User Cuprins 1 Ordinea socială

1.1 Accepțiuni și sensuri ale noțiunii de ordine socială.

1.2 Teorii și puncte de vedere privind fundamentele ordinii sociale.

2 Norma Socială

2.1 Clasificări ale normei sociale.

A. Obiceiul

B. Normele de convieţuire

C.Morala şi normele morale

D.Asemănări şi deosebiri între morală şi drept

3 Ordinea socială în raport cu normele sociale

1 Ordinea socială1.1 Accepțiuni și sensuri ale noțiunii de ordine

socială.Ordinea socială ca ansamblu de norme, reguli, obligații, interdicții și practici sociale care reglementează raporturile sociale dintre indivizii grupului social și organizații. Are doua semnificații:

a) prima semnificație se refera la succesiunea regulată a unor evenimente, fapte dintr-o societate;

b) a doua semnificație se referă la natura organizarii politice a regimului politic dintr-o societate și are o conotație biologică deoarece presupune conformarea necondiționată a indivizilor la cerintele sistemului. Avand in vedere cele 2 semnificații, diferitele teorii și conceptii sociologice au evidentiat o serie de acceptiuni ale notiunii de ordine sociala si anume:

- Ordinea socială presupune existenta unei reciprocitati intre diversi actori sociali, solicitati pe considerente ca in societate conduita lor este corespunzatoare si reciproca sau complementara;

- Ordinea socială implica elemente de credibilitate intrucat indivizii nu pot actiona in mod rational decat atunci cand sunt siguri de reactiile celorlalti;

- Ordinea socială se refera la existenta unor restrangeri si constrangeri a drepturilor si indatoririlor indivizilor dintr-o societate in ideea prevenirii actelor de dezordine si chiar violenta ce apar la un moment dat;

- Ordinea socială insista pe compatibilitate care presupune indeplinirea corelativa a drepturilor si obligatiilor asumate de indivizi atunci cand se angajeaza in diverse actiuni si situatii sociale;

- Ordinea socială include existenta spatiala si temporala a anumitor valori sociale fundamentale care treebuiesc sa ramana neschimbate.

Majoritatea autorilor considera ca fiecare sens a notiunii de ordine sociala include si contrariul sau, aceea de dezordine sociala care poate aparea datorita existentei unor zone de innompatibilitate a indivizilor.

Concluzie: Nu exista ordine sociala interna permanenta si insensibila, ci o oedine sociala relativa sau o succesiune de ordini sociale.

1.2.Teorii și puncte de vedere privind fundamentele ordinii sociale.

Diverse curente si orientari teoretice din domeniul sociologiei au incercat sa explice atat fundamentele sociale si normative care conduc la aparitia, continuitatea si disparitia

succesiva a ordinii sociale, cat si pe cele care conduc la transgresarea si inlocuirea ei cu o alta ordine care conbtroleaza de cele mai multe ori cu cea veche.

- Prima teorie a accentuat importanta factorului coercitiv considerand ca ordinea sociala nu exista decat ca rezultat al impunerii constrangerii fizice sau utilizarii constrangerii sombolice si morale de catre indivizii ce detin puterea in societate;

- A doua teorie considera ca ordinea sociala se intemeiaza si este sustinuta de interesele diversilor indivizi care participa la viata sociala. Are 2 variante:

Prima varianta explica ordinea sociala ca fiind rezultatul unui contract stabilit intre indivizii care considera ca este in interesul lor sa o accepte si sa respecte anumite reglementari sociale;

A doua varianta sustine ca ordinea sociala este rezultatul consecintelor neintentionate ale actiunilor indivizilor care urmaresc fiecare interesele proprii.

- A treia teorie afirma ca ordinea sociala se intemeiaza pe un consens asupra anumitor valori si norme la care indivizii adera in mod constient reecunoscandu-si astfel a identitate comuna, acceptand teluri comune si consimtand asupra unor permise si interdictii privind mijloacele prin care pot fi realizate aceste scopuri;

- A patra teorie considera ordinea sociala o inertie fundamentala, daca exista ordine sociala, ea asigura implicit si conditiile pentru stabilitatea si perpetuarea ei, explicatie ce contravine insasi principiului ordinei sociale fundamentat pe succesiune, continuitate, desfasurare si dezvoltare.

2 Norma Socială

Societatea umană funcţionează după nişte norme şi principii şi orientează comportamentul oamenilor. Termenul de “normă” este o categorie generală folosită de diferite ştiinţe: juridice, economice, politice, sociologice, tehnice. Norma socială este o regulă sau standard de comportament împărtăşită de două sau mai multe persoane cu privire la conduita ce trebuie considerată ca social acceptabilă. Normele sociale sunt deci creaţii ale omului, sunt o expresie a voinţei acestuia. Normele sociale sunt create de oameni şi stabilesc conduita umană în cele mai diverse domenii ale vieţii sociale. Existenţa normelor sociale este obiectiv necesară, nici o societate neputându-se lipsi de ele, o societate anomică, adică fără norme de comportare, fiind de neînchipuit. Sistemul normelor sociale a crescut şi s-a dezvoltat pe măsura evoluţiei şi dezvoltării societăţii, crescând deosebit de mult mai ales rolul normelor juridice în societatea contemporană. Dar normele sociale nu li se impun oamenilor în mod mecanic, în mod automat, ci trebuie să treacă prin conştiinţa lor, prin liberul lor arbitru. Această libertate, acest liber arbitru al oamenilor, este relativ în sensul kantian, adică este libertatea de a permite manifestarea concomitentă şi a libertăţii celorlalţi. După filozoful german Kant, norma supremă a dreptului cere să te porţi în aşa fel încât libertatea ta (expresie a voinţei autonome) să se împace cu libertatea fiecăruia. Dreptul este acela care prin normele sale asigură o limitare reciprocă a voinţelor libere ale oamenilor. Pe de altă parte, tot dreptul este acela care face corectivul necesar, care aplică sanţiunea atunci când individul a ales o conduită contrară normei sociale.

2.1 Clasificări ale normei sociale.

La baza clasificării normelor sociale stau mai multe criterii a) după sfera de reglementare distingem -norme generale sau universale (ex. normele dreptului internaţional) şi -norme particulare b) după modul de apariţie distingem -norme cu apariţie spontană, neorganizată şi -norme elaborate conştient şi în mod organizat de către un organism social (ex. normele unei organizaţii sociale) c) după sancţiunea pe care o impun distingem -norme care permit aplicarea unei coerciţiuni fizice -norme dotate cu sancţiuni de altă natură d) după conţinutul lor distingem: norme juridice, norme politice, norme religioase, norme economice, dar şi reguli morale, reguli de convieţuire socială etc. e) după mediul pe care îl vizează avem regulile sociale, dar şi reguli propriu-zis tehnice. În continuare vom discuta normele sociale nejuridice grupate în: obiceiuri, norme de convieţuire, norme morale şi norme ale unor organizaţii nestatale.Normele juridice vor face obiectul unui alt curs.

A. Obiceiul Moravurile şi datinile sau cu un cuvânt obiceiurile sunt o categorie foarte vastă de reguli sociale. Ele sunt tot atât de vechi cât şi existenţa omului şi au constituit primele reglementări în colectivităţile umane. Obiceiul se formează şi apare în mod spontan, ca urmare a aplicării repetate şi prelungite a unei conduite. Obiceiul devine regulă intrată în viaţa şi tradiţia colectivităţii, pe care oamenii o respectă din obişnuinţă sau din deprindere. Obiceiul are, într-un anume sens, un caracter conservator. Pe cât de încet se formează obiceiul, pe atât de greu sau chiar mai greu încetează el de a mai acţiona, prin procesul de ieşire din uz, de cădere în desuetudine. În societăţile primitive, arhaice, dar şi mai târziu: în antichitate şi feudalism, obiceiul avea un câmp de acţiune foarte extins: el reglementa viaţa de familie, gradul de rudenie, uzurile alimentare şi vestimentare, dar şi producţia şi schimbul de bunuri. Aşa se explică de ce numeroase obiceiuri au căpătat caracter juridic, societatea fiind interesată în consolidarea lor cu ajutorul puterii publice. Obiceiul recunoscut ca normă juridică devine izvor de drept. Obiceiul devine normă juridică sau cutumă în momentul în care este recunoscut de puterea publică. În acel moment el devine alături de celelalte norme juridice obligatoriu, iar încălcarea sa atrage după sine aplicarea sancţiunii organizate a statului. Ceea ce distinge obiceiul (datina sau tradiţia) de morală şi drept este natura sa mai puţin raţională, mai puţin conştientă, natură ce decurge din chiar procesul său de formare spontană, pe când dreptul şi morala implică un proiect conştient, raţional urmărit a fi realizat. Obiceiul continuă să existe şi în societatea modernă şi contemporană, însă ia formă juridică într-o măsură foarte restrânsă.

B. Normele de convieţuire

Normele de convieţuire sunt apropiate de obiceiuri şi de normele morale. În normele de convieţuire sunt incluse normele de bună cuviinţă, normele protocolare, de politeţe, de curtoazie, toate fiind foarte numeroase şi prezente în viaţa de zi cu zi. Astfel, calitatea sau trăsătura distinctă a acestor norme este dată de aprecierea sau preţuirea reciprocă a persoanelor, preţuire exprimată prin “stima”, “consideraţia” sau “respectul” ce şi-l datoresc una alteia. Aceste norme pot contribui la întreţinerea raporturilor interumane, a convieţuirii, dar aportul lor este redus, uneori numai formal, dacă nu sunt dublate de motivaţii morale puternice. Tot în categoria acestor norme de convieţuire sunt incluse şi diferite reguli de cultură, igienă, de bunăcuviinţă şi comportament “civilizat”, formate sub presiunea grupului. Un segment important al normelor de convieţuire socială este cel al deontologiei profesionale (ex. în lumea medicală sau în mediul cadrelor didactice). Specificul comun al acestor norme este faptul că ele depind mai mult de uzaje decât de morală sau drept, ele se formează treptat, spontan şi nu sunt creaţia imediată a unei organizaţii. Însă la un moment dat, ele pot fi colectate şi înscrise într-un statut. În anumite condiţii poate interveni o reglementare juridică, printr-un act normativ, astfel încât norma de convieţuire socială capătă şi forţă juridică şi devine astfel şi o normă juridică.

C.Morala şi normele morale

Definiţie: morala reprezintă un ansamblu de idei, precepte, reguli cu privire la bine şi rău, la corect şi incorect, cu privire la just şi injust. Morala, ca sistem de norme, se bazează pe convingerea intimă şi pe conştiinţa personală a fiecărui individ în comportamentul său. Mobilul regulii morale este datoria persoanei faţă de sine însăşi. Oamenii îşi raportează comportarea la valorile morale de bine sau rău, din care decurge şi definirea acestui comportament ca moral sau imoral. Morala are deci ca valori fundamentale principiile binelui, dreptăţii, justiţiei şi adevărului, valori promovate şi apărate de drept. Normele morale sunt dotate cu sancţiuni de aceeaşi natură, sancţiuni care pot fi exterioare subiectului, ca de exemplu oprobiul public, sau pot fi interioare, adică din sfera conştiinţei subiectului, putând enumera aici forme ca: păreri de rău, regrete, mustrări de cuget, scrupule de conştiinţă ş.a. Vechimea moralei este tot atât de mare cât şi societatea, pentru că ea a jucat şi joacă un rol deosebit de important în reglementarea relaţiilor sociale şi în asigurarea ordinii sociale. Raportul dintre morală şi drept este o problemă mult discutată de-a lungul timpului, pentru că în multe privinţe normele morale erau confundate cu normele juridice. Încă din antichitate, gândirea juridico-politică a fost preocupată de raportul dintre drept şi morală. Dacă în Grecia antică nu se făcea o distincţie bine precizată între cele două categorii de norme sociale, doctrina juridică romană a făcut paşi însemnaţi în sensul conceperii dreptului independent de morală. Ch. Thomasius (1655-1728) a separtat pentru prima dată, din punct de vedere teoretic, dreptul de morală. La analiza acestui raport şi-a adus o mare contribuţie filozoful german Kant, care a relevat caracterul absolut, aprioric al legii morale. Unii filozofi au mers până la identificarea naturii normelor juridice şi morale, iar alţii au considerat că ştiinţa dreptului trebuie să facă abstracţie de influenţa moralei ca şi a politicii şi a altor factori extrajuridici asupra dreptului. Juriştii în cvasitotalitatea lor, sunt de părere că între drept şi morală există o corelaţie organică deoarece principiile morale ale binelui, dreptăţii, justiţiei şi adevărului sunt apărate şi promovate şi de drept. Dar fiecare din cele două categorii, respectiv dreptul şi morala, îşi păstrează identitatea.

D.Asemănări şi deosebiri între morală şi drept

Atât dreptul cât şi morala reprezintă un ansamblu de norme de conduită. b) Normele morale dintr-o societate nu sunt neapărat unitare. Ele variază în funcţie de grupul social, de colectivitatea naţională, socială, religioasă. Nu există valori morale absolute, întrucât se schimbă după epocă, după clase (chiar în aceeaşi epocă), după categorii sociale sau profesionale. c) Dreptul în schimb este şi trebuie să fie unitar, asigurând o ordine juridică unică în societate într-o ţară dată. d) Normele morale au un caracter spontan în apariţia lor – normele de drept sunt rezultatul unei creaţii conştiente şi organizate. e) Legătură strânsă există între morală şi religie, căci religia a sacralizat preceptele etice şi unele instituţii sociale. Dezvoltarea dreptului a dus la desacralizarea şi laicizarea instituţiilor, dar procesul este diferenţiat de la o religie la alta. Sistemul juridic islamic, de exemplu, este şi azi puternic influenţat de morala religioasă. Coranul este atât “cartea sfântă”, cât şi “codul” popoarelor islamice. f) Din punct de vedere al sancţiunii, deosebirea dintre drept şi morală este foarte mare. Normele de drept pot fi asigurate prin forţa coercitivă a statului, normele morale au ca sancţiune: oprobiul public, marginalizarea, desconsiderarea, regretul, mustrarea de conştiinţă. Eficienţa sancţiunilor morale depinde de profilul moral al persoanei respective. g) Numeroase norme cu un conţinut identic au atât o natură morală cât şi una juridică. De exemplu, normele penale care cer persoanelor să aibă o comportare de respect faţă de viaţa, demnitatea şi proprietatea altora sunt în acelaşi timp şi norme cu un puternic conţinut moral. Forţa dreptului se găseşte atât în justificarea sa logică, raţională, cât şi în aprobarea şi susţinerea sa morală. Sau: orice injustiţie este implicit imorală. h) Există însă şi norme morale care n-au relevanţă juridică (de pildă relaţiile de prietenie sau relaţiile dintre soţi până la un anumit punct), precum şi invers (de pildă unele norme cu caracter procedural, cele tehnice sau cele organizatorice). În general, sfera de acţiune şi cuprindere a moralei este mai extinsă decât cea a dreptului, dar reglementarea este mai puţin concretă. În concluzie, este obligatoriu să subliniem că dreptul ajută la promovarea principiilor morale, dar şi morala îşi exercită influenţa asupra elaborării dreptului, cât şi asupra aplicării sale.

3 Ordinea socială în raport cu normele sociale

Conflictele de interese care apar pe scena menţinerii şi păstrării ordinii sociale sunt prezentate pentru prima dată într-o teorie sociologică a conflictelor de către George Simmel. Conform acesteia, oamenii apar ca nişte indivizi a căror existenţă constituie parte integrantă din viaţa grupului de care aparţin, viaţa acestora constituind atât parte, cât şi produs al asocierii lor la grup. Aceste grupuri se constituie atunci când membrii care le compun au nevoi şi interese comune, care pot fi realizate prin acţiuni colective. De aceea, primează aprecierea că, comportamentul indivizilor, este mai bine înţeles în contextul grupului din care fac parte, unde comportamentul fiecăruia se regăseşte în comportamentul colectiv. În societate, pe măsură ce vor apărea alte interese, vor apărea mereu alte grupuri care le vor susţine, în timp ce altele vor dispare ca urmare a faptului că nu mai au un scop deservit. Participarea individului la viaţa de grup, unde va cunoaşte gustul succesului dar şi al eşecului, îl face pe acesta să se simtă cât mai util grupului respectiv şi îi oferă o motivaţie în plus a utilităţii sale în cercul în care trăieşte şi acţionează. Grupul de care aparţine individul are astfel demonstrată loialitatea acestuia faţă de ideile şi crezul social care-l guvernează. În tot acest timp, ordinea socială în cadrul grupului este păstrată, ea nu va avea de suferit decât atunci când alţi indivizi, aparţinând altor grupuri, tind să se suprapună cu interesele şi scopurile grupului social iniţial. În asemenea situaţii, membrilor grupului li se oferă posibilitatea de a-şi arăta loialitatea, fapt care îi determină pe aceştia ori să încalce ordinea socială sau, în cazul de faţă, să lupte pentru a-şi păstra ordinea şi liniştea socială. Cu cât individul va acţiona mai des pentru apărarea interesului de grup, cu atât el îşi va demonstra loialitatea faţă de acesta. Nu poate exista ordine socială fără existenţa unor norme şi reguli sociale care să conducă pe indivizii care formează grupul social. Petru Selagea apreciază că ordinea socială poate fi asigurată doar în măsura în care întreaga paletă de activităţi a membrilor grupului social se circumscrie respectării regulilor normative stabilite şi unanim acceptate. Dacă sfera activităţilor desfăşurate de indivizii unei colectivităţi este mai largă, cu atât mai amplă trebuie să fie aria regulilor sociale care îi călăuzesc. Colectivitatea urmăreşte prioritar stabilirea unor măsuri de prevenire şi sancţionare a comportamentului indivizilor care îi încalcă regulile, tulburând astfel ordinea socială. Procedează aşa tocmai pentru a asigura protecţia şi apărarea socială a indivizilor care compun grupul social, modalităţile de acţiune fiind specifice instituţiilor abilitate să acţioneze pentru prevenirea, represiunea şi constrângerea penală a celor care încalcă legea. Ordinea socială presupune, aşa cum de altfel am mai subliniat, un întreg ansamblu de norme, reguli, uzanţe, cutume, obligaţii, interdicţii etc. pe baza cărora se desfăşoară raporturile dintre indivizi, organizaţii sau grupuri sociale. Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului nu pot fi respectate dacă nu există ordine socială, unde echilibrul dintre structurile proprii, instituţii, indivizi, este absolut necesar, fiindcă numai acestea asigură bunul mers al societăţii.Toate societăţile dispun de un ansamblu de reguli şi valori care se constituie în sisteme proprii: sociale, juridice, politice, economice, morale, ştiinţifice, religioase etc.1 Sigur, vor exista probabil o varietate de valori proprii fiecărui sistem, însă ele trebuie

armonizate, astfel încât interesul general cumulat să fie acceptat de fiecare dintre ele. Societatea trebuie să funcţioneze într-un mod structural-funcţional, bazat pe integrarea intereselor fiecărui sistem, pe stabilitate, pe atingerea scopurilor şi pe adaptare la normele juridice fixate la nivelul societăţii. Nivelul de integrare a năzuinţelor individuale în ansamblul aspiraţiilor colective este acela care determină până la urmă capacitatea de adaptare a societăţii. Prin respectarea normelor care fixează ordinea socială, omul demonstrează că s-a adaptat la natură şi că şi-a abandonat unele practici absurde care ar putea ameninţa încălcarea normelor juridice fixate. Cultura este procesul principal prin care oamenii au învăţat să supravieţuiască. Şi tot ea este aceea prin care aceştia riscă să dispară. Normele sociale cuprind interdicţii, recomandări, moduri de a executa pedepse pentru aceia care le încalcă, recompense materiale sau morale. Acestea exprimă şi promovează cerinţe funcţionale ale unui sistem anume, crează un cadru normativ adecvat sistemului pentru buna sa organizare şi funcţionare. Normele sociale promovează o serie de cerinţe reale ale sistemului social pentru menţinerea ordinii sociale, însă trebuie să subliniem că nu întotdeauna cerinţele care presează asupra comportamentului uman individual şi colectiv îşi găsesc sau trebuie să-şi găsească o expresie normativă. Tocmai de aceea, spaţiul funcţional în care se constituie un comportament este mai complex decât sistemul valoriconormativ care apreciază la un moment dat. Norma trebuie să stabilească standardele minime de comportament pentru indivizi, astfel că ea nu trebuie nici să exagereze, dar nici să minimalizeze aspectele pe care le reglementează, fiindcă normele sociale ocrotesc valorile sociale generale şi stabilesc direcţii de conduită ale indivizilor faţă de acestea. Când o normă socială este încălcată, atunci este ameninţată ordinea socială iar pentru protecţia acesteia, societatea apelează la sancţionarea, pedepsirea conduitelor care se abat de la cerinţele normative unanim acceptate.