1

2

CUPRINS

I. CUVÂNT ÎNAINTE

– Salut!

II. SĂ CITIM POVEȘTI ȘI POEZII

*Maria Ieva

– Într-un sătuc cu flori de tei, Dulău, Bursuc,

* Iulian Sîrbu

– Legenda colierului

* Tudor Gheorghe Calotescu

– Aşa s-a născut primul curcubeu

– Nici măcar caii nu sunt liberi niciodată!

*Alina Stroea

– Puțin mov și o fundiță

– Pentru Crina

– Un arici citea o carte

– Gărgărița și greierașul

*Preda Cristina

– Panglică pentru o mare

*Margareta Gheorghe

– Inimă de leu

– Rătușca, Parfum

*Anca Milena

– Ilinca și cufîrul cu vise urâte

*Patricia Lidia

– Alfabetul

– Numerele

*Claudia Groza

– Scrisoare către Dumnezeu

*Geanina Iovănescu

– Pisicuța șireată

– Ionică și Fănică

*Cristina Irina Cioară

– Miresmele anotimpurilor

*Maria Ruxandra Narcisa Cioară

– Frumuseţile anotimpurilor

*Ordace Nuța

– Cucule

*Ileana bunoiu

– Puișor neascultător

– Casa bunicii

– Versul

*Ana Maria Bunoiu

– Prietenia

*Elena

– Povestea vulpii și a lupului

– Piticii mondeni și bunicuța

III. O MÂNĂ DE AJUTOR PENTRU LITERATURĂ

*Ruxandru și Casandra Ioana Zaniciuc

– Pentru viitorul literaturii

IV. INTERVIU

*Ana Maria Bunoiu

–Să învățăm să pictăm... talentul (cu Bianca

Alexandra)

V. POVEȘTI DEDICATE MARILOR POVEȘTI

*The Anonimus

– Micul mare

VI. SĂ VIZITĂM O CARTE

*Ruxandru și Casandra Ioana Zaniciuc

– Lansarea revistei piticilor mondeni și a visului de

guineea volumul II – Vacanță la Roma

VII. O REȚETĂ PLINĂ DE IUBIRE DELICIOASĂ

*Iulian Sîrbu

– O reţetă mai specială

VIII. INTERVIU CU SCRIITORUL MEU

PREFERAT

*Carmen Zaniciuc

– De poveste cu Denisa Lepădatu

IX. DE VORBĂ CU CEI MICI

*Iulian Sîrbu

– De-ale lui Ingrid - Discuţii între Ingrid şi mama sa

X. SĂ NE JUCĂM

*Claudia Groza

– Jocuri

3

I. CUVÂNT ÎNAINTE

Salut!

Ce mai faceți?

Iată, am ajuns la al doilea număr al

Revistei piticilor mondeni!

Ne bucurăm foarte mult că împreună

putem să călătorim prin lumea poveștilor și a

viselor care se împlinesc.

Ne-am întâlnit cu prieteni noi și vechi și am depănat amintiri. Vi le-am așternut și vouă

aici, într-o revistă pentru copii așa ca noi, pe care

v-o dăruim cu tot suflețelul nostru de porcușori,

îndrăgostiți!

V-am pupat și v-am îmbrățișat!

Numărul 2, București, septembrie 2015

ISSN: - 2457 - 4198

Inițiator proiect: Carmen Zaniciuc

Redactori: Ruxandru și Casandra Ioana Zaniciuc

Tehnoredactor: Alexandru Ioan Despina

Desene de: Bianca-Alexandra

Colaboratori: Iulian Sîrbu, Claudia Groza, Maria Ieva, Patricia Lidia, SimY Yna,

Tudor Gheorghe Calotescu, Natașa Valentina Roman, Preda Cristina, Ana Maria Bunoiu, Alina

Stroea

4

II. SĂ CITIM POVEȘTI ȘI POEZII

Maria Ieva

Maria Ieva s-a născut pe data de 4 august 1975 în comuna

Bozovici, judeţul Caraş-Severin. După terminarea liceului Eftimie Murgu Bozovici, a urmat cursurile facultății de

Economie şi Administrarea Afacerilor din cadrul universității

de Vest din Timişoara (2003-2008). A debutat în anul 2010 în

revista Boem@. A publicat cărțile: Alfabetul mirării (poezie-

Editura Opera, Bucureşti, 2012), Poeme cu îngeri (poezie-

Editura Absolut, Bucureşti, 2013), Jurnalul proiectului 156 A

(roman -Editura Absolut, Bucureşti, 2014), Femeia de la capătul mâinii (poezie- Editura Absolut,

Bucureşti, 2014), Sub semnul crucii (poezie- Editura Absolut, Bucureşti, 2015), și Poarta de la

marginea cerului (roman - Editura Absolut, Bucureşti, 2015). A apărut în antologiile: „Amprente Literare” (volumele șapte, opt și nouă), „Leagănul Lirei”, „Reverenţa cuvintelor”, „Lira de foc”,

„Revanşa cuvintelor”, „Simbioze Lirice”, „Magia sărbătorilor de iarnă” şi „Respiraţia aurie a

zeilor” Biblioteca Revistei Argeş. Este prezentă cu scrieri pe site-uri literare: „Noduri şi semne”,

„Poezii.biz”, „Confluenţe lirice”, „Grai Românesc”, „Însemne Culturale” și „Confluenţe literare".

Într-un sătuc cu flori de tei

Pe când era bunica fată,

Sau altfel spus, a fost odată,

Într-un sătuc cu flori de tei

O vrăjitoare şi doi zmei.

Din sat fusese alungată,

Ea, vrăjitoarea blestemată,

Căci nume de botez n-avea,

Era bătrână, hâdă, rea...

Trăia în puf de păpădie,

Sau poate chiar într-o cutie,

Cu nasul cârn şi ochi de foc,

Şi pene de păun în coc.

Legaţi c-un fir de iarbă creață,

De braţul drept şi de mustaţă,

O însoţeau zmeii supuşi,

Într-o căruţă cu păpuşi.

5

Şi întrebau în tot ţinutul,

De unde ia olarul lutul,

C-aveau o vrajă de făcut

Şi nu era timp de pierdut.

Când soarele avea s-apună,

Într-un pahar va fi furtună

Şi toţi copacii de pe drum

Se vor preface-n nori de fum.

Şi, tot umblând din casă-n casă,

Într-o colibă, cam sfioasă,

Cu păr bălai şi mâini de vânt,

Trăia o fată ca un sfânt.

Cu ochii umezi de lumină,

Copila i-a chemat la cină

Şi cel mai mare dintre zmei

S-a 'ndrăgostit de ochii ei.

Le-a pus pe masă lapte-amară,

Cu fin miros de scorţişoară,

Iar cupele cu vin de soi

Le-a pregătit doar celor doi.

Şi cum minunile se-ntâmplă,

Când dorul le-a zvâcnit la tâmplă,

Au smuls o pană de păun,

Şi au spălat-o cu săpun.

Dar, vraja să le reuşească,

I-au dat să bea ouă de broască

Şi doi feciori frumoşi de crai,

Ca îngerii veniți din rai,

Priveau făptura luminată

Cum le zâmbea nevinovată...

Şi au plecat, spre cer s-au dus,

S-aducă soarele de sus,

Iar vrăjitoarea cea bătrână

Cu faţa plină de smântână,

S-a prefăcut într-un arici

Cu ochii mari de licurici.

La nunta craiului cel mare

Bunica a trimis scrisoare

Şi când am vrut să mai întreb,

Misterul tot să îl dezleg,

A sforăit atât de tare,

Că am crezut-o vrăjitoare...

M-am speriat că eu sunt mic,

Dar să vedeți , de sunt bunic,

Nepoții mei vor şti să zboare ...

"Ionel, e timpul de culcare!"

Mă duc pe tata să-l întreb,

Povestea puiului de cerb...

6

Dulău

Un bursuc şi-un popândău,

Doi amici de modă veche,

Se-ntâlniră cu Dulău,

Un tâlhar fără pereche.

Avea părul scurt şi creţ,

Ochii negri de mărgele

Şi-n tufiş avea coteţ,

Între brusturi şi nuiele.

Stă pitit dup-un butuc

Să nu spună ziua bună,

Dar vecinul lui bursuc

Începu cu o minciună:

Bursuc

Jos! La colț am spus să stai,

Ca un porc te-ai murdărit!

Nu, din coadă să nu dai,

Ştii şi tu că ai greșit!

Nu privi cu ochii galeşi,

N-ai să mă îmbuni deloc,

Spune-mi dar': care tovarăși,

Mi-au ros fusta la mijloc?

"- Ai văzut tu, Popândău,

Cum cresc puii în copaci

Şi vecinul tău Dulău,

Nu te-ntreabă ce mai faci?

Dar mai bine c-a tăcut,

Ne vedem de drumul nostru,

Este doar un prefăcut

Care nu-şi cunoaşte rostu'..."

Auzind Dulău de pui,

De copacul plin de carne,

Înţelese că nu-i spui,

Boului că n-are coarne.

Şezi! La colț am spus să treci,

Nu mă linge iar pe mână!

Niciun os, de mâine terci

Chiar mai mult de-o săptămână!

Taci, Bursuc, nu mai lătra!

Of, ai ros la colț năframa

Şi-o fi vai de pielea mea,

Dacă o găseşte, mama!

7

Iulian Sîrbu

M-am născut în Iaşi (Romania) la 31.05.1962.

Îmi place să scriu proză. Mai ales scurtă. Unele dintre povestirile

mele au aparut pe site-uri de literatură şi în diverse reviste literare: Tiuk (Braşov), Suspans.ro, Revista Nouă (Câmpina),

Tribuna (Cluj), Zona literară şi Timpul (Iaşi). În revista Timpul

am avut o rubrica de umor: „Umor prin vizor”. De asemenea

scriu şi poezii. O selecţie cu poeziile mele a apărut în revista

„Artepoetica” din Salvador, revistă patronată de UNESCO. În

revista hyperliteratura.ro am publicat mai multe interviuri cu

scriitori români. În 2013 am publicat la Editura Adenium din Iaşi romanul poliţist „Un detectiv cu

uşoare dureri de cap”. Am participat cu proze scurte la antologiile „Cioplitori în slove”, apărută la

Editura Pim, coordonator Liliana Tirel şi „Cărţi, filme, muzici şi alte distracţii din comunism” aparută la Editura Polirom, coordonatori Dan Lungu şi Amelia Gheorghiţă. Sunt invitat permanent

în emisiunea „Bună dimineaţa” de la Radio România Iaşi, realizator Sorin Iliescu, unde citesc din

creaţiile mele sub titlul „Tablete din mers”.

Legenda colierului

Tânărul duce de l’Armoire ieşi de la notar. Faţa sa strălucea de satisfacţie. Tocmai

aflase că moştenise o avere frumuşică, dar mai important era că devenise proprietarul

Castelului Armoire. De fapt denumirea de castel era un pic cam exagerată, pentru că nu

era decât un conac mai mărişor. Poziţia castelului era însă destul de strategică, fiind

situat pe Valea Loarei, zonă turistică celebră în întreaga lume. Din păcate răposatul duce

de l’Armoire, nu se ocupase de întreţinerea stabilimentului şi clădirea era o ruină.

Trebuia investit masiv pentru a introduce conacul în circuitul turistic.

Artiste de l’Armoire avea, însă, alte gânduri în momentul respectiv. În jurul

castelului se ţesuse o legendă care vorbea despre un colier de mare valoare care fusese

ascuns, undeva prin clădire, la vremuri de restrişte, de către unul din strămoşii lui

8

Artiste. Legenda mai spunea şi că respectivul colier avea puteri magice. Din păcate cel

ce ascunsese bijuteria, cu mulţi ani în urmă, murise în luptă, fără să spună unde pusese

colierul. Toţi cei care stăpâniseră castelul îl căutaseră , dar fără succes. Aşa făcuse şi

răposatul duce de l’Armoire. Conacul devenise o ruină pentru că, în căutările sale, fostul

proprietar dărâmase pereţi, scosese podelele şi săpase peste tot. Dar nu găsi nici urmă

de colier.

Artiste de l’Armoire se urcă în hârbul de maşină cu care se deplasa de colo-colo.

Înăuntru îl aştepta prietenul său : Dondon de Chaise. Se tragea şi el dintr-o familie de

nobili, dar averea familiei se risipise în cele patru zări. Aşa că se pripăşise pe lângă

tânărul duce de l’Armoire, pe care îl tapa de bani aproape zilnic.

– Dondon, am pus mâna pe castel! spuse plin de entuziasm tânărul duce.

– Şi ce te bucuri? Nu e decât o ruină, nu cred că mai are mare valoare. Mai bine

spune-mi câţi bani ai moştenit.

– Ei, lasă-i încolo de bani! Ai uitat de legenda colierului? Dacă punem mâna pe

el suntem bogaţi!

– Daaa...vezi să nu! Atâţia au încercat fără succes. De ce crezi că tu ai avea mai

mult noroc? Şi apoi nici nu ştim dacă legenda e reală.

– Eu cred că e reală...şi am şi nişte idei privind locul unde ar putea fi colierul.

Artiste de l’Armoire, însoţit de amicul Dondon de Chaise, descălecă pe moşia

moştenită. Începu să cerceteze ruinele castelului. Ieşi în curte şi începu să analizeze

anexele. Dondon se plictisi repede şi se aşeză pe o bancă. Îşi aprinse o ţigară de foi şi-l

lăsă pe Artiste să-şi bată singur capul.

Tânărul moştenitor începu să cerceteze sistematic, cameră cu cameră. Se opri la

un moment dat, când îşi dădu seama că avea totuşi nevoie de nişte scule. Trebuia să-şi

facă şi un plan de atac. Îi făcu semn lui Dondon să urce în maşină şi demară spre locuinţa

sa de la Paris. Îşi lăsă prietenul în oraş şi se duse acasă. Aici îşi făcu o cafea mare şi se

9

retrase în birou. Întinse planul castelului pe masă şi începu să analizeze unde ar putea fi

ascunzătoarea colierului. Nu era prima oară când făcea asta, numai că acum avea acces

şi la clădire. Cât trăise unchiul său, nimeni nu avusese voie să intre în castel. Tânărul

duce aflase de mic, de la tatăl său, despre legenda colierului şi credea cu tărie că acesta

chiar era ascuns pe undeva prin castel. Tatăl lui Artiste era sceptic că povestea ar fi fost

reală şi îl considera pe fratele său puţin nebun, mai ales când acesta se apucase să dărâme

vechiul castel în căutarea colierului.

Ducele de l’Armoire nu era chiar aşa de nebun încât să excludă total faptul că

legenda ar putea să nu fie adevărată. Ba chiar îi trecuse prin cap şi varianta că totuşi

cineva găsise colierul, dar nu spusese la nimeni. Tocmai de aceea începuse mai demult

să pună la punct un plan care să îmbine căutarea colierului cu refacerea castelului. Acum

mai trebuia să pună la punct detaliile. Artiste dădu câteva telefoane. După ce discută cu

mai multe persoane se aşeză în faţa şemineului în care ardea focul, cu un pahar de

cognac în mână. Zâmbi satisfăcut.

După vreo două zile, moştenitorul nostru descălecă din nou la castel. Era însoţit

desigur de prietenul Dondon dar şi de o echipă de muncitori, care urmau să înceapă

lucrările de restaurare a castelului. Artiste desfăşură planul castelului şi îl întinse pe o

masă de la parter. Discută cu şeful echipei despre cum urmau să se desfăşoare reparaţiile

la aripa de est a clădirii. Acesta era planul noului proprietar: să repare jumătate din castel

şi să-l introducă în circuitul turistic. Profitul ce urma să-l obţină, avea de gând să-l

folosească pentru repararea în totalitate a clădirii.

Echipa de muncitori începu să pregătească terenul pentru a putea demara

reparaţiile. Artiste mai rămase puţin privind îngândurat hârtia de pe masă. Dondon se

plimba prin cameră, fumând una dintre nelipsitele lui ţigări de foi.

– Dondon, poţi să stai liniştit puţin! izbucni la un moment dat ducele de

L’Armoire. Vreau să mă pot concentra.

10

– Ce atâta concentrare, Artiste? Hai să începem să căutăm! Scoate aparatele alea

pe care le-ai cumpărat şi să trecem la treabă. Deşi eu zic că e pierdere de vreme, nu cred

că vom găsi nimic.

– Dragul meu Dondon, nu sunt chiar aşa tâmpit încât să cred că sunt şanse

extraordinare să găsim colierul. Dar, atâta timp cât există o mică şansă, vreau să încerc

să-l găsesc.

– Bine, bine! zise Dondon. Nu m-ar deranja să găsim colierul.

Artiste scoase din portbagaj cele două scanere pentru detectat metale. Unul i-l

dădu prietenului lui, spunându-i să urce la etaj, el urmând să se ocupe de parter.

Dondon urcă la etaj, puse detectorul de metale undeva într-un colţ şi îşi aprinse

un trabuc. Începu să se plimbe studiind locaţia. Nu prea avea niciun chef să se apuce de

treabă. De fapt niciodată nu prea avea chef când era vorba să depună un efort cât de mic.

Lenea făcea parte din structura sa interioară şi avea grijă să nu o deranjeze cumva.

Jos la parter, Artiste se apucase cu elan de treabă. Deja scanase pereţii de la holul

principal şi făcu o pauză să se odihnească. În acest timp evalua starea clădirii: era mult

de lucru pentru ca să fie adusă la o stare corespunzătoare care să-i permită să scoată bani

din ea.

Gândurile i se îndreptară din nou către colier. Simţea că este undeva pe acolo,

chiar dacă raţiunea căuta să-l convingă că nu e decât o poveste. Era convins că unchiul

său căutase amănunţit în tot castelul şi, dacă nu găsise colierul acolo, însemna că e

ascuns în altă parte. Sau mai putea să însemne că respectiva bijuterie nu e decât o

legendă, dar la varianta asta nici nu voia să se gândească. Se apucă din nou să scaneze

pereţii.

Deasupra lui, Dondon se plictisise să stea degeaba şi începuse să cerceteze şi el

pereţii. Nu l-ar fi deranjat deloc să găsească colierul pentru că ştia că Artiste l-ar fi

recompensat regeşte.

11

Pe la prânz luară o pauză. Artiste terminase de verificat parterul, iar Dondon mai

avea puţin şi termina şi el la etaj. Totuşi tânărul duce de L’ Armoire nu verificase o

cameră de la parter. Era vorba despre biroul unchiului său care, de fapt, era o mică

garsonieră dotată cu baie şi cu o bucătărie minusculă. Aici locuise fostul duce pe

perioada când căutase colierul. Nu voise să piardă timpul cu deplasarea de acasă la castel.

Artiste se aşeză la micul birou şi începu să se uite prin hârtiile rămase de le

predecesorul său. Îi atrase atenţia o agendă pe care o găsise în sertar. Începu s-o

răsfoiască şi constată că era un jurnal al căutărilor unchiului său. Pe prima pagină

agendei erau notate date despre toţi proprietarii castelului, începând cu primul duce de

L’Armoire, cel ce se presupunea că ascunsese colierul, şi până la ultimul. De fapt

ultimul era Artiste, dar despre el nu scria nimic, aşa cum era şi normal.

Închise agenda, urma să se ocupe de ea mai târziu, şi îl chemă pe tovarăşul lui.

Cei doi intinseră masa pe birou şi se aşezară să mănânce.

– Ai terminat la etaj? întrebă Artiste.

– Nu, dar nu mai am mult.

– Uite ce-am găsit! şi îi arătă agenda. Unchiul meu a ţinut un jurnal al săpăturilor

pe care le-a făcut la castel. După ce stăm la masă am să studiez în amănunt ce scrie

acolo, poate îmi vine o idee asupra locului unde e ascuns colierul.

– Eu am să termin la etaj, deşi mi-e teamă că e pierdere de timp.

Artiste dădu din mâini şi conchise:

– E posibil să ne pierdem vremea degeaba, dar şi dacă vom găsi colierul....

12

Cu gândul la ceea ce ar putea face cu banii de pe colier, Dondon urcă rapid scările

şi se reapucă să scaneze pereţii. Actualul duce de L’Armoire deschise agenda şi se puse

pe studiat.

După vreo două ore, când Dondon

terminase de verificat la etaj şi reveni la

parter, îl găsi gânditor.

– Ei, ce-ai pățit?

– Cred că degeaba căutăm în castel. Nu

aici e ascuns colierul.

– Asta dacă există cu adevărat acest

misterios colier, adăugă Dondon.

– Am sentimentul, de ani de zile, că

există. Dar e ascuns în altă parte. Eu rămân

aici să mai analizez documentele. Tu poţi să

iei maşina şi să mergi în oraş.

– Bine, vin mâine... când am să reuşesc să mă trezesc, mai pe la prânz.

Artiste se adânci în studiul documentelor pe care le găsise în biroul unchiului său.

Cu ajutorul jurnalului, urmări toate mişcările celui ce-i lăsase moştenirea şi în mintea

lui se contura tot mai clar ideea că bijuteria nu se afla în castel.

Dar unde ar putea fi ascunsă? Excluse posibilitatea de a fi undeva în grădină. Mai

rămânea varianta de a fi în clădirile anexe (garaj, grajd etc.), dar acestea fuseseră

construite mult mai târziu. Grajdul, care era pe timpul strămoşului său, care fusese

proprietarul colierului, arsese într-un incediu în urmă cu mai mult de o sută de ani.

Artiste rămase nemişcat cu ochii pe hârtiile din faţă, dar cu gândul departe.

Deodată în ochii săi se aprinse o luminiţă. Ieşi în fugă din castel şi merse la poarta de

intrare în curtea castelului. De o parte şi de alta a porţii erau doi stâlpi groşi, din piatră

13

de râu. Unul din stâlpi era mai nou, fusese ridicat când se schimbase poarta cu una mai

mare. Celălalt stâlp părea să fie de o seamă cu castelul. Deşi stâlpul cel nou fusese

realizat astfel încât să-l copie pe cel vechi, un ochi atent putea să observe cu uşurinţă

destule diferenţe.

Artiste aduse scanerul lângă stâlp şi începu să-l verifice. La un moment dat,

aparatul începu să emită bip-uri, semn că era ceva acolo. Oamenii ce se ocupau de

reparaţia castelului plecaseră. Abia a doua zi dimineaţă putea să vadă dacă dăduse

lovitura sau era vorba doar de o alarmă falsă.

Credeţi că tânărul duce a mai reuşit să închidă ochii în acea noapte? Ei, vă zic eu

că nu!

A doua zi dimineaţă, Artiste îi aştepta pe muncitori la poartă. Le arătă unde să

găurească stâlpul şi stătu lângă ei să-i supravegheze. Unul dintre oamenii ce lucrau pe

scară scoase un strigăt şi se opri. Artiste se urcă sus şi privi în interiorul găurii. Acolo

se vedea o casetă metalică. O scoase cu grijă şi coborî jos.

Tocmai atunci îşi făcu apariţia şi Dondon. Era somnoros şi fără chef, dar când

văzu caseta din mâinile lui Artiste, deveni foarte vioi.

Artiste, urmat de prietenul lui, intră în birou şi puse caseta pe masă. Caseta era

încuiată, dar Dondon era specialist la descuiat diverse încuietori. Scoase un instrument

din buzunar şi după ce se chinui puţin, reuşi să descuie caseta.

Inima lui Artiste bătea cu putere. Parcă îi era frică să ridice capacul cutiei.

– Hai, ridică-l odată! îl încurajă Dondon.

Când ridică capacul, ceea ce văzură înăuntru îi lăsă fără grai. Găsiseră în sfârşit

celebrul colier, iar realitatea întrecea cu mult descrierea din poveştile ce circulau pe

seama bijuteriei.

14

Tudor Gheorghe Calotescu

„Tudor Gheorghe Calotescu ne dovedeste înca o data, daca

mai era nevoie, ca autorul scrie nu pentru ca traieste sub

constienta scrisului cu valoarea neperisabila, ci pentru ca se

elibereaza de sine însusi. A citi din creatia sa înseamna a

accepta invitatia la un joc mental, prin întelegerea poeziei ca pe o dulce inutilitate, dar si ca pe un exercitiu inefabil, ce are

în vedere o succesiune de viziuni, asa cum odata remarca

poeta Ana Blandiana. Poezia este pâna la urma - ne asigura

poetul - o altfel de oglinda a lumii, în care creatorul stie sa se

rataceasca sublim, constient însa ca actul scrierii este arta poetica însasi, daruirea deplina,

singura solutie salvatoare.” Petre Rau

Aşa s-a născut primul

curcubeu

amestec bucuriile

le înspumez cu zâmbete

adaug copilăria nesfârşită

sânul mamei

laptele cerului

colorez baloane

le suflu viaţă

din inimă le dăruiesc zborul

minunate şiruri de vise

risipesc spre cer

desenez soarele în spirale

îl port prin toate nopţile

când apus când răsărit

cum îmi este

naştere sau moarte

nu aş vrea să mă crezi pe cuvânt

ar fi de ajuns să desfaci curcubeul

balonaş cu balonaş

15

Nici măcar caii nu sunt liberi niciodată!

Tăiam lemne cu un gater mobil pe o păşune montană cunoscută sub numele de

„Gura lui Alunu”. Aici urma să construim o stână europeană pentru Obştea „Cetatea din

Bârleşti”. Este cota 1.400, la nici două ore de mers pe jos de cabana Rusu, din masivul

Parâng. De sute de ani aici a fost întotdeauna stână şi, poate, cine să mai ştie, aici s-o fi

născut mioriţa. Privit de pe coamă, din dreptul unui fag bătrân şi pitic, cu ramurile

crescute într-o singură parte, de parcă ar fi un stindard în bătaia vântului, ca şi trunchiul

răsucit şi obosit de gravitaţie, locul pare un imens crater verde sau un fel de pâlnie

suprarealistă prin care parcă se scurge cerul spre un pâriaş ce de-a lungul vremii s-a

străduit să taie muntele în două. Nu eram pentru prima dată la munte dar nu urcasem

niciodată aşa de sus vara. Ziua începea să coboare spre oraşul ce se vedea ca dintr-un

avion. Băieţii au plecat spre locul de campare, un vagon cu paturi suprapuse din fier,

unde un foc alimenta ceaunul. Deşi eram foarte obosit am urcat pe ceea ce părea gura

văii în speranţa că voi atinge cerul. Dar, odată ajuns, muntele continua să crească, parcă

în ciuda iluziilor mele. După un scurt popas, într-o vale plină de tufe de afin, am renunţat

să mai caut atingerea neatinsului şi mi-am întins trupul la graniţa dintre cele două văi.

Am privit cum soarele aprinde orizontul şi, pe negândite, toropit de aerul tare şi de

oboseala primei zile, am adormit cu cerul în braţe. Nu cred că am dormit mult. Am

crezut, pentru o clipă, că muntele s-a supărat pe îndrăzneala mea. Se cutremura

pământul. M-am făcut mic şi nu mai înţelegeam ce se întâmplă. Când deodată, parcă

coborând direct din soare, un armăsar roib cu stea în frunte se ridică în două picioare

nechezând a altă lume. M-a privit cu ochi imenşi. Scurma în iarbă şi-şi întoarcea

majestuos capul splendid, nechezând într-un registru mai jos, precum un gornist care

16

sună asaltul, iar de dincolo de coamă, o turmă de cai, ireală, coboară înspre apa din firul

văii. Roibul, care era în mod cert conducătorul, se uită încă o dată la mine şi, aşa cum a

apărut din soare dispare parcă în lună. Am început să-mi aduc aminte de toţi caii

năzdrăvani din poveştile copilăriei. De Pegas şi toţi armăsarii mâncători de jar. Nu mi

se mai păreau poveşti. Acum ştiu că Bucefal şi-a meritat onorurile, iar Caligula nu-mi

mai parea chiar aşa de dus cu pluta când l-a făcut consul pe Incitatus. Cred că centaurii

nu au sunt altceva decât această comuniune care se naşte între cal şi călăreţ. Îl văd pe

Mihai Viteazul cu „barda-i din stânga” tăind cărare prin spahii, călare pe Breazu, ca pe

o prelungire a legendei lui Catalan, năzdrăvanul cal alb al celui care a ctitorit cerul la

Voroneţ. Nu degeaba Gingis Han a fost îngopat călare aşa cum faronii îşi luau slujitorii

cei mai fideli să le fie aproape pentru eternitate. Ducele de Wellington a călărit pe

Copenhagen când l-a învins la Waterllo pe Napoleon. Împăratul francez şi-a botezat

calul cu numele localităţii Marengo unde a repurtat o victorie răsunătoare, în 1.800,

asupra armatelor austriece. Nu pot să nu pomenesc aici de El Zorab şi toţi înghiţitorii

de vânt. Cum spunea arabul Ben Ardun „Al meu e! Pentru calul meu / Mă prind de piept

cu Dumnezeu”. Îmi curg şiroaie lacrimi de parcă mi-au murit toţi munţii. Caii liberi

poartă-n coame şi vântul , şi pământul. Pentru o clipă am crezut că visez dar,de parcă ar

fi ştiut de îndoiala mea, calul roib cu stea în frunte apare lângă mine, întinde botul cald

şi, la început cu teamă mai apoi cu iubire, îi mulţumesc cu o mângâiere pentru această

minune. Poate într-o altă viaţă el mi-a fost stâpânul şi eu l-am purtat spre cine ştie ce

victorii sau, pur şi simplu, spre casă. Cobor înfrigurat spre focul care pare din ce în ce

mai mare şi nu mă mai pot opri din tremurat. Mă bag în pat şi adorm, într-un târziu,

învelit de această minune.

17

Alina Stroea

Alina Stroea s-a născut la Vaslus, pe 15 mai 1979. A absolvit facultatea de

Drept din cadrul Universității Danubius, precum și cursurile postuniversitate

în Drept civil și comercial ținute de Academia de Poliție “Al. I. Cuza” din

Bucuresti. În prezent lucrează ca avocat în Baroul Galati. A debutat literar în

revista Boema” (2011). Eforturile sale au fost recompensate în 2014 cu

premiul al III-lea la Festivalul Național de Poezie Ion Budai Deleanu (geoagiu

Băi). Din anul 2006 este membru al cenaclului online “Noduri si semne”. A

participant in antologiile “Revanșa Cuvintelor” (ed. Inforapart 2014) și

“Primăvara Metaforelor” (ed. Inforapart 2015). Pe viitor îți dorește să scrie și să publice poeme și poezii pentru copii.

Puțin mov și o fundiță

Mi-a luat mama rochiță

Cu puțin mov și-o fundiță;

Astăzi când merg la serbare

Să fiu faină, ca o floare.

Pentru Crina

Sunt o mică albinuță,

Frumușică și slăbuță;

Am o mică surioară-

Scârțâie ca o vioară.

Fac trăsnăi, sunt și cuminte

Doar când îmi aduc aminte,

Mamei îi sunt ajutor

Iar pe tati îl ador.

Am și pantofiori de lac

De îndată mă îmbrac,

Tati când o să mă vadă

Va zâmbi, că îi sunt dragă!

Am două bunici drăguțe

Sunt albine hărnicuțe

Mă iubesc și mă alintă

Îmi fac faguri și plăcintă.

Astăzi, chiar de ziua mea

Am să vă mai spun ceva:

Cumințenia nu-i bună

Decât o dată pe lună!

18

Un arici citea o carte

Într-o zi ca celelalte

Un arici citea o carte

Și citea de zor piticul

Până l-a luat somnicul.

A dormit vreo patru ceasuri,

S-a trezit cu niște nasturi

Prinși în acele din spate

Și pe lângă, nici o carte.

Gărgărița și greierașul

Ieri, grăbită, o gărgăriță

Se-ndrepta spre poieniță

Să adune flori și iarbă

Pentru casa din livadă.

Când aproape terminase,

Flori și iarbă adunase,

Se ițește-un greieraș

C-un buchet de toporași.

Gărgărița îl întreabă

Dacă are, ori ba, de treabă.

El cinstit mărturisește:

”Greierașul nu muncește!”

”S-o crezi tu, îi spune ea,

De vrei să scapi de belea

Toporașii-i duci degrabă

La căsuța mea-n livadă!”

Imediat s-a panicat

S-a pus pe plans și oftat

Și-a scos nasturii din ace

Cartea nu era si pace.

După ce s-a liniștit

Vede-un iepure pitit

Îi făcuse o farsă mică,

Luase cartea cu-o pisică.

19

Preda Cristina

Preda Cristina s-a născut pe data de 2 martie 1996, iar în

prezent este elevă la liceul Dante Aligheri din București,

secția filologie bilingv italiană. A publicat povestiri în nenumărate reviste și antologii, printre care amintim Bratz

și Povești la Bojdeucă. Pentru scrierile sale a obținut mai

multe premii și mențiuni la concursurile de gen din țară

(locul I la concursul de creatie „Sfântul Mina , mențiunea

I la concursul de creație „Ion Creangă”, editia XIX,

Premiul al II-lea la Concursul Interjudețean „Parfum și

culoare de toamnă”, premiul I în cadrul Concursului

Național „Sclipiri de Iarnă” - ediția a III-a, premiul al II-

lea în cadrul Concursului Național Educațional „De vorbă cu iarna” etc) și a colaborat în mai multe rânduri cu

Biblioteca Metropolitană din București. A debutat editorial

în 2010 cu cartea „Aventurile creionului Tapat.”, iar de atunci i-au mai apărut alte trei cărți

(„Jurnalul Creionului Tapat”, 2011; „Puterea prieteniei”, 2011; “Catelusul de plus, Zbug”, 2014)

Panglică pentru o mare

Într-un amurg estival, Ana şi părinţii ei merseră pe plaja favorită, unde crestele

munţilor semeţi se întretaie cu stâncile implacabile ale mării.

Ca de obicei, fetiţa zglobie alergă până la ţărm cu vântul care îi flutura rochiţa

vaporoasă. Se aşeză pe o piatră, închise ochii şi aşteptă ca valurile înspumate să îi alinte

tălpile. Şi aşteptă, aşteptă...

– Ce se petrece? îşi întrebă părinţii după o bună bucată de vreme.

– Nu ştim! Dar priveşte!

Ana constată cu tristeţe că marea ei se retrăsese într-un colţişor, bolborosind timid

până la malul care năzuia să prindă talazuri. Până şi acestea se evaporaseră în fâşia

îngustă şi blândă de apă.

20

– Oare este bolnavă? Cum o pot vindeca? suspină copila, rătăcindu-se în zarea

dezolantă.

Cuprinse câteva scoici în palmă şi, sărind în iazul numit cândva mare, stropi puţin

nisipul toropit.

– Poate ai nevoie de o picătură de veselie. Hai să ne jucăm, draga mea!

Fără să ceară răspuns, fata începu să salte şi să danseze, strângând în juru-i

admiratori cu solzi. Degetele ei împleteau unduiri, iar părul castaniu emana briza

şăgalnică a prunciei.

Un bolovan obraznic îi încurcă însă planurile şi...buf! Ana căzu în apă şi se alese

cu o zgârietură micuţă la picior.

Cu toate acestea, o durea mai mult faptul că, odată cu împiedicarea sa, vâltoarea

mării adormise. Tot spectacolul pe care şi-l imaginase era datorită zburdălniciei

picioarelor, nicidecum datorită valurilor trezite la viaţă.

Şuvoaie de lacrimi se aprinseră pe obrazul fetiţei, contopindu-se cu apa sărată.

Era atât de mâhnită, încât nici nu a băgat de seama când o panglică din rochiţă s-a

desprins şi plutea nestingherită, învârtindu-se dintr-o parte în alta.

În acea clipă, luna îşi îndreptă întâia geană de lumină în locul cu pricina şi magia

se înfăptui. O pulbere de stele încoronă materialul şi îl duse în faţa unor ochi mistici de

cristal. Martori la această scenă, Ana şi părinţii înlemniră.

– Să plecăm de aici! strigă speriată mama.

– Nu, staţi! Nu fugiţi! se auzi o voce mieroasă din apropiere. Sunt eu, Marea! Şi

fiica dumneavoastră mi-a redat farmecul pe care îl credeam pierdut pentru eternitate.

Vara trecută, după ce aţi plecat, un pescar mi-a luat Panglica Valurilor, fiindcă trebuia

să îşi fixeze undiţa. Nu a ştiut că este fermecată şi că mă ajută să baletez pentru a-mi

crea buclele. Am încercat din răsputeri să îl opresc, dar nu m-a ascultat.

21

– Oh, biata de tine! Prin câte ai trecut! o compătimi copila cu sufletul ca pâinea

caldă.

– M-au măcinat o toamnă, o iarnă şi o primăvară gândurile că nu voi mai fi la fel,

iar într-o zi nu am mai găsit niciun val. Am suferit amarnic atunci când am chemat

Largul pentru a-i comunica decizia luată: aceea de-a ne restrânge. Dar tu, din borcanul

cu dulceaţă al copilăriei, mi-ai dăruit speranţa într-o panglică din mătase. Ţie îţi dedic

astăzi nemărginirea mea, iar albastrosul care îţi va colinda fereastra în vremuri de

cumpănă va veni din orizontul azuriu pe care l-ai bucurat cu inocenţă. Îţi mulţumesc,

Ana!

Şi spunând acestea, Marea îi trimise o sărutare din satinul primelor valuri

croşetate în paşi de balet. Fascinaţia ei o va urmări pe fetiţa-salvatoare până la adânci

bătrâneţi.

22

Margareta Gheorghe

Margareta Gheorghe s-a născut la 11 decembrie 1969 la

Constanța. Absolventa liceului Industrial nr.10 (actual Ovidius).

Este licențiată în ”Contabilitate și Informatică de Gestiune” a

Universității Spiru Haret din Constanța și Master în ”Contabilitate, Expertiză și Audit”.

Din anul 1993 pînă în anul 2oo4 a lucrat contabilitate la

societatea SC CONSTRUCȚII COMPLEXE SA NĂVODARI și din

anul 2004 până la 31 decembrie 2013 a lucrat în cadrul companiei

multinaționale ENEL SA, departamentul contracte agenți economici.

Are un fiu în vârstă de 20 ani, student la Facultatea de

Electronică, București. Dintre pasiunile sale enumerăm: numerologia și terapiile alternative: Feng

Shui, Reiki, ThetaHealing.

În anul 2013 publică volumul de poezii ”Un Fluture și o păpădie” la editura SELF PUBLISHING. Prin intermediul poeziilor, Margareta Gheorghe reușește să se apropie de micuții săi

cititori cu blândețe, gingășie și, mai ales, cu umor. Povestioarele transpuse în versuri au un caracter

educativ, iar copii învață ”în joacă” ce înseamnă iubirea adevărată, prietenia, întrajutorarea,

loialitatea.

Inimă de leu

Un leu cu o coamă mare

Și un suflet la fel,

Bun, blând,

Calm și cald,

Era adevărat.

Iubea și el o fată,

Deosebită.

Avea aripioare

Și zbura ziua toată,

N-avea astâmpăr,

Rostul vieții

Să afle.

Bunuțul leu aștepta

Să revină zâna sa

Din drumul ei

Către Soare.

Și ea îl iubea,

Dar nu arăta.

Preocupată era

De munca ce o presta.

Atunci când iubești,

Anunță-l, te rog,

Și pe cel care

Te poartă

În inima sa mare.

23

Rătușca pentru Maria Magdalena și pentru toți copiii iubitori

Într-o casă

De oameni gospodari,

O rățușcă tocmai ieșise

Dintr-un ou

Clocit de incubator.

Galbenă ca lămâia

Era frumoasă,

Avea o codiță stufoasă

Și nu știa să zică

Decât: sunt mică

Deocamdată

Și cam neajutorată.

Dar mă voi face mare

Și atunci voi sta pe lac,

Mă voi juca, voi înota,

Copiii vor fi

În preajma mea,

Mac! Mac!

24

ANCA MILENA

De mică mi-a plăcut să scriu. Şi nu ştiu ce a fost mai întâi. Foile

pe care le mâzgăleam sau caietele care îmi sunt şi astăzi o dulce

pasiune. Merg pe urma paşilor inverşi şi revăd primele poezii, poveşti, povestiri care au venit într-un firesc pe care îl iubesc şi

acum. Coperţile caietelor le ţineam însă strânse de frică să nu se

piardă unele de altele, de frică să se arate şi celorlalţi. Eram o mică

prinţesă care nu lăsa visul să aibă viaţa lui. Cea de pe tărâmul

cititorilor. Până în ziua în care m-am hotărât să îi dau voie să

colinde în lume. Atunci a început magia.

Eu sunt o poveste, îmi place să spun adesea răsfăţându-mă. O

poveste despre o fată care nu îşi va pierde niciodată copilăria. O

fată care a mers la şcoală ca oricare alt copil cuminte, liceu, facultate, masterat, care a cochetat o vreme cu presa scrisă şi care visează să studieze regia. O fată care astăzi scrie poveşti pentru copii

dar şi poezii. Mărturisesc: poveştile şi versurile sunt cele care mă caută, eu doar le primesc cu bucurie

şi le arăt drumul către cititori, „Dacă Aleksandra ţi-ar povesti despre Dumnezeu...” mi-a bătut într-

o zi la porta imaginaţiei spunându-mi Scrie-mă! Iar eu i-am dat ascultare aşa cum am făcut mai apoi

şi cu cei doi blănoşi simpatici, personajele din „Mirko şi Ivo, urşii fermecaţi”. Ambele cărţi dospesc

precum cozonacii de Crăciun aşteptând cuminţi să fie scoase fierbinţi, rumene, gustoase din cuptorul

darnic al editurilor. La fel de cuminte şi inocentă, „Herghelia de îngeri” visează să se transforme,

exact ca în poveste, din manuscris în volum de versuri. În tot acest răstimp, proiectele pentru copii şi

părinţii lor îşi scriu cursul lor firesc pentru că poveştile sunt fără de sfârşit. Totul este despre a scrie şi despre a fi în inima poveştilor. Pentru că, nu-i aşa, noi toţi suntem o poveste. Cea mai frumoasă

poveste.

ILINCA ŞI CUFĂRUL CU VISE URÂTE

Niciodată Ilinca nu se temuse mai tare de visele sale decât acum. Da, ai citit

bine, îi era frică de vise. Atâta frică încât seara, atunci când se punea în pătuţ pentru a

face nani, îşi repeta în gând cu toată forţa şi determinarea de care putea da dovadă În

seara asta nu am să mai visez urât! Niciodată însă cuvintele astea nu avuseseră puterea

de a alunga coşmarurile.

25

Visa urât. Şi asta dura de ceva vreme. Crezuse cumva că toate visele urâte vor

trece de la sine. Că nu va fi nevoie să-i spună mamei. De ce să o supere pentru un fleac?

gândea ea sperând că totul va dispărea curând. Însă, nopţile treceau, visele urâte

rămâneau.

Şi dacă nu vor dispărea niciodată? Dacă se vor repeta în fiecare seară la

nesfârşit? se întrebă ea într-o dimineaţă. O altă noapte, un alt coşmar trecuseră. Fără

niciun dubiu, lucrurile nu puteau să rămână aşa. Mama trebuia să afle despre aceste vise

urâte. Ea avea întotdeauna rezolvare la orice problemă, oricât de grea ar fi fost. Era

imposibil ca mama să nu o poată ajuta să dea de furcă viselor urâte. Fără a mai sta pe

gânduri, după ce o sărută pe obraz ca în oricare altă dimineaţă, o anunţă pe un ton uşor

temător:

– Mami, după ce luăm micul dejun, trebuie să îţi spun ceva...

– Pui mic, îmi poţi spune chiar acum, despre ce este vorba? îi răspunse mama

bănuind că un lucru deloc plăcut îi stătea pe suflet fetiţei.

Ilinca zâmbi dând parcă de înţeles că lucrurile mai suportau amânare. Scurtă,

doar cât să termine de servit micul dejun. Avea răbdare. Răbdarea era o calitate despre

care mami îi povestise în nenumărate rânduri, pe care încerca să i-o insufle. În plus, ora

mesei trebuia respectată. Lucru care se şi întâmplă. Abia când micul dejun se temină şi

masa era strânsă, fetiţa îi povesti mamei despre coşmarurile sale.

Ilinca era o mogâldeaţă de om. Era frumoasă, era inteligentă, bună şi cuminte.

Însă era foarte... temătoare. Mai tot timpul o auzeai spunând Mi-e frică! Nu puţine erau

lucrurile de care îi era frică. Uite, de exemplu, îi era frică să înveţe să înoate, îi era frică

de tunete, îi era frică de furtună, de fulgere, îi era frică de balaurii din poveşti... şi de

câte alte lucruri îi mai era Ilincăi frică... Câte discuţii nu avuseseră mama şi tata cu ea...

Câte încercări de a o ajuta să nu se mai teamă... Toate fuseseră zadarnice.

26

– Visele astea urâte despre care mi-ai spus se numesc coşmaruri, începu mama

să îi explice uitându-se fix în ochii ei. Toate fricile pe care le ai şi despre care am vorbit

de atâtea ori te însoţesc şi în timpul somnului. Le iei cu tine aşa cum îţi iei băgăjelul

atunci când mergem în vacanţă.

Fetiţa era foarte atentă la explicaţiile mamei. Ştia că dincolo de ele se afla

cauza şi mai ales rezolvarea viselor sale urâte.

– Nu am să îţi spun să fii curajoasă atunci când mergi la nani... Doar am să îţi

spun că totul depinde de tine. De tine

depinde dacă visele astea urâte vor rămâne

ori vor pleca.

Bucuroasă dar şi mirată la auzul

vorbelor mamei, fetiţa se grăbi să îi

răspundă:

– De mine depinde? Cum aşa?

– Uite-aşa! Nu trebuie decât să le

strângi, să le pui pe toate într-un cufăr şi apoi

să le arunci, spuse mama pocnind din degete

atunci când rosti cuvântul arunci.

– Păi, unde să le arunc? răspunse

fetiţa nerăbdătoare.

– Acolo de unde nu se vor mai putea întoarce. Dimineaţa, când te trezeşti,

înainte de a te da jos din pătuţ, imaginează-ţi că strângi visul urât din timpul nopţii şi îl

închizi într-un cufăr. Să nu eziţi şi să nu te gândeşti că nu ai să reuşeşti.

– Şi dacă fac asta, gata, am să scap de visul urât?

– Da, dar mai trebuie să faci un lucru: să arunci cufărul. Departe. Ştiu, îţi

trebuie ceva forţă pentru asta dar... eu cred că poţi, ai puterea asta.

27

Siguranţa mamei îi dădea Ilincăi încredere. Visele urâte aveau să fie alungate.

Chiar dacă pentru asta trebuia să fie puternică şi ... curajoasă. Da, Ilinca îşi dădea seama

că fără curaj lucrurile vor fi tare complicate, că este absolut necesar să nu se mai teamă.

Se hotărâse să facă asta.

– Mami, îţi promit că am să pun toate visele urâte într-un cufăr şi am să îl arunc

departe.

La auzul acestor vorbe mămica nu putea fi decât extrem de fericită. Fireşte, de

la vorbă la faptă este doar un pas, însă, adesea, pasul ăsta este mare...

A reuşit Ilinca să facă pasul de la frică la curaj? A reuşit să arunce visele urâte?

Tu ce crezi? Eu spun că ar trebui să avem încredere în copii, în promisiunile pe care ni

le fac.

Nu, Ilincăi nu i-a ieşit din prima magia. Însă, a treia oară a fost reuşita curajului

ei. Când coşmarul a luat locul somnicului liniştit, Ilinca nu s-a mai speriat. L-a tras cu

toată forţa ei de fetiţă şi l-a băgat fără să se teamă în cufărul din visul ei. Apoi, l-a încuiat

spunând Vise urâte, de aici nu mai plecaţi! şi l-a aruncat în apa adâncă a mării. Nu

deschisese încă ochişorii deşi dimineaţa îi bătea de ceva timp în geam. Ţinea pleoapele

strânse pentru a-şi termina visul. Trebuia să se asigure că visele urâte vor pleca şi nu se

vor mai întoarce. Abia după ce nu a mai avut niciun dubiu că apa adâncă a mării a luat

cufărul şi l-a dus departe a deschis ochişorii. Zâmbind. Coşmarurile se terminseră.

Micuţa era sigură de asta.

După acea noapte, Ilinca a început să vorbească cu părinţii ei despre

coşmarurile pe care le avusese. Dar şi despre multele ei temeri. Treptat temerile au fost

deznodate, înţelese, vindecate. Odată cu visele urâte închise în cufărul aruncat în mare,

curajul începuse să ia locul fricii. Până când a dispărut. De tot. Aşa cum a dispărut şi

cufărul cu vise urâte.

28

Patricia Lidia

Patricia Lidia s-a născut la 19.05.1987în Oradea. Inginer

în electronică şi telecomunicaţii de profesie, are o activitate

literară considerabilă, publicând până la ora actuală mai multe

volume personale (4 de poezie - „Realitate prematură”, „Nu

închide ochii, Tatiana!”, „Tăceri în doi: tăceri în noi!”, „Alei

bătătorite”, una de teatru - “Dialog cu sufletul”) şi mai multe cărți de povești și poezii pentru copii. Actualmente locuiește în

Timișoara și în timpul liber alocat de fiul ei bebeluș este președinta

Asociației Bastionul ArtLitTim, ONG ce are ca scop principal

promovarea artelor pentru copii și tineret.

Alfabetul

Un Arici-pogonici

Desenează-ntre urzici…

Îl aplaudă de zor

Broscuţele toate-n cor.

Chiar şi Azorel, Căţelul,

Le ascultă cântecelul.

Un Dragon înaripat

Flăcări pe nas a scuipat…

Dar un Elefant grăbit

Focul iute a oprit.

Doar Furnica, mititica,

Nu stă toată ziulica.

Găinuşa cea moţată

Este tare îngâmfată.

Iepuraşul urecheat

Pe un prieten l-a chemat,

Iar când Hamsteru-a sosit,

Cu dulciuri l-a răsplătit!

Jaguaru-i supărici,

Că nu mai e Koala-aici…

El în bambus s-a suit,

Şi pe Leu l-a sfătuit:

„Nu mai zice că eşti rege,

În junglă nu-i nici o lege.”

Din crenguţă în crenguţă,

Sare-ntruna o Maimuţă.

Cu o Orcă şi-un Narval

Au făcut un carnaval,

Căci oceanul e prea mic

Ca să nu facă nimic.

O Pisică mărunţică

Miaună puţin de frică.

De un Struţ s-a speriat

Şi pe loc s-a-ncurajat:

„Parcă-i o Raţă golaşă,

Prea tăcută, şi prea laşă!”

29

Şoricelul e dresor,

Iar Tigrul e un farsor.

Pe podium nu s-a suit,

Şi de-un Ţap e-nlocuit,

Care ştie-a face tumbe,

Şi pe sârmă să tot umble.

Ursuleţul Martinel

A-nvăţat un cântecel.

Veveriţa-l cântă-ncet

La un Xilofon discret,

Şi le place că-i uşor:

„Mor, mor, mor, şi iarăşi mor!”

Yakul trage un Quintal,

Şi-l duce la aprozar.

Însă-n drum s-a întâlnit

Cu o Zebră... şi-a oprit.

Pe o pernă tolănită

Ea petrece liniştită.

Animale domestice

IAPA zice: „Iha-ha!,

Vino, MÂNZULE, nu sta…

Lasă FLUTURII în pace!”

Dar el vrea doar să se joace…

VACA zice: „Mu, mu, mu!,

Îmi vedeţi VIŢELUL, nu?

Eram tare-ngrijorată

Când nu l-am văzut îndată!”

CĂŢELUŞA zice: „Ham!,

Aş mai roade-un os, dar n-am...

Puişorii mei, pătaţii,

Au mâncat tot, ca şi fraţii…”

PISICUŢA zice: „Miau!,

Unde-i laptele să-l beau?”

Şi-şi alintă puişorii

Răzgâiaţi ca drăcuşorii.

PUII cloștii zic „Piu-pii!,

suntem ai mamei copii!”

Dar COCOŞUL comentează:

„Tatăl chiar nu mai contează?”

GÂSCA strigă: „Ga-ga-ga!,

În râu ce-aş mai înota...”

RAŢA spune: Mac-mac-mac!,

Hai cu puii mici pe lac!”

IEPURAŞII, mici, tăcuţi

Prin grădină-s nevăzuţi.

Au lăbuţe mititele,

Ochişorii de mărgele.

„Guiţ-guiţ!” zice PORCUL

„Peste mine-a dat norocul...

Chiar şi când casa e plină

În cocină-i disciplină!”

30

Numerele

UN leu este-n junglă rege,

Peste toate el dă lege,

DOUĂ secretare are,

Lebedele-surioare.

Unde-s mulţi, puterea creşte,

Şi se-mparte tot frăţeşte...

TREI căţei sunt lângă cuşcă,

Şi se joacă, şi se muşcă.

Canapeaua aurie

Se află-n sufragerie...

Şi pe ea, PATRU pisici.

Niciun şoricel pe-aici.

Cei CINCI papagali moţaţi

Astăzi par cam îngâmfaţi.

Chiar de sunt aşa micuţi,

În pozne sunt ne-ntrecuţi.

Cocoşul e mândru tată,

ŞASE pui are de-odată...

Doi se bat pe-o râmă mare,

Altul cheamă ajutoare.

O prinţesă alungată

De ŞAPTE pitici urmată,

Sunt prieteni foarte buni,

Împreună fac minuni.

Mergând veseli prin grădină

În vizită la albină,

OPT fluturaşi coloraţi

Iute au fost alungaţi.

Ce fac NOUĂ furnicuţe?

Robotesc, că-s hărnicuţe!

Duc în spate coşuri pline,

Că-aşa-s ele, gospodine!

Când stăpânul nu-i acasă

Joacă şoarecii pe masă...

Ei chiar cred că-s mari sportivi,

ZECE prichindei activi...

Copiii râmei la joacă

Fiind astăzi vreme bună,

Copiii-n curte se-adună,

Mama râmă îi priveşte

Grijulie-i sfătuieşte:

„Voi să fiţi copii cuminţi,

Cu străini să nu vorbiţi!

Liniştiţi să vă jucaţi,

Vedeţi să nu transpiraţi!”

Porniră îndată jocul

Şi înviorară locul:

Leapşa, tupul, sărit coarda,

Ostaşii-şi caută garda,

La şotron este concurs,

Premiul mare e un urs!

Toţi sunt veseli, bucuroşi,

De rezultat sunt curioşi.

Timpul parcă-a stat în loc

Întruna tot joc, joc, joc,

Dar când seara a venit,

Prin căsuţe s-au pitit.

31

Claudia Groza

Claudia este profesoară de biologie, cu o experienţă de 10

ani. După absolvirea facultăţii de biologie a Universităţii Bucureşti, a lucrat ca profesor, apoi ca cercetător şi puţin la editura “Rentrop

& Straton”, în departamentul de Relaţii Clienţi. În perioada 2009, a început să scrie poveşti pentru copii. Astfel a apărut o carte ce conţine cinci poveşti, “Poveşti cu pilde pentru copiii isteţi” – Editura

Reprograph, Craiova, 2009. În vara lui 2009, a semnat contract cu editura Aramis pentru “Tobias, elefănţelul colorat” care a prins viaţă şi a fost lansat cu surle şi trâmbiţe la Târgul de Carte Gaudeamus, în tomna lui 2011. Pentru că poveştile se tot adunau,

Claudia a publicat tot în 2011, “Tolba cu poveşti” la Editura Cadrelor Didactice din Bacău. Au urmat: “Sănătate la îndemână” Editura Rovimed Publisher – 2014 şi „Dorinţe călătoare în trei povestioare” Editura Zorio – 2014. O parte din poveştile Claudiei Groza se pot auzi la radio Itsy Bitsy

în lectura actriţei Cerasela Constantin, de la Teatrul Ion Creangă. Din dorinţa de a bucura copiii şi a le arăta ce frumoasă este lumea cărţilor, Claudia a organizat lecturi publice la librăria Cărtureşti din incinta AFI Cotroceni, susţinută fiind de site-ul 121.ro şi a organizat diferite ateliere... chiar de scriere creativă. De asemenea, Claudia a fost

colaborator la revista pentru copii MEKI junior, din Cluj Napoca.

Scrisoare către Dumnezeu

PERSONAJE:

Maria – 7 ani

Codin – 5 ani

Luiza și Șerban – părinți

Îngerul

Învățătoarea

Bătrâna

Lia

SCENA I:

(Părinții, Luiza și Șerban, discută la masa din bucătărie, fiecare avînd în față o

cană cu ceai).

32

Luiza: Nu este cazul să faci asta! Te voi susține! Îmi caut de muncă! Știi foarte

bine că nu stau degeaba, așteptând să se întâmple miracole! Mă zbat! Am depus Cv-uri,

merg la interviuri!

Șerban: Aici nu am un salariu suficient de mare pentru a întreține o familie! Nu

suport să văd cum copiii mei suferă că nu merg în excursii sau la film și nu le pot

cumpăra rechizite de calitate, cărți și îmbrăcăminte nouă.

Luiza: Copiii noștri vor accepta mai ușor să nu le dăm lucruri de firmă, dar să

aibă prezența și dragostea noastră. Nu mă pot îndura să îi trimit la orfelinat! Înțelege-

mă!

Șerban: Este vorba de un an de zile! Le achităm toate taxele la timp, le vom scrie

săptămânal, îi vom suna zilnic. Nu îi abandonăm! Nu îi lăsăm pe stradă!

Luiza: (plângând și sprijinindu-și obrajii cu mâinile): Nu pot sta fără ei! Nu voi

rezista fără să-i văd, să-i ascult, să-i mânngâi, să le fiu alături când sunt bolnavi sau

poate răniți de răutatea copiilor! Voi claca! Voi muri! Crede-mă că nu pot!

Șerban: Dacă trăiau părinții noștri și îi lăsai cu ei, cum era?

Luiza: Șerban, rămâneau pe mâini bune, sigure, li se oferea dragoste. Dar la

orfelinat? Sunt zeci de copii! Fiecare cu nevoile lui, cu personalitatea sa. Cine crezi că

îți va mângâia fiica seara, înainte de culcare? Cine îi va spune lui Codin să nu își mai

roadă buzele? Nimeni, Șerban! NI-MENI!

Șerban: Mă enervează încăpățânarea ta! Este vorba de un an de zile! Atât! Apoi

le vom oferi tot ce este mai bun! Un an Luiza, trece repede! Nici nu vor realiza. Îi va

căli această experiență!

Luiza: (ștergându-și lacrimile) Poți face ce vrei, dar eu nu îmi duc copiii la

orfelinat nici măcar pentru o zi! Pot mânca pâine uscată și să beau apă, pot mătura străzi,

dar nu-mi abandonez copiii la niciun orfelinat!

33

SCENA II

(învățătoarea și Maria discută în clasa goală):

Învățătoarea: Maria, de ce plângi? Frumusețea ochilor tăi nu merită să fie umbrită

de lacrimile sărate! Șterge-le și zâmbește! (învățătoarea o îmbrățișează).

Maria: Nu pot oferi zâmbete, deoarece inima mea este tristă și nu găsește soluții

pentru oamenii dragi! (fetița își șterge apăsat lacrimile).

Învățătoarea: Draga mea, atunci când îți dorești ceva, treci la pasul următor!

Maria: (suspinând) Și care ar fi acesta?

Învățatoarea: Îți faci un plan scris, cu etape bine stabilite!

Maria: Nu cred că va funcționa în cazul meu.

Învățătoarea: Sigur nu vrei să-mi mărturisești despre ce este vorba? (învățătoarea

o mângâie pe fetiță pe păr).

Maria: Eu și fratele meu, Codin vom fi dați la orfelinat. (lacrimile îi curg pe obraz).

Învățătoarea: De unde ai scos-o și p-asta?

Maria: I-am auzit pe părinți discutând.

Învățătoarea: Maria, vom pune la punct un plan astfel încât să găsim o soluție

pentru a nu se ajunge aici. (mâinile învățătoarei freamătă).

Maria: Nu se poate! Este vorba de bani! Mama nu-și găsește de lucru, iar tata nu

are un salariu prea bun. Vom sta la orfelinat un an, iar ei pleacă la muncă în Irlanda!

Învățătoarea: Vom chema în ajutor Îngerii. Ne vom ruga. Asta e!!!! Îi vom scrie

lui Dumnezeu o scrisoare! (învățătoarea se ridică de pe scaun și o îmbrățișează pe

Maria).

Maria: (zâmbind luminos) Nu m-am gândit la această soluție. Sunteți minunată!

Vă ador! (învățătoarea și fetița se prind de mâini și se învârtesc. Învățătoarea deschide

un sertar de la catedră, scoate o coală de hârtie colorată, îi întinde stiloul Mariei).

34

Învățătoarea: Scrie-i Maria! Scrie cu sufletul o scrisoare sinceră lui Dumnezeu.

Maria: (se așază la catedră și scrie) “Bunule Dumnezeu, te rog să mă ierți că am

ascuns jucăria preferată a lui Codin și l-am făcut să sufere. Dacă mă auzi, trimite-mi o

slujbă pentru mama și ajută-l pe tata să fie avansat, astfel încât să primească un salariu

mai mare. Nu ne lăsa să mergem la orfelinat. Îți mulțumesc, Doamne! Amin” (fetița a

împăturit scrisoarea și i-a întins-o învățătoarei).

Învățătoarea: Te duc acasă, și în drum o lăsăm la biserică.

SCENA III

(camera copiilor, Maria și Codin)

Maria: Frățiorul meu, astăzi am făcut primul pas pentru a-i ajuta pe părinții nostri.

Codin: Mă bucur! Pot să fiu si eu util? Fac orice-mi ceri!

Maria: Da, îmi poți fi de un real folos. E nevoie să le demonstrăm părinților că

suntem capabili să fim gospodari, să avem grijă singuri de noi! (Maria îl ține pe Codin

de umeri).

Codin: De mâine mă apuc serios de treabă. De fapt, ce să mai amân? Încep chiar

de acum. Îmi voi ordna frumos toate jucăriile!

Maria (zâmbește): După ce îmi fac temele, mă alătur acțiunii “Ordinea jucăriilor”.

(Maria se așază la birou; Codin pune jucăriile într-o cutie de carton).

Codin: Este mult mai frumos când fiecare jucărie este la locul său!

Maria: (întorcând capul) Oau! Este minunat! Ești un frățior deosebit de cuminte

și de harnic! Mai am de scris câteva exerciții, apoi facem planul “Frații care își salvează

familia”.

Codin (discutând cu o jucărie de pluș): Îmi place să fiu util și harnic! Nici măcar

nu este complicat!

35

Maria: (închizând cărți, caiete și aranjându-le pe birou). Am terminat! Așadar,

trecem la organizarea planului de bătaie. (copiii se așază turcește pe covorul din mijlocul

camerei). Codin, este timpul pentru a-i face pe părinți să fie mândri de noi! Trebuie să

le arătăm că îi iubim atât de mult și suntem în stare să stăm singuri acasă cât timp ei

sunt la servici! Numai așa nu ne vor abandona într-un orfelinat!

Codin (cu vocea tremurândă și ochii mari): … orfelinat ai spus? Ai pronunțat

cuvântul orfelinat?

Maria: Ei… era așa, în glumă! Acum, gata! Hai să pregătim cina pentru părinți!

Să le oferim un moment de relaxare și de fericire (copiii pregătesc masa, apoi merg în

camera lor).

SCENA IV

(copiii visează. Le apare în vis Îngerul).

Maria: Somn ușor Codin! Vise plăcute!

Codin: Somn bun! Îngerii să te sărute.

(copiii visează și vorbesc cu Îngerul păzitor)

Maria: Oare scrisoarea a fost citită de Dumnezeu? Există șanse să rămânem o

familie unită?

Îngerul: Da, micuțo! Dumnezeu a citit scrisoarea ta și va trimite pe cineva să îți

dea răspuns în câteva zile.

Codin: Nu! Nu mă luați la orfelinat!

Îngerul: Ești în siguranță micuțule! Vei rămâne alături de cei dragi și vei aduce

bucurie și zâmbete părinților! Codin: promit să fiu cuminte, ordonat și să mănânc tot!

Îngerul (atingând creștetul băiatului): Ești un copil minunat! Să nu te îndoiești

nicio clipă de asta!

36

Maria: Doamne, nu-l lua pe Codin din viața mea! Am eu grijă de el. Îl iubesc!

Îngerul: Maria, tu și Codin veți fi împreună până când vă veți căsători.

Maria: Nu vreau să cerșesc! Nu, Doamne, te rog!

Îngerul: Nu vei cerși! Acestea sunt vise urâte. Mama își va găsi o slujbă, iar tatălui

vostru i se va mări salariul.

Codin: Nu, mulțumesc! Nu vreau o mașinuță cu telecomandă, tata! Vreau să nu

mă duci la orfelinat!

Îngerul: În curând viața voastră se va schimba în bine. Nu aveți de ce să vă

îngrijorați. Maria și Codin zâmbiți, Nu mai fiți triști. Viața vă va fi senină, Cu bucurie,

armonie și lumină.

SCENA V:

(Cu mama lor spre grădiniță și spre școală)

Mama Luiza: Maria, să fii cu ochii în patru la întoarcere. Nu pot veni să te iau de

la școală, deoarece merg la un interviu!

Maria: Succes mama! Te iubesc!

Codin: Și eu te iubesc, mama! Am visat că îngerii ne vor ajuta să rezolvăm toate

problemele.

Mama Luiza: (mângâindu-l pe creștet) Da, dragul meu! Va fi bine! (Copiii sunt

lăsați la școală, respectiv la grădiniță).

Învățătoarea: Ce bine arăți Maria! Te-ai odihnit suficient se pare!

Maria: Da și am visat foarte frumos! Se pare că scrisoarea (face cu ochiul) a ajuns

la destinație! Învățătoarea: Mă bucur enorm pentru tine! Temele tale sunt realizate cu

multă responsabilitate! Maria: Am hotărât să fiu o fiică, o elevă și o soră de încredere!

37

Învățătoarea: Să nu uiți niciodată să crezi în visele tale! La revedere, copii! Să fii atentă

la mașini și să nu discuți cu persoane străine, Maria!

Maria: Vă promit! La revedere! O zi frumoasă!

O bătrână: Fetițo, te rog frumos, mă ajuți să duc aceste sacoșe până acasă?

Locuiesc în apropiere.

Maria (ezitând puțin, acceptă bucuroasă): Sigur că da! Cu multă plăcere!

Bătrâna: Ești o fetiță frumoasă, dar se citește pe chipul tău o tristețe ce te macină.

Maria: Se vor rezolva problemele! I-am scris o scrisoare lui Dumnezeu!

Bătrâna: E minunat gestul tău! (bătrâna deschide ușa. Casa este foarte curată și

primitoare. Maria lasă sacoșele și se pregătește să își ia rămas bun). Sunt convinsă că îți

va răspunde!

Maria: Da. Am visat un înger care mi-a spus că totul se va rezolva!

38

Bătrâna: Micuțo, nici nu te-am întrebat care îți este numele!

Maria: Maria.

Bătrâna: (zâmbind) Eu sunt Lia. Maria, eu nu am copii și prin urmare nici nepoți.

Te-am văzut în drumul tău spre școală adesea! Îmi ești tare dragă! Mărturisesc că mi-ai

pătruns în suflet. Te rog să primești acești bănuți împreună cu acest lănțișor cu medalion

care te va proteja oriunde mergi!

Maria: Nu pot primi! Iertați-mă, dar este timpul să plec.

Bătrâna Lia: Maria, azi noapte, în vis, îngerul mi-a spus că ai nevoie de ajutorul

meu. Nu mă refuza. Te implor!

Maria: (cu lacrimi în ochi se aruncă în brațele bătrânei): Mulțumesc! Vă

mulțumesc! Cred că sunteți un înger! (Maria pleacă spre casă fericită sărind de pe un

picior pe altul. Acasă aerisește și își face temele)

Mama Luiza (ținându-l de mână pe Codin): Maria! Maria!

Maria: Da, mami!

Mama: Ghici ce veste am pentru tine?

Maria (zâmbind și privindu-și mama): Ai primit slujba!

Mama: Da, draga mea copula! Mi-ai purtat noroc! Astă seară petrecem în familie.

Tata Șerban: (aruncându-și geanta lângă cuier): Dragii mei! Am primit o mărire

de salariu! Ce ați spune să sărbătorim la restaurant? (tata își sărută soția, îl ia pe Codin

în brațe și o îmbrățișează pe Maria).

Maria: Am primit și eu ceva bănuți azi pentru o faptă bună și un lănțișor cu un

medalion norocos de la o bătrână, Lia.

Mama: Nu se poate! Mergem chiar acum să-l înapoiezi!

Maria: Dar… eu nu am vrut… jur!

Mama (trăgând-o pe Maria): Să nu mai faci niciodată așa ceva! Te poate acuza

de furt!

39

Maria (apasă butonul soneriei. Ușa se deschide) V-am adus banii și lănțișorul!

Mama: Ne cerem scuze! Maria v-a ajutat necondiționat! Vă mulțumim!

Bătrâna Lia: Poftim înăuntru pentru câteva minute! Mă așteptam să veniți. Maria,

ți-am pregătit o ciocolată caldă! Pentru dumneavoastră (se întoarce spre mama fetei) am

pregătit o limonadă și o scrisoare. (bătrâna Lia întinde scrisoarea Mariei, pe care o luase

de pe altar, imediat ce fetița ieșise cu învățătoarea din biserică).

Mama: (ștergându-și lacrimile): Îmi cer iertare! N-am crezut că Maria știe despre

problemele noastre. Bătrâna: Eu nu am pe nimeni. De ce nu acceptați să vă ofer munca

mea de-o viață prin testament?

Mama (îmbrățișând-o pe bătrână). Vă mulțumim! Și așa noi nu avem bunici!

Sunteți bine-venită în familia noastră!

Maria: Mulțumesc, bunule Dumnezeu! (Mama, Maria și bunica Lia pornesc spre

casă pentru a da vestea soțului și lui Codin).

CORTINA

40

Geanina Iovănescu

M-am născut în 01.03.1994, sunt din comuna Birchiș, județul

Arad. În prezent sunt studentă în anul III la Universitatea de Vest din

Timișoara, specializarea Litere. Am început să gust din jocul

cuvintelor din clasele mici, inițial priveam lucrurile ca pe o joacă, dar

această joacă a devenit una extrem de importantă în viața mea, ajungând să îmi petrec timpul între o foaie, un stilou și o lume nouă,

lumea cuvântului. Am publicat de-a lungul timpului în: Muza,

Informația Lipovei, Glasul arădean, Guttenberg, În căutarea jocului

pierdut, Pe urmele cireșarilor.

Ionică și Fănică

Doi băieți cu stea în frunte

Se adună zi de zi,

Într-un colț ascuns de-o punte

Și vorbesc de ce-o mai fi.

Se ascund mereu de lume,

Stau tăcuți la locul lor,

Se gândesc cum merg pe-o culme

Și ajung în Țara Bogaților.

Într-o zi, plină de soare

De cu zori se hotărăsc,

Să-și ia viața în spinare

Să-și caute-un drum măreț.

Prin pădure, pe sub văi

Hoinăresc și umblă-n cor

Și după bătătorite căi

Ajung în Țara Monitoarelor.

– Bă, Ionică, ce să vezi

Am plecat ca doi feciori

Să găsim un rost în lume

Ș-am pierdut mai mari comori.

Am lăsat pădurea verde,

Codrii plini de păsărele

Pe-o mumie de pădure

Plină de monitorele.

Unde te uiți pe lângă tine

Vezi doar șoricei golași

Ce fug printre stickuri pline

Și se strâng în RAMI și RAMI.

– Doamne, apără, păzește

De asemenea făpturi,

Nu vezi oameni, nici schelete

Doar LCD și tablete cochete.

41

– Am plecat în lumea largă,

Și-am dat de tehnologii fine,

Nu-i nici soare, nu-i nici nor

Pe unde umbli dai de-un televizor.

– Mă, Ionică, eu sunt Fănică,

Dar de când sunt eu pe lume

N-am văzut așa ceva

Lucru bun nu-i ăsta-n lume.

– Hai să mergem mai departe,

Să găsim un loc și noi

Să ne odihnim pe foi

Să privim lumea doar noi.

Au mers zile lungi și pline,

Au văzut lucruri ciudate

Dar anii au trecut

Și ei bătrâni s-au făcut.

Pisicuța șireată

Într-o zi, Mihai primi cadou

Un motănel cuminte și un ou,

Toată ziua de pisicuță se grijea

Și hrană el îi dădea.

Dar uită de celălalt cadou

Care de mult nu mai era un ou,

Ci un puișor golaș

Ce se ascunde în burta șiretului pisoiaș.

Zilele au trecut multe,

Pisicuța avea zâmbete culte,

Dar Mihai își aminti

De oul ce-l primi

Dintr-o dată trec o vale

Plină de pești aurii,

Se opresc și se înfruptă

Cu lucruri de ale gurii.

După aceea vreau să plece

Și zăresc în apa cristalină

Doi șoricei cu blana fină

Și cu un năsuc gingaș.

Se târăsc ei mai departe

Și ajung la o fânână,

Beau din apa proaspăt scoasă

Și se odihnesc un pic.

Vreau să plece, dar nu pot

Stau – se uită, se privesc,

N-au lăbuțe, nici codițe

Ci o mică, mică rotiță.

Două zile îl căută

Și tare se supără,

Când într-un colțișor

Dă peste resturi de puișor.

Tot acolo mai găsi

Resturi de la jucării

Pe care pisicuța le nimici

Și pe Mihai îl dezamăgi.

De atunci Mihai nu mai iubește

Nici o pisicuță cu zâmbete

neoneste,

Ci doar hrană le dăruiește

Și culcușul el le pregătește.

42

Cristina Irina Cioară

Mă numesa Cristina Irina Cioară, am 15 ani şi locuiesc în satul

Ostrov din com.Birchiş jud.Arad. Îmi place să compun poezii, mă inspir

din natură, dar cel mai mult mă inspiră păsările. Îmi place să pictez şi

să creez cât mai multe peisaje bazate pe natură. Sunt o fată timidă, îmi

plac glumele, dar nu făcute pe seama mea. Iubesc animalele, îmi plac jocurile sportive ca de exemplu handbalul, baschetul şi fotbalul. Am

publicat în În căutarea jocului sfârşit, Carina Anca Ienăşel, numărul 2.

Miresmele anotimpurilor

Primăvara-i încîntătoare

Şi cu păsări călătoare,

Cu multe flori colorate

Şi cu fructele necoapte.

Ea copacii înfloreşte

Şi frunze le dăruieşte,

Cu-o mireasmă parfumată

Să te simţi mai adorată.

Ea căldură le oferă,

Ca şi cum ar fi în seră

Apă revarsă pe măsură;

Să fie natură pură.

Copilaşii fericiţi,

Veseli şi foarte uimiţi

Culeg multe floricele

Ca să se joace cu ele.

Vesele albinele

Merg ca gospodinele,

Culeg păpădiile

Ca gospodinele.

Vara fiind asemănătoare

Dă puţintică culoare

Florilor de prin natură,

Că aşa este mai dură.

Ea vişinele le coace,

Vino, vară, vino-ncoace,

Că noi toţi te aşteptăm

Şi noi toţi te adorăm.

Eşti un anotimp frumos

Şi puţin cam grandios,

Care fructele le coace;

Şi ploii nu îi dă pace.

Vara fructele le coace,

Lăsând crengile culcate,

Frunzele sus ridicate

Dând căldura la o parte.

43

Toamna fiind şi pe sfârşite

Crengile sunt îndoite,

Crengile copacilor,

Chiar şi a castanilor.

Fructele din pomi le-aruncă

Iar copacii se uscă,

Prin văzduh ploaia se aşterne

Şi frunzele jos le-ntinde.

Toamna este adorată

Cum nouă ni se arată,

Cât este de-adevărată

Şi cum furia şi-o arată.

Ea frigul îl aduce,

De şi nouă ne ajunge,

Iar bruma se lasă

Ca o plapumă pufoasă.

Iarna este bucuroasă,

C-a venit din nou acasă,

Cu crivăţul în spate,

Şi cu doisprezece cojoace.

Plină de îngheţ şi frig,

A venit ca un covrig,

Cu omătul alb şi mare;

Trecând şi doisprezece hotare.

Vine-un moş cu barbă albă

Şi ne bate la fereastră

Însoţit de brumărel

Şi de crivăţul rebel.

Iarna fiind cam nemiloasă,

Lăsând copacii fără viaţă Ea

lacul îl şi îngheaţă,

Lăsând totul fără viaţă.

Venind din depărtări,

Crivăţul peste cărări,

Îngheţând pământul,

Geruind şi vântul.

Primăvara, vara oare

Sunt cele mai încântătoare?

Cele care sunt cu soare,

Şi cu păsări călătoare,

Cele care ne aduc

Veselie pe pământ,

Cele care au culoare

Şi flori încântătoare.

Toamna, iarna

Sunt cele care

Par cele mai necruţătoare

Fiind fără razele de soare.

Frigul care te doboară;

Pe copaci îi îngheaţă

Şi îi lasă fără viaţă,

Pe-animale le omoară.

44

Maria Ruxandra Narcisa

Cioară

Mă numesc Maria Ruxandra Narcisa Cioară, am 16

ani, locuiesc în satul Ostrov din com. Birchiş jud Arad. Îmi

plac drumeţiile şi plimbările lungi prin natură, de unde îmi

vine inspiraţia de a compune poezii. Îmi place să descopăr lucruri noi, iar în timpul liber compun poeme, citesc sau

pictez, în general, peisaje. Sunt o fată glumeaţă, cu simţul

umorului, ambiţioasă şi competitivă. Am publicat în În

căutarea jocului sfârşit, Carina Anca Ienăşel, numărul 2.

Frumuseţile anotimpurilor

Domnişoara-nfloritoare,

Veselă şi-ncântatoare

Vine cu flori colorate,

Şi păsări nenumărate.

Veselă ca soarele

Cu parfum ca florile

Primăvara colorată

Iarăşi vine, iar se-arată.

Prin păduri cresc florile

În câmpii brânduşele,

Zumzăitul de albine

Se depărtează şi iar vine.

În armonie totală

Minunata primăvară

Ne aduce fericirea,

Fericirea şi iubirea.

Ca o soră iubitoare,

Fiind surata mai mare;

Vara cea dogorâtoare,

În călduri îmbătătoare

Aduce arşiţa mare,

Pentru fructe iubitoare,

Pentru păsări călătoare,

Pentru noi e o-ncântare.

Cu copacii încărcaţi,

De fructe în jos lăsaţi,

Vara vine cu mult soare

Pentru fructe iubitoare.

Cu flori noi ea se arată

Ca să vadă lumea toată

Ce frumoasă este vara,

Fiind soră cu primăvara!

45

Cu recoltele bogate,

Şi cu multe fructe coapte

Vine toamna-mbelsugată

Şi de fructe adorată.

Ea nefiind aşa de blândă,

Păsările le alungă,

Copacii săraci îi lasă,

Fără frunze, fără viaţă.

Frunzele maro vopseşte,

Fructele le înroşeşte,

Vânt uşor aduce-ncoace,

Vine toamna, n-ai ce-i face.

Când pădurile-s pustii,

Iar câmpiile maronii,

Îşi face bagajele uşor,

Ş-apoi pleacă-ncetişor.

Iarna fiind sora cea mare,

Este mai necruţătoare,

Vine pe un nor călare,

Şi aduce frigul mare.

Baba cu zece cojoace,

Vine cu zăpadă-ncoace,

Şi cum vine-aşa încet,

Umple câmpiile cu-omăt.

Ea coboară pe pământ,

Şi aduce-ncet cu ea

Crivăţul, un moş urât,

Cu inima toată de gheaţă.

La ferestre ea trimite,

Pe crăiasa din poveşti

Şi pe apă ea întinde,

Gheaţa ce nu o doreşti.

46

Ordace Nuța

Numele meu este Ordace Nuţa, am 15 ani şi sunt eleva în

clasa a 9-a la Liceul Teoretic Traian Vuia Făget . Am inceput să scriu de la o vârstă fragedă, poate atunci nu înţelegeam cu

exactitate ce însemnă a compune, a da frâu imaginaţiei într-un mod

plăcut. La vârsta aceea totul era frumos, iar poemele scrise de mine

erau presărate cu flori din literatură! Acun totul s-a amplificat, iar

poemele scrise de mine au început să prindă culoare. Îmi place

literatura, tot ce ţine de a compune, dar cel mai mult îmi place să

dau viaţă poemelor. Dintre compuneri şi poeme mereu aleg

poemele, deoarece în versuri pot să îmi exprim sentimentele, opinia

despre anumite lucruri care, poate, prin cuvinte nu aş putea. Ador să scriu, să citesc poeme scrise de florile literaturii, aşa cum îmi

place mie să numesc marii Poeţi ai României. Pentru mine, a scrie e modul cel mai plăcut de a-mi

petrece timpul, când incep să scriu timpul se opreşte, iar versurile mele prind viaţă! Am publicat în

În căutarea jocului sfârşit, Carina Anca Ienăşel, numărul 1 În căutarea jocului sfârşit, Carina Anca

Ienăşel, numărul 2.

Cucule

Cum îşi cântă numele

În toate, în toate zilele

Din primăvară, până-n vară

Te încântă iar şi iară.

Cucule de pe cetate,

Spune-i mândrii sănătate,

Că de mine n-are parte

Căci tare m-a supărat.

Cucule de peste văi,

Spune-i mândrii tot ce scrii,

Că eu o mai iubesc

Şi la ea mă mai gândesc.

47

Ileana Bunoiu

Spre sfârșitul iernii, în 1968, am venit pe lume, într-o familie de

oameni simpli, tata lucra pe șantier în cadrul CFR, având funcția de

laborant, iar mama era casnică.

Am urmat școala primară în satul natal Valea Brazilor, din frumoasa

comună Băiculești, județul Argeș.

Dar timpul n-a stat pe loc și a trebuit să merg la liceu, fiind Curtea de Argeș mai aproape, am urmat liceul Ferdinand, cu toate că-mi doream

foarte mult să ajung la liceul pedagogic din Câmpulung.

După terminarea liceului m-am angajat la renumita fabrică de

porțelan din Curtea de Argeș, în cadrul departamentului Resurse Umane.

De mic copil, încă de când am învățat să scriu și să citesc, când

aveam ocazia să pun mâna pe o carte de muncă îmi plăcea foarte mult să

urmăresc evoluția posesorului cărții respective.

Între timp m-am înscris la facultate și am urmat cursurile la ASE

București.

În prezent sunt inspector resurse umane, iar la serviciu, când am puțin timp liber, îmi amuz colegii de birou, compunând și citindu-le poeziile scrise de mine.

În plan personal… sunt căsătorită de 27 de ani și sunt mamă a doi copii.

CASA BUNICII

Pe drumul bisericii

Era casa bunicii

O casă mică și frumoasă,

Primitoare și călduroasă.

Două camere și pridvor,

Cu scăriță și zăvor.

Polițe pentru flori,

Să le privești în zori.

Dimineața bunica le uda

Le cânta și le lăuda.

Când la ea mergeam,

O găseam la geam.

Se uita în zare,

Să vadă dacă este soare.

Căci lumină nu avea,

Dar nu se plângea.

Din pensia ei mică,

Strângea ca o furnică.

Dădea la copii și nepoți,

Ca să-i împace pe toți.

Asta e...Să vedeți și voi

Că ea n-a trăit ca noi.

48

PuiȘor neascultător

Pe deal, la tei,

Stau doi copii mititei

Într-o căsuță pitică,

Fără lumină electrică,

Fără apă în perete,

Fără calculator, fără tablete.

Pe prispa casei lor,

Apare un puișor.

Versul

Nu e ușor să scrii un vers

Luându-l chiar din mers,

Când nimic nu ai de spus

Că ți-e frică de Cel de sus.

Versul de-l faci,

Citește-l și la copaci

Căci în ei ai un ecou

Spunându-l ca un erou.

Vers după vers citind

Ai să auzi ciripind

Glasul frumos al păsărilor,

Nu glasul căprioarelor.

Din grădină,

Vine-n grabă o găină

Și-i dă peste cioc

Că n-o ascultă deloc:

Neascultător puișor

De ce-ai fugit din cuibușor?

49

Ana Maria Bunoiu

Mă numesc Ana-Maria Bunoiu, am 26 de ani, am crescut pe

meleagurile argeșene și provin dintr-o familie modestă. Sunt

absolventă a Facultății de Medicină și îmi place să pun întrebări,

cred că aș fi fost o bună jurnalistă .

Prietenie

Prietenia are 9 litere, dar e ceva special; prietenia capătă sens atunci când

întâlnește în calea ei doi oameni sensibili, frumoși la suflet și care înțeleg sensul vieții....

dar ce-i sensul vieții ? Un drum cu sens unic, pe care trebuie să apuci bine de la bun

început, ca să eviți tristețea rutei ocolitoare și dezamăgirea că nu vei găsi din nou drumul

corect.

Așadar, avem de înțeles un cuvânt magic ,,PRIETENIA’’, care poate dura cât o

pagină de carte sau cât o viață-ntreagă. Putem caracteriza un om printr-un singur cuvânt,

folosind cuvântul prieten sau nu.

Câteva cuvinte despre mine și scriitoarea Carmen Zaniciuc...

Pe Carmen am cunoscut-o în urmă cu aproximativ 4 ani, ne-am cunoscut la un

stagiu de practică care se desfășura pe parcursul vacanței de vară la secția UPU, din

cadrul Spitalului Municipal Curtea de Argeș, pentru că pe atunci amândouă eram

studente la medicină. Am schimbat câteva vorbe, apoi am făcut schimb de numere de

50

telefon și în felul acesta am devenit două prietene destul de apropiate, avem încredere

una în cealaltă și ne dăm sfaturi atunci când este cazul.

Îi admir foarte mult talentul și curajul de a scrie, pentru că poate mulți dintre noi

avem talent, dar ne lipsește curajul de a așterne acele cuuvinte pe hârtie.

Carmen este o fată talentată, curajoasă și mai presus de toate are un suflet foarte

mare; știe să îmbine medicina cu arta scrisului. Sunt foarte sigură că peste câțiva ani va

deveni un poet foarte cunoscut la nivel național. Până acum n-am auzit de la ea că n-ar

putea face un anumit lucru sau că nu l-ar putea duce la bun sfârșit.

Cred că prietenia noastră a fost un dar de la Dumnezeu, pentru că în viață nimic

nu-i întâmplător.

Îți mulțumesc că mi-ai oferit această șansă de a scrie într-o revistă pentru copii,

și pe această cale îți doresc să ajungi acolo unde ți-ai propus tu.

51

Elena

În orice om matur e un suflet de copil.

Povestea vulpii și a lupului

Era o seară caldă de vară, după o zi toridă, cu multe jocuri și peripeții. Fetița, în

bratele mamei sale, căuta un pic de mângâiere .Ochii voiau un pic de odihnă, dar ea nu

se dădea bătută, voia să audă din nou povestea lupului și a vulpii și cu glasul său de

copil dulce, cu mâna în sânul mamei, îi susură în ureche:

– Mamă, te rog frumos, mai spune-mi odată povestea, pentru că nu îmi aduc

aminte bine cum era!

– Care poveste? întreabă mama, prefăcându-se că nu pricepe aluzia fetitei.

– Povestea vulpii și a lupului!

Mama o privește cum așteaptă nerăbdătoare, cu ochii care nu voiau să o asculte.

Avea obrajii roșii, arși de soare și mâinile micuțe, care se agrățau la sânul sau. Îi dă un

pupic pe obrăjori și apoi începe, cum toate poveștile încep cu : “A fost o dată” și nimeni

nu poate schimba cursul poveștilor, chiar dacă sunt inventate. Nici ea nu putea schimba

nimic, mai ales că era o poveste adevărată.

– A fost odată ca niciodată, în poienița din pădure, o familie foarte mare de

animale sălbatice și cum în această familie toate viețuitoarele pădurii trăiau în pace și

amonie, în toate zilele era sărbătoare, hrana era din belșug, pădurea îi ocrotea de

primejdii și cei mici se jucau împreună fără să facă diferență între specii. Dar cum în

toate familiile apar și greutăți, iată că și în poienița din pădure, destinul a făcut să nu fie

mereu soare.

52

Un vânător care trecea din întâmplare a descoperit acea minunată familie și nu-i

venea să creadă ochilor că există un loc atât de frumos unde toate speciile pădurii pot

trăi în armonie, fără probleme. Nu știa ce să facă : să vâneze un pui de căprioară, un pui

de mistreț, un iepuraș... Avea familie, avea copii, era sărac, dar gândul că distruge un

miracol lăsat de Dumnezeu, l-a făcut să renunțe, punându-și în minte de a culege câteva

ciuperci și fructe de pădure. În acel moment două inimi de puișori se jucau nevinovați

în afara poeniței, cum sunt copiii câteodată neascultători, și puișorii noștri, un lup și o

vulpe s-au îndepărtat de casă, neluând în seamă povețile părinților

Vânătorul, în graba lui de a pleca mai repede, îi

sperie, așa că puiul de lup și puiul de vulpe încep să

fugă, dar în direcția opusă poieniței lor . Și fug... și

fug ... și fug... pâna când obosesc.

Era seara târzie, pentru prima oară în viața lor,

departe de casă, în întunericul pădurii, înfometați. Se

cuibăresc unul într-altul pentru a se încălzi. Cum vor

găsi drumul spre casă? Cine îi va ajuta?Trecu și

noaptea, trecu și ziua, trecu și săptămâna, dar ei nu

găseau drumul spre casă; pădurea era mare, noroc că au

început să învețe să-și găsească singuri hrana, dar le lipsea căldura sufletească din

poenița lor. Acum sunt mărișori dar tot mai caută încă drumul spre poieniță.

Fetița adormi în brațele mamei, cu somnul ei liniștit și dulce. Mama o aseză în

pătucul ei, alături de păpușile ei drăgălașe, o minge; o pupă ușor pe frunte urându-i

noapte bună . Dă să plece dar pe neașteptate micuta se trezește și cu glasul ei de înger

mic, susura încetișor:

– Dă, Doamne, sănătate la vulpe și la lup, să găsească drumul spre casă! Apoi își

ia păpușica la brațe, dormind liniștită

53

Voi, copii, ați înțeles ideea?

Când suntem mici să ascultăm de cei mari, să nu ieșim din cuvântul lor, apoi seara,

înainte de somn ,alături de rugăciunea către îngerii protectori, să ajutăm puii pădurii să-

și găsească drumul spre casă, printr-un gând bun. NOAPTE BUNĂ!

Piticii mondeni și bunicuța

fiincă suntem în vacanță

piticuții au decis

ca să meargă sus, la țară,

la casa de la bunici,

unde iarba e mai bună,

păsările ciripesc -

un izvor de apă lină,

de la munte, cade-n jos...

și ajunși la bunicuța

și intrând în bătătură,

să vedeți, copii, poveste -

era o... reuniune.

păsările din coteț,

câinele și cu pisica,

gâsca, rața și-un mistreț,

discutau cu înfocare

cum să facă să împartă

toată curtea bunicuței

în compartiment de joacă

pentru oaspeți de onoare.

oaspeți de onoare, zici?

cine sunt? de unde vin?

cine calcă-n bătătură

la țara de la bunici?

suntem piticuți mondeni,

dar să fie foarte clar

că la casa bunicuței

numai noi putem fi Star!

liniște îngrozitoare

se așterne în ogradă

pân’ apare bunicuța

în cârje, mergând agale...

ascultând toată povestea

de le sute de-orătănii

se înfurie la culme,

și răspunse cu-nfocare:

de ce voi, dragi animale,

vă certați pentru nimic,

curtea noastră este mare

ș-oricine aici apare

54

e tratat, nu ca un star,

ci ca un familiar.

tu, piticule monden,

dacă-ți place la bunica,

cântă, joacă și învață

cum să te comporți de-acum!

cu această reuniune

orătăniile din curte,

au mai înțeles că-n viață

multe lucruri se întâmplă

bine, dar având răbdare,

mult respect și voie bună.

la căsuța de la țară

piticii sunt fericiți,

cântă, joacă-n armonie

cu animalele din curte;

bunicuța, câteodată,

vine ca să îi asculte

și pe toți ne ia de-odată

și-uite-așa ne tot învârte!

55

III. O MÂNĂ DE AJUTOR PENTRU LITERATURĂ

Pentru viitorul literaturii

Vă scriem tot noi, porcușorii de guineea, Ruxandru și Casandra Ioana Zaniciuc.

Am descoperit o problemă foarte importantă, de care depinde viitorul întregii

literaturi românești și nu numai.

De curând am observat faptul că în jurul nostru sunt foarte mulți copii dar și

oameni mari care sunt foarte talentați, dar nu au curaj să dezvăluie și celorlalți, secretul

lor secret, adică faptul că ei, în ascuns, își scriu memoriile sau poate visează un roman,

ori trăiesc și simt poezia așa ca și un scriitor consacrat.

Unii sunt așa din cauză că sunt foarte timizi și nu vor să își împărtășească

sentimentele și poveștile, se tem ca nu cumva ce au scris ei să fie sub nivelul așteptat,

sau pur și simpu nu se pot adapta timpurilor noastre.

Dar noi vă îndemnăm să nu mai țineți ascuns darul vostru pe care l-ați primit de

la Doamne-Doamne, pentru că trebuie să poată bebeficia și ceilalți de un lucru minunat

care poate să mângăie sau să îndrume pe celălalt, mai ales când ne dăm seama că și cel

de lângă noi a pățit la fel și putem să-i urmăm exemplu dacă a reușit, sau să-i dăm noi

o mână de ajutor.

56

Fiecare om e unic și prin urmare își are felul său de a se exprima și de a ne captiva

printr-o povestire sau printr-un vers. De aceea nu trebuie să ne dorim să fim altcineva

sau altceva decât putem noi să fim, cât timp știm că urmăm o cale bună. Dar dacă celălalt

ne dă un sfat bun, e bine să-l ascultăm și să-l analizăm cu atenție dacă ni se potrivește.

Și de obicei, oamenii mari care dau sfaturi copiilor

au dreptate și e bine să ținem cont de ce spun ei.

Dacă aveți impresia că ceea ce scrieți nu e în

conformitate cu nici o tendință literară actuală, nu

vă temeți pentru că e posibil ca voi să veniți odată

cu noul curent literar.

Trebuie doar să aveți încredere în forțele

proprii, să cereți ajutor de la îngerași și să vă

dezvoltați talentul prin exercițiu și perseverență.

Deci, dragii mei, veniți cu încredere și

spuneți-vă povestea, pentru că, sincer să vă spunem, la început și noi am fost mai timizi,

dar ne-am îndrăgostit așa de mult de voi, încât ne-am dorit foarte mult să fim aproape

de voi și să vă iubim! Vă mulțumim, vă pupăm și vă îmbrățișăm!

Cu drag, Ruxandru și Casandra Ioana Zaniciuc

57

IV. HOBBY-UL MEU

Interviu de Ana Maria Bunoiu cu

Bianca Alexandra – Să învățăm să

pictăm... talentul

Bună! În acest număr al revistei v-am pregătit un

interviu acordat de o deosebită pictoriță de pe

meleagurile argeșene. Se numește Bianca-Alexandra,

are 17 ani, s-a născut în Curtea de Argeș și este elevă la Seminarul Teologic Neagoe

Vodă Basarab.

Se pare că în momentul în care dorești să realizezi un interviu cu un artist, fie el

mic sau mare, îl găsești exact acolo unde îi place să facă ceea ce a ales, așa mi s-a

întâmplat și mie în momentul în care am sunat-o pe micuța noastră artistă, am întrebat-

o dacă dorește să ni se ,,confeseze’’ și mi-a spus ,,te aștept cu mare drag, chiar acum

pictam o icoană... hmm, se pare că artiștii tot artiști rămân, și interesant este că ei nu

intră în vacanță.

Dar cum vorba multă-i sărăcia omului, să trecem la întrebările noastre...

Î – RPM. Cum ți-ai descoperit talentul ?

R- B.A. În primul rând doresc să-i salut pe toți cititorii revistei. Recunosc că nu

am fost pasionată de desen în școala gimnazială, însă pot spune că Dumnezeu mi-a

rezervat o surpriză, deoarece atunci când am intrat la liceu, am ales

profilul ,,PICTURĂ’’. Cumva eram confuză în sinea mea, pentru că la acel moment nu-

mi dădeam prea bine seama de alegerea făcută, dar cu toate astea mi-am făcut o

promisiune : ,,o să fie bine’, iar din clipa aceea am știut că vreau să pictez. Zilele treceau

58

și eu mă îndrăgosteam de pictură tot mai mult, astfel că astăzi nu regret nicio secundă

alegerea pe care am facut-o acum 3 ani. Așadar pot afirma că intrarea mea la acest liceu

mi-a descoperit talentul nebănuit de a picta.

Î – RPM. Ce ne poți spune despre talentul tău ?

R – B.A. - Așa cum se cunoaște deja, dar o spun și eu, nu cu scopul de a repeta

ceea ce au afirmat și alții, ci cu scopul de a întări această idee, PICTURA ESTE O

ARTĂ. Este adevărat că nu toți înțeleg ceea ce dorim să exprimăm prin lucrările noastre,

pentru că de cele mai multe ori ele exprimă exact ceea ce simțim în anumite momente

din viața noastră, dar din fericire nu puțini sunt oamenii care ne înțeleg trăirile descrise

în lucrări cu atâta sensibilitate, delicatețe și finețe în operele noastre de artă. Uneori,

viața unui pictor poate fi transpusă într-o singură lucrare...

Pe hârtie poți creiona perfecțiunea, cred asta-i fascinant, pe hârtie totul pare

realizabil și spre deosebire de realitatea vieții pot spune că în pictură nu există imposibil.

Î – RPM. Crezi că picturile tale ar trebui să reflecte realitatea existenței tale ?

R –B.A. Nu neapărat, acum depinde de ce simt în acel moment....

Î – RPM. Ce-ți place să pictezi cel mai mult ?

R – B.A. Mi-ar plăcea să pictez de toate, dar cel mai mult mă limitez la a picta

sfinți și deja am o colecție proprie de icoane, dar pictez orice altceva... după cum se

poate vedea, am și alte lucrări.

Î – RPM. Din ce te inspiri atunci când realizezi aceste picturi ?

R – B.A. Mă inspir foarte mult din viețile sfinților, biblie, natură, din diferite

momente cu care mă identific ca trăire în momentul respectiv, din gânduri, din impresii

de moment.

Î – RPM. Ce ne poți spune despre lucrările tale ?

Râde... și pot identifica cu ușurință emoțiile din ochii ei, din glas...

59

R – B.A. Mă bucur enorm de mult atunci când termin o lucrare, o privesc și spun:

încă una în colecție, și cred că aș putea să spun că orice lucrare de aici are povestea ei,

pentru că pentru mine uneori aceste picturi au însemnat și o terapie a tristeții mele....Cu

toții avem propriile noastre trăiri. Aș dori ca prin aceste lucrări să fac oamenii să fie mai

buni, să se cunoască mai bine între ei și pe ei înșiși, să îi fac mai sensibili și mai frumoși

sufletește. Lucrările mele sunt o parte din viața mea....

Î – RPM. Ce planuri de viitor ai ? Te gândești la expoziții ?

R – B.A. Îmi doresc să urmez Facultatea de Arte Plastice, departamentul Pictură.

M-aș bucura enorm dacă lucrările mele ar ajunge să fie apreciate de cât mai mulți

oameni, în fond pentru un pictor ce poate fi mai frumos de atât ?.... Oricum, Dumnezeu

știe ce este bine pentru fiecare și cu siguranță are și pentru mine un plan.

Î – RPM. Ce dicton te caracterizează ?

R – B.A. Aș avea mai multe acum în minte, dar o să aleg unul pe care l-am gândit

singurică – VIAȚA POATE FI CREIONATĂ ÎN MII DE CULORI.

Î – RPM. Poți să dai câteva încurajări pentru noile talente/viitorii pictori în

devenire ?

R – B.A. Oricine are propriul lui talent, contează foarte mult să știi să ți-l

descoperi, iar în viață nu există nu pot. Acum pot spune un citat : ,, Orice ființă umană,

dacă își propune, poate să fie sculptorul propriului său creier’’.

RPM – Căteva cuvinte de încheiere :

B.A. – Vă mulțumesc că mi-ați oferit această ocazie de a reda câteva rânduri

despre ,,un mic colțișor din viața mea’’.

60

Picturi semnate de Bianca Alexandra:

61

V. POVEȘTI DEDICATE MARILOR POVEȘTI

THE ANONIMUS

Deși sunt adult, inima e de copil.

Micul mare

a fost odată

un copil talentat

foarte învățat.

nimeni nu știe

cine l-a învățat să fie

așa de priceput,

încat a putut,

cu a sa istețime

să schimbe o lume,

încât nimeni nu l-a uitat.

de mic compunea,

la pian cânta,

vioara ușor o mânuia

și când îl ascultai

parca te îndrăgosteai;

cu inima ta se juca.

apoi a ajuns mare,

toata lumea îl știa

de el se bucura,

muzica sa pe toți impresiona,

încât l-au întrebat,

ce te-a ajutat

să fii așa de talentat?

că pe toți ne-ai uimit

cu muzica ne-ai întinerit

și când dăm de rele

nu ascultam manele

ci muzica ta,

e fermecatoare,

de dumnezeu aducatoare,

doamne, cum le compui?

atunci compozitorul le-a răspuns

imediat,

iubirea - iubirea- iubirea m-a inspirat

si când sunt singur, sunt tot așa pur,

căci știu că cineva de sus, ne iubeste

așa de mult,

iar muzica mea nu exprimă decât

armonia

divinității din viata mea, mereu râzând,

deși sunt mare, tot copil sunt,

iubirea e tot!

și micul marele mozart mai cânta o

sonată,

impresionând încă o dată,

lumea toata!

62

VI. SĂ VIZITĂM O CARTE

LANSAREA REVISTEI PITICILOR MONDENI ȘI A

VISULUI DE GUINEEA VOLUMUL II- VACANȚĂ LA

ROMA

Casandra Ioana și

Ruxandru Zaniciuc în

Visul de Guineea – 10-08-

2015

Ruxandru:

Salut! Ce mai

faceți? Noi vă scriem de la

bunica de la țară, pentru că

am rămas aici până când

mămicuța găsește o căsuță

unde să stăm, pentru că nu

mai putem să mai locuim

unde am petrecut până

acum. Noi suntem bine, aici e mai răcoare și mai liniște, dar sinceri să fim, ne e cam dor

de agitația și de lucrurile care se mai întâmplă prin București. Așa, să vă povestesc

despre lansarea de pe uliță. Ne-am gândit noi, că uite, suntem scriitori de așa de mult

63

timp și nu am apucat să ne prezentăm cărticica și la noi în sat, acolo unde am crescut,

adică în Oeștii, Comuna Corbeni, Județul Argeș. Am învățat de la mămica pentru că și

ea a învățat de la alți scriitori cum se face o lansare și ne-am pus la cale tot planul. Mai

întâi mătușica a vorbit cu toți copiii de pe uliță să vină la o prezentare a unei reviste.

Mămicuța când a ajuns nu a văzut nici un copil pe drum și îi era teamă că nu o să mai

vină nimeni. Dar nu a mai stat mult și a auzit gălăgie în fața porții. Nu ne-a venit să

credem câți copilași sunt acum pe uliță, pentru că atunci când mămica era copil, nu erau

decât doi trei copii și aceia la foarte mare depărtare unul de altul. Așa ne-am adunat cu

toții la terasă la mătușica, pentru că terasa bunicii e în construcție și am adus niște suc

și prăjiturele de post, ca să ne mai îndulcim și să nu mai avem emoții și apoi am început

să prezentăm Revista piticilor mondeni și Visul de guineea, volumul II, Vacanță la

Roma. Ne-a ajutat și prietena mămicuței și s-a dovedit a fi un bun critic de carte, fiindcă

a prezentat într-un mod frumos toată povestea. Eu când am ajuns acolo, împreună cu

soția mea Casandra Ioana, am văzut că s-au adunat în jurul nostru copiii și ne studiau și

voiau să ne mângăie, după ce au exclamat că:Uite, ei sunt purcelușii din carte! Ne-am

simțit așa puțin rușinoși dar și mândri că suntem scriitori și că se bucură copiii pentru

că ne văd în carne și oase. Adică a fost pentru ei ca o confirmare că visul poate deveni

realitate. După ce am prezentat cartea și revista a urmat ca fiecare copilaș să-și aleagă o

poveste și să o citească. Au citit pe rând și am fost foarte surprinși să vedem cât de bine

pot să citească, aproape mai bine ca mămicuța, adică așa cu dicție și cu intonație și cu

tot ce trebuie. Au mai fost si copilași care nu știau să citească foarte bine și atunci i-a

ajutat mămicuța sau i-a pus să se prezinte și să spună ce joc le place mai mult. Am mai

descoperit că un băiețel citește foarte aproape de carte și ne-am dat seama că trebuie să

meargă la un oftalmolog să își facă ochelari. Sinceri să fim, noi credem că și mămicuța

are nevoie de niște ochelari, însă ei nu-i vine să creadă că de asta are ochii roșii și doare

capul și obosește când citește. Și oricum e bine să mergeți la un control de rutină. Așa,

64

apoi după ce copiii au citit mămicuța le-a scris autograf la fiecare în parte și apoi

lansarea s-a terminat pentru că au fugit toți pe drum, pobabil bucuroși că acum au încă

o carte pe care să o citească și să o arate părinților. Eu vă pupic cu boticul meu alb și vă

iubesc!

Casandra Ioana:

Bună iubiții mei cititori! Eu sunt mândră de soțul meu Ruxandru Zaniciuc și

pentru că e un scriitor adevărat dar și un porcușor bun, așa cum orice purcică și-ar dori

să aibă. Mă bucur de faptul că Revista piticilor mondeni a prins aripi și acum a învățat

să zboare până la inimile copiiilor. Ne-a părut rău că am avut puține reviste și nu au

ajuns pentru toți copiii, dar sperăm ca în viitor să ne ajute îngerașii să urcăm pe culmi

cu ajutor de sus. Noi vă mulțumim și vă pup, eu cu jumătate de botic alb! Nu de alta,

dar cu cealaltă jumătate îl pup numai pe Ruxandru!

p.s când vă veți dărui iubirea voastră într-o carte să nu uitați să-i faceți lansare și

în inimioară!

V-am îmbrățișat!

65

VII. O REȚETĂ PLINĂ DE IUBIRE DELICIOASĂ

O reţetă mai specială (de Iulian Sîrbu)

Trebuie să recunosc că la mine în familie nevastă-mea este aceea care găteşte de

obicei. Dar din când în când mai intru şi eu în bucătărie pentru a-mi dovedi că

stăpânesc puţin din arta culinară. Şi să ştiţi că nu am în „repertoriu” numai cartofi

prăjiţi şi ochiuri. Dar ca să demonstrez cele afirmate mai sus, am să vă gătesc o supă

de roşii.

Sunteţi gata? V-aţi legat centurile de siguranţă? Da? Ei, atunci să pornim. Cei

care nu ştiu această reţetă să fie atenţi...eventual chiar să-şi noteze. În ceea ce-i priveşte

66

pe cei ce ştiu să facă supă de roşii, îi sfătuiesc să uite reţeta lor şi să fie atenţi la a

mea.Gata cu introducerea! Start!

Primul pas este identificarea vasului adecvat pentru conceperea acestei supe.

Pentru asta trebuie făcute ceva calcule matematice pentru aflarea volumului corect în

funcţie de numărul de membri de familie şi de numărul de zile cât trebuie să ajungă

preparatul culinar. Am reuşit să ajung la concluzia că patru litri ar fi dimensiunea corectă

pentru oala în care va prinde viaţă minunata supă de roşii. Încep să caut prin cămară.

Aici sunt tot felul de recipiente, dar lipseşte tocmai cel de care am nevoie. Îmi aduc

aminte că e la frigider ocupat cu altă mâncare. Aşa că am de ales între două oale: una

mai mică şi una mai mare. Mă hotărăsc la cea mai mare, o iau cu mine în bucătărie şi o

umplu cam două treimi cu apă. O pun la fiert pe aragaz, la foc potrivit. E timpul să

pregătesc ingredientele. Scot din ladă câţiva cartofi. O să mă întrebaţi câţi cartofi, pentru

că, nu-i aşa, o reţetă trebuie să dea cantităţi exacte. Ei, reţeta mea e mai specială şi nu-i

cazul să dăm cantităţile chiar la milimetru. Puneţi-vă creativitatea în mişcare! Dar să

continuăm cu ingredientele. Caut ceapa uscată în cămară şi n-o găsesc. S-o fi terminat?

Îmi aduc aminte că tocmai a făcut ordine nevastă-mea şi în urma acestei acţiuni e normal

să nu mai găseşti nimic la locul lui. Dă-o încolo de ceapă, am să văd eu cum mă descurc.

Deschid frigiderul şi mă uit în cutia de legume. Pescuiesc doi morcovi, doi

pătrunjei, un ardei gras roşu şi o ţelină. Într-o pungă descopăr nişte ceapă verde. E bună

şi asta în loc de ceapă uscată.Pe uşa frigiderului zăresc o sticlă cu suc de portocale. O

scot şi pe ea şi o pun pe masă. S-ar putea să am nevoie la reţetă. De fapt cred că am

nevoie chiar acum. Îmi torn în pahar puţin. Da, e bun. Merge la supa de roşii.

Mă apuc să curăţ legumele şi să le tai bucăţele. Le pun în castronaşe pe care le aşez în

ordine pe masă. Îmi aduc aminte că n-am scos ingredientul principal: sucul de roşii. Mă

duc iar la cămară şi încep să caut , dar nu găsesc nicio sticlă cu suc de roşii. Ei, am

băgat-o pe mânecă! Cum fac eu supă de roşii fără suc? Şi nevastă-mea, n-a putut să facă

67

o hartă ca să mă descurc mai uşor? Mă uit şi în celălalt colţ de cămară şi am noroc.

Găsesc sticlele cu suc. Iau una de un litru, cred că e suficient.

Încep să pun legumele în apa care s-a încălzit. Adaug şi sare şi piper boabe. Totul pare

în regulă. Îmi mai pun un pahar cu suc de portocale. Îl dau peste cap şi când pun paharul

pe masă îmi dau seama că nu mai am loc în oală pentru sucul de roşii. Nu-i nimic, mă

descurc eu cumva. Singura soluţie ce-mi vine în cap este să mai scot din apă. Iau o cană

metalică şi încep să iau apă din oală. Brusc îmi aduc aminte de biserică şi încep să

pomenesc toţi sfinţii. Am reuşit să mă opăresc pe mână cu apa din oală. Îmi torn nişte

ulei pe arsură, cică ajută. Trag un urlet. Ustură foarte rău. Noroc că nu-i nimeni acasă

ca să mă audă. Mă aud numai vecinii.

„Iar găteşte vecinul!”, trag ei concluzia.

Mai beau un pahar de suc ca să-mi fac curaj să termin capodopera culinară. Adaug

nişte paste mărunte în oala care fierbe. Se poate pune şi orez, dar eu prefer pastele pentru

că fierb mai repede. Pun şi sucul de roşii. După ce fierbe puţin adaug şi verdeaţa tăiată

mărunt. Păi, e cam gata. Pot stinge focul. Mă uit la opera ce-am înfăptuit-o, în timp ce-

mi bandajez mâna.

Daa, arta cere sacrificii.

Îmi mai pun nişte suc în pahar, după muncă şi răsplată!

Până la următoarea reţetă vă urez: Poftă bună!

68

VIII. INTERVIU CU SCRIITORUL MEU PREFERAT

DE POVESTE CU DENISA

LEPĂDATU

BIOGRAFIE

S-a născut în Galaţi, la 26 septembrie 2002. Este elevă

în clasa a VII-a la Şcoala “Mihail Sadoveanu” din Galaţi, o

elevă eminentă, deţinătoare a peste 60 de premii şi diplome la

concursurile locale şi naţionale de limba omână, matematică,

informatică, limba engleză şi a 15 medalii (9 de aur, 3 de argint

şi 3 de bronz). Și-a descoperit pasiunea pentru scris în urmă

cu trei ani, când a început să fie remarcată la concursuri

literare, în unele cercuri şi cenacluri de profil, inclusiv în medii virtuale. Debutul literar l-a semnat cu proză scurtă în revista literară "Boem@" (august 2012). A

publicat poezie, proză și eseu în numeroase reviste literare românești și străine. Este membră a câtorva

cenacluri literare online și este prezentă pe mai multe site-uri literare. A apărut în mai multe antologii

de creaţii literare din țară și din străinătate. Este redactor și colaborator permanent la revista literară

“Boem@” și la “Literatura copii”.

Premii literare:

Premiul “Mezin Talent” - Concursul Internaţional de Poezie şi Proză "Starpress 2012";

Premiul II - Concursul Naţional de Creaţie Literară “Otilia Cazimir - poeta

sufletelor simple” (feb. 2013);

Premiul revistei literare Boema - Festival Naţional de Literatură “Prietenia cuvintelor”, Galaţi (noi. 2012);

Premiul I - Concursul Internaţional de Creaţie Literară “Ion Creangă”, Brăila

(apr. 2013);

Premiul I - Concursul de Recitare - Festivalul Naţional al Cărţii “Axis Libri” Galaţi (mai 2013);

Premiul “Nichita Stănescu” - Concursul “Scriitori de ieri, de azi şi de mâine” -

“Axis Libri”, Galaţi (mai 2013);

Premiul I - Concursul Internaţional de Poezie “Giovani e Poesia”, Italia, Triuggio - Milano (mai 2013);

Premiul Academiei “Arte e Cultura” - Concursul Internaţional de Poezie din

Salerno, Italia (iulie 2013);

69

Premiul “Ion Vătămanu” - poezie, Concursul de creaţie literară “Vis de

Toamnă”, Urziceni (dec. 2013);

Premiul I - Concursul de Creaţie “M. Eminescu”, Fundaţia “DV pentru

dezvoltarea României”, Buc. (iun.2014);

Premiul I - Concursul naţional de creaţie artistică „Amândoi, în aburul pâinii”,

Târgu-Mureş (mar. 2014);

Premiul II - proză, Concursul Naţional de Creaţie Literară „Ionel Teodoreanu”, Iași (aprilie 2014);

Menţiune la Concursul de Creaţie Literară „Ana Blandiana”, Brăila, (mai 2014)

Premiul I la Concursul Naţional „Eternul Eminescu”, Piteşti, (iunie 2014)

Premiul II, la Concursul naţional de creaţie literară “Ionel Teodoreanu”, Iaşi,

(mai 2014)

Premiul I - proză, Concursul naţional de creaţie literară „N.Stănescu”, Ed.Ștef, D.Turnu Severin (apr.2014);

Premiul “Medalia de Argint” -Concurs Internaț. Poezie „Tra Sechia e

Pannaro”, Modena, Italia (mai 2014);

Marele Premiu - pentru creație literară, Concursul “Scriitori de ieri, de azi și

de mâine”, Festivalul Național al Cărții “Axis Libri”, Galați (mai 2014);

Premiul I - Concursul Național de Poezie „Copiii României creează”, M.A.I.,

București (iunie 2014);

Premiul II la Concursul Naţional de Creaţie Literară „Părul Berenicei”,

Târgovişte, (septembrie 2014)

Premiu II la Concursul Internaţional de Creaţie Literară „Vis de Toamnă”,

Urziceni, (noiembrie, 2014)

Premiul IV la Concursul de Proză şi Poezie “A. Savoia”, Ediţia a XXIA-a, San

Giovanni in Croce, Italia, (decembrie, 2014)

Premiul I - Festivalul Internațional de Poezie - Renata Verejanu, Chișinău, R.

Moldova, (septembrie 2014).

Premiul II la Concursul Naţional de Creaţie Literară „Părul Berenicei”,

Târgovişte, (septembrie 2014)

Premiu II la Concursul Internaţional de Creaţie Literară „Vis de Toamnă”,

Urziceni, (noiembrie, 2014)

Premiul IV la Concursul de Proză şi Poezie “A. Savoia”, Ediţia a XXIA-a, San

Giovanni in Croce, Italia, (decembrie, 2014)

Premiu I la Concursul Internaţional de Creaţie Literară „Nichita Stănescu”, Urziceni, (martie, 2015)

Premiu I la Concursul Internaţional de Creaţie Literară „Universul cuvintelor”,

Iaşi, (mai, 2015)

70

Cărți publicate:

1. Şoapte de catifea, proză scurtă, ed. InfoRapArt, septembrie 2012

2. Şoapte esenţiale, poezie, martie 2013

3. Vampirii din poveste, poveşti, coautor P. Rău, mai 2013 4. Primăvara fără sigiliu, poezie, septembrie 2013

5. Simfonia cuvintelor inocente, poezie, febr. 2014

6. Orfani în haine de duminică, roman, sept. 2014.

7. Compoziţie în alb, versuri, mai 2015

Interviu

Bună, Denisa! Mă bucur că am ocazia să stăm puțin de vorbă, așa cât să le

demonstrăm și celorlalți copii că, dacă visăm frumos, toate visele se pot împlini, cu

ajutor de la îngerași dar și de la cei dragi nouă.

Te-am cunoscut încă de când erai în cenaclul online “Noduri și Semne” și apoi

rodul talentului tău s-a văzut în cărțile publicate dar și în premiile obținute și în toate

activitățile culturale la care ai participat.

Î – RPM. Cum ai descoperit că îți place să scrii și cum ai publicat prima ta carte?

Dar primul premiu, cum l-ai obținut?

R – D.L. Totul a început pe la sfârșitul clasei întâi, când mi-a venit pentru prima

dată ideea să scriu o mică poveste, creată şi desenată numai de mine. Nu mi s-a părut

nimic greu, aşa că, prin clasa a treia, aveam deja o mică colecţie de povestiri scurte, din

care mai apoi mentorul și editorul meu m-a ajutat să editez prima mea carte, “Șoapte de

catifea”.

Î – RPM. De unde vine inspirația, sau care înger îți ghidează pașii și inima, încât

să ne scrii versuri și povești atât de minunate?

R – D.L. Fiecare zi mă inspiră în mod diferit. Stările sufleteşti, întâmplările prin

care trec, oamenii pe care-i întâlnesc îmi stârnesc sentimente diferite, provocându-mă

71

să scriu lucruri la care altădată nici nu m-aş fi gândit. Așa că, rezumând, inspirația mea

vine de peste tot, nici nu trebuie să chem muzele, decât să mă ajute să scriu bine.

Î – RPM. Cum reușești mereu să fii un elev eminent? Ce îi sfătuiești pe învățăceii

care vor să-ți urmeze exemplul?

R – D.L. Mi se pune foarte des această întrebare. Cred că pasiunea mea pentru

matematică mă ajută să îmi organizez foarte bine timpul. Însă, un bun exemplu pentru

mine a fost mentorul meu, scriitorul Petre Rău, care este de profesie matematician şi

informatician. Observând cât de bine reuşeşte să combine scrisul cu ştiinţele exacte, m-

am ambiţionat să îl urmez şi până acum am reuşit foarte bine. Cu învățătura, nu e nimic

greu dacă îți dai silința. Eu înțeleg foarte bine lecțiile din clasă, de atunci când sunt

predate. Așa că, acasă nu prea am mare lucru să fac, decât să rezolv ceea ce mi se cere,

să rezolv tema, nu și să învăț lecția pentru a doua zi. Ce să-i sfătuiesc pe ceilalți elevi?

Să fie concentrați suficient de mult în clasă, când se predă o lecție nouă, și le va fi mai

ușor!

Î – RPM. Cât de mult te ajută familia? Cum ar trebui să-și iubească părinții, copiii?

Dar copiii, cum trebuie să-și iubească părinții?

R – D.L. Familia mă susţine foarte mult în tot ceea ce fac, simt că toți cred în

mine, și mă ajută atât sufleteşte, cât şi financiar. Dragostea pe care o primesc din partea

familiei mele îmi dă curaj să merg mai departe, fără nicio teamă că vreodată s-ar putea

întâmpla ceva rău în viaţa mea. Părinţii ştiu mai bine decât oricine cum trebuie să îşi

iubească proprii copii. Dragostea lor porneşte din inimă, locul în care sunt ascunse cele

mai frumoase sentimente. Copiii sunt recompensa iubirii părinţilor. Priviţi cum

bebeluşii, din primele luni de viaţă, stau lipiţi cu trupul lor fraged de pieptul mamei sau

al tatălui lor! Cum își iubesc părinții copiii? Cum altfel decât ca pe cel mai bun fruct al

dragostei lor!

72

Î – RPM. Dacă ne dorim ceva foarte mult și visăm tot timpul să se împlinească,

ce trebuie să facem, sau cum trebuie să fim ca să înțelegem rostul nostru pe lume?

R – D.L. Cred că atunci când îţi doreşti ceva din tot sufletul, se împlineşte, mai

devreme sau mai târziu. Trebuie să avem răbdare, ambiţie şi... gânduri pozitive. Cât

despre rostul nostru pe lume, nu ştiu dacă la vârsta mea aş putea spune ceva în acest

sens, mi se pare o întrebare care mă depășește. Dar cred cu tărie că, punându-ne

permanent întrebări și aflând răspunsuri, cu siguranță într-o zi vom ști mai multe despre

lume și despre rostul nostru prin ea.

Î – RPM. Crezi în minuni? Ai văzut sau ai trăit vreuna?

R – D.L. Desigur, o minune este că exist, că am puterea să aduc bucurie în suflet

celor care mă înconjoară prin ceea ce fac și, mai ales, prin ceea ce scriu. Şi faptul că m-

am născut într-o familie atât de frumoasă, e iarăși o minune. Însăşi întâlnirea mea

aparent întâmplătoare cu mentorul meu, care îmi îndrumă cu atâta pasiune paşii către

înalt, consider că e cu totul şi cu totul ceva deosebit pentru mine. Sunt multe minuni în

jurul nostru, soarele, apa, cerul, noi trebuie doar să ne oprim şi să le admirăm, primindu-

le aşa cum se cuvine în viaţa noastră.

Î – RPM. De ceva vreme tot caut un final potrivit pentru o carte, însă nu mă pot

despărți de poveste. Cum crezi că putem să mai trăim într-o carte, chiar și după ce am

terminat-o de citit?

R – D.L. Odată ce ai intrat într-o poveste care te-a vrăjit, este foarte greu să mai

afli ieşirea, pentru că, de fapt, sufletul tău rămâne un pic prins acolo. E atât de plăcut,

încât nu vrei să părăseşti locurile şi personajele poveştii, rămâi ancorat în conţinut până

când descoperi o nouă carte sau o nouă poveste care îţi stârnește curiozitatea. Și așa, ne

regăsim, exact așa cum suntem, în cele mai multe ipostaze minunate, trăind alături de

eroii din cărți clipe minunate, emoții unice.

Î – RPM. De unde se naște versul?

73

R – D.L. Cred că versul se află acolo unde îl găsim dinainte ca noi să ne naştem.

Cred că Dumnezeu ne oferă câte un dar special în prima secundă a vieţii noastre. De

aceea unii oameni au talente deosebite, unii pentru pictură, alții pentru sport, sculptură

ș.a. Pe mine Dumnezeu m-a lăsat cred să conștientizez că prin scris sunt eu însumi, pot

să visez orice și să-mi și văd visurile împlinite. Și e tare plăcut, e modul în care îmi

descarc, aşa cum spune mentorul meu, preaplinul sufletului.

Î – RPM. Ce e iubirea?

R – D.L. Nu există sentiment mai înălţător decât iubirea. Deși știu câte ceva

despre faptul că ea e mai mult decât ceea ce știu eu despre ea, cu atât mai mult o

prețuiesc. Cred că pot observa că nimic nu e mai mai copleşitor şi mai frumos decât

acest sentiment. Iubirea e acea dragoste oferită necondiţionat, e un total al tuturor

emoţiilor pozitive.

Î – RPM. Care e cel mai mare premiu pe care ni-l poate dărui viața? Cum putem

să-l câștigăm toți și cum putem să-l păstrăm?

R – D.L. Despre viață știu că este un dar pe care îl câştigăm la naştere și că trebuie

să ne-o trăim până la capăt. Și mai știu că e foarte important ceea ce vrem să facem cu

ea, cât de multe şi cât de mari dorinţe ne aşezăm în rucsacul pe care îl purtăm în spate,

în această lungă călătorie.

74

IX. DE VORBĂ CU CEI MICI

de Iulian Sîrbu

De-ale lui Ingrid

Discuţii între Ingrid şi mama sa

– Mami să nu te duci acasă şi să faci vreun copil!

– Păi ce nu mai vrei vreun frăţior sau o surioară?

– Nu! Dacă o să ai alt copil mai bun sau mai frumos decât mine?

Şi o să-l iubeşti mai mult? Eu ce fac? Numai eu vreau să stau în " vemele" tale…

Dacă vreau un frate îl cumpărăm de la unii care nu-l vor… şi îl aleg eu.

– Mami, nu vreau să pleci de lânga mine. Vreau să stai tot timpul cu mine.

Niciodată să nu pleci !

– Iubita, nu pot sta tot timpul cu tine. Trebuie să merg şi la serviciu.

– Dar vreau să stau toata ziua cu tine, să mă duci tu la şcoală să mă iei, să stai cu

mine când vin, să-mi citeşti poveşti. Aşa cum ai făcut în prima săptămână pregătitoare.

Mai sunt mame care fac asta, tu de ce nu vrei?

– Ingrid, dar fiecare adult trebuie să meargă la serviciu.

– Nu te mai duce ! Stai cu mine!

75

– Cum să stau acasă? De unde vom avea bani?

Ţi-a explicat mami, absolut totul se plăteşte cu bani: televizorul, internetul, apa,

lumina de la bec... Nimic nu e gratis.

– Dar nu-ţi trebuie bani. Ai card. Plateşti cu cardul. Peste tot poţi să dai cardul și

dacă vrei bani să ai, îţi dau eu...

– De unde îmi dai tu?

Se duce prin casă şi adună monezile de 10, 50 de bani, căzute probabil de prin

buzunare, în locuri mai puţin vizibile.

– Uite, îţi dau bani! Bunica dă-mi şi mie nişte bani! Nu ai de care nu-ţi trebuie?

– Pentru ce îţi trebuie bani?

– Să-i dau lu' mami...să nu se mai ducă la serviciu și să stea numai cu mine!

76

X. SĂ NE JUCĂM

JOCURI

De Claudia Groza

1. Aranjează cuvintele în ordinea logică pentru a forma propoziţii.

Tabără, Ioana, la, a fost, în, munte.

Aurii, din, merele, bunicii, s-au copt, grădina.

Elenei, sunt, fotografia, pasiunile, şi, pictura.

2. Scrie cinci cuvinte în care:

a) A doua literă să fie O (De exemplu: NOR)

b) A treia literă să fie O (De exemplu: ZBOR)

3. Alege varianta corectă:

a) Alex ia împrumutat Alinei o carte.

b) Alex i-a împrumutat Alinei o carte.

c) Alex i-a împrumutat lui Alina o carte.

4. Scrie o minipoveste în care să foloseşti cât mai multe cuvinte care încep cu litera

U.

5. Pune semnele de punctuație în textul de mai jos.

„Seara călduroasă de iunie nu anunţa nimic special Ultimele raze de soare se

jucau cu prichindeii care îşi serbau ziua lor Ziua de 1 iunie

Ce o fi fost în capul meu când am ales să vin aici se plângea un păianjen

Bună prietene Îţi mulţumesc că ai sosit Ce mai faci Promit că în seara aceasta vei

mânca mulţi ţânţari rosti fericit Sebastian

Da Mulţumesc Preferam să fiu totuşi în aer liber împreună cu prietenii mei

77

Sebastian a pornit calculatorul şi a uitat de păianjen

Făuritorul de stele, observând tristeţea micuţului Ludovic, a trimis un alai de

trei stele vesele să-i dăruiască o coroană de diamante strălucitoare şi un ospăţ cu multe

insecte. Care de care mai gustoase!”

(fragment din povestea „Păianjenul strălucitor” de Claudia Groza)

CUVÂNT DE ÎNCHEIERE

Dragii noștri,

Ne bucurăm că ne-am întâlnit în această minunată poveste și mulțumim tuturor

celor care s-au implicat în proiectul Revista piticilor mondeni, mulțumim cititorilor și

sperăm că am ajuns la inimioara voastră cu suflețelul nostru mic și timid, care abia

învață să pășească…

V-am îmbrățișat!

P.S. :așteptăm lucrările voastre pe adresa: literaturapiticilormondeni@yahoo.com

78