Este o prea rareori pomenita si totusi esentiala insusire crestina. Poate ca, indata dupa virtutile teologale (credinta, nadejdea si dragostea), ocupa locul de frunte. Fara de curaj, existenta Bisericii n-ar fi de conceput. A fost nevoie, ca sa ia fiinta, de curajul Intemeietorului ei; ca sa dureze, de cel al discipolilor Sai. 

  Ni se vorbeste de blandetea Domnului, Care-i asemuit unui miel bland si lipsit de glas. Metafora e indreptatita si induiosatoare. Nu mai putin este aceea ce adopta drept cuvant-imagine un leu viteaz. Cine oare s-ar fi urcat pe cruce, primind de bunavoie una din mortile cele mai cumplite din cate se pot inchipui, de nu un viteaz cu inima de leu? Care fire, de nu una de inflexibila tarie, ar fi indurat vreme de trei ani si jumatate, senina si calma, ura, vrajba, perfidia, ambuscadele vrajmasilor? Ar fi stat, neclintita si neinfricata, in fata dregatorului si a sinedriului? (A nepasarii unuia si inversunarii celorlalti?) Si cum altfel decat act de intrazneala ar putea fi socotita plecarea Apostolilor la propovaduire printre oameni ostili, fara a duce cu ei nici traista, nici toiag, nici paine, nici bani? Si care insi, de nu dintre cei mai darji si mai nestiutori de teama, ar fi rabdat chinuri cu adevarat atroce mai degraba decat sa-si lepede, fie si in schimbul celor mai ademenitoare fagaduieli, credinta? Nu-i deloc neexact din punct de vedere istoric ori exagerat din punct de vedere psihologic a spune ca sangele martirilor constituie podoaba, purpura si visonul Bisericii; e si temeiul ei, in sensul cel mai strict si mai tehnic al cuvantului. 

  Ca asa stau lucrurile o dovedesc nu numai procesul evolutiv al institutiei ecleziastice, ci si textul insusi al Scripturii care, prevestitor, a pus accentul pe aceasta calitate intrinseca si sine qua non a crestinismului. Mantuitorul si ucenicii Lui directi au stiut prea bine si ab initio. Unde salasluieste marea taina a cresterii si durabilitatii Legii noi. De aceea si aflam nenumarate referiri, in Evanghelii, in Faptele Apostolilor, in Epistole – la socotirea curajului drept trasatura fudnamentala a caracterului unui crestin.

Martir inseamna martor, dar sinonimul substantivului este erou. Desigur, ca mucenicii au depus marturie de fidelitate, smerenie, statornicie, putere de patimire. Si-au marturisit deopotriva inimosia, vrednica de a celor mai bravi dintre eroii vietii profane (militare si civile). Si voi sunteti niste militari, le rosteste colonelul Chabert, personaj titular al unei frumoase nuvele de Balzac (Colonelul Chabert), calugaritelor caminului de pensionari unde e gazduit. Si nu incape indoiala ca pentru militari curajul e particularitatea specifica. Mucenicii anticipand cuvintele lui Saint-Just, au confirmat cu mult inainte de revolutia franceza spusa ca imprejurarile nu sunt grele decat pentru cei care se dau inapoi in fata mormitelor lor. Ei, mucenicii, nu s-au dat inapoi; ba au chiar si mers, nu o singura data. catre ele, fara a fi constransi, plini de incredere, de voiosie si de hotarare. Pentru ei n-au existat imprejurari dificile, situatii imposibile, greutati de neinvins. Lor, fraza lui Brice Perain, filologul francez din veacul nostru, pare sa le fi fost cunoscuta: e simplu, daca vrei sa fii liber, trebuie sa nu-ti fie frica de moarte. Iata de ce aurul, visonul, purpura si podoaba Bisericii se confunda cu sangele de pe cruce si cu sangele martirilor. Paralel celor mai stralucite victorii militare ale istoriei profane. De la Duhul Sfant si din sangele acesta s-a intrupat si a dainuit si de-a pururi va dainui Biserica lui Hristos.

In textele scripturistice, indemnurile la curaj ale Domnului sunt numeroase.

Nu te teme ii spune mai marelui sinagogii, lui Iair, cand vin unii si-i vestesc ca fiica lui a murit. Nu te teme, crede numai si se va izbavi. (Credinta este, prin urmare, recunoscuta a fi o fapta de curaj, iar curajul e declarat, aidoma credintei, o taina.) Lui Simon la fel i se graieste: Nu te teme, de acum inainte vei fi pescar de oameni. Ucenicilor si multimii, tot asa: Nu te teme, turma mica. Nu te teme gasim si in Apocalipsa.

Acelasi indemn apare si in forma plurala: Deci nu va temeti; "asadar nu va temeti"; "indrazniti, Eu sunt, nu va temeti": toate catre Apostoli, cand s-au speriat

vazandu-L ca umbla pe mare. La schimbarea la Față, dupa trecerea norului luminos, Se apropie de Petru, Iacob si Ioan si, atingandu-i, le zice asijderea: "sculati-va si nu va temeti". Ingerul catre femeile venite la mormant: "Nu va temeti", iar Domnul repeta si El acelorasi :"Nu va temeti". Ingerul Domnului catre pastori: "Nu va temeti", "caci, iata, va binevestesc voua bucurie mare". Cand Iisus se arata celor unsprezece si ei se infricoseaza, crezand ca vad duh, nu rosteste aceleasi cuvinte, dar sensul vorbelor: "Pace voua" si "de ce sunteti tulburati?" este identic cu "nu va temeti". ("Sa nu se tulbure inima voastra, nici sa se inricojeze" sta scris si la Ioan.) Cand scena umblatului pe apa pe vreme rea este relatata la Ioan, cuvintele folosite sunt aceleasi ca la Matei: "Ei s-au infricosat; iar El le-a zis: Eu sunt, nu va temeti".

Alteori intalnim: nu va inspaimantati. Altfel, la Marcu (ingerul catre femei, in dimineata Duminicii de dupa rastignire).

Frica e vrednica de certare si dojana: de ce va este frica, putin credinciosilor? li se spune celor din corabie, spaimantati de valurile ce o acopereau. La fel la Marcu: "Pentru ce sunteti asa de fricosi? Cum de nu aveti credinta?". Fara de frica isi dorise sa primeasca darurile ceresti si Zaharia, tatal Inaintemergatorului, dupa ce a scris numele copilului pe tablita. Formele negative: nu te teme, nu va temeti, nu va inspaimantati, sa nu se tulbure inima voastra sunt adesea inlocuite prin imbolduri la curaj: Indrazneste fiule (catre un slabanog); Indrazneste fiica (catre femeia cu scurgere de sange); Indrazniti; "In lume necazuri veti avea, dar indrazniti. Eu am biruit lumea!"; Indrazniti; Indrazneste, scoala-te (catre orbul Bartimeu).

Care este efectul principal al fricii? Indepartarea de Hristos. Relatarea de la Luca e pe deplin edificatoare: duap ce scoate duhurile rele din omul demonizat, iar porcii se arunca in lac, multimea din tinutul gadarenilor "e cuprinsa de frica mare". Urmeaza consecinta: "L-au rugat pe El toata mulimea sa plece de la ei". (Matei si Marcu zic: L-au rugat sa treaca - sau: sa se duca - din hotarele lor). Legatura de cauzalitate e limpede: ii cer sa plece pentru ca le este frica. Frica asadar aduce cu sine ruperea de Hristos.

Daca "nu va tulburati" este echivalentul lui "nu va infricosati", caci ingrijorarea e tot o forma a fricii, probabil ca Marta a fost certata si din pricina aceasta, Domnul stiind ca ingrijorarea zamisleste simtaminte si stari ale mintii straine invataturii Lui.

La Faptele Apostolilor apar mereu aceleasi povete: indrazneste, indrazneste Pavele, iar el indraznind...

De asemenea, in mai toate Epistolele Sfantului Pavel: "De aceea nu ne pierdem curajul"; "Indraznind deci totdeauna"; "Fara sa va infricosati intru nimic"; "Caci Dumnezeu nu ne-a dat duhul temerii" (frica asadar e de la diavol, ca si pacatul, ca si moartea; textul acesta e capital, ne da posibilitatea sa deprindem adevarata sorginte a fricii). Apostolul crestinilor, mai inainte de orice, le cere sa fie indrazneti: "Drept aceea, fratilor, avand indrazneala, sa intram in Sfanta Sfintelor, prin sangele lui Iisus". Tot el adopta, in repetate randuri, stilul si tonul cel mai militar cu putinta: "In lupta voastra cu pacatul, nu v-ati impotrivit inca pana la sange" (David, Hannibal, Cizar, Napoleon nu le-ar fi vorbit altminteri ostasilor lor); "Lupta-te lupta cea buna a credintei, cucereste viata vesnica..."; Sufera... ca un bun ostas al lui Hristos Iisus".

Textul de la Efeseni e plin de cuvinte cu iz ostasesc: "...intariti-va intru puterea..., imbracati-va cu toate armele..., luati toate armele... toate biruindu-le..., stati deci tari..., avand mijlocul vostru incins, imbracandu-va cu platosa..., pavaza credintei, luati si coiful mantuirii si sabia Duhului". S-ar zice ca rasfoim un regulament militar, ca citim un ordin de zi al unui capitan de osti.

Exista in Noul Testament un stil imperativ al curajului, obarsia caruia se afla in porunca data lui Avraam: "Iesi din pamantul tau, din neamul tau si din casa tatalui tau" - si Avraam asculta, plin de curaj, nestiind incotro merge si unde se va opri, ca

un bun ostas ce se afla. Stilul evanghelic militar se manifesta si prin verbe "active", verbe imbolditoare, imperioase, rasunatoare ca: staruiti, intrebati, vegheati, privegheati, treziti-va , cuceriti, priviti cu luare-aminte, fiti gata, mergeti, cereti, cautati, bateti, incingeti-va.

Acestea toate din partea Mantuitorlui si Apostolilor Sai. Dar si crestinul, avand buna indrazneala, raspunde in acelasi mod, in aceeasi tonalitate a neinfricarii: "Nu ma voi teme!". De ce? Pentru ca stie doua lucruri: mai intai ca "partea celor fricosi... este iezerul care arde cu foc si pucioasa" (insiruirea osanditilor incepe cu fricosii, ei mai intai; necredinciosii, spurcatii, ucigasii, desfranatii, fermecatorii, inchinatorii la idoli si mincinosii sunt mentionati in urma lor)-iar apoi si mai ales ca "in iubire nu este frica, ci iubirea desavarsita alunga frica". In felul acesta curajul ajunge a fi, alaturi de dragoste, singura virtute in veci nepieritoare.

Domnul ne scoate din robia pacatului si totodata ne libereaza din tirania fricii. Ne daruieste cele doua nestemate: libertatea si curajul. Asa fiind, crestinului nici nu-i incuba indatoriri mai sfinte si mai de seama decat a iubi si a-si dovedi curajul. Ca unii care suntem urmasi prin credinta ai celor ce L-au vazut pe Dumnezeu intrupat, ni se aplica textul de la Evrei, reprodus pe statuia amiralului Coligny, pe una din strazile Parisului: "A ramas neclintit, ca unul care a vazut pe nevazutul imparat". Covarsitoarea insemnatate acordata curajului atat de Domnul Hristos, cat si de Biserica rezulta si din aceea ca, precum scrie la Matei: "imparatia cerurilor se ia prin straduinta si cei ce se silesc pun mana pe ea". Cerurile, spune limbajul popular (tot in stil martial), se cuceresc. In traducerea Radu Vasile si Gala Galaction (Biblia), se folosesc termenii mai tari, o graire mai directa: imparatia se ia cu navala si cei ce dau navala pun mana pe ea. Francezii spun si ei ca imparatia e silita si ca violentii o insfaca (s'en emparent). Tot de violenta si forta pomenesc versiunea veche si versiunea noua a Bibliei englezesti. Verbul to seize este coordonat cu "a insfaca", "a pune mana pe". In talmacirea lui Luther, substantivul Gewalt nu e deosebit de forta si violenta, iar verbul weg reisen e aprig si expresiv, aproape de "a rapi".

Drept concluzie, as cere voie sa afirm: daca vechea Lege a putut fi rezumata in doua porunci: sa iubesti pe Dumnezeu si sa iubesti pe aproapele tau, Legea noua poate - sub aspectul ei operational - fi conspectata astfel: crede, iubeste si nu te infricosa. Frica: pacat urat de ochii Domnului; curajul: virtute mult placuta Lui si consubstantiala situatiei de crestin.