R E V I S T Ă C U L T U R A L A

Emanoil Bucuţa; „Semper în itineribus erat". A. Cotruş: Mâine (poezie). Giovanni Papini: Sapa (traducere). Ardengo Soffici : Ploae de Aprilie (traducere). Onisifor Ghibu: Un dascăl bănăţean de acum 100 de ani: Const.

Diaconovici-Loga. V. Loichiţa: Orfanilor, Denii (poezii). Emanoil Bucuţa: Puii de barză. Edgar Allan Poe: Clopotele (poezie). Al. Negură: Peisaj de primăvară (poezie). Andrei Ady: Fantoma Rahilei Sălăjan (traducere). Al. Negură: Fulgi de păpădie (poezie). Iuliu Moldovan: Asanarea financiară. C. Haşaganu: Tiberiu Brediceanu. Al. Const. Pe marginea cărţilor, încă o revistă care ni lipseşte.

CUPRINSUL:

Cronica măruntă.

— BANATUL ^ • • Ö $ J R E V I S T Ă C U L T U R A L Ă

„Semper in itineribus erai!' Mă simt aproape de Bănăţeanul despre care episcopia catolică din

Bucureşti trimetea la Blaj pe la 1870 aceasta ştire, ca fiind de ocară. Popa Dragsin, de loc din Petrovăsel, aşa a fost, dreptu-i, „tot pe drumuri." Dar să nu se uite că multe din acele drumuri au fost în căile Domnului, iar cel din urmă la Jerusalim!

Mă simt aproape de acest Bănăţean drumeţ. Am pornit şi eu cu el într'o zi de toamnă din Ticvanul cel mic al Oraviţei. El nu s'a mai putut întoarce acolo. Era trecut de^at^î^a*e~^m~şt~mergea privind la moarte. Mi-a rămas mie datoria, şi cred că nare să treacă mult şi am s'oplinesc, întâia plecare, cea veche, alături de el, a fost în închipuire, mă căsnesc s'o fac pe aceastălaltă aevea.

Popa Dragsin rămăsese uitat într'o carte a călătorului vienez Kanitz, care a scris despre Serbia şi Bulgaria. L-am găsit acolo, ocărit şi arnăut de autor în vreo două, trei pagini, când căutam veşti, şi prin biblioteci, despre pământul cu Români dintre Vidin şi Timoc, L-am urmărit apoi prin arhivele din Blaj şi Oradea şi l-am întâlnit şi în amintirea oameni­lor pe unde voise să-şi aşeze marea lui voinţă de putere. Toate acestea le-am pus, la vremea aceea, într'o carte. Dar nu despre ele vreau să scriu aci.

Samoil Dragsin a pornit din satul lui, unde negustorise cinstit şi fă­cuse mult bine, ca să intre în călugărie. Poate la o pierdere de soaţă de viaţă, poate la o chemare de cele neînţelese, care "nu se aud înăuntrul nostru, plin până atunci de zgomotul veacului, decât după patruzeci de ani. El îi avea împliniţi de un an când a plecat de-acasă în vara lui 1863. Trecuse la biserica unită şi ajunsese pe la Jerusalimul vechiu al Judeei şi pe la cel nou al Romei, când s'a oprit într'o bunăzi la Românii de cari

nimeni nu ştia, dimprejural cetăţii păgâne a Vidinului. Şi i-a venit lui în gând să-i scape şi să-i lege de Roma, într'un fel de ţărişoară a crucii, peste care să domnească el. N'a izbutit, dar gândul e mai preţios decât fapta. Pentru el îndrăsnesc să-l cred pe Popa Dragsin, aşa mic şi pătimaş cum a fost, intrat în istorie. Mulţi din mai marii lui, cari l-au certat, au rămas chiar de azi îndărăt, pe când el a pătruns până acolo unde trăesc învingătorii uitării. Era drumeţ adevărat şi a mers bine. De aceea mi-e drag şi aş vrea să li-l fac drag şi Bănăţenilor lui.

E firea lor întreagă in acest Popă Dragsin. Viteaz, nesperiat de de­părtări şi de piedeci, pornit, cu uriaşe socoteli şi apoi lăsându-le toate ca să înceapă şi mai mari, bun vorbitor şi om de condeiu înăscut, fără ne-voe de şcoală. Ln începător de istorie, care se dărâmă în pragul ei, lup­tând până la urmă, şi chiar după, pentru ceeace nici el nu ştia de unde îi venise şi-l umpluse.

Mormântul lui nu ştim unde se muşuroeşte, iar chip de piatră nu-i va ridica nimeni, decât poate in vreo pagină, un scriitor tot atât de zăpă­cit şi cu ochii la stele ca el. Dar atunci nici-un cuvânt n'ar fi fost mai potrivit să-i fie cioplit alături, tovarăş de vecinicie, decât cuvântul latin delà Bucureşti, aruncat după el ca o piatră :

„Semper in itineribus erat." Emanoil Bucuţa,

MÂINE Din belşugul tău: doar aspră pâine. Din timpul tău: ziua de mâine. Cu gândul departe merg iăr' s'obosesc, Calc slobod prin praf şi noroiu r o m â n e s c . . .

Cu vrere dârză, cu privire'ndrăsneaţă învălui România zilei de f a ţ ă . . . Şi'n traista umbletului cu-a nădejdii pâine

risipindu-mă pe treptele veacului cu dărnicia fără măsură-a săracului, —

Cu tot belşugu-mi pământesc, trec, mă răspândesc

Spre miile de Românii de dincolo de mâine.

DSn literatura italiana d e azi

Sapa •— Giovanni Papin! —

Voi nu ştiţi cât de frumoasă este sapa. Nu puteţi şti, voi orăşenilor, cât de frumoasă poate fi o sapă.

O simplă sapă de câmp, o adevărată sapă în cele două mâini ale ţăranului, o sapă aievea răzemată de pietrele zidului, lângă uşa casei pluga­rului.

0 bucată de lemn vârâtă într'o bucată de fier, o biată bucată de lemn, o simplă prăjină de lemn aspru, tare, de lemn cumsecade. O bu­cată de lemn abia tăiat, netezit, subţiat de tăişul securii. Necurăţit, nelus­truit : cele două mâni ale săpătorului, cele două mâni îngroşate, înăsprite, bătătorite, îi vor da, zi cu zi, luciul lucrurilor vechi, lumina muncii, care învinge murdăria sudorii şi a cărnii.

O bucată de fier, o biată bucată de fier pe care focul şi apa au în­doit-o şi au redus-o in încăperea domestică a făurarului de-o jumătate de veac. 0 aspră bucată de fier, care a fost moale ca aluatul, ca şi brânza moale pusă în burduf, 0 bucăţică de metal negru, pe care ţăranul o face să strălucească la soare ca argintul.

Dar voi nu puteţi şti, nu puteţi vedea, orăşenilor, cât de frumoasă este o sapă. O mare sapă de argint în cele două mâni ale ţăranului, care sfarmă pietrele ascunse, ciunteşte rădăcinile bătrâne, fărâmă pământul us­cat, palid, secătuit de secerişuri, şi-1 face iarăş ca prin minune, negru.

Sapa nu are nevoia de boi înjugaţi, cum are plugul, nu are nevoie de picior, cum are hârleţul. Sapa nu cere decât două mâni noduroase, două mâni puternice, hotărâte, consacrate ; două mâni de aceeaşi culoare cu pământul, mâni la care vinele ies ca nişte rădăcini cari şerpuiesc pe suprafaţa gliei.

Sapa, această unealtă a omului venit din pământ, făcută dintr'o bucată de lemn şi dintr'o bucată de fier, sapa moşilor şi a strămoşilor şi pe care mamele şi fiicele o poartă când lipsesc de-acasă tătânii — căci tătânii tre­buie să mai călătorească prin lume şi să poarte răsboaiele — sapa este unealtă a marii munci necesare, a muncii eterne, a muncii de stăpânirea omului asupra pământului, a muncii care în toate zilele răsună în câmpurile eterne ale pământului.

împreună cu sceptrul regelui şi cu cârja preotului, cu spada ostaşului şi cu condeiul poetului, ea este vrednică de a fi venerată în genunchi, de a fi proslăvită de glasul nostru.

Dar voi nu veţi şti niciodată, nu veţi putea nicicând şti, orăşenilor, cât de frumoasă e o sapă, o mare sapă de argint sub aurul soarelui.

Ploae de Aprilie ! Coboară peste pleoapele-mi închise pe jumătate, ca un milion de albe săruturi de fată. Carnea mea sănătoasă te primeşte cum face pământul brun, deschis în spasmul gestaţiunei. Cu voluptate, ca broaştele în delir, între gunoaie, jos dincolo de şanţuri.

Buzele mele te sorb, mai lacome ca frunzele noui, surprinse niţel de desmierdarea ta drăgăstoasă. Şi aceste parfumuri vagabonde de floare de mazăre, de trifoi abia răsărit, de candide corole, rătăcind prin grădina cu pomi !

îmi afund mâna femenină în holda îmbelşugată a ţărmului, şi frăgezi­mea firelor ce se scutură mă înfioară delicios.

Dulceaţă de-a trăi, de-a umbla, de-a te simţi încă tânăr ! . . . Deschid ochii. Pe colinele de jur împrejur, pline de umezeală, spân­

zură desgustul unui nor cenuşiu : în inima mea se înalţă umbre de stră­vechi tristeţi.

Nu, nu! Curaj, inimă prea pătimaşei imită această rămurea cu foi exuberante : bucură-te de această frăgezime şi deschide-te pentru caldul soare de mâine, care va înveşmânta în pură splendoare totul, chiar şi pe tine.

PLOAE DE APRILIE

Trad, de A. Cotruş.

Un dascăl bănăţean d e acum iOO de

ani s Consf. DiaconovicS^Lo^a

Studiind contribuţia pe care dealungul veacurilor singuratiecele pro­vincii româneşti au dat-o culturii noastre naţionale ne bate în mod deo­sebit la ochi aportul pe care 1-a adus Banatul la sfârşitul socolului al XVII, lea şi în primul sfert al sec. la XIX. lea, pe terenul educaţii şi al ştiinţei acesteia adecă al pedagogiei

Sfârşitul veacului al XVIII marchează în toate ţările româneşti un în­ceput de trezire la viaţă nouă cu ajutorul şcoalei. încă în primii ani ai ju­mătăţii a doua a acestui secol se înfiinţează şcolile din Blaj, şcoli savante de limba latinească din cari aveau să esă tot felul de luminători ai popo­rului pe toate terenele. Mai târziu se ridică Sibiul care se ocupă, mai ales de un învăţământ primar menit a întări poporul în moralitate, în credinţa strămoşească şi în cunoştiinţe practice. In Moldova întâlnim în acelaş timp silinţele unor înalţi clerici ca Archimandritul Vartolomei Măzăreanu şi Epis­copul Amfilachie dela Hotin cari lucrează pentru înjghebarea unui învăţă­mânt teologic românesc de un nivel mai înalt şi cari prin cărţi de geografie şi de Aritmetică prelucrate după originale franţuzeşti sau italieneşti încearcă kă în­cetăţenească ştiinţele în limba românească într'o epocă în care la Iaşi ca şi la Bucureşti stăpânea în vestitele academii aproape exclusiv limba grecească.

In vremea aceasta Banatul se remarcă pe teren şcolar cu o notă particulară. Harnic pe terenul înfiinţării de şcoli populare cerute de guver­nul din Viena el nu se mulţumeşte cu ce-i veni din capitala Austriei şi din sucursala acesteia Pesta ca idei şi îndrumări practice ci e în stare ca în momentul potrivit să dea personalităţi proprii cari se gândească şi să ac-

ţioneze potrivit geniului naţional şi nevoilor lui. Astfel în ultimul sfert al sec. al XVIII. întâlnim activitatea vastă şi neobosită pe teren pedagocic a lui Mihail Martinovici Roşu (1750—1826) autorul celei dintâi cărţi de pe­dagogie în limba românească şi al unui mare număr de cărţi de filozofie practică pentru popor. Această operă tradusă, ce e drept din nemţeşte încă la 1777 şi tipărită la Viena în anul 1785 sub titlul : De lipsă cărticea pentru invăţatorii seminţilor româneşti mai mică şcoalei, este cea dintâia în­cercare de a fixa în limba noastră princiipile didacticei şi metodicei şi ea a fost timp de peste 3 decenii unicul îndrumător pentru sutele de dascăli români din provinciile româneşti de dincoace de Carpaţi. Ea formează în acelaş timp începutul orientării culturii pedagogice româneşti către izvoarele germane şi austriace din cari s'au adăpat apoi o serie de pedagogi bănă­ţeni din sec. al XIX. Cele două cărţi de pedagogie apărute în româneşte la 1818 în tipografia Universităţii din Buda şi inspirate tot de pedagogia ger­mană sunt datorite tot unor pedagogi bănăţeni, cea dintâi pedagogie şi me­todică a fost tradusă din Villaume de Naun Petrovici, a doua „Manuductor" pentru învăţătorii şcolasticeşti sau îndreptare către cuvincioasă împlinire a dirigătoriei invăţătoreşti prelucrată după Niemayer are ca autor tot un bă­năţean asupra căruia voi reveni la ocazie potrivită.

Astfel, Banatul face pentru întâia oară legătură între cultura română şi pedagogia germană pe care cată s'o încetăţănească şi la noi, încercare la care şi izbuteşte, într'o măsură destul de mare.

Dar această încercare care urmărea la început în mod servil o adevă­rată transplantare a pedagogiei germane la noi n'a fost în stare să denatu­reze direcţia naţională a culturei noastre, căci paralel cu acţiunea ei s'a ivit o serie de îndumători noi cari au abătut curentul străin în alvia cultu­rii naţionale. Astfel a fost Paul Jorgovits născut la Vărădia la 1764 care a studiat filozofia la Roma şi la Paris şi care, încă la 1797 a accentuat însem­nătatea limbii româneşti ca mijloc pentru educaţia poporului (limba şi na­ţia sunt un pas,) apoi Dimitrie Ţichindial (născut la Becicherecul-Mare la 1775) care printr'o serie de cărţi traduse şi prelucrate după teologi şi literaţi sârbi, caută să ţie vie legătură între opera şi între viaţa şcoalei şi între viaţa poporului atât sub aspectul ei religios cât şi sub cel practic.

Dar pedagogul naţional care a stabilit echilibrul sănătos în lumea ideilor pedagogice dominante în prima jumătate a sec. trecut la români a fost fără îndoială Const. Diaconovici Loga pe care istoria culturii şi a lite­raturii româneşti pe nedreptul l'a ignorat până acum şi continuă a-1 ignora.

Născut la 1770 în Caransebeş dintr'o familie venită din Oltenia, Loga a învăţat mai întâi în oraşul său natal apoi la Lugoj şi în urmă la Pesta unde a terminat dreptul. Capitala ungară în primii ani ai sec. al XIX. era

un puternic centru cultural românesc a cărui atmosfera îi prii nespus de mult şi tânărului bănăţean. Ea îl determină să nu intre într'o slujbă pub­lică, ci să se angajeze la o activitate culturală naţională spre binele conna-ţionalilor lui de acolo. Tânărul „Iurist" se făcu în adevăr dascăl de şcoală primară pe seamă copiilor coloniei de Macedonieni din Pesta. Şcoala ace­asta fu întemeiată de Loga însuşi şi ea deveni un focar nu numai de limbă ci şi de conştiinţa românească. Aci s'a predat mai întâi Istoria Ro­mânilor în spiritul Daco-Roman al lui S. Clain şi P. Maior. Intre zidurile acestei modeste şcoli din capitala ungurească şi-a făurit zi de zi sufletul său de pedagog naţional Diaconovici Loga, care mai târziu, între 1812— 1830 avea să întipărească acest caracter preparandiei din Arad în serv. că reia a intrat ca profesor.

Cariera pedagogică al lui Loga este un exemplu grăitor despre ce tre-bue să fie un pedagog în cadrul vieţei naţionale a epocei sale şi a nea­mului său. Nu un simplu magazin ambulant de teorii învăţate din cărţile savante ale altora, ci suflet din sufletul neamului îmbrăţişind toate nevoile acestuia şi luptând pe toate cărările pentru înlăturarea lor. Dascăl neîn­trecut, autor de cărţi de şcoală cari în unele privinţe sunt mai bune decât întreagă literatura didactică de azi, codificator de principii morale menite a înrâuri viaţa practică, scriitor cu calităţi deosebite, cati vor trebui să-i asi­gure de aici încolo un loc de cinste în istoria literaturii române, ca şi in aceia a pedagogiei. Loga este o figură mai cântă a culturii româneşti care merită să fie pusă până la un loc alături de aceia a lui Gheorghe Lazar, ba în unele privinţe mai presus de ea.

In adevăr Lazar n'a izbutit să realizeze nimic în cei câţiva ani de activitate sbuciumată în Ardeal. Mediul social Fa înfrânt şi dacă fatalitatea nu l-ar fi trimis la Bucureşti, el s'ar fi pierdut în massa nesfârşită a anoni­milor. In schimb Loga a dat viaţa şcoalei din Festa, a ilustrai timp de aproape 2 decenii şcoala normală din Arad, apoi, alte 2 decenii a fructi­ficat învăţământul poporal din Banat făcând din el o realitate înfloritoare. In lupta neîntreruptă, — pe deoparte cu ideiile străine germane care ame­ninţau să copleşească plăpânda cultură românească, — pe dealta ca supre­maţia bisericească sârbească, care făcea totul pentru a imprima culturei noastre un timbru slavon, Loga a stat timp de 1 ; 2 veac în prima linie de bătaie luptând şi comandând pentru a pune în valoare propria energie spe­cifică a neamului românesc. Şi în această operă a lui el izbuti pe deplin. Scrierile lui ne-o dovedesc aceasta în aceiaş măsură în care marea tradiţie a şcoalei din Arad şi a învăţământului poporal din Banat, ni-o atesta prin fapte.

O privire scurtă a acestor scrieri va fi nespus de folositoare nu nu-

mai pentru pedagogii zilelor noastre, ci pentru oricine se ocupă cu interes cu problema culturii.

Dacă astăzi aceste scrieri nu mai sunt aproape deloc cunoscute şi apreciate, cauza este că ele par multora simple lucrări de şcoală, în vreme ce ele au fost la timpul lor şi au rămas de fapt până azi neîntrecute opere de închegare sufletească naţională etică şi ştiinţifică.

Astei d. e. gramatică românească pentru îndreptarea pruncilor (tipărită în 1822 la Buda) nu este o gramatică oarecare ci este o deschizătoare de drumuri spre buna cunoaştere a limbii care este cel mai sfânt tezaur al unui popor şi spre îndreptarea morală a tinerimei în senz religios şi filozo­fic. Cartea aceasta trebue să ocupe de aici încolo un loc de deosebită onoare nu numai în istoria metodicei limbei române, sau în aceia a filolo­giei româneşti çi şi în istoria pedagogiei şi religiei româneşti şi în genere în istoria culturei noastre care se poate mândri cu ea.

(Va urma.) T ~" Onisifor Ghibu.

ORFANILOR — De Paşii —

E soare mult şi-atâta Belşug ne râde sus, Din blânda'mpărăţie A Domnului Isus.

Isvoarele's pornite Şi mierle iarăş plâng, Pe când o turturică Se'ndrăgosteşte'n crâng.

Ne-atât de albă casa ! Copii, veniţi la noi, Să prindem îlutureii Din clinul de trifoi.

Noi n'avem numai fluturii Şi flori de margarint, Ci-avem şi miei cu lâna De aur şi argint.

Şi-avem şi pane albă Cu miezul ca de floare, Şi ochi senini de mamă Ca-albastrul de cicoare.

Veniţi la noi cu toţii Şi vă'mbrăcaţi în soare, Că milă vă dă mama, Căci azi e sărbătoare ..,

*

DENII A murit şi-amurgul. Umbre Se coboară ca vedenii; Sus, din turnul de pe coastă Sună clopotul de denii

Spre pridvor sue la trepte Preacucernicul părinte, Şi cu mâna tremurândă Face semn luării-aminte.

Şi troparele-adormirii Plâng duioase'n glas şi'n minte ... Tremurul din geana mamei Doamne-alină-i-l, Părinte.

Pasu-i ostenit de patimi, Cine astăzi să'l îndrume, Numai Tu, Părinte bune, Căci copilu-i dus în lume...

Toaca sună tot mai rară, Jale'nvălue pridvorul Schitului, şi firea'ntreagă, Ca murit Mântuitorul...

V. Loichiţa.

Puii ele barza.

In oraşul de subt Harghita răsboiul n'a stricat decât zece, cinsprezece case. Zidurile au rămas fără acoperiş, prin podelele sparte şi putrezite a dat buruiana, pe la ferestre şerpuesc tot felul de agăţătoare înflorite. Le-ai lua drept chioşcuri de vânătoare îmbrăcate în verdeaţă, uimitoare ca nişte jucării crăeşti în aşezarea aceasta de secui gospodari, dacă n'ar fi coşurile, înalte peste măsură, ca nişte turnuri negre pe seară, amestecate cu stelele, sau ca nişte buciume de singurătate, proptite de cer, în care geme vântul, ele singure vorbesc a ruină.

Cel mai lung se ridică în faţa bisericii. Capul lui se uită drept la ocniţele cu porumbiei din turla ascuţită. Rotocoalele de pulbere stârnite de cârdurile de vite sau de carele cu povară venind la târg, nu-1 ajung.

Numaidecât îndărăt e o gârliţă abătută din Olt, cu maluri de plopi şi sălcii, după care încep ogoarele şi lunca cu păpuriş. Lanuri de grâu de aur, tufe de cânepă falnică sau răzoare de măciulii uriaşe de mac brumate se leagănă, pe o prispă uscată abia simţită, chiar în marginea câmpului umed, lat de kilometri şi forfotind de ţânţari, de broaşte, de şerpi şi de toate orătăniile şi viaţa bălţii. De jur împrejur păzesc întunecaţi munţii cu brazi.

Acolo sus a coborît astă primăvară întâia barză. Cerul mai era ca o sticlă aburită de îngheţ, pe culmi zăpadă umplea copăile şi scursurile, iar peste noapte băltoacele se căptuşeau cu o ţiplă subţire. Dar când a fâlfâit ea odată din aripele largi, o undă de căldură adusă subt ele din ţările cu soare, s'a revărsat peste valea de poveste, dată în grija bătrânichei Sfinte Miercuri. Prunii şi vişinii s'au acoperit de floare, liliacului de la geamuri

i-a plesnit mugurul şi pe urma plugurilor cu patru boi fetele albe strânse în pieptare de catifea au tosnit, cântând, din bice.

Barza a rămas câtva timp într'un picior pe buza cătrănită a coşului. Vântul îi zburlea fulgii şi încerca s'o ducă, dar ea nu şi-a scos capul vârât adânc între umerii aripilor, nici nu s'a mişcat. Numai ochii cu ciocul se îndreptau când într'o parte spre cele patru poduri cu şoseaua care sue în valea Târnavei, când spre poiana cu paraclisul Sfântului Anton din Padova. Apoi se aplecau cu neîncredere peste oraşul cu cazărmi şi sârme de te­legraf. Lă urmă s'a înălţat în cercuri mari, mereu asupra aceluiaş loc, şi s'a topit în senin.

Când s'a întors, peste vreo săptămână, nu mai era singură. Un tova­răş mai gingaş, cu pliscul mai subţire, pieptul mai alb şi negrul mai mă­tăsos i s'a aşezat alături. Era într'o Miercuri cu soare, întâia zi încropită a anului, şi pe toate şoselele intrau pentru târg drumeţi şi cărăuşi. Subt şatre cu pânză întinse repede, sau la adăpostul căruţelor deshămate, negustorii îşi aşterneau marfa de fabrică, ţăranii răsfrângeau marginea sacilor cu grâu şi ţiganii înşirau ulcioarele lor de borviz arse, ca oţelul, sau cănile cu smalţ, meşteşugit încondeiate. La câte o leucă de lăeş, gazorniţa de tablă, ca o sticlă turtită cu gât lung, legată într'un băţ, fusese uitată cu feştila ei fu-megătoare aprinsă şi pâlpâia pe sfârşite, cu flăcări răsucite şi întrerupte. Pe drumurile pline de troiţe cu streaşină dantelată peste Isuşii cu chip ci­oplit răstigniţi, şi pe sub măgurile păzite de bisericuţa cu sfinţi catolici şi călugări desculţi încinşi cu sfoară pesie rasa cu glugă cafenie, căruţele acestea luminate se strecurau în puterea nopţii ca un alaiu ciudat al unei slujbe fără cuvinte. Un val din vechea păgânătate parcă ieşea tăcut din întuneric şi bătea picioarele crucii.

Dar berzele nu se speriau. Ele chibzuiau acolo sus o treabă tainică şi afară de ea nu mai ştiau acum de altceva pe lume.

Pâna seara şi a doua zi întreagă, ele au adus cu schimbul, ca nişte şerpi încolăciţi în ciocuri, crăci lungi de salcie şi vreascuri de alun şi le-au împletit într'o mare cunună de lemn argintat pe fruntea coşului. Până la capătul săptămânii un cuib încăpător, cu un culcuş moale, ferit de vân­toase, era gata. Iar când au trecut la întâiul târg iară căruţele, în zorii încă turburi, cu gozorniţele încă aprinse în băţul delà leuca dinainte, barza îşi pipăia şi-şi potrivea rând pe rând cu oasele pieptului, care începuseră să se descărneze, ouăle calde.

In întâile zile ale lui Cireşar trei plisuri fragede cu gâturi golaşe au prins să-şi deschidă şi să-şi bată de colacul, uscat ca iasca, al cuibului, fo­arfecele negre. Berzele venau acum cu picioarele întinse, ferit într'o fâlfâ­ire locului, caşi cum ar fi vrut în aceasă legănare de câteva clipe înainte

să se lase, să-şi cerceteze puii şi casa lor din văzduh. Când se aşezau, în pliscurile, care singure se vedeau parcă intra furtuna.

Barza clămpănea de câteva ori, a veselie, cu capul pe spate. Puii răspundeau şi ei. Iar când după aceea ciocul cel mare se apropia de ei, el deşerta şi împărţea cu socoteală lipitori inelate, burateci lăcuiţi, sala­mandre cu creastă de smaralde. Câte odată, în joacă, scăpa vreo lighioană înebunită şi jumătate moartă, sau puii în înghiţiturile lor lacome o aruncau în aşternut. Şi atunci era o căutare băgătoare de seamă, cu dări în lături, deoparte, şi cu ciuguliri şi scormoneli de cioc, de cealaltă. Ciocul cel mare se ridica deodată, scuturând în vârf vre-o frânghiuţă de năpârcă sau vre-o suveică de şoricel, îl plimba pe dinaintea plisculeţelor neastâmpărate, până binevoia să descopere pe păgubaş, i-1 strecura înăuntru şi se liniştea. Li­niştite se opreau şi cele mici. Numai vreun cap care înghiţea un nod se dădea câte odată, iute, înainte şi îndărăt. Barza îşi desfăcea aripile şi se depărta pe unde soaţe de pe acoperişuri din Topliţa sau din clopotniţe de pe la Şumuleu şi Păuleni, vânau călcând rar prin luncă.

Intr'o lună puii crescuseră voinici. Şedeau toată ziua sus, pe turbanul de crăci al coşului. Erau ca o subţire stemă a oraşului, înălţată chiar la una din porţile lui. Din pragul ei se vede spinarea de piatră, frântă şi cu cocoaşe, care zăvoreşte valea şi trimite, aidoma celor două picioare ale lui Moş Negură încălecat deasupra, deoparte Oltul, iar dincolo, spre Miază* noapte, Mureşul. Toată ziua se netezeau, sau băteau cu ciocul aerul, sau mai cu seamă se săltau cu aripele deschise şi-şi încercau zborul. Ieri, azi, mâine, săptămâni. Din foişorul lor ochiul străbătea în sus toată pajiştea cu fâlfâitul alb şi negru al berzelor, peste care curând aveau să plutească şi ei. Miazăzi, spre cheia, Jigodenilor, cerul avea ziua sclipiri mai mângâioase, iar noaptea, o risipă neasemănată de mărgăritare mari de stele, căci pe a-colo se bătea pârtia bună, pe care la căderea brumei aveau să caute ţăr-mii de lumină. Mai erau câteva zile până să-şi dea drumul în văzduh şi văzduhul să-i ţie. Dar era ursit ca acele zile pentru ei să nu treacă.

Târgul din săptămâna aceasta cădea chiar în ziua de Sânt Ilie. Fânul era aproape strâns, grâul aproape secerat. Lumea începea să mai răsufle. Sărbătoarea ispitea marfă şi cumpărători. Unele căruţe apucaseră să pice de pe la miezul nopţii.

Nişte olari ţigani coborâţi din munte orbecăiau şi ei, de sub şomoio-gul aprins al gazorniţei, pe drumurile delà margine. Luna, la întâiul pătrar, apusese de vreun ceas şi tăciunise locurile. Se călăuzeau după pieptul alb al bisericii. Caii răsuflau greu şi întindeau de ştreanguri, poticnindu-se. Tre­buiau să oprească. Şi atunci, când să cotească pe uliţa cu case, în faţa lor s'a deschis poarta de umbră, cu miros de bozie şi nalbă, a dărâmăturii coşului cu puii de barză. Au tras în pustiul acela ca la ei acasă.

Intâiu au desfăcut caii şi le-au azvârlit un braţ de fân dinainte. Apoi s au pus sa scoată copiii, unul, doi, trei, de sub coviltir. Când se oprise căruţa se deşteptase cel mai mic, el trezise şi pe ceilalţi şi cereau acum toţi într'un glas mâncare. I-au înfăşurat pe jos în velinţe de zdrenţe. Unuia, zdravăn că alerga după maică-sa, i-a dat ţiganca sânul, iar pe ceilalţi doi i-au minţit cu câte o fărâmă de mămăligă rece. Carul mare se deşirase bine pe cer. Răcoarea brobonea carnea. Tot să mai fi fost un ceas până la ziuă. Mergeau de ieri de pe la chindie şi era tocmai nimerit să îmbuce şi ceva cald înainte să intre în târg.

Vatra era întreagă. Pe lângă uluci, prin burueni, se găseau lemne. Toporui le-a mărunţit curând. Mâini noduroase, dar meştere, au aşezat aşchiile şi deasupra, maldăr, scurtăturile. Gazorniţa a dat foc. Şi în jurul flăcărilor, care au început să se încolăcească pe după uscătuii şi să cre­ască pălălae, repezind vârtejuri de fum şi de scântei în adâncimea coşului, gospodăria aceasta pribeagă şi zgribulită s'a adunat cerc.

Se deosebeau acum limpede. Deoparte se cumpănea pe vine ţiganul bătrân înfundând cu luare aminte tutunul în luleaua cu capac. De sub pă­lăria de pâslă strâmbată de vremuri îi înfloreau pe la urechi zulufi albi frumoşi de femee. Sub haina lui cu găitane se pierdea un brâu roşu lat, cu întreagă zestre de unelte şi de arme. Lângă el ţiganca bătrână cu un şal pestriţ în cap, şedea aplecată peste braţele încrucişate pe pântece. Toate flăcările şi scânteile se învălmăşau şi pocneau în ochii ei verzi, mari şi nemşi-caţi, parcă fără pleoapă. Pe la subţioara stângă ii ieşea un fel de căpăţână roasă de păr prinsă într'o coadă lungă de corn. Era ca o câijă de des­cântec, totdeauna la îndemână şi temută. Visa acolo, fără ştire de ea, nici de ceilalţi. Ţiganca tânără desfăcea tăgârţa de mălaiu şi aducea lângă jă­ratic slănina, ceaunul şi uleele afumate. Cârpa de mătase vânătă, legată cu un nod mare subt bărbie, îi scăpase de pe coade pe spate. La fiecare pas îi sunau cerceii lungi, salba, cu trei rânduri, şi lanţul cu ochiuri mari în-odat moale peste şold şi căzut până în călcâe. Bărbatu-său, îmbrăcat întreg în alb, se uita după ea cu mâinile în şerpar. Copiii toţi trei tremurau aproape.

Cel din mijloc s'a răsturnat deodată pe-o parte în ţărână. Obrajii i se ascuţiseră şi pe buze i se băşica o spumă albă. Din velinţă îi ieşea un pi­cior care i se răsucise înăuntru. Din când în când ca un cârcel i-1 zgârcea.

Mama s'a întors încolo cu o mână la ochi. Bătrână s'a înviorat ca la o chemare. Şi-a scos cu dreapta toiagul ei împăroşat de vrăjitoare şi s'a dat cu aceeaş privire şoimească lângă cel căzut. Şi, caşi cum ar fi aştep­tat-o, fata şi băiatul rămaşi teferi s'au abătut şi ei într'o zvârcolire aseme­nea. Sufereau toţi de slăbiciunea aceasta fără leac, de care erau ajunşi pe

negàndite şi zace au istoviţi ceasuri. Baba singură cunoştea duhurile ca-re-i munceau şi pândea cuvântul de deslegare. Numai că anii treceau, co­pil după copil venea, fiecare arăta din scutec aceleaşi semne şi de o în­dreptare nici urmă. Dar, dacă toţi şovăiau, ea nu pierdea încrederea.

— Poate că asta-i noapte minunată, mormăi femeea cu ochii de şoim. Un om cu capul de foc are să ne vie pe sus şi să arunce leacul. Varga mea 1-a chemat. El s'a rupt de-atunci din norul lui şi tot umblă. Dar drumul e lung şi, când are să ne găsească, nu ştie nimeni.

— De ne-ar găsi odată, mamă, că de jalea fetiţelor îmi seacă ochii şi mi se usucă ţâţele.

— Mueri nebune, pâcâi moşul, vedeţi mai bine de mâncare şi să aibă gaz lampasul.

Copiii gemeau acum pe pământ, scuturaţi de fiori. Oamenii, afară de bunică, îşi căutau mai departe, doar că mai cu fereală, de treburile lor. Gemetele se amestecau cu pârâelile focului. Dela o vreme însă, cu ge­metele şi pârâelile s'au unit şi zgomote noui ciudate. Era un ţipăt în aer, acum spre gârliţă. Pe urmă ţipătul tăcea, tăiat ca de o trântitură uscată de uşă. Din acea trântitură se făcea o bătae îndesită de îmblă-ciu, parcă nişte îmblătitori ar fi bătut pe sus, în aria albastră, păstâi şi spice de stele şi foc. Şi o zbatere de pânze de mătase, umflate peste capete de un vânt care nici nu adia, se plimba înainte, se plimba îndărăt, se lăsa, se urca, până când ţipătul răguşit, râpâiala de îmblăciu şi foşnetul de mătăsuri izbucneau în acelaş timp, înăbuşeau scâncetul bol­navilor şi trosnetul vreascurilor, şi umpleau tot văzduhul.

Bătrânul se ridicase de pe vine şi-şi ascunsese, fără să ştie de ce, luleaua. Mama se aplecase peste copii. Baba îşi scuturase de pë pletele cărunte şalul şi asculta cu faţa schimbată. Un tremur o clătina toată, dela bărbia ca scăpată din legăturile ei, prin mâini, până la genunchii cari-i bă­teau în neştire fota. Gura îi îngâna cuvinte sfărâmate, într'o limbă de pe alt pământ. Dar nu era nici în friguri ale vârstei, nici în frigurile fricei. Ea auzea graiuri şi vedea chipuri, închise celorlalţi. Bărbatul a mai luat un braţ de lemne şi 1-a aruncat repede, ca pe un altar, în vatră.

0 vâlvătae lungă a năvălit pe coş. Şi tot atunci, sus, sub stele, s'a aprins roşie, o cunună uriaşă de spini şi a stat aşa, cu împletiturile ei subţiri de jăratic, nesprijinită pe nimic, departe deasupra capetelor lor. Un obraz alb şi ostenit părea că priveşte de subt ea. S'a mai învâlvorat odată, s'a înălţat puţin şi s'a prăbuşit spulberându-se. Grindina de jar brăzda în cădere toată faţa luminată a bisericii, cu dâre de foc.

Oamenii au încremenit, care pe unde îi alungase vedenia. Numai bă­trână sta, ieşită înainte, cu capul dat pe spate şi cu schiptrul ei întins,

caşi cum ar ii aşteptat să cadă şi să se înfăşure pe el şarpele vieţii fără moarte.

Flăcările şi jăraticul, care spintecaseră întunericul, trecuseră. Lumina lor îşi strânsese de pe creştete maramele albe. Numai vatra pâlpâia liniştit, jucând umbre. Şi în pâlpâitul acela liniştit au izbucnit, ca dintr'un basm, râsete fragede.

De copii îşi uitaseră. Pe ei îi căutau acum din ochi, cu carnea în­crâncenată. Dar copiii nu mai erau pe jos, şi nici galbeni şi storşi. Stăteau în capul oaselor sprinteni şi se jucau în puiul a trei pui de barză, trântiţi alături, nu se ştie de unde şi când, cu picioarele jumătate scrum şi cu aripile deschise, încurcate una în alta, ca ale unei singure păsări cu trei capete, plutitoare pe o stea străină.

Tocmai îi luau râzând de ciocuri şi porneau horă în jurul focului. De subt pletele atât de negre că parcă, în scuturăturile lor nebuneşti, se urzeau şi iară se destrămau din fire de noapte, ardeau ochi adânci. Mădu­larele lor erau mlădioase, mai presus de ani şi mai ales de somnul de atunci al oaselor. Numai pe frunte şi pe mâni aveau dungi groase şi pro­aspete de arsură.

Bătrâna e dat la o parte pe mama căzută în genunchi, şi a pus mâna de topor. Pasul ei călca şi mai bărbăteşte, ochii îi scăpărau reci ca nişte pietre cu ape verzi. Ceilalţi trei au răcnit deodată, au dat să se repeadă şi au rămas stană.

Femeia ieşea din funinginea curţii, unde era butucul, despletită şi fio­roasă. Creţurile din jurul buzelor ei erau stânse c i ds un rânjet. O mână a întins-o către copii, iar celaltă, cu toporul, a făcut mişcarea rotundă în­dărăt, a fulgerării tâlhăreşti.

Copiii s'au lipit unul de altul. Scăpaseră, Boala căzuse de pe ei ca o coaja de pe o bubă. Noaptea, pe care o aştepta, venise. Vrăjile se desfă-cuseră. Dar leacul cel minunat era aici şi nu trebuia lăsat din mână. El avea să ducă sub multe corturi şi prin multe văi şi păduri cu cărbunari potolirea durerilor şi faima ei. Sute de ani se scurseseră de când, în nea­mul lor de vraci, nu i se mai hărăzise atâta putere cuiva.

Copiii nu voiau să dea drumui puilor de aripi. Bunica le-a făcut vânt cât colo, şi li i-a smuls. Pe toţi trei i-a luat la sân ca pe nişte prunci, le-a dus pliscurile, ca pe nişte ghiocuri, la ureche. Apoi le-a pus gâturile albe pe butuc şi a tras odată peste toate trei cu securea. Sângele i-a să­rit în obrazul zbârcit, pe ochi, în gură. De cel de pe buze, baba se lingea, rânjind, iar de celălalt se ştergea cu pămătuful cârjei de vrăjitoare. Cape­tele dupăce le-a curăţat cu cuţitul şi a picat în ele câteva picaturi albe dintr'o sticlă delà gât, le-a legat în jurul gazorniţei, cu cele trei ciocuri în

trei părţi. A zorit apoi pe oameni să înhame şi să strângă, şi au pornit ca în fugă.

Au ieşit din oraş, ocolind târgul pe altă poartă, bătând caii şi uitân-du-se îndărăt. Gazorniţa pâlpâia speriată peste pliscurile negre clătinate. Subt ele şedea baba rezemată în cârja ei. Copiii îşi licăreau din velinţe, în fund, de subt braţul mamei, ochii plânşi.

Şi treceau aşa, de spaimă parcă să nu-i ajungă ziua, cu idolii lor pâgăni în prăjină, pe drumurile pline de troiţe cu Isuşi răstigniţi şi de pa­raclise unde călugări încinşi cu sfoară peste rasa cu glugă cafenie, aprind candele nenumăraţilor sfinţi catolici.

Emanoil Bucuţa.

CCOPOTECE De Edgar Allan Poe

Ascultă clopoiele-armonllnd, Clopotele de argint, Melodia lor noian de veselie prevestind 1 Şi cum clincf)eiă, clincßeia, clincßeiä In văzduQul nopţii ingßejate, Caiä vreme stelele'nşirate. Cât e bolta largă-mare, Stau in cristalină desfătare, Şi bat tactul, şi bat tactul Intr'un tel de runic ritm Clinchetelor dulci c e se preling Muzicale cling-cling-cling Cling-cling-cling Ciocănind răsunătoare cling-cling !

II Ascultă clopotele dulci de cununie, Clopotele de-aur, Cât noian de iericire'n dulcea armoniei Cum ne cântă desfătate In văzduQul nopţii'mbălsămaie, Şi din notele topite, aurii, Acordate, Ce de cântec licQid curge pe câmpii, Către blânda turturică, ce priveşte galeş-bună Către lună.

O, din cavitatea sunătoare, Cât volum de isvorîre bînesunătoare, Şi cum creşte Şi la mâne-zi s'opreşte, Ne vorbeşte De extazul care'ţi creşte Cum îţi cântă şi se leagănă în cor Clopotele cling-clang, cling-clang, cling-clang, Cling-clang, Cum rimează şi s'acordă cling-clang.

III Ascultă clopotele de alarmă, Grele, Ce poveşti de groază ne aduc acum turbate ele ! Cum îşi ţipă spaima neobrăzate Ca urecQea nopţii speriatei Te'ngrozeştî numai s'o spui-şi ţipă, Ţipă numai fără noimă, Tipa, In stridentă rugăminte către mila focului. In gâlceava furioasă cu surzenia focului,. Care creşte, creşte, creşte Cu o poftă desperată, Cu sforţare Qotărîlă: - Acum -Acum ori niciodată, Sub paloarea lunii recii O, clopotele, clopotele, clopotele! Ce poveste cu fior Ne aduce groaza lor! Cum ţâvnesc, răcnesc, s'agită Şi ce groază-aruncă'n pieptul Aerului ce palpită ! Iar urecßea ştie bine, După cum vuesc Şi mugesc, Da, curat urecQea ştie Să se'mpartă După ceartă, Cum şuvoiul scade-vîne, După cum descreşte-creşle groaza cu oricare bang-Bang-bang-bang-bang-Bang-bang-bang, După cum răcnesc, mugesc bang-bang 1

IU Ascultă clopotele mari de fier, în cor Bălăngănind 1 * Câtă lume de solemne gânduri ne aduce monomia lor.

Cum ne umple de fior Tonul lor Când ne-amenintü'nírisíat; Şi-orice sunei ce..inundă Din gûtlejuri ca o undă, E-un ouat.

Iară lumea-lumea care Stă'n clopotnifi solitare Solitară, Şi bălăngănind, bălăngănind, bălăngănind, Cu-o monotonie surdă-rară Simie-o glorie rostogolind P e umane inimi o povară. Nu-i o lume bărbătească, nici o lume femeiască, Nici lume dobitocească şi nici lume omenească, Ci de spirite, Şi'mpăratul ei e cel ce dăngăne, Tot rostogolind, rostogolind, rostogolind, rostogolind câte-un

Din clopotul ce zăngăne, Şi volosu-i suflet şopole Isvorând cu dußul smuls din clopote, Şi dansează, slrigă'nlr'una, Şi'ntr'un fel de runic ritm Bate tactul, bate tactul DuQului din clopote, Din clopote, Bate tactul, bate tactul • într'un fel de runic ritm, Tacticosului smuncit din ştreang, Bing-bang, bîng-bang Plânsului din din clopote bîng-bang Baie tactul, bate tactul Şi se plânge, plânge, plânge într'un tel de runic ritm, Rostogolului de clopote, Vuetului plin, de clopote, De clopote, de clopote, ae clopote, de clopote, De clopote, de clopote, de clopote. Bocetului şi oííaíului de clopote.

păgân

Trad. Is aia Tolan.

Peisai «Je primavapa

Vântul, de ţipătul zorilor deşteptat, Liniştea pădurilor a tulburat ; Umbrele copacilor se cheamă cu semne tăcute, Beteala, căzută din soare, Se deşiră din jurubiţe nevăzute.

Cerul, la orizont, pare fruntea lui Dumnezeu Plecată peste pământul umed şi greu ! . . . Drumurile fugăresc depărtările, Până le'neacă pustiurile şi mările.

Cirezile se văd ca nişte rădăcini desrădăcinate — De toate vânturile încoace şi încolo aruncate — Plugarii sorb în piepturi largi Mirosul pământului desţelinit, Iar plugurile, prizând în cuţite soarele, Nu mai ştii care'i adevăratul răsărit ! . . .

AI. Negură.

-F«ante»m«2 R«ataiiï« i Salâpôram — Andrei Ady —

Eri au dus pe sub fereastră mea pe Rahila Sălăjan ; patru flăcăi pur­tau sicriul albastru, printr'un noroi până în genunchi. Luni a primit o scri­soare dela logodnicul ei din America ; cerea să-1 ajute Rahila de acasă, căci nu mai poate birui foamea. Rahila nu avea altă bogăţie, decât faţa ei albă, trupul fin, frumuseţea fragedă a tinereţii ei de douăzeci de ani. Plânse ; către seară începu să-i fie frig, Marţi se mai sculă din pat, Mier­curi vorbi foarte mult, dar fără şir, Joi îi puseră lipitori sub sânii tari şi fierbinţi, Vineri trupul i se acoperi cu pete roşii şi Sâmbătă o aşezară — aşa cum se cuvine — într'un sicriu albastru. Pentru doctor nu s'ar fi aflat parale ; şi dealtfel, noroiul de primăvară, de pe la noi, ar fi înghiţit o sută de doctori, cu trăsuri cu tot. Duminică după amiazi o înmormântară ; toţi o jeleau, căci era tânără şi frumoasă ; şi dacă mergea cu ziua la lucru, sub hărnicia braţelor ei, lucrul se topia văzând cu ochii. Fiecare se jura, că supărarea o băgase în pământ ; ori cât i s'ar fi pătat trupul. Odinioară cu douăzeci de ani înainte, astfel de cazuri romantice de scarlatina ar fi născut în sat cântece. Acum apăru popa, indispus, că nu poate nădăjdui decât o stolă (plată) prea mică şi, pe deasupra, stropită cu noroi. Mormăia, se îmbufna şi privea neliniştit cerul, care devenea din ce în ce mai negru, mai întunecat. Când ajunseră în dreptul ferestrei mele, urâta furtună de primăvară se deslănţui. Apa se vărsa din nourii negrii pe sicriu, spălându-i vopseaua proaspătă, albastră. Era acolo, în procesiune, satul jumătate, în

frunte cu popa, care părea un diavol negru, leorcăit. Eu şi bătrânul Torna Iepura îl priveam delà fereastră cu o bucurie aproape răutăcioasă.

Torna Iepura locueşte peste drum de mine, căci tot la marginea sa­tului stă şi el. E un om nefolositor, bătrân, beţiv, dar un înţelept; poate pentru asta locueşte şi el aici, lângă cimitir. Căci noi, eu şi Torna Iepura, lecuim lângă cimitir, şi noi nu ne mai mirăm de o sumă de lucruri, cari pe alţii îi fac să se mai minuneze încă. Uneori Iepura sapă şi morminte, — dacă nu găseşte o muncă mai bine plătită, şi dacă pentru asta pri­meşte destulă ţuică, — doar stă aici, lângă cimitir. Intr'un cuvânt, noi doi : eu şi Iepura, suntem nişte oameni, cari vedem şi ceva mai departe decât ţine satul acesta, şi un pic şi dincolo de viaţa aceasta deşartă. De vorbit încă n'am vorbit împreună, eu şt Iepura ; dar ne uităm adeseori, unul la altul şi — poate, fără laudă pot spune, că — ne uităm cu drag unul la celalalt. Noi am văzut, până acuma, multe înmormântări : am să­pat multe morminte bătrânul Iepura cu hârleţul, eu cu alte unelte. Că el e mai sdrenţăros decât mine, că umblă prin lume, mai puţin decât mine, că nu scrie şi nu citeşte, asta nu-i o deosebire, decât, pentru ochii celor neştiutori. Apoi am băgat de seamă că nici eu şi nici Iepura, nu suntem tocmai aşa de desăvârşiţi, pe cum ne credem. Numai cât în noi trăiesc mai puţine slăbiciuni, decât în locuitorii mai depărtaţi de cimitir. Dar nu suntem nici noi isbăviţi, de pildă, de sub puterea stăpânitoare a bolilor, a băuturii, a vremii, a banului şi a femeii. Eu cel puţin n'am soţie, dar Iepura, — căruia popa îi zice în bună românească : Iepure — are o soţie legitimă. Femeia aceasta e tare îmbătrânită, dar omul acesta înţelept şi ştrengar păstrează, până la moarte, ceva din tinereţa-i de flăcău.

Duminică au înmormântat pe Rahila Sălăjan pe o vreme înfricoşată şi Luni nebunaticul Martie se găti de primăvară. Ne trezirăm într'o astfel de primăva:ă, cu un neastâmpăr atât de dulce, de parcă ar fi fost cel puţin în Iunie. Priveam pe fereastră. Torna Iepura era în pridvor şi îşi prăjea pânteceic la razele binecuvântate ale soarelui. Cu adevărat, căci îşi des­cinse brâul, care îi ţinea strâns pe trup o haină boerească, veche, fără nasturi. îşi scoase şi cămaşa de sub ea, las' să se sature de soare pânte­cele netrebnic, dacă toată iarna a flămânzit. Faţa bătrână, bărboasă, fără griji, nespălată, a lui Torna Iepura strălucia aşa de tare, încât am bănuit îndată, că va să se întâmple ceva. După amiazi la orele trei Iepura se în­călzea încă acolo, în pridvor. Poate că nici n'a mâncat : oamenii înţelepţi nu obişnuiesc să dea prea mare însemnătate mâncării. In mână avea o nuia de salcie şi cu ea bătea vesel noroiul svântat. Se vedea de pe faţa Iui, că ar fi dorit mult să se joace, „de-a călăreţul", să călărească puţintel be băţul de salcie. In vechiul cimitir, alăturea de cel nou, se jucau copii,

şi Iepura tare^ar fi voit să fie şi el printre ei. La dreptul votbind, şi eu; căci primăvara numai cu mare greutate mă pot stăpâni să nu călăresc pe un băţ, ori pe un lujer de floarea soarelui. După amiazi la ora trei eşi din bucătărie o bătrână, o cunoşteam, era femeia lui Iepura. Şi ea se prăji puţin la soare şi apoi se aşeză in pridvor, lângă Iepura. Cred, că de zece ani n'au mai stat aşa de aproape unul de altul, afară doar de cazul când se băteau, însă cel puţin din primăvara trecută. M'am retras delà fe-feastră cu grije, să nu le tulbur cumva, Doamne păzeşte, căsnicia. Toate-toate iubirile se leagă în cer, chiar şi iubirile primăvăratice ale bătrânilor căsătoriţi. Nimeni n a r e dreptul să tulbure vre-o dragoste sau să nu se poarte delicat cu ea.

Bătrânul, înţeleptul Iepura începu deodată să se poarte ca un tânâr jurist înaintea casieriţei unei cafenele. II înţelegeam numai din semne, spu­nea porcării glumeţe şi prinse de mână pe nevastă-sa. Ii făcea curte în felul lui, tocmai ca acum treizeci-treizeci şi cinci de ani. Bătrâna râdea ştrengăreşte, ca o fetiţă ; ţipa şi din când în când îl lovea pe Iepura peste mână. Nu băgară de seamă, că pe cer, la apus, se petreceau lucruri ciu­date. Norii de ieri veniră iarăş, negrii, urâţi, şi hap !, înghiţiră soarele. Bă­trânei tocmai acum îi veni poftă de joacă ; dar fără de veste cerul se întu­necă. Se ruşinară amândoi, mai ales Iepura, înţeleptul. Intr' acestea eu deschisei fereastra ; trăgeam cu urechea, voiam să-i şi aud. începu să cadă o ploaie rece, şi bătrânul Iepura îşi trimise femeia înlăuntru, ocărând-o.

— Nu ţi-e ruşiae, o mămică aşa de bătrână ca tine, să te porţi, de parcă ai fi o fată mare ! La bărbaţi e altceva, cu bărbatul e altceva, băr­batul se mai poate gândi la prostii şi dacă e bătrân. Tu mai vrei să faci dragoste, când Rahila Sălăjan trebue să stea acolo, în mormânt?

Bătrâna femeie se strecură înlăuntru ; iar eu şi cu bătrânul Iepura pri­virăm lung, prin ploaia deasă, spre cimitir, acolo unde au dus eri pe Ra­hila Sălăjan, frumoasa cea de douăzeci de ani, care poate că nici n'a cu-cunoscut sărutul.

Trad. Ion Lupu.

F ' u l s f e i d « 3 p â p â d i e

Nopţile albastre, serile senine — Cu lumină vie — Au desprins şi-au nins pe mine Fulgi de păpădie.

*

I-am cules cu mâna gândului de seară Şi le-am dat lumina dintr-o primăvară Care'n rostul nostru n-o să mai revie ! . . . Cine, cine ştie când mai ning pe mine — Nopţile albastre, serile senine Cu lumină vie — Gânduri resleţite , . . fulgi de păpădie ! . . .

Poetului A. Coliuş

Arad, Martie 1927. Al. Ne^uia

X. Orice plată în contul unei firme străine, e condiţionată de un permis

prealabil. Comisiunea centrală a devizelor pretinde dovada afacerii. Actele justificative sunt : scrisori de trăsură, note, facturi originale, scriptele vamale încheieri comerciale. Veniturile câştigate de străini în ţară : plăţi, tantieme, sunt a se dovedi cu acte, la din contra aceşti străini, ca atari, nu pot avea conturi la băncile noastre. Delà o bancă din un Leikonti, la altă bancă în alt Leikonti transcrierile iar sunt condiţionate de permis.

Din străinătate, în baza pretenziunilor se pot conta în sarcină, cecu­rile şi transmisiunile de valori ; în aceeaşi sarcină, alte soiuri de plăţi, sunt a se motiva cu acte justificative. Cambiile cetăţenilor români cari se trimit din străinătate, precum şi Lei efectivi importaţi, se pot conta numai după viza comisiunii devizelor. Efecte de stat se pot importa, însă fără permis nu se pot exporta. Străinii pot vinde la noi efecte şi fără permis, le pot avea în Leikonti. Străinii pot cumpăra la noi devize, dar numai până la suma pretenziunilor, însă plăţile ordonate în devize se pot plăti exclusiv în Lei. Cetăţenii străini nu pot avea la băncile din ţară credit. Aceste sunt în liniamente generale restricţiunile care dovedesc necesitatea controlului bancar. Şi acum se vedem cum se face specula valutară. Contabilitatea comer­cială se începe cu inventariarea averii şi la finele anului, iar prin inven­tar se constată situaţia : sporirea sau perderea averii investite. Comercian­tul prevăzător ab ovo se asigură ca pe finele anului să aibă un bilanţ real. In interesul comenzilor după trimestrul gestiunii se acoperă cu devizele de

care are nevoie pe ultima zi a anului. Pe aceasta dată comerciantul care s'a îngrijit de acoperire, dacă se urcă cursul leului are câştig, şi dacă scade cursul, înregistrează perdere. Comerciantul, care nu s'a îngrijit de acoperire ca să poată plăti devizele pe ultimul anului dacă se urcă cursul înregistre­ază perdere şi de scade cursul e in câştig fictiv. Aceasta acoperire de fapt nu se poate considera de speculă şi e oneroasă până când nu vom stabi­liza valuta.

Acoperirea comercială în decursul anului are nuanţele speculei ne­motivate.

La termenul fixat urcându-se cursul, comerciantul e în măsură a res-cumpăra cu un preţ mai redus marfa desfăşurată, iar de scade cursul, are câştig în preţul de desfăşurare. Speculă valutară e şi cazul, când exporta­torul neavând câştigul dorit, lasă în depunere bancară devizele realizate, în speranţă, că leul va scade şi va încassa mai mulţi lei pentru aceste de­vize. Speculă similă s'a întâmplat şi din partea unor bănci, cari în dauna acţionarilor s'au ars, mai ales cu mărci germane.

Acoperirea bancară e motivată drept contrabalanţă acoperirii comer­ciale, însă e speculă de se face prin conturile ce le posed în străinătate.

In această categorie nu cad operaţiunile de arbitraj a efectelor noas­tre din stăinătate şi acoperirile lor la bursele unde sunt cotate.

Transmisiunile cu greu se pot controla. Permisiunea transmisiunilor e soluţionată pe un formular întocmit după plac, Abea sunt cazuri, că cere­rea să fie respinsă. In târgul devizelor unul şi aceleaşi stoc de devize se creditează şi se debitează la una şi aceeaşi bancă de 4—5 ori pe lună.

Acest Foot-ball al devizelor — durere — e permis. Specula cea mai crasă e acoperirea fictivă şi lichidarea ei pe motiv, că marfa n'a sosit. Castiglioni şi Bösel în Viena, Krausz Simi în Budapesta, au fost cu succes contraminaţi ; la noi. în Timişoara, Raina—Rosenthal şi consorţii sunt nes­tânjeniţi. In oraşele din ţinuturile alipite valutele străine au în fiecare oraş alt preţ. Intr'un oraş sunt multe devize şi nu sunt îndeajuns lei, în alt oraş sunt mulţi lei şi cu greu se pot găsi devize. Aceasta diferenţă uşor s'ar putea nivela prin concentrarea târgului de devize la Banca Naţională. In ţinuturile alipite, devizorii lucrează mână'n mână. Banca „Egyesült Köz­gazdasági és Jelzálog Bank R.-T." din Cluj zilnic publică cursul valorilor fixat de devizorii interesaţi în Timişoara, Oradea, Cluj şi Braşov. Camerile de comerţ din aceste oraşe au intervenit la guvern ca în aceste oraşe să se înfiinţeze burse de valori şi nu s'a permis. Atunci de ce se permit aceste burse deghizate ?

Banca menţionată are în comisiunea de supraveghere pe administra­torul financiar, pe inspectorul financiar şi pe inspectorul general financiar

din Cluj. Nu există nici un regulament, care ar fixa atribuţiunile inspecto­rului financiar sau al inspectorului general financiar. Şi de, li se permite, contrar statutului funcţionarilor, de a lua parte în consiliu bancare ; am voi să cunoaştem rostul, inspectorii peste tot, fac lucrări în mare parte pentru acei funcţionari centrali, cari nu vor, sau nu ştiu, să desărcineze actele. Oare nu am putea crea din superplusul inspectorilor, agenţi comer­ciali plătiţi pentru orient, cu îndatorirea, ca să mijlocească conjecturi co-cerciale prin camerile de comerţ din ţară.

Nu cade în cadrele speculei valutare, însă dăunează mult interesele

NICOLAE POPESCU

noastre financiare şi îndeletnicirea cu specula monetelor de aur şi argint. Aurul şi argintul se vinde pe piaţă cu un preţ mai redus decât preţul fixat din partea Ministerului de industrie. Aurul curat de 24 carate fixat cu circa 113.000. Lei şi pentru argintul curat de 18 carate fixat cu 2.917 Lei, se vinde cu un preţ cu mult mai redus.

In Lugoj s'a cumpărat nu de mult aurul de 12 carate: 10 coroane aur de 3.37 grame cu 400 Lei, astăzi e preţul 315 Lei. Ducatul austriac de 15 grame era 2800 lei, azi se capătă şi cu 200 lei, argintul de 18 carate : 1 coroana argint de 5 grame era 12—14 Lei, azi se vinde cu 8 lei.

Una e cert, că politica financiară a Dlui Vinti'ă Bratianu în ce pri­veşte continuitatea în politica financiară, în situaţia noastră e pe un timp

determinat o necesitate imperioasă. Urcându-se leul, banca Naţională mai lesnicios se poate aproviziona cu aur şi argint. Atragem atenţiunea cercu­rilor financiare asupra legii americane Silberbill din 14 Julie 1890. La fel ca în aceasta lege ar trebui să fixăm şi noi cantitatea de argint pe care Banca Naţională în toata luna, ar fi îndatorată de a o cumpăra. După răsboiul mondial statele continentale au recunoscut necesitatei controlului bancar şi în fiecare stat s'a creat o nouă lege bancară. Preocuparea pri­mordială a legiuitorului nostru, trebue să fie legea bancară, regulând : con­trolul bancar, dreptul membrilor din comisiunile de administraţie, incompa­tibilitatea, sistarea comerţului bancar, controlul societăţilor anonime, mai ales a celor creiate cu ascunderea capitalului, şi a celor creiate de un individ, — cetăţean — din alte ţări, apoi fixarea etalonului privat în concordanţă cu maximui de câştig al comerţului şi în concordanţă cu legea accelărării, interzicându-se, că sub numire de comision sau spese să se încaseze do­bânzi deghizate. Legea accelerării dispune, că judecătorul nu judecă dobândă pentru privaţi în sumă mai mare de 4°/ 0 şi pentru comerţ cu 6°/,, peste scontul Băncii Naţionale. E ştiut, ce dobânzi încasează băncile şi dacă luăm în considerare, că fixarea maximului de câştig pentru comerţ e de fapt o piedică a concurenţei, suntem de părere, că acest maxim să fie re­dus, ori sistat. In altă ordine de idei amintim, că Dr. Victor Brandeísz a ţinut o conferinţă la Geneva despre colaborarea Băncilor de emisiune, fiind prezenţi mulţi conducătorii a le băncilor de emisiune, în frunte cu Dr. Popovici ca preşedinte, şi în prezenţa Drului Schacht din Berlin. Cu această ocaziune s'a declarat unanim, că statele cari au valută nestabilizată, pot reflecta la ajutorul băncilor de emisiune din Earopa în cazul dacă au îndeplinit 3 condiţiuni : Să pregătească stabilisarea, să aibă buget echilibrat, şi o bancă de emisiune independentă de partidele politice.

Pregătirea stabilizării pretinde, în prima linie legea bancară. De acest „Sine qua non", care e legea bancară, presa noastră nu se

ocupă. In schimb se admiră, cum s'a putut reface Ungaria şi se trece cu vederea, că Ungaria are o lege bancară. Ungaria mai are şi un alt „Novum" : Monopol exportului de cereale exercitat de asociaţia regni-colară centrală. Această asociaţie are în toate comuneie filialele sale. Cen­trala comunică zilnic filialelor printr'o telegramă cursul cerealelor şi filiala e în drept a cumpăra pe contul asociaţiei cu 5°/„ sub curs orice soi şi orice cantitate de cereale ce se găseşte pe piaţă. Având a comunica con­tractul de cumpărare centralei dispozitivele de export se dau de centrală.

Iuliu Moldovan.

Tib^viu Bvedîceanu Tiberiu Brediceanu a împlinit cincizeci de ani. O jumătate de veac

de viaţă şi de frământări aici pe pământ. Cu acest prilej lumea şi-a adus aminte de el, de existenţa lui, de munca lui, împărţite între cifre şi cântec. Ziarele şi revistele i-au cântărit meritele şi i-au adus din belşug laude. Iar oficialitatea, de obiceiu somnoroasă şi uitătoare, i-a decernat un premiu de o sută mii lei.

Câteva zile s'a vorbit mult şi elogios despre Tiberiu Brediceanu. Despre compzitorul uitător de sine, despre folcloristul muzical neobosit, despre bănăţianul de inimă.

Şi s'a vorbit pe dreptate. Büdiceanu a adunat comori nepreţuite de cântece populare româ­

neşti, scăpăndu-le de înceată risipire în uitare. A adunat comori de cân­tece şi le-a deschis drumul delà sat la oraş. Drum alb, drept şi sigur, pe care alţii vor merge mai uşor spre izbânzi mari.

A muncit în tăcere. S-a smuls dintre cifrele muncii lui de toate zilele, pentru a asculta,

uitat, văzduhurile misterioase ale muzicei şi pentru a capta ceva din ne­mărginirea nemărginirelor, în undele calde ale cântecului. Odată găsit dru­mul cel bun, a mers fără şovăeli, vrăjit de neobişnuita varietate a cânte­cului românesc, varietate care, în Banat mai ales, se afirmă la fiecare pas. I-a plăcut adânc munca ce şi- a ales, de aceia poate a muncit cu atâta pasiune şi fără răgaz. Şi roadele au fost bogate, precum bogată în sforţări a fost şi viaţa lui Tiberiu Brediceanu.

Cincizeci de ani de viaţă ! Ii dorim încă mulţi înainte, să se bucure şi mai mult de câştigul de

cauză al frumoaselor lui însuşiri, ajutate de-o eroică viaţă de muncă. C. Haşaganu.

Critica literară a luat în ultimul timp un avânt extraordinar. Nu nu­mai revistele literare, ci şi z iarele . . . politice îi consacră coloane sau foili-toane speciale. Se pare că Românul nu a fost născut poet, cum a afirmat Vasilie Alecsandri, sau om politic, cum a corectat romancierul Duiliu Zam-iirescu pe Alexandri, ci şi critic, după cum o dovedeşte întreaga generaţie a literatorilor de astăzi.

Infr'adevăr, nu exestă revistă sau gazetă, care să'şi justifice necesita­tea apariţiei pe un număr mai mare sau mai redus de cetitori şi care să nu le servească acestora mostre proaspete de criticism literar, In 7, 8 sau 10 rânduri orice operă literară poate fi caracterizată, catalogată şi etiche­tată, pe propria răspundere a aceluia care îşi exprimă această impresie cri­tică fără nici o semnătură, sau în cel mai fericit caz, semnând-o cu una sau două iniţiale cari nu spun nimic.

Şi încă nu aceasta este cea mai primejdioasă manifestare a criticei li­terare ; sunt altele mai dăunătoara atât marşului evolutiv al criticei cât şi propăşirei literaturei înseşi. De-o pildă: critica cenaclurilor sau bisericuţelor literare. Reprezentanţii acestora se tămîiesc reciproc sau murdăresc tiparul cu trivialităţi de nereprodus, după cum fac parte din aceiaş sau din două cenacluri adverse.

Au fost reviste literare care n'au suflat o vorbă când unuia dintre cei mai reprezentativi poeţi actuali i s'a decernat premiul naţional, pentru simplul motiv că nu făcea parte din aceiaşi t agmă , . . politică a inspirato­rilor ei. Pe de altă parte sunt „bisericuţe" care torpilează lumea cetitoare

cu tot soiul de mediocrităţi sau nulităţi literare, deoarece autorii lor sunt slujitori cucernici ai marelui pontifice care oficiază şi decretează valorile. Aceste maniere critice sunt deadreptul desgustătoare.

Ne dăm perfect de bine seama că nimic nu este mai fluctuant, mai puţin stabil decât critica literară. Aceasta aşa zisă critică nu poate avea drept criteriu anumite legi cari să se poată generaliza şi permanentiza.

N. POPESCU Călugăr capucin

La 15 ani am cetit o carte; am recetit-o la 25 ani şi o recetescjla 40. Câtă deosebire în impresii ! Ce surprize la unii, ce deziluzii la alţii. De aci nevoia „revizuirilor" innaugurată de unii critici. Pentrucă între impresie şi critică este o strânsă legătură. Cu o singură deosebire. Impre­sia o exteriorizezi printr'o apreciere personală. Este deci o manifestare subiectivă, care nu poate supăra pe nimeni. Critica, în adevăratul ei înţe­les, este rezultatul unor elaborări celebrale. A judeca înseamnă a compara, a asocia, a elimina. Cu aceste operaţiuni şi altele similare, judecata cri­tică poate ajunge să aibă autoritatea nepărtinirii ; fără ele rămânem în do­meniul subiectivului impresionist. Aceasta din punct de vedere estetic. Dar critica ar trebui să mai aibă câteodată şi un rol cultural. Sunt anumite

opere asupra cărora trebue atrasă atenţia marelui public cetitor, opere de educaţie socială, morală sau naţională. A le privi prin ochelarii diferiţilor „şefi" de şcoală înseamnă a ignora, cu sau fără rea intenţie, însuşi rostul lor educativ.

Şi noi nu ne putem permite un asemenea lux. Deaceea mărturisim delà început : această rubrică de aprecieri literare

va pune la îndămâna cetitorilor impresiunile noastre personale asupra dife­ritelor opere pe care timpul şi ocupaţiunile ne-au îngăduit să le răsfoim. Vom menţiona, evident eventualele scăderi dar vom sublinia în primul rînd calităţile lor. Despre cele a căror valoare ni se va părea dubioasă, sau despre cele care nu reprezintă alt interes decât acela al unei relative afa­ceri comerciale, vom prefera să tăcem.

Pocedând astfel înţelegem să fim deopotrivă folositori cetitorilor şi autorilor.

Ï * m » ^ « i . S i m i o n e s c u , „Oameni aleşi" (II Românii) Cartea Românească 200 pag. 80 lei.

Opera culturală, pe care distinsul profesor al Universităţii din Iaşi, a întreprins-o şi o continuă cu o neistovită vigoare, ia proporţii din ce in ce mai mari.

Cu o putetere de muncă excepţională, dl. prof. Simionescu cercetează toate domeniile culturii streine şi naţionale şi din însemnările sale — care dovedesc un descernămînt critic deosebit — iau naştere rînd pe rînd lumi­noasele articole — foiletoane care de 4—5 ori le publică săptămânal într' un ziar din Capitală (peste 200 la număr). Din 1921 dl. Simionescu scoate anual „Calendarul Gospodarilor", care pe lângă partea calendaristică propriu zisă, cuprinde tot felul de învăţături practice şi lecturi recreative adresate gospodarilor satelor noastre. Sub direcţiunea şi cu concursul său efectiv apare biblioteca „Cunoştinţi folositoare" o adevărată enciclopedie ştiinţifică şi literară, în care specialişti de tot felul tratează diferite chestiuni de o reală însemnătate, pe înţelesul tuturor. Această bibliotecă poate servi deo­potrivă gospodarului sătean şi studentului universitar. Intr-un volum de aproape 300 p. p. dl. Simionescu dă prima serie de scurte monografii des­pre „Oraşele din Romania", apăiuiă la noi.

In primul volum din ai săi „Oameni aleşi", apărut acum câţiva ani şi ajuns în foarte scurt timp la a 3a ediţie, dl. Simionescu ne înfăţişează o serie de portrete ale diferiţilor eroi ai umanităţii şi promotori ai civilizaţi-unii actuale. In volumul a] doilea apărut anul trecut se ocupă cu oamenii aleşi ai noştri. Cu multă amărăciune constată autorul că învăluim în uitare

pe oamenii noştri de seamă în timp ce „suntem mereu ademeniţi spre lu­mina fascinatoare a streinătăţii, ca şi fluturii la lumina unui felinar". Dar „nu luăm pildă, de la streini flacăra veşnic vie ce o ţin în faţa icoanei per­sonalităţilor lor de vază". Şi noi, fluturi atraşi spre lumina altora preţuim mai mult personalităţile streinilor decât pe ale noastre, deşi „nimic nu poate fi mai dăunător în calea nouă ce avem de dus, decât necontenita închinare către zeii altora".

Pentrucă să nu rămânem „ca slugile" cari nu cunosc pe erou când îl,văd şi ţinând seama că „în cultul eroilor e o veşnică nădejde pentru

N. POPESCÜ Peisaj

cârmuirea lumii (Carlyle)" autorul îşi propune să desmorminteze de sub praful gros al uitării „făpturile trecutului din a căror sforţare se poate clădi o tradiţie".

Şi dl. Simionescu le înviază una câte una. Iată alături doi europeni, bătrânii: Niculai Milescu şi Dimitrie Cântemir ; iată luptătorii: Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul Avram Iancu ; iată pioneri ca : Şincai, Lazăr, Heli-ade Rădulescu ; ziditori ca : Brătianu, Kogălniceanu, Maiorescu. Rînd pe rînd ni sunt înfăţişaţi cu toate podoabele sufletelor lor, luminătorii : Ale-csandri, Creangă, Eminescu, Vlahuţă, Grigorescu ; apoi reprezentanţi ai bi­sericii : Veniamin Costache, Şaguna ; ai ştiinţei : Cobălcescu, Poni, etc. Aceştia sunt unii dintre eroii noştri. Priviţi în raport cu trecutul sbuciumat al neamului care i-a zămislit, ei apar mai măreţi decât mulţi eroi ai po­poarelor care au avut liniştea şi răgazul de a şi-i cinsti pe ai lor cum se cuvine. Căci „dacă ar fi să se concretizeze neamul nostru întreg prin o

singură fiinţă, descrierea trecutului ei ar fi mai zguduitoare decât cea mai crâncenă tragedie a lui Shakespeare."

Această caldă înţelegere atât a trecutului nostru cât şi a oamenilor aleşi pe care i-am avut, străbate delà un capăt la altul cartea dlui. Si-mionescu.

Nu vrea să facă erudiţie dar nu scrie nici de mîntuială. Sînt în cup­rinsul volumului citate care dovedesc o laborioasă şi amănunţită cercetare. Nu i-au scăpat autorului nici operele de seamă care vorbesc despre eroii săi şi nici articolele ocazionale. Tot ce poate arunca o lumină mai vie asupra vre-unuia din ei, tot ce poate folosi la evidenţierea însuşirelor lui, totul e utilizat cu îndemânare, orânduit cu tâlc.

Pe lângă pătrunderea şi căldura cu care ni-i zugrăveşte pe eroi, ace­asta mai înseamnă şi muncă, muncă închinată cu drag celor dragi. Şi tre­bue să mai reliefăm farmecul de negrăit pe care îl împrăştie limba în care e scrisă cartea. O limbă românească neaoşe, bogată, plină de nuanţe în care neologismul, destul de rar, îşi are rostul lui bine lămurit. Introducerea este o pagină de antologie.

Pentru toate aceste calităţi şi pentru multe altele tăinuite între filele ei, cartea dlui. prof. Simionescu n-ar trebui să lipsească din nici o casă de român. E în totalita ea ei o evanghelie a iubirii de ţară şi a trecutului strămo­şesc, iar fiecare portet în parte e o odă închinată unui stâlp al neamului.

Şi cel mai vrednic omagiu, ce i-1 putem aduce autorului, este să-1 trecem şi pe el pentru toată bogata, rodnica şi neasemuită sa activitate printre oamenii aleşi ai noştri.

Al. Const.

Ocupându-se de-o revistă sârbească de literatură străină, revistă care apare la Belgrad sub conducerea d-lor Miodrag Ibrovac şi Bogdan Popo­vici, dl profesor N. h ? r g a S C I " i e m ultimul număr al revistei „Ramuri" :

„Se vorbeşte acolo, de localnici şi de străini, despre tot ce este mai important şi mai carasteristic în mişcarea literară de pretuindeni, căutându-se, fireşte, ceia ce poate avea o mai strînsă legătură cu Serbia şi un mai mare folos pentru dînsa.

0 astfel de publicaţie ni lipseşte, precum, delà dispariţia „Familiei" din Orade, a „Vetrei" lui Slavici, ni lipseşte — ce mare lipsă ! — o re­vistă care să se poată ceti în cercul familiei, fără nimic din pretenţiile şi scrîntelile obişnuite.

In materie de literatură străină sîntem în adevăr complect desorientaţi. Cei mai mulţi habar nu au de ele. Cîţiva cred că sînt perfect iniţiaţi

dacă au răsfoit cîte o carte din librăria parisiană, din acelea care sînt me­nite mai ales pentru export in ţerile cu gustul falsificat şi conrupt.

De aici servilismul scîrbos faţă de mode care în patria lor însăşi de de mult sînt părăsite.

A se arăta, cu nepărtinire, cum se scrie aiurea, ce ţinte se urmăresc,

ce formule se caută e una din primele datorii pe care le avem pentru să­nătatea literaturii noastre, deci a spiritului clasei noastre culte.

Am încercat-o pe vremuri în „Floarea Darurilor". Fără folos. Astăzi, opeja n'ar trebui oare să fie reluată?

Ce-ar fi dacă am încerca ? Puteri sînt, din fericire, destule, şi interes în public s'ar găsi."

O noua onevă maim^has*»-*

Compoziţiile muzicale ale d-lui Sabin Drăgoi, publicate şi executate până în prezent, par a fi doar stră­lucite pregătiri de drum, largi ne­teziri de teren pentru opere de di­mensiuni epocale.

Călit pentru încercări mari, dl Sabin Drăgoi lucrează actualmente Ia o impunătoare operă muzicală. Cu o energie neistorită, cu o pa­siune adâncă prinde, zi de zi, în architectura de note suflet din suf­letul sbaterilor noastre pe aceste meleaguri, pentru o largă şi gran­dioasă desfăşurare de armonii noui.

E vorba de opera „Năpasta", — clădită pe textul dramei lui Caragi-ale, — care va fi prima operă a d-lui Drăgoi.

La toamnă, această operă va fi reprezentată la Timişoara ca pri­lejul deschiderii teatrului comunal.

Criticii muzicali cari au ascultat fragmente din „Năpasta", au cu­vinte de înaltă preţuire, pentru tâ­nărul şi bogat înzestratul compo­zitor.

* „Societatea «le Wiâime,V*"

Revista clujană „Societatea de Mâine" câştigă tot mai mult teren în ţinuturile de dincoace de Car-paţi.

Condusă ca pricepere şi cu ne-desminţită hărnicie, „Societatea de Mâine" a ştiut să înfrângă nepăsa­rea publicului faţă de scrisul româ­nesc, nepăsare care a produs în­grijorări în primii ani după unirea Ardealului cu patria-mună.

Cu fiecare nou număr „Societa­tea de Mâine" aduce un spor de muncă şi de preocupări. Colabo­rările cele mai variate se întâl­nesc fericit în paginile acestei re­viste.

Tenacitatea colegului nostru Ion Clopoţei a reuşit să facă din „So­cietatea de Mâine" o revistă cu care Ardealul românesc se poate, pe drept cuvânt, mândri.

*

Călătoriile scriitorilor

Săptămânile trecute a trecut prin Praga faimosul poet bolşevic rus Wladimir Maiakovsky.

In curând va sosi în capitala ce­hoslovacă un alt poet rus, Cons­tantin Balmont, care a fost de cu­rând oaspele Pen-Clubului din Var­şovia. Scriitorii francezi Georges Duhamel şi Luc Durtain sunt în Rusia Sovietelor. Scriitorul englez G. K. Chesterton vizitează actual­mente Polonia unde va rămânea cinici săptămâni, pentru a cuno­aşte cât mai bine această ţară.

* y»fL*Eass>ope Central«»**

Revista „L'Europe Centrale", care apare la Praga, ne face să ne gân­dim la importanţa unei astfel de reviste în Bucureştii României în­tregite. In numărul din 30 Aprilie întâlnim în paginile excelentei re­viste numele talentatului scriitor francez Leon Thévenin, care sem­nează un substanţial articol despre d-na Alice Voinescu.

Maurice Galéotti scrie lucruri interesante despre „sufletul slovac".

Despre chestiunile ungureşti, „L'Europe Centrale" aduce ca întot­deauna, informaţii de preţ.

*

,*S»len«loare italiană la Curtea lui (Viatei Corvin"

Subt titlul de mai sus revista italiană -pLeuiirg" publică în numă­rul pe luna Mai, subt semnătura lui Edoardo Sismel, un interesant articol despre influenţa civilizaţiei italiene în Ungaria pe timpul dom­niei lui Matei Corvin.

Traduceri «lin autorii V/ romaăni

Ziarul „Temesvári Hírlap" din 3 Aprilie, publică în traducere ma­ghiară nuvela : Omul cu inima de aur" de Ion Minulescu.

„ Czernowizer Allgemeine Zeitung" din 24 Aprilie, publică în traduce­rea germană a d-lui Dr. Vasile Gherasim, două poezii de Lucian Blaga şi Aron Cotruş, însoţindu-le de scurte notiţe biografice.

*

Un ziar romaânesc un Iugoslava

Delà românii din Banatul Jugos­lav, un îmbucurător semn de viaţă românească.

Ca un porumb alb scăpat din zarea unei înverşunate lupte, ne-a sosit zilele acestea din Vârşeţul robit primul număr al gazetei „Nă-

dejdea" „ziar pentru interesele ţă­ranilor români din S. H. S."

Acest prim număr a apărut în 24 Aprilie, — ziua învierii — cu colaborarea mai multor fruntaşi ai vieţii româneşti din Banatul Ju­goslav.

Ii dorim viaţă lungă şi energie neînfrântă în lupta grea pe care o duce.

Profesioniştii bavfelii

Un domn care semnează : I. Ţarină, ocupându-se într'un număr al zia­rului „Cuvajjfcul" denumărul 2 al revis­tei noastre, îi aduce^acuzAţia că face propagandă împotjiva^,, regăţenilor. "

Cei ce urmăresc revista „Bana­tul," îşi vor putea de seama, uşor, că acuzaţiile numitului domn sunt pur şi simplu — bârfeli.

Cäv&i noui

Coriolan Petran: Bisericile de lemn din judeţul Arad. Tipografia şi Institutul de Arte Grafice los. Drotleff, Sibiu.

*

Marcel Romanescu: Hermanosa din Corint. Povestea unei hetaire. „Cartea Românească," Bucureşti, Preţul Lei 50.

Al. Negură: Fulgi — versuri. — Tip. G. lenei, Arad. Preţul L i 40.

*

Miresme de departe, traduceri din Contesa de Noailles şi Elena Văcărescu, de Ştefan Bălceşti şi

A. Pop. Marţian.

Radu Dragnea: Mihail Kogălni-ceanu. Ediţia Il-a întregită şi pre­lucrată. Preţul Lei 80.

*

G Nichita : Evadări, Poesii. Bu­cureşti, Tip. „Cultura Poporului" 1927.

Traian Terebenţiu: Gheorghe Popa de Teiuş (1824—1867) Imprimeria Judeţului Arad S. A. Preţul 40 lei.

*

„Asociaţiai Culluvaia clin Banat'- M la Isa

Nu ne vom osteni spunând cu­vinte bune despre propaganda cul­turală la sate, dusă cu râvnă şi ho­tărâre de către „Asociaţia Culturală din Banat", secţia Timişoara.

Ultimele şezători culturale au avut loc în comunele : Jamul-Mare Remetea-Timişană, Deta şi Bobda, Au luat parte : d-na Dr. Maria Po-povici, Dr. Virgil Popovici, inginer Ştefan Ardeleana, inginer C. Stă-nescu, inginer Bocea şi alţii.

In comunele vizitate s'au înfiinţat biblioteci pentru popor, s'au ţinut conferinţe şi consultaţii medicale gratuite.

Munca admirabilă a „Asociaţiei Culturale din Banat" ar trebui să fie un îndemn la faptă şi pentru celelalte societăţi culturale din Ba­nat şi Ardeal.

„Cultura Naţională", Bucureşti. Preţul 1500 Lei.

l$iï»li

Nr. 1 3 0 — 1 3 1 . Ion Dongorozi : Sig-nor Berthelotty, schiţe L. 10'—

Nr. 132—133. Grigorie Alexan-drescu : Fabule L. 10'—

Nr. 134—135. L, Blaga: Feţele unui veac L. 10'—

Nr. 136—137. Al. Iacobescu : Ico­ane şi privelişti L. 10'—

Nr. 138. N . Ghiulea: Ocrotirea clasei de mijloc. Chestiunea me­seriaşilor Lei 5'—

Nr. 139. Gh. Maior : Mănăstirea Argeşului (în 5 acte) Lei 5'—

Nr. 140. N. I. Herescu : însemnări literare L. 10.—

Nr. 141. Melentie Şora: Carnetul unui preot L, 5 —

Nr. 142—143. Const. Cehan-Raco-viţă : In cerdacul casei bătrâ­neşti. Povestiri. Lei 10'—

Nr. 144—145. Volbură Poiană : Fa­ta d:.n Ardeal, Poem naţional în 3 acte. » Lei 10'-

Nr. 146—14(7. O. GhibuV Cu gân­dul la Basarabia Lei 15'—

Nr. 148—149. Adrian Pascu : Irena. Comedie dram. în 3 acte. L. 15

Nr, 150. Dr. S. Stanca : Greva şi alte povestiri, L. 5'—

Nr. 151—152. S. Teleajen: Moşne­nii. Dramă. L, 10'—

Nr. 153—154. t. Blaga :) Ferestre colorate, " ' L. 10'—

Nr. 155. N. Ghiulea : Şcoala popo­rului. Probleme sociale. L, 5'—

Nr, 156. Gh. Maior: Cele 12 fete de împărat şi palatul fermecat. Feerie în 4 acte L. 5'—

Nr, 157—159. Gh. Cardaş : Cânte­ce poporane moldoveneşti L. 15

Nr. 160—163. Ion Marin Sadove-anu : Dramă şi Teatru. Studii şi cronici Lei 20'—

Nr. 164—165. Aristofan : Pasările (comedie), traducere în versuri de St. Bezdechi L. 15'—

Nr. 166—168. Nicolae lorga : Viaţa românească în Ardeal, L. 15'—

Nr. 169. G. Todică : Epidemiile. L. 5.—

Nr. 170. Knut Hamsun : Zache u, tradus de Zaharie Stancu L. 5'—

Nr. 171. Dimitrie I. Goga : Şcoala ardeleană în Muntenia şi Mol­dova. L. 5'—

Nr. 172, Dr. Grigorie Gh. Comşa : Combatarea catehismului bap­tiştilor L. 5'—

Nr. 173—174, Tudor Vianu: Masca timpului (schiţe de critică, L. 10.

A apărut iii Vinerea Paştilor : CUVINTE POTRIVITE, ver­

suri de Tudor Arghezi, un vo­lum de 270 pagini cuprinzând 100 de poezii.

Preţul volumului 250 lei. Cererile de exemplare izolate şi comenzile se iac Ia Funda­ţia Principele Carol, strada Latină No. 10. Bucureşti.

F o n d a t Ja 1 8 9 4 . G e g r ü n d e t 1 8 9 4 .

G u s t a v Having Timişoara-Gstaîs. Bulevardul Regele Ferdinand No. 5.

C o m e r c i u de aţa, il Garn-, Manuíaktur-manufactură şi măr- j! und Courrentwaren-furi corente en-gros. j] handlung e n - g r o s .

T e l e f o n o r ă ş a n ş i d e j u d e ţ N o . 7 1 6 . S t a d t - a n d K o m i t a t s t e l e f o n N o . 7 1 6 .

E,J, RADSCHITZKY Articole pentru cinema

Mozikülönlegességek raktára Kinospezialhaus

Timişoara IV., Strada Preyer 3.

« . . ^ . . ^ . ^ . . ^ . . j H J : » : : : ^ ,

1 „ B A R V C H " G L A S H O F | H Bei jedem Bedarf erkundige | | H Dich vorerst ohne Kaufzwang bei | |

m m j | Gegr. 1857, „ B a r u c l V G l £ t S l \O f Timişoara j

TemesvarerSerbischeSparkassa Aktiengeseilschaft Timişoara

Telegrammadresse : SERBANK

Telefon: 11-97, 14-94, 15-95, 23-13

FILIALE : MÓDOS SHS.

Bankabteilung Devisenabteilung—HolzabteiluDg Aktien-K .pitei L 5,000 000. Reservefond 3,000.000

G e g r ü n d e t i m j ä h r e 1812

J, & G. Kimmel A.-G. Timişoara

Ţuica-, Sligovitz-, Treber und Cognac-Brennereien. Fassfabrik.

Ţuica- und Weinverkauf engros.

pwmmmmmmmmmmfmmmmmmmKmmmrmtmmmmmimmmmmmmm^

I Temesvarer Bank- und Handels-Aktiengesellschaft | Timişoara (Rumänien), P i a ţ a Sit. G h e o r g h e (im eigenen Bankpalais).

{ Eigenes Kapital ; Vertretung : Banca Marmorosch Blank & Co. S. A. Einlagen : I 89,000.000 L e i . Bucureşti. — Gegründet : 1900. 220.000.000 Lei.

* Hiiaiiiiriii[iiiTttiiiiyiniiiiiiPiiiiiiiin»iiiiiiriiiiiiiiiiiiiiii[TiÉiii"iiuH"iiiiiií"ii[J

A i ; rs/l A D E. I r - j E N G L A N D

PNEUM ATJK-VOILG UM N I E D E R L A G E

SCHAAR L HÁMORA

lioLDovati&. c e

OGLINZI s í GRLRNTERIE DE ST/CLE S.a.

UNO

SPIEGElFßBM TELEFON: IZ-CJC

TEL£6P.PDQ:0ßaUN-

I.ßiarp Te pes VooaZ

E R Z E U G T :

Spiegel für die Möbel-Indus­trie geschliffen und glatt.

Geschliffene Gläser für Bauarbeiten und Interieurs.

Technische Gläser für sämtliche Industrien.

Schildermalerei, Bazarspie-gel. Schreibgarnituren.

Schaufenster-Einrichtungen. Souuenier- Gegenstände.

Messingverlasungen. Gebogene Tafelgläser.

Bánát i Szanatór ium Timişoara, Strada Odo-bescu (Hol ló u c c a ) 2.

o( Modern gyógyintézet, sebészeti, bel, gyermek ideg, női, orr, fül, gége, bőr és gyermek- jo-/ betegek részére, Oistikus konyha, legmodernebb gyógytf nyúzok Röntgen, Rádium, y •V Quartz, diathermia és az egész elektrotherapia. hydrotherapia, mór és fangó kezelések, s ^ T c U í o n 2 3 - 4 5 , 2 3 - 4 6 . Spécial is orvosok. T e l e f o n 2 3 - 4 5 , 2 3 - 4 6 . <

Í K Á M A R l f l l& M E D E R 6

| j B r a ş o v Cl Telefon: 6-13.

B

Timişoara Û Telefon: 21-48.

1 în i n t e r e s c o m u n c u f irma B

i Kann & Heller I a a a a

B u d a p e s t - V i e n a B B B B B r| Toate sortele de articole tech- Is

h nice, maş in i de unelte, pumpe, S> rl curele, astupături etc., etc., etc. 1

3 B a Tunner Kornél % a Erstes u. grösstes Marmor- u. Granitwerk |^

TIMIŞOARA Elisabethstadl. Hunyadigasse 4.

Fabrik : Andrássystrasse 22.

a a

Empfiehlt Grabsteine, Kriegerdenkmäler, fJ fi Figuren, Marmorplatten, infolge maschi- |^

ineneller. Einrichtung zu billigsten Preisen iy

1IOAN MARIAN 1 |f Constructor-archi tect şi antre- |^ Cl prenor de lucrări publice ooooo 11

I Birou de studii şi architeclură | ri Arad, Str. Cogălniceanu 4 9 . i |

T r a i a n G r a n a t i r C u î n c r e d e r e a d r e s e » | i - ' v ă l a B o i c t r i g e r i e ( F â r b a r i e } d e l u x ş l ï r i s l . d e c u r ă ţ i r e c h i m i c ă

T i m i ş o a r a I I I . S l r a d a M e m o r a n d u l u i ( K ö n i g s g a s $ e ) Î O I .

Execut vopsirea şi curăţirea a tot felul de haine pentru domni şi doamne, cu preţuri foarte reduse. Vopsirea exact după mostre. Vopsirea hainelor de doliu se face în timp de 6 ore. Comenzi foarte urgente se execută în timp de 3 ore. Apartament special pentru vopsirea mătăsurilor naturale şi artificiale. Apartament deosebit pentru vopsitul lânei pentru covoare şi lânei ţărăneşti. Rog onor. public, ca pentru interesul D-voastră să fa­ceţi o probă. Instalarea e după stilul german, ooooooooooooooooooooo

EXEMPLARUL LEI 30

BANATUL R E V I S T Ă C U L T U R A L Ă

EXEMPLARUL LEI 30

A N U L II. J D I R E C T O R : A. C O T R U Ş No. 3/1927.

Administraţia : Editor-propr. : COLONEL WILHELM THIERRY SIM. SAM. M O L D O V A N

Timişoara, Piaţa Unirii 6, Oraviţa (Judeţul Caras)

ABONAMENTUL PE UN AN : 360 LEI. PENTRU AUTORITĂŢI ; ÎNDOIT

A a p ă r u i ! N . Iorga

Viaţa românească în Ardeal

Ed. Biblioteca „Semănătorul" Arad

A a p ă r u t ! Em. Bucuţa

Fuga lui Ş e f k y R o m a n

Preţul: Lei 70

Ed. „Cartea Românească"

C i o c o l a t ă — C a r a m e l l e d e l a p t e — B o n b o a n e

A U R ( S T O l t W E R C K , GOLD

S c h o k o l a d e n — M i l c h k a r a m e l l e n — P r a l i n e n