UNIVERSITATEA DE STIINTE AGRICOLE SI

MEDICINA VETERINARA A BANATULUI „REGELE

MIHAI I AL ROMANIEI” DIN TIMISOARA

PROIECT DE AN : CULTURA PAJISTILOR SI PLANTELOR FURAJERE

COORDONATOR:DURAU CARMEN

Student:Fichitiu Marian

Anul III : Agricultura

1

Introducere

De-a lungul vremurilor, primele civilizaţii umane s-au bazat pe creşterea animalelor

ierbivore domestice care au folosit la un nivel superior vegetaţia ierboasă primară naturală, cât şi

cea rezultată după incendierea sau defrişarea unor păduri nesfârşite, răspândite mai ales în zona

montană cu climat temperat, unde ne situăm şi noi. Creşterea numerică a populaţiei a determinat

o expansiune şi luptă continuă a omului cu pădurea pentru a asigura hrana animalelor care ne

oferă lapte, carne, lână, piei, forţă motrică pentru transport, lucrările câmpului, lupta de apărare

împotriva invadatorilor şi alte necesităţi. Nu întâmplător marele pratolog englez W. Davies, în

prima jumătate a secolului trecut, spunea că „pajiştile sunt un produs al omului şi al animalelor

sale”. Şi acum pe glob 180 milioane de oameni trăiesc exclusiv de pe urma păstoritului care a

ajuns la capacitatea maximă de încărcare a pajiştilor sau chiar la suprapăşunat provocând rărirea

covorului ierbos, eroziunea solului şi deşertificarea unor mari suprafeţe de terenuri productive.

Faţă de acest proces general, care are loc pe glob, în ţara noastră are loc un proces invers de

semiabandon sau abandon a mari suprafeţe de păşuni din zona montană mai greu accesibilă sau a

unor fâneţe din apropierea localităţilor.

Această situaţie a apărut ca urmare a înjumătăţirii efectivelor de ovine şi bovine în ultimii

aproape 20 de ani, după revoluţie, cât şi al apariţiei unor noi surse de hrană pentru animale, cum

sunt cele 2-3 milioane hectare de terenuri arabile lăsate pârloagă din zonele de câmpie şi deal ale

ţării. Această supraofertă de vegetaţie ierboasă existentă în zona montană trebuie să o

valorificăm cum se cuvine, astfel riscăm să o pierdem în favoarea vegetaţiei lemnoase care se

instalează exponenţial până la stadiul de pădure din care a provenit. Crescătorii de animale de

dinaintea noastră, de secole şi chiar milenii, au luptat cu pădurile din lanţul carpato-baltic

cucerind şi îmblânzind natura sălbatică pentru a instzaura şi dezvolta o civilizaţie pastorală fără

egal în această parte a Europei. Ar fi păcat să pierdem aceste „cuceriri” ale spaţiului pastoral

românesc de care se leagă geneza şi existenţa neîntreruptă pe aceste meleaguri ale neamului

nostru.

2

Capitolul I – Cadrul natural

Satul Cornu Luncii este aşezat în nord-estul

ţării, în partea sud-estică a judeţului Suceava.

Folosindu-ne de coordonatele geografice îl

localizăm la 47°21' latitudine nordică şi 26°7'

longitudine estică. Faţă de municipiul Suceava este

situat în partea de sud-vest, la o distanţă în linie

dreaptă de cca. 25 km. Satul este „tăiat” pe din

două, longitudinal, de şoseaua naţională ce face

legătura între oraşele Fălticeni şi Gura Humorului,

fiind la o distanţă de cca. 12 km de Fălticeni şi 17

km de Gura Humorului.

Densitatea destul de mare a locuinţelor dă trăsăturile specifice unui sat de tip adunat, dar

şi de sat galerie prin aşezarea locuinţelor de-a lungul apei Moldovei. Spre sud-est se învecinează

cu satul Sasca Nouă, iar la nord-vest cu satul Băişeşti. În partea de nord-est se desparte de satul

Dumbrava prin proprietăţile funciare ale acestora. La vest şi sud-vest este despărţit de satee

Măini şi Sasca Mare prin râu Modova şi lunca acestuia. Teritoriul satului este aşezat pe

platforma moldo-podolitică, platformă separată în două subunităţi geomorfologice: Piemontul

pericarpatic de la Baia (Podişul Piemontez de la Baia) şi Podişul Şomuzurilor, între Moldova,

Suceava şi Siret. Deşi faţă de nivelul mării este la o altitudine de aproximativ 400 m, datorită

zonelor înconjurătoare mai înalte, face parte din depresiunea Baia-Păltinoasa. Culoarul lung de

aproape 3 km al văii Moldovei ce merge paralel cu satul este alcătuit dintr-o albie majoră (luncă)

în care se disting patru terase, satul fiind aşezat pe terasa de 5-6 m, inundabilă în partea de jos a

lui. Partea din amonte a satului este aşezată pe terasa de 8-10 m. Microrelieful este alcătuit din

terasele amintite şi din aluviuni sub formă de pietrişuri şi nisipuri, trecerea de la o terasă la alta

făcându-se pe neobservate.

Pe teritoriul satului, care are o lungime 4 km, râul Moldova prezintă un intens fenomen

de despletire a apelor. Locuitorii satului s-au folosit din plin de potenţialul râului utilizându-l

pentru mori, fierăstraie, balastiere cât şi pentru pescuit.

3

CORNU LUNCII

Capitolul II – Măsuri de îmbunătăţire a pajiştilor

Pajiştile reprezintă o importantă sursă pentru asigurarea hranei animalelor, cu condiţia

aplicării măsurilor de îmbunătăţire.

Degradarea pajiştilor este determinată de schimbările care au loc în condiţiile de viaţă ale

plantelor şi în structura vegetaţiei. Când aceste schimbări sunt însoţite de scăderea producţiei sau

înrăutăţirea calităţii ei, se consideră din punct de vedere economic că pajiştea se degradează.

Printre cauzele care au generat şi generează diferitele fenomene care înrăutăţesc condiţiile

de viaţă ale plantelor, unele sunt legate de factorii naturali, iar altele de factori de ordin

gospodăresc, în care omul şi animalele au un rol hotărâtor. Printre factorii naturali care au

acţionat şi acţionează în procesul de degradare al pajiştilor, regimul de umiditate şi hrană

reprezintă un rol principal. Astfel, urmările acţiunii lor pot îmbrăca următoarele aspecte:

- insuficienţa umidităţii în perioada de vegetaţie;

- excesul de umiditate;

- conţinutul scăzut de substanţe nutritive în sol;

- excesul de săruri în sol;

- reacţia solului nefavorabilă creşterii vegetaţiei.

Insuficienţa sau excesul de umiditate şi aspectele legate de acestea se pot întâlni în

diferite zone de vegetaţie, ceea ce determină ca multe specii furajere valoroase să dispară, locul

lor în covorul vegetal al pajiştilor fiind ocupat de specii mai puţin pretenţioase, mai bine

adaptate, însă cu valoare furajeră scăzută.

În procesul de formare şi evoluţie a solurilor, mai ales în zona dealurilor şi de munte, o parte

din sărurile solubile şi chiar stratul de sol, sunt spălate treptat, aceasta ducând la pierderi de

substanţe nutritive, ceea ce împiedică o creştere optimă a speciilor furajere valoroase din pajişti.

Reacţia solului poate influenţa compoziţia floristică a pajiştilor în sensul favorizării

creşterii unor specii care preferă reacţie acidă sau alcalină, acestea putând duce la dispariţia

ierburilor valoroase din punct de vedere furajer.

Una din cauzele care grăbesc procesul de degradare a pajiştilor o constituie activitatea

omului şi a animalelor. Astfel, folosirea neraţională a pajiştilor, cu un număr prea mare de

animale şi ignorarea totală a celor mai elementare măsuri de îngrijire, duc la ruderalizarea

4

pajiştilor, la intensificarea eroziunii, la modificarea compoziţiei floristice şi la micşorarea

considerabilă a producţiei.

Tehnologia îmbunătăţirii pajiştilor se diversifică în funcţie de tipul vegetaţiei, condiţiile

ecologice, modul de folosire etc.

Lucrările de îmbunătăţire a pajiştilor permanente se împart în două categorii: lucrări de

suprafaţă (măsuri de suprafaţă) şi lucrări radicale (măsuri radicale).

II.1. Măsuri de suprafaţăPrin aceste lucrări se urmăreşte realizarea unor condiţii mai bune de viaţă pentru plantele

valoroase de pe pajişti, fără a se distruge covorul vegetal existent. Pentru creşterea gradului de

acoperire a solului cu vegetaţie ierboasă se recomandă efectuarea unor lucrări tehnico-culturale,

care constau în curăţirea de resturi vegetale şi de pietre, distrugerea muşuroaielor şi grăpatul

pajiştilor, cunoscute şi sub denumirea de lucrări de “igienă culturală”, ce se fac anual sau de câte

ori este nevoie. Un alt obiectiv important al lucrărilor de suprafaţă îl constituie îmbunătăţirea

compoziţiei floristice prin combaterea vegetaţiei lemnoase, a buruienilor, îmbunătăţirea

regimului de apă, a regimului de hrană, prevenirea şi combaterea eroziunii solului,

supraînsămânţarea şi combaterea dăunătorilor.

Curăţirea de resturi vegetale şi de pietre

Prin lucrările de curăţire se îndepărtează de pe pajişti resturile vegetale rămase după

păşunat sau depuse de ape, mărăcinişuri şi cioate rămase după defrişarea vegetaţiei lemnoase.

Lucrarea se face manual sau mecanizat în funcţie de panta terenului şi gradul de acoperire a

pajiştii cu aceste materiale.

Pe pajiştile de deal şi munte strângerea pietrelor şi scoaterea cioatelor, buturugilor, este o

lucrare obligatorie, când acestea ocupă suprafeţe apreciabile din fondul pastoral.

Cioatele şi buturugile rămase în urma defrişărilor se scot manual, mecanizat sau cu

ajutorul explozivilor, după care se depozitează înafara pajiştii.

Lucrările de curăţire a pajiştilor de resturi vegetale şi pietre se fac de regulă primăvara

devreme, însă se pot efectua şi toamna târziu. Pe pajiştile folosite prin păşunat, lucrările de

curăţire trebuie întreprinse tot timpul anului, pentru înlăturarea plantelor neconsumate de

animale, pentru a se împiedica înmulţirea acestora. După efectuarea lucrărilor de curăţire,

5

porţiuni din pajişti rămân cu goluri, denivelate şi se impune nivelarea şi supraînsămânţarea cu un

amestec de seminţe de graminee şi leguminoase perene recomandat pentru zona respectivă.

Distrugerea muşuroaielor

Suprafeţe însemnate de pajişti din ţara noastră sunt acoperite într-o proporţie mai mică

sau mai mare de muşuroaie. Muşuroaiele se formează pe pajiştile neîngrijite, folosite neraţional

şi pot avea o pondere mare (70-80%), îngreunând astfel efectuarea unor lucrări de îmbunătăţire şi

diminuiază suprafaţa utilizabilă. Muşuroaiele pot fi de origine animală, provenite din pământ

scos de cârtiţe, furnici, mistreţi, popândăi, păşunatul pe teren cu umiditate ridicată şi în general

sunt lipsite de vegetaţie şi de origine vegetală, care se formează pe tufele dese ale unor graminee,

rogozuri, pe cioate, muşchi, acestea fiind parţial acoperite cu vegetaţie ierboasă nevaloroasă.

Muşuroaiele sunt în faza iniţială mici şi de regulă neînţelenite, însă cu timpul pot atinge

dimensiuni de 60-80 cm în diametru şi 30-40 cm înălţime şi se înţelenesc. Muşuroaiele înţelenite

sunt mai răspândite pe pajiştile de munte, se numesc marghile şi provin din tufele de Nardus

stricta şi Deschampsia caespitosa.

Grăpatul pajiştilor

Cercetările au demonstrat că prin grăparea pajiştilor se îmbunătăţesc condiţiile de aer din

sol, se face o mineralizare mai bună a materiei organice şi o mai bună aprovizionare cu apă.

Această lucrare se face numai în complex cu lucrările de fertilizare, amendamentare, distrugerea

muşuroaielor şi supraînsămânţarea, deoarece poate avea efecte negative prin rănirea nodurilor de

înfrăţire la graminee, a coletului la leguminoase, distrugerea unor muguri, lăstari, rădăcini.

Combaterea vegetaţiei lemnoase

Pajiştile din regiunile de deal şi de munte, fiind de origine secundară, ocupă terenuri care

în trecut au fost cu păduri. Datorită acestui fapt, vegetaţia ierboasă este în competiţie permanentă

cu vegetaţia lemnoasă. Speciile lemnoase se instalează mai ales pe suprafeţele de pajişti la care

nu se aplică lucrări curente de îmbunătăţire şi îngrijire şi în cazul folosirii neraţionale,

reducându-se astfel suprafaţa utilă. În acelaşi timp vegetaţia lemnoasă favorizează creşterea unor

specii ierboase, slabe din punct de vedere furajer şi stânjeneşte exploatarea pajiştilor.

Pentru trecerea animalelor prin benzile nedefrişate, se fac deschideri în unghi ascuţit faţă

de curbele de nivel şi în zigzag, de la o bandă la alta. Sunt excluse de la defrişare speciilor

lemnoase rare şi cele declarate monumente ale naturii, care sunt ocrotite de lege, ca: Pinus

6

cembra (zâmbru), Taxus baccata (tisă), Larix decidua ssp. carpatica (larice, zadă),

Rhododendron kotschyi (bujor de munte), Pinus mugo (jneapăn), care protejează grohotişurile,

coastele erodate. Curăţirea pajiştilor de vegetaţie lemnoasă se poate efectua manual, mecanizat

sau chimic.

Combaterea buruienilor

Prin buruieni ale pajiştilor se înţeleg speciile lipsite total sau parţial de valoare furajeră,

cele dăunătoare vegetaţiei ierboase valoroase, care depreciază calitatea produselor obţinute de la

animale şi cele vătămătoare sau toxice.

La îmburuienarea pajiştilor permanente contribuie lipsa lucrărilor curente de îngrijire

(cosirea plantelor neconsumate, împrăştierea dejecţiilor după păşunat, distrugerea muşuroaielor),

cosirea cu multă întârziere a fâneţelor, după ce buruienile au format seminţe, folosirea

neraţională prin păşunat, fertilizarea unilaterală cu azot, târlirea neraţională, excesul sau deficitul

de umiditate în sol etc. Metodele de combatere a buruienilor din pajişti diferă în funcţie de

cauzele care au dus la apariţia lor, de gradul de îmburuienare, de biologia speciilor, de modul de

folosire a pajiştii şi de posibilităţile organizatorice şi financiare. Se cunosc metode preventive,

metode indirecte şi metode directe de combatere a buruienilor din pajişti.

Metodele preventive constau în aplicarea unor măsuri simple de îngrijire şi respectarea

regulilor folosirii raţionale a pajiştilor, dintre care menţionăm:

- îndepărtarea prin cosit a speciilor neconsumate de animale, de mai multe ori în perioada

de vegetaţie;

- folosirea la fertilizarea pajiştilor a gunoiului de grajd fermentat, pentru distrugerea

capacităţii de germinare a seminţelor de buruieni;

- împrăştierea dejecţiilor rămase de la animale;

- folosirea unor seminţe cu puritate mare la supraînsămânţarea pajiştilor;

- recoltarea fâneţelor la epoca optimă, înainte ca majoritatea buruienilor să ajungă la

maturitate şi să-şi scuture seminţele;

- schimbarea modului de folosire a pajiştilor, la fiecare 3-4 ani.

Metodele indirecte se referă la lucrările de îmbunătăţire şi folosire raţională a pajiştilor:

îmbunătăţirea regimului de umiditate, aplicarea îngrăşămintelor şi amendamentelor, distrugerea

muşuroaielor etc.

7

Astfel, îndepărtarea excesului de apă din pajişti, prin drenaj, contribuie la distrugerea

unor specii toxice, a plantelor higrofile, fără valoare furajeră. Introducerea păşunatului raţional,

completat cu aplicarea măsurilor curente de întreţinere, reprezintă cele mai eficiente mijloace de

combatere a buruienilor din pajişti.

Metodele directe se folosesc când pajiştile au un grad de îmburuienare ridicat, cu multe

plante toxice care cresc în vetre, iar măsurile indirecte de combatere nu dau rezultate

corespunzătoare. Metodele directe de combaterea buruienilor sunt pe cale mecanică şi chimică.

Îmbunătăţirea regimului de umiditate

Pentru crearea unui regim de umiditate favorabil creşterii plantelor valoroase sunt

necesare, pe de o parte, lucrări pentru îndepărtarea excesului de apă de pe pajişti, iar pe de altă

parte, măsuri de aprovizionare cu apă, în cazul deficitului de umiditate.

Eliminarea excesului de apă de pe pajişti

Excesul de apă de pe pajişti determină crearea unor condiţii nefavorabile pentru instalarea

şi creşterea speciilor de plante valoroase, fiind mai dăunător chiar decât insuficienţa apei din sol.

Datorită excesului de umiditate se înrăutăţeşte regimul de aer, materia organică rămânând

nedescompusă. În lipsa oxigenului vor predomina procesele de reducere în locul celor de

oxidare, formându-se cantităţi mari de compuşi ai fierului şi sulfului, amoniac, hidrogen sulfurat,

metan, substanţe toxice pentru plante, ca şi fosfaţi de fier şi aluminiu insolubili.

În aceste terenuri temperatura este mai coborâtă cu circa 50C faţă de solul aprovizionat

normal cu apă, iar dezgheţul şi încălzirea solului, primăvara, decurg lent.

Excesul de umiditate favorizează înmulţirea multor paraziţi, provocând morbiditatea şi

chiar moartea animalelor.

În aceste staţiuni se instalează specii iubitoare de umezeală, prevăzute cu ţesuturi speciale

de aprovizionare cu aer, adaptate la un regim specific de nutriţie, cum ar fi specii ale genului

Carex şi Scirpus, plante toxice din familiile Ranunculaceae, Apiaceae etc. .

Îmbunătăţirea regimului de hrană

Fertilizarea reprezintă una din principalele măsuri de sporire a producţiei la toate culturile

agricole, însă pe pajişti rolul îngrăşămintelor este multiplu. Paralel cu sporirea producţiei are loc

şi modificarea covorului ierbos, exprimată prin înlocuirea unor specii mai puţin valoroase cu

altele cu o productivitate şi valoare nutritivă mai mare.

8

Pe pajişti, consumul de elemente nutritive este mult diversificat datorită numărului mare

de specii cu cerinţe diferite faţă de elementele nutritive, creşterii continue a plantelor în timpul

perioadei de vegetaţie, modul de exploatare ş.a. Astfel, gramineele sunt mari consumatoare de

azot, iar leguminoasele, de fosfor şi calciu. Pe păşuni consumul de azot este mai mare datorită

recoltării plantelor de mai multe ori în timpul perioadei de vegetaţie, în primele faze de creştere,

când plantele conţin mai multă proteină brută.

Folosirea amendamentelor pe pajişti

Folosirea amendamentelor pe pajiştile permanente prezintă unele aspecte specifice:

- amendamentele nu pot fi încorporate în sol şi din această cauză efectul lor este întârziat;

- pe solurile acide efectul devine evident în stratul de până la 10 cm, numai după 2-3 ani.

Producţiile scăzute ale pajiştilor de pe solurile acide, se datoresc insuficienţei

aprovizionării plantelor cu substanţe nutritive şi în măsură mai redusă reacţiei acide a solurilor.

Din această cauză efectul amendamentării se diferenţiază la diferite tipuri de pajişti şi este mai

mare când amendamentele se asociază cu îngrăşămintele chimice sau organice.

Efectul amendamentelor se manifestă prin reducerea acidităţii solului, inactivitatea sau

reducerea aluminiului mobil, printr-o mai bună mobilizare a principalelor elemente fertilizante,

îndeosebi a fosforului, în mod diferenţiat de la o pajişte la alta, în funcţie de indicii agrotehnici ai

solului, regimul pluviometric, doza administrată, felul amendamentului. Influenţa

amendamentelor asupra vegetaţiei pajiştilor este indirectă şi totodată de durată mult mai mare

decât a îngrăşămintelor.

Pe solurile acide se folosesc amendamente cu calciu: carbonatul de calciu (piatră de var),

oxidul de calciu (var nestins), hidroxidul de calciu (var stins), spuma de defecaţie rezultată de la

fabricile de zahăr, dolomita; pe solurile saline şi alcalice se folosesc amendamentele: gips,

fosfogips, praf de lignit.

Amendamentele cu calciu, administrate împreună cu îngrăşămintele chimice şi organice,

modifică compoziţia floristică şi structura vegetaţiei, în sensul că se sporeşte participarea

leguminoaselor şi se reduce ponderea plantelor nevaloroase acidofile, mai cu seamă la o bună

aprovizionare a solului în principalele elemente.

În ceea ce priveşte compoziţia chimică a plantelor, amendamentarea nu aduce modificări

esenţiale, indiferent de modul lor de administrare. Se constată o uşoară sporire a conţinutului în

proteine, calciu şi alte elemente minerale. Cercetările au arătat că în regiunile secetoase sau în

9

anii cu puţine precipitaţii, efectul amendamentelor este mai redus decât în condiţiile unei

umidităţi ridicate.

Pe pajiştile permanente, amendamentele cu calciu se aplică diferenţiat, ţinându-se seama

de tipul de pajişte, reacţia solului, eficienţa economică şi se vor completa cu îngrăşăminte

chimice sau organice.

Prevenirea şi combaterea eroziunii solului pe pajişti

Eroziunea este procesul natural de desprindere, transport şi depunere a particulelor de sol,

datorită în special apei şi vântului, în care omul are de cele mai multe ori o contribuţie majoră.

Astfel, eroziunea pate fi hidrică sau eoliană.

Eroziunea solului pe pajişti îmbracă diferite forme, de la eroziunea de suprafaţă până la

eroziunea de adâncime.

Supraînsămânţarea

Reprezintă cea de a doua măsură tehnologică de bază, după fertilizare, pentru sporirea

producţiei şi îmbunătăţirea valorii furajului obţinut. Supraînsămânţarea se face pe pajiştile

permanente cu grad redus de acoperire cu vegetaţie ierbosă, precum şi la cele cu compoziţie

floristică necorespunzătoare, în special cu procent redus de leguminoase, în condiţiile menţinerii

covorului vegetal existent.

Supraînsămânţarea este obligatorie pe pajiştile fertilizate prin târlire, pe cele la care s-au

făcut lucrări tehnico-culturale simple sau comlexe (combaterea buruienilor, îndepărtarea

vegetaţiei lemnoase, distrugerea muşuroaielor,combaterea eroziunii) şi pentru prelungirea duratei

de folosire a pajiştilor temporare .

Reuşita instalării speciilor prin supraînsămânţare este în mare măsură legată de

diminuarea capacităţii de concurenţă a vegetaţiei existente. Acest obiectiv se realizează înainte

de semănat, prin păşunat ras, cu încărcătură mare de animale, curăţirea vegetaţiei cât mai

aproape de sol cu maşini de curăţat ori cosit pajiştea, sau prin erbicidare cu Gramaxone 5 l/ha,

care întrerupe temporar (2-3 săptămâni) vegetaţia pajiştilor (Cardaşol V. şi col., 1987). În funcţie

de relief, supraînsămânţarea pajiştilor se poate face mecanizat sau manual.

Epoca optimă de efectuare a supraînsămânţării este primăvara devreme, când

temperatura nu coboară sub 00C, solul are rezervă suficientă de apă şi vegetaţia existentă face

concurenţa redusă instalării noilor plante.

10

Fertilizarea, în anul supraînsămânţării, se face cu 60 P2O5 kg/ha şi 60 K2O kg/ha. Azotul

se foloseşte în doze reduse, 40-50 kg/ha N şi se aplică după răsărirea tinerelor plante, iar dacă

vegetaţia veche s-a înălţat, după cosirea acesteia. În primul an de la supraînsămânţare pajiştea se

foloseşte numai ca fâneaţă.

Combaterea dăunătorilor de pe pajişti

Vegataţia pajiştilor este degradată şi de lăcuste, şoareci de câmp şi cârtiţe, iar pagubele

provocate sunt destul de importante.

Lăcusta călătoare, lăcusta marocană şi lăcusta italiană (Locusta migratoria, Dociostaurus

maroccanus, Calliptamus italicus) au câte o generaţie pe an şi distrug vegetaţia pajiştilor prin

larvele lor care sunt active în lunile mai-august. Combaterea acestora se face prin tratament

chimic al larvelor din primele vârste care se hrănesc la locul de apariţie şi nu migrează. Pentru

distrugere sunt eficiente produsele: Decis 2,5 EC (0,5 l/ha), Alpha combi 26,25 CE (1 l/ha) şi

Diazol 60 CE (1,5 l/ha).

Şoarecele de câmp (Microtus arvalis) trăieşte în colonii mari, în numeroase galerii săpate

în sol, la 30-40 cm adâncime, care comunică cu exteriorul prin numeroase găuri, având activitate

pe toată durata anului. Combaterea lor se face prin stropiri cu Azodrin 400 WSC (3,5-4 l/ha),

Nuvacron 40 SCW (3,5-4 l/ha), diluat în 600 l apă sau prin împrăştiere cu Baraki Pellets (3-4

kg/ha), Redent 75 M (15 kg/ha).

Cârtiţa (Talpa europea) sapă galerii în solul pajiştilor, provocând numeroase muşuroaie.

Combaterea se face cu Phostoxin (Delicia) 2-3 tablete pe galerie.

II.2 Măsuri radicaleRefacerea radicală a pajiştilor permanente degradate reprezintă o măsură ce se impune în

cazul în care covorul vegetal are o acoperire slabă, sub 60%. Prin lucrările de pregătire a

terenului se urmăreşte atât distrugerea vechiului covor vegetal cât şi crearea condiţiilor pentru

semănat. Înainte de desţelenire, numai unde este cazul, se fac unele lucrări pregătitoare, cum ar

fi: îndepărtarea vegetaţiei lemnoase, a cioatelor şi pietrelor, eliminarea excesului de umiditate,

distrugerea muşuroaielor înţelenite, nivelarea terenului.

Pregătirea terenului se poate face prin mai multe metode în funcţie de grosimea stratului

de ţelină, vegetaţia existentă şi panta terenului. Astfel, se disting trei metode de bază:

- pregătirea terenului cu mobilizarea superficială a solului (3-5 cm);

11

- pregătirea terenului cu mobilizarea medie a solului (5-12 cm);

- pregătirea terenului cu mobilizarea profundă a solului (20-25 cm).

Capitolul III – Înfiinţarea de pajişti temporare în locul pajiştilor permanente

degradate

Pajiştile temporare (semănate sau cultivate) se pot înfiinţa fie în locul pajiştilor

permanente degradate, fie în teren arabil destinat bazei furajere.

Rezultatele cercetărilor din ţara nostră, din ultimele decenii, evidenţiază condiţiile

favorabile de care dispunem pentru înfiinţarea pajiştilor temporare, precum şi posibilităţile

deosebite de sporire a cantităţii şi calităţii producţiei, rolul lor în prevenirea şi combaterea

eroziunii solului şi în îmbunătăţirea principalelor însuşiri ale acestuia. Întrucât investiţiile

necesare înlocuirii pajiştilor permanente cu pajişti temporare sunt ridicate, se impune o analiză

foarte amănunţită în legătură cu necesitatea şi condiţiile de înfiinţare a pajiştilor temporare

(vegetaţie, sol, climă, relief), încât producţiile realizate să fie economice şi să nu se afecteze

echilibrul ecologic din zonă (Burcea P., Ignat Al., 1975).

Pajiştile permanente se pot desţeleni pentru transformarea în pajişti temporare, în

situaţiile următoare:

- ponderea în covorul vegetal a plantelor fără valoare furajeră sau cu valoare furajeră

slabă este de peste 70-80%;

- potenţialul natural de producţie redus (sub 4-5 t/ha m.v.) şi de calitate slabă, capacitatea

de păşunat sub 0,4-0,5 UVM/ha;

- gradul de acoperire cu vegetaţie sub 60-65%;

- gradul de acoperire cu muşuroaie înţelenite peste 25-30%;

- pajiştile de pe terenurile în pantă, cu o acoperire slabă a vegetaţiei, pe care se poate

declanşa uşor procesul de eroziune;

În ţara noastră se foloseşte mai mult varianta înfiinţării pajiştilor temporare direct după

desţelenire, denumită şi “regenerarea rapidă a pajiştilor”, care presupune utilizarea tehnologiilor

ce oferă condiţii foarte bune pentru instalarea noului covor vegetal.

12

Specii şi soiuri folosite la înfiinţarea pajiştilor temporare

La înfiinţarea pajiştilor temporare se utilizează amestecuri alcătuite din specii de

graminee şi leguminoase perene valoroase şi mai rar graminee în cultură pură sau amestecuri

formate din graminee.

În ţara noastră, cele mai răspândite specii în cultură sunt: Dactylis glomerata, Festuca

pratensis, Lolium perenne, Phleum pratense, dintre graminee şi Trifolium repens, Medicago

sativa, Trifolium pratense, Lotus corniculatus, dintre leguminoase.

Crearea şi introducerea în cultură a numeroase soiuri de graminee şi leguminoase perene,

cu precocităţi diferite, dă posibilitatea lărgirii perioadei optime de folosire a fiecărei specii şi

alcătuirii de conveiere de amestecuri pentru păşuni, fâneţe sau folosire mixtă.

O păşune organizată în acest mod, permite în zonele de şes, începerea păşunatului

raţional în decada a treia a lunii aprilie, cu amestecurile alcătuite din soiuri precoce şi apoi

derularea succesivă pe parcele cu amestecuri din soiuri semiprecoce, semitardive şi tardive,

acestea din urmă ajungând la înălţimea de păşunat în ultima decadă din luna mai. În intervalul de

timp, de 30-35 zile, când se consumă producţia primului ciclu de vegetaţie, are loc regenerarea

covorului vegetal pentru ciclul de păşunat următor.

Sămânţa şi semănatul

Semănatul ierburilor perene necesită o atenţie deosebită, deoarece de această lucrare

depinde, în mare măsură, realizarea unei pajişti temporare corespunzătoare. La semănat trebuie

să se folosească numai seminţe de calitate, conform STAS-urilor în vigoare, certificate de

laboratoarele judeţene de controlul calităţii seminţelor.

Semănatul amestecurilor de ierburi perene se poate realiza cu sau fără plantă protectoare,

aceasta fiind încă o problemă mult discutată.

Semănatul cu plantă protectoare se recomandă în condiţii de irigare sau în zone cu aport

pluviometric ridicat. În aceste situaţii, se aleg ca plante protectoare, specii cu perioadă scurtă de

vegetaţie, cum ar fi: ovăz, raigras aristat, trifoi persan, borceaguri recoltate pentru masă verde

sau chiar soiuri timpurii de cereale pentru boabe, cu o normă de semănat de până la 50% faţă de

cultura normală, pentru a diminua concurenţa dintre acestea şi vegetaţia pajiştii.

13

Epoca de semănat

La înfiinţarea pajiştilor temporare în locul pajiştilor permanente degradate epoca optimă

de semănat este primăvara devreme, când solul permite intrarea maşinilor agricole, iar

temperatura este constant peste O0C. Semănatul prea timpuriu nu este recomandat, deoarece

tinerele plante de leguminoase pot fi distruse de eventualele temperaturi sub – 50C, iar buruienile

pot fi un concurent puternic pentru graminee. Nici întârzierea epocii de semănat nu este indicată,

întrucât umiditatea scăzută din stratul superficial al solului influenţează negativ răsărirea şi

înrădăcinarea sau determină chiar compromiterea culturii. Pe terenurile cu umiditate suficientă

sau în condiţii de irigare semănatul se poate efectua şi la sfârşitul verii -începutul toamnei, 20

august-10 septembrie în regiunile de câmpie şi 1 august-1 septembrie în regiunile colinare, încât

de la semănat până la încetarea vegetaţiei să se acumuleze, în medie, 800-13000C.

Metode de semănat

Semănatul se poate realiza prin mai multe metode ce variază în funcţie de configuraţia şi

panta terenului, însuşirile seminţelor, dotarea tehnică, prezenţa sau absenţa plantei protectoare

etc. Pe terenurile plane sau slab înclinate semănatul se face în rânduri distante la 12,5-15 cm,

folosind semănători universale (SUP-21, SUP-29), de tip Saxonia sau speciale. În acest scop

amestecul de seminţe trebuie foarte bine omogenizat, cutiile semănătorilor umplute parţial cu

seminţe, iar aparatul de distribuţie supravegheat în permanenţă, încât repartiţia seminţele să se

facă cât mai uniform.

O altă metodă, mai puţin răspândită în ţara noastră, este semănatul prin împrăştiere, care

se poate face mecanizat, cu semănători speciale sau universale, la care se îndepărtează tuburile,

ori manual. În acest caz sunt necesare lucrări cu grapa cu colţi sau cu tăvălugi inelari care să

favorizeze încorporarea seminţelor în sol.

Pe terenurile cu pante mari, inaccesibile maşinilor agricole, semănatul amestecurilor de

seminţe se face numai manual, prin împrăştiere. Pentru a favoriza încorporarea seminţelor în sol

sunt necesare lucrări cu grape trase de animale sau trecerea cu o turmă de ovine după

împrăştierea seminţelor, când solul are o umiditate suficientă în stratul superficial.

În general, semănatul mecanizat se face printr-o singură trecere a agregatului pe suprafaţa

solului. Cercetătorii elveţieni recomandă ca amestecurile de seminţe, ce au în componenţă şi Poa

pratensis, să fie semănate prin două treceri. La prima trecere se seamănă amestecul de bază, iar

la a doua trecere, perpendicular pe prima, se seamănă Poa pratensis, în rânduri sau prin

14

împrăştiere, în funcţie de starea de prelucrare a seminţelor, cunoscând că acestea au la bază un

smoc de perişori ce împiedică curgerea normală prin tuburile semănătorii.

În cazul culturilor cu plantă protectoare de toamnă, amestecurile de seminţe se seamănă

primăvara, perpendicular pe rândurile acesteia, după o prelucrare superficială a solului cu grapa

cu colţi. Când planta protectoare este o cultură de primăvară, semănatul ierburilor se face după

însămânţarea plantei protectoare, tot perpendicular pe rândurile acesteia.

Adâncimea de semănat

Adâncimea de semănat se stabileşte în funcţie de mărimea şi forma seminţelor, puterea de

străbatere, textura şi umiditatea solului, variind între 1 şi 3 cm. Astfel, amestecurile compuse din

seminţe mici (Phleum pratense, Lotus corniculatus, Trifolium repens, Poa pratensis etc.) se

seamănă la adâncimea de 1-2 cm, iar cele cu seminţe medii şi mari (Bromus inermis, Festuca

arundinacea, Onobrychis viciifolia etc.), la 2-3 cm. În ambele situaţii limita inferioară este

indicată pe solurile grele şi bine aprovizionate cu apă, iar cea superioară pe solurile uşoare şi cu

umiditate redusă.

Respectarea cu stricteţe a adâncimii de semănat este o condiţie importantă pentru reuşita

pajiştii respective. În acest sens, în majoritatea cazurilor se impune tăvălugitul înainte şi după

semănat, lucrări ce sunt eliminate la utilizarea maşinilor moderne, care efectuează tăvălugitul

odată cu semănatul.

Lucrări de îngrijire

Aplicarea corectă şi la timp a lucrărilor de îngrijire, mai ales în anul I, favorizează

realizarea unui covor vegetal uniform şi bine încheiat, premiza obţinerii unor producţii ridicate.

Irigarea de răsărire. Această lucrare este necesară după semănatul de la sfârşitul verii,

dar uneori şi în primăverile secetoase, la pajiştile semănate în această epocă. Se recomandă o

normă de udare de 150-200 m3/ha, ce poate fi repetată, la nevoie, după 12-15 zile. În acest caz se

poate renunţa la tăvălugitul de după semănat.

Distrugerea crustei. Crusta formată în primele zile după semănat se poate distruge pe cale

mecanică, utilizând tăvălugul neted înfăşurat cu sârmă ghimpată, grapa de fier cu colţii îndreptaţi

în sus sau o grapă de mărăcini.

Pentru a nu dezrădăcina tinerele plante în curs de răsărire se impune ca viteza de înaintare

a agregatului să fie mică. Efectul negativ al crustei poate fi înlăturat şi prin irigare, cu o normă de

150-200 m3/ha.

15

Completarea golurilor. În cazul semnalării golurilor, indiferent de motivul producerii lor

(greşeli de semănat, secetă accentuată la răsărire, crustă etc.), se impune completarea acestora cu

sămânţă din acelaşi amestec. Lucrarea se poate efectua fie în anul înfiinţării pajiştii, dacă se

asigură condiţiile de umiditate, în cazul semănatului de primăvară şi numărul de zile pentru o

dezvoltare a plantelor care să le permită o bună rezistenţă în timpul iernii, la semănatul de vară-

toamnă, fie în primăvara anului următor.

Când suprafeţele cu goluri sunt mari, operaţiunea se face cu maşini de semănat, iar pe

suprafeţe reduse se poate face manual. Înainte de semănatul pentru completarea golurilor, dacă

se efectuează în primăvara anului următor, se impune mobilizarea superficială a solului cu grapa

cu colţi şi după semănat lucrarea cu tăvălugul.

Combaterea buruienilor, reprezintă lucrarea cea mai importantă din anul I de vegetaţie la

pajiştile temporare semănate fără plantă protectoare şi la cele înfiinţate primăvara, deoarece

ierburile perene au o viteză de creştere redusă în primele fenofaze după răsărire şi pot fi uşor

înăbuşite de către buruieni. Combaterea acestora se poate face pe cale mecanică sau chimică.

Fertilizarea. Prin această lucrare se urmăreşte realizarea de producţii mari şi de bună

calitate, precum şi menţinerea unui covor ierbos valoros pe toată durata folosirii.

Irigarea. Pentru realizarea de producţii mari şi constante, în regiunile secetoase sau cu

precipitaţii neuniform repartizate, se impune irigarea pajiştilor temporare cu o normă de udare de

400-600 m3/ha, la intervale de circa 15-20 de zile. Este indicat ca udările să se facă la 4-5 zile

după cosit sau păşunat, când cerinţele faţă de apă încep să crească, iar faza critică pentru aer a

leguminoaselor a trecut.

Folosirea pajiştilor temporare

Modul de folosire a pajiştilor temporare are o influenţă însemnată asupra evoluţiei

covorului vegetal, a duratei de folosire economică, precum şi asupra cantităţii şi calităţii furajului

obţinut. Pajiştile temporare se pot folosi prin păşunat, cosit sau mixt. În toate situaţiile se impune

respectarea principiilor de folosire raţională.

Faţă de folosirea pajiştilor permanente, la pajiştile temporare apar câteva particularităţi.

Astfel, în anul I de vegetaţie, se recomandă ca pajiştile temporare, indiferent de destinaţia lor

ulterioară, să fie folosite ca fâneaţă, deoarece prin formarea unui aparat foliar bogat se măreşte

puterea de asimilaţie, dând posibilitatea unei mai bune înrădăcinări şi fortificări a tinerilor plante.

16

În acest caz, primul cosit normal (în afara cosirii de curăţire) trebuie efectuat la înspicarea-

înflorirea gramineelor şi înflorirea leguminoaselor, deci ceva mai târziu decât în ceilalţi ani.

Refacerea pajiştilor temporare

Este cunoscut faptul că durata de folosire economică a pajiştilor temporare este limitată.

După 3-5 ani de folosire covorul vegetal începe să se rărească, mai ales prin dispariţia treptată a

leguminoaselor, ceea ce duce la diminuarea cantitativă şi calitativă a producţiei şi la apariţia de

specii nevaloroase. În aceste situaţii se impune refacerea pajiştilor respective, care se poate

realiza prin două procedee: supraînsămânţare sau reînsămânţare.

Supraînsămânţarea pajiştilor temporare se face ca şi în cazul celor permanente, numai că

se foloseşte ca material de semănat mai mult seminţe sau fructe de leguminoase (lucernă, trifoi,

sparcetă) şi mai rar amestecuri de graminee şi leguminoase. Astfel, la SD Iaşi, Iacob T.şi Vîntu

V. (1990, 1991) au prelungit durata de folosire a unei pajişti temporare din silvostepa Moldovei

până la 12 ani prin supraînsămânţare cu lucernă (8 kg/ha) sau sparcetă (25 kg/ha), o dată la 4 ani.

În anul supraînsămânţării se recomandă fertilizarea cu doze moderate de azot (50-60 kg/ha) şi

folosirea numai prin cosit.

Reînsămânţarea pajiştilor temporare presupune desţelenirea covorului vegetal devenit

necorespunzător, alegându-se, ca şi în cazul pajiştilor permanente degradate, tehnologia cea mai

potrivită şi apoi însămânţarea unui amestec de graminee şi leguminoase perene. Acest procedeu

trebuie practicat numai în situaţia când supraînsămânţarea nu poate da rezultate corespunzătoare.

Capitolul IV – Folosirea pajiştilor prin păşunat

Iarba de pe păşuni reprezintă un furaj complet, echilibrat, constituind un nutreţ valoros

care se foloseşte în alimentaţia animalelor în timpul perioadei de vegetaţie (150-180 zile), când

se realizează cea mai mare parte a producţiei animaliere, circa 60% .

Valoarea furajeră deosebită a ierbii de pe păşuni se datoreşte faptului că plantele sunt

consumate în stadiu tânăr, când au un conţinut foarte ridicat în substanţe nutritive, vitamine,

săruri minerale. Astfel, iarba de pe păşunile valoroase conţine la 100 kg de substanţă uscată, 6,5-

10 kg proteină digestibilă şi 65-100 unităţi nutritive, precum şi de circa 10 ori mai mult caroten

decât fânul pregătit din aceeaşi iarbă. Valoarea nutritivă a plantelor de pe păşune este foarte mult

17

influenţată de momentul când are loc folosirea. Plantele tinere au mai multă proteină, cu un grad

ridicat de digestibilitate şi mai puţină celuloză.

IV.1. Sisteme de păşunatPăşunatul liber. Este un sistem de păşunat extensiv şi neeconomic, cunoscut şi sub

denumirea de păşunat nesistematic sau neraţional. În cazul acestui sistem de păşunat, animalele

umblă libere pe toată suprafaţa păşunii, începând de primăvara timpuriu şi până toamna târziu.

De obicei, nu se calculează numărul de animale care păşunează pe unitatea de suprafaţă şi, de

aceea, păşunile folosite în acest sistem sunt, în general, supraîncărcate cu animale.

Păşunatul liber prezintă numeroase dezavantaje, cum ar fi:

- înrăutăţirea compoziţiei floristice a păşunii datorită păşunării repetate a plantelor

valoroase şi neconsumării plantelor nevaloroase, care reuşesc să ajungă la maturitate şi să

producă seminţe, în timp ce plantele valoroase se epuizează şi cu timpul dispar;

- distrugerea stratului de ţelină datorită unei încărcări mari cu animale la hectarul de

păşune, ceea ce pe terenurile situate în pantă declanşează procesul de eroziune a solului;

- tasarea şi denivelarea solului datorită călcatului animalelor, mai ales când păşunatul se

face pe timp umed;

- lucrările de îngrijire se fac cu mari dificultăţi datorită prezenţei permanente a animalelor

pe păşune;

- posibilitatea îmbolnăvirii animalelor de parazitoze, etc.

Datorită modului în care se execută, păşunatul liber duce la scăderea producţiei păşunii şi

la înrăutăţirea compoziţiei floristice, ca urmare a unui păşunat selectiv. Acest sistem de păşunat

determină şi înrăutăţirea unor însuşiri ale solului, cum ar fi structura şi regimul de aeraţie.

Toate neajunsurile menţionate, pledează pentru renunţarea la acest sistem de păşunat

neraţional.

Păşunatul în front reprezintă o variantă îmbunătăţită a păşunatului liber. În acest

caz animalelor li se asigură frontul de păşunat numai pe o anumită porţiune din suprafaţa păşunii.

Pe măsura consumării ierbii de pe porţiunea păşunată, animalele sunt lăsate să înainteze în mod

treptat, pentru a păşuna pe alte porţiuni ale păşunii. Înaintarea animalelor pe suprafaţa păşunii se

face în mod dirijat de către păstori, care merg în faţa turmelor. Păşunatul în front elimină o parte

din neajunsurile păşunatului liber.

18

Păşunatul pe parcele (raţional) constă în împărţirea păşunii în mai multe parcele

sau tarlale, pe care animalele vor păşuna prin rotaţie, într-o anumită succesiune, de mai multe ori

în cursul unui sezon de vegetaţie. Păşunatul pe parcele reprezintă un sistem modern de păşunat,

fiind cunoscut şi sub denumirea de păşunat raţional sau sistematic, deoarece înlătură, în mare

parte, neajunsurile păşunatului liber şi este o formă intensivă de folosire a păşunilor. Prin acest

mod de folosire se evită păşunatul repetat al speciilor valoroase, se păstrează o compoziţie

floristică bună, plantele se refac cu mai multă uşurinţă, creşte producţia păşunii şi coeficientul de

folosire al acesteia. În felul acesta, animalele consumă mai multă iarbă şi de calitate mai bună,

adică într-un stadiu mai tânăr, iar producţia animalieră creşte.

Păşunatul raţional permite astfel o încărcare mai mare a păşunii cu animale, iar în

timpul refacerii ierbii pe parcele care nu se păşunează se pot efectua lucrări de întreţinere, cum ar

fi împrăştierea dejecţiilor, cositul resturilor de plante nepăşunate, fertilizarea cu îngrăşăminte

chimice cu azot etc.

Păşunatul dozat este o formă îmbunătăţită a păşunatului pe parcele şi constă în

atribuirea pentru păşunat, în mod succesiv, a unor suprafeţe restrânse din parcela necesară turmei

de animale, pe timp de o zi sau chiar jumătate de zi. Delimitarea suprafeţelor necesare se face

prin gard electric.

Animalele se găsesc în permanenţă între două garduri electrice, unul ce delimitează

păşunea pe care animalele o păşunează pentru prima dată şi altul care delimitează suprafaţa

păşunată anterior. Pentru o unitate vită mare (UVM) este necesară o suprafaţă zilnică de 150-200

m2 la primele două cicluri şi 300 m2 la ciclurile următoare.

Păşunatul în benzi sau în fâşii, numit şi păşunatul cu porţia, se deosebeşte de

păşunatul dozat prin aceea că se atribuie animalelor porţiuni limitate de păşune, sub forma unei

fâşii cu o lăţime de 0,5-1 m. Lungimea fâşiei se stabileşte în funcţie de numărul de animale,

atribuind 1,5m/cap tineret bovin şi 2,0m/cap bovină adultă care păşunează. Delimitarea fâşiei se

face tot cu ajutorul gardurilor electrice. Cel dinspre suprafaţa nepăşunată se deplasează în mod

treptat, pe măsură ce plantele au fost consumate, iar cel din spatele frontului de furajare se mută

la 3-4 zile. Acest sistem dă rezultate foarte bune la păşunatul culturilor furajere, cum sunt

borceagurile, porumbul, iarba de Sudan, pajiştile temporare etc. Păşunatul în benzi reproduce în

mare măsură furajarea cu nutreţ verde la iesle, evitându-se călcarea de către animale a plantelor.

19

Păşunatul dozat şi păşunatul cu porţia se pot aplica şi fără împărţirea păşunii în

parcele, mai ales la păşunile foarte productive, pajiştile temporare şi la plantele de nutreţ

cultivate, pentru a se reduce procentul plantelor neconsumate.

Folosirea raţională a păşunilor prezintă importanţă şi pentru prevenirea

îmbolnăvirii animalelor.

IV.2. Tehnica păşunatului

Tehnica păşunatului se referă la data începerii şi încetării păşunatului, înălţimea

de păşunat, frecvenţa păşunatului şi modul de efectuare a păşunatului în interiorul fiecărei

parcele.

Data începerii păşunatului prezintă importanţă, deoarece influenţează vegetaţia

pajiştilor, producţia, însuşirile solului şi sănătatea animalelor.

Dacă se păşunează primăvara devreme, când solul este încă umed, solul se

tasează, înrăutăţindu-se regimul de aer al acestuia, iar speciile valoroase vor dispărea cu timpul.

De asemenea, se formează denivelări ale terenului, muşuroaie, iar pe terenurile în pantă se

declanşează procesele de eroziune a solului. Totodată se înregistrează şi o scădere a producţiei,

deoarece după păşunat, refacerea plantelor pentru ciclul următor se face numai pe seama

substanţelor de rezervă acumulate în plante, iar suprafaţa de asimilaţie a plantelor în acest sezon

este foarte redusă. Din cauză că iarba tânără are un conţinut ridicat de apă şi scăzut în celuloză se

rumegă greu, iar animalele se pot îmbolnăvi.

Data încetării păşunatului se stabileşte astfel încât plantele să-şi refacă rezervele

de substanţe nutritive în organele subterane, sporind astfel rezistenţa la iernare. Se recomandă

încetarea păşunatului cu 3-4 săptămâni înaintea îngheţurilor permanente. Una din cauzele

dispariţiei unor specii din compoziţia floristică a pajiştilor este tocmai întârzierea păşunatului

toamna.

Înălţimea de păşunat. Păşunatul se face până la o anumită înălţime de la

suprafaţa solului, considerată ca optimă, pentru regenerarea plantelor şi menţinerea nivelului de

producţie al pajiştii. Dacă păşunatul se face prea de jos, se întârzie refacerea plantelor şi în felul

acesta se reduce numărul ciclurilor de păşunat. Această întârziere se explică prin aceea că la un

astfel de păşunat, se îndepărtează o mare parte din lăstarii scurţi şi din frunze, pe seama cărora

20

are loc refacerea. Dacă păşunatul se face prea de sus, refacerea plantelor are loc mai rapid, însă

are de suferit producţia păşunii, care este mai mică.

Înălţimea de păşunat depinde şi de talia plantelor. În cazul pajiştilor cu plante de

talie mică, păşunatul se realizează până la o înălţime de 3-4 cm de la suprafaşa solului, iar în

cazul păşunilor în care domină plante de talie înaltă, la 4-6 cm de la suprafaţa solului. În ultimul

ciclu, păşunatul se face mai de sus, ceea ce permite refacerea plantelor şi acumularea

substanţelor de rezervă pentru o bună rezistenţă la iernare.

Frecvenţa păşunatului reprezintă numărul de recoltări de pe o păşune.

Recoltările dese şi prea de jos reduc capacitatea de regenerare a plantelor, acestea pot să dispară

din covorul ierbos şi în final producţia scade.

Speciile de talie joasă, adaptate la păşunat, cum sunt: Lolium perenne, Poa

pratensis, Festuca rubra, Trifolium repens, Lotus corniculatus ş.a. suportă păşunatul repetat, pe

când speciile de talie înaltă, cu multe frunze tulpinale, nu pot fi păşunate de mai multe ori.

Modul de efectuare a păşunatului în interiorul fiecărei parcele prezintă

importanţă pentru compoziţia floristică a păşunilor şi pentru producţia animalelor. Sunt două

moduri de efectuare a păşunatului în interiorul parcelelor: liber pe toată parcela şi treptat, pe

măsură ce se consumă iarba, folosindu-se gardul electric.

În fiecare zi animalele trebuie să păşuneze în primul rând porţiunile de păşune

folosite în ziua precedentă şi apoi să treacă pe o nouă porţiune.

IV.3. Măsuri pentru organizarea păşunatului raţionalÎn vederea folosirii raţionale a păşunilor se aplică o serie de măsuri tehnico-

organizatorice pentru sporirea producţiei, îmbunătăţirea compoziţiei floristice şi valorificarea

maximă a plantelor. Aceste măsuri se referă la determinarea producţiei păşunilor, stabilirea

capacităţii de păşunat, împărţirea păşunii în parcele, stabilirea modului de folosire a acestora

precum şi efectuarea unor lucrări înainte de începerea şi după terminarea păşunatului.

Determinarea producţiei păşunilor. Pentru determinarea producţiei păşunilor se

folosesc două metode: metoda cosirilor repetate şi metoda zootehnică.

Metoda cosirilor repetate, numită şi metoda “directă”, constă în cosirea repetată

a unor suprafeţe de probă în cursul perioadei de păşunat, care trebuie să fie reprezentative în ceea

21

ce priveşte producţia. În cazul păşunilor cu producţii uniforme se aleg 4-5 parcele de 2,5 m2, iar

pe păşunile cu producţie neuniformă, 10 parcele.

22