Capitolul 2

Cultura creativă, actualizarea sinelui şi incluziunea socială

Valeriu Frunzaru

Schimbările economice, politice şi culturale din societatea modernă au făcut ca unii

specialişti din aceste domenii să vorbească de o nouă formă a modernităţii aflată într-un

proces de maturizare, iar alţii să afirme că suntem martorii unei noi etape în istoria

umanităţii (în primul rând a lumii occidentale), o etapă care urmează celei moderne. În

cadrul primei abordări, filozofi, sociologi sau politologi susţin existenţa unei perioade

aflate „în interiorul modernităţii, a unui nou tip de modernitate care a ajuns să-şi

conştientizeze limitele, inclusiv a multiplicării riscurilor pe care sistemele politice

moderne nu le pot controla. Din această perspectivă, Jürgen Habermas (1980) vorbeşte de

un proiect neterminat al modernităţii, Ulrich Beck (1992) de a doua modernitate sau de

modernitatea reflexivă, iar Zygmund Bauman (2000) de o modernitate fluidă. În cea de a

doua abordare se foloseşte, în general, prefixul „post” pentru a numi un nou tip de

societate care diferă de societatea precedentă modernă. Astfel, se vorbeşte despre

societatea postindustrială (Bell, 1973), postmaterialistă (Inglehart, 1977), postmodernă

(Lyotard, 1979), sau chiar de postfordism, poststructuralism şi, mai nou, de post-

postmodernism. Spre deosebire de precedenţii, Paul H. Ray şi Sherry Ruth Anderson

(2000) folosesc expresia „cultură creativă” (cultural creative) pentru a denumi un nou tip

de cultură, care reprezintă o alternativă la culturile tradiţională şi modernă, aflate într-o

„dispută familială îndelungată numită «războaie culturale» (cultural wars)” (Ray şi

Anderson, 2000, 33).

De ce acest „război” între modern şi tradiţional şi de ce cultural creative este

alternativa potrivită care să rezolve problemele lumii moderne? Vom analiza răspunsul

dat de Ray şi Anderson la aceste întrebări, subliniind totodată criticile aduse modernităţii

de către sociologia clasică, făcând apel la marii sociologi ai secolului XIX şi de la

începutul secolului XX Karl Marx, Emile Durkheim, Max Weber şi Ferdinand Tönnies.

Vom aprofunda analiza printr-o o paralelă între cultura creativă şi nevoia de actualizare a

sinelui aşa cum a fost descrisă ea de către Abraham Maslow (1954/2007). Apoi vom

raporta acest concept sugerat de cei doi autori americani pentru spaţiul cultural al SUA, la

incluziunea socială, văzută ca ţintă ultimă a politicilor UE pentru cetăţenii statelor

membre. Având acest cadru teoretic de referinţă, vom prezenta, în final, rezultatele

anchetei sociologice bazate pe chestionar realizată pe un eşantion de convenienţă de 744

de studenţi, punând accentul pe problematica reconstrucţiei comunităţii, a

nondiscriminării şi a ocupării forţei de muncă ca surse ale incluziunii sociale.

Cultura creativă ca alternativă la tradiţional şi modern

Ray şi Anderson (2000) insistă asupra faptului că subcultura creativă este distinctă de

celelalte două subculturi din societatea americană, şi anume de subculturile modernă şi

tradiţională: „Cultural creatives sunt diferiţi în aproape orice priveşte stilul de viaţă:

lucrurile pe care le cumpără, ce tipuri de magazine sau de produse aleg, consumul media,

felul în care casele lor arată în interior şi în exterior, cererea lor de autenticitate în viaţa

de zi cu zi şi criteriile pe care le folosesc când îţi spun ce este important şi ce nu” (Ray şi

Anderson, 2000, 34). Subcultura creativă nu este o sinteză sau un amestec de elemente

culturale ale celorlalte doua subculturi, ci este cultura unui grup numit cultural creatives

„pentru că ei literalmente creează o noua cultură în America” (ibidem, xi).

Diferenţa dintre tradiţionali şi moderni derivă în primul rând din importanţa

conservatorismului religios şi din reticenţa pe care tradiţionalii o au faţă de străini, pe de

o parte, şi din individualismul şi materialismul financiar al modernilor, pe de altă parte.

La nivel individual sau al politicilor, există diferenţe între cele doua subculturi cu privire

la avort, homosexualitate, statutul femeii, locul religiei în şcoli, artă, multiculturalism etc.

Pentru populaţia studiată de Ray şi Anderson, aceste diferenţe creează perspective diferite

cu privire la ce a fost, ce este şi ce va fi SUA, fiecare plecând de la premisa că deţine

singurul adevăr cu privire la ceea ce America trebuie sa fie. „Modernii şi tradiţionalii s-au

acuzat reciproc pentru tot ceea ce merge rău în viaţă. Modernii i-au contestat pe

tradiţionali că sunt de modă veche, ineficienţi şi bădărani bigoţi de la ţară. Tradiţionalii i-

au acuzat pe moderni că sunt imorali în oraşele lor mari, deviind de la doctrinele biblice,

acceptând străinii în mijlocul lor şi exploatând oamenii buni din oraşele mici şi din

mediul rural.” (ibidem, 84) Surprinzător este faptul că (sub)cultura tradiţională nu este

subcultura originară pe trunchiul căreia s-a construit modernitatea, ci, aşa cum afirmă

Ray şi Anderson (2000, 82), este o reacţie la punctul de vedere secular modern. Conform

celor doi autori, modernitatea durează de 500 de ani, calea (path) tradiţională a apărut ca

şi contracultură în jurul anului 1870, iar cea a contraculturii creative în jurul anului 1970.

Argumentele pentru apariţia contraculturii tradiţionale în jurul anului 1870 sunt legate, pe

de o parte, de Războiul Civil din SUA (1861-1865), care a fost urmat de rezistenţa albilor

la Reconstrucţie şi, pe de altă parte, de nemulţumirea fermierilor şi a micilor oameni de

afaceri faţă de dominaţia băncilor şi a marilor comercianţi (ibidem, 81.)

Iată că în această parte a lucrării Ray şi Anderson nu mai vorbesc de subculturi, ci

despre două contraculturi şi de valori stabile de secole. Dacă tradiţionalul respinge

sistemul modern din cauza secularismului lui, membrii grupului culturii creative vor să

meargă dincolo de acest sistem, să se îndepărteze de punctul de vedere materialist al

modernilor. Cultural creatives refuză să aleagă între tradiţional şi modern şi propun un

nou sistem valoric care schimbă lumea. Ei resping materialismul şi consumatorismul

modern, dar şi lipsa de toleranţă, respectiv radicalismul religios al tradiţionalilor. Noua

cultură aduce împreună tradiţionalul şi modernul, planetarul şi localul, schimbarea în

interior şi schimbarea în afară, totul cu o viziune pozitivă despre viitor ( ibidem, 93-94).

Reconstrucţia comunităţii, simpatia faţă de străin sau exotic, atitudinea profeministă pe

piaţa muncii, ecologismul, preocuparea pentru dezvoltarea psihică şi viaţa spirituală,

inclusiv pentru actualizarea sinelui sunt câteva caracteristici ale subculturii creative care

îşi are începutul odată cu mişcările sociale şi politice din anii ’60.

Autorii americani vorbesc despre 20 de noi mişcări care au influenţat cultura

creativă. Unele sunt preponderent sociale şi politice (ex. cele care luptă pentru justiţia

socială, minorităţi, drepturi civice, pentru pace sau cele ecologiste), iar altele sunt un

amestec de mişcări sociale, politice şi ale conştiinţei1 (ex. studenţeşti, ale femeilor sau ale

1 Ray şi Anderson (2000, 171) le-au numit „mişcări ale conştiinţei” (consciousness movements) „datorită intenţiei lor comune de a arunca pe fereastră modul constrângător de gândire în care trăim, să scuture praful

homosexualilor). La acestea se adaugă mişcări ale conştiinţei şi mişcări culturale:

mişcarea pentru realizarea potenţialului uman, pentru sănătatea ca întreg sau alternative la

modalităţile moderne de îngrijire a sănătăţii, pentru mâncarea organică, sau mişcările

psihedelică, spirituală, New Age şi noile religii (în special cele estice) (ibidem, 115).

Importanţa lor reiese din interviurile realizate de Ray şi Anderson, în care toate

persoanele intervievate sunt activiste sau simpatizante ale acestor mişcări. Regăsim

valorile care stau la baza mişcărilor sociale amintite în rândul membrilor grupului

caracterizat de cultura creativă.

În aceste condiţii, apariţia culturii creative poate fi explicată prin analiza modului

în care au apărut aceste mişcări în anii ’60 ai sec. XX. Metodologia de cercetare utilizată

de autori îmbină metoda cantitativă a anchetei sociologice bazată pe chestionar cu metoda

calitativă a interviurilor în profunzime şi cu metoda focus-grup. Din acest motiv,

abordarea autorilor pune laolaltă o formă de pozitivism sociologic ce ne aminteşte de

studiul lui Emile Durkheim (1897/2005) cu privire la sinucidere, cu metodologia

interpretativă dezvoltată de Max Weber (1904-1917/2001). Spre deosebire de Durkheim,

Ray şi Anderson nu găsesc o variabilă endogenă care să explice de ce unii americani sunt

moderni, unii sunt tradiţionali şi, mai nou, unii fac parte din subcultura creativă. Sigur,

există câteva elemente demografice care fac diferenţa dintre cele trei subculturi.

Tradiţionalii sunt mai în vârstă, au venituri mai mici, au un nivel de educaţie mai scăzut

şi locuiesc cu preponderenţă în mediul rural sau în micile oraşe, iar modernii sunt mai

degrabă de sex masculin, cu venituri mai ridicate şi locuiesc în marile oraşe. Culural

creatives sunt mai degrabă femei (de aici poate feminismul acestei subculturi), fiind un

grup eterogen din punct de vedere al religiei, educaţiei, vârstei şi veniturilor.

Interviurile în profunzime şi focus-grupurile i-au ajutat pe autori să descopere

cum persoanele intervievate au ajuns să facă parte din subcultura creativă şi înţelesul

(verstehen, în accepţiunea lui Weber (1904-1917/2001)) pe care acestea îl dau

comportamentului lor. După prezentarea unor situaţii concrete, Ray şi Anderson afirmă

că nu se poate descrie pas cu pas cum poţi să devii membru al subculturii creative, pentru

că există milioane de oameni care au făcut-o în felul lor (ibidem, 64). Dincolo de această

diversitate, un element central al cultural creatives este dorinţa de a se cunoaşte pe sine şi

care ne acoperă corpul şi, într-o mie de forme vechi şi noi, să ghideze pe orcine apare şi doreşte să acorde atenţie unei experienţe noi de a fi uman”.

de a evalua şi acţiona în conformitate cu propriile convingeri şi interese. Această

orientare către spiritual (soul-oriented life), care corespunde preocupării pentru

actualizarea sinelui, este evidenţiată deseori în interviurile citate de autori. Înainte de a

analiza în detaliu relaţia dintre cultural creatives şi actualizarea sinelui, vom sublinia

nevoia de reîntoarcere la comunitate şi la sinele individual în societatea modernă, aşa

cum se desprinde din criticile aduse de sociologia clasică.

Cultural creative şi nostalgia comunităţii în sociologia clasică

Marii sociologi ai secolului XIX şi ai începutului de secol XX au văzut în evoluţia

economică şi socială a timpului lor o formă de progres, dar au sesizat şi punctele slabe ale

modernităţii şi chiar au anticipat apariţia unui nou tip de comunitate care să fie o soluţie,

chiar una mesianică în cazul teleologiei lui Marx, la problemele evidenţiate. Această

dualitate îl face pe Ilie Bădescu (1993/2003, 24) să afirme că secolul XIX „este un secol

antinomian, religios şi ştiinţific, realist şi mesianic, optimist şi bântuit de nihilism [...]

încrezător în progres şi antipozitivist, pariind pe ideea revoluţiei şi reacţionar în

profunzime, antimedieval şi copleşit de impulsul spre «redescoperirea medievalismului»

etc. etc.” Marx, Durkheim, Weber sau Tönnies au ridicat problema alienării, a

individualismului excesiv, a desacralizării sau a dezvoltării relaţiilor societale în

defavoarea relaţiilor comunitare.

Pentru Marx omul devine real prin muncă, în calitatea ei de obiectivare a esenţei

lui. Aceasată caracteristică specific umană îl determină pe Herbert Marcuse (1977, 107)

să afirme că „Marx concepe munca, depăşind orice semnificaţie economică, ca o

activitate vitală a omului, ca modalitatea sa proprie de realizare”. Dar în condiţiile

existenţei proprietăţii private, când este nevoit să-şi vândă forţa de muncă deţinătorului

de capital, muncitorul rămâne liber doar în activităţile sale animalice – să mănânce, să

bea şi să procreeze (Marx, 1867/1960, vol. I, 208). În aceste condiţii, conform lui Marx,

munca nu mai este o formă de obiectivare, ci una de alienare, pentru că:

1) muncitorul produce ce i se cere (nu mai este stăpân pe forţa sa de muncă);

2) muncitorul nu este stăpân pe produsele muncii sale;

3) muncitorii intră în competiţie cu alţi muncitori pentru locurile de muncă

(alienarea faţă de alţi muncitori);

4) alienarea faţă de potenţialul uman, în condiţiile în care omul devine o maşină

de multiplicat capitalul

Soluţia pentru această situaţie dezumanizantă este înlăturarea proprietăţii private şi

apariţia proprietăţii sociale, aşa cum afirmă Marx în primul volum al Capitalului

(1867/1960, 757), sau a comunismului, despre care vorbeşte în primul rând în texte de

natură ideologică (ex. Manifestul Partidului Comunist sau Critica Programului de la

Gotha). Iată că pentru Marx principala problemă a capitalismului nu este inegalitatea

socială (deşi el face o aspră critică societăţii capitaliste pentru condiţiile de muncă şi viaţă

ale muncitorilor şi ale familiilor lor), ci alienarea, pentru că „existenţa omului nu este un

«mijloc» pentru autorealizarea lui, ci, invers, sinele omului devine un mijloc al simplei

lui existenţe” (Marcuse, 1977, 111).

Problema cu care se confruntă societatea modernă din punctul de vedere al lui

Emile Durkheim (1893/2001) este individualizarea excesivă provocată de creşterea

diviziunii muncii. Odată cu trecerea timpului, societatea a evoluat de la o formă de

solidaritate mecanică, bazată pe asemănare şi drept represiv, la o formă de solidaritate

organică, bazată pe diferenţe şi drept restitutiv. Creşterea diviziunii muncii ne-a făcut mai

diferiţi, dar şi mai interdependenţi, fapt ce îl determină pe Durkheim să afirme că

solidaritatea organică este superioară solidarităţii mecanice. Dar această formă de

solidaritate, care presupune diminuarea conştiinţei colective, ridică problema

individualizării excesive a societăţii: „O societate compusă dintr-o fărâmiţare infinită de

indivizi neorganizaţi, pe care un stat hipertrofiat se chinuie să-i adune laolaltă şi să-i

reţină, constituie o veritabilă monstruozitate sociologică” (Durkheim, 1893/2001, 45).

Soluţia oferită de Durkheim pentru umplerea golului între stat şi indivizi, pentru

depăşirea individualismului egoist, pentru a evita „războiul tuturor împotriva tuturor” şi

pentru a crea un sentiment de solidaritate care să impună morala socială sunt corporaţiile

sau asociaţiile profesionale (Durkheim, 1893/2001, 46). Omul moral este social, iar în

absenţa normelor şi valorilor, societatea se reduce la o sumă de indivizi egoişti fără

conştiinţă comună, fără sentimentul apartenenţei la un grup care să-i antreneze în viaţa

socială. În condiţiile în care profesia a devenit un status fundamental, când petrecem cea

mai mare parte a timpului din zilele lucrătoare la serviciu, când acordăm atâta importanţă

carierei profesionale, când mulţi dintre noi devenim dependenţi de ea (workalcholic),

preocuparea lui Emile Durkheim pentru solidaritatea profesională devine de actualitate.

Spre deosebire de Durkheim, Ferdinand Tönnies, în distincţia pe care o face între

comunitate şi societate, consideră că voinţa organică este specifică vieţii comunitare, iar

voinţa reflectată vieţii societale. Dacă în comunitate (gemeinschaft) oamenii trăiesc

împreună uniţi prin legăturile de sânge, apropierea spaţială şi spirituală, „societatea

(gesellschaft) este un grup de oameni care, deşi trăiesc şi rămân împreună în raporturi

paşnice unii faţă de alţii, nu sunt organic legaţi, ci organic separaţi” (Tönnies, 1944, apud

Ungureanu, 1990, 81). Paradoxul acestei vieţi în comun (organic separată) este posibil

prin existenţa unor relaţii în afara societăţii, care i-au forma clasică a contractelor

comerciale. Doi indivizi pot să nu aibă nimic în comun care să ne amintească de relaţia

comunitară organică, dar să rămână într-o relaţie societală în virtutea unei creanţe pe care

unul o are faţă de celălalt. Observăm că, dacă la Durkheim solidaritatea organică este dată

de interdependenţa produsă de diviziunea muncii, deci de nevoia faţă de produsele altora,

la Tönnies, voinţa reflectată este dată de schimb (sau relaţia de vânzare – cumpărare)

aflat în proces de finalizare. O diferenţă semnificativă dintre cei doi autori este aceea că

societatea şi comunitatea, la Tönnies, sunt categorii ale sociologiei pure, sau aşa cum

afirmă Max Weber, tipuri ideale. De asemenea, soluţia pe care Tönnies o vede pentru a

rezolva problema societăţii care transformă muncitorii într-o masă (pentru că sunt uniţi

doar prin contractele de vânzare a forţei de muncă cu patronii) nu este asociaţia

profesională, ci capitalismul monopolist de stat (Ungureanu, 1990, 84).

Dintre sociologii clasici, poate că Max Weber a acordat cea mai mare atenţie

raţionalităţii lumii occidentale, atât în analiza relaţiei dintre spiritul capitalist şi etica

protestantă, cât şi în analiza birocraţiei ca formă raţională de organizare socială. La

întrebarea de ce a apărut capitalismul în lumea occidentală, şi nu în cea orientală, deşi în

ambele societăţi există dorinţa de acumulare, Weber răspunde făcând trimitere la etica

protestantă, care presupune acumulare ascetică bazată pe calcul şi raţiune, pentru a

dovedi lui Dumnezeu că meriţi să fii ales. Ethosul capitalist de sorginte protestantă se

regăseşte într-un pasaj citat din Benjamin Franklin pentru care timpul înseamnă bani, iar

o oră de pauză sau un dolar care nu este reinvestit sunt privite ca bani irosiţi (Weber,

1905/1993, 34). Descrierea spiritului capitalist de către Weber, după ce a realizat o

călătorie în SUA, nu poate să nu ne amintească de caracteristicile subculturii moderne din

studiul lui Ray şi Anderson (2000). O paralelă şi mai evocatoare se poate face între

caracteristicile birocraţiei descrise de Weber în Economie şi societate (1921/1978) şi

trăsăturile modernităţii prezentate de autorii conceptului de cultură creativă. Birocraţia

presupune, în forma sa ideală, „precizie, viteză, lipsa ambiguităţii, cunoaşterea dosarelor,

continuitate, discreţie, unitate, subordonarea strictă, reducerea fricţiunilor, a costurilor

materiale şi personale” (Weber, vol. II, 1921/1978, 974). Aceste caracteristici ne

amintesc de felul în care modernii privesc organizaţiile ca nişte maşini, cu scopuri clare,

cu o abordare analitică, şi totul pentru o eficienţă maximă.

Numai că acestea sunt trăsăturile tipului ideal de organizaţie birocratică, adică un

model abstract, teoretic, chiar utopic (Weber, 1904-1917/2001, 47), pentru că în realitate

prezintă ambiguităţi şi fricţiuni, nu toţi membrii sunt competenţi, iar relaţiile nu sunt

întotdeauna impersonale. Faptul că realitatea nu se identifică cu modelul teoretic nu este

neapărat un lucru rău, dar o critică adusă chiar de Weber organizaţiei birocratice este

aceea că aceasta poate deveni iraţională în activitatea sa devenind un scop în sine,

îndepărtându-se de la scopurile pentru care a fost creată.

Raţionalizarea realităţii în care individul este orientat după calcul, eficienţă şi

profit a dus la dezvrăjirea lumii, la diminuarea rolului religiei, a magiei sau a mitului.

Trăim într-o lume fără Dumnezeu, în care nu ne-a mai rămas decât, aşa cum spune

Dostoievski în Omul din subterană, convingerea că „unul plus unu fac doi”.

Mcdonalizarea societăţii aşa cu a fost descrisă critic de George Ritzer (2000/2003),

caracterizată prin eficienţă, calculabilitate, previzibilitate şi control, a luat forma ultimă a

managementului de proiect. Orice activitate umană poate fi încadrată într-un proiect.

Cariera profesională, cumpărarea unui case sau a unui automobil, activităţile în cadrul

unui ONG, dar şi procrearea unui copil, stabilirea vacanţelor sau petrecerea timpului liber

pot fi văzute ca proiecte pe termen mai scurt sau mai lung. Planificarea, monitorizarea,

evaluarea, gestionarea optimă a resurselor pentru atingerea unor obiective clare la

termene prestabilite sunt caracteristicile managementului de proiect. Dar dacă toate

activităţile noastre ar fi încadrate în proiecte pe care le manageriem, atunci viaţa noastră

ar fi anostă, asemenea unui film care înainte de vizionare ne-a fost povestit.

Revenind la clasicii sociologiei universale, este interesant că toţi apreciază pozitiv

acest moment al istoriei occidentale. Marx consideră capitalismul o perioadă necesară în

istoria umanităţii pentru acumularea capitalurilor şi tranziţia spre comunism, Durkheim

spune că solidaritatea organică permite o mai mare individualizare spre deosebire de

solidaritatea mecanică unde indivizii sunt interşanjabili, iar Weber, în ciuda criticilor pe

care le aduce „cuştii de fier” (cum a numit birocraţia), îi apreciază calităţile care-i conferă

eficienţă. Dualitatea comunitate – societate răzbate în teoriile acestor sociologi, şansa

acestei lumi alienate, individualiste şi dezvrăjite este văzută de Marx în clasa proletară,

de Durkheim în asociaţiile profesionale, iar pentru Weber singura comunitate posibilă

este cea a grupului de status (statusul văzut ca prestigiu). Cultura tradiţională îi satisface

individului nevoia de apartenenţă la comunitate, dar sub forma ei de grup închis, în care

străinii nu sunt bine-veniţi. În condiţiile în care micile naraţiuni au luat locul marilor

naraţiuni (Lyotard,1979/1993), când suntem mult mai dinamici şi intrăm în contact cu

alte culturi într-o lume globală, când egalitatea de gen tinde să ia locul relaţiilor

patriarhale, cultura tradiţională nu mai poate face faţă noilor provocări. În acest context,

nevoia de comunitate este satisfăcută, cel puţin pentru societatea americană, de către

subcultura creativă, care este una xenofilă, cu atitudini pozitive faţă de ceea ce este străin

sau exotic. Credinţa în misterele religioase, că natura este sacră şi preocuparea pentru

dezvoltarea spirituală sunt dovezi că membrii cultural creatives nu împărtăşesc cu lumea

modernă aceleaşi valori.

Trebuie subliniat în final că nu există o societate cu relaţii strict formale sau strict

informale, respectiv o societate lipsită de sacru. Relaţia comunitate – societate este una a

categoriilor sociologice pure, sau a tipurilor ideale, omul este mai degrabă non-logic

decât logic (Pareto, 1916/1932), iar „până şi existenţa cea mai desacralizată păstrează

încă urmele unei valorizări religioase a Lumii” (Eliade, 1957/ 2005, 21).

Cultural creatives şi actualizarea sinelui

Dacă în subcapitolul anterior am insistat pe nevoia umană de comunitate şi sacru,

plecând de la criticile aduse lumii moderne de către sociologia clasică, în acest subcapitol

vom sublinia relaţia dintre actualizarea sinelui, văzută ca nevoie aflată în vârful piramidei

trebuinţelor concepută de Abraham Maslow (1954/2007), şi cultura creativă. Abordarea

sociologică anterioară este completată de abordarea psihologică (umanistă), deoarece

nevoia de actualizare a sinelui este o preocupare centrală a membrilor culturii creative.

Vom aduce argumente teoretice că numai persoanele cu valori care corespund actualizării

sinelui, pot face parte din cultural creatives.

Psihologia umanistă apare în anii ’50 ai secolului XX, având ca reprezentanţi

printre alţii pe Gordon W. Allport, Abraham Maslow, Karl R. Rogers, Erik Ericson, Erich

From. Ca alternativă la abordările psihanalitică şi comportamentalistă, psihologia

umanistă studiază omul în integralitatea sa (aspecte esenţiale şi specifice, conştiente şi

inconştiente, raţionale şi iraţionale etc.) şi a potenţialului său de realizare (Craiovan,

2000, 207). Dintre numele mai sus amintite, alături de filosoful şi psihologul Ken

Wilber, preocupat printre altele de budism, Abraham Maslow este considerat de către

Ray şi Anderson (2000, 38) ca fiind un reprezentant al culturii creative în domeniul

psihologiei.

Maslow (1954/1997, 342) afirmă că psihologia trebuie să studieze omul sănătos şi

critică abordările psihologice care au ajuns la concluzii ştiinţifice doar pe baza studiului

persoanelor bolnave. Omul sănătos, consideră Maslow, este acea persoană care îşi are

satisfăcute toate trebuinţele, începând cu cele fiziologice (aer, apă, mâncare, sex) şi

terminând cu o trebuinţă specific umană, nevoia de actualizare a sinelui. Prin acesta din

urmă el înţelege: „dorinţa de împlinire de sine a oamenilor, mai exact de a-şi atinge

potenţialul maxim în conformitate cu predispoziţia naturala” (Maslow, 1954/2007, 94).

Teza acestui subcapitol este aceea că numai persoanele preocupate de actualizarea

sinelui şi/sau care au sinele în proces de actualizare pot face parte din grupul celor care

împărtăşesc valorile culturii creative. Înainte de a compara caracteristicile cultural

creatives cu cele ale persoanelor cu sinele aflat în proces de actualizare trebuie făcute

două precizări. În primul rând, Ray şi Anderson (2000, 15-17) afirmă că o caracteristică a

cultural creatives este preocuparea pentru actualizarea sinelui lor (self actualizing) şi

acordă problematicii altruismului, actualizării sinelui şi spiritualităţii un subcapitol de

doar două pagini. Prin urmare, cei doi autori menţionează această trăsătură ca aparţinând

cultural creatives, dar relaţia dintre cele două concepte este prezentată vag. În al doilea

rând, trebuie subliniat faptul că nu punem semnul de egalitate între persoanele cu sinele

aflat în proces de actualizare şi persoanele care aparţin culturii creative. Maslow

(1954/2007, 345) afirmă că 99% dintre persoane sunt „nesănătoase” (nu au satisfăcute

toate trebuinţele, implicit nici pe cea de realizare a sinelui), iar în aceste condiţii ar

însemna că doar 1% din populaţie ar putea fi cultural creatives. Dar Maslow (1954/2007,

103-104) afirmă, totodată, că trebuinţele nu pot fi satisfăcute complet, iar o trebuinţă

aflată pe un nivel inferior al piramidei trebuie să fie satisfăcută la un nivel mai ridicat

decât o trebuinţă aflată pe un nivel superior. De asemenea, apariţia unei noi trebuinţe nu

este instantanee, ci este „o apariţie treptată din neant”. Pentru a explicita, el construieşte

un exemplu ipotetic: dacă trebuinţa A este satisfăcută în proporţie de 10%, atunci

trebuinţa B (aflată pe o treaptă imediat superioară) poate să nu fie resimţită, dacă

trebuinţa A este satisfăcută în proporţie de 25%, atunci trebuinţa B poate fi resimţită în

proporţie de 5% etc.2 Prin urmare, numărul persoanelor care percep nevoia de actualizare

a sinelui poate să fie mult mai mare decât numărul persoanelor care au sinele în proces de

actualizare.

În vederea susţinerii tezei acestui subcapitol vom aduce o serie de argumente prin

compararea caracteristicilor cultural creatives cu cele ale persoanelor al căror sine se află

în proces de actualizare.

1) Ray şi Andeson au numit acest grup „cultural creatives” pentru că a creat o

nouă cultură în SUA. Creative sunt şi persoanele cu sinele aflat în proces de actualizare

pentru că „aceşti indivizi sunt mai puţin inhibaţi, reţinuţi, limitaţi de graniţe, cu alte

cuvinte, mai puţin enculturaţi” (Maslow, 1954/2007, 291). Acest tip de creativitate există

ca potenţialitate în toate persoanele, dar normele şi valorile sociale interiorizate nu mai

permit o evaluare a realităţii detaşată de cultura din care o persoană face parte. Indivizii

cu sinele aflat în proces de actualizare sunt mai autonomi, deci mai creativi. Această

creativitate nu se reduce la creativitatea artistică (de care se bucură un număr mic de

persoane), ci la un mod „inocent” de a privi lumea, asemenea copiilor care nu au fost

supuşi până la final socializării primare. Acest tip de „inocenţă” ne aminteşte, în

literatură, de Călătoriile lui Guliver a lui Swift, Scrisorile persane a lui Motesquieu sau

de Candide sau Micromegas ale lui Voltaire. În sociologie, „inocenţa” este o

2 Maslow nu spune cu exactitate care este momentul în care este resimţită trebuinţa de pe nivelul superior. Mai mult, într-un alt loc afirmă: „Întrebarea dacă gratificarea trebuinţelor primare este o condiţie suficientă sau doar necesară a actualizării sinelui rămâne deschisă.” (Maslow, 1954/2007, 263)

caracteristică a imaginaţiei sociologie (Mills, 1959/1975), iar, în filosofie, a mirării

(Hersh, 1981/2006).

2) „Sentimentul detaşării de cultură” a persoanelor cu sinele în proces de

actualizare îi fac pe aceştia mai puţin etnocentrici, cu „un caracter naţional mai puţin

pregnant” (Maslow, 1954/2007, 294-295). La întrebarea dacă este posibil ca într-o cultură

imperfectă să se dezvolte oameni sănătoşi, Maslow afirmă, cu referire la cultura

americană, că este posibil acest lucru, în măsura în care societatea „rămâne tolerantă faţă

de acest fel de respingere detaşată a identificării culturale depline” (ibidem, 295). La

modul general, cultural creatives acceptă necunoscutul, chiar sunt mai atraşi de

necunoscut decât de cunoscut. Aceste lucruri sunt caracterstice şi membrilor culturii

creative care sunt atraşi de ceea ce este străin şi exotic, adică sunt ceea ce Ray şi

Anderson (2000, 29) numesc „xenofili”.

3) Autonomia persoanelor cu sinele aflat în proces de actualizare poate fi corelată

şi cu preocuparea cultural creatives pentru autenticitate. Astfel, itemul care

caracterizează scala valorilor actualizării sinelui, elaborată de Everett Shostrom

(1963/1996, 17), este: „Trăiesc conform dorinţelor, plăcerilor şi valorilor mele”. Pentru

membrii grupului culturii creative, „autenticitatea înseamnă că acţiunile tale corespund cu

ceea ce crezi şi cu ceea ce spui” (Ray şi Anderson, 2000, 8). Iată că modul de manifestare

a culturii creative corespunde valorilor persoanelor cu sinele aflat în proces de

actualizare.

4) Cultural creatives au o imagine de ansamblu asupra întregii planete, mai ales în

preocuparea lor pentru a rezolva probleme sociale, politice şi ecologice. Caracterul holist

al modului în care membrii subculturii creatoare privesc lumea îl regăsim în rândul

persoanelor cu sinele aflat în proces de actualizare care „acţionează din perspectiva unui

cadru de valori largi, nu mărunte, universale, nu locale, raportându-se la un secol întreg,

nu la momentul prezent.” (Maslow, 1954/2007, 276) Aceştia din urmă au „sentimentul

înrudirii cu toţi oamenii”, ceea ce îi face deschişi şi interesaţi faţă de problemele cu care

lumea se confruntă. Altruismul personelor care fac parte din subcultura creativă îl

regăsim şi la persoanele cu sinele aflat în proces de actualizare.

5) Membrii grupului culturii creative cred în misterele religioase, dar nu au nimic

din conservatorismul dreptei religioase a tradiţionalilor. Mulţi dintre ei sunt preocupaţi de

budism, taoism sau de yoga, care sunt mai degrabă forme de integrare spirituală în

universul înconjurător. Ca şi aceştia, persoanele cu sine aflat în proces de actualizare sunt

religioase în termeni socio-comportamentali, dar nu şi în termenii relaţiei cu

supranaturalul şi cu ortodoxia religioasă (ibidem, 288). Ele trăiesc „experienţe de vârf”,

numite şi mistice, care presupun uitarea de sine sau transcenderea sinelui însă fără

conotaţii supranaturale. O societate sănătoasă, în care toţi membrii au satisfăcute toate

trebuinţele (deci o societate utopică), ar avea, spune Maslow (1954/2007, 255) o cultură

taoistă.

6) Sunt puţine persoane din subcultura creativă cu vârsta între 18 şi 24 de ani, iar

argumentul lui Ray şi Anderson (2000, 22) este că la această vârstă încă nu şi-au conturat

valorile. Putem continua argumentul celor doi autori, menţionând faptul că persoanele

mai tinere fac în mică măsură parte din cultural creatives pentru că la această vârstă este

mai puţin probabil să conştientizezi nevoia de actualizare a sinelui.

7) Cultural creatives reuşesc să depăşească dilemele provocate de alternativa

tradiţional – modern prin întoarcerea la comunitate fără atitudini de respingere a celor

care nu fac parte din grupul de apartenenţă. Graniţa identitară în cadrul relaţiei NOI-VOI,

sau grup intern – grup extern, îşi găseşte permeabilitatea în cadrul culturii creative, unde

sentimentul de NOI, subliniat prin reconstrucţia comunităţii, se asociază cu simpatia

pentru ceea ce este străin şi exotic. O altă dilemă pe care o depăşesc cultural creatives

este cea dintre procuparea pentrul lumea exterioară şi lumea interioară. Preocuparea

pentru exterior se manifestată, pe de o parte, prin strângerea de informaţii şi construcţia

unei imagini vaste a lumii în care trăiesc, iar, pe de altă parte, prin simpatia sau

participarea la mişcările sociale, politice şi ale conştiinţei, care îşi au începuturile în anii

’60 ai secolului XX. Preocuparea pentru lumea interioară dezbătută aici pe larg se

manifestă prin căutarea răspunsului la întrebările „Cine sunt?” şi „Pentru ce sunt aici?”.

Rezolvarea contradicţiilor este o caracteristică şi a persoanelor cu sinele în proces de

actualizare, iar în acest sens Maslow dă ca exemplu în primul rând relaţia dintre egoism şi

altruism, respectiv dintre individualism şi socialitate. La oamenii sănătoşi, spune Maslow

(1954/2007, 308), „antinomiile sunt rezolvate, iar individul devine deopotrivă activ şi

pasiv, egoist şi altruist, masculin şi feminin, orientat către sine, dar şi către celălalt”. Iată

cum antinomiile secolului XIX, despre care vorbeşte şi sociologul român Ilie Bădescu,

pot fi depăşite, în plan social, de către cultural creatives, iar, în plan psihic, de către

persoanele cu sinele aflat în proces de actualizare.

Faptul că există o corespondenţă între caracteristicile culturii creative şi

caracteristicile persoanelor cu sinele aflat în proces de actualizare nu înseamnă că o

societate compusă din indivizi care percep nevoia de actualizare trebuie să împărtăşească

obligatoriu valorile culturii creative. Dar putem lansa ipoteza ca celelalte două tipuri de

cultură, modernă şi tradiţională, oferă mai puţine condiţii membrilor lor pentru

actualizarea sinelui sau, altfel spus, cultura creativă este mai aproape de cultura unei

societăţi sănătoase.

În subcapitolul următor vom analiza această problemă a relaţiei dintre societate şi

satisfacerea trebuinţelor şi vom vorbi despre relaţia dintre cultura creativă, societatea

sănătoasă şi construcţia UE.

Cultura creativă şi incluziunea sociala. Eupsihia şi Europa

Se pune problema în ce măsură cultura şi nivelul de dezvoltare economică al unei

societăţi oferă condiţiile necesare pentru ca membrii acesteia să ajungă să simtă nevoia de

actualizare a sinelui şi chiar să-şi satisfacă această nevoie, într-o măsură mai mare sau

mai mică. Dacă aceste condiţii sunt satisfăcute, membrii societăţii vor fi obligatoriu

sănătoşi? Iar dacă toţi membrii ei ar avea trebuinţele satisfăcute, care ar fi caracteristicile

unei societăţi sănătoase? În plan concret, dacă în SUA există subcultura creativă care este

o formă de manifestare a unei societăţi sănătoase, UE are valorile şi obiectivele specifice

unei asemenea societăţi?

Condiţiilor economice necesare unei societăţi sănătoase duc cel puţin la

satisfacerea trebuinţelor de la baza piramidei lui Maslow, şi anume duc la satisfacerea

nevoilor de hrană şi apă. Procentul alocat din venituri pentru asigurarea hranei este unul

dintre indicatorii pentru măsurarea sărăciei, Orshanski (1965) propunând stabilirea unui

prag al sărăciei format din cheltuielile alimentare (conform modelului cultural de

consum) multiplicate cu trei (apud Zamfir, 1995, 65). Haralmbos şi Holborn (1990),

folosind metodologia mai sus menţionată, afirmă că în SUA trăiau sub pragul sărăciei

22,4% în anul 1959, 11-12% în anii ’60 şi la începutul anilor ’70, şi în jur de 14% după

1984 (Zamfir, 1995, 65). Aceste cifre arată că după cel de-al Doilea Război Mondial a

scăzut în timp numărul de persoane din SUA care nu aveau satisfăcută nevoia de hrană.

Observăm, totodată, că apariţia mişcărilor sociale din anii ’60 ai secolului XX are loc în

condiţiile unui boom economic, care a dus la scăderea ratei sărăciei în SUA şi nu numai.

Alături de situaţia economică, printre condiţiile de mediu necesare pentru

actualizarea sinelui sunt şi cele familiale, educaţionale, politice etc. (Maslow, 1954/2007,

154). Plecând de la aceste condiţii putem spune că „trebuinţele primare pot fi satisfăcute

în general numai de către alte fiinţe umane” (ibidem, 209). Nevoile de siguranţă,

apartenenţă, dragoste, respect pot fi satisfăcute numai în relaţie cu alte persoane, deci

omul nu poate fi fericit decât în şi prin intermediul societăţii. Aceasta trebuie să aibă

instituţii care să încurajeze şi să stimuleze relaţii interumane pozitive. Chiar şi o

asemenea societate nu ar putea elimina complet „boala” (ca şi caracteristică a societăţii

nesănătoase), din cauza unor ameninţări care nu sunt de natură socială: moartea, boala,

ignoranţa, slaba comunicare etc. (ibidem, 230-231). Prin urmare, nu poate exista în

realitate o societate în care toţi oamenii să fie sănătoşi şi fericiţi, chiar dacă aceasta

asigură membrilor ei condiţii de mediu foarte bune. Cu privire la posibilitatea

îmbunătăţirii sănătăţii unei persoane într-o societate bolnavă, Maslow (1954/2007, 233)

are o abordare psihologică, afirmând că acest lucru este posibil pentru că există persoane

sănătoase chiar şi într-o astfel de societate, iar psihoterapia este o soluţie pentru

rezolvarea problemelor individuale.

Eupsihia şi Uniunea Europeană

O societate sănătoasă în care toate persoanele au toate trebuinţele satisfăcute şi sunt

fericite este o societate utopică, numită de către Maslow (1954/2007, 255) Eupsihia.

Psihologul american şi-o imaginează plecând de la caracteristicile persoanelor cu sinele

aflat în proces de actualizare. Dincolo de neclarităţile unei asemenea reprezentări utopice

(mai ales în ceea ce priveşte dimensiunea economică), Maslow afirmă că un asemenea

grup ar fi unul anarhist, în care oamenii s-ar bucura de mai multă libertate de alegere,

aceştia fiind mai puţin înclinaţi să impună celorlalţi gusturile, opiniile sau credinţele lor,

ar acorda mai multă atenţie satisfacerii trebuinţelor şi metatrebuinţelor, şi ar fi mai sinceri

unii faţă de alţii. Observăm că Eupsihia are anumite caracteristici „mai” dezvoltate decât

într-o societate reală şi, aşa cum afirmă Maslow, locuitorii ei ar tinde spre tipul taoist de

cultură.

Din punct de vedere al genului, Mircea Eliade (1978/1992, vol. II, 32-33) afirmă

că daoismul (sau taoismul) este orientat către integrarea celor două sexe în modelul

androgin, fapt ce permite reîntoarcerea „la începutul” existenţei individuale (la starea de

copilărie), caracterizată prin plenitudine vitală, spontaneitate şi beatitudine. Acceptarea

celorlalte moduri de gândire poate fi asociată cu condamnarea de către Lao Zi a valorilor

sociale, văzute ca iluzorii şi primejdioase. Daoistul nu intervine în curgerea lucrurilor,

nonacţiunea (wu wei) fiind modalitatea prin care Sfântul înfăptuieşte (ibidem, 31). Putem

spune că ceea ce are comun cultura taoistă şi Eupsihia sunt toleranţa reciprocă între

indivizi, spontanietatea şi unitatea contrariilor (inclusiv între masculin şi feminin).

Trebuie menţionat faptul că Maslow, deşi face această trimitere la cultura taoistă în

câteva rânduri, nu intră în detalii cu privire la relaţia dintre această cultură şi societatea

sănătoasă.

Iată că în viziunea lui Maslow, într-o societate sănătoasă omul nu este lup pentru

oameni, chiar din contră, este tolerant, altruist, se implică activ în problemele comunităţii

şi, totodată, rămâne liber şi autonom. Acestea sunt, în mare, şi caracteristicile cultural

creatives, ce caracterizează un sfert din populaţia SUA. Vom argumenta în continuare că

elemente ale culturii creative, respectiv ale Eupsihiei, pot fi regăsite în construcţia UE.

Din punct de vedere valoric, la baza UE stau respectarea drepturilor omului,

respingerea oricărei forme de discriminare şi acceptarea diferenţelor, plecând de la

principiul unităţii în diversitate. Pentru viitor, obiectivul general este ca UE să aibă cea

mai dezvoltată economie bazată pe cunoaştere cu cetăţeni incluşi social. Berghman

(1997), conform unui document al OCDE (1998, 23), afirmă că „excluziunea socială

rezultă din eşecul următoarelor sisteme: 1) sistemului democratic şi juridic care

favorizează integrarea cetăţenilor; 2) pieţei muncii care favorizează integrarea

economică; 3) sistemului de protecţie socială care favorizează integrarea socială; 4)

familiei şi colectivităţii”. În cazul succesului acestor sisteme, individul se bucură de ceea

ce T. H. Marshall (1950, 10-11) numea „cetăţenie socială”, care presupune accesul la

drepturi civile, politice şi sociale, şi care fac din individ „un membru deplin al societăţii”.

UE, cel puţin ca proiect, apare ca un spaţiu al depăşirii antinomiilor, al unităţii în

diversitate, al competiţiei şi al solidarităţii sociale, respectiv al gândirii la nivel global şi

al acţiunii la nivel local (comunitar).

Pentru a conchide, în Tabelul 1 prezentăm comparativ caracteristicile comune ale

culturii creative, ale societăţii sănătoase şi ale principiilor şi obiectivelor UE. Menţionăm

faptul că la caracteristicile societăţii sănătoase enumerate mai sus, am adăugat o serie de

trăsături ale persoanelor sănătoase care sau bucurat de gratificarea trebuinţelor primare

(Maslow, 1954/2007, 129-133).

Tabel 1. Cultura creativă, societatea bună şi Uniunea Europeană

Cultura creativă Societatea bună (Eupsihia) Uniunea EuropeanăSimpatii pentru persoane din alte culturi, xenofilie

Respect democratic fundamental faţă de toţi oamenii, afecţiune pentru alţii, dragoste şi respect pentru cei de altă vârstă, sex, rasă

Nediscriminare pe criterii de sex, rasă, etnie, orientare politică, religioasă etc.

Atitudine feministă Depăşirea dualităţii feminin masculin

Eliminarea discriminării de gen

Reconstrucţia comunităţii Sentiment de apartenenţă la un grup, senzaţia de „acasă”

Dezvoltarea regională, inclusiv prin sublinierea identităţii locale

Preocuparea pentru lumea globală

Sentiment de apartenenţă la familia umană

Gândire la nivel global (şi acţiune la nivel local)

Implicarea în viaţa politică. Idealismul politic

Spirit democratic şi deschidere pentru dezvoltarea politică

Participarea la viaţa politică a comunităţii

Altruism Altruism Solidaritate socialăAutenticitate Creativitate şi autonomie DiversitateLibertate Libertate LibertateEcologism Ecologism EcologismDepăşirea antinomiilor Depăşirea antinomiilor Depăşirea antinomiilor

După cum se poate observa în Tabelul 1, comparaţia dintre cultura creativă, societatea

bună şi UE se restrânge la aspectele sociale şi politice, şi nu la cele psihologice şi

religioase. Acest lucru se datorează faptului că în ultima coloană (cu excepţia comparaţiei

referitoare la depăşirea antinomiilor) surprinde valorile UE aşa cum decurg ele din

politicile comunitare, şi nu dintr-un studiu care să permită comparaţii cu privire la

actualizarea sinelui, experienţele religioase, simplitatea voluntară etc. Dorim să subliniem

faptul că UE îşi propune să devină o societate care are foarte multe în comun cu

societatea sănătoasă descrisă de Maslow (1954/2007) sau cu subcultura creativă cercetată

de Ray şi Anderson (2000). Nondiscriminarea, implicarea în problemele politice,

economice şi culturale ale comunităţii, solidaritatea şi protecţia mediului înconjurător

sunt valori pe care le putem întâlni în toate cele trei culturi. Gândirea patriarhală,

atitudinea negativă faţă de străini, prioritatea acordată controlului comportamentului

imoral faţă de asigurarea libertăţilor civice sunt caracteristici ale culturii tradiţionale care

vin în contradicţie cu valorile care stau la baza construcţiei europene. Acelaşi lucrul îl

putem menţiona şi cu privire la cultura modernă care este individualistă, puţin preocupată

pentru dezvoltarea comunităţii, cinică în privinţa politicii şi cu atenţie scăzută pentru

mediul înconjurător.

Se pune atunci problema dacă valorile care stau la baza UE, în mare parte similare

cu cele ale cultural creatives şi ale societăţii sănătoase, sunt prezente şi în spaţiul

românesc, şi, eventual, care sunt formele lor specifice. Acceptarea inevitabilă în vederea

aderării a aquis-ului comunitar înseamnă adoptarea unor forme care se pliază pe fondul

românesc. Existenţa unui decalaj între forme şi fond îl determină pe Constantin Schifirneţ

(2007, 266) să afirme că „vom asista la o recrudescenţă a formelor fără fond, ale căror

efecte le va resimţii majoritatea românilor.” Cum în contextul integrării această adoptare

a formelor este inevitabilă, se pune problema în ce măsură sinele românesc (elementele

profund-identitare ale românilor) îşi modifică fondul pentru a lua forma matricei

europene. În subcapitolul următor vom prezenta rezultatele unei cercetări care a avut

scopul de a vedea dacă, în cadrul unui eşantion de convenienţă format din studenţi, există

valori specifice cultural creatives şi modelului european. Sau, altfel spus, cât fond există

în eşantionul respectiv pentru forma europeană. De asemenea, vom testa dacă, la nivelul

eşantionului, există o corelaţie între valorile subculturii creative şi valorile persoanelor cu

sinele în proces de actualizare.

Cultural creatives şi incluziunea socială în spaţiul românesc

Având în vedere afirmaţiile de mai sus, vom prezenta rezultatele anchetei sociale bazată

pe chestionar realizată pe un eşantion de convenienţă format din 744 de studenţi. Alături

de datele rezultate din cercetarea noastră, vom folosi într-o analiză secundară datele

rezultate în urma Barometrului de Gen realizat de Institutul Gallup din România în anul

2000. De asemenea, vom folosi date statistice oferite de Institutul Naţional de Statistică.

În studiul nostru ne vom concentra asupra a trei aspecte centrale ale culturii

creative: reconstrucţia comunităţii, egalitatea de gen şi atitudinea faţă de muncă. Am ales

să analizăm aceste trei elemente deoarece ele sunt comune culturii creative şi incluziunii

sociale.

Reconstrucţia comunităţii. Reconstrucţia comunităţii este atât o dorinţă a membrilor

societăţii de a se reîntoarce la grupurile locale care conferă sentimentul de apartenenţă,

cât şi o nouă ideologie care vede în comunitate o soluţie pentru rezolvarea problemelor

sociale.

Nevoia de apartenenţă este o caracteristică a societăţii postmaterialiste (Ingelhart,

1977) sau a cultural creatives (Ray şi Anderson, 2000). Dacă societatea tradiţională

satisfăcea această nevoie prin intermediul comunităţii, modernitatea a dus la

individualizarea excesivă, în ciuda creşterii interdependenţei între indivizi aşa cum

menţiona Durkheim (1993/2001) sau Tönnies (1887/2001). Lazăr Vlăsceanu (2007, 139)

afirmă că „devenim tot mai singuri în proiecte tot mai colective”, atomizarea unei

societăţi desacralizate lăsând-ul singur pe individ în cadrul mecanismelor sociale.

Reconstrucţia comunităţii, dar şi apariţia grupurilor de instruire şi de dezvoltare personală

sunt văzute de Maslow ca soluţii pentru satisfacerea trebuinţelor de apartenenţă şi de

dragoste greu de gratificat în societatea modernă. „Astfel de fenomene sociale pot să se

ivească pentru a contracara sentimentele de alienare, înstrăinare şi singurătate, acutizate

de către mobilitatea crescută, de destrămarea grupurilor tradiţionale, de împrăştiere a

familiilor, de prăpastia dintre generaţii şi de către urbanizarea continuă.” (Maslow,

1954/2007, 91) În plan politic, reîntoarcerea la comunitate a fost asociată cu scăderea

încrederii în actorii politici tradiţionali (parlament, partide politice, guvernarea centrală)

şi creşterea încrederii în guvernarea locală, organizaţii şi asociaţii nonguvernamentale

(Klingeman şi Fuchs eds., 1995). Participarea la construcţia unei societăţi mai bune este o

trăsătură a cultural creatives, 75% dintre ei fiind implicaţi în activităţi de voluntariat (Ray

şi Anderson, 2000, 10).

Faptul că individul este un participant activ la viaţa politică, economică şi

culturală a comunităţii este un indicator al gradului de incluziune socială. Giddens

(1998/2001) vorbeşte şi de fenomene contrare, de auto-excluziune socială, în care

persoane cu venituri ridicate locuiesc în afara comunităţii şi nu manifestă interes pentru

problemele comunitare. În lipsa unor asemenea valori sau a sentimentului de apartenenţă

se pune problema succesului politicilor care au ca scop realizarea incluziunii sociale.

Reîntoarcerea la comunitate este văzută şi ca o soluţie pentru rezolvarea

problemelor sociale în contextul eşecului vechii stângi (statismului) şi noii drepte (pieţei)

Statul este criticat pentru că este prea puternic şi face lucruri pe care oamenii ar trebui să

le facă, iar piaţa pentru că a creat un individualism de consum. În acest context,

comunitarismul acceptă că statul şi piaţa trebuie să joace roluri importante în viaţa

socială, dar susţine utilizarea ca resursă a comunităţii, care va duce la revitalizarea

societăţii civile (Zamfir, 2000, 17). În acest sens, Giddens (1998/2001) propune o a treia

cale, care să îmbine avanajul copetitivităţii neo-liberaliste cu solidaritatea social-

democrată, depăşite istoric odată cu prăbuşirea regimurilor comuniste. Noua ideologie

susţine construcţia unei societăţi a bunăstării (nu a unui stat al bunăstării) care investeşte

în cetăţean (responsabil pentru bunăstarea sa) şi în dezvoltarea comunităţii. Aceelaşi

accent pus pe comunitate se regăseşte şi în UE, care duce o politică de dezvoltare a

regiunilor, unde autoritatea centrală a statului naţional este diminuată, pe de o parte, în

favoarea instituţiilor europene, iar, pe de altă parte, în favoarea regiunilor de dezvoltare şi

a guvernării locale.

Putem spune, în concluzie, că reîntoarcerea la comunitate

(neighborhood/community) este o modalitate de rezolvare a unor nevoi în plan psihic,

social şi politic.

Pentru a evalua în ce măsură sentimentul comunitar este prezent în rândul

subiecţilor din eşantion, vom analiza nivelul de încredere în ceilalţi (familie, vecini,

persoane de altă naţionalitate etc.), gradul de autoritarism şi implicarea în problemele

comunităţii.

Membrii familiei se bucură de cea mai mare încredere din partea subiecţilor

chestionaţi, aproape 99% dintre aceştia afirmând că au „multă” şi „foarte multă”

încredere în familie (Fig. 1). Nivelul de încredere rămâne ridicat faţă de rude (67,81%) şi

persoane cunoscute (51,31%), dar este scăzut faţă de persoane cu altă religie (23,32%),

de altă naţionalitate (22,09%), faţă de vecini (12,23%) şi mai ales faţă de persoane

necunoscute (3,03%).

Fig. 1. Câtă încredere aveţi în oamenii din următoarele categorii […]?

0

1

2

3

4

5

6

7

8

9

1989 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005

Fig. 2. Evoluţia numărului de căsătorii la 1000 de locuitori în România (conform INS,

2006, 245)

Patru din cinci subiecţi cred că oamenii se gândesc numai la ei, iar 57% spun că oamenii

încearcă să profite de tine. Lipsa de încredere în oameni în general este compensată de

importanţa acordată prieteniei: 82,5% cred că „un prieten face mai mult decât o pungă cu

galbeni”, iar 85% au ales varianta de răspuns „prietenia este cel mai de preţ lucru”.

Nivelul ridicat de încredere în membrii familiei asociat cu o creştere în ultimii ani

a nupţialităţii (Fig. 2) arată că familia rămâne celula de bază a societăţii, în ciuda crizei

prin care a trecut după 1989.

Subiecţii care au arătat încredere în familie (părinţi) şi vecini au menţionat că au

un nivel ridicat de implicare în relaţiile cu aceste persoane. Cele mai dese tipuri de

interacţiuni sunt vizitele la părinţi, prieteni/colegi şi petrecerea timpului în diferite ocazii

cu prietenii, iar cele mai puţin frecvente interacţiuni sunt cele cu vecinii (Tabel 2).

Tabel 2. Tipuri de interacţiuni cu ceilalţi şi frecvenţa acestora

părinţii rudele prietenii/colegii veciniimedia S.D. media S.D. media S.D. media S.D.

Cât de des vă vizitaţi ...? 4.19 0.84 3.11 0.79 3.84 0.87 2.14 1.06Cât de des vă împrumutaţi bani, obiecte de la ...? 3.21 1.10 2.36 0.94 3.04 1.11 1.70 0.91Cât de des petreceţi împreună la diferite ocazii cu ...? 3.70 0.91 2.92 0.88 3.89 0.95 1.74 0.87Cât de des lăsaţi locuinţa în grija ...? 3.37 1.42 1.91 0.99 1.80 1.03 1.58 0.90Cât de des discutaţi problemele care va frământă cu ...? 3.77 1.07 2.32 1.06 3.74 1.09 1.57 0.84Cât de des petreceţi împreună concediul cu ...? 2.87 1.13 2.01 0.97 3.39 1.20 1.29 0.62

Notă: Pentru calcularea mediei am considerat scala: „1” – „deloc”, „2” – „foarte rar”, „3” – „rar”, „4” – „des”, „5” – „foarte des”

Faptul că subiecţii chestionaţi au un grad scăzut de încredere în persoanele din afara

familiei şi rudelor, respectiv un nivel scăzut de implicare în relaţiile cu vecinii ridică două

probleme complementare. În primul rând, existenţa unei Europe unite, în care fiecare

naţiune formează o minoritate, necesită acceptarea diversităţii şi depăşirea rupturilor

istorice dintre statele naţionale. „Unitatea în diversitate” este principiul care stă la baza

toleranţei faţă de persoanele de altă etnie, cu o altă religie, orientare politică, sexuală etc.

Nivelul scăzut de încredere în persoane de altă religie şi altă naţionalitate arată că mulţi

dintre subiecţii din eşantion nu sunt pregătiţi pentru susţinerea valorilor UE şi nu au ceea

ce Ray şi Anderson au numit atitudini xenofile. În al doilea rând, lipsa de încredere este o

lipsă de capital social necesar în reconstrucţia comunităţii. Doar dacă pentru familie şi

rude există încredere, iar vecinii şi mai ales persoanele necunoscute sunt priviţi cu

reticenţă, atunci există o mică probabilitate ca indivizii să se asocieze în cadrul unor

relaţii informale care să depăşească „nepotismul” relaţiilor de tip familial. În lipsa

încrederii, logica acţiunii colective face ca indivizii să respecte normele dacă, aşa cum

afirma Hobbes, există un terţ care să impună angajamentele cu forţa. Subliniind

importanţa încrederii şi comuniunii, Robert Bates (1992), citat de Robert D. Putnam şi

colaboratorii lui (1993/2001, 187), afirma: „Într-o lume în care există dileme de felul

celei a prizonierului, comuntăţile cu simţul cooperării pot oferi individului posibilitatea

de a depăşii dilemele colective”. Ce se întâmplă însă în lipsa încrederii? Se mai poate

(re)construi comunitatea? Robert D. Putnam (1993/2001), după ce compară nordul şi

sudul Italiei, inegal dezvoltate din cauza diferenţelor de capital social (în primul rând a

încrederii), afirmă că, pentru a depăşi acest determinism cultural persistent de secole,

„schimbarea instituţiilor formale poate atrage după sine schimbarea practicilor politice”

(Putnam et al., 1993/2001, 207). În disputa, care a marcat România de la constituirea ei

ca stat, dacă schimbarea trebuie să pornească de la forme sau de la fond, Putnam et al. ar

fi adeptul formelor care ar atrage fondul, deoarece „schimbările instituţionale atrag după

ele (treptat) schimbări ale identităţilor, valorilor, puterii şi strategiilor” (ibidem). Putem

da aici exemplul construcţiei regiunilor de dezvoltare, care în lipsa unui sentiment de

apartenenţă la asemenea comunităţi impuse, sunt forme ce pot atrage „treptat” fondul.

Reconstrucţia unei comunităţii care să aibă membri autonomi, creativi şi cu

atitudini xenofile nu se poate realiza într-o societate „autoritaristă”, adică într-un „sistem

sociopolitic bazat pe subjugarea drepturilor individului faţă de stat şi lideri” (Reber, 1985,

apud Chelcea, 2004, 134). Pentru a măsura tendinţele autoritariene, am extras din Scala F

(scala de atitudine anti-demcratică) elaborată de Daniel J. Levinson, opt enunţuri faţă de

care subiecţii din eşantion şi-au exprimat acordul pe o scală de la „1” („total dezacord”)

la „4” („total acord”). Media scorurilor obţinute pentru această scală a fost de 2,72

(S.D.=0,47), două treimi dintre subiecţi având scoruri mai mari de 2,5, ceea ce arată că

aceştia au fost mai degrabă înclinaţi să fie de acord cu afirmaţiile de natură autoritaristă.

În urma comparaţiei între mediile scorurilor obţinute de bărbaţi şi mediile

scorurilor obţinute de femei, putem spune că bărbaţii au atitudini mai apropiate de cele

specifice regimurilor autoritare decât femeile. Am realizat şi o comparaţie între

persoanele cu vârsta între 18 şi 25 de ani (persoanele tinere) şi persoanele cu vârsta între

26 de ani şi 59 de ani (persoanele mature) 3. Am ales aceste grupuri de vârstă plecând de

la premisa că, în condiţiile continuării studiilor, tinereţea poate fi considerată o perioadă

postadolescenţă (Schifirneţ, 2002, 98). Între cele două grupuri de vârstă nu există o

diferenţă semnificativă în privinţa atitudinii autoritariste (Tabel 3). Dar dacă alături de

variabila „vârstă” luăm în calcul şi variabila „sex”, atunci putem spune că femeile mature

sunt mai apropiate de trăsăturile personalităţii autoritariene decât femeile tinere.

3 59 de ani este vârsta maximă din eşantion.

Vârsta maximă (cutting point) care poate să împartă subiecţii în două grupe de

vârstă cu scoruri pentru atitudinea autoritariană semnificativ diferite este în cazul

bărbaţilor de 24 de ani, iar în cazul femeilor de 35 de ani. Adică bărbaţii cu vârsta

cuprinsă între 18 şi 24 de ani sunt mai puţin apropiaţi de trăsăturile personalităţi

autoritare decât bărbaţii cu vârsta de 25 de ani şi peste. Iar femeile cu vârsta cuprinsă

între 18 şi 35 de ani au obţinut scoruri mai mici cu privire la atitudinile autoritariene

decât femeile cu vârsta de 35 de ani şi peste.

Tabel 3. Diferenţa dintre mediile scorurilor pentru atitudinea autoritară

Caracteristicile grupurilor comparateGrupul 1

Test t Sign.Grupul 2

Medie S.D. Medie S.D.femei şi bărbaţi 2,70 0,469 -2,628 0,009* 2,81 0,462femei şi bărbaţi cu vârsta între 18 şi 25 de ani

2,65 0,456 -1,498 0,135 2,73 0,477

femei şi bărbaţi cu vârsta de 26 de ani şi peste

2,80 0,473 -1,151 0,251 2,87 0,447

femei cu vârsta între 18 şi 25 de ani şi femei cu vârsta de 26 de ani şi peste

2,65 0,456 3,265 0,001* 2,80 0,473

bărbaţi cu vârsta între 18 şi 25 de ani şi bărbaţi cu vârsta de 26 de ani şi peste

2,73 0,477 1,941 0,054 2,87 0,447

bărbaţi cu vârsta între 18 şi 24 de ani şi bărbaţi cu vârsta de 25 de ani şi peste

2,70 0,474 2,576 0,011** 2,88 0,452

femei cu vârsta între 18 şi 35 de ani şi femei cu vârsta de 36 de ani şi peste

2,68 0,463 2,103 0,036** 2,83 0,479* semnificativ diferit pentru p< 0,01

** semnificativ diferit pentru p< 0,05

De ce există aceste diferenţe între bărbaţi şi femei cu privire la atitudinea autoritariană?

Nu există diferenţe de gen la nivelul tuturor itemilor din scală. Au existat diferenţe

semnificative între bărbaţi şi femei doar în privinţa afirmaţiilor: „Respectul şi supunerea

faţă de cei cu autoritate sunt cele mai importante valori pe care copiii ar trebui să le

înveţe” (t=-3.375, p=0,001) şi „Homosexualii sunt puţin mai buni decât criminalii şi

trebuie să fie pedepsiţi sever” (t=-5,269, p=0,000). Faptul că vârsta medie a bărbaţilor

este cu aproape şase ani mai mare decât vârsta medie a femeilor reprezintă un al factor al

diferenţelor de gen obţinute.

Putem conchide că majoritatea subiecţilor din eşantion împărtăşesc mai degrabă

valorile sistemului autoritarist decât valorile culturii creative sau cele ale UE. Având în

vedere că actualizarea sinelui este un proces mai puţin prezent la persoanele tinere, ne-am

fi aşteptat ca să existe o corelaţie negativă între scorul SAV şi variabila „vârstă”. Datele

nu confirmă acest lucru, mai mult, există o atitudine mai puţin autoritaristă în rândul

persoanelor mai tinere, care au arătat şi mai multă încredere în persoane de altă religie

sau de altă naţionalitate. În schimb, este confirmată incongruenţa dintre valorile

persoanelor cu sinele în proces de actualizare şi atitudinile autoritariene. Există o

corelaţie semnificativă negativă între scorurile scalei care măsoară atitudinea

autoritariană şi SAV (r=-0,104, p=0,024).

Cu privire la implicarea în problemele comunităţii sau la acordarea de ajutor altor

persoane, subiecţii s-au arătat în general dispuşi să aibă un comportament prosocial

(Tabel 4 şi Tabel 5). Septimiu Chelcea (2006b, 68) afirmă că prin comportament

prosocial înţelegem „acel comportament intenţionat, realizat în afara obligaţiilor de

serviciu şi orientat spre susţinerea, conservarea şi promovarea valorilor sociale”.

Comportamentele de tip prosocial sunt: a da informaţii, a semna o petiţie, a desfăşura

activităţi neplătite sau a dona bani etc. Numai că, prin intermediul chestionarului, am

măsurat atitudini, iar atitudinile nu prezic întotdeauna comportamente, relaţia intre

atitudine şi comportament fiind mediată de o serie de factori. De exemplu, conform

teoriei „acţiunii gândite” propusă de Icek Ajzen şi Martin Fishbein (1980) între atitudine

şi comportament există o intenţie comportamentală, la care se ajunge şi după luarea în

calcul a normelor subiective, a probabilităţii de a obţine beneficiul dorit sau a aşteptărilor

pe care le au ceilalţi de la noi (Chelcea, 2006a, 155-156). Chiar dacă scorurile ridicate cu

privire la disponibilitatea pentru sprijinul comunităţii (bloc/stradă, cartier, oraş) sau a

altor persoane nu presupun în mod obligatoriu şi un comportament prosocial pe măsură,

răspunsurile subiecţilor arată percepţia lor cu privire la dezirabilitatea socială a unor

asemenea comportamente. Un argument în acest sens este şi distribuţia nonrăspunsurilor.

Aşa cum era de aşteptat disponibilitatea pentru comportament prosocial este mai mare

pentru rude şi prieteni decât pentru persoane necunoscute, respectiv pentru acţiuni care

presupun costuri mai mici. Dar acolo unde au fost cele mai puţine răspunsuri pozitive

(sub 60%) au fost şi cele mai multe nonrăspunsuri (10-13%). Probabil sub presiunea

dezirabilităţii sociale subiecţii au evitat să dea un răspuns negativ.

În ciuda lipsei de încredere în ceilalţi (vecini, persoane de altă religie sau altă

naţionalitate, persoane necunoscute), existenţa unor aşteptări sociale pentru

comportamente în favoarea comunităţii este o sursă de capital social în vederea

reconstrucţiei comunităţii şi un argument că politicile comunitare pot avea succes.

Tabel 4. Disponibilitatea subiecţilor pentru sprijinul comunităţii (N=744)Dacă o organizaţie sau asociaţie iniţiază o acţiune (program) în localitatea dvs., aţi fi dispus:

Dacă această acţiune vizează probleme la nivelulA. Blocului/ străzii unde locuiţi

B. Cartierului unde locuiţi

C. Oraşului unde locuiţi

Să semnaţi o petiţie 87,3 85,5 87,4Să participaţi la o demonstraţie de susţinere a acţiunii respective

48,9 46,9 56,3

Să desfăşuraţi activităţi neplătite în cadrul organizaţiei/ asociaţiei

62,3 55,8 63,2

Să contribuiţi cu bani la derularea acţiunii respective

60,9 46,7 44,4

Tabel 5. Disponibilitatea subiecţilor pentru sprijinul altor persoane (N=744)

Pentru a ajuta o persoană aflată în nevoie, dvs. aţi fi dispus...

când persoana respectivă ar fiA. rudă/ prieten al dvs.

B. persoană necunoscută dvs.

Să desfăşuraţi activităţi de îngrijire/ sprijin neplătite 96,7 55,8Să donaţi bani 95 79,4Să-i oferiţi informaţii 99,2 94,8Să vă adresaţi unui organism abilitat să rezolve problema

95 81,9

Să participaţi la activităţi de strângere de fonduri 87,5 70,4

Implicarea politică în treburile comunităţii este una dintre caracteristicile principale ale

cultural creatives. Aceştia cred că pot face lumea mai bună, iar idealismul lor se

manifestă prin calitatea de membri sau de simpatizanţi ai unor mişcări sociale şi politice

care au apărut în anii ’60. Încrederea lor în oamenii politici vine în contradicţie cu

scepticismul modernilor, pentru care viaţa politică este dominată de interese individuale

şi de grup. Membrii subculturii creative sunt mai idealişti şi mai altruişti, sunt gata să

consume timp şi bani pentru proiecte în care se implică personal, 75% dintre aceştia fiind

implicaţi în activităţi de voluntariat (Ray şi Anderson, 2000, 10)

Subiecţii din cadrul cercetării noastre consideră că interesele lor sunt cel mai bine

reprezentate de către ONG-uri/asociaţii locale (19,3%) şi de către sindicate (15,3%),

guvernul, parlamentul, preşedinţia, primăria şi partidele politice, adică actorii politici

specifici democraţiei, obţinând scoruri sub 10%. Procentul ridicat de valori lipsă (13%) şi

a celor care au afirmat că nu ştiu sau nu vor să răspundă (25,8%) arată că foarte muţi

dintre respondenţi nu se simt reprezentaţi de aceste instituţii şi că, implicit, gradul de

încredere în actorii politici tradiţionali este scăzut.

Fig. 3. Instituţiile care în opinia subiecţilor le reprezintă cel mai bine interesele (N=744)

Faptul că cei mai mulţi dintre subiecţi consideră că ONG-urile şi asociaţiile locale le

reprezintă cel mai bine interesele poate fi explicat prin nivelul ridicat al frecvenţei opiniei

că cei care se implică în aceste instituţii o fac pentru că vor să schimbe ceva în societate,

să rezolve unele probleme sociale (Fig. 4). Deşi unul din cinci subiecţi consideră că

persoanele implicate în politică sunt ghidate doar de interese proprii, aproape două treimi

consideră că interesul colectiv este parte componentă a motivaţiei oamenilor politici.

Fig. 4. Motivaţia implicării în viaţa politică şi într-un ONG/asociaţie (N=744)

Frecvenţele ridicate pentru cei care văd în viaţa politică şi un loc unde se urmăresc

interesele colective sunt probabil determinate de faptul că întrebarea a făcut referire la

motivaţia celor care sunt de aceeaşi vârstă cu subiecţii, deci care le seamănă. Când

subiecţilor li s-a cerut să spună în ce măsură sunt de acord cu afirmaţia „moralitatea

politicienilor este foarte scăzută”, mai mult de jumătate şi-au manifestat acordul, iar

două treimi au afirmat că „politicieni se interesează de părerile oamenilor numai la

alegeri”.

Deşi 90% dintre respondenţi au fost parţial sau total de acord cu afirmaţia „o

înţelegere cu cei care au altă opinie politică decât tine e un lucru bun”, 70% au afirmat că

„în fruntea ţării este mai bine să fie un singur om hotărât, decât mai mulţi cu idei

diferite”. Dorinţa unei conduceri ferme, chiar în lipsa altor voci care să reprezinte idei

diferite, corelează puternic cu dezinteresul subiecţilor pentru cine deţine puterea, atâta

timp cât treburile ţării merg bine (r=0.49, p=000). La aceste date trebuie adăugat faptul că

numai 4,7% dintre subiecţi fac parte dintr-un partid politic, pe când 11,5% sunt membrii

unei ONG sau asociaţii.

Aceste cifre arată un grad scăzut de implicare a subiecţilor în problemele

comunităţii şi o atitudine cinică cu privire la politică, fapt ce corespunde subculturii

moderne. Încrederea ridicată în ONG-uri, asociaţii şi sindicate, şi scăzută în partide

politice, parlament, preşedinţie sau guvern confirmă tendinţa, subliniată de către Fuchs şi

Klingeman (1995) pentru lumea occidentală, de diminuare a încrederii în actorii politici

tradiţionali.

Nediscriminarea şi egalitatea de gen. Simpatia pentru culturi şi civilizaţii străine sau

exotice, atracţia faţă de necunoscut şi deschiderea la moduri alternative de viaţă sunt

caracteristici ale culturii creative împărtăşite de un sfert din populaţia adultă a Americii.

Simpatia faţă de ceilalţi, de persoanele care fac parte din grupul extern, este numită de

Ray şi Anderson (2000, 29) xenofilie. Toleranţa este şi calitatea persoanelor cu sinele

aflat în proces de actualizare pentru care normele şi valorile sociale nu sunt graniţele

constrângătoare ale culturii din care fac parte. Un nivel ridicat de autonomie faţă de

normele şi valorile sociale îi fac mai toleranţi faţă de ceilalţi. Preocupaţi de cunoaşterea

sinelui, de găsirea unui sens în viaţă care să corespundă în mod autentic propriei

personalităţi, cultural creatives se reîntorc la comunitate, dar rămân deschişi în faţa altor

culturi sau moduri de viaţă. Această cultură care păstrează permeabilă graniţa dintre

grupul intern şi grupul extern, dintre preocuparea pentru dezvoltarea individuală,

spirituală şi preocuparea pentru lumea ca întreg, dintre egoism şi altruism corespunde atât

Eupsihiei cât şi UE. Respectarea drepturilor omului, toleranţa şi egalitatea între cetăţenii

statelor membre sunt valori care stau la baza UE. „Discriminarea pe orice criteriu, bazată

pe sex, rasă, culoare, origine etnică sau socială, trăsături genetice, limbă, religie sau

credinţă, opinie politică sau de altă natură, calitatea de membru al unei minorităţi,

proprietate, naştere, dizabilităţi, vârstă sau orientare sexuală trebuie interzisă.” (Carta

Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene, Art. 21).

Vom insista aici doar asupra atitudinilor subiecţilor cu privire la egalitatea de gen,

în condiţiile în care feminismul pe piaţa muncii (feminism in work) este un indicator

foarte important în delimitarea subculturii creative de celelalte subculturi. Acesta este şi

motivul pentru care 60% din cultural creatives sunt femei, iar în nucleul dur acest

procent se ridică la două treimi (Ray şi Anderson, 2000, 14).

Creşterea ratei de ocupare în rândul femeilor, dincolo de caracterul umanist-

ideologic de eliminare a discriminării de gen, are şi un efect economic prin echilibrarea

raportului de dependenţă a beneficiarilor statului bunăstării raportat la numărul de

lucrători care contribuie la sistemele de asigurări sociale (Frunzaru şi Ivan, 2007, 163).

Creşterea ratei de ocupare în rândul femeilor şi diminuarea decalajelor dintre bărbaţi şi

femei în privinţa salarizării se pot realiza prin împăcarea carierei profesionale cu viaţa de

familie, în contextul unor valori şi atitudini nediscriminatorii în privinţa genului.

Aşa cum reiese din Tabelul 6, există diferenţe semnificative între atitudinile

bărbaţilor şi femeilor din eşantion cu privire la importanţa carierei profesionale, a

studiilor universitare şi a calităţii de lider a femeii în general. Corelaţiile ridicate între

răspunsurile la cele patru întrebări prezentate în Tabelul 6, arată că o parte din subiecţi se

plasează pe poziţiile culturi tradiţionale. Numărul mic de femei din viaţa politică

românească, mai ales în funcţiile de conducere, este explicat prin procentul ridicat de

femei (29,1%), dar mai ales de bărbaţi (55,3%) care susţin că bărbaţii sunt mai buni lideri

politici decât femeile.

Mai puţine femei (2,9%) decât bărbaţi (14,4%) au fost de acord cu afirmaţia:

„Studiile universitare sunt mai importante pentru un băiat decât pentru o fată”. Conform

INS, în anul 2006, rata de ocupare era cu doar 2,5% mai mare pentru bărbaţii cu studii

superioare decât pentru femeile cu studii superioare, diferenţă care creşte la peste 10%

pentru nivelurile de instruire mediu şi scăzut. Procentul scăzut de persoane care sunt de

acord cu afirmaţia de mai sus, în ciuda datelor statistice oferite de INS, arată că subiecţii

(în primul rând femeile) sunt de acord cu ideea că femeile pot avea acelaşi succes ca şi

bărbaţii, chiar în lipsa studiilor universitare.

Tabel 6. În ce măsură sunteţi de acord cu următoarele […]?

% total % femei %bărbaţi

O soţie care nu lucrează este tot atât de împlinită ca şi una care are o slujbă plătită.

26,4 22,4 35,4

În general, bărbaţii sunt lideri politici mai buni decât femeile.

36,8 29,1 55,3

Studiile universitare sunt mai importante pentru un băiat decât pentru o fată.

6,1 2,9 14,4

Bărbaţii conduc mai bine afacerile decât femeile.

19,6 11,6 39,9

Notă. Procentele se referă la numărul celor care au spus că sunt de acord în mare măsură sau în foarte mare măsură cu afirmaţiile din prima coloană.

Diferenţele dintre bărbaţi şi femei se păstrează şi la nivelul atitudinii faţă de împărţirea

rolurilor în cadrul gospodăriei (Tabel 7). Mai mult de o treime dintre bărbaţi din eşantion

cred este în primul rând datoria femeilor să se ocupe de treburile gospodăriei, lor

revenindu-le, cu precădere, sarcina de a aduce bani pentru familie. În privinţa posibilităţii

ca femeile să deţină funcţii de conducere, în primul rând studentele au fost de acord cu o

serie de afirmaţii care explică dificultatea obţinerii unor asemenea statusuri prin factori

politici şi culturali. De exemplu, 39% dintre femei sunt de acord cu afirmaţia: „Femeile

sunt învăţate să considere că nu este treaba lor să conducă”. Acest lucru corespunde

anumitor critici feministe care consideră femeile o „minoritate” dominată de o

„majoritate” a bărbaţilor (Ritzer şi Goodman, 1983/2004, 439). În plan simbolic sau

ideologic are loc inducerea de către bărbaţi femeilor a unei reprezentări a lumii care să

corespundă propriilor interese. Pierre Bourdieu (1998/2003) vorbeşte de o dominaţie

simbolică a lumii ce impune „forţa ordinii masculine” femeilor, care acceptă relaţia de

putere ca fiind normală. „Atunci când cei dominaţi aplică fenomenului care îi domină

nişte scheme care sunt produsul dominaţiei, sau, altfel spus, atunci când gândirea şi

percepţia lor sunt structurate conform tocmai structurilor relaţiei de dominaţie care le este

impusă, actele lor de cunoaştere sunt, inevitabil, nişte acte de recunoaştere a supunerii”

(Bourdieu, 1998/2003, 22).

Tabel 7. Atitudini cu privire la împăcarea carierei profesionale cu viaţa de familie (răspunsuri „Da”)Dvs. credeţi că... % femei % bărbaţieste mai mult de datoria bărbaţilor decât a femeilor să aducă bani în casă?

21,6 43,1

este mai mult de datoria femeilor decât a bărbaţilor să se ocupe de casă?

19,5 36,8

bărbaţii pot creşte copii la fel de bine ca şi femeile? 65 53,4femeile sunt învăţate să considere că nu este treaba lor să conducă?

39 30,1

nu există măsuri politice care să încurajeze femeile să participe în funcţii de conducere?

52,5 39,8

femeile sunt mai puţin unite decât bărbaţii? 48,9 38,3bărbaţii sunt interesaţi ca femeile să nu intre în concurenţă cu ei pentru posturile de conducere?

60,1 49,5

femeile sunt prea ocupate cu treburile gospodăreşti şi nu mai au timp pentru posturi de conducere?

22,3 23,6

femeilor le este frică de mari responsabilităţi? 8,9 20,3politica şi afacerile sunt corupte şi de aceea femeile nu vor să se implice?

19,5 23,1

Datele rezultate în urma Barometrului de Gen realizat de Institutul Gallup din România în

anul 2000, cercetare reprezentativă la nivel naţional, arată că procentul de femei care au

interiorizat modul de gândire tradiţional cu privire la împărţirea sarcinilor în cadrul

familiei este mult mai ridicat (Tabel 8). Diferenţele mari între cele două eşantioane arată

că la nivelul populaţiei valorile şi normele care ţin de cultura patriarhală sunt mult mai

prezente. Corelaţia semnificativă între variabila „vârstă” şi variabila „este mai mult

sarcina femeilor să se ocupe de treburile gospodăriei” (r=-0,119, p=0,000) arată că, la

nivelul României, populaţia mai tânără este mai deschisă faţă de egalitatea de roluri în

familie.

Tabel 8. Atitudini cu privire la împărţirea rolurilor în familie (răspunsuri „Da”)

StudenţiEşantion naţional

(Barometrul de Gen, 2000)Dvs. credeţi că... % femei %bărbaţi % femei %bărbaţi

este mai mult de datoria bărbaţilor decât a femeilor să aducă bani în casă?

21,6 43,1 69,6 71,2

este mai mult de datoria femeilor decât a bărbaţlor să se ocupe de casă?

19,5 36,8 65,6 61,6

bărbaţii pot creşte copii la fel de bine ca şi femeile?

65 53,4 24,8 28,4

Putem conchide că, la nivelul eşantionului de studenţi, numărul de subiecţi care au

atitudini care corespund valorilor care stau la baza politicilor europene cu privire la

egalitatea de gen pe piaţa muncii este mult mai mare decât la nivelul populaţiei. Ceea ce

găsim comun între cele două eşantioane este diferenţa semnificativă între răspunsurile

bărbaţilor şi cele ale femeilor, respectiv corelaţia negativă între vârstă şi afirmaţiile care

susţin împărţirea tradiţională a rolurilor în familie.

Materialismul şi atitudinea faţă de muncă. Pentru cultural creatives munca este o joacă

(work is a game), ei nu sunt materialişti financiar, dar nu au nici probleme financiare şi

sunt optimişti cu privire la viitor. Sunt preocupaţi de dezvoltarea psihologică şi spirituală

şi îşi doresc mai mult timp în care să-şi manifeste creativitatea şi să se cunoască mai bine

pe sine (Ray şi Anderson, 2000, 191). La polul opus, pentru moderni, importaţi sunt banii

şi succesul, să fii calculat şi eficient, să arăţi bine şi să fii la modă. De aceea, cei cu valori

predominant moderne nu sunt preocupaţi de actualizarea sinelui sau de dezvoltarea

spirituală, nu sunt altruişti sau orientaţi spre relaţii. Pentru persoanele cu sinele aflat în

proces de actualizare „«munca» este îndrăgită şi nu mai există nicio diferenţă între muncă

şi vacanţă” (Maslow, 1954/2007, 158). În această situaţie, munca nu mai reprezintă o

formă de alienare, aşa cum afirma Marx, ci o formă de actualizare a sinelui. Atitudinea

instrumentalistă faţă de muncă, când individul este interesat doar de banii primiţi pentru

efortul depus, nu corespunde motivaţiei intrinseci de manifestare a potenţialului său.

Ţinând cont de faptul că aproape toţi respondenţii sunt de acord (total sau parţial)

cu afirmaţia „Timpul înseamnă bani” şi că majoritatea şi-a exprimat acordul pentru

celelalte afirmaţii care exprimă o perspectivă mecanicistă şi pragmatică asupra vieţii,

putem spune că studenţii împărtăşesc în cea mai mare parte valorile materialiste ale

culturii moderne (Tabel 9). Astfel, pe o scală de la „1” („total dezacord”) la „4” („total

acord”), media obţinută la răspunsurile celor şapte întrebări a fost de 3,07.

Tabel 9. În ce măsură sunteţi de acord cu următoarele […]?

Total cord/parţial acord (%)

Timpul înseamnă bani. 94,4Cu cât mai mulţi bani, cu atât mai bine. 83,2Trebuie să existe criterii clare de evaluare a oricărei activităţi. 96Este iraţional (o nebunie) să te preocupi de viaţa internă şi spirituală.

15,5

În viaţă trebuie să fi rapid şi eficient. 95,4Oamenii trebuie să facă doar lucruri pentru care sunt specializaţi.

63,1

Nu trebuie amestecată munca cu viaţa de familie 86,5

Totuşi, faptul că aproape jumătate dintre respondenţi sunt în dezacord total cu afirmaţia:

„Este iraţional (o nebunie) să te preocupi de viaţa internă şi spirituală” indică un interes

ridicat pentru dimensiunea psihică a existenţei. Mai mult, există o corelaţie semnificativă

între indicele valorilor moderne, construit pe baza itemilor prezentaţi în Tabelul 9, şi

scala SAV (r=-0,114, p=0,010). Acest lucru confirmă ipoteza că valorile sinelui aflat în

proces de actualizare sunt în incompatibilitate cu valorile materialismului culturii

moderne.

În contextul preocupării modernilor pentru bani şi al cultural creatives pentru

dezvoltarea spirituală, trebuie analizată atitudinea faţă de muncă şi relaţia ei cu valorile

actualizării sinelui. John H. Golthorpe şi colaboratorii lui (1968/1970), în urma unor

cercetări realizate în oraşul Luton, Marea Britanie, la începutul anilor ’60, au ajuns la

concluzia că are loc îmburghezirea clasei muncitoare, care are o atitudine instrumentalistă

faţă de muncă. Aceştia, împreună cu familiile lor, pe fondul creşterii nivelului de trai, au

preluat valorile şi stilul de viaţă al clasei de mijloc. Golthorpe et al. (1968/1970, 38-41)

disting trei tipuri ideale de atitudine faţă de muncă: instrumentală, birocratică şi

solidaristică. Pentru persoanele care au o atitudine instrumentală, munca este un mijloc

către atingerea unor scopuri exterioare ei, nu este o sursă de realizare a sinelui, motivaţia

fiind în primul rând financiară. De asemenea, atitudinea instrumentală presupune

neparticiparea la activităţile sociale legate de muncă, viaţa muncitorului fiind „ruptă”

între locul de muncă şi restul (în primul rând de familie). Orientarea birocratică faţă de

muncă înseamnă acordarea unui loc important statusului şi securităţii pe care le oferă

instituţia angajatoare. Pentru persoanele cu atitudine birocratică, munca şi viaţa nu pot fi

separate, iar salariul nu este văzut ca o răsplată a muncii, ci ca rezultat al funcţiei şi al

fidelităţii faţă de organizaţia angajatoare. Ataşamentul faţă de organizaţie poate fi asociat

cu implicarea în activităţile grupului de muncă. Spre deosebire de cele două atitudini

prezentate anterior, orientarea solidaristică consideră munca o sursă de satisfacţie a nevoii

de apartenenţă, a nevoilor de exprimare şi afective. Solidaritatea cu ceilalţi muncitori şi

implicarea în grupurile de muncă (sindicate, asociaţii, cluburi) sunt foarte ridicate. Pentru

persoanele cu astfel de atitudini, munca şi ceea ce este în afara muncii sunt intim legate.

Rezultatele cercetării autorilor englezi arată că atitudinea muncitorilor era mai

degrabă una instrumentalistă. Ataşamentul faţă de locul de muncă este predominant

extrinsec, iar în absenţa comunităţii, majoritatea a adoptat un stil de viaţă centrat pe

familie, soţia şi copiii fiind aproape singurele surse de suport social şi psihologic.

Atitudinea instrumentalistă corespunde culturii moderne, pentru care locul de

muncă este văzut în primul rând ca sursă de venit, şi nu ca modalitate de actualizare a

sinelui. Orientarea birocratică oferă securitate şi stimă de sine, iar orientarea solidaristică

asigură, pe lângă securitate şi stimă, sentimentul de apartenenţă. Din acest motiv

atitudinea solidaristică este cea mai apropiată de cultura creativă.

Subiecţii cercetării noastre au în general o atitudine instrumentalistă faţă de

muncă, în condiţiile în care mulţi dintre ei încă nu şi-au început cariera profesională.

Acordul pentru afirmaţiile „Timpul înseamnă bani” (94,4%) şi „Nu trebuie amestecată

munca cu viaţa de familie” (86,5%), şi faptul că este important şi foarte important pentru

o persoană „să aibă un loc de muncă bine plătit, chiar dacă nu face ceea ce îi place”

(56,2%) sunt argumente că majoritatea subiecţilor au o asemenea orientare faţă de muncă.

Acordul cu valorile moderne a subiecţilor reiese şi din mediile ridicate care arată

că pentru aceştia abordarea raţională, calculată şi orientată spre succes a vieţii sunt

importante (Fig. 5). Medii ridicate au obţinut şi răspunsurile subiecţilor cu privire la

acordul faţă de afirmaţiile care fac trimitere la cultura creativă: „este important în viaţă să

trăieşti cât mai multe experienţe” (4,3) şi „fiecare îşi trăieşte viaţa în felul lui” (4,52). Cel

mai mic scor la obţinut afirmaţia „Viaţa trebuie trăită aşa cum am învăţat de la părinţi”

(2,86), variabilă care, aşa cum era de aşteptat, corelează pozitiv cu indicele „atitudine

autoritariană” (r=0,256, p=0,000). Aceste rezultate arată că în cadrul eşantionului sunt

mai prezente valorile subculturilor moderne şi creatoare, iar mai puţin cele tradiţionale.

Notă. Pentru calcularea mediei am considerat scala: „1” – „foarte mică măsură”, „2” – „mică măsură”, „3” – „nici în mare, nici în mică măsură”, „4” – „mare măsură”, „5” – „foarte mare măsură”

Fig. 5. În ce măsură sunteţi de acord cu următoarele afirmaţii […]?

Optimismul cu privire la viitor nu este neapărat un indicator al faptului că subiecţii fac

parte din cultural creatives. Credinţa respondenţilor că, peste cinci ani, locuinţa, serviciul

şi venitul vor fi mai bune este firească ţinând cont că majoritatea studenţilor nu lucrează

sau se află la începutul carierei profesionale. La modul general, 85,5% dintre ei şi-au

manifestat credinţa că peste cinci ani viaţa lor va fi mai bună sau mult mai bună.

Procentul este mai căzut atunci când vine vorba de viaţa celorlalţi, aproape 40% afirmând

că viaţa oamenilor din localitatea lor sau din ţară va fi la fel.

Fig. 6. Optimismul cu privire la viitor (%) (Cum credeţi că va fi […] peste cinci ani comparativ cu cea din prezent?)

Considerații finale

Modernitatea a ajuns în situaţia în care mulţi autori îi subliniază limitele. Cu rădăcinile

înfipte adânc în solul iluminist, modernitatea a luat inclusiv forma iluziei construirii

omului nou şi a unei societăţi noi prin proiectele (comuniste) utopice, aşa cum a fost şi

cel de sorginte marxistă şi leninistă. În acest sens, Zigmund Bauman afimă: „comunismul

a fost modernitatea în modul cel mai determinat şi în postura cea mai decisivă [...],

purificată de ultima formă de haotic, iraţional, spontan, impredictibil” (Bauman, 1992,

apud Vlăsceanu, 2007, 15). Eşecul acestor experienţe istorice i-au determinat pe unii să

vorbească de sfârşitul ideologiilor (Bell, 1960/1967)4 sau de sfârşitul istoriei (Fukuyama,

1992). Dar nevoia individului de reîntoarcere la comunitate, de dezvoltare psihologică şi

spirituală, de actualizare a sinelui, de a crede în misterele religioase, pe fondul

prosperităţii produse de ştiinţa şi eficienţa modernităţii, au dus la apariţia unor valori

distincte de valorile moderne.

Ray şi Anderson (2000) afirmă că subcultura creativă este o soluţie la conflictul

dintre subculturile modernă şi tradiţională. Acest lucru este adevărat în măsura în care

cultural creatives se reîntorc la comunitatea, spiritualitatea şi autenticitatea specific

tradiţionale, dar prin elementele universaliste moderne (universalitatea drepturilor

omului). De aceea, subcultura creativă reuşeşte să depăşească antinomiile dintre modern

şi tradiţional, şi anume între individualism şi holism, egoism şi altruism, universalism şi

etnocentrism, profan şi sacru sau între raţiune şi emoţie. Criticile aduse modernităţii de

Marx, Durkheim, Weber sau Tönnies, şi anume că aceasta a dus la: alienarea omului,

individualismul egoist, desacralizarea societăţii sau dezvoltarea relaţiilor societale

(paradoxal în afara societăţii) pot avea soluţii în cultura creativă. Actualizarea sinelui,

altruismul, reîntoarcerea la comunitate, credinţa în misterele religioase şi importanţa

4 Nazismul, comunismul şi pactul dintre acestea, pe de o parte, şi apariţia statului bunăstării, pe de altă parte, au dus, în opinia lui Daniel Bell, la epuizarea ideologiilor: „Puţine minţi serioase mai cred că poate fi stabilit un plan (blue prints) şi prin ingineria socială să se aducă o nouă utopie a armoniei sociale. În acelaşi timp, vechile credinţe (counter - beliefs) şi-au pierdut, de asemenea, forţa intelectuală. Puţini liberali «clasici» insistă ca statul să nu intervină în economie, şi puţini conservatori serioşi, cel puţin în Anglia şi pe Continent, cred că statul bunăstării este «drumul către servitute». În lumea vestică există astăzi un consens general (rough) printre intelectuali cu privire la problemele politice: acceptarea statului bunăstării, dezirabilitatea puterii descentralizate, un sistem de economii mixte şi al pluralismului politic. Şi în acest sens, epoca ideologiei a luat sfârşit” (Bell, 1960/1967, 401-402).

acordată relaţiilor interumane sunt caracteristici ale culturii creative care par să rezolve o

parte din problemele lumii moderne.

Orientarea către sine, dezvoltarea spirituală, autenticitatea şi creativitatea,

egalitatea de gen, ecologismul, altruismul şi preocuparea pentru lumea globală sunt

caracteristici atât ale cultural creatives cât şi ale persoanelor cu sinele aflat în proces de

actualizare, respectiv a societăţii utopice numite de Maslow Eupsihia. Mai mult,

majoritatea acestor trăsături ale culturii creative le regăsim printre valorile care stau la

baza construcţiei UE, existând similarităţi între cultural creatives şi persoanele incluse

social.

Corelaţiile negative semnificative între valorile persoanelor cu sinele aflat în

proces de actualizare şi valorile moderne (r=-0,114, p=0,010), respectiv atitudinea

autoritariană (r=-0,104, p=0,024) arată că există o incongruenţă între persoanele

sănătoase (în accepţiunea lui Maslow) şi cultura modernă şi tradiţională. Teza de la care

am plecat era aceea că, între culturile modernă, tradiţională şi creativă, cea mai apropiată

de valorile persoanelor cu sinele aflat în proces de actualizare este cultura creativă.

Pentru a face o corelaţie între SAV şi cultura creativă am construit un indice al

culturii creative (ICC) pe baza a 23 de itemi (vezi Anexa de la sfârşitul capitolului). ICC

este construit plecând de la caracteristicile culturii creative descrise de Ray şi Anderson

(2000). Itemii 7, 10, 11, 12, 13, 14, 16 şi 17 sunt de tip scală ordinală, ceilalţi fiind binari.

Itemii 7-9, care măsoară atitudinea profeministă, sunt evaluaţi cu maxim pentru

dezacordul şi minim pentru acordul cu afirmaţiile respective. Am acordat valori mari

pentru itemii binari 8, 9, 22 şi 23 deoarece feminismul şi implicarea în problemele

comunităţii sunt caracteristici esenţiale ale cultural creatives. ICC poate lua valori

cuprinse între 8 şi 68. Am eliminat din eşantion subiecţii care au răspuns „nu ştiu/nu

răspund” sau nu au răspuns la cel puţin un item din ICC sau SAV.

Corelaţia semnficativă între ICC şi SAV (r=0,223, p=0,000, N=321) arată că

persoanele care împărtăşesc valorile culturii creative tind să împărtăşească şi valorile

persoanelor cu sinele aflat în proces de actualizare. Acest fapt confirmă teza conform

căreia cultura creativă, comparativ cu cele modernă şi tradiţională, se află mai aproape

de societatea sănătoasă (din accepţiunea lui Maslow). În plan individual, putem

conchide că este mai probabil ca omul să fie sănătos şi fericit într-o societate dominată

de valorile culturii creative.

Eşantionul de disponibilitate, folosirea unei singure scale (SAV) din cele 14 care

măsoară actualizarea sinelui (POI) şi lipsa altor cercetări care să valideze indicele culturii

creative sunt limite ale cercetării noastre. Caracteristicile comune ale cultural creatives şi

ale persoanelor cu sinele aflat în proces de actualizare, în contextul sublinierii de către

Ray şi Anderson că nu există conştiiţa apartenenţei la subcultura creativă, poate să ridice

problema dacă această corelaţie la nivelul eşantionului între ICC şi SAV este sau nu

datorată faptului că sunt două instrumente care măsoară acelaşi lucru. Iar acest aspect

poate induce îndoiala existenţei cultural creatives (vezi critica adusă culturii creative în

Capitolul 9). Cu toate acestea, putem spune că valorile persoanelor cu sinele aflat în

proces de actualizare se află într-o incongruenţă relativă cu valorile moderne şi

tradiţionale, şi corelează pozitiv cu valorile pe care Ray şi Anderson le-au asociat culturii

creative.

Bibliografie

Bădescu, Ilie. [1994](2002). Istoria sociologiei. Perioada marilor sisteme. Bucureşti: Editura Economică.

Beck, Ulrich. (1992). Risk Society: Towards a New Modernity. Londra: Sage Publications.Bell, Daniel. [1960](1967). The End of the Ideology. On the Exhaustion of Political Ideas in the

Fifties. New York: The Free Press.Bell, Daniel. (1973)[1999]. The Coming of Post-Industrial Society. New York: Basic Books.Bauman, Zygmunt. (2000). Liquid Modernity. Cambridge: Politz Press.Bourdieu, Pierre. [1998](2003). Dominaţia masculină. Bucureşti: Editura Meridiane.

Durkheim, Emil. [1893](2001). Diviziunea muncii sociale. Bucureşti: Editura Albatros.Chelcea, Septimiu. [2001](2004). Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative şi

calitative. Bucureşti: Editura Economică.Chelcea, Septimiu. (2006a). Atitudinile sociale. În Septimiu Chelcea (coord.),

Psihosociologie. Teorie şi aplicaţii (pp.147-158). Bucureşti: Editura Economică.Chelcea, Septimiu. (2006b). Comportamentul prosocial. În Septimiu Chelcea (coord.),

Psihosociologie. Teorie şi aplicaţii (pp.65-85). Bucureşti: Editura Economică.Craiovan, Mihai Petre (2000). Psihologia umistă. O cale a omului către sine. În Ion Mânzat

(coord.). Psihologia sinelui. Un pelerinaj spre centrul fiinţei (pp. 207-234). Bucureşti:Editura Eminescu.

Durkheim, Emil. [1893](2001). Diviziunea muncii sociale. Bucureşti: Editura Albatros.Eliade, Mircea. [1957](2005). Sacrul şi profanul. Bucureşti: Humanitas.Eliade, Mircea. [1978](1992). Istoria credinţelor şi ideilor religioase. Chişinău: Editura

Universitas.

Frunzaru, Valeriu şi Ivan, Loredana. (2007). Politica ocupării forţei de muncă în Uniunea Europeană. Egalitatea între bărbaţi şi femei în România. Revista română de comunicare şi relaţii publice, 9, 159-172.

Fukuyama, Francis. [1992](1992). Sfârşitul istoriei şi ultimul om. Bucureşti: Editura Paideia. Klingeman, Hans-Dieter şi Fuchs, Dieter (1998). Citizens and the State. Oxford: Oxford

University Press. Giddens, Anthony. [1998](2001). A treia cale. Renaşterea social-democraţiei. Iaşi: Editura

Polirom.Goldthorpe, John H. et al. [1968](1970). The Affluent Worker: Industrial Attitudes and Behavior.

Cambridge: Cambridge University Press. Inglehart, Ronald. (1977). The Silent Revolution. New Jersey: Princeton University Press.Institutul Naţional de Statistică (2007). Anuarul statistic al României [CD-ROM].Lyotard, Jean François. [1979](1993). Condiţia postmodernă. Bucureşti: Editura Babel. Marcuse, Herbert. (1977). Scrieri filozofice. Bucureşti: Editura Politică. Marshall, T. H. (1950). Citizenship and Social Class, and Other Essays. Cambridge: Cambridge

at the University Press.Marx, Karl. [1967](1960). Capitalul. Critica economiei politice (vol. I). Bucureşti: Editura

Politică. Maslow, Abraham. [1954](2007). Motivaţie şi personalitate. Bucureşti: Editura Trei.Mills, Wright. [1959] (1975). Imaginaţia sociologică. Bucureşti: Editura politică.OCDE. (1998). Politiques du marché du travail et politique sociale. Putnam, D. Robert, Leonardi, Robert şi Nanetti, Y. Raffaela. [1993](2001). Cum funcţionează

democraţia? Tradiţiile civice ale Italiei moderne. Iaşi: Editura Polirom.Ritzer, George şi Goodman, Douglas J. [1983](2004). Sociological Theory. New York: McGraw

Hill.Ray, Paul H. şi Anderson, Sherry Ruth. (2000). Cultural Creatives. How 50 Million People Are

Changing the World. New York: Three Rivers Press.Schifirneţ, Constantin. (2002). Sociologie. Bucureşti: Editura comunicare.ro.Schifirneţ, Constantin. (2007). Formele fără fond. Un brand românesc. Bucureşti: Editura

comunicare.ro.Tönnies, Ferdinand. [1887](2001). Community and Civil Society. Cambridge: Cambridge

University Press. Vlăsceanu, Lazăr. (2007). Sociologie şi modernitate. Tranziţii spre modernitatea reflexivă.

Iaşi: Editura Polirom. Weber, Max. [1904-1905](1993). Etica protestantă şi spiritual capitalismului. Bucureşti: Editura

Humanitas.Weber, Max. [1904-1917](2001). Teorie şi metodă în ştiinţele culturii. Iaşi: Editura Polirom.Weber, Max. [1921](1978). Economy and Society. An Outline of Interpretative Sociology. (Vol. I

şi II). Berkeley: University of California Press.Zamfir, Elena. (1995). Sărăcia. Teorii şi factori. În Elena Zamfir şi Cătălin Zamfir (coord.).

Politici sociale. România în context european (pp. 53-76). Bucureşti: Editura Alternative.Zamfir, Elena (coord.). (2000), Strategii antisărăcie şi dezvoltarea comunitară. Bucureşti:

Editura Expert.

*** Barometrul de Gen, România 2000 (www.gallup.ro)

Anexa. Construcţia indicelui culturii creative

ItemiVal. min.

Val. max.

1. Disponibilitatea de a desfăşura activităţi neplătite în cadrul organizaţiei/asociaţiei dacă această acţiune vizează probleme la nivelul blocului/străzii

0 1

2. Disponibilitatea de a desfăşura activităţi neplătite în cadrul organizaţiei/asociaţiei dacă această acţiune vizează probleme la nivelul cartierului

0 1

3. Disponibilitatea de a desfăşura activităţi neplătite în cadrul organizaţiei/asociaţiei dacă această acţiune vizează probleme la nivelul oraşului

0 1

4. Disponibilitatea de a desfăşura activităţi de îngijire/sprijin neplătite pentru a ajuta o persoană necunoscută

0 1

5. Disponibilitatea de a dona bani pentru a ajuta o persoană necunoscută 0 16. Disponibilitatea de a participa la activităţi de strângere de fonduri pentru a ajuta o persoană necunoscută

0 1

7. Acordul pentru afirmaţia „o soţie care nu lucrează este tot atât de împlinită ca şi una care are o slujbă plătită”

1 4

8. Acordul pentru afirmaţia „este mai mult de datoria bărbaţilor decât a femeilor să aducă bani în casă”

0 3

9. Acordul pentru afirmaţia „este mai mult de datoria femeilor decât a bărbaţlor să se ocupe de casă”

0 3

10. Importanţa unui loc de muncă stimulator din punct de vedere profesional, chiar dacă nu este bine plătit

1 5

11. Importanţa de avea satisfacţii spirituale 1 512. Atenţia acordată reprezentivităţii în momentul cumpărării hainelor 1 513. Atenţia acordată simplităţii în momentul cumpărării hainelor 1 514. Criteriul posibilităţii de a cunoaşte alte culturi şi civilizaţii în alegerea destinaţiilor de vacanţă

1 5

15. Religiozitate personală („Sunt religios în felul meu”) 0 516. Dorinţa de a crea o societate mai bună 1 517. Credinţa că mediul înconjurãtor trebuie protejat, chiar dacã pentru aceasta dispar locuri de muncã

1 4

18. Preocuparea pentru a cumpăra produse organice 0 219. Disponibilitatea de a plăti mai mult pentru apa menajeră în vederea protejării mediului înconjurător

0 1

20. Disponibilitatea de a plăti mai mult pentru produsele alimentare în vederea protejării mediului înconjurător

0 1

21. Disponibilitatea de a plăti mai mult pentru transportul public în vederea protejării mediului înconjurător

0 1

22. Apartenenţa la un partid politic 0 423. Apartenenţa la un/o ONG/asociaţie 0 4