Evaluarea deglutiţiei Această funcţie poate fi investigată şi indirect printr-un chestionar, care evidenţiază tulburările de deglutiţie; se adresează P-lor sechelari, după accidente vasculare cerebrale. Kt-ul (sau chiar P-ul) va însemna într-una din rubrici răspunsul. Setul de întrebări permite monitorizarea acestei funcţii şi în urma analizei chestionarului, de la caz la caz, introducerea obiectivului de recuperare a deglutiţiei în programul general.

Răspunsurile pot fi: DA/ NU sau rareori/ mereu / câteodată

- Aveţi dificultăţi la înghiţirea tabletelor ?

- Aveţi sondă nazo-gastică pentru alimentaţie ?

- Aveţi o sondă endo-gastrică pentru alimentaţie ?

- Tuşiţi când mâncaţi: alimente solide ? alimente lichide ?

- Vă feriţi de anumite alimente ? De care ?

- Trebuie să fiţi atent când mâncaţi sau beţi ?

- Alimentele necesită o preparare specială înainte de mâncare ?

- Aveţi nevoie de lichide înainte de a mânca?

- Aveţi în permanenţă impresia că alimentele se duc pe căi greşite ?

- Vă vin vreodată înapoi pe nas alimentele solide ?

- Vă vin vreodată înapoi pe nas alimentele lichide ?

- Vi se opreşte mâncarea în gât ?

- Vă reţineţi respiraţia când mâncaţi ?

-Puteţi separa bolul alimentar în cavitatea bucală în aşa fel încât o parte să rămână iar restul să fie înghiţită ?

-Aveţi nevoie de lichide pentru a ajuta înghiţirea ?

-Câte mese luaţi pe zi ?

-Mâncaţi mai puţin decât înainte de accident ?

-Mâncaţi mai mult decât înainte de accident ?

-Aţi pierdut în ultimul timp în greutate ?

-Aţi avut în ultimul an infecţii respiratorii ? Cât de des ?

Evaluarea mersuluiMersul cosit: ritm încet, greoi, ţeapăn (nu se flectează membrul inferior din genunchi şi gleznă), reacţia de sprijin mărit al membrului afectat care pare mai lung (poziţia equină a labei piciorului), asimetrie în lungimea paşilor, bază de susţinere unilateral lărgită (de partea afectată) mersul hemiplegicului.

Mersul forfecat: membrele inferioare bilateral flectate din genunci şi în valg, piciorul se târeşte (aproape nici nu se desprinde de pe sol) mersul parapareticului cu sindrom piramidal cerebral.

Mersul stepat: membrul inferior de partea afectată (pareză de sciatic popliteu extern) face pasul anterior mai amplu, atacul solului se face cu vârful degetelor de la picior sau cu planta, piciorul cade balant.

Mersul târşit: paşi mici, corpul rigid uşor aplecat înainte dând impresia că pacientul fuge după centrul său de greutate, inerţie atât la pornire cât şi la oprire mersul în boala Parkinson.

Mersul legănat: înclinarea corpului de partea membrului inferior de sprijin (pentru compensarea disfuncţiei muşchilor paralizaţi ai centurii pelviene) miopatie primitivă.

Mersul galinaceu: mers legănat, pe vârfuri, cu înclinarea trunchiului pe partea membrului inferior de sprijin, hiperlordoză lombară stadiile avansate ale miopatiei.

Mersul cu baza de susţinere lărgită sindrom cerebelos

Evaluarea prehensiuniiPrehensiunea = posibilitatea de care dispune mâna omului de a prinde obiectele. Putem

distinge prize (prehensiune “adâncă”, de forţă) şi pense (prehensiune în care participă doar degete, de fineţe).

Policele, datorită mişcărilor de opoziţie de care dispune, este degetul care execută forma principală a prehensiunii, fiind cel mai important deget al mâinii; pierderea lui reduce capacitatea funcţională a mâinii cu 60%, fără police mâna neputând executa decât mişcări de împingere şi susţinere (cu faţa dorsală sau palmară) şi mişcări de prehensiune între ultimele patru degete sau între ele şi podul palmei.

Indexul este degetul adresei; are forţă şi intervine ca unul din stabilizatorii principali ai mişcării de prehensiune, fiind şi degetul cu cea mai mare sensibilitate (deget tactil prin excelenţă); este degetul pe care se bazează activitatea olarului şi a sculptorului.

Degetul mijlociu este degetul forţei, indispensabil prehensiunii obiectelor grele şi menţinerii în poziţiile atârnat sau sprijinit.

Inelarul completează acţiunea degetului mijlociu în mişcările de forţă. În acelaşi timp este dotat şi el cu o formă deosebită de sensibilitate, sesizând poziţia la distanţă a extremităţilor obiectelor lungi ţinute în mână. Este degetul care sesizează poziţia în spaţiu a vârfului floretei sau a capătului vâslei.

Degetul mic are un rol redus. Prezenţa lui măreşte lungimea pensei digitopalmare, conferind astfel o stabilitate mai mare prehensiunii.

Mâna omului este arhitectural şi funcţional astfel dezvoltată încât să poată dispune de trei forme principale de prehensiune de tip priză: 1) prehnsiunea dintre două din ultimele patru degete; 2) prehensiunea dintre ultimele patru degete împreună sau izolat şi podul palmei şi 3) prehensiunea cea mai completă, între “coloana policelui” pe de o parte şi restul degetelor şi palmei, pe de alta.

Prehensiunea dintre ultimele patru degete – polidigitală - se efectuează de către două degete care joacă rolul braţelor de pensă, apropiindu-se şi depărtându-se unul de celălalt prin mişcarea de adducţie şi abducţie pe care o permit articulaţiile lor MCF, sub acţiunea interosoşilor palmari care le apropie şi a interosoşilor dorsali care le depărtează.

La apropierea degetelor contribuie şi flexorul comun al degetelor şi extensoul propriu al indexului, iar la depărtarea lor contribuie şi extensorul comun al degetelor şi extensorul propriu al degetului mic. Această formă de prehensiune permite, de regulă, o prindere simplistă, fără multă forţă şi nu perntru multă durată, numai a obiectelor mici (Ex: prinderea suliţei).

Prehensiunea între ultimele patru degete şi podul palmei – digitopalmară - este posibilă prin acţiunea flexorului comun profund, care flectează falangele distale şi a flexorului comun superficial, care flectează falngele mijlocii şi proximale. Sub acţiunea acestor muşchi, degetele se strâng, se apropie şi pot să atingă, prin pulpele şi feţele lor palmare, podul palmei. Mâna se deschide şi ultimele patru degete se întind sub acţiunea extensorului comun, a extensorului propriu al indexului, al extensorului propriu al degetului mic, precum şi a interosoşilor şi lombricalilor, care întind falangele mijlocii şi distale. Acesta este modul prin care mâna are posibilitatea de a agăţa, devenind un fel de cârlig care poate să ţină obiectele (de exemplu: ducerea unei căldări cu apă, menţinerea corpului în poziţia atârnat, manevrarea volanului).

Prehensiunea cu ajutorul “coloanei policelui” – police-digito-palmară – este mult mai complexă şi mai utilă. Amplitudinea şi forţa de prehensiune cu această coloană sunt mult mai mari (ex: prindere ciocan, sapă, furcă). “Coloana policelui” dispune de posibilităţi de mişcare variate faţă de restul mâinii. Policele se flectează sub acţiunea lungului flexor şi se extinde sub acţiunea lungului şi scurtului extensor; se poate depărta de index sub acţiunea lungului abductor, a lungului extensor, a scurtului extensor şi scurtului abductor şi se poate apropia sub acţiunea adductorului şi, în parte, a extensorului lung şi a lungului flexor, mişcarea efectuându-se în special din articulaţia trapezometacarpiană. Mişcarea principală pe care o execută însă “coloana policelui” este opoziţia. Prin flexia ultimelor patru degete mâna formează un cerc complet sau incomplet, care poate să apuce obiectele.

Pensele sunt bi-, tri-, polidigitale, toate prezentându-se în mai multe variante:

- termino-laterală: prinderea prin adducţie a policelui, care se aplică pe marginea externă a indexului făcut cârlig. Astfel se pot prinde obiecte late, subţiri şi lungi, cum ar fi farfurie, hăţurile;

- termino-terminală: prinderea cu pensa curbă police-alt deget (index), ca atunci când prindem un ac de cusut;

- termino-subterminală: prinderea cu pensa lungă police- alt(alte) deget(e), Ex: creion, pensulă;

- subtermino-subterminală: prindere de forţă crescută; Ex: ţinerea unei cărţi cu primele trei degete

- latero-laterală: de mai mică importanţă funcţională; Ex: ţinerea ţigării