eliminându-se aspectele neconstituţionale, legea este

consolidată sub acest aspect, al conformării ei prevederilor Constituţiei.

Potrivit art. 91 alin. (1), Preşedintele României încheie tratate internaţionale în

numele României, negociate de Guvern. De asemenea, pentru convenţiile şi alte

înţelegeri interguvernamentale care, potrivit legii, se supun spre aprobare Parlamentului,

iniţiativa legislativă se exercită de Guvern. Deci puterea executivă, prin intermediul

Preşedintelui pentru tratatele încheiate în numele ţării şi al guvernului, pentru restul

înţelegerilor internaţionale, exercită o competenţă exclusivă. Este o partajare a

competenţei Parlamentului, în domeniul relaţiilor externe, cu Preşedintele României şi

Guvernul ţării, de o deosebită importanţă nu numai pe plan extern, dar şi intern, tratatele

ratificate de Parlament făcând parte din dreptul intern iar reglementările internaţionale

referitoare la drepturile omului având prioritate faţă de reglementările interne. O altă

competenţă partajată este în legătură cu ridicarea imunităţii parlamentare care se poate

face numai la cererea executivului.

În ce priveşte referendumul constituţional, considerăm că acesta are semnificaţia

partajării către popor, prin corpul său electoral, cu Parlamentul a competenţei sale privind

revizuirea Constituţiei, întrucât o lege constituţională de revizuire este definitivă numai

după aprobarea ei de popor, în cel mult 30 de zile de la data adoptării proiectului sau

propunerii de revizuire.

În concluzie, calitatea Parlamentului de autoritate unică legiuitoare nu este

antinomică ci, dimpotrivă, compatibilă cu partajarea competenţei sale legislative în

sensurile arătate mai sus.

2.2. Funcţia de numiri, prin alegerea, formarea, avizarea formării, desemnarea sau

revocarea unor persoane pentru demnităţi exterioare Parlamentului

Această funcţie, care priveşte implicarea Parlamentului în constituirea altor

autorităţi publice, este rezultatul firesc al mandatului pe care-l are de „a voi în locul

naţiunii“. Dacă funcţia de legiferare este fundamentală, fiind chiar raţiunea de a fi a unui

Parlament, executarea legilor împlineşte conţinutul mandatului parlamentar. Parlamentul

– pag. 7 –


trebuie să creeze autorităţi care să execute şi care să intervină atunci când executarea legii

întâmpină dificultăţi.

Desigur, această funcţie nu include competenţa Camerelor în constituirea

organismelor sale interne de lucru, ci priveşte structuri exterioare Parlamentului.

Funcţia se exercită fie de către Parlament în întregul său, fie de către una dintre Camere,

sau chiar de o comisie, în ce priveşte aspectele de detaliu.

În cadrul acestei funcţii, Parlamentul sau, după caz, Camerele sale pot suspenda

din funcţie Preşedintele României, acorda votul de încredere Programului şi întregii liste

a Guvernului, retrage încrederea acordată, numi Avocatul Poporului, numi judecători la

Curtea Constituţională, numi directorii Serviciilor de Informaţii, numi membri în

Consiliul Superior al Audiovizualului sau în conducerea televiziunii şi radioului public,

etc.

2.3. Funcţia de reprezentare

A fost esenţială în configurarea democraţiei reprezentative şi a regimului

parlamentar, îndeosebi în perioada iniţială a conflictului dintre Parlament şi monarhie

(care astfel a devenit constituţională sau a fost înlăturată de regimul politic republican);

- asigură agregarea intereselor şi valorilor ce îşi dispută întâietatea în societate

în procesul de adoptare a unei măsuri, indiferent de natura ei exclusiv politică sau şi

legislativă, etc.;

- în societatea modernă, funcţia de reprezentare a Parlamentului este concurată de

noi centre de reprezentativitate în dezbaterea unor probleme politice, îndeosebi mass-

media, Guvernul, Preşedintele României, grupurile de presiune (sindicate, organizaţii

patronale, biserica, partidele, mai ales extraparlamentare, ONG-uri, fundaţii, etc.);

Pentru îndeplinirea funcţiei de reprezentare, limitată prin însăşi compoziţia politică

a Parlamentului, este important aportul Consiliului Economic şi Social, care asigură

reprezentativitatea pe criterii profesionale (nu politice), contactul cu structurile

administraţiei publice, îndeosebi centrale, ca şi cu grupurile de presiune, în principal la

nivelul dezbaterilor şi analizei în comisiile parlamentare.

– pag. 8 –


2.4. Funcţia de control

Această funcţie se exercită în principal asupra executivului, dar poate privi orice

alt domeniu de activitate. Controlul se realizează prin rapoarte şi programe prezentate

Parlamentului, prin întrebări, interpelări sau anchete parlamentare, prin moţiuni simple

sau de cenzură. Funcţia de control intervine şi în cadrul competenţei legislative a

Parlamentului, în cazul în care, dezbătând un proiect de lege, obligă Guvernul să se

explice asupra politicii pe care vrea să o promoveze prin acel proiect.

Deşi necesar şi deplin, controlul parlamentar nu este totuşi nelimitat, exercitându-

se în cadrul general al competenţei constituţionale a Parlamentului, deci cu respectarea

regimului de separaţie a autorităţilor publice în exercitarea statală a puterii. Parlamentul

nu se poate substitui controlului exercitat de diferite autorităţi ale administraţiei publice,

activităţii de control realizate de Guvern şi nici nu se poate substitui atribuţiilor unei

instanţe judecătoreşti.

2.5. Funcţia de conducere în politica externă

Ca autoritate reprezentativă prin care poporul exercită suveranitatea naţională,

Parlamentul are atribuţii de conducere în politica externă, şi anume pe acelea ce sunt

fundamentale, ştiut fiind că şi alte autorităţi publice au atribuţii în acest domeniu.

Constituţia încredinţează Parlamentului, în exclusivitate, următoarele atribuţii:

ratificarea şi denunţarea tratatelor internaţionale; declararea stării de război; suspendarea

sau încetarea ostilităţilor militare; participarea la structurile parlamentare internaţionale.

2.6. Funcţia de organizare internă

În temeiul autonomiei sale organizatorice şi funcţionale, Parlamentul este

singurul care-şi stabileşte organizarea sa internă, bineînţeles în limitele dispoziţiilor

constituţionale şi legale.

Camerele validează alegerea parlamentarilor lor şi au o structură politică proprie,

alcătuită din grupurile parlamentare. Camerele îşi adoptă regulamente proprii şi îşi aleg

organele de lucru, pe care tot ele pot să le revoce.

– pag. 9 –


2.7. Alte explicaţii privind exercitarea competenţei Parlamentului

Cea mai severă restricţie în ce priveşte competenţa Parlamentului nu este de ordin

juridic, ci una de ordin politic, determinată de competiţia permanentă între interese şi

ideologii, precum şi de evoluţia percepţiei activităţii Parlamentului de către opinia

publică. De cele mai multe ori, în contemporaneitate, parlamentul nu mai are monopolul

exprimării voinţei ţării şi trebuie să ţină cont şi de alte forme de reprezentare, cum ar fi

sindicatele, asociaţiile culturale, etnice, religioase, etc.

Tocmai de aceea, sub diferite forme, s-au dezvoltat modalităţi de îmbinare a

democraţiei reprezentative cu democraţia semidirectă, spre a da satisfacţie unei exigenţe

profunde a cetăţenilor legate de participarea lor directă la procedura de formare a

deciziilor în stat. Sunt aspecte legate de iniţiativa populară, referendumul consultativ şi

referendumul constituţional dar care, prin conţinutul lor, nu privesc dreptul parlamentar.

§3. Actele Parlamentului

Definire: În general, prin act al Parlamentului înţelegem forma în care se

obiectivizează manifestarea de voinţă a uneia dintre Camere sau a Camerelor reunite în

şedinţă comună, rezultată din desfăşurarea procedurii parlamentare şi obiectivată

într-un înscris. În această accepţiune, prima caracteristică a actului Parlamentului este

aspectul formal ce materializează manifestarea de voinţă: legea, hotărârea, moţiunea,

declaraţia, rezoluţia, etc. Forma este a unui anume conţinut, ea nu există ca o realitate în

sine. De aceea, alături de aspectul formal, a doua caracteristică a actului este conţinutul

său.

Categorii: acte juridice şi acte exclusiv politice; ceea ce le uneşte este faptul că

aceste categorii de acte exprimă întotdeauna o opţiune politică. Actele nominalizate de

către Constituţie sunt legile constituţionale, legile organice şi legile ordinare precum şi

hotărârile şi moţiunile. Regulamentul Camerelor, care se adoptă cu votul majorităţii

Camerelor, este un act adoptat printr-un alt act (hotărâre) care îi conferă valoarea sa

juridică.

Cea de-a doua categorie de acte a apărut în practica parlamentară sub denumiri

nuanţate: declaraţii, moţiuni, apeluri, rezoluţii şi altele.

– pag. 10 –


În fine, organele interne de lucru ale Camerelor emit acte cum sunt deciziile

preşedintelui, deciziile birourilor permanente, rapoartele şi avizele comisiilor

parlamentare, etc.

acte exclusiv politice, prin care Parlamentul îşi exprimă o atitudine cu scopul de a

influenţa o anumită activitate, cum ar fi: declaraţia, apelul, mesajul, chemarea,

proclamaţia, etc. Actele exclusiv politice nu sunt definite constituţional, iar

respectarea lor nu poate fi impusă de forţa coercitivă a statului; moţiunea simplă

reprezintă singurul act politic definit prin Constituţie;

actele juridice reprezintă manifestări de voinţă în scopul de a produce efecte juridice;

de aceea, încălcarea lor este sancţionată juridic prin forţa coercitivă a statului, fiind

prevăzute de către Constituţie, şi anume: legile, hotărârile, şi regulamentele

Camerelor; actele juridice sunt normative, dacă instituie reguli juridice sau

individuale (cum ar fi o parte din hotărâri, manifestări de voinţă care stabilesc

drepturi şi obligaţii în sarcina unor subiecte de drept determinate, individualizate);

moţiunea de cenzură este un tip de moţiune care, dacă este adoptată cu respectarea

procedurii constituţionale, are ca efect juridic demiterea Guvernului. Pot exista şi acte

individuale (cum ar fi înfiinţarea unei autorităţi) cu efecte normative (definind , de

exemplu, atribuţiile acelei autorităţi).

a. Legea:

- reprezintă actul adoptat de Camerele Parlamentului în forma aprobată de Camera

decizională, promulgat de Preşedinte şi publicat în „Monitorul Oficial al

României“;

- poate fi ordinară, organică (are prin Constituţie un domeniu rezervat exclusiv,

strict determinat) şi constituţională (se referă la reglementarea relaţiilor sociale

fundamentale şi care sunt esenţiale pentru instaurarea, menţinerea şi exercitarea

statală a puterii);

- legea ordinară sau legea organică sunt supuse promulgării, pe când legea

constituţională nu se promulgă, fiind supusă aprobării prin referendum de către corpul

electoral (corpul electoral constituie o putere originară pe care nici o altă putere nu o

poate controla);

– pag. 11 –


b. Hotărârea:

- reprezintă actul Camerei sau Camerelor reunite privitor la activitatea acestora,

cum ar fi aprobarea regulamentului parlamentar, validarea mandatelor, alegerea

organelor interne ale Parlamentului, aprobarea cererii de arestare, reţinere sau

percheziţionare a unui parlamentar de către Cameră, etc.

- reprezintă un act specific autonomiei regulamentare a Camerelor;

- ca regulă, hotărârea are efecte juridice cu caracter intern; aceste efecte pot fi şi

externe, cum ar fi o hotărâre de aprobare a cererii de arestare, reţinere sau

percheziţionare a unui parlamentar de către Cameră, care, chiar dacă priveşte

nemijlocit exercitarea în Parlament a mandatului de către deputat sau senator, după

caz, reprezintă şi autorizarea aplicării împotriva parlamentarului a unor măsuri

specifice procedurii penale, ceea ce este un efect extern.

c. Moţiunea este actul uneia dintre Camere sau a Camerelor în şedinţă comună prin

care îşi exprimă atitudinea lor într-o anumită problemă. Poate fi simplă sau de

cenzură. Ea este susceptibilă de a avea şi efecte juridice în cazul în care, de

semnificaţia acestei atitudini, legea leagă asemenea efecte, cum ar fi retragerea

încrederii acordate Guvernului prin adoptarea unei moţiuni de cenzură. De regulă, nu

este obligatoriu ca moţiunea să se concretizeze într-un înscris, putând rezulta numai

din vot (cum ar fi respingerea unei legi).

Comentarii: Întrucât actele juridice ale Parlamentului sunt prevăzute de

Constituţie, tipologia lor este limitativă. Ele sunt „numerus clausus“. Actele exclusiv

politice nu sunt prevăzute de Constituţie, Parlamentul poate adopta orice fel de asemenea

acte, ele fiind „numerus apertus“, ca expresie a libertăţii politice ce implică şi pe aceea

a formelor sale de exprimare.

Diferenţa dintre lege şi celelalte acte juridice ale Parlamentului – hotărârea şi

moţiunea – constă în faptul că legea este actul de voinţă al Camerelor, adoptat de

comun acord, inclusiv în cadrul şedinţei comune, supus promulgării, pe când

hotărârea şi moţiunea sunt acte de voinţă exclusiv unilaterale ale uneia dintre Camere

sau ale Camerelor reunite în şedinţă comună, ce nu sunt supuse unei asemenea

proceduri. În perioada de promulgare, legea adoptată, dar nepromulgată, deşi obligatorie,

– pag. 12 –


nu este executorie, pe când hotărârea şi moţiunea sunt executorii din momentul adoptării.

Cu privire la lege se asigură efectivitatea exprimării, prin intermediul ei, a voinţei

generale, întrucât numai legea este expresia manifestării de voinţă a tuturor

autorităţilor publice alese pe plan naţional prin vot universal: Parlamentul, cu rol

esenţial întrucât o adoptă, Preşedintele României cu rolul important ce îi revine în

exercitarea funcţiilor sale constituţionale cu privire la legea adoptată, întrucât prin

promulgare dispune publicarea şi, deci, punerea ei în executare.

Aceste manifestări de voinţă, deşi în egală măsură necesare, nu sunt echivalente,

întrucât ele rezultă ca expresie a unor competenţe diferite. Astfel, competenţa

Preşedintelui României constituie o competenţă legată, în sensul că el nu poate refuza

promulgarea ci numai o poate întârzia, printr-o cerere de reexaminare.

Legea poate fi analizată din două puncte de vedere: material sau formal. Sub

aspect material, deci al conţinutului reglementării, legea este o regulă de drept generală,

permanentă şi impersonală. În acest înţeles, legea cuprinde totalitatea normelor

sistemului legislativ al unui stat, fiind incluse aici şi actele subordonate legii, cum sunt

hotărârile Guvernului, instrucţiunile, deciziile cu caracter normativ, etc. Sub aspect

formal sau organic, legea este, aşa cum s-a arătat, actul adoptat de cele două Camere ale

Parlamentului, promulgat de Preşedintele României şi publicat în Monitorul Oficial. În

cadrul procedurii legislative, Constituţia consacră înţelesul formal sau organic, ceea ce

presupune că nu există materii rezervate domeniului legii şi altele excluse, ci însuşi

legiuitorul este cel care imprimă caracter de lege regulilor pe care le-a edictat sub această

formă (nimic nu poate opri legiuitorul să edicteze o regulă cu caracter administrativ, cum

ar fi legiferarea unui formular).

Ca şi legile, regulamentele parlamentare se emit pe baza Constituţiei ca o

prelungire şi concretizare a prevederilor acesteia. Fiecare Cameră îşi adoptă propriul

regulament, cu votul majorităţii absolute a parlamentarilor ei, iar Camerele reunite adoptă

regulamentul şedinţelor comune ale Camerelor. Regulamentul este o „rezoluţie“ sau o

varietate de hotărâre prin care se fixează principiile activităţii parlamentare.

Regulamentul parlamentar este un act normativ, fiind supus obligaţiei de publicare în

„Monitorul Oficial“, nu şi celei de promulgare, publicarea făcându-se doar sub semnătura

– pag. 13 –


preşedintelui Camerei. Prin aceste regulamente nu se pot institui reguli pentru persoane

din afara Parlamentului sau de către o Cameră pentru cealaltă.

Actele interne ale Parlamentului: efectele lor interesează exclusiv procedura

parlamentară. Provin de la organele de lucru ale Camerelor şi au caracter intern.

Exemple: actul de convocare a Camerelor, raportul comisiei sesizate în fond, de mediere,

avizul unei comisii, trimiterea legii adoptate de o Cameră spre dezbatere celeilalte

Camere, ordinea de zi, etc.

§4. Legislatura, sesiunea şi şedinţa

a) Legislatura: Activitatea parlamentară se dimensionează în timp; legislatura

desemnează durata mandatului colectiv al Parlamentului, implicit al fiecărei Camere.

Potrivit art. 63 alin (1) şi (4) din Constituţie, ea este de patru ani plus prorogarea

mandatului vechiului Parlament până la întrunirea legală a celui nou.

Efectele expirării legislaturii constau în perimarea lucrărilor nefinalizate, cu

excepţia proiectelor de lege sau propunerilor legislative înscrise pe ordinea de zi a unei

Camere.

b) Sesiunea: este perioada în care o adunare parlamentară îşi exercită în

deplinătate competenţa sa constituţională sau, sub aspect funcţional, perioada în care

plenul se poate întruni în şedinţe. De principiu, adunarea parlamentară este suverană în

stabilirea datei, duratei şi numărului şedinţelor, cu condiţia ca ele să aibă loc în cadrul

unei sesiuni. În afara sesiunii, parlamentarii sunt fiecare ut singuli şi nu pot adopta acte

de competenţa plenului.

Sesiunile pot fi permanente sau periodice. Cele permanente nu semnifică faptul

că o adunare lucrează continuu, ci posibilitatea permanentă de a ţine şedinţe. Regula este

însă cea a sesiunii periodice.

Clasificarea tradiţională a sesiunilor parlamentare este în sesiuni ordinare şi

sesiuni extraordinare. Potrivit art. 66, alin. (1) din Constituţie, Camera Deputaţilor şi

Senatul se întrunesc în două sesiuni ordinare pe an. Prima sesiune începe în luna

februarie şi nu poate depăşi sfârşitul lunii iunie, iar a doua începe în septembrie şi nu

poate depăşi sfârşitul lunii decembrie. Deci, în principiu, Parlamentul este în sesiune

– pag. 14 –


ordinară 9 luni pe an, ceea ce reprezintă una din cele mai lungi perioade anuale de

sesiuni din Europa.

Convocarea Camerelor în sesiuni se face de preşedinţii acestora (care au o

competenţă legată, în acest sens, stabilind doar ziua şi ora de deschidere a sesiunii), ca

expresie a autonomiei parlamentare şi a preeminenţei Parlamentului în cadrul regimului

nostru constituţional. Există şi o excepţie, referitoare la convocarea Parlamentului nou

ales, în termen de 20 de zile de la alegeri, de către Preşedintele României.

Pe perioada sesiunii ordinare, Parlamentul îşi poate exercita oricare din funcţiile

sale. Deschiderea sesiunii are două efecte specifice: încetarea mandatului membrilor

Biroului permanent, cu excepţia preşedintelui, al cărui mandat este pe durata legislaturii,

şi alegerea unui nou birou permanent.

Două sunt principiile specifice sesiunii:

Principiul simultaneităţii (decurge din cel al bicameralismului), potrivit căruia

nu poate fi convocată în sesiune numai o Cameră, după cum nu poate fi

dizolvată numai una din Camere, iar alegerile sunt simultane; în ce priveşte

exclusiv convocarea, ca excepţie, în mod justificat poate fi convocată doar una

din Camere, cum ar fi pentru dezbaterea propriului regulament, alegerea

preşedintelui Camerei în caz de vacanţă a acestuia, etc.

Principiul continuităţii, conform căruia sesiunea nu poate fi întreruptă sau

suspendată, ceea ce nu exclude posibilitatea ca Parlamentul să-şi stabilească

şedinţele cum crede de cuviinţă. Întreruperea lucrărilor pe o perioadă de timp

nu are semnificaţia întreruperii sesiunii.

În perioada dintre sesiunile ordinare, Parlamentul poate fi întrunit în sesiune

extraordinară, care poate fi la cerere şi de drept. Sesiunea extraordinară este pentru o

ordine de zi determinată, fiind justificată de cerinţa îndeplinirii unei sarcini neobişnuite,

de un eveniment neprevăzut sau de situaţiile în care întrunirea în sesiune extraordinară

este de drept. Durata sesiunii extraordinare nu poate depăşi termenul maxim până la care

preşedintele Camerei, potrivit Constituţiei, convoacă sesiunea ordinară.

– pag. 15 –


Camerele se întrunesc în sesiuni extraordinare la cererea Preşedintelui României, a

Biroului permanent sau a cel puţin o treime din numărul deputaţilor sau al senatorilor;

data este cea stabilită de preşedintele Camerei prin actul convocării parlamentarilor.

Întrunirea de drept în sesiune extraordinară se face în condiţiile expres prevăzute

de Constituţie: în caz de agresiune armată împotriva ţării, de instituire a stării de urgenţă

sau de asediu, în ipoteza depunerii după închiderea sesiunii ordinare a unei ordonanţe de

urgenţă de către Guvern.

c) Şedinţa: reprezintă forma de constituire a Camerelor în reuniune plenară. De

regulă ele se desfăşoară în decurs de 4 zile pe săptămână, cea de-a 5-a fiind rezervată

pentru activităţile din teritoriu. Şedinţele sunt publice afară de cazul în care Camera

hotărăşte altfel. Şedinţele pot fi şi comune, în cazul reuniunii Camerelor în aceeaşi

şedinţă.

La comisii regula este că şedinţele nu sunt publice, la ele participă membrii

comisiei şi alţi invitaţi parlamentari, reprezentanţi ai comisiilor de avizare, etc.

Parlamentarii Camerei sunt obligaţi să fie prezenţi la lucrările Camerei, prezenţa lor fiind

urmărită de un secretar (parlamentarul care nu poate lua parte la şedinţă din motive

independente de voinţa sa va anunţa Biroul permanent, menţionând cauzele care îl

împiedică să participe, altfel el riscând să poată fi sancţionat).

– pag. 16 –

Curs 3

Documents

Transcript of Curs 3