Anul II. Beiuş — \aMarmkţ938 Nr. 4.

CRISDL REVISTA DE CULTURA

3

MIRON MECHIU *j „Tigrii" : roman de D-1 t Dragoş Protopopescu .

» „ L a răspântie de veacuri": J roman de Gala Qalaction D. TĂTĂROIU

3 Cronică măruntă . . . . M.

« ^ J U L J U L J L J L ^ J U U t J U 5 J L J ? J U L J U L 3 L * J L J L J L 3 U L J L 3 U L J L 5 L 5 L J U L ^

C U P R I N S U L :

Principiul unicităţii culturii şi descentralizarea culturală VICTOR CORDOŞ

Dumnezeu şi natura . . . Prof. TR. TĂMAŞ

Şcoala Viitorului . . . . IOAN BORZA

Folklor din Bihor cules de AMOS GROZA

Cugetări culese de . . . AMOS GROZA

f Flonta Teodor . . . . I. T.

C R O N I C Ă - R E C E N Z I I

. D O I N A " TIPOGRAFIE ŞI LIBRĂRIE

BEIUŞ - 1937

Principiul unicităţii culturii şi descentralizarea culturală

(Continuare)

3. Astăzi când trebue să trecem din faza de tinereţe, tn faza bărbăţiei, ca să fim un popor creator de valori, un popor purtător de idealuri intfo strălucită domnie a culturii, — la această trecere delà faza de pregătire la faza 'creatoare, — e cazul şl e un desiderat chiar ca virtualitâtile, vânjolirile şi stră­daniile de altădată, printr'un proces de sublimare, să fie con­densate şl folosite în sbuclumul şl durerile inerente creaţiei, în efort creator de ştiinţa şl de artă. O resurecţie din toate afun-zimile sufletului etnic, o mobilizare generală a aceluia, o riva­litate nu cu un duşman hain şi rău, ci cu noi înşi-ne şi prin noi înşi-ne, o nobilă întrecere pentru a cuceri inima şi geniul neamului, pentru a descoperi adevăr şi poezie.

Or, pentru a inaugura o nouă spiritualitate românească, un nou ideal naţional,6) ni se impune să privim prin perspecti­va istorică trecutul şi vajnica viată a neamului. A ne năzui şi a ne îndruma silinţele spre o cultură expresie firească şl o sin­teză tot mai desăvâşită a ceeace a putut simţi, crea şi înfăţişa românismul de pretutindeni şi de totdeauna.

„Am căuta în trecut a l t a r e . . . , dar unde sunt altarele tre­cutului".

Unde un revirimente spontan pentru descurcarea şi scutu­rarea de toată îmbâcseala şl decrepitudinea care s'a lăsat greu, apăsător şi înăbuşitor peste sufletul e tn ic? Să facem posibilă o desvelire întreagă a sufletului curat a acestei naţiuni care se cuvine ferită de scâncete, văicăreală şi lâncezeală! Altfel, acest neam, putred de bogat în simţire şl în gând, se uită pe sine însuşi.

Dar cum ? — Aci vine, printre altele, descentralizarea şl adevăratul rol al regionalismului cultural. A creia cetăţui de rezistenţa şi de reazăm cultural, a creşte oraşul românesc în tra*

V Oeorge Strat ; Despre necesitatea unui nou ideal naţional, 1934,

2 CRIŞUL NEGRU

diţia de viaţă istorică, în o evoluţie normală care, din pâcaie, ni s'a dat turburată şt întreruptă, şi în conformitate cu îndrep­tările nouă ale sufletului românesc care se prind mal bine la sursă şi pretind o cunoaştere, o integrare şi o tărie simpatetică în diversele realităţi psihofizice ale românismului.

Cu această integrare şl trăire simpatetică în ethosul naţiu-nei, ajungi să treci mai cu uşurinţa delà cunoaşterea individu­ală la ceea a colectivităţii, reliefându se din ce în ce tipul cât mai exact. Delà cunoaşterea unică, spre cea tipică şi sintetică, acesta e un vechiu imperailv şi o continuă strădanie a sociologi­lor şi a sociologiei monografice recent moderne.

Şcoala românească 6 ) a acesteia din urmă reprez«nlată cu pasiunea neogoită a omului de ştiinţă, prin d-1 Dimitrie Guşti, a izbutit chiar să deschidă o vădită preocupare şi curiosltate ' ştiinţiîică pentru teoria şi practica acesiul sociologii monografice.

Dar cele de sus constituesc numai partea de contribuţie j care ar reveni sociologiei şl etnopsihologiei.

Et genus irritabile vatum? — Literatura, caşi cultura nu se face la comandă. Literatură şi cultură adevărată, din oficiu nu se poate. De aceea ni se pare atât de aţioasâ aşa numita politică culturală reprezentată prin oameni culturali, în grija cărora cultura, — literatura şi ştiinţa, - parcă şi-ar fi încre­dinţat destinele. Opera literară, cum, critic, observa d-1 Alexan­dru Philippide, rămâne ca proces de creaţie expresie a indivi­dualităţii. Şi literatura noastră are nevoie de puternice persona- ' lităţi. Şi nici o şcoală literară nu poate crela personalităţi. Un \ poet este o individualitate care creiază din conştiinţa şi indemn lăuntric. Ca atare e creator şi autor. Rte o autoritate înăscută care nu se poate domina oricum.

Dar în procesul de creaţiune, în constituţia interioară a plăsmuirii, pe lângă virtualităţlle din născare ale scriitorului, mai intră darul şi geniul dobândite delà mediul ambiant şi care sunt în legătură cu receptivitatea scriitorului.

Poeţii cei mai specifici al literaturii româneşti s'au cufun­dat de mai multe ori la izvorul minunilor Campestre şi s'au confundat cu „dorul" epopeilor sentimentale, cu poporul delà care veniau şi numai pe urmă s'au despărţit, prin desrădăci-nare şi desadaptare ca s ă i porte cântarea.

Coşbuc s'a făcut ecou vocilor tainice ale rasei sale, mai

*) Traian Herseni; Teoria Monografiei Sociologice, Buc. 1914, pag. Wit

bine a Românilor din preajma Năsăudului după cum Victor Hugo fu ecoul sonor al l u m i i . . . Versurile lui Coşbuc: „Sunt suflet din sufletul neamului meu" . . . Constltuesc o confesiune şi o probă în plus.

Eminescu însuşi, numai dupăce s'a identificat aproape cu aspiraţiile şi durerile naţiune! întregi, a plâns plânsul tuturora, cum spune versul lui Vlahuţă, şi a izbucnit în prăpăstii de inimă.

Creangă n'a ieşit toată viaţa din lumea de gândire şi sim­ţire a moldoveanului mucalit şi cu mugur în graiu; în afară de această „şcoală literară" în care a crescut şi din care a scos atâta belşug şi cu excepţia, poate a unor alte orizonturi pe care „Junimea", cu profit şl fără pierdere, a izbutit să nu-i le des­chidă prea larg pentru el, Creangă a rămas nevătămat de lite­raturi străine, ba chiar şi de oricare alte influenţe literare. Cel mai moldovean şi poate cel mai specific scriitor roman. Mai a-proape de noi, Octavian Goga, acest „Princeps Poetarum Pro-Unitate Totius Daco-Romanicae Nationis Electuantium", s'a în­frăţit, în ani de tinereţe şi de rodnicie poetică, cu destinul Ardealului şi a participat organic, psihofizic, la pătimirea lui.

Nicolae^lorga, cea mai bogată sinteză a ştiinţei româneşti, încă din epoca bărbăţiei sale cărturăreşti care începe la o atât de timpurie vârstă, veşnic plină de avânt şi mai suplă ca cea mai sprintenă tinereţe, datoreşte preocupările sale atât de vaste şi felurite, în bună parte şi acelui svâpăiat şi irezistibil dat la cucerite şi de revărsare, acelei curiosităţi de un neogoit nea­stâmpăr care l-au îndrumat să cerceteze la faţa locului, direct şi nemijlocit, urmele vechi ale istoriei româneşti, tendinţele şi înrâurtîe cele din urmă ale stăpânirilor străine, condiţiile şi mo­dalităţile de înfăptuire a unei comuniuni neîntrerupte între Românii resfiraţi în patru domnii, mai ales acolo unde acelea cereau prlcepete şi cunoştinţă de cauză.

Ot, acestea nu s'at fi putut dobândi numai cu stăruinţa, cu izolare în biblioteci, ori închidete în în orizonturile unui didactisim îngust şi strâmt.

Studii care să înfăţişeze mai cu mult adevăt şl chiat în cântate, — nimic nu scapă lui îorga, — viaţa istorică a nea­mului întreg, dar tupt altădată, ptin .perspectiva istorică, cate âlătuti de inferenţă sulevată de Xenopol constltuesc împteună două metode de investigaţie şi de cercetate penttu istorie şi filozofia istoriei, —• nici că avem înainte de îord,a, iâr după

acesta putini şi puţine ca ale lui îi vor putea sta alături. Mă gândesc, veţi înţelege, la acele cărţi, care ţi se impun şi prin scoarţele meşteşugit încrestate la „Minerva", cu relicve şi po­doabe legate de viaţa şi locurile româneşti, la o întreagă serie c a : „Neamul românesc din Ardeal şi Ţara Ungurească", Nea­mul românesc din Bucovina (1905), Neamul românesc în Basa­rabia. . . .

Dar să trecem şi peste h o t a r e . . . Florentinul Dante a im­pus geniul toscan şi limba toscană Italiei întregi. Literatura ital­iană îi datoreşte cea mai originală şi mai umană operă — epopee — Divina Commedia, iar omul poate găsi acolo una dintre cele mai strălucite realizări ale spiritualităţii şi legăturii sale psihofizice cu Dumnezeu şi apoi, cu locul care, în accepţiunea sa cea mai înaltă, se numeşte Patrie, — cu locul care 1-a cres­cut şi 1-a îmbielşugat cu „darurile pământului". La Dante se întâlnesc: idealul clasic al omului, sublimat aproape într'un sentiment naţional, ridicat cu disputele dintre ghelîi şi gîbelini, şl cu cearta pentru investitură, — şi bucuria îmbăcării cu sine însuşi :

«Luce intelectuale plena d'amore Rmore di vero ben pien di letlzia Letizia che trascende ogni dalciore ').

Spiritul regional, în care a crescut şi s'a format geniul lui Dante, nu 1-a împiedecat de a se ridica până la concepţiunea cea mai umană a existenţei şi fiinţei noastre sbuciumate şi, în sfârşit, ispăşite.

Pentru unitatea Franţei de altădată, supreniaţa seniorilor şi puterea ducilor din nordul Franţei asupra celor din Sud au asigurat nu numai capacitatea de rezistenţă per.tiu partea cea mai ferită de invazii şi de râvna duşmanului ci au făcut posi­bil ca dialectul de VIlie de France, la langue d'oïl, să precum­pănească asupra celui din Sud, din Provenţa, cu a sa „langue d'oc şl o echilibrată interdependenţă între spiritul galic asimilat de puterea Francilor.

Până astăzi, Provenţa trăeşte în conştiinţa franceză; poate mai mult decât oricare altă regiune a Franţei. Provenţa s'a im­pus, însă, nu cu armele. De aceea Franţa a fost ferită de un regionalism politic, întreţinut numai de dragul principiului, nu­mai prin OTgoliu de rasă. Mai bine se poate spune că Proven-

') Dante ; Divina Commedia, Paradisul . -

CRIŞUL NERGU 5

ţa, în revanşă, a cucerit spiritul francez cu artele, cu literatura şi oamenii ei, delà trubaduri cu a lor „Chansons de gestes", cu poeţi ca Mistral, Roumanille, Roumien, Aubanelf fie literaţi, în ac­cepţiunea restrânsă a cuvântului, ca Alphonse Daudet. Cu aceştia şi în astfel de condiţii a intrat Provenţa în Franţa şi s'a integrat în unitatea şi spiritualitatea franceză căreia a izbutit să-i des­chidă o sensibilitate proprie, specifică.

Mişcarea Felibrilor şi renaşterea provensală inaugurată de Frederic Mistral a constituit o ardentă chemare de reîntoarcere a simţirii şi gândirii franceze spre realităţile franceze, o che­mare de participare organică şi creatoare la destinul Franţei, spre literatura şi artele ei pe care exotismul mistic alui Chateau­briand şi apoi a lui Pierre Loti, poezia sonoră a lui Victor Hugo care, după propria sa mărturisire, fu ecoul sonor al lumii, — şi chiar naturalismul lui Flaubert, — le căutau pe alte drumuri, cu o altă mentalitate şi în alte lumi.

Neîndoios, un Chateaubriand, un Victor Hugo, F lauber t . . . sunt nume ilustre prin creaţlunile şi scrierile lor. Aceste din urmă, oricare ar fi glasul în care ar fi scrise, sunt uneori chiar opere de foarte mult uman şi, mai puţin, poate, „misterul lim­bii", ele ar putea îmbogăţi deopotrivă de strălucit, oricare altă literatură, străină de cea franceză. Cu alte cuvinte ele ar putea deveni opere aproape tot atât de româneşti, nemţeşti, ungureşti... cât franceze. Dar opere ca acelea, cu toată valoarea umană şi literară ce o conţin, nu reprezintă, totuşi, ceeace omul, locul şi geniul francez au realizat mai original, mai specific, mai francez, mai propriu şi mai individual.

Or aceste caracteristice, aceste constante permanente ale creaţiunii, — originalitate, specific, personalitate, — care sunt, îndeobşte, ale omului de geniu, constltuesc deodată esenţele sintetice ale diverselor neamuri, deci legate mai întâiu de etho-sul propriu, — prin întruparea omului de talent şi de geniu, înfăţişează tot atât de nimerit ceeace e mare şi frumos, naţio­nal şi profund uman, sublim şi înţelept...

Frederic Mistral, poate cel mai specific şi dintre cei mai autentici poeţi francezi din sec. XIX este autorul acelui poem de dragoste de o universală umanitate, care este „ Mireille".

Poemul acesta, cuprinde trei cânturi, simţirii provensale, de dragostea instinctivă devenită din ce în ce mal raţională, ilustrează elocvent un fenomen de interdependenţă, de Intensi­tate maximă şi raporturile de profuu dă interpâtrundere care s'au

efectuat şi s'au îndeplinit delà o realitate vie, Provenţa la spiri­tul receptiv care asimilează şl prelucra totul în complexul său laborator sufletesc, — la Mistral. — Acest fenomen de Interde­pendentă între realitatea psihofizică a locului şi artistul creeator unii I au văzut şi l-au descoperft şi la Alphonse Daudet. Un cunoscut interpret al literaturilor romanice, profesor la Univer­sitatea din Edimbourg, într'un studiu despre Daudet spunea, între altele : „dacă Provenţa datoreşte mult lui Daudet, atunci Daudet datoreşte Infinit Provenţei". . . Or, această sintetică ob­servaţie nu constitue, deloc, un joc banal de cuvinte potrivite şl încrucişate, ci mai de grabă relevează un adevăr şl un fe­nomen constatat, prezentate, însă, într'o formă sugestivă care rămâne imediat şl definitiv.

Prea puţine poeme se cunosc în literatura universală care să cuprindă o mai minunată împletire a raţionalului cu iraţio­nalul, între real concretizat în specificul datinei şi reverie, — o mai sinceră răzvrătire a omului împotriva destinului pe care l-ar vrea cârmuit după alte norme sau pe care adesea îl bra­vează.

Iată aceasta invocare plină de un neliniştit dor şi de un naiv neastâmpăr către acele miraculoase „Les trois saintes de l a m e r " , sbuciumul lui Mireille pentru a ş i domina destinul, frământarea interioară ce o poartă cu sine însăşi:

« . . . O sfinte Marii, care puteţi în flori să schimbaţi [lacrimile noastre,

Aplecaţi iute urechile la durerea noastră. Când veţi şti, voi, chinul meu şi grija mea veţi fi cu milă

[de partea m e a . . . Sunt aşa de tânără ! Iubesc un tânăr, pe frumosul Vincent; Il iubesc, sfinte scumpe, din toată inima mea; II iubesc, îl iubesc cum râului îi place să curgă, cum

[pasării îi place să sboare . .

De departe am venit să găsesc aci pacea ; nici Cran, nici Laudele, nici mamă înduioşată nu mi-au opri paşiii.

Tată meu se o p u n e - l a logodna noastră, din toată inima Lui, dar acest lucru nu înseamnă nimic pentru voi frumoase sfinte de au r . . . (Mireille, caut II).

Pasagiul şi acţiunea descrise se desfăşoară acolo unde

Ronul ajunge la mare, cu Cran şi Comargne, în corabie într'un cadru aproape simbolic şi turburător. . .

Moartea lui Mireille, care este o eroină arlezlanâ, închide un poem unic în literatură, un poem care nu poate fi compa­rat decât cu el însuşi, cum se spunea altădată despre geniul inegal a lui Shakespeare ; un poem plin de mireasma vieţii pro­vensale, plin de Provenţa, dar şi de eroica încordare de tot­deauna a omului pentru a se depăşi, pentru a-şi domina con­diţia, de un dor nemărginit de evadare, de eliberare de neli­nişte şi durere, de o desprindere, veşnic căutată, de subt sem­nul Zodiacului.

In afară poate de „Luceafărul" lui Eminescu, inspirat şl el de basm, de mithosul moldovenesc, cu toate că numai într'o accepţiune de poezie lirică simbolică prinde înţeles nou şi pro­fund (Dragmirescu), — nimic nu-i este deopotrivă în literatură.

Nici Shelley, care nu şi-a găsit refugiu şi alinare, cu al său „Prometeu", mai puţin chiar ca şi ahtiatul Lenau („O. Schmertz, wie bist du wahr"), nici Lermontof în „Demonul", nu ajung gloria lui Mistral.

Mireille, poemul lui Mistral, purcede din sentimentul pro­fund al dragostei, are apoi o compoziţie care e vecină cu de-săvâşirea, ceeace îl Imprimă un caracter de unicitate. Ideea fun­damentală din „Mireille" e mai umană, după modalitatea de înfăptuire şl mai deplină prin finalităţile pe care le atinge.

Alphonse Daudet, alt scriitor provensal, spunea despre „Mireille" şi „Calendal" şl despre Mistral: «Ceeace se găseşte, mal întâi de toate în poemul acesta, este Provenţa, — Proven­ta delà mare, Provenţa delà munte, cu toată istoria sa, obice­iurile sale, legendele, peisagiile, un întreg popor naiv şi liber care şi-a aflat pe marele poet înainte de a mur i . . . Şi acum veniţi cu drum de fier, împlântaţi stâlpi de telegraf, oropsiţi limba provensală din şcoală 1 Provenţa va trăi în veci în „Mi­reille" şi cu „Calendar» 8 ) .

Mai mult de cât spune Daudet: Mistral a izbutit cu „Mi­reille" şi cu „Calendal" să asocieze simţirea provensală la cultul umanităţii, să realizeze, cu epos şi mitos, ceace nu au putut să facă singură puterea ducilor de Franţa, cel din Nord, odinioară mai regi decât regii, ceeace n'au putut să facă aceştia pentru aspiraţiile Franţei şi ale culturii franceze : unitatea mai presus

8). Alphouse Daudet: Lettres de mon moulin, Le poete Mistral. Paris, Nelson, pag. 184.

de orice ambiţie şi orgoliu, păstrând şi întreţinând, totuşi, înfr'o frumoasă interdependenţă şi îngemănare, complexitatea şi diver­sitatea simţirii şi năzuinţelor care susţin, îmbogăţesc şi dau cul­turii franceze o desvoltare mereu tânără, supleţea culturii fran­ceze : o cultură veche dar nu învechită. Mistral, Felibrii ca şi alţii scriitorii francezi, au reuşit să asocieze simţirea proven­sală la cultul fierbinte a! Fatriei, al sentimentului de iubire care se apropie mai mult de ideea da adevărată umanitate.

4. Spiritul regional bine înţeles, întreţinut şi desfăşurat în atâtea varii ipoteze, a provocat oriunde a fost astfel practicat o pătimaşă scormonirea virtualităţi'or latent pierdute şi aptoepe sistematic irosite ; a format chiar simţul de răspundere pe care omul-artist, scriitorul-cetăţean, desprins din realitatea socială care 1-a plămădit sau 1-a dăruit cu ceeace nu a primit din năs­care. Pentru a cunoaşte adevărul în ştiinţă şi în artă, pentru respectarea acelui „fair play", fără de care nu se poate con­cepe o viaţă armonios organizată, — un s!mţ de răspundere şi de devoţiune trebue să fie cât mai ridicat în toate manifestările care trebue oferite mai întâiu patriei.

Ni se pare prea caracteristică aserţiunea atât de compe­tentă a dlui N. Titulescu pe care o aduce ca un mesaj de sim­patie şi de omagiu pentru Franţa, — ţara clasică a descentra­lizării culturale, — ca să nu o relevăm, încă odată, şi în spri­jinul nostru :

„Iubim Franţa pentrucă a pus libertatea la temelia vieţii sale şi pentru că a înţeles totdeauna că cel mai bun miţloc de a se împotrivi exceselor (fie ele şi regionaliste N. R.), a fost să nu atingă drepturile omului, ci să-1 asocieze la cultul fierbinte al patriei".

Un regionalism patriotic, nu exclusivist, şi cel mai larg umanitarism posibil, — constituesc un semn avansat al unui naţionalism care se potriveşte omului purtător de idealuri şi unei naţiuni, care şi-a regăsit echilibrul firesc în sbuciumul spre desăvârşire. Deci o cultură e adevărată, e naţională, dacă se razimă pe puteri proprii şi năzuinţe specifice, nu pe false şi amăgitoare concepte de internaţionalism, şi devine cu atât mai de valoale cu cât dă mai mult în afară, cu cât dă mai mult ci­vilizaţiei omeneşti de peste azi şi peste mâine.

In strădania spre perfectibilitate şi progres, transmisiunea de oameni, de gândire şi de idei, constitue un factor superior

CRIŞUL NERGU 9

de realizare a acelora. Şi aceasta se poate înfăptui printt'o har­nică şi pricepută descentralizare culturală care poate asigura un contact viu şi direct cu realităţile noastre sociale şi cu îndrep­tările cele din urmă ale sufletului românesc.

Or, contactul cu viaţa românească de peste toate secolele şi de peste toate depărtările, îţi lărgeşte orizonturile sufleteşti peste nesfârşit de multe posibilităţi neastâmpărate, — libertatea şi originalitatea se potenţează infinit pentru că în potirul sufle­tului tău primeşti darul românismului întreg, real un abstract, viu, iar nu factic.

Numai aşa cultura noastră poate primi darul României întregi, să fie sinteză armonioasă a sufletului românesc în ce­eace a realizat acesta : mare, frumos şi înţelept.

Numai aşa imitaţia servilă va putea fi înlocuită de o acu­mulare prin asimilare a ceeace a alte popoare, în diferite con­diţii, au contribuit la mersul biruitor al progresului social şi cultural, în speţă. Cu astfel de năzuinţe, imitaţia, care, într'o oarecare măsură, este un furt delà vecinul care nu se poate opune, va fi acoperită şi covârşită de superioritatea geniului nostru creator de valori. Sau dacă într'adevăr pentru a propăşi va trebue să luăm câteodată exemplu străin, tot numai cu o astfel de orientare se poate ajunge acolo ca însuşi împrumutul să fie original Îndeplinit, în tocmai după cum poetul adevărat, chiar când împrumuta e original.

Căci nu trebue să aşteptăm ca alte popoare să gândească pentru noi (în acest caz gândesc tot pe socoteala noastră) nici să le cerem concursul pentru a ne conduce la noi acasă.

O cultură specific românească, trebue sa Isvoreascâ din cuget şi inimă românească ; astfel e străină de noi şi de sufle­tul nostru. O ţară din un popor care caută să ia şi să gâudea-scâ prin cugetul altuia, se înşeală pe sine însuşi, căci îşi ne­socoteşte propriul său destin şi ideal cu care este dator îh fata lumii întregi.

Cultura româneasca trebue să realizeze năzuinţele neamu­lui, izvorâte din cuget şi inimă românească, să poată da, apoi, cât mai mult în afară, — ca alte popoare, cu alte culturi, să simtă nevoia ca să se apropie cât mai mult, cât mai des şi mal cu nesaţ de curentele de idei, de valorile geniului nostru etnic şi de bogăţia lui de simţire.

Descentralizarea culturală este modalitatea expresă şl cea mal îndemână pentru desăvârşirea practic-ideală a acestui im-

perativ categoric şl aceleia îi revine un rol de infinită impor­tantă şl de trecere la faptă.

Avem acum o singură capitală politică. Ne trebuesc însă, de azi înainte cât mai multe capitale ale tradiţiei şi ale culturii româneşti.

V I C T O R CORDOŞ

Dumnezeu şi na tura Goana înfrigurata după nof descoperiri şi senzaţii tentează

pe mulţi cercetători, să considere natura de o forţă, absolut, indepentă de Dumnezeu, sau ceeace uşor se poate crede, să propage, chiar, ateismul.

Nu arareori auzim afirmaţii „că Natura pe cutare om l-a înzestrat cu facultăţi intelectuale excepţionale" şi că „natura nu-i nici prea darnică, nici sgârcltă cu omul". Altă-dată cetim „...putem fi poporul cel mal fericit neducând lipsă de nimic, dacă vom şti să preţuim şi să punem în valoare ce ne-a creiat capriciile naturii" sau „Intre bogăţiile cu care natura a înzes­trat solul şl subsolul ţârei noastre, izvoarele de apă minerală ocupă un loc de frunte" etc. Prin astfel de enunţări, cu sigu­ranţă, se creiază un conflict foarte serios cu dogmele oficiale ale credinţei. Căci prin natură înţelegem totalul lucrurilor create de Dumnezeu, iar dădătorul de viată şi vistiernicul tuturor bunătă­ţilor e acelaş Dumnezeu.

Raportul dintre Dumnezeu şi natură se vede, clar, din Sf. Scriptură şi din Univers. Referatul biblic al lui Moise despre crearea naturii începe cu cuvintele pline de maiestate, „Intru început crea Dumnezeu ceriul şi pământul". După aceasta, ime­diat, trece la descrierea naturii. „Şi fără formă şl deşert era pământul ; şi întunerec era peste fata pământului ; şi Spiritul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apel". La cuvântul lui Dumne­zeu, apoi, natura trece prin acele faze de desvoltare, pe cati Moise, în cosmogenia sa, le prezintă în cea mai perfecta con­cordantă cu descoperirile geologice. Adevărat, Moise nu dă nici o explicaţie ştiinţifică teoriilor sale, dar arată, că Dumnezeu este creatorul şi păstrătorul naturii.

Dealtfel Moise, care şi-a terminat studiile în curtea lui Faraon şi a petrecut 40 ani de viaţă în cea mai frumoasă re-

giune a naturii, în Horeb, în cele cinci cărţi se ocupă foarte mult de natură şi de raportul ei cătră Dumnezeu.

Intr'altele scrie „că Jehova Dumnezenl tău te va aduce în pământ bun, în pământ cu pârăaşe de apă, cu fântâni şl lacuri, cari izvoresc din văl şi munţi. In pământ de grâu şi de orz şi de vii şi de smochini şi de mere granate, pământ de olivi şi de miere. Pământ, unde tu nu vei mânca pânea ta cu scădere, unde tu nu vei avea lipsă de nimica, pământ ale căreia pietre sunt fier şi dintr'ai cărui munţi vei săpa aramă" Deut. c. 8. V. 7—9. „Pământul în care treceţi, ca să-1 luaţi în stăpânire este pământ cu munţi şi văi, care din ploua cerului se adapă, pă­mânt de care Jehova Dumnezeul tău poartă grije, asupra căreia ochii lui Iehova Dumnezeul tău privesc neîncetat delà începutul anului, până la sfârşitul anuIui".Deut. c. 11 . V. 11—12.

Dreptul Iov în natură vede înţelepciunea şi atotputernicia lui Dumnezeu. „Lui celui înţelept la inimă şl tare la putere, cine i-s'a împotrivit şi a rămas în pace? El fără veste strămută munţii, îi restoarnă în mânia sa. El zguduie pământul din locul său, de se cutremură stâlpii săi, El zice soarelui să nu răsară şi ţine stelele sub sigilul său, El, el numai pleacă cerul şi pă­zeşte pe înălţimile mărei, El face ursul, Orionul şi Pleiadele şi cămărele de cătră mează-zi. El face lucruri mari, nepătrunză­toare". (Iov c. 9. V. 4 - 1 0 ) . David împăratul, un admirator al naturii lui Dumnezeu, astfel excamă „Cât de multe sunt lucru­rile tale lehova, toate cu înţelepciune le-ai făcut- Plin este pă­mântul de bunurile tale. Aşa şi marea aceasta închisă şi largă. In ea sunt tărăitoare fără număr. Animale mici şi mari. Pe ea plutesc corăbii şi Levitianul pe care l-ai făcut ca să se joace întrânsa. Toate pe tine te aşteaptă, ca să le dai mâncarea la timpul lor". (Ps. 104. V. 24—28) . Înţeleptul Solomon ţinea pre­legeri de Şt. naturale „Şi Dumnezeu a dat lui Solomon înţelep­ciune şi înţelegere mare foarte şi ştiinţă întinsă ca nisipul de pe ţărmul mării... Şi vorbi despre arborii delà Cedrul Libanului până la isopul ce creşte pe ziduri, vorbi încă despre cele cu patru picioare şi despre paseri şi despre ţârâitoare şi despre peşti. Şi venea delà toate popoarele, ca să audă înţelepciunea Iul Solomon". (Regii Cap. 4. V. 29, 31—34) . In sfârşit cântarea cântărilor este plină de descrieri de ale naturii „Căci iată iarna a trecut, trecut-au cu totul ploile, pe câmp s'au arătat florile, timpul cântărei paserilor a sosit şi vocea turturicei se aude în ţărâna noastră, Smochinul umple cu aromă smochinele

sale încă verzi. Viţa înfloreşte şi răspândeşte mirosul său". Cânt. Cânt. C. 2, v. 12.) Astfel, cărţile istorice ale vechiului Tes­tament sunt pline de cugeta măreţe şi înălţătoare la adresa lui Dumnezeu şi a naturii.

In noul Testament în care descoperirea dumnezeiască se face prin Isus Cristos, natura are un rol tot aşa de important. Diferite manifestaţiuni ale naturii confirmă atotputernicia lui Dumnezeu. La naşterea lui îsus întreaga natură se înveseleşte. Cerurile se deschid iar îngerii se coboară cântând „Mărire în­tru cei de sus şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire". Iar Magii delà răsărit au venit la Ierusalim zicând „Unde este născutul rege al Iudeilor ? Că noi am văzut steaua lui la răsă­rit". (Mat. c. 2. v. 2). La Botezul Domnului „l-s'au deschis ce-riurile şi au văzut pe Spiritul lui Dumnezeu pogorându se ca un porumb". (Mat. C. 3. v. 16 — 17). La moartea lui Cristos întreaga natură e îndoliată „Şi era la a şasa oră şi s'a făcut tnfunerec peste tot pământul până la a noua oră, Şi s'a întunecat soa­rele'. (Luca C. 23. V. 44). Legătura dintre Dumnezeu şi natură se vede şi din comportarea lui Cristos faţă de natură.

Cristos n'a avut casă pe pJmânt, doarme în aer liber. „Vulpile au vizuini şi paserile cuiburi, dar fiul omului nu are unde să şl plece capul". (Mat. C. 8. V. 20). Dacă vrea să se retragă merge în pustiu sau pe munte. Cristos în natura liberă vesteşte adevărurile creştine şi din nalură îşi la şi pildele. „Cău­taţi la paserile cerului, că nici seamănă, nici seceră, nici adună în grânare şi Părintele nostru cel ceresc le nutreşte. Au nu sunteţi voi mai mult decât acestea ? Priviţi crinii câmpului cum cresc: ei nu se ostenesc, nici torc; Iar zic vouă, că nici Solo­mon în toată mărirea sa nu s'a îmbrăcat ca unul dintr'aceşt a" (Mat. c. 6. v. 26) . Ce e mai mult, învăţăceii şi apostolii lui Cristos sunt oamenii naturii. Erau simpli pescari, şi umblau desculţi, flămânzi, fără adăpost bătuţi, nu aveau nici o strălu­cire aparentă şi nu au cules n'mic din binefacerile materiale ale lumii, dar au crescut în spirit. In sfârşit în Apocalips cetim „Vrednic eşti Doamne a lua mărirea şl onoarea şi puterea, căci tu ai făcut toate şi pentru voia fa sunt şi s'au făcut. (Apoc. c. 4. v. 11). Iată, cum prezintă Sf. Scriptură raportul dintre Dum­nezeu şi natută.

* * Dacă, odinioară, Dumnezeu binevoi, a se descoperi lumii

prin apariţiuni, prin oameni înţelepţi şi minuni, acea descope-

rire, în cursul vremurilor, o continuă tot prin acele mijloace. La fenomenele naturii deja cunoscute, mereu, se îngrijeşte, să se adaugă altele. Căci natură ascunde în părţile ei, încă, multe iegi şi taine nedescoperite. Savanţii şi cercetătorii mai de seamă recunosc, că faţă de multe enigme ale naturii, stăm tot aşa de ne­dumeriţi, ca vechil cugetători!' Omul otblt de păcate, nici nu poate înţelege decât numai vre-o câteva din acele fenomene. Marele avânt al cercetări naturii începe cu preotul şl marele învăţat Coperni­cus, Întemeietorul sistemului modern solar şi Kepler, ai căror iegi împreună cu cele ale Iul Newton formează baza astrono­miei noastre. Deja Newton a aflat, că multe din fenomenele din natură se reduc la atracţia şi respingerea atomilor, respective la afinitatea dintre afomi. Tot aşa observă şi Dubois Raymond. Meritul de à fi pus în practică vederile lui Newton revine ma­relui chimist Lavoiser, părintele ştiinţei moderne, un temător de Dumnezeu, o minte cum n'a mai fost şi o jertfă cum iarăşi n'o să mai fie. Câtă lumină a adus acest savant în fenomenele naturii, nu se poate spune în câteva vorbe. E destul să spun, că păre­rile Iul au fost firul conducător al tuturor chimiştilor delà el încoace şi că un veac întreg de cercetări migăloase şi amă­nunţite n'au fost în strare să schimbe mai nimic din păre­rile emise de el. In tratatul să de chimie scrie „odată cu lumi­na revarsă Dumnezeu asupra pământului şi principiul viieţii, simţirei şl cugetărei".

De altfel, începând cu secolul al XVJIÏ-lea tot mal mulţi savanţi apar în lumea ştiinţifică, cari în majoritate, recunosc atotputernicia lui Dumnezeu, din natură. Marele fizican Rmpetè exclama „Cât e de mare Dumnezeu, Ozanam, cât e de mare; ştiinţa noastră e nimica". Chimistul german Liebig spunea „în acesta stă, tocmai, marea valoare a cunoaşterii naturii, că ea mijloceşte adevăratul creştinism". Chimistul Dumas vedea adeve-verindu-se în lucruri cuvintele scripturii „Dumneze a făcut toate lucrurile după număr, pond şi măsură. Aceste cuvinte ale cărţii înţelepciunii sunt vechi, de două mii de ani şl chimiştil află totdeauna expresiunea lor exactă în armoniile, văzute astăzi în numărul părticelelor, cari compun corpurile în volumul şi greu­tatea lor". Electricianul Faraday, geograful Ritter, istoricul Ran-ke sunt tot atâţia adepţi al creştinismului. Marii naturalişti Lin­né şl Cuvier recunosc pe Dumnezeu în creaţiune. Despre au­tenticitatea cărţii lui Moise, Cuvier se exprimă în umătoarele: „Moise ne-a lăsat o cosmogonie, a cărei exactitate se confirmă

ai

pe zi ce trece în chip uimitor. Cărţile noastre sfinte deja delà început ne prezintă pe creatorul, care adună lucrurile înaintea lui Adam ca să le pună nume. Alegorie fericita care ne învaţă limpede, că datorinţa noastră principală este : să ne convingem despre bunătatea şi înţelepciunea autorului naturii prin studie­rea făpturilor". Marele naturalist Pasteur, duşman neîmpăcat al materialismului, muri cu crucea în mână şi rostind Credeul. Naturaliştll Dennert şi Reinche sunt cei mai vajnici apărători ai creştinismului.

Faţă de această concepţie despre natură, materialism, cari n'au ajuns să cunoască, în întregime nici mediul care-l încon­joară, hotaresc cu îndrăsneală şl decretează ştiinţificeşte, că na­tura e eternă şl manifestările ei nu sunt altceva decât manife­stări ale materiei. Bûcher, Vogt, Huxley, Veismann, Haechel şl urmaşi din timpurile actuale, intoxicaţi de convingeri materia­liste, nu urmăresc altceva, decât să propage ateismul, sau, în cel mai bun caz să-1 ştie pe Dumnezeu cât mai departe de natură.

Aflăm din istoria popoareloT, că toate epocile de tranziţie înfăţişează o avalanşe de incertitudini, o confuzie de credinţă şl în acelaş timp o disordine a moravurilor. Din nefericire bă­trânul nostru continent se află la acea răscruce. Prefaceri gi­gantice apar la orizont. Valorile spirituale ale Europei se pun la grea încercare. Francmasoneria, comunismul, socialismul, toate emanaţiuni de ale materialismului, domină, par'că, din ce în ce mai mult viaţa omenirii din secolul nostru. Care e situaţia noa­stră, pe ce drum să mergem?

Din fericire materialismul n'a fost nici odată credinţa omu­lui normal, căci ignorează pe Dumnezeu şi stă în contrazicere cu Universul. Cea mai neînsemnată floricică, ultima picătură de apă, trădează atotputernicia lui Dumnezeu în natură. Chiar de aceia nu putem admite legi ale naturii, cari fiind stabilite de Dumnezeu, acum să lucreze neatârnate de el. Orice manifestaţie a naturii, în fond este înfluinţa neîncetată a puterii lui Dum­nezeu.

In consecinţă, faţă de materialismul îngâmfat şi ateu să nu rămânem indiferenţi. Oamenii de bine sa părăsească, odată» atitudinea statica, care şi*au impus-o, A tăcea şi a sta Indife­renţi în faţa răului descoperit, este a periclita existenţa însas a naţiunii şi viitorul civilizaţiei. Nu este suficient ca să nu fad răul, — e necesar, când îl vezi, să prinzi toate energiile fiinţei tale şl să le pul în funcţie pentru înlăturarea lui.

ÔRt$UL NËQW '.' ÎS

Orî ce se întâmplă! In majoritate ne ocupăm de comodi­tatea şi cariera noastră. Tot aşa alergăm pentru acumularea de de bogăfii materiale. Luptăm pentru a ne ridica pe scara unei ierarchii şi pentru a culege lauri, pe cari îi suflă cea mai slabă adiere de vânt. Nu, nu aceasta este atitudinea omului spirituali

Cei ce ştiu să aprecieze realitatea ştiu foarte bine, că lu­mea e creată de Dumnezeu şi că existenţa noastră chiar şi cea individuala aparţine puterii creatoare a aceluiaş Dumnezeu, care ne-a făcut din pământ şi pe care, la rândul lui l a scos din neant. Drept aceia însuş actul creaţiunii implică o veşnică fră­mântare pentru eliberarea de materie, pentru spiritualitate.

In momentele aceste critice pentru no), să ne gândim la Mântuitorul nostru Isus Cristos, care a întemeiat sublima învă­ţătură a creştinismului, care a regenerat Întreaga omenire şi pentru care şi a vărsat şi ultima picătură de sânge. Să ne gândim la apostolii lui Cristos şi la atâţia martiri care s'au jertfit pen­tru creştinism. In sfârşit să ne gândim la generaţiile răsboiului mondial şi la atâtea generaţii ale altor veacuri cari s'au jertfit pe câmpul de bătăile pentru a ne crea o ţară mândră şl fericita.

Aceasta ţară va fi fericită când vom şti să întronăm în ea cu adevărat împărăţia lui Cristos şi când îi vom imprima un ritm de viaţă spirituală. Chiar de aceia păcătuim în faţa lui Dumnezeu şi faţă de omenire, când faţă de bolşevismul ateu, care ne ameninţă, stăm cu mâinile încrucişate.

In concluzie. Să ne 4ăm seama de atotputernicia lui Dumnezeu în na­

tură. Natura tot ce are, — are delà Dumnezeu. Nimeni nu poate transmite ce nu are. Să luptăm apoi pentru izbânda creştinis­mului, conform căreia tot norocul pământesc trebue cerut şl aşteptat delà Dumnezeu căci „toată darea de sus este pcgorând delà tine părintele luminilor".

prof. TRA1AN TĂMAŞ

ŞCOALA VIITORULUI. Omul e un călător între două lumi

trebuie să-1 ajutăm ca să nu cadă ci să se urce tot mai sus cu spiritul spre lumina din care trăim şi suntem.

D. Spranger .

Există o viaţă socială în care şi pentru care tot omul ce vine în lume trebuie să fie crescut. Grija pentru creşterea omului e o preocupare veche şi comună a tuturor societăţilor umane. Era şl firesc ca această preocupare să fie cea mai ve­che, pentru că în mijlocul întregei creaţluni stă omul, ca prin­cipiu de unificare al naturei. Lui i-au fost menite lumina, darul înţelegerei întrei existenţe şi viaţa Iul nu dispare cu ori ce clipă, însă nici nu durează veşnic spune Pico della Mirandola.

7\ face educaţie nu-i un lucru tocmai uşor spunea filozo­ful Kant, pentrucă educaţia e cea mai grea problemă care poate fi dată omului. Necesitatea educaţiei e o axiomă, un adevăr care nu mai are nevoie să fie demonstrat.

Ce este educaţia ? La această întrebare au răspuns mai mulţi pedagogi în

diferite feluri. Conducându-ne şi după unii şi după alţii, am putea spune că este : conducerea desvoltăril fizicului şi psihi­cului omului, în raport cu cele şase valori; sănătate, economie, adevăr, frumuseţe, moralitate şi religiozitate.

Care este scopul educaţiei? Creştinismul din Evul-mediu, prin dogmele sale nouă prin

morala sa pură, spunea că scopul educaţiei şi al vieţii, nu poate fi altul decât perfecţiunea morală. Renaşterea propune un ideal nou : omul cu mintea plină de erudiţie antică. După lohn Lacke scopul educaţiei ar fi : suflet sănătos în corp sănătos.

Gânditorii vremurilor contimporane spun că scopul edu­caţiei ar fi : personalitatea.

Ce înseamnă cuvântul personalitate ? Leibnite spune că personalitatea este : conştiinţa de sine.

Emanoil Kant spune că este : fiinţa capabilă să raţioneze şl responsabilă. Pedagogii cati au spus că scopul educaţiei este personalitatea, înţeleg prin acest cuvânt „totalul de însuşiri ce te fac să joci un rol mare în drama vieţii universale.

Rămânând deci ca scop al educaţiei formarea personali­tăţii, trebuie să ştim un lucru că personalitatea nu se desvoltă decât în libertate, şi prin activitate.

Copilul trebuie să fie întrodus în domeniile culturii prin activitate. Ordonându-i să stea cu mâinile încrucişate, cu spa­tele lipite de lemnul băncii, obosindu-î cugetul cu abstracţiunile din şcoală, e moartea vieţii fragede.

In locul recipientului pasiv, şcolarul pedagogiei absurde, trebuie să ne străduim ca şcolarul nostru, şcolarul pedagogiei moderne să fie vesel să râdă şi să cânte. Copilul e dornic să activeze, e neastâmpărat şi exprimându-mă în termeni mai poe­tici, e ca frunza plopului.

Este şi o cerinţă naturală ca să facem educaţia copilului prin activitate pentru activitate şi numai astfel procedând vom ajunge scopul urmărit, acel ideal seducător al educaţiei care este „personalitatea".

Educaţia trebuie să formeze şi să fortifice voinţa indivi­dului prin exerciţiu şi activitate personală.

Contrar vieţii şcolare de azi, el nu va sta ci va lucra, Va fi ca o albină agitată care sboară din floare în floare, aducând de prin grădini şi poene, polenul la stupul din sat. Iată labo­ratorul de care avem nevoie „şcoala activă sau şcoala viitorului".

Aceasta şcoală în care copilul va fi un ceva viu, o aripă de pasăre călătoare, un vânt răscolitor de primăvară, iar acti­vitatea educatorilor o reală scenă de deatru, învăţându-se viaţa vie de apoi, se bazează cu adevărat pe principiile psihologiei moderne. I

In linii generale aceste principii aceste norme ar fi urmă­toarele:

1, Activitatea şi efortul sunt naturale omului şi poate mai mult copilului. Această activitate nu-şi produce toate roadele numai dacă e spontană şl plăcută. Copiii sunt capabili de o în­cordare de atenţie intensivă pentru ceiace-I intereseasză pe ei nu pentru celace voim noi să-i intereseze.

Din acestea rezulta că educaţia trebuie să se sprigine pe spontanietatea copilului.

2. Ori ce achiziţie psihologică; cunoştinţă, mişcare e t c .nu au deplina lor valoare numai atunci când au luat loc într'un itiecanism. Copiii la începutul existenţei lor nu fac altceva decât să câştige cunoştinţe şi puteri pentru repetiţii. Sunetele pe cari le repetă cu atâta străruinţă şi plăcere, mişcările lor simple şi

în aparentă fără scop, au ca rezultat de a-i face stăpâni pe membrele lor şi capabili de a vorbi.

3. Personalitatea nu se desvâluie decât în libertate. Cum vom putea cunoaşte gestul, aptitudinile, daturile per­

sonale ale copiilor, dacă toţi sunt supuşi aceluiaş regim, aceloraş exerciţii. Din aceste câteva reguli de psihologie rees altele de pedagogie practică, cari ar trebui să se aplice în învăţământul nostru de azi.

Kerschensteiner numeşte învăţământul de azi o muncă a danaidelor. Avem nevoie dar de o şcoală nouă, de o reformă şcolară conform naturii omeneşti şl culturii actuale.

Această cerinţă, acest lucru se resimte nu numai la noi ci şi aiurea. Şcoala aceasta nouă de care avem neapărată nevoie, nu numai că este în concordanţă cu noile principii de psiholo­gie ci este documentată de cei mai mari pedagogi al trecutului şi din prezent.

Problema lucrului manual se pună în învăţământ înca din timpul umanismului. Rabelais, Montaigne şi Comenius cer pe lângă celelalte obiecte de studiu şi lucru manual.

Acest lucru manual capătă o importanţă crescândă, pusă însă în serviciul formării psihicului la pedagogi pietişti.

Rousseau spune: Emilie al meu trebuie să muncească ca un ţăran şi să gândească ca un filozof,

Pestalozzl dă o importanţă mai mare învăţământului mun­cii pentru popor, spunând că munca trebuie să fie punctul cen­tral al întregei lui educaţii.

Educaţia poporului trebuie să se ţină stras legată de ne­voile specifice ale ţinutului.

învăţătorul trebuie să ţină seamă de realitatea vieţii speci­fice şl să formeze omul conform cerinţelor naturale.

Ori ce cunoştinţă trebuie să fie căpătată direct, pentru că astfel se stabileşte o legătură indestructibilă între ochi şi mână. Fichte „filozoful idealismului activ" construeşte sistemul său filozofic, pe o activitate infinita, pentru că esenţa eului spune el nu este altceva decât acţiunea, activitatea spontană. Pedagogii Kensinger şi Blasche adâncesc mai mult învăţământul lucrului manual.

Frederich Herbatt spune că munca are o însemnătate mare în formarea caracterului. Ziller şi E. Barth reprezentanţii peda* gogiei herbatlene, alunecă mai mult pe această cale,

Cm$UL NÊÙW

Francise Frôbel spune că impulsia spre activitate trebuie să fie punctul central al educaţiei. Unii dintre pedagogi au în­ţeles greşit noua direcţie ce trebuie dată învăţământului.

In pedagogia prezentului Ketschensteiner reprezentantul tipic a direcţiunii materialiste, vede în copil viitorul cetăţean.

Munca ce trebuie introdusă în şcoala cea nouă El înţelege munca manuală. Copilul spune Kerschensteiuer trebuie crescut om folositor obştei, profesionist: să ştie să lucreze lemnul şi fierul, să fie om folositor să fie cetăţean bun.

Gurlltt, Gansberg şi pedagogii romantici, reprezentanţii di­recţiei individualiste, închid copilul în lumea subiectivă şl mis­tică. Vedem dar că unii pedagogi iau „munca" în scopul că exercita forţele fizice, asigurând sănătatea, unii înţeleg o muncă economică care asigură viitorul copilului. O parte cer transfor­marea şcoalei în atelier.

W. A. Lay înţelege o şcoală activă integrală, părere împăr­tăşită de toată lumea de specialitate pedagogică.

In locul învăţământului pasiv un învăţământ activ, şcoală vorbei şl a cărţei trebuie schimbata prin şcoala activă. Ştim fiecare că nu este posibilă acţiunea numai unui singur organ. O mişcare încordează nu numai un muşchiu ci pune In miş­care mai mult sau mai puţin tot corpul.

Metodica în şcoala activă. învăţătorul va începe întotdeauna cu observarea faptelor,

cu ştinţele naturii sfârşind cu ştiinţele culturii. întotdeauna va începe cu observarea faptelor din jur, va

pornii delà cunoscut la necunoscut, delà concret Ia abstract. Va pune mare bază şi va da o însemnătate covâşîtoare

învăţământului moralei şi religiei. In religioasa şcoală a muncii integrale şl a frumoaselor

idealuri umanitare, prin ajutorul cu care va fi deprins copilul al da săracilor şi neştiutorilor, ise va desvolta conştiinţa reli­gioasă. Religia nu se învaţă se trăeşte este viaţă Interioară şi nu teorie,

întreaga educaţie şi în întregul învăţământ, educatorul va Căuta să desvolte conştiinţa naţională.

Cu un cuvânt întregul învăţământ va fi moral şl naţional. Organizarea şcoalei active. Sunt două feluri de a instrui — observaţiunea şi expune­

rea. Învăţătorul nu va trona delà catedră ci tot timpul ÎI Va petrece în mijlocul şcolarilor, jucânduse, muncind atât în clasă

cât şi în grădină. Ar fi bine ca învăţătorul să-şi împartă copiii în grupe i-se va da o misiune. Aceste misiuni ar fi următoa­rele: udarea florilor, curăţirea gradinei, aducerea apei pentru udat florile, aierisirea clasei şi păstrarea ei curată, sădirea po­milor de rod, ajutorarea cu braţe multe la gospodăria unui să­rac, strângerea plantelor medicinale şi alte servicii de fragedă putere în folosul aproapelui. învăţătorul va organiza un ser­viciu de spionaj din elevii cel mal buni ca să ştie cari copil nu salută, înjură sau se poartă necuviincios pe stradă şi cu oa­menii mari.

La ori ce muncă învăţătorul să fie primul să nu Iubească un elev mai mult decât pe altul cu toţi să trateze la fel. Astfel alcătuită şcoala va desvolta în copil instinctul potolit al muncei.

In aceasta şcoală copilul sălbatec şl ursuz, căprioară sfi­oasă din hăţişurile munţilor se va îmblânzi.

Aci va învăţa cum se Îngrijesc florile, cum se cresc vitele, cum se sapă şi cum trebuie cultivată buruiana cea de hrană.

Când învăţământul nostru va fi predat conform naturii o-omeneştl şi culturii actuale, vom vedea şl noi citind ciurdarul satului românesc la umbra de stejar verde „Fire de tort ale lui Coşbuc" sau „Amintiri din copilărie" ale Iul Creangă, cum ci­teşte păstorul german din Alpi, filozofia lui Kant.

IOAN B O R Z A înv. Stoineşti.

i 1 1

BitBtaicBBiBiaaEBCBiBiDEj D-nii I. Nisipeanu şi T. Geantă, conducă­

torii revistei pedagogice: „Pentru inima copii­lor", roagă pe redactorii revistelor de cultură, literară şi pedagogie să accepte schimbul re­gulat, iar editurile să trimită cărţi pentru a fi recenzata, pe adresa secretarului de redacţie: Florian Stanică Ciolăneştii-din-Deal jud. Teleor­man, Of Baloci.

Folklor din Bihor

Frunză verde lasă, lasă Mulţi voinici sângele 'şi varsă Pentru tot neamul de-acasă. Când la foc am început, Nici apă nu am avut O lingură de băut. Când am fosila miez de noapte Vine, trupa numai poate. Când de ziuă să zărea Fergsterungul 7 sufla. Noi pe deal ne-am înşirat Şi de foc ne-am apucat. Când am fost la prânzişor Mai puşca câte-un fecior. Acela numai de dor Co puşcă de-a Praisului Plătea opt de-a Neamţului, Când prindea Praisu a da Feciorii prind a pica Ş'aşa veneau gloanţele Cum vin vara ploile. Nişte gloanţe găurite Pela urechi sbângăite. Când a fost în prânzul mare Vine un căpitan călare Strigând tot în gura mare: Daţi feciori cu voe bună Rămânem fără cunună. Da o cătană btrână El din grai aşa'grăit: Căpitane, căpitane, Lasă-ne să răterim Că vezi bine că perim; Răteraţi că nu zic ba, Doar '-ţi mai putea scăpa. Uitaţi-vă înapoi Cât îţi vezi cu ochii doi

Cules de A M O S S GROZA înv. Vărzarii de sus,

Stau feciorii ca snopii; Stau feciorii prăvăliţi Ca nişte pomi înfloriţi. Şi-am văzut fertat puşcat Intr'un şanţ era culcat Şi zău mie s'a rugat Să'ntorc puşca cu capul Şi să~i sdrobesc lui capul. Da zău mie mi-a fost milă Zăcea 'n sânge ca în tină; Şi mie mi-a fost bănat Că zăcea 'n sânge 'nchegat. Răterit'am răterit Pe un deal mândru înflorit, Dealu 7 chema Rastipol Numai pot merge de dor. Jale-mi de ai mei părinţi, Ştiu bine că mă doriţi; Jale-mii şi de-ai mei fraţi, Ştiu bine că m'aşteptaţi. Dar pe min' nu m'aşteptaţi, Că pe mine m'o 'npuşcat In ziua de Sân-Ziene, Moarte mare cu jelire Şi pe mine m'o îngropat La umbra unui frăgar Ca pe domnul general Şi 'n loc de tras clopotele Da Praisii cu tunurile, Şi 'n loc de cruce 'n mormânt Croncăneau corbii prin vânt. Şi 'n loc să vin la părinţi, Mi-a rămas trupul pe aici. Şi 'n loc să vin la surori, Am rămas pe aici să mor. Departe de ţara mea, Pe cari n'oiu mai vedea.

Frunză verde nucă seacă. Dragă-mi fata săracă ; Căci, cu mâna ei se 'mbracă. Dar fata bogatului, Dă-o 'n mâna dracului. Că pentru'n fir delà mână Dat-o brânză şi smântână, Cămaşa de brâu în sus Trei mierţe de cucuruz, Poalele de brâu in Jos Trei mierţe de grâu frumos. Dar fuiorul cum l'a tors ? Coborând pe scară 'n jos, Cu dărabe de slănină. Şi cu oale de făină, Cu brânză şi cu smântână.

*

Cine dracu o mai văzut, Epuroi vara cosând Epuroaica fân străgând Ciocârlan cu pălărie, Ciocârlie cu mintie. O grădină cu doi nuci, O drăguţă la doi prunci O grădină cu doi plopi, O drăguţă la doi popi. O grădină cu doi pruni, O drăguţă la doi juni. O grădină cu doi pini, O drăguţă la doi fini. O grădină cu doi peri, O drăguţă la doi veri, O grădină cu doi fagi, O drăguţă la doi dragi.

De când mândră te iubesc, Noaptea nu mă odihnesc. Dar până nu-te iubeam, Unde mă culcam dormiam. Mărită-te mandra mea

Că şi eu m'oi însura. Şi de sus de casa ta, Mi-oi face şi eu alta. Ca să-ţi fac inimă rea. Tie şi la maica ta. Dragostea de un an şi o vară, Mi-o strică mă-ta 'ntr'o seară.

* Amărâtă eşti mândruţo, Amărâtă zău bădiţo. Că de când m'a m măritat Nici o cină n'a m cinat. Nici o cină cu lumină, Nici un prânz cu voie bună. km un câine de bărbat, Toată noaptea umblă 'n sat Vine acasă 7 pun de cină, El îmi trage de lumină.

* Vino mândră să jucăm, Că noi doi cam sămânăm Şi la joc şi la ochit, Şi la la buze de iubit.

* Rău mă doare inima, Că nu îmi joc drăguţa Că mă vede muerea.

* Frunză verde rosmarin, Mândra mea varsă venin Las să verse că nu-i pasă, Că de mine nu se lasă. Că s'a mai lăsat odată, Ş'a zăcut o vară toată.

Bine îi stă îmbrăcată, Tot cu haine delà şatră; Dar şi mai bine i ar sta, Ca să şi le facă ea.

Folklor din Bihor

Trandafir mândru 'florii, Cu drag mândră ne-am iubit Şi plângând ne-am despărţit Pe când noi nici n'am gândit; Tot iubitu-i cu dor mult, Despărţirea-i cu urât, Tot iubitu-i cu dor mare Despărţirea-i cu 'ntristare.

* Tu bădiţă aşa-i gândit, Că dacă mă vei lăsa Altu nu mi-oi căpăta Şi portul mi Voi cerni Şi pe tine te-oi jeli. Dară eu n'am nebunit, Să jelesc pe un prăpădit Doară eu nu am turbat Să jelesc pe un blăstămat. Io portul nu Voi cerni, Ci bine Voi soponi: Cu sopon delà Turda Cu apă delà buna, Cu sopon dintre fântâni, Cu rujă dintre grădini Şi-a veni Dumineca, lo frumos. m'oi înschimba Gata ca o păunită; Şi m'oi duce pe uliţă, Din paş voi păşi răruţ Din gură oi grăi blânduţ Şi mi-oi căpăta drăguţ De n'a fi bade ca tine Las să fie a mea ruşine. Tu bădiţă aşa-i gândit Că io 's floare de găsit, Ţie de ciufuluit Da io 's floare de pe iaz

Cules de AMOS S. GROZA înv. Vărzarii de sus.

Ţie-ţi fac mare necaz. Dimineaţa m'oi scula Şi frumos m'oi înschimba Şi vasul 'n mână oi lua Ş'oi lua vasul 7? mână Şi m'oi duce la fântână Şi-oi lua 'n vas apă rece Pe lângă poarta voastră oi trece Pe fereasră te-i uita Şi din gură-i cuvânta : Dă-mi măicuţă perina Şi lumina de-a dreapta. Că eu maică m'oi culca. Şi nu m'oi mai scula, Că am văzut pe mândra La urechi cu floricele Pe cap cunună de jele Gata ca şi-o păunită Trecând pe aici pe uliţă.

* Jele-i Doamne cui-i jele Jele-i inimuţei mele Jele-i la tot neamul meu Dup'un tânăr cum sunt eu. Căci acum mă 'nstrăinez De părinţi mă depărtez. Mi-e carte mi-a venit La Bosnia de pornit Voi drăguţe tinerele Dragostea inimii mele; Dac'or fi vremi bune 'n ţară M'oi întoarce la voi iară, Iar de-a fi vre-o răutate Voi trimite numai carte, Cartea tot în cernurele Scrisă numa 'n dor de jele. Când aud cucul cântând,

Şi mierlită şuerând Eu trec peste munţi plângând. Şi de jalea mea cea seacă, Toate lemnele s'apleacă Cu vârful înspre pământ Şi mă 'ntreabă de ce plâng. Şi de plâng şi de jelesc, Ce-am pierdut numai găsesc, Am pierdut foae de fragă Pe mândruţa mea cea dragă.

* Mândră, sprâncene pe sus, Sufletul badii Vai pus. Mândră, sprâncene pe jos Sufletul badii Vai stors. Mândră, ochişorii tăi I-o pus maica-ta cu clei De-mi pun capul pentru ei; Mândruţă buzele tale Lea uns maica-ta cu miere De-mi pun capul pentru ele.

Uită maică, urâtul Cum 'mi poartă inelul, Eu îl cer ca să-mi-l dea El îmi zice că mă ia; Dar decât el m'ar lua, Mai bine m'aşi spânzura; De toarta inelului, De ciucurii brâului In mijlocul târgului, Ca să vadă tot târgul Că ce face urâtul.

* Cine hora n'a juca Să-i moară ibovnica ! Sâ ieie ţiganca mea, Că e 'naltă şi buzată S'o sărute toţi odată.

Leliţa cu nasul lung Duce de mâncat la plug Uitându-se pe răzoare Varsă oala pe picioare,

Măicuţă când m'ai făcut De m'ai fi făcut un prunc Lângă o margine de drum... Două fântânele reci Intre două dealuri seci, Isvoruţ Lângă 'n drumuţ Câţi drumari pe drum or trece Toţi să beie apă rece, Toţi ar bea şi odihni Şi bine ţi-ar mulţumi. — Aşa maică pentru mine, Nu-ţi mai mulţumeşte nimeni.

* Poartă mândră cei purta Numai nu te mărita, Poartă ştuţ de măgheran Şi mă mai aşteaptă un an, Poartă ştuţ de rosmarin Şi m'aşteaptă până vin.

Ştii tu bade ce ziceai Când la noi pe pat şedeai : Că atuuci noi ne-om lăsa Când mă-ta o număra Cetina de pe buhaş Şi iarba de pe imaş, Trunzuţa de pe stejar Şi iarba de pe hotar ; Mă-ta nu le-a numărat Şi vezi că noi ne-am lăsat.

Frunză verde de bujor Nici la toamnă nu mă 'nsor Ci rămân viţăl mănzat, Lângă cari s'or însurat.

CUGETĂRI Culese de AMOS S. GROZA.

înv. în Vârzarii de sus.

Credinţa la un popor este singura temelie trainică pe cari se poate rezema viitorul său, căci destinele popoarelor sunt în mâinile Atotputernicului.

Regele Ferdinand I. *

Purtaţhvă totdeauna ca şi cum v'ar privi zece ochi. Confucius.

* Unde este multă libertate, este şi multă rătăcire.

Schiller. • *

Omul cu cât se măreşte, cu atât trebue să creadă mai mult în Dumnezeu.

V. Hugo. *

Nu se învaţă pentru şcoală, ci pentru viaţă. Seneca.

* Fă bine fără să te gândeşti la recunoştinţă sau recompensă.

Budha. *

Ordinea are trei avantagii : uşurează memoria, economiseşte timpul, păstrează lucrurile.

Dufresne. * • '

Citeşte mult, nu multe. Pliniu cel tânăr.

* In viafa ta, cea dintâi regulă: respectate pe tine însuţi,

căci vei învăţa să respecţi pe alţii. Saadi.

» Micile consideraţiuni sunt mormântul lucrurilor mari.

Voltaire. *

Deplina fericire constă în a face pe alţii fericiţi. J. J. Rosseau.

26 CP/SUL NEGRU

4 FLONTA TEODOR

V

In ziua de 20 Ian. 1938 s'a stins din viaţă, în Sanatoriul din Aleşd (Bihor) în­văţătorul Flonta Teodor, în vârsta de 25 ani.

Născut în comuna Holod, a urmat cursu­rile şcoalei primare din această comună, permutându-se mai târziu la Oradea. Şi-a luat diploma de învăţător la Şcoala Nor­mală Gr, cat, din Oradea.

A funcţionat ca înv. supl. în corn. Ro-goz-Ceica, Săbolciu şi Decăneşti In toamna anului acesta a fost numit cu titlu provi­zoriu la şcoala primară din corn. Lucăceni-jud. Satu-Mare,

A murit de tuberculoză şi a fost în­gropat departe de satul său, în cimitirul comunei Aleşd.

O delegaţie de prieteni şi săteni com­pusă din: D-l I. Tămaş-fostul lui învăţător, cu Doamna şi fiica lor, Domnişoara Titi Tămaş, colegii săi de şcoală: Teodor Bon­dar, Gheorghe Solomie, prietenii apropiaţi: loan Mangra sub-notarîn Lupoaia, Florian Flonta înv. în Şauaieu ; sora cumnatul şi rudele sale, î-au întovărăşit pe drumul cel din urmă. Din Aleşd au participat la trista ceremonie întreg corpul didactic al şcoalei primare, cu elevii, în frunte cu D-l dir. C. Bumbulescu.

La mormânt au vorbit : D-l 1. Tămaş, D-l T. Bondar şi D-l C. Bumbulescu. Fie-i ţărîna uşoară şi memoria binecuvâtată! 4

C R O N I C A ^ - RECENZII

T I G R U roman de D-I Dragoş Protopopescu

editura „Cugetarea*. D-l Dragoş Protopopescu. este profesor de limba şi literatura en-

leză la Universitatea din Cernăuţi şi un ziarist de emerit talent. Umorul rece, de natură pur englezească, umor care poate fi şi o caracteristică a fondului D-sale sufletesc, după cum poate fi tot atât de bine şi o con­secinţa a mediului în mijlocul căruia şi-a format personalitatea, 1-a pre­dispus — Ia primele D-sale încercări de a intra în regatul literelor — către genul satirei. Dar către satira aspră, biciuitoare şi — să ne ierte D-sa — adeseori chiar vulgară. Şi ori câte argumente ni s'ar aduce de către reprezentanţii unui anumit curent de opinie critică, în favoarea acestui minor gen de artă, (în speţă, romanul satiric !) chiar genialitatea unor autori, nu-i poate ridica valoarea artistică. Am mai spus lucrul acesta şi atunci când ne-am ocupat de romanul D-lui Tudor Arghezi : „Cimiirul Buna Vestire" şi persistăm să ne menţinem cu îndărătnicie puntul nostru de vedere, chiar şi acum după ce am constatat că este diametral opus celui emis de critica noastră — aşa zisă — autorizată! Avem convingerea că un astfel de roman se poate scrie, la comandă de către ori care mărunt scrib, fără nici un efort de elaborare. I se cere numai o relativă dexteritate în mânuirea frazei, o atitudine sceptică, dar mai ales şi cinică, în faţa vieţii, şi o oarecare doză de spirit. (Despre calamitatea pe care o reprezintă pentru securitatea spirituală a semenilor lor, aceşti ignobili bipezi, al căror^obraz nu roşeşte nici dacă este frecat cu glass papier, — cari cu un termen general, sunt categorisiţi „oameni spirituali ne propunem să ne ocupăm altădată,).

Vom încerca să ne verificăm afirmaţiunile de mai sus, ocupân-du-ne de ultimul roman al D-lui Dragoş Protopopescu: „Tigrii".

D-l Dragoş Protopopescu nu este un debutant. Nici în literatura cultă a esseului critic şi nici în această de pe urmă. Studiul său suges­tiv intitulat „Fenomenul englez", periodica D-sale cronică susţinută în Revista Fundaţiilor Regale, asupra literaturii engleze, precum chiar şi activitatea D-sale de gazetar militant, în care risipeşte cu patimă un ine­puizabil talent, determinat de dinamica unui furtunos temperament, l-au aşezat între gânditorii noştrii de elită. Şi suntem convinşi că nu peste mult timp va putea fi considerat unul dintre culmile spiritualităţii nea­mului nostru. Afirmăm lucrul acesta, pentruca atitudinea noastră să nu fie greşit interpretată ! (Cum ni s-a mai întâmplat). Noi ne revoltăm.nu­mai înpotriva unei atitudini, în artă, împotriva acestei nenorocite devieri a artistului delà rolul său de creiator.

D-l Dragoş Brotopopescu ne-a oferit prilejul să întrevedem predis­poziţia D-sale, pentru acest hibrid gen de artă,cu prilejul apariţiei pri­mului D-sale liliputan roman: „Condamnaţi la castitate". O carte care nu

are alt merit afară de cel pe care i-1 dă numele autorului, pe copertă! „Tigrii", cu toate că tn multe privinţe nu-1 depăşeşte, reprezintă totuşi faţă de primul, un remarcabil progres şi în privinţa atenuării violenţei de limbaj dar şi — mai ales — în alegerea subiectului! Este — după cum se şi întitulează şi după cum îşi ţipă conţinutul, cu un vizibil orgoliu, prin verdele copertei — un roman legionar. Primul roman legionar! înfăţişează epoca, numită în terminologia legionară „prigoana", când principalii conducători a-i acestei mişcări, pentru dârza manifestare a credinţei lor. au suferit cele mai crunte privaţiuni, fiind arestaţi în bloc şi închişi în cazematele Jilavei. Romanul este o desăvâşită frescă a figu­rilor proeminente a fostei Gărzi de fer, intraţi de mult şj cu numele, dar şi, mai ales, cu faptele în conştiinţa publică. începând cu căpitanul — Corneliu Zelea Codreanu continuând cu părintele său, bătrânul stejar bu­covinean, Ion Codreanu — Ion Zale, Zizi Cantacuzino, Ion Moţa, Vasile Marin, Neculai Totu, Bănică Dobre etc. şi sfârşind cu D-l Eulampe Si-bică — alias D-l Dragoş Protopopescu — burlescul erou cu melon, în care autorul încearcă o caricaturală realizare a persoanei, şi personalităţii sale, figurile legionare, întrate deja în mit, defilează înaintea cetitorului într'un impresionant cortegiu. Aici, în portretizarea acestor personagii, autorul se întrece pe sine ! Am putea afirma fără teamă de exagerare că ne dă cele mai desăvârşite modele de portretistică. Cu o îndrăcită vervă autorul ne descrie mizeria şi grandoarea Jilavei ! Frigul, foamea persecuţia, invazia păduchilor, etc., toate sunt pentru autor tot atâtea su­biecte din cari să ne exteriorizeze extraordinara capacitate de rezistenţă în suferinţa, a eroilor săi. Aceste calităţi dau cărţii, fără îndoială, o ne­contestată valoare. Dar . . ,

D-l Dragoş Protopopescu este un desăvârşit cauzeur. Poate să în-tretie cetitorul, pagini întregi, cu atenţia mereu încordată, vorbind despre femee sau despre câini, despre tranvai sau despre englezi, despre o sco­bitoare sau despre pădurile virgine a le Africei. Astfel de artificii pot da unu-i roman ori cât de mare extensiune. Nu-1 vor putea face nici într'un caz mai bun! Să fi lăsat D-sa la o parte acele lungi — şi în într'adevăr reconfortate, prin subtila lor ironie! — digresiuni, să fi dat o mai mare amploare epopeicului destin al Legiunii în care suntem convinşi că D-sa crede — să fi dat cărţii un erou central, care să polarizeze acţiunea roma­nului (adecă să contureze mai precis figura de mit a Căpitanului şi năzu­inţele, în slujba cărora o generaţie întreagă a însângerat în beciurile în­chisorilor) să fi înălţat un imn de slăvire, prometheicei gartfe pe care — în credinţa lor — o săvârşesc, în sfârşit să fi privit, chiar materialul pe care-1 foloseşte, prin alt unghiu de creaţie, poate atunci ne-ar fi oferit într'adevăr, primul şi adevăratul roman legionar. Dar pentru realizarea unui astfel de măreţ monument literar, poate că nu D-sa este cel indicat. Numai o ironie caustică şi o vervă spumoasa nu poate creia poezie. Şi un astfel de roman trebue să fie un adevărat poem!

Ceva în genul în care este scris .Stăpânul" — D-lui Ovid Densu-şeanu-fiul.

Până atunci cu toate calităţile şi defectele sale „Tigrii", rămâne prima manifestare legionară în literatură. Şi nu este lipsit de semnificaţie acest fapt !

MIRON MECHIU

CRtŞUL MËOW 29

„ L a răspântie de veacuri", roman de Gala Galaction.

Evoluţia romanului românesc, plecat delà Nicolae Fiiimon cu un început de studiu social şi documentar, modelat de Vlahuţâ şi Bolinti-neanâ cu pecetea eului subiectiv şi de Duiliu Zamfirescu, cu miros de idilă, purtat de Sadoveanu prin trecutul legendar şi istoric şi întrupat de maestrul Rebreanu în realism şi obiectivism, a isprăvit astăzi în oficinele iudeo-comuniste, însuliţat de penele galiţiene şi 'nlănţuit în lubrică şi gre­ţoasă maculatură.

Romanul de moravuri şi de caracter, romanul idilic, în frământările noi de după râsboi a fost abandonat. Lascivi şi Impertinenţi, scriitorii noui, sub masca trăirii şi-a deplinei sincerităţi au căutat hereditatea ne-vropatică.

E plină vitrina literară de-asemenea furuncule supurânde, scoase din hrube masone de exaltaţi incorigibili iar o carte bună, care sâ aducă un luminiş clar în râsvrătirea de instincte primare, este cu totul o raritate.

Scriitorii tineri sunt tentaţi de senzaţii tari, de o mulţime de subi­ecte cu totul extravagante. Paradoxul şi nevroza au succes de librărie şi încurajare în edituri streine de sufletul acestei naţii. In împărăţia sufletelor bune, nu pătrunde nimeni. Pathologicul a străvlt duhul literaturii române: moderne.

* * *

Din pleiada celor ce au ridicat glasul împotriva scrisului obscen, se reliefiazâ figura de evanghelist a striitorului ertodoxismului nostru Gala Galaction (pseudonim pentru preotul Grigore Pişculescu din Bucu­reşti). Literatura sa este în slujba unui ideal moral şi mai cu seamă Ga­laction este „un fanatic apărător al credinţei noastre bisericeşti" (Loghin : 1st. lit. pag. 221). „La răspântie de 'veacuri", recentul său roman este după unii prea tendenţios.

Scriitorul Galaction n'a încălecat pe Pegasul trăirii şi-al sincerităţii depline ca exponenţii pornografi ai curentelor de avantgandâ, ci, chinuit de cuminţenia unor slove instructive îşi ţine 'n frâu eroii, trasându-le drum spre fapte înţelepte şi demodate desigur astăzi, în vremuri când tineretul trâeşte sub impulsul sângelui năvalnic.

In împărăţia sufletească a unor studenţi preocupaţi de probleme înalte de filozofie, sociologie şi literatură, în împărăţia sufletească a tine* retului din anii 1898—1900, cari nu trăiau în „dolce farniente", cum trâesc tinerii de astăzi, se strecoară romancierul Galaction, scârbit de turpitudinea gălăgioasă a unor vremi cari, au sfărîmat icoana bunului simţ şl-a vieţii trăită cu înţelepciune.

Din sala No. 4 (sala Titu Maiorescu astăzi), delà cursul maestrului Malorescu, despre filozofia englezului John Stuart Mill, pornesc în viaţa ca mânaţi de un resort intim pus în mişcare de romanul filozofului en* glez cu dna Taylor, eroii acestui roman. In calea lor răsare îutr'o lumina nouă, o prietenie ideală. Doru Filipache şi Ântonina "Tarta, eroii în Jurul cărora se brodează toată acţiunea, pornesc sfios pe calea trasata de en­glezii ce-au ridicat prieteniei un splendid monument, trăind-o douăzeci

de ani într'o curăţenie sufletească încomparabilă şi 'ncununată pământeşte într'o căsătorie, după ce soţul Taylor, se retrage în lumea cealaltă.

Sunt douăzeci de ani de fecundă muncă intelectuala în care filo­zoful a scris cele mai inspirate din operile sale, sub privirea nobilei amice, confidenţa, inspiratoarea şi colaboratoarea sa, d-na Taylor.

La douăzeci de ani, inima svâcneşte într'un avânt nobil spre rea­lizări întrezărite la margini de vise. lată deci pe Doru şi pe Bntonina, râvnind prietenia sufletelor mari, încrustând în inimi icoana neprihănitu­lui roman al d-nei Taylor şi realizând prietenia lor, înfiripată în sala no. 4, într'o căsnicie. Suflet chinuit însă de ficţiuni literare, Doru şi-'nple-teşte viaţa şi cu broderii însăilate din afară de cămin, îşi urzeşte din proprie plămadă, ca paiangenul, plasa unei aiureli de poet, trubadur, părân-du-i-se traiul alături de aceiaşi modestă şi scrupuloasă studentă un peni­tenciar de corecţie care subjugă fantezia creiatoare, diminuând-o. împle­teşte în jurul Elvirei Latropol, prietena Antoniei, un haneac de gânduri fosforescente, Deşi 'n aparenţă Elvira-i medicinista care cunoaşte toate tainele omeneşti şi are o nuanţă libertină în manifestări, în faţa actu­lui decisiv de trădarea amicei sale şi de a stropi cu noroi într'o căsnicie care trebue cinstită, ştie să oprească tumultul pasiunii poetului aprins şi să-1 canalizeze spre cuminţenie. Romancierul dă un îndemn spre viaţa conjugală, cinstită şi respectată de amândoi soţi. Sanda Petrovici este du­rerea personificată, pentrucă ei nu i-a dăruit destinul un cămin potolit. Se desparte de bărbatul brutal şi vicios şi resemnată — şi poarta chinul unei desamăgiri prea timpurii. In căminul cald şi ferit de vânturi nebu­ne, sub purtarea de grije a bunei Antonina, Doru Filipache, poetul tru­badur chinuit de fantasme literare, scapă de dezordonarea unei vieţi de boem, visător incorigibilul. John Stuart Mill, devine laborios sub căldura unei prietenii mari, Doru Filipache, descăleca Pegasul Creaturilor literare şi devine adeptul lui Zola „care susţinea că un artist cuminte trebue să fie însurat şi legat căminului". Ceilalţi eroi, din roman, sunt studenţi sâr-guincioşi, filozofi şi artişti, preocupaţi de lucruri serioase. Este un tineret subjugat de carte şi care şi-a impus conştiinţei un principiu sever de educaţie, este o lume de valori spirituale în acest roman şi este aşa pentrucă preotul Grigore Pişculescu, este un convins de rolul unei lite­raturi sânătoase în opera de redresare spirituală a tineretului, complet viciat de pornografia maculaturii iudeo- comuniste.

• Introducerea pathologicului şi a spiritului anarhic iudeo«comunist,

în literatură şi pretenţia unor oficine murdare de a da lecţii de orientare spiritualităţii noastre, a angajat în luptă un scriitor nou, luptelor pentru gând şi fapta românească. Maculatura lubrică a uzurpatorilor de nume voevodale, culeasă „din piaţă, din lupanar, din şatra ţigănească şi diiu, casele de rechiziune" perverteşte moravurile tineretului fără puternica frână morală. Nu toţi exaltaţii însă, toţi perverşii caselor de toleranţa» toate apavele prostituţiei, să facă experienţe cu inimile tinerilor puberii «Cine scrie, chiar şi literatură, trebue să fie ce! puţin un pedagog dacă nu un profesor" şi „scriitorul, ca să nu cază în cea mai tristă negus* torie ce există — trebue să albe deapururi în sufletul lui şi 'n opera lui un drum de civism şi de profetism", căci „ce bine fac scriitorii cand, ÎB

CMULNÊÙW

opera şl tn discuţiile lor — uitând puţin Parnasul şi pretenţiile artei pen­tru artă — dau sugestii sănătoase, samănă sfatul bun şi pun pe grumazii acestei lumi, bucuroase sâ înveţe, jugul directivelor mântuitoare I", spune în cuvâtul de 'nceput, Gala Galaction. Romanul românesc se găseşte la răspântie de veac dar şl numai cuminţenia scriitorului nou îl va putea scoate din hrubre masoane şi continua firul evolutiv, rămas la Rebreanu. Până atunci, trebue să trecem prin şcoala romanelor educative, alcătuite de valori selecte după focul interior, să suportăm cu alte cuvinte .jugul directivelor mântuitoare".

D. TĂTĂROIU

CRONICA MĂRUNTA

D-l Lucian Bl aga la Universitate. In ultimul număr din hebdomadarul naţionalist „Sfarmă piatră",

D-l Alexandru Gregorian se ocupă de chemarea D-lui Lucian Blaga Ia o catedră universitară. Ii prilejuesc reflexiile gestul profesorilor universitari din Cluj, cari într'o acţiune de o impresionantă etică spirituală au hotărât să cheme pe D-l Lucian Blaga la catedra de filozofie a culturii.

D-l Lucian Blaga reprezintă azi fără îndoială o culme a filozofiei româneşti. „Rupând cu şcoala glosatorilor filozofici — spune D-l Grego­rian — la care tradiţia era ca noi să migălim savant şi bigot în margi­nea lui Kant, a lui Bergson e tc , Lucian Blaga — desfundă dintr'odată isvoarele unei filozofii noui româneşti, descoperindu-ne în spaţii miori­tice adevărata filozofie a etnicului nostrn.

„El ne-a învăţat să ne coborâm la isvoarele ancestrale, ne-a de­prins să găsim rădăcinile de lumină ale spiritualităţii româneşti în stră­funduri abisale, acolo unde se colectează şi se depozitează toate zăcă­mintele de putere ale actului de creaţie. Şi tot el ne-a lămurit, pe clavia­tura nostalgiilor mioritice, spaţiul matrice al sufletului românesc, care se ondulează ritmic, ca un val sarmatic, pe peisagiul de deal şi vale, defi­nind legătura organică şi arhimilenară dintre spiritul românesc şi mediul în care s'a plăsmuit el".

Lucian Blaga, acest — pe drept cuvânt numit — demiurg al gân­dirii româneşti, trebuia să fi fost chemat mai de mult la universitate. Cel puţin după cum remarcă D-I Al. Gregorian — din ziua când M. S. Regele i-a prezidat Intrarea între nemuritorii Academiei, Politicianismul nostru meschin şi Incapabil, însă, i-a ignorat existenţa şi a lăsat fără între­buinţare o energie spirituala, care cu siguranţa va face epoca, In sihăstria delà Berna I

Astăzi D-l Lucian Blaga este Sub-Secretar de stat la Externe. Mâine vâ tfebiii să fie — şi va fi — profesor Universitar. Este un semn că noua orientare naţionalistă pe care a luat-o ţaţa noastră, se găseşte pe drumul bun ăl cinstirii şi punerii în valoare a elitelor creiatoare ale ace­stui neam I Dorim ca acest simptomatic început să fie de bun augur I

CRI$UL NËGRU

Reapariţia ziarului „Cuvântul". După o întrerupere de peste 4 ani, când a fost sugrumat de neîn­

ţelegerea unui regim politic, ce se găsea in acea vreme în plină deruta, ziarul „Cuvântul" şi-a reluat apariţia. Cu aproape aceieşi colaboratori minus evreii: M. Sebastian, Ion Călugâru. P. Sterian, etc. Astăzi „Cu­vântul" D-Iui Nae Ionescu, s'a încadrat în ritmul, vremii, este gazeta naţionalistă. E suficient să amintim numele colaboratorilor care-i susţin cronicile mai inportante : D-l T. Arghezi : cronica plastică. D-l Mircea Eliade: cronica ideilor, D-l Perpessicius : cronica literară, D-l Dem. Teo-dorescu : cronica teatrală — etc. pentruca să ne dăm seama că în presa noastră „Cuvântul" va fi unul din cele mai bine scrise cotidiene şi că va fi îmbrăţişat cu căldură de toată intelectualitatea românească. — Ii urăm via{ă lunga.

D-l Nicolae Roşu a părăsit „Curentul". Nu ştim cu preciziune pentru ce, dar bănuim.

„Curentul" nu mal este astăzi ceeace era la primele lui începuturil Vic­tor Rodan a murit, Cezar Petrescu 1-a părăsit, Nicolae Roşu aşişderea! Este suficiient să amintim numai aceste nume, cari nu mai figurează în coloanele sale, pentruca să ne putem explica pălirea strălucirii acestui ziar, care — oarecând, se putea pe bună dreptate, numi monitorul Inte­lectualităţii rnmâneşti. Astăzi — sigur — cel mai de seamă colaborator pe care-1 are este Aurel Dragoş ! Şi numai pentru admirabilele lui dese­ne, lumea mai cumpăra „Curentul" ! Increstăm aceste triste reflexii, nu cu bucurie ! Pentruca e păcat ca un ziar, destul de bine scris, să fie înmor­mântat sub dispreţul opiniei publice, pentru lipsă de atitudine — ca să n'o numim echivoc — şi poate chiar pentru samsarlâc !

Dar nu despre asta am voit să vorbim. D-l Nicolae Roşu care, fără îndoiala este un mare ziarist, de o frumoasă cultură şi ascuţită inteli­genţă a grupat în jurul D-sale câţiva tineri tot atât de entuziaşti şi a scos revista „Decemvrie". Este la primele începuturi şi încă nu ne putem pro­nunţa cu deplină cunoştinţă asupra el. Promitem însă că vom reveni.

„Sânzana". Revista D-lui C. Gane îşi continua cu regularitate apariţia. De o

frumoasă factură intelectuala, cu interesante rubrici: „Un tăciune şi-un cărbune", „Una caldă alta rece", şi cu selecţi colaboratori, este una din­tre puţinele noastre reviste bune.

Âldous Huxley Este cel mai reprezentativ dintre scriitorii tineri a l̂ Angliei, al ca­

rul nume a trecut de mult graniţele ţării sale. Cartea sa „Contrapunct" care a fost tradusa în toate limbile culte ale universului, a apărut în sfârşit şi în versiune românească în traducerea D-lui Jul. Giurgea. Despre această opera, cate putem afirma că a revoluţionat în întregime technica romanului, ne vom ocupa pe larg în unul din numerele noastre viitoare.

CRIŞUL NEGRU REVISTĂ DE CULTURA

REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA: REVIZORATUL ŞCOLAR - BEIUŞ

D I R E C T O R : I S E C R E T A R DE R E D A C Ţ I E : CONST. BORC J MIRON MECHIU

ABONAMENTE : ANUAL — 120 L E I

P E N T R U I N S T I T U Ţ I I 500 L E I

ORI CE CORESPONDENŢĂ, CE PRIVEŞTE REVISTA NOASTRĂ, SCHIM­

BUL REVISTELOR ŞI CĂRŢILE DESTINATE PENTRU RECENZIE SE VOR

TRIMITE PE ADRESA : REVIZORATUL ŞCOLAR BEIUŞ.

REDACŢIA ÎŞI REZERVĂ DREPTUL DE A INTRODUCE MODIFICĂRILE PE CARI LE CREDE DE CUVIINŢĂ, ÎN ARTICOLELE PRIMITE.

MANASCRISELE?NU SE ÎNAPOIAZĂ CELE NEPUBLICABILE SE ARD.

COLABORĂRI SE PRIMESC PÂNĂ LA 5 ALE FIECĂREI LUNI.