Printre puținele informații pe care le aflăm despre stilul vestimentar medieval, pe meleagurile

românești, ne vom opri la preotul ortodox melchit Paul de Alep (1637-1667). Datorită unui context

politic din acea perioadă, Paul va ajunge secretar al patriarhului de Antiohia, Meletie, fapt ce-i va

oferi posibilitatea de a călători în regiunea Europei răsăritene, în lumea ortodoxă, alături de Macarie

(tatăl său), pentru a cere ajutor financiar voievozilor creștini, din cauza problemelor cauzate de

Imperiul Otoman. Domnitorul Moldovei Vasile Lupu (1634-1653) a promis că îl va ajuta să-și

plătească datoriile. De la Paul de Alep aflăm că patriarhul Antiohiei a trimis un dar lui Vasile Lupu,

ce constă într-o mantie de postav negru, căptușită cu picioare de samur și un caftan de saten. De

asemenea, Macarie spera să obțină și sprijinul domnului Țării Românești (n.r. Valahiei), Matei

Basarab (1632-1654).[1] Pe parcursul călătoriei sale în Țările Române, Paul de Alep a consemnat

informații de natură geografică, culturală și religioasă.

În ceea ce privește portul femeilor, aflăm din scrierile sale că acestea, atât cele din Moldova cât și

cele din Valahia poartă veșminte asemănătoare cu cele ale femeilor europene. Părul se poartă

împletit, răsucit pe cap, ca un colac și acoperit cu un conci alb. În cazul femeilor bogate, părul este

acoperit cu un conci trandafiriu și pe deasupra cu maramă albă. Toate poartă șaluri albastre de

Alep, iar cele mai înstărite poartă șaluri de Bursa, foarte populare la acea vreme în regiunile de

influență otomană. Aici, probabil este vorba despre boieroaice și târgovețe. Despre țărănci se știe

că își acopereau capul cu năframe, pe care le confecționau singure. Fetele acestora poartă de

asemenea părul împletit și încolăcit pe cap, dar fără conci. Acest fapt asigură o deosebire de vârstă;

fetele deosebindu-se de cele mai în vârstă.

Despre copii, aflăm că stau zilnic fără haine. Aceștia sunt spălați cu apă caldă în fiecare seară și

dimineață de către mamele lor. Atunci când ninge, copii sunt frecați cu multă zăpadă.

În ceea ce privește afișarea femeilor în public, avem informații că toate se afișează cu fața

descoperită, în frunte cu doamna, spre deosebire de femeile din Imperiul Otoman, unde datorită

islamului, nu au voie să se afișeze cu fața descoperită. Văduvele din Valahia și Moldova poartă pe

cap tichii și veșminte negre, la fel ca la cazaci. La Constantinopol, văduvele poartă pe cap o tichie

de culoare galben-portocalie, iar la Moscova acestea poartă un veșmânt de lână neagra, foarte lung

și foarte larg [2].

În privința obiceiurilor din Biserică, avem informații că în Moldova și Valahia se stă în biserică de la

începutul slujbei și până la sfârșit. Pe parcursul dimineții și serii, enoriașii stau cu capul gol, înaintea

patriarhului, a egumenului mănăstirii, și a preotului pentru că în Moldova și Valahia se poartă

calpace [3] de postav cu blană. Același obicei îl practică boierii și domnii de asemenea.[4] Locul

unde stau femeile se află în partea cea mai înaltă din spatele bisericii și este despărțit  cu un grilaj

de lemn. Femeile ies din biserică pe o ușă din zidul acesteia.[5] Din garderoba mitropolitului, fac

parte veșmintele, cununile și argintăria. Servitorii lui erau îmbrăcați în haine frumoase, acoperite cu

blănuri de samur. Alte informații legate de stilul vestimentar, al fețelor bisericești, în Moldova

secolului XVII, avem datorită daniilor domnești ale lui Vasile Lupu către arhiereii și egumenii din

suita sa, care erau întotdeauna primiți la masa lui. Preoții și diaconii primeau veșminte din bumbac,

în dungi de culoarea rășinei.

Soțiile boierilor din Moldova, poartă calpace din catifea roșie cu samur. În Valahia, acestea nu

poartă calpace ci un văl alb. Vălurile cele mai bogate sunt acoperite cu mărgăritare. Însăși doamna

Moldovei este descrisă de Paul de Alep purtând pe cap un calpac de catifea roșie împodobit cu

samur. În altă ipostază, doamna poartă o haină de brocart [6] de aur și samur, giuvaieruri de aur,

iar pe cap avea tot un calpac de samur. Despre fiul domnitorului aflăm că poartă o haină de

brocart, căptușită cu catifea roșie cu galoane de argint aurit pe interior. Domnitorul are aproape

același stil vestimentar. Alaiul acestuia era precedat de șase șetrari [7] ce alcătuiau cortul

domnesc. Aceștia purtau căciuli trandafirii, iar în mâini țineau topoare împodobite cu cruci.

Postelnicul avea un toiag de argint, în vreme ce spătarul purta o coroană pe cap, având o sabie și

un buzdugan.

Scrierea ui Paul de Alep ne oferă de asemenea informații despre averea domnitorului Vasile Lupu.

Acesta avea comori în argint și aur, arme, veșminte, blănuri de samur sau mărgăritar. Numai

despre o haină de brocart din aur, împodobită cu nestemate, destinată purtării domnitorului în ziua

de Paște, aflăm că valora 35.000 de dinari.[8]

În ceea ce privește obiceiurile de nuntă din Țara Românească (Valahia), tinerele fete poartă pe păr

coronițe de piele aurită sau de cositor galben, trandafiri artificiali, lucrați la Veneția sau în Țara

Nemțească, flori roșii sau iasomie.[9] În Moldova, dacă domnul era naș, ospățul era ținut la curtea

domnească și îi dăruia mirelui o cușma[10] asemănătoare cu cea purtată de către domnitor și un

cal. La masă, mirele stă în dreapta domnului, dar are capul acoperit. A treia zi, mirele și mireasa vin

la domn, cu daruri pentru acesta și soția sa.[11] De asemenea, suntem informați că veșmintele

femeilor de la Constantinopol până în Valahia sunt alcătuite dintr-o haină cu trenă lungă care

ajunge la pământ și este împodobită cu blană, potrivit mijloacelor lor. Toate femeile, chiar tinere

căsătorite și fetele, purtau fețele descoperite si multe mărgăritare, dar și blănuri sau samur.[12]

Paul de Alep ne vorbește și despre înmormântarea lui Matei Basarab, domnitorul Valahiei. Despre

acesta aflăm că era îmbrăcat cu veșmintele sale domnești, cu o haină subțire de brocart de aur,

împodobită cu blană de samur scumpă, cu ceaprazuri,[13] cu nasturi de argint aurit. Pe cap avea

calpacul lui de samur. El era acoperit în întregime cu un giulgiu de saten alb, cu o cruce în foi de

aur, iar în jurul său ardeau lumânări.[14]

De la Paul de Alep aflăm informații despre ceremonia de ungere a unui domn. Spre exemplu,

Constantin Șerban (1654-1658) era îmbrăcat în haine domnești. Din aceste haine făceau parte

următoarele componente: o haină subțire, având pe interior cămașă de brocart iar pe deasupra o

blană și un calpac de samur, foarte scumpe, care avea deasupra surguciu[15] de aur și de

nestemate de mare preț.[16] Despre doamnă aflăm că era împodobită cu o mulțime de lanțuri de

aur, mărgăritare și diamante.

Un alt personaj de la care avem informații despre portul românesc este Antonio-Maria Del Chiaro

(1669-1727), originar dintr-o familie israelită din Florența. La vârsta de 14 ani s-a convertit la

catolicism. În 1710, pleacă din Veneția pentru a intra în slujba domnitorului Valahiei. Ocupa funcția

de secretar pentru limba latină, ce o va îndeplini și în timpul domnilor următori: Ștefan Cantacuzino

și Nicolae Mavrocordat.

Din scrierile lui Del Chiaro, aflăm informații despre portul locuitorilor Valahiei, asemănător cu cel

turcesc, cu excepția căciulii, care este făcută după moda poloneză. Căciula este tivită de jur

împrejur cu blană neagră de miel, cu părul creț. Cei care dețin marile dregătorii, poartă căciulă cu

blană de samur. Locuitorii poartă părul scurt, iar preoții și călugării îl poartă lung (după obiceiul

bisericii grecești).[17]

Del Chiaro ne oferă informații în legătură cu portul femeilor, care este un amestec de haine făcute

după moda grecească și cea turcească, dar femeile din Țara Românească (Valahia) nu se afișează

cu fața acoperită. Femeile românce căsătorite îşi acoperă capul cu o maramă albă, ce trece pe sub

bărbie. Fetele își împletesc părul în cosițe și îl prind cu ace de păr lungi, purtându-l ”colac”. În zilele

de sărbătoare, femeile se îmbracă bogat și se împodobesc cu giuvaieruri scumpe iar pe piept

poartă o salbă cu bani de aur. Femeile de rand poartă o salbă de argint.

Jupânesele ies în oraș în carete[18] cu doi cai, ce au pe piept un fel de pieptar de stofă lat de un

braț, de culoare verde sau azurie. Vizitiul stă călare pe calul din stânga. Jupâneasa este însoțită de

o slujnică bătrână care stă pe podeaua trăsurii, în fața stăpânei sale. Boierii ies în oraș călare,

însoţiţi de o suită de slugi, după rangul lor. Când ajung la palat, descalecă și înainte de a urca scara

Curții, li se scot cizmele și în locul lor încalță nişte cipici cărora le spun papuci. Același obicei se

practică și atunci când se merge în vizită la un alt boier.

Del Chiaro ne oferă informații și despre copii din Țara Românească (n.r. – Valahia). Aceștia sunt

spălați în fiecare zi, până la vârsta de 7-8 ani. După ce copilul este îmbrăcat, doica îi face un semn

negru pe frunte. În Valahia nu există leagăne dar este folosit un gherghef  pătrat de fundul căruia

este prinsă din toate părțile o pânză tare, deasupra este o stofă roșie pe care se pun salteluța,

pernele și învelitorile.

Note:

1. Călători străini despre Țările Române, Vol.VI, Editura Științifică și Enciclopedică, București,

1976, p.1-5.

2. Ibidem, p.27-28.

3. Cuvânt de origine arabă, turcizat și preluat de țările suzerane Imperiului Otoman

4. Ibidem, p.60-61.

5. Ibidem, p.35.

6. Stofă ornamentală de mătase naturală sau artificială, de calitate superioară, deseori șesută

cu fir de argint sau aur. Cuvântul românesc ”brocart” provine din italianul broccare ”a bate

în cuie, a țintui”. În limba română se numește și ”zarafir”, ”frenghie”, ”șahmarand” sau

”zarpa”.

7. Dregători ce aveau în grija lor corturile domnești.

8. Op.cit., p.99-101.

9. Ibidem, p.122-123.

10. Căciulă.

11. Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Editura Academiei Republicii Socialiste România,

București, 1973, p.327.

12. Călători străini despre Țările Române, Vol.VI, p.120-121.

13. Ceaprazul este un șiret, panglică sau ciucure de mătase sau de fir, cu care se împodobesc

hainele.

14. Op.cit., p.132-133.

15. Panaș din pene de struț, împodobit cu pietre scumpe, purtat la turban sau la ișlic de sultani,

de înalții demnitari turci sau de unii domni români.

16. Călători străini despre Țările Române, Vol.VI, p.134.

17. Călători străini despre Țările Române, Vol.VIII, Editura Stiințifică și Enciclopedică, București,

1983, p. 376.

18. Careta este o trăsură închisă cu patru roți.

Moldovenii şi miedul

Cronicarul și arhidiaconul sirian Paul de Alep (1627-1669) ne relatează câteva informații interesante

despre consumul de mied (hidromel) la moldoveni. Se cunoaște faptul că mierea are o puternică

tradiție multimilenară pe teritoriul locuit de geto-daci, mari consumatori de miere și produse din

miere. Acestă tradiție arhaică s-a păstrat până în zilele noastre, România fiind unul din marii

producători de miere ai Europei. Vizita sirianului în Moldova avea ca scop strângerea de fonduri

pentru Biserică (tatăl său Macarie a fost Mitropolit de Alep – 1635 și Patriarh al Antiohiei – 1647).

Despre consumul de mied și regimul alimentar al moldovenilor din secolul XVII, aflăm următoarele:

”… Ne-am așezat apoi la masă. Nu era decât bob fiert în apă și mazăre sau fasole fiartă, fără ulei,

care semăna cu măzărichea, și varză păstrată în saramură [1] pentru tot anul, și nimic altceva.

După cum am spus, ei nu întrebuințează nici vin, nici ulei, afară de sâmbătă și duminică, dar ei

beau must de mere [2]. Iar pentru noi domnul a pus să ni se dea, în zilele de miercuri și vineri din

post și în timpul acestei prime săptămâni, bere și mied, căci în toată această țară nimeni nu bea

apă goală, afară doar de câțiva.

Sesamonul [3] măcinat, uleiul de sesamon și sesamonul boabe le sunt cu totul necunoscute;

negustorii greci sunt cei care aduc din Turcia europeană untdelemnul, măslinele, icrele tescuite,

caracatița, zeama de lămâie, năutul, orezul și fideaua și altele de acest fel. Plăteau ocaua de ulei o

jumătate de piastru, ocaua de icre tescuite un piastru și jumătate, ocaua de caracatiță uscată un

piastru riyal, iar ocaua de năut un sfert de piastru, căci locuitorii din toată această țară, în afară de

cei bogați, nu le cultivă și nu le cunosc.”

Legumele și produsele Moldovei

”Cât despre legume, ca sfecla, pătrunjelul, ceapa albă și usturoiul, acestea nu cresc decât după

Paște, căci în tot timpul postului ninge mereu ziua și noaptea, iar dimineața pământul este tare ca

piatra; mai ales râurile sunt înghețate. Când răsare soarele și ziua se mai încâlzește, zăpada se

topește și se schimbă într-un noroi gros care ajunge până la genunchi. În mănăstirile și în casele

celor bogați sunt adâncituri[4] mari boltite, din piatră, numite în limba lor pivnițe, unde pun

butoaiele cu vin; acolo sunt și locuri pentru păstrarea legumelor. Înainte de iarnă și de căderea

zăpezii ei smulg din pământ pătrunjelul și ceapa pentru a le pune în pivnițe. Prazul se găsește din

belșug și e foarte dulce. Ei păstrează legumele în adânciturile de care am vorbit si, mulțumită

răcoarei care domnește acolo, ele țin. Când e nevoie, ridică de acolo după voință și le mănâncă,

mai ales în timpul postului. În mănăstiri, după cina de miercuri seară, se postește până vineri

seară.”

Despre produsele pe care moldovenii le aduc sâmbăta dimineață în Biserică pentru a fi sfințite,

aflăm următoarele:

”În prima sâmbătă, de dimineață, am ieșit de la utrenie, apoi s-a tras clopotul cel mare după ceasul

al treilea; [5] nu s-a ieșit de la liturghiedecât aproape de ceasul al cincilea. [6] În ziua aceea au

adus multe farfurii cu colivă, cu miere și cu mirodenii în cinstea Sfântului Teodor martirul. După

liturghie, preotul a ieșit din altar ca să tămâieze; după aceea, s-au cântat troparele sfântului, apoi s-

au rostit rugăciunile pentru morți, iar domnul nostru patriarh a citit rugăciunea pentru colivă și s-a

rugat pentru cei care o aduseseră în cinstea mucenicului, cât și pentru odihna morților lor.

După ce le-a împărțit anafură și după ce au sărutat icoana martirului, credincioșii s-au întors la

stranele lor pentru ca toți acei care aduseseră farfuriile cu colivă să se poată înfățișa înaintea

domnului nostru patriarh care lua pe rând puțină colivă cu o linguriță de argint sau de fildeș.

Aceștia mergeau apoi pe rând la cei de față, până la cel urmă. Apoi, domnul nostru patriarh a ieșit

înaintea lor, la ușa bisericii, ca de obicei; a binecuvântat pe credincioși în timp ce aceștia ieșeau în

tăcere, doi câte doi, până ce au ieșit toate femeile.”

Note: