CUM ITI DAI SEAMA DE O DRAGOSTE AUTENTICĂ?CUM ITI DAI SEAMA DE O DRAGOSTE AUTENTICĂ?

Nu există vreo temă de televiziune sau de cinema mai populară ca dragostea. Serialele sunt pline de "dragoste romantică". Această temă este, de asemenea, populară în muzică. Suntem urmăriţi de ideea că dragostea este unicul lucru care contează.

Majoritatea oamenilor cred următoarele despre dragostea romantică: „Dragostea este o iluzie de neînţeles, care vine de niciunde şi te stăpâneşte ca pojarul. O cunoşti intuitiv. Dacă este un sentiment autentic, atunci o vei recunoaşte imediat. O vei vedea, fără îndoială. Dragostea este atât de importantă, încât trebuie să renunţi la orice, pentru ea. Bărbatul poate (autojustificare) să-şi părăsească soţia pentru dragoste; femeia poate să-şi părăsească familia şi copiii, iar regele să-şi părăsească tronul. Dragostea survine pe neaşteptate şi nu ai ce să-i faci. Dragostea nu poate fi stăpânită."

Doar că aceasta NU este dragostea autentică! Dragostea autentică nu este aşa!

Pasiunea apare, într-adevăr, brusc şi nu-i poţi face nimic. Dragostea autentică însă este fidelă şi dezinteresată. De aceea şi rezistă. Poţi fi mirat că nu ştii care este diferenţa între pasiune şi dragoste. Concluzia este următoarea: cunoaşterea diferenţelor te va feri de săvârşirea unei mari greşeli. în fiecare an, milioane de cupluri cu ochi strălucitori vin la biserică şi jură festiv că se vor iubi până la sfârşitul vieţii. Pentru unele din ele căsnicia, într-adevăr, devine o achiziţie nepreţuită. Pentru jumătate din cupluri însă, căsnicia devine nefericire. După o perioadă, tinerii înţeleg că nu suportă viaţa în comun. Unde e problema, de fapt? Diferenţa constă în aceea că unele cupluri îşi bazează căsnicia pe dragoste autentică, iar altele pe pasiunea care nu este dragoste. Astfel de căsnicii nu rezistă mult.

Cum poţi înţelege această diferenţă? In timpurile „goanei după aur" mulţi se gândeau că au descoperit „vâna de aur". Mai târziu însă, spre marea lor dezamăgire, ei descopereau că nu era vorba decât de pirită. Pirita seamănă cu aurul, dar nu are valoare. Aceasta mai este numită „aurul prostănacilor".

După cum am spus, nu este uşor să vezi diferenţa între pasiune şi dragostea autentică. In cartea Sexul, dragostea şi pasiunea - cum să-ţi dai seama?, doctorul Ray Short oferă câteva chei importante, care îl ajută pe om să-şi verifice sentimentele şi să stabilească dacă acestea sunt aur sau pirită (o simplă pasiune). Vom examina 12 dintre chei, nu înainte însă de a menţiona următoarele:

(1) Ordinea cheilor nu are importanţă. Fiecare este la fel de importantă.(2) Aceste chei nu trebuie luate „pe alese". Toate sunt importante!Cheia nr. 1. Ce te atrage cel mai mult?Pasiunea: Atunci când ai o pasiune, te vor interesa mai mult calităţile fizice

ale celuilalt. Fizionomia frumoasă şi corpul graţios sunt, desigur, calităţi atractive, dar aparenţele pot fi înşelătoare. Acestea sunt ca învelişul unui cadou. Nu poţi şti, în funcţie de modul de împachetare, ce se află în interior. Mai ales că frumuseţea trupească nu este veşnică. Doctorul Short spune: „Dintr-o duzină de serate şcolare, la care am participat în tinereţe, ţin minte doar un singur lucru: «Tineri, spunea oratorul, înainte de a vă căsători cu o fată pentru faţa ei frumoasă şi trupul graţios, gândiţi-vă cum va arăta ea peste 30 de ani.» Şi acest lucru m-a oprit." Dragostea autentică: Dacă dragostea ta e autentică, atunci te va interesa personalitatea alesului. Cu siguranţă, sentimentele tale vor conţine şi o oarecare atracţie fizică, însă doar împreună cu alte calităţi care te atrag.

Cheia nr. 2. Câte calităţi deosebite te atrag la cealaltă persoană?

Pasiunea: De obicei, cantitatea acestor calităţi nu este mare, dar ele sunt capabile să acţioneze foarte puternic asupra ta. Băiatul poate înnebuni din cauza zâmbetului sau a mersului graţios al iubitei.

Dragostea autentică: Atunci când iubeşti cu adevărat, îţi place totul sau cele mai multe dintre calităţile celeilalte persoane. Fiecare din noi are multe caracteristici, moduri de gândire şi atitudini. Câte particularităţi vezi în celălalt şi câte din acestea ţi se par atractive? Acest lucru este important pentru că, atunci când va trece încântarea de după nuntă, veţi avea nevoie de multe interese comune pentru a păstra căsnicia şi a o face de succes.

Cheia nr. 3. Cum a început totul?Pasiunea: Pasiunea apare rapid. Nu există dragoste autentică la prima

vedere, însă pasiune, da. După cum se spune în cântecele vesele de dragoste, „ochii iubiţilor s-au întâlnit în mulţime, s-a aprins o scânteie şi ei au înţeles imediat că sunt făcuţi unul pentru celălalt." In realitate, ei nu puteau decât să înţeleagă că au făcut o impresie bună.

Dragostea autentică: Dragostea autentică apare întotdeauna lent. Altfel nici nu poate fi. Trebuie să cunoşti omul înainte de a-l iubi cu adevărat. Pentru aceasta e nevoie de timp, mult timp, ca să cunoşti pe cineva cu adevărat. Prietenia îndelungată este mult mai bună decât una scurtă. Un an este mai bine decât jumătate, doi ani e mai bine decât unul, trei, decât doi, iar patru, decât trei. Trei ani? Patru? Da, datele statistice legate de acest subiect sunt foarte concludente. însă cele mai multe cupluri de tineri nu vor să aştepte nici măcar un an. Tinerii se grăbesc să se căsătorească şi se conving, pe propria piele, de adevărul proverbului: „Graba strică treaba." Dacă te grăbeşti cu căsătoria, atunci vei avea suficient timp să-ţi pară rău.

Cheia nr. 4. Cât de permanent este interesul tău ?Pasiunea: Atunci când ai o pasiune, interesul tău fie apare, fie dispare. Una

din cauzele care provoacă această discontinuitate constă în apariţia bruscă a pasiunii, ale cărei rădăcini nu sunt adânci. Şi oricum, în mare, relaţiile, în acest caz, sunt superficiale.

Dragostea autentică: Atunci când iubeşti cu adevărat, sentimentele tale vor fi mai degrabă călduroase şi tandre decât oscilante, oscilând de la pasiune aprinsă până la indiferenţă rece. Sentimentele nu vor fi discontinui. Dragostea autentică se dezvoltă lent, dar rădăcinile ei sunt adânci.

Cheia nr. 5. Cum te influenţează sentimentul?Pasiunea: Pasiunea provoacă un efect dezorganizator asupra personalităţii

tale şi te face mai puţin responsabil şi activ. Sentimentele romantice te copleşesc şi mergi toată ziua afundat în vise. O fată care spune: „Ştiu că are neajunsuri, dar nimic nu are mai multă importanţă ca dragostea noastră", este pasionată... Temporar! Căsătorindu-se, ea va descoperi, treptat, că sunt multe alte lucruri care au importanţă.

Dragostea autentică: Dacă dragostea ta este autentică, atunci se manifestă cele mai bune calităţi ale tale şi tinzi să devii mai bun. Un băiat care iubeşte cu adevărat spune despre fata sa: „O iubesc nu pentru că este atât de frumoasă, ci pentru că mă inspiră să-mi manifest cele mai bune calităţi."

Cheia nr. 6. Ce atitudine ai faţă de ceilalţi, în acest timp?Pasiunea: Atunci când eşti pasionat, tot „universul" se învârte în jurul unui

singur om. Celelalte relaţii ţi se par lipsite de importanţă. Eşti gata chiar să renunţi la rude şi la prieteni. Sentimentul devine cel mai important lucru în viaţă. Consideri că de dragul acestei „iubiri" nemaipomenite, care ţi-a inundat viaţa, poţi face orice. După cum am spus, cele mai multe pasiuni nu rezistă în timp. Dar greşelile pe care le faci atunci când eşti influenţat de această stare pot avea urmări pentru întreaga viaţă.

Dragostea autentică: Atunci când iubeşti cu adevărat, iubitul este cel mai important om din lume, dar relaţiile cu rudele şi prietenii nu-şi pierd din semnificaţie.

Cheia nr. 7. Cum privesc cei din jur relaţiile tale?Pasiunea: Ceea ce cred ceilalţi despre „iubita" ta este important. Atunci

când ai o pasiune, este foarte posibil ca părinţii şi mulţi prieteni să nu fie de acord cu relaţia. Una din laturile periculoase ale pasiunii constă în aceea că eşti înclinat să-l idealizezi pe celălalt. Nu-i vezi neajunsurile, pentru că eşti „orbit de dragoste". Prietenii încearcă să-ţi indice unele semnalmente periculoase, pe care însă tu le ignori. Părinţii te avertizează, încercând să prevină o mare greşeală, dar tu nu asculţi. Tinerii spun uneori: „Ei şi ce? Că nu ne vom căsători cu rudele sau prietenii, ci cu iubiţii!" Şi tu poţi avea aceeaşi părere, dar acest lucru este o greşeală: să nu fii indiferent la sfaturile oamenilor care te iubesc. In anii de viaţă petrecuţi, şi tu, şi prietena v-aţi făcut mai mulţi prieteni. In general, încercăm să semănăm cu cei pe care ni-i alegem de prieteni, şi ei, la rândul lor, ne seamănă. De aceea prietenii tăi sunt un fel de „oglindă" a ta. Dacă eşti pasionat de cineva, prietenii nu împart cu tine acest sentiment. Dacă ei văd semnale periculoase, ar trebui să fii atent la aceasta şi să le asculţi părerea.

Dragostea autentică: Atunci când iubeşti cu adevărat, există mai multe şanse ca părinţii şi prietenii să-ţi aprobe alegerea. Pentru ca Dumnezeu să binecuvânteze căsnicia voastră, este foarte importantă aprobarea părinţilor.

Cheia nr. 8. Cum vă influenţează despărţirile?Pasiunea: Una din cele mai bune încercări pentru sentiment este aceea a

distanţei. Dacă eşti doar pasionat, atunci timpul şi distanţa vor ucide acest sentiment. Prin aceasta se explică despărţirile acelor cupluri care aveau ca punct comun atracţia fizică. Odată cu trecerea timpului, un alt om, care se află în apropiere, îi va lua locul celui care este doar într-o fotografie.

Dragostea, autentică: Atunci când iubeşti cu adevărat, absenţa omului iubit nu face decât să acutizeze sentimentul. Dragostea autentică va rezista încercărilor timpului şi distanţei. Dragostea nu este fundamentată doar pe atrac-tivitatea omului, ci îl vede în întregime, ca pe o personalitate. Timpul petrecut împreună vă ajută să vă „lipiţi". De aceea, în timpul despărţirii ţi se pare că pierzi o parte din tine. Un alt om, chiar dacă te atrage, nu poate umple acest gol din inimă. Fiind la o oarecare depărtare, poţi încerca nelinişte şi tristeţe. Te va chinui gândul: „Dar dacă el (sau ea) întâlneşte pe altcineva?" Asta se poate întâmpla, dar dacă iubita/iubitul poate găsi fericirea cu altcineva, este mai bine să afli acest lucru înainte de căsătorie. De aceea, dacă trebuie să vă despărţiţi pentru o perioadă, nu trebuie să te nelinişteşti din această cauză. Dacă sentimentul tău este doar o pasiune, atunci nu va rezista încercării şi este mai bine să afli rapid despre aceasta.

Cheia nr. 9. Ce impact au certurile asupra sentimentului?Pasiunea: Atunci când ai o pasiune, te cerţi des. Te poţi împăca, însă cu

timpul certurile devin mai dese şi mai serioase. Vă asemănaţi cu doi porci spinoşi, în frig. Atunci când sunt despărţiţi, aceştia îngheaţă, dar dacă se apropie unul de celălalt, se vor înţepa cu spinii fără să vrea. Phil şi Alice erau prieteni de mai bine de doi ani. In tot acest timp ei s-au certat şi s-au împăcat în flecare lună. Certu-rile apăreau din orice motiv. Ambii erau foarte geloşi. Şi atunci Măria, cea mai bună prietenă a lui Alice, a încercat să le deschidă ochii. După o nouă ceartă, Alice i-a spus: „Numai să încerce să se întoarcă! Nici nu voi ieşi să vorbesc cu el!" „Cred că vei ieşi, a spus Măria, dar sper că îi vei spune: Adio Phil, totul s-a sfârşit între noi." Şi şi-a argumentat punctul de vedere: „Amândoi vă treziţi, unul altuia, cele mai rele sentimente. Vă certaţi pentru că nu mai aveţi ce să vorbiţi. Certurile, lacrimile şi împăcările romantice nu fac decât să vă ferească de plictiseală."

Dragostea autentică: Atunci când iubeşti cu adevărat pot apărea diferenţe de opinii, dar dragostea autentică trece peste acestea şi certurile se răresc din ce în ce mai mult. Fiecare cuplu trebuie să înveţe să rezolve conflictele.

Este mult mai bine să discuţi diferenţele deschis, decât Si le permiţi acestora să se aciueze în adâncul sufletului.

Cheia nr. 10. Cum priveşti relaţia ta?Pasiunea: Atunci când ai o pasiune, eşti înclinat să crezi despre tine şi

despre omul iubit ca despre doi oameni. Respectiv, utilizezi în gândurile tale pronumele „eu" „pe mine", „al meu"; „el", „al lui" sau „ea", „al ei". Te gândeşti la tine şi la celălalt ca la două persoane separate. Această cheie nu pare importantă atât timp cât nu sunteţi căsătoriţi, dar în timpul căsniciei se va vedea. Atunci când căsnicia este bazată pe pasiune, soţul şi soţia pot găsi mai multă plăcere în deosebirea intereselor decât în activitatea comună. Soţul doreşte să comunice cu prietenii mai mult decât să petreacă timpul acasă, cu familia. Sau soţia este mai interesată de relaţiile sale în societate decât de obligaţiile casnice.

Dragostea autentică: Atunci când iubeşti cu adevărat, foloseşti cuvintele „noi", „al nostru", „pe noi". Gândeşti la doi ca şi cum ar fi unul. în familiile unde există dragoste autentică, soţul şi soţia se simt bine împreună. Auzi adesea spunându-se: „Nu vreau să merg, dacă nu vii şi tu."

Cheia nr. 11. Eşti egoist sau altruist?Pasiunea: Atunci când ai o pasiune, interesul tău pentru celălalt este bazat

pe egoism. Băiatul se poate vedea cu o fată frumoasă doar ca să-şi gâdile propriul orgoliu, ca să aibă prestigiu printre prieteni. Fata aceea poate fi capricioasă şi răsfăţată, dar dacă e „regina" şcolii, şi el devine, alături de ea, „rege". La fel şi o fată poate sta lângă un băiat doar ca să se ridice în ochii altora.

Dragostea autentică: Atunci când iubeşti cu adevărat, îţi place un om pentru ceea ce este el, şi nu pentru că, prin intermediul lui, te poţi afirma.

Cheia nr. 12, Ce stă la baza sentimentelor tale?Pasiunea: Este oare scopul tău acela de a-ţi dedica viaţa aflării fericirii? Te

îngrijeşti doar de tine? Dacă da, atunci ai doar o pasiune. Viaţa ta este, în general, egoistă: te îngrijeşti mai mult de ceea ce ai putea câştiga de pe urma unei relaţii.

Dragostea autentică: Dragostea este dezinteresată şi sinceră. Tinzi să faci tot ceea ce este posibil, pentru a aduce bucurie celuilalt. Te interesează ceea ce poţi dărui, nu ceea ce poţi primi.

Aşadar, evaluează-ţi sentimentul. Ia o foaie de hârtie şi studiază cheile, începând cu prima dintre ele. Pune o notă pentru fiecare cheie, începând cu prima. Dă notă, cu fiecare cheie, sentimentelor tale. Cheile îţi pot arăta nu doar dacă dragostea ta e autentică, ci şi măsura sentimentului tău. In cele mai multe cazuri cheile arată o mixtură de pasiune cu dragoste autentică. De aceea, fiecare cheie trebuie evaluată de la 1 la 10. 1 va însemna pasiune, iar 10 dragoste.

Spre exemplu, analizând cheia nr. 1, poţi decide astfel: „Dacă sunt cinstit, recunosc că m-am interesat, în primul rând, de atracţia fizică şi-mi voi da 2 puncte." Dacă, cercetând cheia nr. 7, îţi vei da seama că jumătate din prietenii tăi aprobă alegerea ta, iar jumătate, nu, să-ţi dai 5 puncte. Atunci când vei încheia evaluarea cu toate cele 12 chei, adună punctele. Un rezultat de 80 de puncte sau mai mult sugerează că sentimentele tale sunt solide. Consideră că dragostea ta poate fi temelie a unei căsnicii fericite. Dar aceasta este doar din partea ta.

Omul pe care-1 iubeşti trebuie, de asemenea, să treacă acest test şi să aibă un număr mare de puncte. Nu contează cât de tare îl iubeşti: doar dragostea unuia dintre voi nu va fi de ajutor. El trebuie să aibă aceleaşi sentimente. Dacă ai între 50 şi 80 de puncte, vei avea nevoie de mai mult timp ca să-ţi dai seama cum se dezvoltă relaţiile. De aceea, încearcă să păstrezi

sentimentul. Intâi de toate, să nu complici relaţiile cu intimitatea şi nu te grăbi cu căsătoria.

Ţine seama şi de altceva: un rezultat mare în acest test nu înseamnă, automat, că eşti pregătit pentru căsnicie. în primul rând, poţi fi foarte tânăr, chiar dacă ai un punctaj mare. în al doilea rând, deşi ai vârsta potrivită, puteţi să nu vă cunoaşteţi încă foarte bine. După cum am mai spus, trebuie să vă cunoaşteţi foarte bine (nu mai puţin de doi ani) înainte de a vă gândi la căsnicie.

Nota: 1. Autor necunoscut (www.krasota.ru.).

TU SI CU MINE UNA SUNTEMTU SI CU MINE UNA SUNTEM

„Adesea pelerinii îi cereau Părintelui să se roage pentru ei şi pentru ceiAdesea pelerinii îi cereau Părintelui să se roage pentru ei şi pentru cei dragi ai lor, şi întotdeauna Părintele le făgăduia că o să se roage. [...] L-amdragi ai lor, şi întotdeauna Părintele le făgăduia că o să se roage. [...] L-am întrebat: «Şi ce spuneţi, Părinte, în rugăciunea voastră pentru toţi aceştiîntrebat: «Şi ce spuneţi, Părinte, în rugăciunea voastră pentru toţi aceşti oameni?» Şi Părintele mi-a răspuns în chipul cel mai firesc: «Ei bine, iată, întâioameni?» Şi Părintele mi-a răspuns în chipul cel mai firesc: «Ei bine, iată, întâi spun: Doamne Iisuse Hristoase, ai milă de mine!» «Spuneţi: Ai milă de mine! Darspun: Doamne Iisuse Hristoase, ai milă de mine!» «Spuneţi: Ai milă de mine! Dar ei vă cer să vă rugaţi pentru ei, nu pentru dumneavoastră», i-am spus, mirându-ei vă cer să vă rugaţi pentru ei, nu pentru dumneavoastră», i-am spus, mirându-mă. Şi el, o dată mai mult, m-a făcut să mă minunez, spunându-mi: «Bine, dar tumă. Şi el, o dată mai mult, m-a făcut să mă minunez, spunându-mi: «Bine, dar tu nu ştii că dacă Dumnezeu nu are milă de mine, nu are milă nici de tine? Nu ştii cănu ştii că dacă Dumnezeu nu are milă de mine, nu are milă nici de tine? Nu ştii că tu şi cu mine unul suntem?» Intr-o altă convorbire, Părintele mi-a spus că întu şi cu mine unul suntem?» Intr-o altă convorbire, Părintele mi-a spus că în această simţire a unităţii noastre cu celălalt se ascunde taina vieţii în Hristos."această simţire a unităţii noastre cu celălalt se ascunde taina vieţii în Hristos." ( Extras din Pr. Porfirie, Anthologie de conseils, Ed. L'Âge d'Homme, Lausanne, 2006; în rom., voi. cit.)

Cine iubeşte pe aproapele său şi îl pomeneşte în rugăciunile sale, încet-încet începe să se simtă una cu el; nu e aici filosofie despre „fiinţa" şi „firea" omenească, ci simţire vie a frăţiei lor, cu întreit temei şi întreite laturi, întâi, pentru că suntem toţi de o fire, moştenită de la strămoşul Adam, chiar dacă în fiecare firea cea una altfel se oglindeşte. E a firii unitatea dintre noi, dar nu e doar firească, ci are şi ceva dumnezeiesc: întâiul om a fost creat după chipul lui Dumnezeu, şi noi, urmaşii, suntem pecetluiţi cu acelaşi chip. De aceea, pentru cel duhovnicesc comuniunea cu aproapele e o comuniune în Dumnezeu, prezent în fiecare om prin chipul Său.

Apoi, pentru că Domnul ne-a adunat în El când S-a îmbrăcat în firea noastră omenească.

Şi, iarăşi, pentru că Fiul lui Dumnezeu, lucrând la mântuirea noastră, ne-a dăruit puterea de a ne face fii ai Tatălui ceresc, iar fiii aceluiaşi Tată au, fireşte, simţire frăţească.

Adevărurile acestea însă le pricepe numai cine-i smerit, iubitor şi om al rugăciunii. Ruga Domnului, „ca toţi să fie una", arată că unitatea cea aievea din firea omenească se cuvine împlinită de noi cei mulţi în cuget şi în faptă, prin trai duhovnicesc.

Ochiul duhovnicesc nu vede unitatea ca pe o contopire, în care „totul e în toate şi toate sunt în tot", cum spun budiştii, care socotesc deosebirile între oameni drept iluzii ce ne împiedică să vedem că toate făpturile, fără de chip şi nume, se pierd în Unul, Şinele, Neantul. Omul înduhovnicit îi vede aievea una în Dumnezeu pe toţi, însă pe fiecare deosebit cum e de alţii, şi pe Dumnezeu deosebit cum e de toţi.

Părintele Porfirie ne dă aici şi un alt temei al unităţii noastre cu ceilalţi: grija de sufletul fratelui. Când spui: „Tu şi cu mine suntem unul", spui: Soarta mea în veşnicie e legată de soarta ta; păcatul tău e păcatul meu, şi pentru mine, şi pentru tine mă căiesc; mă rog şi pentru mântuirea mea, şi pentru ca tu să fii mântuit odată cu mine; cum aş putea să gust de unul singur din bunătăţile dumnezeieşti şi să am parte de răsplata din împărăţie? Când strigă omul către Dumnezeu: „Ai milă de mine", îi cere: „Ai milă de fratele meu", spune Părintele Porfirie.

Cum să cer: „Ai milă de fratele", dacă nu cer mai întâi: „Ai milă de mine"? Cum să primesc de la Dumnezeu har spre folosul fratelui când nu mi-am agonisit har pentru sufletul meu, prin credinţă, curăţie, căinţă, smerenie? Intr-un duh cu marii bărbaţi duhovniceşti ai vremii noastre - Sfântul Siluan Athonitul, Iosif Isihastul, Paisie Aghioritul, Părintele Porfirie spune răspicat: Nu putem despărţiNu putem despărţi mântuirea noastră de mântuirea tuturor.mântuirea noastră de mântuirea tuturor.

Jean-Claude Larchet

SINGURATATEA - UN RAU SAU UN BINE?SINGURATATEA - UN RAU SAU UN BINE?

Dacă alături de tine nu e nimeni, înseamnă că a sosit timpul să faci cunoştinţă cu tine însuti.

Unii vor să scape de singurătate ori să înveţe să se lupte cu ea, să îi facă faţă, deoarece singurătatea este „insuportabilă, întunecată, apăsătoare, tristă şi fără ieşire" (aşa descriu mulţi singurătatea la seminariile psihologice).

Alţii, în schimb, se consolează cu iluzia că se pot obişnui cu asta - dar cu durerea nu te poţi obişnui, mai ales dacă ceva „zgândăre" în mod periodic trauma, fiindcă acesta este un lucru foarte chinuitor. Trebuie observat că aici este vorba, în mod specific, despre situaţiile când omul suferă din cauza singurătăţii, fiindcă suferinţa nu este singura reacţie posibilă în faţa singurătăţii.

Omul are, în schimb, diverse mecanisme de apărare şi, ca să nu fie devastat, începe în mod inconştient să construiască un întreg sistem de protecţii. Din păcate, câteodată omul percepe aceste protecţii ca pe ceva normal, adică încetează să simtă că ceva nu e în regulă cu el. Din toată informaţia care ajunge la el, alege ceea ce-i justifică starea, şi pentru el asta devine baza „normalităţii" („aşa şi trebuie, e corect aşa"). Rezultă de aici un cerc vicios: durerea neconştientizată pe care o provoacă singurătatea duce la folosirea unor mecanisme de protecţie, iar mecanismele respective sporesc singurătatea şi mai mult.

Psihologii au descris numeroase şi variate mecanisme de apărare, dintre care unele se întâlnesc mai frecvent, altele mai rar. Una dintre caracteristicile importante ale acestor procese inconştiente este cea că ele protejează personalitatea de influenţele negative, protejează de trăirile dureroase, dar totodată îl împiedică pe om să conştientizeze situaţia reală, să caute o ieşire din ea. De aceea, este de dorit să învăţăm să ne dăm seama când acţionează înaintea momentului când consecinţele „apărării" prin ele devin deja distructive.

De exemplu, unul dintre mecanismele răspândite e raţionalizarea. Acest termen psihologic descrie situaţia când din toată situaţia sau informaţia reală e selectată în mod inconştient doar acea parte şi sunt trase doar acele concluzii care pot preveni pierderea respectului de sine şi justifica propriul comportament incorect sau greşelile persoanelor care sunt importante pentru omul respectiv. Astfel, mamele, apărându-şi copiii, adeseori le dau exemplu de raţionalizare: „Ce tot spuneţi? Băiatul meu nu este nesociabil şi nu e paria! Este foarte bun şi prietenos, pur şi simplu este înconjurat de copii cu care n-are ce discuta/învăţătoarea i-a «montat» pe copii împotriva lui/în clasa lui toţi sunt nişte bătăuşi şi huligani/nu s-a adaptat încă la colectiv." Nici unui părinte nu-i face plăcere să afle că nimeni nu vrea să fie prieten cu odrasla lui. Nu toţi sunt gata să accepte un asemenea lucru, căci dacă vor fi de acord că această problemă există vor fi nevoiţi să o rezolve şi reputaţia lor poate avea de suferit („copilul unor părinţi buni, care procedea-ză cum trebuie, nu poate să fie paria"). Ei bine, tocmai atunci „vine în ajutor" raţionalizarea - şi nu-i deloc de mirare că un om care a crescut cu astfel de exemple este un virtuoz în ce priveşte arta autojustificării. Benjamin Franklin observa: „Este atât de comod să fii făpturăEste atât de comod să fii făptură raţională! raţională! Asta îţi dă posibilitatea de a găsi ori inventa pretexte pentruAsta îţi dă posibilitatea de a găsi ori inventa pretexte pentru orice ai de gând să faci."orice ai de gând să faci."

Un mecanism de apărare nu mai puţin cunoscut este proiecţia: omul le atribuie altora trăsăturile pe care nu le recunoaşte sau nu le acceptă la el însuşi. Datorită acestui mecanism inconştient, toate sentimentele negative legate de manifestarea acestor trăsături sunt îndreptate nu asupra propriei persoane, ci asupra altora. Astfel, un tânăr psiholog, discutându-l cu nişte tovarăşi de breaslă pe un fost coleg de facultate, se indigna cumplit: „Cum poate să-i judece aşa pe

oameni?! Doar este psiholog! Eu nu aş face niciodată aşa ceva" - şi s-a simţit jignit atunci când ceilalţi psihologi i-au atras atenţia că el însuşi se ocupă chiar în acel moment cu judecarea altcuiva. Dacă ar fi recunoscut că n-are dreptate, asta, pe de o parte, i-ar fi zdruncinat imaginea întrucâtva idealizată a propriului „Eu", dar pe de alta ar fi fost o şansă ca el să se schimbe. Eroul nostru a ales însă o altă cale: cea de a-şi păstra iluzia cu privire la propria infailibilitate şi i-a învinuit pe toţi că nu-l tratează cu obiectivitate. Din păcate, pentru mulţi această alegere („eu am întotdeauna dreptate şi sunt întotdeauna bun, iar ceilalţi sunt răi şi greşesc mereu") poate duce la deteriorarea treptată a relaţiilor cu ceilalţi şi, în cele din urmă, la singurătate. Dimpotrivă, renunţarea la idealizarea de sine şi la deprecierea celorlalţi poate deveni primul pas pe calea dezvoltării de sine şi a dezvoltării relaţiilor sale.

Totuşi, rămânând singur, omul nu-şi resimte totdeauna singurătatea ca pe o suferinţă. Totul depinde de atitudinea pe care o are faţă de starea aceasta: poate nu numai să se chinuie, să se teamă, să se lupte, să evite, ci şi să perceapă singurătatea ca pe o şansă de a înţelege anumite lucruri despre sine însuşi sau ca pe o pauză temporară, ca pe un respiro când poate să privească în jur şi să-şi răspundă la întrebările: „încotro merg, cu icine merg, este necesar, este interesant pentru mine ceea ce fac?" Ca atunci când cineva goneşte cu maşina pe o autostradă, totul trece pe lângă el ca fulgerul, a obosit şi nu-şi mai dă seama încotro merge, dar, deodată, a tras pe dreapta şi s-a oprit ca să verifice traseul său după hartă, să pună ceva în gură, poate chiar să doarmă puţin, dacă trebuie, să-şi revină. în calea vieţii, asemenea opriri sunt câteodată pur şi simplu indispensabile - dar cât de dificil este să te smulgi din agitaţia şi din vârtejul vieţii de zi cu zi!

Oamenii nu îşi dau seama întotdeauna de adevăratele motivaţii ale acţiunilor lor, şi dacă îşi dau seama, nu mereu le pot recunoaşte şi accepta - dar tocmai în asta constă sarcina care stă în faţa personalităţii: a conştientiza şi a recunoaşte propriile gânduri, acţiuni, necesităţi, atitudini şi sentimente (inclusiv singurătatea), de a-şi asuma responsabilitatea pentru ele. Pe deasupra, trebuie să te îngrijeşti singur de creerea unor condiţii care să-ţi ofere într-o măsură suficientă resursele de care ai nevoie pentru a te dezvolta.

Mai bine e să începi de la lucrurile cele mai evidente şi aparent simple: să-ţi asiguri o bună condiţie fizică. Atunci când contactul cu propriul corp este refăcut şi starea de bine devine pentru tine ceva normal apar forţe pentru a face lumină în propriile necesităţi psihologice, a-ţi cunoaşte sfera emoţională, a încerca să îţi dai seama de adevăratele motivaţii ale diverselor tale gesturi şi atitudini. Şi toate acestea nu sunt deloc egoism! Egoismul este trăitul pe socoteala altora, aruncarea răspunderii tale pe umerii lor, aşteptarea că cineva este obligat să te scape de singurătate - „să te facă fericit".

Cunoaşterea de sine cere timp şi atenţie. Pe calea ei te poţi izbi de descoperiri neplăcute, de durerea traumelor psihologice suferite, de ranchiuni, de vinovăţia pe care nu o conştientizai până atunci. De regulă, tocmai presimţirea revelaţiilor dureroase de acest fel, teama că se va dezamăgi definitiv de sine însuşi, îl împiedică pe om să purceadă la această călătorie fascinantă către sine însuşi, cel autentic - dar cel care nu s-a speriat de greutăţi va descoperi într-un minunat moment că simte linişte, confort şi interes atunci când este singur cu sine însuşi.

Despre felul cum putem învăţa să ne abordăm singurătatea în mod constructiv vom vorbi mai amănunţit în a treia parte a cărţii.

Singuratatea, Olga Krasnikova; Editura Sophia

EVLAVIAEVLAVIA

Evlavia este buna raportare a crestinului la cele sfinte, la oameni si la lume, dar si acea stare sufleteasca de permanenta constientizare a prezentei in fata lui Dumnezeu. Un om evlavios este un om ce isi masoara faptele, cuvintele si gandurile, spre a placea lui Dumnezeu intru toate.

Deprinderea trupeasca, lipsita de constientizarea duhovniceasca si starea sufleteasca de curatie, nu este de mare folos omului osarduitor. Raportarea omului la cele sfinte nu trebuie sa se vada numai in faptele omului cele din afara, ci si in miscarile mintii si ale inimii. Sfantul Pavel ne indeamna spre a dobandi si pastra evlavia cea buna.

"Fereste-te de basmele lumesti si babesti. Cauta sa fii evlavios. Caci deprinderea trupeasca este de putin folos, pe cand evlavia este folositoare in orice privinta, intrucat ea are fagaduinta vietii de acum si a celei viitoare" (I Timotei 4, 7-8).

Evlavia fata in fata cu "basmele lumesti si babesti"Evlavia fata in fata cu "basmele lumesti si babesti"Din pacate, sensul cuvantului "evlavie" a ajuns sa se confunde cu tot soiul

de practici babesti si superstitii locale, iar "a fi evlavios" ajunge uneori a fi identificat cu a avea un comportament strain duhului Bisericii Ortodoxe.

Omul a ajuns din ce in ce mai nepasator fata de cele sfinte, fata de viata vesnica si de responsabilitatea pe care acesta o are in lume, prin insasi prezenta lui in aceasta. Toate aceste caderi se datoreaza insa neintelegerii corecte a lumii, a existentei si a vietii sale.

In sens invers, pe zi ce trece, se observa o tot mai mare deschidere fata de superstitii, fata de obiceiuri pagane si "de basme lumesti si babesti". Acestei stari de fapt ii contribuie intr-un mod semnificativ si incultura, multi dintre cei ce se deschid acestor inselari neavand nici cea mai mica pregatire culturala, ori religioasa (duhovniceasca).

Este de datoria preotilor a-i indruma si a-i educa pe crestini, spre a nu mai primi nimic din "basmele cele lumesti si babesti", din ce in ce mai vehiculate prin toate mijloacele de cumunicare in masa, ci numai ceea ce este bun si curat, ceea ce au propovaduit Parintii Bisericii, de la Hristos si pana astazi.

Evlavia fata de cele mai mici ne poarta spre evlavia fata de celeEvlavia fata de cele mai mici ne poarta spre evlavia fata de cele mai marimai mari

Mizand gresit pe cuvantul "ma rog in duh, iar nu in litera", omul ajunge sa se instraineze si de duh si de litera. Neintelegerea caii de zi cu zi a crestinului duce la pasirea pe cai gresite si lipsite de roade duhovnicesti. De multe ori, omul trece prea usor peste lucrurile numite de el "mici", privind si ravnind numai spre cele mai mari si mai vizibile. Aceasta este insa o mare inselare, pierzand cele mici si cautand spre cele mari.

Sfintii sunt sfinti pana in cele mai mici detalii ale vietii lor. Evlavia trebuie sa se vada pana in cele mai mici detalii ale vietii de zi cu zi. Oare cine ar putea fi evlavios numai fata de cele mai mari, iar fata de cele mai mici sa se arate nepasator ?!

Sfanta Cruce sa fie purtata la gat, din aceasta izvorand puterea Celui ce a murit pe ea, iar mai apoi a inviat, "pentru noi si pentru a noastra mantuire"; Anafura si Aghiasma sa fie luate, cu evlavie, in fiecare dimineata, pe nemancate, fara a trece cu vederea ajutorul primit prin aceasta; tamaia si smirna sa arda in casele noastre, spre a inalta rugaciune "intru miros de buna mireasma duhovniceasca"; metaniile si statul in genunchi sa nu lipseasca din nici o zi, ca si inchinarea si sarutarea sfintelor icoane; lumanarile sa fie aprinse, atat pentru noi, cat si pentru cei adormiti ai

nostri; pomelnicele sa fie date la sfintele slujbe si pe la manastirile pe la care ne invredniceste Domnul sa ajungem.

Ne luam lucruri scumpe pentru casa si pentru trup, iar pentru biserica nu cumparam o icoana frumos zugravita cu vreun sfant pe care biserica nu il are. Mai inainte, crestinii credinciosi mai instariti erau ctitori de biserici, in intregime, ori in parte, iar cei mai putin avuti, ctitoreau si ei, dupa masura puterilor lor: unii cumparau icoane, altii aduceau cate o carte pentru sfintele slujbe, altii aduceau paine pentru Anafura, iar altii lumanari ori tamaie.

Evlavia fata de Sfintele TaineEvlavia fata de Sfintele TaineSfintele Taine sunt pietrele de temelie ale Bisericii. Botezul, Mirungerea,

Spovedania, Impartasania, Cununia, Hirotonia si Maslul sunt cele sapte sfinte Taine pastrate, cu mare evlavie, de Biserica.

Daca pentru crestinii "de duminica", ori pentru aceia care pasesc pragul bisericii numai la Nasterea si la Invierea Domnului, Botezul si Cununia au ajuns simple traditii, lipsite de continut, pentru noi, cei ce ne straduim a bineplacea Domnului intru toate, urmand Sfintilor Parinti, Sfintele Taine trebuie sa ramana puterea lui Hristos si a Duhului Sfant in noi.

Taina Botezului si Taina Cununiei au ajuns spectacol si momente de ceremonie, iar nu Taine ale unirii cu si in Hristos. Ne ingrijim de poze, de filmari video, de fel de fel de panzeturi si floricele, de culori si lumini, iar nu de post si Impartasanie in acea zi mare. Nimeni nu impiedica manifestarea bucuriei, in muzica si frumusete, insa atunci cand acestea ajung sa inlocuiasca aproape complet cele sfinte, omul va avea de dat un raspuns.

Sfanta Spovedanie a a ajuns extrem de rara. Atat de mare este folosul desei Spovedanii, incat diavolul cauta sa ne impiedice cat poate de mult, spre a nu ajunge mai des la preotul duhovnic. Spovedania nu cere neaparata Impartasanie, dupa cum zic unii, ca nu se spovedesc, pentru ca nu sunt inca pregatiti spre a se impartasi. Ne putem spovedi oridecate ori simtim nevoia, de fiecare data cand avem o tulburare, in familie sau la serviciu.

Sfanta Impartasanie a ajuns si mai rara decat Spovedania. Cu cat este mai rara apropierea de Sfantul Potir, cu atat avem mai putina credinta si evlavie. Mare inselare cuprinde pe acela ce crede ca din evlavie si din credinta nu se apropie de Sfintele Taine. Hristos a venit pentru pacatosi, caci cei bolnavi au nevoie de doctor, iar nu cei sanatosi.

Sfantul Maslu este din ce in ce mai trecut cu vederea de crestini. La aceasta mare Taina au ajuns sa mearga aproape numai babute, bolnave si batrane, ca si cum Sfantul Maslu ar fi o Taina numai pentru trup, iar nu si pentru suflet. Maslul se savarseste si pentru iertarea pacatelor. "Este cineva bolnav intre voi? Sa cheme preotii Bisericii si sa se roage pentru el, ungandu-l cu untdelemn, in numele Domnului. Si rugaciunea credintei va mantui pe cel bolnav si Domnul il va ridica, si de va fi facut pacate se vor ierta lui." (Iacov 5, 14-15)

Evlavia este placuta Domnului, insa prigonita de oameniEvlavia este placuta Domnului, insa prigonita de oameniSa ne invredniceasca Domnul ca evlavia noastra sa nu fie "ca norul de

dimineata si ca roua care trece curand" (Osea 6, 4), caci omul lipsit de evlavie nu este odihna lui Dumnezeu. Omul evlavios este placut Domnului, dupa cuvantul care zice: "Sfintii care sunt in tara, oamenii evlaviosi, sunt toata placerea mea" (Psalmi 16, 3).

Daca evlavia este mult placuta Domnului, aceasta nu este insa la fel de placuta si oamenilor, care ajung sa isi vada in ea caderile, pacatele si uratenia vietii lor. Diavolul va lupta neincetat pe omul evlavios, fie prin duhul deznadejdii, al napasarii, al lenei, ori altul de acest soi, fie prin oamenii cei de langa ei. "De altfel, toti cei ce voiesc sa traiasca cu evlavie in Hristos Isus vor fi prigoniti" (II Timotei 3, 12).

"Dumnezeiasca Lui putere ne-a daruit tot ce priveste viata si evlavia, prin cunoasterea Celui ce ne-a chemat prin slava si puterea Lui. (...) De aceea, dati-va si voi toate silintele ca sa uniti cu credinta voastra fapta; cu fapta, cunostinta; cu cunostinta, infranarea; cu infranarea, rabdarea; cu rabdarea, evlavia" (II Petru 1, 3, 5-6).

Teodor Danalache

NOUA JUDECATA A LUI IUDA SAU BISERICA, LA BANI MARUNTINOUA JUDECATA A LUI IUDA SAU BISERICA, LA BANI MARUNTI

"Eu Biserica o supra-ordonez Statului", spunea Petre Tutea in celebrul sau interviu cu Vartan Arachelian. Si nu are cum sa fie altfel, pentru orice crestin. Ca doar nu despre Stat spunea Hristos ca portile iadului nu-l vor birui, si nu pentru intemeierea Statului S-a jertfit El pe Cruce. Biserica are intemeierea Jertfei Mantuitorului, si deci participa, de atunci, la eternitatea Lui. Iar Statul este doar o intemeiere umana, si nu a fost niciodata mai mult, nici macar in vremea cand capii lui erau unsi de Biserica si "episcopi pentru cele dinafara Bisericii" (cum se considera imparatul Constantin cel Mare).

Pentru ce, atunci, se simte datoare Biserica Ortodoxa Romana sa raspunda partinitoarelor si desantatelor "analize" ale asa-numitelor institutii mass-media (cum ar fi, de exemplu, ziarul Adevarul sau televiziunea Antena 1)? Caci acelea nu isi intemeiaza parerile si tribulatiile pe credinta sau macar pe grija pentru oameni. Ele isi intemeiaza aceste pareri fie pe interese (cum ar fi discreditarea Bisericii), fie chiar pe iubirea de bani (si de rating). Cum s-ar spune, aprigii "judecatori" ai Bisericii sunt apologetii nu ai credintei si ai lui Hristos, ci ai lumii, ai lumii dragostei de pantece si iubirii de arginti. Simplificand lucrurile la maximum, Iuda il judeca pe Hristos.

Impotriva lui Iuda nu a fost nicio apologie. Hristos nu S-a justificat inaintea apostolului cazut, ci a incercat sa-l indrepte pe acela, aratandu-i ca "imparatia Lui nu este din lumea aceasta". La fel, si in cazul Bisericii azi, ea trebuie sa arate ca imparatia ei nu este din lumea aceasta, si ca de fapt ea insasi nu este din lumea aceasta. Cand spunem: "Capul Bisericii este Hristos", aceasta nu trebuie sa ramana o vorba goala, caci aceasta afirmatie se cere marturisita, nu doar enuntata. Altfel, am esuat fata de Hristos, am esuat ca si crestini.

Ce trebuie sa auda de la noi lumea actuala este ca nu impartasim caile ei. Si sa stie ca, pe masura ce ea, lumea, se face din ce in ce mai nesimtita si mai inchistata in materialismul ei, noi ne vom face mai simtitori fata de har si mai ne-materialisti; ca ne putem descotorosi de banii ei oricand, ca pe noi nu ne-a chemat Hristos sa fim contabili si cenzori, ci "lumina a lumii" si "dumnezei prin har", "partasi dumnezeiestii firi", nimic mai putin.

Aceasta este si perspectiva cu care Hristos l-a confruntat pe Iuda. Iuda ar fi vrut de la Mantuitorul ca Acesta sa fie ceva mai pragmatic, cu o atitudine ceva mai corespunzatoare, mai atent la mijloacele materiale. Chiar daca Mantuitorul inmultise in fata lui de doua ori painile si pestii pana cand se saturasera mii de oameni, Iuda tot nu s-a putut abtine sa nu-L certe pentru ca a lasat-o pe Maria sa-i unga picioarele cu mir. In fata lui se petrecea ungerea de ingropare a Mantuitorului (El i-a si spus-o), dar Iuda nu vedea decat banii "risipiti".

La fel petrece, dar, si lumea actuala. In fata ei se deruleaza istoria mantuirii. Unii se sfintesc si izvorasc lumina din lumina lui Hristos, altii se invartoseaza in pacate si patimi. Se pare ca lumea, mai ales la acest sfarsit de veac, ii iubeste mai mult pe cei din urma. Nu se cade dar ca Biserica sa se lase judecata de iubitorii de patimi; din contra, Ea este cea careia Hristos i-a dat judecata lumii, prin sfintii Ei.

Sa nu ne tulburam dar cand lumea ne numeste hoti, profitori, avari, desfranati, talhari. Ca si avva din Pateric, sa ne tulburam doar atunci cand vom fi numiti eretici, caci chiar de avem toate pacatele, nu ne-am despartit de Mantuitorul, si de aceea "Cine ne va desparti pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau stramtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de imbracaminte, sau primejdia, sau sabia? Precum este scris: «Pentru Tine suntem omorati toata ziua, socotiti am fost ca nişte oi de junghiere»".

Biserica este prin ea insasi marturisitoare. Nu poate fi altfel, caci atunci ea inceteaza a mai fi Biserica lui Hristos. Deci chiar daca nu putem sa nu ne folosim de bani, sa nu cedam ispitei de a crede ca acestia sunt ceva important. Lumea vrea ca Biserica sa vorbeasca de bani pentru a o face sa nu vorbeasca de altceva, sau mai bine zis de Altcineva. Dar, oricat s-ar strofoca, nu vor reusi nici aceste "porti ale iadului" sa o biruiasca, in veci.

Paul Cocei

RUGACIUNEA INCEPATORULUIRUGACIUNEA INCEPATORULUI

Suntem cu toţii începători şi nu vreau să vă ţin un curs, ci doresc să vă împărtăşesc câteva din cele pe care le-am învăţat, în parte din propria experienţă, dar probabil mai mult din experienţa altora.

Rugăciunea este, în mod esenţial, o întâlnire, o întrevedere între un suflet şi Dumnezeu, dar pentru a fi reală, o întâlnire presupune două persoane, fiecare fiind cu adevărat ea însăşi. Intr-un înţeles foarte larg, nu suntem autentici şi Dumnezeu însuşi e atât de des neautentic în relaţia noastră, deoarece credem că ne întoarcem către Dumnezeu, când de fapt o facem către ceva ce ne închipuim că e Dumnezeu; şi credem că ne aflăm înaintea Lui cu adevărat, în timp ce punem în faţă pe cineva care nu este şinele nostru adevărat, ci un actor, un prefăcut, un personaj de scenă. In fiecare dintre noi se află mai multe persoane în acelaşi timp; poate fi vorba de un amestec foarte complex, dar şi de o nefericită întâlnire de personalităţi discordante. Suntem diferiţi în funcţie de circumstanţe şi mediu: oamenii pe care-i întâlnim ne ştiu fiecare drept altcineva. Există un proverb rusesc care zice: „Este un leu când întâlneşte oi, dar e o oaie când întâlneşte lei." Ceea ce este întru totul adevărat, în multe feluri: cu toţii cunoaştem doamna care e numai zâmbet cu străinii dar acasă este înspăimântătoare, ori şeful neînduplecat care e atât de supus în viaţa privată.

Când vorbim despre rugăciune, prima dificultate este să găsim personalitatea pe care s-o scoatem în faţă, pentru a se întâlni cu Dumnezeu. Nu e deloc simplu, fiindcă suntem atât de puţin obişnuiţi cu adevărata noastră personalitate, încât nici nu mai ştim care este; şi nu ştim nici cum s-o găsim. Dar dacă ne-am acorda zilnic câteva minute, pentru a ne gândi la activităţile şi relaţiile noastre, am ajunge ceva mai aproape de descoperirea ei. Putem identifica genul de persoană care suntem când întâlnim un om sau altul, genul de om care suntem când facem una ori alta. Şi ne putem întreba: dar când am fost cu adevărat eu însumi? Poate nicicând, poate doar pentru o fracţiune de secundă sau poate până la un punct în anumite împrejurări, într-o întâlnire cu anumite persoane. Ei bine, în aceste cinci ori zece minute în care vă puteţi reculege, şi sunt sigur că fiecare le poate găsi în cursul unei zile, veţi descoperi că nimic nu e mai plictisitor decât să rămânem singuri cu noi înşine! De obicei trăim un fel de viaţă reflectată. Nu doar că suntem, succesiv, o varietate de oameni în funcţie de diverse conjuncturi, dar însăşi viaţa din noi aparţine prea adesea altora. Dacă priviţi în voi înşivă şi dacă îndrăzniţi să vă întrebaţi cât de des acţionaţi conform esenţei propriei personalităţi, cât de des vă exprimaţi adevăratul sine, vă veţi da seama că foarte rar. Prea adesea suntem cufundaţi în ceea ce se întâmplă în jurul nostru, în tot acest superfluu adus de radio, televiziune, ziare, dar în răstimpul celor câteva clipe de concentrare, trebuie să lepădăm tot ce nu e esenţial în viaţă.

Atunci, desigur, riscaţi să vă plictisiţi cu voi înşivă. E în regulă, plictisiţi-vă! Dar asta nu înseamnă că suntem complet goi, fiindcă în adâncul fiinţei noastre, suntem după chipul lui Dumnezeu şi această dezgolire seamănă foarte mult cu curăţarea unei frumoase fresce vechi ori a unui tablou zugrăvit de un mare maestru, peste care au pictat în decursul secolelor oameni lipsiţi de gust, care i-au ştirbit astfel adevărata frumuseţe creată de maestru. Pentru început, cu cât curăţăm mai mult, cu atât dispar mai multe lucruri şi ni se pare că am stricat acolo unde exista măcar o anumită frumuseţe; probabil nu multă, dar totuşi frumuseţe. Şi apoi începem să descoperim adevărata frumuseţe pe care marele Maestru a pus-o în tabloul Său; sesizăm decăderea, apoi stricăciunea făcută de noi, dar în acelaşi timp ne bucurăm de pregustarea adevăratei frumuseţi. Şi descoperim că ceea ce suntem e o biată persoană care are nevoie de Dumnezeu;

dar nu un Dumnezeu care să umple un gol ci un Dumnezeu cu care să dorim să ne întâlnim.

Să ne propunem să facem asta şi să încercăm în fiecare seară din această săptămână să spunem o foarte simplă rugăciune: „Ajută-mă, Doamne, să mă dezbar de orice prefăcătorie şi să-mi găsesc adevăratul sine."

Necazul şi bucuria, ambele mari daruri de la Dumnezeu, sunt deseori punctele de întâlnire cu adevăratul sine, când maimuţărelile sunt lăsate la o parte şi când devenim invulnerabili, inabordabili pentru minciunile vieţii.

In continuare, trebuie să cercetăm problema adevăratului Dumnezeu, deoarece, fireşte, dacă vrem să ne adresăm lui Dumnezeu, acest Dumnezeu trebuie să fie real. Toţi ştim ce reprezintă un director de şcoală pentru elevi; când trebuie să meargă la el, nu-şi dau seama, până când cresc şi nu mai sunt în puterea lui, că e doar un om. Elevii se raportează la el în termenii funcţiei; dar aceasta goleşte personalitatea sa de orice caracteristică umană şi nu pot avea niciun fel de legătură umană cu el.

Un alt exemplu: când un băiat e îndrăgostit de o fată, acesta o înfrumuseţează cu tot felul de perfecţiuni; dar poate nu are niciuna şi o asemenea persoană construită din nimic este deseori „nimic", îmbrăcată în calităţi artificiale. Din nou, nu poate exista nicio legătură, fiindcă băiatul se adresează cuiva care nu există. Lucru valabil şi în cazul lui Dumnezeu. Avem multe imagini mentale sau vizuale despre Dumnezeu, adunate din cărţi, de la biserică, din cele auzite de la adulţi, când eram copii şi eventual de la preoţi, când suntem mai în vârstă. Deseori, tocmai asemenea imagini ne împiedică să ne întâlnim cu adevăratul Dumnezeu. Nu sunt tocmai false fiindcă ceva adevăr se află în ele şi totuşi, sunt cu totul inadecvate realităţii lui Dumnezeu. Dacă vrem să-L întâlnim pe Dumnezeu trebuie, pe de o parte, să folosim cunoaşterea obţinută fie personal, fie prin lectură sau ascultarea altora, dar şi să mergem mai departe.

Cunoaşterea lui Dumnezeu pe care o avem astăzi este rezultatul experienţei de ieri şi dacă ne punem în faţa lui Dumnezeu aşa cum îl ştim deja, întoarcem de fapt spatele prezentului şi trecutului, privind doar la propriul trecut. Nu pe Dumnezeu urmează să-L întâlnim în acest fel, ci ceea ce am învăţat deja despre El. Aceasta ilustrează rolul teologiei, fiindcă teologia e întreaga noastră cunoaştere despre Dumnezeu şi nu doar puţinul pe care îl ştim de la noi sau l-am învăţat despre El. Trebuie, dacă vreţi, să-L întâlniţi pe Dumnezeu aşa real cum este, să veniţi cu o anumită experienţă, să-i permiteţi acesteia să vă aducă mai aproape de Dumnezeu şi s-o părăsiţi apoi, pentru a sta nu în faţa unui Dumnezeu pe care-L cunoaşteţi, ci în faţa unui Dumnezeu pe care în acelaşi timp îl cunoaşteţi şi nu-L cunoaşteţi.

Ce se va întâmpla ulterior? Ceva destul de simplu: Dumnezeu, care e liber să vină la tine, să reacţioneze, să răspundă rugăciunii tale, poate va veni şi te va face să-I simţi, să-I percepi prezenţa; sau poate să aleagă să n-o facă. Poate doar să te facă să-I simţi absenţa reală şi această experienţă e la fel de importantă ca şi cealaltă, fiindcă în ambele cazuri, înţelegi realitatea dreptului lui Dumnezeu de a răspunde ori de a se retrage.

Incercaţi, de aceea, să vă găsiţi propriul sine autentic şi să vă prezentaţi ca atare în faţa lui Dumnezeu, aşa cum este El, după ce aţi lepădat toţi idolii ori falsele imagini despre Dumnezeu; şi pentru ajutor în această căutare, pentru sprijin în acest efort, vă sugerez, pentru această săptămână, următoarea rugăciune: „Ajută-mă Doamne, să înlătur toate falsele închipuiri pe care le am despre Tine, oricare ar fi preţul plătit pentru liniştea mea."

Pe drumul căutării adevăratului sine, putem da nu doar peste plictiseală, pe care am amintit-o deja, dar şi peste teamă, chiar şi deznădejde. Tocmai această goliciune ne aduce în fire şi atunci putem începe să ne rugăm. Primul

lucru de evitat este să-L minţim pe Dumnezeu. Pare destul de evident şi totuşi nu tot timpul procedăm astfel. Să-I vorbim deschis lui Dumnezeu, să-I spunem ce fel de persoană suntem; nu fiindcă n-ar şti, dar este o mare diferenţă între a şti că cel pe care-l iubim cunoaşte totul despre noi şi a avea curajul şi dragostea reală de a-i vorbi fără ascunzişuri şi a-i spune totul despre noi. Să-I spunem deschis lui Dumnezeu că stăm în faţa Lui cu un sentiment de nelinişte, că nu vrem cu adevărat să ne întâlnim cu El, că suntem obosiţi şi am vrea mai degrabă să mergem la culcare, dar să ne ferim de a fi frivoli ori pur şi simplu încrezuţi: El rămâne Dumnezeul nostru. De aceea, idealul ar fi de a rămâne fericiţi în prezenţa Sa, ca şi cum am fi cu persoană pe care o iubim tandru, în momente de reală intimitate. Dar, cel mai adesea, nu ne aflăm într-o astfel de relaţie cu Dumnezeu. Nu suntem atât de fericiţi şi intimi cu El încât să ne mulţumim să stăm doar şi să-L privim cu bucurie. Dacă trebuie să-I vorbim, atunci să fie o convorbire autentică. Să-I mărturisim lui Dumnezeu toate grijile noastre, onest şi apoi, după ce I-am spus totul, astfel încât să ştie de la noi, să le lepădăm, să I le lăsăm Lui. Acum că ştie, nu ne mai priveşte, putem să ne gândim liberi la El.

Exerciţiul acestei săptămâni, desigur, trebuie adăugat celor din săptămânile trecute şi va consta în a învăţa să cedăm toate grijile noastre lui Dumnezeu, după ce ne-am aşezat noi înşine în faţa Sa, să renunţăm la ele; şi pentru a ne ajuta, să repetăm zilnic o foarte simplă şi precisă rugăciune, care arată scopul nostru de a-L întâlni pe Dumnezeu: „Ajută-mă Doamne, să uit de toate problemele şi să-mi concentrez atenţia doar la Tine."

Dacă nu-I lăsăm lui Dumnezeu grijile noastre, acestea vor sta între El şi noi în timpul întâlnirii noastre, dar tocmai am văzut că pasul următor, esenţial, este să le lepădăm. Ar trebui s-o facem printr-un gest de încredere, suficient de încrezători în Dumnezeu încât să-I încredinţăm greutăţile pe care vrem să le luăm de pe umerii noştri. Şi apoi? E ca şi cum ne-am fi descărcat, nu ne mai rămâne mare lucru, ce vom face? Nu putem rămâne goi, căci astfel ne lăsăm invadaţi de sentimente, gânduri, emoţii şi reminiscenţe care nu-şi au locul aici. Se cuvine, cred, să ne amintim că o întâlnire nu trebuie să fie propriul nostru monolog. A discuta nu înseamnă doar să vorbim noi înşine, ci şi să ascultăm ce are de zis celălalt. Şi pentru a ajunge la asta, trebuie să învăţăm să rămânem tăcuţi; chiar dacă pare puţin, e un punct foarte important. Imi amintesc de o doamnă în vârstă, care a fost printre primele persoane venite să-mi ceară sfatul după hirotonia mea. Mi-a spus: „Părinte, de paisprezece ani mă rog neîncetat şi niciodată n-am simţit prezenţa lui Dumnezeu." I-am răspuns: „I-aţi lăsat şansa să spună vreun cuvânt?" „O, nu", mi-a răspuns, „I-am vorbit tot timpul, nu asta înseamnă să te rogi?" „Nu", i-am spus, „nu cred că asta înseamnă şi vă sugerez să vă acordaţi zilnic cincisprezece minute, să vă aşezaţi şi să rămâneţi tăcută în faţa lui Dumnezeu." Ceea ce a şi făcut. Care a fost rezultatul? S-a întors să mă vadă la scurt timp şi mi-a spus: „Este extraordinar, când mă rog lui Dumnezeu, când Ii vorbesc, nu simt nimic, dar când stau liniştită, mă simt înconjurată de prezenţa Sa." Nu veţi fi niciodată capabili să vă rugaţi cu adevărat şi din toată inima, atâta timp cât nu veţi învăţa să tăceţi şi să vă bucuraţi de minunea prezenţei Sale sau, dacă preferaţi., de această aşezare faţă către faţă cu El, chiar dacă nu-L vedeţi.

Adesea, după ce am spus ce aveam de zis şi am şezut un anumit timp, suntem derutaţi: ce trebuie să facem? Ar trebui, cred, să folosim rugăciuni gata făcute. Unii găsesc că e ceva prea facil şi, în acelaşi timp, consideră riscant să ia drept adevărată rugăciune, repetarea a ceva ce alt om a afirmat în trecut. Practic, dacă e vorba doar de ceva mecanic, nu merită efortul; dar trecem cu vederea că depinde de noi ca această rugăciune să fie mecanică ori nu, în funcţie de atenţia acordată cuvintelor pe care le rostim. Alţii se plâng că aceste rugăciuni sunt lipsite de adevăr, fiindcă nu reprezintă exact ceea ce ar dori să

exprime, căci nu sunt ale lor. E adevărat, până la un punct, dar în acelaşi fel în care pictura unui mare maestru nu seamănă cu cea a unui ucenic, nici muzica unui mare compozitor cu a unui debutant; dar tocmai de aceea mergem la concert, vizităm muzee, pentru a învăţa care este adevărata muzică sau adevărata pictură, pentru a ne forma gustul; şi, în parte, de aceea trebuie să folosim rugăciuni gata făcute, pentru a învăţa ce sentimente, ce gânduri, ce mijloace de expresie ar trebui să folosim, dacă aparţinem Bisericii. Aceasta ne ajută şi în vreme de uscăciune, când avem foarte puţine de spus.

Suntem dezbrăcaţi, goi, săraci, atunci când rămânem singuri, faţă în faţă cu noi înşine, dar suntem, de asemenea, creaţi după chipul lui Dumnezeu şi Fiul lui Dumnezeu, care este în fiecare dintre noi, este capabil să se roage cu cele mai nobile şi mai sfinte rugăciuni ale Bisericii. Ar trebui să ne amintim de ele şi să le folosim. Sugerez să adăugăm exerciţiilor precedente un răgaz de tăcere, trei sau patru minute, pe care le vom încheia cu această rugăciune: „Ajută-mă, o Dumnezeule, să-mi văd propriile păcate să nu-mi judec niciodată aproapele; Slavă Ţie!"

Inainte de a aborda subiectul „rugăciunii neîmplinite", aş vrea să-L rog pe Dumnezeu să ne lumineze, pe voi şi pe mine, căci e un subiect dificil şi totuşi vital. Aceasta este una din marile ispite pe care oricine o poate întâlni pe cale şi care face rugăciunea atât de grea pentru începători şi chiar şi pentru ceilalţi. Se întâmplă deseori să ne rugăm cu impresia că ne adresăm unui cer gol; asta fiindcă, deseori, această rugăciune este copilărească şi lipsită de sens.

Imi amintesc cazul unui bătrân ce-mi povestea cum, copil fiind, s-a rugat timp de multe luni să primească de la Dumnezeu uimitorul dar pe care-l avea unchiul său - care în fiecare seară îşi scotea dinţii din gură şi îi punea într-un pahar cu apă - şi a fost extrem de fericit mai târziu că Dumnezeu nu i-a acordat acest dar. Deseori, rugăciunile noastre sunt tot atât de puerile şi, fireşte, nu sunt ascultate. Destul de des, când ne rugăm, credem că o facem corect, dar ne rugăm pentru ceva ce-i implică pe alţii, la care nu ne gândim deloc. Dacă ne rugăm pentru vânt pentru corăbiile noastre, nu ne gândim că asta ar putea însemna o furtună pe mare pentru alţii şi Dumnezeu nu va împlini o cerere care îi afectează negativ pe ceilalţi.

Pe lângă aceste două puncte evidente, există un alt aspect al rugăciunii fără răspuns, mai important şi mai plin de sens: sunt cazuri când ne rugăm lui Dumnezeu din toată inima pentru ceva care, din toate punctele de vedere, pare demn de a fi ascultat şi cu toate acestea nu ne lovim decât de tăcere, iar tăcerea este mai greu de suportat decât refuzul. Dacă Dumnezeu ar fi spus „Nu", aceasta poate fi o reacţie pozitivă din partea Sa, dar tăcerea semnifică, să spunem aşa, absenţa Sa şi aceasta ne duce în două ispite: când nu ni se răspunde rugăciunii, fie ne îndoim de Dumnezeu, fie ne îndoim de noi înşine. In ceea ce-L priveşte pe Dumnezeu, îndoiala noastră nu vizează forţa Sa, puterea de a face ceea ce dorim, ci dragostea şi grija Sa. Ne rugăm pentru ceva esenţial iar Dumnezeu nu pare nici măcar să ia în seamă; unde sunt dragostea şi compasiunea Sa? Aceasta este prima ispită.

Există şi o alta: noi ştim că dacă avem credinţă cât un bob de muştar, am putea muta munţii şi când vedem că aceştia nu se urnesc, ne gândim: „Asta înseamnă că credinţa mea e contrafăcută, falsă?" Şi acest lucru este fals şi există un alt răspuns: dacă citim Evanghelia cu atenţie, vom vedea că acolo există o singură rugăciune care nu a primit răspuns. Este rugăciunea lui Hristos în grădina Ghetsimani şi totuşi ştim că dacă măcar o dată în istorie Dumnezeu a ascultat pe cel care se ruga, Acela a fost Fiul Său, înainte de moartea Sa şi mai ştim că dacă a existat vreodată o credinţă desăvârşită, atunci a fost în acest caz, dar Dumnezeu a găsit credinţa dumnezeiescului pătimitor suficient de mare încât să suporte tăcerea.

Dumnezeu refuză să răspundă rugăciunilor noastre nu doar când acestea sunt fără valoare, dar şi când află în noi atâta măreţie, atâta adâncime - adâncime şi putere a credinţei - încât se poate bizui pe noi că vom rămâne credincioşi chiar şi în cazul tăcerii Sale.

Imi amintesc de o tânără femeie care suferea de o boală incurabilă, şi care după ani de conştientizare a prezenţei lui Dumnezeu, a simţit deodată absenţa Lui - un fel de absenţă concretă - şi mi-a scris: „Roagă-te lui Dumnezeu, te rog, să nu cedez ispitei de a construi o iluzie a prezenţei Sale, mai degrabă decât să accept absenţa Sa." Mare era credinţa acestei femei. Era capabilă să reziste acestei ispite şi Dumnezeu i-a dăruit experienţa absenţei Sale tăcute.

Amintiţi-vă aceste exemple, meditaţi la ele, fiindcă într-o zi, cu siguranţă va trebui să faceţi faţă aceleiaşi situaţii.

Nu vă pot da niciun exerciţiu, dar vreau doar să vă reamintesc că ar trebui să ne păstrăm credinţa intactă, atât în dragostea pentru Dumnezeu cât şi în credinţa noastră sinceră şi adevărată iar când ne vom confrunta cu această ispită, să spunem următoarea rugăciune, alcătuită din două afirmaţii ale lui Iisus Hristos: „In mâinile Tale îmi încredinţez duhul, Voia Ta, nu a Mea să se facă."

Tot ce am încercat să vă ofer este o schiţă a principalelor moduri în care ar trebui să ne apropiem de rugăciune. Dar oare, dacă faceţi tot ce v-am sugerat, înseamnă că sunteţi capabili să vă rugaţi? Desigur că nu, fiindcă rugăciunea nu este doar un efort pe care îl putem face în clipa în care ne hotărâm să ne rugăm; rugăciunea trebuie să fie înră-dăcinată în viaţa voastră şi dacă viaţa voastră contrazice rugăciunile sau dacă rugăciunile nu au nimic de-a face cu viaţa voastră, nu vor fi niciodată vii şi autentice. Desigur, putem, evita această dificultate, excluzând din rugăciune ceea ce, în viaţa noastră, nu e în consonanţă cu aceasta, toate lucrurile de care ne e ruşine şi care ne deranjează. Dar aceasta nu rezolvă nimic în mod satisfăcător.

O altă dificultate pe care o întâlnim constant este căderea în reverie, când rugăciunea tinde spre sentimentalism şi nu exprimă ceea ce e cu adevărat viaţa noastră. Există o soluţie comună pentru aceste două dificultăţi: aceea de a îmbina viaţa şi rugăciunea, de a le uni, trăind rugăciunea. Pentru a ne ajuta pe acest drum, rugăciunile gata făcute, de care am vorbit deja, sunt foarte importante, fiindcă alcătuiesc o schiţă obiectivă şi fermă a căii rugăciunii. Puteţi spune că nu sunt fireşti, ceea ce e adevărat, în sensul că exprimă viaţa unor oameni incomparabil mai deosebiţi decât noi, a unor creştini adevăraţi, dar tocmai de aceea putem să ne folosim de ele, încercând să devenim nişte oameni pentru care aceste rugăciuni sunt fireşti.

Ne amintim de cuvintele lui Hristos: „In mâinile Tale îmi încredinţez Duhul." Desigur că aceasta nu reprezintă experienţa noastră, dar dacă învăţăm zilnic să devenim genul de om capabil să pronunţe aceste cuvinte cu sinceritate, cu toată onestitatea, nu doar vom face rugăciunea noastră autentică, dar vom deveni noi înşine autentici, într-o realitate nouă, în adevărata realitate, devenind fiii lui Dumnezeu.

Dacă luaţi, de exemplu, cele cinci rugăciuni pe care vi le-am sugerat, dacă luaţi pe rând fiecare din cererile acestor rugăciuni şi dacă încercaţi să faceţi din fiecare motto-ul, sloganul care vă va îndruma ziua, veţi vedea că rugăciunea devine criteriul vieţii voastre; vă va oferi un cadru pentru aceasta, dar totodată viaţa voastră va sta sub semnul judecăţii, împotriva sau în favoarea voastră, arătându-vă minciuna când le pronunţaţi ori, dimpotrivă, afirmând că sunteţi la măsura adevărului lor. Luaţi fiecare afirmaţie din fiecare rugăciune şi faceţi din ea regula de zi cu zi, pentru săptămâni la rând, până deveniţi omul pentru care aceste cuvinte sunt viaţă.

Trebuie să ne despărţim acum; m-am bucurat nespus să fiu cu voi, chiar dacă nu v-am văzut, dar suntem uniţi în rugăciune şi prin interesul nostru comun

pentru viaţa spirituală. Domnul Dumnezeu să fie cu fiecare dintre voi şi în mijlocul nostru pentru totdeauna!

Şi, înainte de a ne despărţi, doresc să spunem împreună o scurtă rugăciune care ne va uni în faţa tronului lui Dumnezeu: “O, Doamne, nu ştiu ce să-ţi cer; Tu“O, Doamne, nu ştiu ce să-ţi cer; Tu singur ştii ce-mi este de folos. Tu mă iubeşti mai mult decât ştiu eu să mă iubesc.singur ştii ce-mi este de folos. Tu mă iubeşti mai mult decât ştiu eu să mă iubesc. Ajută-mă să-mi văd trebuinţele cele adevărate care-mi sunt ascunse! NuAjută-mă să-mi văd trebuinţele cele adevărate care-mi sunt ascunse! Nu îndrăznesc să-Ţi cer nici cruce, nici mângâiere. Pot doar să Te aştept. Inima meaîndrăznesc să-Ţi cer nici cruce, nici mângâiere. Pot doar să Te aştept. Inima mea Ţi-e deschisă. Vino şi ajută-mă prin marea Ta milostivire, atinge-mă, curăţeşte-Ţi-e deschisă. Vino şi ajută-mă prin marea Ta milostivire, atinge-mă, curăţeşte-mă şi mă tămăduieşte, smereşte-mă şi mă ridică! Cinstesc în tăcere voia Ta ceamă şi mă tămăduieşte, smereşte-mă şi mă ridică! Cinstesc în tăcere voia Ta cea sfântă şi căile Tale cele de nepătruns. Ţie mă aduc jertfă. Toată nădejdea în Tinesfântă şi căile Tale cele de nepătruns. Ţie mă aduc jertfă. Toată nădejdea în Tine mi-o pun. Nu am altă dorinţă decât să împlinesc voia Ta. învaţă-mă cum să mămi-o pun. Nu am altă dorinţă decât să împlinesc voia Ta. învaţă-mă cum să mă rog, roagă-Te Tu însuţi în mine! rog, roagă-Te Tu însuţi în mine! AMIN”AMIN”