Cum vine vindecarea in sufletul taumarți, 23 octombrie 2012 de Simeon Kraiopoulos |

Oare reușește fiecare dintre oameni să înțeleagă că Dumnezeu este martor și participant activ la evenimentele vieții noastre. Trăim oare cu conștiința faptului că în toate există o pronie dumnezeiască

și că îndiferent ceea ce ni se întâmplă are loc sub privirea caldă și iubitoare a lui Dumnezeu? Știe omul că și din cel mai mare rău în care intră - atras de patimile, sau de chiar propriile sale greșeli - Dumnezeu încearcă să scoată de acolo binele mult râvnit? Părintele Simeon Kraiopoulos ne pune în

față suferința, deoarece aceasta ne urmărește permanent, e ca o umbră ce ne însoțește în tot locul, dar ne-o prezintă ca pe o taină, - „taina suferinței” - ca o mare binecuvântare a omului care stă întors tot

timpul către sine:Vindecarea vine în sufletul tău!

Așadar, nu poți s-o vindeci (suferința) și nu poți s-o percepi ca și cum nu există. Ea mocnește în tine, dar poți s-o depășești, nu să o lași și să pleci, pentru că oriunde vei merge ea va veni cu tine, ci să o

socotești că Dumnezeu o îngăduie, o rânduiește, și cunoaște pentru ce acea durere există. Pentru că este Atotînțelept, Atotbun, Iubitor de oameni și Iubire deplină.

Nu greșește, și-l înconjoară pe om cu o asemenea iubire, pe care acela nici nu poate s-o bănuiască. O astfel de iubire are Dumnezeu pentru făptura Sa.

În acel ceas, dacă poți să crezi astfel și să te lași pe seama harului lui Dumnezeu, a iubirii și a proniei Lui, dacă te predai în întregime tainei dumnezeiești, chiar dacă durerea și starea în care te afli te silesc să te împotmolești, atunci apare asemenea vindecare în suflet, ca și cum nu s-ar fi întâmplat vreodată.

Simți în suflet un asemenea bine, o asemenea cunoaștere a lui Dumnezeu, a proniei, a iubirii Lui – cunoaștere în sensul de experiență – pe care nu le-ai fi cunoscut altfel.

Numai atunci când Dumnezeu îngăduie suferința vine și acest fel de binefacere. Vezi binele, te încredințezi de el și vei spune:

„Dumnezeul meu, lucru mai dureros n-am trăit în viața mea! Dumnezeul meu, să nu-l lași să se mai întâmple nimănui! Dar în nici un alt mod n-ar fi putut să apară binele înlăuntrul sufletului

meu. Prin această smerenie, prin această pocăință, prin acest fel de a cădea și a mă închina, mi-a venit fericirea! Această comuniune și unire cu Tine nu s-ar fi întâmplat în alt mod!”

Și omul începe să „adulmece” înlăuntrul sufletului său mântuirea, dacă-mi îngăduiți să spun așa.Toate cele despre care spunem teoretic că sunt mântuire, că Dumnezeu ne mântuiește începem să le

vedem înaintând astfel. Omul „adulmecă” mântuirea cu toate că nu dorește suferința, asemenea Domnului Care a zis: „Părintele meu, dacă este cu putință, să treacă de la Mine paharul acesta”,

este însă pregătit să continue: „Dar nu cum vreau Eu, ci cum vrei Tu.” Dacă începem să vedem în acest fel de viața de fiecare zi, dacă percepem astfel tot ce ni se întâmplă, dacă tindem în acest mod să ne apropiem de Dumnezeu și să simțim că și El se apropie de noi, dacă

apare o astfel de schimbare înlăuntrul nostru, înțelegem cu toții că avem de făcut o lucrare înălțătoare și însemnată.

Și prin acestea, puțin câte puțin, sufletul nostru se îndreaptă spre mântuire.Să lăsăm în seama lui Dumnezeu cât va dura aceasta și greutățile prin care vom trece. S-o lăsăm

în seama Lui, dar vă repet, cu siguranța, cu certitudinea că El ne duce la mântuire . Să zicem precum profetul: „Grăiește Doamne, robul tău ascultă!”

Am putea adăuga și cuvintele Sfântului Augustin: „Dă-mi, Tu Cel ce poruncești și poruncește ceea ce voiești!” Desigur, poate că altfel înțelegea aceste cuvinte Sfântul Augustin, dar noi înlegem astfel: „Ajută-mă, Dumnezeul meu, să depășesc această greutate care este cumplită. Să mă ajuți de fiecare

dată s-o duc, adică să se întâmple ceea ce tu dorești, și de acum înainte să îndur toate câte vrei să mi se întâmple!”

Și, astfel, înaintăm spre mântuire.„Dumnezeul meu, lucru mai dureros n-am trăit în viața mea! Dar, Dumnezeul meu, această

smerenie, această căință, această dorință de a cădea și a mă închina înaintea Ta, această comuniune și această unire cu tine prin nimic altceva n-ar fi dobândit-o sufletul meu”.

Povara sentimentului de inferioritate și cum ne salvăm

Într-un spațiu închis sunt mulți oameni. Toți stau în picioare, cu câte un pahar în mână. Beau, râd, discută, se bucură relaxați, normali. Undeva într-un colț există o masă. Masa aceasta este grea, greu de ridicat. Doar o macara ar putea-o ridica. Cineva se  află sub masă. Trăsăturile lui, alcătuirea lui psihică sunt ca și cum s-ar afla sub o masă, adică sub greutate mare. Există, deja, structura setimentului de inferioritate. Conștientizează că

toți ceilalți sunt în picioare și se bucură, numai el nu este în picioare și nu se bucură. Nu este în picioare și se mișcă spre a se ridica și el. Conștientizează, însă, că nu este ca ceilalți și se străduiește din răsputeri să se ridice. Aceasta este prima lui mișcare. Aceasta face sentimentul de inferioritate, despre care spunem că este egoism. Vrea să se ridice. Începe să împingă masa cu capul. Aceasta este grea, nu se urnește nicidecum. Cu cât împinge mai tare, cu atât se simte mai presat. Cel care are sentimente de inferioritate simte multă presiune, mult stres și suferă. Nu suportă, nu poate și suferă îngrozitor. Ca și când o povară ar cădea peste el. Dacă această stare continuă, omul se poate distruge. Doar dacă, la un moment dat, ori înțelege singur ce se întâmplă și cum poate acționa, ori altcineva îi va explica ce se întâmplă exact și-l va ajuta să spună:,,Să stea ei în picioare. Eu voi sta sub masă. De ce să stăm toți în picioare? Să fie și o excepție!” Să facă haz puțin de aceste lucruri și se poate salva.

Când eram la Strasburg, la Institut participau la cursuri candidații la funcția de dascăli. Era acolo un tânăr, sărmanul, care avea un picior de lemn. Într-o zi stătea în sală cu un prieten. Eu eram undeva, aproape. M-a impresionat că, atunci când celălat îl necăjea, acesta îi spunea zâmbind: ,,Stai cuminte, că dacă-ți dau una!”, și punea mâna pe piciorul de lemn. Fiți atenți cum reușea să glumească, fără să se supere sau să ia lucrurile în serios!

Aceasta este smerenia. Celălalt este egoism. Când spune: ,,De ce eu să fiu așa?” este o dispoziție egoistă. Trebuie, mai întâi, să dea puțin vina pe soartă:,,Ce să fac? Asta-i situația”. ,,Ce dacă stau jos, sub masă? Cât o să trăiesc? Nu am cine știe ce chinuri de suferit, doar că sunt aici jos, sub masă!” Așa se întâmplă în sentimentul de inferioritate. Cel care gândește pozitiv, încetează să împingă în

masă, încetează să mai simtă presiunea ei, ci simte relaxarea. Aflându-se în această situație, omul începe să gândească. Până atunci era mâhnit, era sub puterea lui ,,de ce nu sunt și eu ca ceilalți?” și împinge în sus. Mintea i se luminează și se smerește.

Dacă se smerește, masa care era greutatea ce cădea peste el, acum îi devine sprijin pentru picioare.

Sentimentul de inferioritate este egoism.Cel care se smerește nu va simți niciodată sentimentul de

inferioritate ca pe un complex.Va simți că este cel mai mare păcătos, va simți că este cel mai

rău om. Una este smerenia și alta este sentimentul de inferioritate.Să ne întoarcem la exemplul cu masa. Pentru care este sub

masă este un prilej bun să spună: ,,Mai bine că sunt aici. Dacă aș fi fost în picioare m-aș fi străduit să mă înalț, m-aș fi mândrit și aș fi crezut că cine știe cine sunt, pe când aici jos nu pot să mă trufesc!” aceasta este smerenia.

În sentimentul de inferioritate omul nu suportă să fie inferior.Omul smerit acceptă situația și, întrucat este vizitat de Harul lui

Dumnezeu, se simte mult mai bine decât cei care sunt în picioare. “Sufletul meu, temnita mea” – Arh. Simeon Kraiopolous, Ed. Bizantină – 2009Sursa: