CULTIVAREA CĂPŞUNULUI

IMPORTANŢA CĂPŞUNULUI

Căpşunul cultivat (Fragaria x ananassa Duch.), a cărui apariţie se apreciază ca a avut loc in jurul

anului 1750 în apropierea oraşului francez Brest (Scott şi Lawrence, 1975), este rezultatul hibridării a doua specii introduse in Europa la începutul secolului XVIII, originare din America de Sud (F.chiloensis L.) si respectiv America de Nord (F.virginiana Duch.).

Apariţia sa cu numai un sfert de mileniu in urma, conferă căpşunului statutul de unica specie fructiferă, al cărui istoric este in întregime cunoscut (Darrow, 1966). Mai mult, se apreciază ca se cunoaşte despre aceasta planta mai mult decât despre oricare alta. (Wallace, 1966). In acest context devine relevanta aprecierea ca nici o planta cultivata nu este mai complexa si mai sensibila din punct de vedere al adaptării decât căpşunul.

Succesul comercial de proporţii al fructelor de căpşun a determinat iniţierea unor ample programe de ameliorare in majoritatea tarilor cu pondere însemnată in cultura acestei specii, care in ultimele decenii au avut ca rezultat îmbunătăţire radicala a caracteristicilor şi performanţelor soiurilor cultivate. Numărul soiurilor create in aceasta perioada depăşeşte in prezent 60 (FAO Yearbook, 1994).

Specia F.x ananassa, este uşor adaptabila la o mare varietate de condiţii climatice, datorita diversităţii mari a soiurilor care au fost create. In cadrul acestei specii se disting 3 tipuri majore de soiuri:

1. soiuri cu o singura fructificare, in sezonul de vara, care necesita zile scurte si temperaturi scăzute pentru formarea florilor;

2. soiuri cu fructificare continua (everbearing), care manifesta trei vârfuri de fructificare maxima: in primăvara, in vara si in toamna;

3. soiuri indiferente la lungimea zilei (Bringhurst si Voth, 1980),care produc flori atât in perioadele cu zile lungi cat si in cele cu zile scurte si fructifica pe toata perioada sezonului de vegetaţie;

In condiţiile regiunilor cu temperaturi ridicate, căpşunul este cultivat ca planta anuala, in timp ce in condiţiile zonelor cu climat temperat, aceasta specie este cultivata ca planta perena (pana la 3 ani). In prezent, toate soiurile moderne de căpşun sunt caracterizate prin flori perfecte, dar încă mai exista unele soiuri vechi, cu flori femele. Plantele femele sunt foarte productive, dar necesita polenizatori foarte eficienţi, ceea ce face cultivarea lor dificila (Niemirowicz-Scott, 1990).

Calităţile nutritive si organoleptice ale fructelor (gust si aroma deosebite, conţinutul bogat in vitamina C), pretabilitatea la prelucrări casnice, precum si impresionanta adaptabilitate ecologica, data de înaltul potenţial de variabilitate genetica, au determinat o extindere de mari proporţii a suprafeţelor cultivate cu căpşun pe plan mondial. Prin urmare, arealul de cultura cuprinde in prezent zonele cu climat temperat, mediteranean, subtropical (x. Brazilia) si chiar continental subarctic (ex. Suedia, Norvegia, Finlanda, Canada.

Extinderea culturii acestei specii in zone noi, este o consecinţa directa a creşterii cererii de căpşuni, in egala măsură, pentru consumul in stare proaspătă si pentru industria de prelucrare (sub forma de sucuri naturale, siropuri, lichioruri, dulceţuri, jeleuri, fructe pentru produse de cofetărie si patiserie, fructe pentru iaurt, etc.), precum si a limitărilor asociate cu posibilităţile de păstrare si transport la mari distante. Nu lipsit de importanta este faptul ca fructele de căpşun, a căror coacere se produce in lunile mai-iunie, acoperă golul existent pe piaţa de fructe proaspete, înainte de apariţia cireşelor si a celorlalte fructe din zona temperata.

Recent, la seria de însuşiri care asigura succesul fructelor de căpşun s-a adăugat conţinutul ridicat in acid elagic, compus cu activitate antimutagenica si anticarcinogenica recunoscuta.

Fructele dar şi organele plantei de căpşun, prezintă însuşiri terapeutice pentru anumite afecţiuni. Cura de fructe proaspete are efete terapeutice în bolile de rinichi şi a gutei. Infuzia de frunze poate combate enterocolita, hemoragiile interne, depresiile, iar pulberile din rizomi vindeca afecţiunile hepatice.

In ceea ce priveşte rentabilitatea, căpşunul ocupă unul din primele locuri în pomicultură, datorită potenţialului biologic caracteristic foarte mare, şi intrării rapide pe rod. Astfel, nivelul producţiilor ce se pot obţine de la această specie, în condiţiile aplicării în mod corect a unei tehnologii, poate fi de peste 25 t la hectar (în SUA peste 100 t/ha). In plus plantele de căpşun pot rodi economic la 3 până la 12 luni de la plantare, funcţie de tehnologia de cultură adoptată.

El are însă şi două neajunsuri, care trebuie avute în vedere când se dimensionează plantaţiile si anume: perisabilitatea pronunţată a fructelor şi consumul mare de manoperă pentru recoltat.

SISTEME DE CULTURĂ A CĂPŞUNULUI

Căpşunul este singura specie din domeniul pomiculturii care se pretează atât la cultura în câmp liber cât şi la cultura în spaţii protejate. Această însuşire agrobiologică, alături de existenţa soiurilor cu fructificare continuă, fac posibil consumul fructelor proaspete de căpşun în tot cursul anului.

Cultura clasică a căpşunului în câmp, pentru condiţiile de climă specifice din România, a fost elaborată în urmă cu peste 45 de ani.

În timp, au apărut elemente noi legate de crearea de noi soiuri româneşti, adaptate condiţiilor edafo-climatice din ţara noastră, de introducerea în lista soiurilor admise la înmulţire în România, a noi soiuri valoroase din sortimentul mondial, printre care şi a soiurilor remontante, elemente ce au permis lărgirea perioadei de recoltare a fructelor precum şi sporuri considerabile de recolta şi de calitate a fructelor.

Sistemele noi de cultura a căpşunului, care au fost elaborate şi verificate, urmăresc în principal obţinerea de recolte într-o perioada cât mai mare din an (8-9 luni), în condiţii de calitate, productivitate si eficienţă maxime.

Pentru a putea demonstra rolul intervenţiilor in tehnologia clasica multianuala de cultura, precum şi a uşura modul de implementare a noilor tehnici de cultura, vor fi descrise detaliat verigile tehnologice ale tehnologiei clasice de cultura a căpşunului – cultura multianuală a căpşunului în câmp liber.

CULTURA MULTIANUALĂ A CĂPŞUNULUI ÎN CÂMP

Cultura multianuală a căpşunului are o durata de 3-5 ani. Prin specificul acestei tehnologii, primul

an este destinat fortificării plantelor pentru rodi la capacitate maximă şi următorii ani pentru rodire. Recoltele cele mai bune se obţin în anul al doilea şi al treilea de viaţă. Plantele rodesc şi în anii IV şi V, dar producţiile scad la jumătate iar calitatea fructelor este inferioară.

Alegerea amplasamentului pentru înfiinţarea culturii Pentru siguranţa alegerii corecte a unui amplasament pentru cultura căpşunului, se vor avea in

vedere următoarele elemente: - existenta sursei de apa permanente sau cel puţin pentru perioada martie - noiembrie; - terenul trebuie sa fie plan sau cu o panta uşoară; - terenul nu trebuie să prezinte exces de apă nici pe perioade scurte. Planta de căpşun este foarte

sensibila la excesul de salinitate. - amplasamentul sa fie în apropierea căilor de acces pentru a preveni deprecierea fructelor prin

transport pe trasee improprii;

- alegerea unor arealuri populate ar fi utilă, pentru asigurarea forţei de munca întreţinerea culturii şi mai ales pentru recoltare;

- amplasamentul sa fie pe un sol fertil, uşor, de regula cel propriu pentru cultura legumelor (vezi broşura Căpşunul - cerinţe faţă de factorii de mediu )

- când se alege o regiune deluroasă, pentru cultura de căpşun, se foloseşte jumătatea inferioară a pantei dealului. Se alege expoziţia estică, sudică sau sud-estică pentru regiunile umede si expoziţia vestică, nord-vestică, nordică, pentru regiuni mai puţin umede.

- Se vor evita spaţiile înguste fără circulaţie a aerului, joase, care reţin apa; - Sunt improprii, amplasamentele care sunt cunoscute cu antecedente legate de brume târzii de

primăvară şi grindină; - Pentru cultura multianuală, în cadrul amplasamentului, se va planta anual echivalentul unei

treimi din suprafaţa propusă pentru cultivare, pentru a avea în fiecare an recolta constanta şi o repartiţie echilibrata a cheltuielilor şi veniturilor pe de-o parte şi pentru o bună rotaţie a căpşunului în cadrul unui asolament.

Stabilirea mărimii plantaţiei

Mărimea unei plantaţii de căpşun trebuie să se coreleze cu o serie de elemente legate pe de-o parte de gradul de cunoaştere a verigilor tehnologice specifice culturii căpşunului şi pe de alta parte de modul de valorificarea producţiei de fructe obţinute (piaţă de desfacere care să absoarbă producţia de fructe toată perioada de recoltare, la preţuri care să satisfacă producătorul). La dimensionarea plantaţiei se poate ţine cont de următoarele aspecte:

- producţia medie pentru 1 ha căpşun – cultură clasică, este de 15 t. Această cantitate de fructe poate fi recoltată timp de 25 – 30 de zile (soiuri de zi scurtă), de 10-15 oameni zilnic, care vor face şi o eventuală sortare şi ambalare;

- este o specie de talie joasă, cu sistem radicular superficial, care necesită o atenţie deosebită tot timpul anului şi concentrată în perioada martie-iulie când se desfăşoară concomitent toate fazele de creştere şi fructificare;

- este o cultură intensivă, cu suprafaţă foliară mare şi procese fiziologice multiple şi intense, ce implică un consum mare de apă şi substanţe nutritive. Orice dezechilibru în evoluţia culturii are influenţă asupra calităţii fructelor şi nivelului producţiei;

- este o specie uşor adaptabilă dar care prezintă boli specifice păgubitoare şi dăunători periculoşi. Respectarea unui program de tratamente funcţie de evoluţia culturii şi a factorilor de mediu este necesară;

- Fructele sunt uşor perisabile. Depozitarea acestora, chiar şi numai câteva ore în condiţii improprii (temperatură ridicată), poate duce la pierderea unor însuşiri calitative, decisive în stabilirea unui preţ corect de valorificare.

Planta premergătoare

Căpşunul fiind o plantă de talie joasă, cu sistem radicular relativ superficial, este pretenţios la însuşirile solului. Ca atare, plantele care au ocupat terenul anterior cultivării căpşunului, trebuie să-l îmbogăţească în substanţe nutritive şi să nu facă parte dintre speciile care pot prezenta boli şi dăunători comuni cu căpşunul. În plus, pentru că o cultură de căpşun poate dura 3-5 ani, durata unei rotaţii a culturilor (asolament), în care intră şi căpşunul, trebuie să fie de 7-9 ani.

Căpşunul poate intra în asolament cu plante leguminoase. Planta premergătoare se alege în funcţie de perioada de plantare. Astfel, pentru plantarea de toamnă, se alege o premergătoare care părăseşte terenul cu cel puţin o lună înainte, pentru a avea timpul necesar pentru efectuarea arăturii şi pregătirii corespunzătoare a

Cele mai bune premergătoare pentru cultura căpşunului sunt: leguminoasele (varza, morcovul, ridichea de luna), păioasele (orzul, griul, ovăzul).

În situaţia în care plantaţiile se înfiinţează, după culturi cu: usturoi, cartof, ceapă, castraveţi, tomate, vinete, ardei, deoarece aceste culturi contribuie la apariţia nematozilor(viermi din sol) şi servesc drept gazdă intermediară pentru acest dăunători este obligatorie tratarea solului cu insecticid specific pentru distrugerea rezervei de dăunători din sol. Căpşunul reacţionează foarte bine la fertilizarea cu gunoi de grajd în cantităţi de 80-100 t/ha, mai ales în situaţia în care fertilizarea se aplică la cultura premergătoare (cultura anterioară).

Se poate reveni cu o cultură de căpşun, pe aceeaşi suprafaţă de teren, numai după o perioadă de minim de 3 ani.

Pentru o bună înţelegere, exemplificăm cu un model de asolament de 6-8 ani, format din culturi de legume:

An I: Varză sau conopidă (fertilizare cu 50 t/ha gunoi de grajd); An II: Vinete sau ardei An III: Morcov(păstârnac, ţelină) sau ceapă (usturoi); An IV: Fasole, castraveţi (dovlecei, pepeni). An V: Varză timpurie (fertilizare cu 50 t/gunoi de grajd). Terenul poate fi pregătit corespunzător

pentru plantarea de vară a căpşunului, prin desfiinţarea unei culturi timpurii (ex. varză timpurie). An VI-VIII. Căpşun (cultură de 3 ani).

Alegerea momentului plantării căpşunului Plantarea căpşunului se poate face practic în tot cursul anului, dacă există sursă de apă pentru

irigaţie. In conformitate cu tehnologia de cultură, plantaţiile multianuale de căpşun, pot fi înfiinţate:

toamna, primăvara devreme sau vara. Indiferent de perioada de plantare a căpşunului, sursa de apă pentru irigaţie este obligatorie.

Plantarea de toamnă. Pentru plantarea de toamnă, se recomandă perioada cuprinsă între sfârşitul lunii august şi mijlocul lunii octombrie. Este important de reţinut faptul că prin plantarea la începutul perioadei recomandate(sfârşit de august – mijloc de septembrie), plantele au timp să se fortifice până la venirea iernii (formează un sistem radicular şi o rozetă de frunze, apte să menţină planta în viaţă, până în primăvara următoarea) şi rezistă mai bine la gerurile din ce puternice din ultimii ani.

Pentru exemplificare menţionăm următoarele: la un nivel al umidităţii de 70 – 75%, plantele încep să formeze noi rădăcini la 5-6 zile de la plantare când temperatura aerului este de 8-9 ºC, şi la 2-3 zile de la plantare când temperatura aerului înregistrează valori de 18 –22 ºC.

Nu se recomandă ca plantarea să se facă mai târziu de mijlocul lunii octombrie. Aceasta, deoarece condiţiile de mediu, în special cele legate de temperatură, nu mai sunt favorabile formării de rădăcini şi rozete de frunze noi.

În plus, prin plantarea prea târzie, există pericolul apariţiei fenomenului de „descălţare” a plantelor către sfârşitul iernii. Descălţarea, constă în dezvelirea unei părţi a sistemului radicular al plantelor de căpşun, produsă prin sfărâmarea şi deplasarea pământului de pe rădăcini, datorită alternării îngheţului cu dezgheţul la suprafaţa solului.

La plantarea de toamnă, când se utilizează stoloni recoltaţi in aceeaşi perioadă, diferenţierea mugurilor de rod nu are loc sau este foarte slabă. Din această cauză în anul următor plantării de toamnă se înregistrează o producţie mică.

Plantarea de primăvară. Pentru plantarea de primăvară se recomandă perioada cuprinsă între 15 martie şi 15 aprilie.

Căpşunul plantat în primăvară nu produce fructe în anul plantării (tehnologia de cultură prevede eliminarea inflorescenţelor pe măsura ce acestea apar).

Plantarea de primăvară asigură condiţiile necesare unei dezvoltări excelente a plantelor de căpşun, pentru rodire la potenţial biologic maxim în anul următor. Astfel, în anul plantării, an fără rod, fortificarea şi dezvoltarea plantei pe parcursul perioadei de vegetaţie, conduc către o bună diferenţiere a mugurilor de rod şi favorizează depozitarea substanţelor de rezervă în rădăcini, fără concurenţa dată formarea fructelor şi a stolonilor. Ca urmare, în anul următor înfiinţării culturii, plantele pornesc devreme în vegetaţie primăvara, vegetează şi rodesc bine, pe de-o parte datorită sistemului radicular puternic format în anul anterior şi pe de altă parte datorită formarii unui număr corespunzător de ramificaţii roditoare.

Costurile suplimentare legate de întreţinerea culturii din anul fără rod, sunt compensate de producţia obţinută în următorii ani cu rod.

Plantarea de vară. Plantarea de vară se realizează în perioada iunie – iulie (putând fi prelungită până în 15 august în zonele sudice).

Pentru plantare se utilizează stoloni fortificaţi păstraţi la rece sau stoloni recoltaţi direct din câmp (formaţi în anul anterior).

In cazul înfiinţării culturii în vară, plantele se dezvoltă destul de bine până toamna şi formează suficiente ramificaţii roditoare, pentru a asigura o recoltă bogată în anul următor.

Plantaţiile înfiinţate vara rodesc în toţi cei trei ani, comparativ cu cele înfiinţate primăvara sau toamna, care rodesc numai în 2 ani, primul an fiind fără recoltă.

Până în iunie – iulie, când se plantează căpşunul, terenul poate fi ocupat cu o altă cultură care poate fi desfiinţată devreme, realizându-se o utilizare eficientă a unei suprafeţe de teren.

Pregătirea terenului pentru plantarea căpşunului Un sol potrivit pentru cultivarea căpşunului (cultură anuală sau multianuală) trebuie să se prezinte

astfel: - să fie plan (fără denivelări); - să fie bine mărunţit, fertil, afânat, reavăn, pe o adâncime de 15-25 cm; - să nu prezinte buruieni, resturi materiale sau organice de la cultura anterioară; - să prezinte sursă de apă, care să furnizeze debitul necesar pentru irigarea la plantare şi pentru

întreţinerea culturii, timp de 3 - 5 ani, cât durează cultura. Pentru a se putea obţine un amplasament care să prezinte caracteristicile enumerate mai sus, şi

având în vedere faptul că o plantaţie de căpşun rămâne pe teren 4-5 ani, se vor efectua următoarele operaţii:

Nivelarea terenului. Căpşunul fiind o specie cu talie mică, sistemul radicular este adesea afectat până la compromiterea culturii din cauza stagnărilor de apă (încă de la amplasarea culturii se vor evita terenurile în care stagnează apa).

Pentru corectarea eventualelor denivelări rămase de la culturile anterioare, se face nivelarea, care este o lucrare uşoară, dar foarte importantă.

Fertilizarea terenului. Prin această verigă tehnologică se urmăreşte asigurarea la optim a elementelor nutritive, atât de necesare pentru o cultura foarte intensivă cum este căpşunul, care este capabil sa dea producţii de peste 25 t/ha în primul an după plantare.

Căpşunul reacţionează foarte bine la fertilizarea organică, printr-un spor remarcabil de producţie. Se recomandă administrarea a peste 60 t/ha gunoi de grajd bine fermentat, care se împrăştie uniform şi se încorporează în sol, printr-o arătură. Incorporarea materiei organice proaspete (gunoi de grajd proaspăt), conduce la formarea în sol, de compuşi toxici pentru plantă.

Ca îngrăşământ organic, poate fi utilizat şi compostul (obţinut prin fermentarea aerobă a unui amestec din resturi vegetale şi animale, până la transformarea acestora într-o masă uniformă, granuloasă, bogată în humus şi microorganisme. În general, compostul se obţine prin suprapunerea unor straturi succesive de gunoi de grajd şi resturi vegetale (paie, frunze) pe un sol afânat la suprafaţă şi permeabil. Se construieşte o grămadă cu dimensiuni variabile (ex. 3m lungime, 2 m lăţime, 1,5 m înălţime). Se acoperă în final cu un strat subţire de pământ sau paie şi se udă periodic. Compostul este gata de a fi utilizat după câteva săptămâni sau luni, funcţie de condiţiile climatic şi natura materiei organice.

Un alt îngrăşământ uşor de procurat este gunoiul de păsări. Acesta poate fi utilizat numai diluat în apă, în proporţie de 1 parte îngrăşământ: 10 părţi apă.

Prin fertilizare nu se urmăreşte să se hrănească direct plantele cu elemente nutritive, ci micoorganismele din sol, care mai departe va hrăni plantele prin descompunerea materiei organice şi furnizarea de elemente nutritive uşor solubile. In plus, fertilizarea cu îngrăşăminte organice reprezintă una din metodele şi tehnicile agriculturii ecologice.

Ar fi preferabilă administrarea gunoiului de grajd la cultura premergătoare, din cauza conţinutului ridicat de seminţe de buruieni, dăunători şi agenţi de transmitere a bolilor. Gama de erbicide utilizate pentru eliminarea buruienilor din culturile de căpşun, mai ales pentru buruienile dicotiledonate, este mult mai redusă faţă de alte specii.

Fertilizarea cu îngrăşăminte chimice se face în funcţie de aprovizionarea solului cu azot, fosfor, potasiu. Dacă se constată o bună aprovizionare cu fosfor si potasiu, se face numai fertilizarea cu azot. Dacă se constată deficienţe de fosfor şi potasiu se aplică 400 – 500 kg/ha superfosfat si 300 kg/ha sulfat de potasiu, ca doze orientative. Poate fi utilizat cu succes îngrăşământ chimic complex NPK din formula 1-0,5-1,5 sau din formula 1-1-1.

Necesarul de elemente fertilizante, în etapele importante(critice) în evoluţia culturii, se stabileşte în baza rezultatelor analizelor chimice efectuate la sol şi/sau plantă.

Conţinutul în elemente nutritive trebuie să fie de : 25-30 mg potasiu (K2O) la 100 g sol când textura acestuia este nisipo-lutoasă şi 30-35 mg potasiu (K2O) la 100 g sol când textura este lutoasă. Dacă valorile acestui element depăşesc limitele indicate, producţia începe să scadă. Conţinutul în celelalte elemente în optim este următorul: 30 mg fosfor (P2O5), 10 mg magneziu şi 120 mg calciu la 100 g sol.

Fertilizarea minerală (cu îngrăşăminte chimice) nu este exclusă, prin practicarea unei agriculturi ecologice, numai că îngrăşămintele chimice utilizate trebuie să fie greu solubile şi provenite din roci naturale.

Combaterea chimică a bolilor şi dăunătorilor din sol– se face funcţie de frecventa speciilor de dăunători din sol. Este una dintre verigile tehnologice de importanţă majoră în cultura căpşunului. Nerealizarea ei, poate duce la compromiterea culturii prin pieirea plantelor prinse şi în plină dezvoltare.

Dacă solul prezintă viermi albi(larvele cărăbuşului de mai), viermi sârmă sau larvele gărgăriţei coletului, alţi germeni care pot produce pagube importante în plantaţiile de căpşun, se procedează la tratarea solului cu produse precum Sinoratox G sau Sinolintox G.

Daca solul este infestat cu nematozi se utilizează produse nematocide precum Dazomet 10 G, Mocap 10 G, Temik.

Toate aceste produse se administrează împreună cu îngrăşămintele, acordând mare importanţă uniformităţii de răspândire a lor pe teren.

In ultimii 20 de ani, în ţările din vestul Europei şi America, s-a extins mult practica dezinfecţiei solului, mai ales după răspândirea a două boli care au compromis suprafeţe mari cultivate cu căpşun (Phytophtora cactorum şi Verticillium albo-atrum), care produc veştejirea plantelor. Ambele sunt micoze de rizomi şi rădăcină şi iernează în pământ. Acestea pot fi combătute cu succes printr-o bună dezinfectare a pământului.

Acţiunea produselor pentru dezinfecţia solului este bactericidă, fungicidă, erbicidă, insecticidă, acaricidă, nematocidă, antivirotică. Prin urmare acoperă aproape tot spectrul de agenţilor sau vectorilor de răspândire a bolilor şi dăunătorilor.

În general sporul de producţie în cazul dezinfecţiei solului este de 25-30%, iar numărul de tratamente aplicate în cursul vegetaţiei se reduce cu 30-40%.

Nu este de neglijat faptul că procedeul de dezinfecţie a solului este un procedeu scump, care necesită utilaje speciale.

Procedeul se va realiza numai sub directa îndrumare a unui specialist. Arătura adâncă - se execută la adâncimea de 28-30 cm şi necesita o atenţie deosebită, întrucât

specia are nevoie de o pregătire deosebită a solului, mai ales pentru situaţia în care cultura rămâne pe sol 3 ani consecutiv. In plus, arătura adâncă este deosebit de utilă pentru distrugerea sau împiedicarea dezvoltării dăunătorilor ce se găsesc în sol. Arătura de toamnă şi de vară împiedică dezvoltarea ouălelor, larvelor şi pupelor speciilor de viermi albi, viermi sârmă.

Mărunţirea terenului – trebuie făcută ca pentru o cultura legumicola, întrucât de acest lucru depinde calitatea lucrării de plantare a stolonilor. Daca este necesar, se efectuează cu ajutorul frezei legumicole. In mod obişnuit, prin parcurgerea de 2-3 ori cu grapa cu discuri se poate efectua o mărunţire corespunzătoare a terenului pe o adâncime de 20 cm. Este deosebit de importantă realizarea unui spaţiu suficient pentru dezvoltarea sistemului radicular, ştiut fiind faptul că marea masă a rădăcinilor se află în stratul de sol de 20-30 cm de la nivelul solului. Cu cât sistemul radicular este mai bine dezvoltat, cu atât plantele se vor putea dezvolta mai bine şi vor putea fructifica la potenţial maxim

Amenajarea sistemului de irigaţie. Concomitent cu pregătirea solului pentru plantarea stolonilor de căpşun se va amenaja şi sistemul de irigaţie pentru cultură. Căpşunul poate fi irigat prin toate metodele cunoscute:

- prin scurgere la suprafaţă; - prin aspersie; - prin picurare.

Alegerea uneia sau alteia dintre metode sau amenajări se face funcţie de amplasarea culturii, nivelul investiţiilor propuse pentru înfiinţarea culturii, avantajele şi dezavantajele utilizării unei metode într-o situaţie dată.

1.Udarea prin scurgere la suprafaţă, prin brazde este o metodă tradiţională de udare. Distribuirea apei se face pe verticală şi lateral, în timpul în care apa circulă prin brazdele deschise printre rândurile de plante.

Avantaje: - cheltuieli de exploatare reduse. Consumul de energie necesar pompării apei este mai redus cu

40 – 50%; - necesită investiţii mici pentru echipamentul de udare; - nu favorizează atacul diferitelor boli, prin faptul ca părţile plantei de la suprafaţa pământului

nu vin în contact cu apa. Dezavantaje: - Necesită un teren perfect plan;

- Necesită un consum mare de apă, deoarece parte din volumul de apă utilizat se pierde prin evaporare şi scurgere în profunzime;

- Contribuie la formarea crustei pe rigole şi taluzul brazdelor. 2. Udarea prin aspersiune se realizează prin pulverizarea apei sub presiune în atmosferă, cu

ajutorul unor dispozitive(aspersoare, microaspersoare), şi căderea acesteia pe pământ şi plante sub formă de picături.

Prin această metodă se asigură irigarea în condiţii corespunzătoare a culturii. Astfel, se asigură distribuirea apei destul de uniform pe teren, cu pierderi minime şi cu consum redus de forţă d muncă.

Este o metodă de irigare recomandată pentru stabilizarea culturii de căpşun (bună înrădăcinare după plantare), deoarece umiditatea atmosferică creată, reduce procesul de pierdere a apei prin transpiraţie a plantelor.

Avantajele irigării prin aspersie: - permite controlul volumului de apă utilizat; - pierderile de apă sunt mici; - nu necesită lucrări de nivelare, putând fi utilizată şi pe terenuri mai denivelate; - se poate folosi pe toate tipurile de sol, şi la densităţi diferite ale plantelor; - automatizarea distribuirii apei se face mai uşor decât la udarea prin scurgerea la suprafaţă; Dezavantaje: - cheltuieli de exploatare mai mari decât la irigarea prin scurgere la suprafaţă, întrucât pentru

realizarea presiunilor mari este necesar un consum mai mare de energie (cu 50% mai mare decât la scurgerea prin suprafaţă);

- cheltuieli suplimentare legate de echipament; - imposibilitatea utilizării acestei metode în condiţii de vânt puternic; - poate favoriza atacul unor boli datorită umidităţii atmosferice ridicate şi împroşcării plantelor

cu apă încărcată cu pământ 3.Udarea prin picurare este o metodă relativ nouă (se utilizează de cca.60 ani), şi este originară din Israel. Apa este distribuită în mod punctual la nivelul plantelor, cu un debit redus şi presiune practic nulă,

cu ajutorul microtuburilor capilare. Se folosesc instalaţii, alcătuite dintr-o reţea de conducte din material plastic (amplasate subteran sau la suprafaţa solului), prevăzute cu dispozitive speciale de picurare, la distante stabilite funcţie de distanţele dintre plante

Instalaţia poate fi folosită şi pentru fertilizare si protecţie fitosanitară. Este remarcabil faptul că la udarea prin picurare se reduce cantitatea de produse pentru fertilizare si protecţie fitosanitară de până la 2-3 ori.

Modelarea terenului Cultura căpşunului poate fi înfiinţată pe teren plan şi pe teren modelat(Fig.1, Fig.2)

Modelarea solului este o verigă tehnologică alternativă în tehnologia de cultură a căpşunului prin care se organizează la suprafaţa solului brazde înălţate şi rigole, de diverse dimensiuni, funcţie de tehnologia adoptată.

Avantajele modelării terenului sunt date de următoarele aspecte: - solul se încălzeşte mai repede şi în profunzime, la nivelul sistemului radicular al plantelor; - se elimină tasarea solului la nivelul plantelor, prin trecerile repetate efectuate pentru

întreţinerea culturii; - existenţa rigolelor printre brazde, asigură preluarea excesului de apă din precipitaţii,

impiedicând stagnarea apei la nivelul sistemului radicular; - este asigurat accesul printre benzile de plante, pentru respectarea verigilor tehnologice, fără a

deranja plantele sau atinge fructele;

- este uşurată activitatea de recoltare, prin ridicarea nivelului de la care se recoltează fructele; - asigură suportul pentru amplasarea foliei de polietilenă pentru mulcire şi permite o bună fixare

a acesteia. Modelarea se poate face cu masina de modelat solul utilizată ăn legumicultură sau cu un echipament

de bilonat solul adaptat pentru dimensiunile brazdelor din legumicultură(Fig.2). Pentru căpşun sunt recomandate brazdele înălţate cu următoarele dimensiuni: a) lăţime brazdă 50 cm, deschidere rigolă 46-50 cm, înălţime brazdă minim 20 cm; b) lăţime brazdă 95 cm, deschidere rigolă 46-50 cm, înălţime brazdă minim 20 cm; c) lăţime brazdă 120 cm, deschidere rigolă 46-50 cm, înălţime brazdă minim 20 cm;

Alegera gamei de soiuri pentru organizarea unei plantaţii Sortimentul actual pentru cultura căpşunului este compus dintr-o gamă largă de soiuri, care se diferenţiază în general prin:

1. Destinaţie: consum în strare proaspătă sau industrializare; 2. Insuşirile calitative ale fructelor: mărime, formă, culoare, gust, consistenţă, compoziţie

chimică; 3. Perioada de maturare a fructelor: soiuri timpurii, medii, târzii sau grupe intermediare acestora. 4. Mod de fructificare: cu o singură fructificare, cu fructificare continuă; 5. Favorabilitatea soiului pentru un anumit areal de cultivare. In stabilirea sortimentului pentru o plantaţie se recomandă analizarea atentă a următoarelor

elemente: Destinaţia fructelor. In cazul în care există cu certitudine posibilitatea valorificarii pentru

prelucrare, se vor alege soiuri create special pentru această destinaţie, care prezintă insuşiri specifice: conţinut ridicat în substanţă uscată, suc colorat intens, desprindere uşoară de caliciu, coacere grupată, productivitate mare, etc.

In situaţia în care fructele vor avea ca destinaţie consumul în stare proaspătă, sortimentul va fi ales funcţie de cererea de fructe pe piaţă. In principiu, pentru consumul în stare proaspătă, fructele trebuie să de mărime mijlocie sau mare, uniforme, cu gust echilibrat şi parfumate, cu rezistenţă la transport şi păstrare.

Durata perioadei de recoltare. Pentru a se prelungi durata perioadei de recoltare, pentru soiurile cu o singură fructificare, s-a creat o gamă largă de soiuri care pot asigura piaţa cu fructe proaspete timp de 30 – 45 de zile, numai din producţia culturilor în câmp liber.

Prin completarea sortimentului de soiuri cu o singură fructificare, cu soiuri remontante, se pot obtine fructe pentru consumul în stare proaspătă până în luna septembrie-octombrie.

Într-o plantaţie de căpşun este recomandabilă cultivarea a 3 - 5 soiuri, din grupe de coacere diferite (timpurie, medie, tărzie). Poate fi întrodus şi un soi remontant, care poate completa golul de fructe de căpşun de pe piaţă în perioada iulie – octombrie.

Prin cultivarea a minim 3 soiuri cu perioade diferite de coacere, se elimină vârfurile de recoltare şi se asigură o aprovizionare ritmică a pieţei cu fructe proaspete.

Preferinţa consumatorilor dintr-un anumit areal, pentru anumite însuşiri calitative ale fructelor de căpşun, respectiv: formă, culoare, gust, aromă, constituie un alt criteriu de alegere a sortimentului de soiuri din plantatie.

Parcelarea terenului. Împărţirea terenului în parcele se face pe suprafeţe de cultură mai mari de 5 ha pentru accesul mijloacelor mecanice de întreţinere a culturii.

Sisteme de cultură a căpşunului. Căpşunul se poate cultiva:

1. pe teren plan; 2. pe teren modelat. Cultivarea pe teren plan este sistemul de cultura cel mai răspândit în România, până în prezent.

Aceasta pentru uşurinţa înfiinţării şi mecanizării lucrărilor de întreţinere ale culturii. La cultivarea pe teren plan, căpşunul se poate planta în rânduri simple sau în benzi. Cultivarea în rânduri simple. Este cea mai răspândită pentru căpşun. Distantele de plantare sunt

cuprinse între 65-80 cm între rânduri şi 20-30 cm între plante pe rând. Se asigură o desime de 50-60.000 plante la hectar. Limitele menţionate sunt valabile funcţie vigoarea soiului (ex.un soi cu vigoare mare se plantează la distante între rânduri 80 cm/între plante pe rând 25-30 cm).

Cultivarea în benzi. O bandă poate fi compusă din 2-3 rânduri distanţate la 30-35 cm, distanţa între plante pe rând fiind de 25 cm. Conform studiilor realizate nu se recomandă o distanţă mai mică de 35 cm între rândurile de căpşun, datorită concurenţei pentru apă şi hrană în momentele critice ale evoluţiei plantei. Distanta dintre benzi poate fi de 80-90 cm. Singurul inconvenient al acestui sistem de plantare este posibilitatea mai redusă de mecanizare a lucrarilor de întreţinere.

Cultivarea pe teren modelat. Este recomandată în mod special pentru situaţia în care cultura de căpşun este mulcită cu folie de polietilenă. Poate fi practicată şi în cazul mulcirii cu paie. Este recomandabil a fi extinsă în producţie datorită multiplelor avantaje pe care le prezintă. Pe platforma brazdei înălţate rândurile pot fi dispuse astfel:

a)lăţime brazdă 50 cm: – 1 rând– distanţa între plante pe rand 20 cm sau - 2 rânduri pe brazdă la 30 cm între rânduri şi plante pe rând b)lăţime brazdă 94 cm: 2 rânduri cu distanţa între ele de 60 cm sau 3 rânduri la 30 cm c)lăţime brazdă 120 cm: 2 benzi a câte 2 rânduri. Distanţa între benzi 40 cm iar intre rândurile din bandă 30 –35 cm.

De reţinut: Distantele de plantare prea mici duc la obţinerea de fructe mici, face recoltarea ineficientă şi măresc riscurile de îmbolnăviri. Plantările la distante prea mari micşorează producţia, prin utilizarea ineficientă a spaţiului de cultură.

După stabilirea schemei de plantare, respectiv a distantei dintre rânduri şi plante pe rând, se marchează rândurile. Dacă plantarea se face manual, se pot folosi sârme pentru trasarea rândurilor, care pot fi marcate corespunzător distanţei dintre plante pe rând. Sârmele sunt fixate la capetele rândurilor cît timp se plantează pe rând şi apoi sunt transferate în spaţiile destinate plantării. Se plantează pe aceeaşi parte a sârmei. Este indicat ca trasferul sârmei de la un spaţiu la altul să se facă fără atingerea plantelor sau târârea la nivelul solului.

Pregătirea materialului săditor pentru plantare

Importanţa pe care o prezintă valoarea biologică şi starea fitosanitară a stolonilor folosiţi pentru

înfiinţarea culturilor de căpşun este incontestabilă. Culturile realizate cu stoloni de valoare biologica ridicata şi liberi de agenţi patogeni, asigură o calitate superioară şi un nivel al producţiilor, conform potenţialului biologic al soiului. In urma cercetărilor efectuate, s-a concluzionat că producţiile din plantaţiile comerciale de căpşun sunt de la 2-7 ori mai mari, dacă la înfiinţare a fost folosit material biologic (stoloni) liberi de agenţi patogeni.

Acest lucru este explicabil în conditiile în care, este cunoscut faptul că planta mamă, transmite prin stoloni pe lângă caracterele de soi, bolile şi dăunătorii specifici, care produc pagube însemnate, până la compromiterea producţiei.

Materialul biologic certificat şi autentific, provine din plantatii specializate numite stoloniere. Materialul săditor se transportă la destinaţie (locul plantării), cât mai rapid posibil şi în condiţii care să

nu ducă la deshidratarea plantelor şi deprecierea acestora.

La locul plantării, stolonii trebuie să fie depozitaţi în spaţii umbrite şi răcoroase. Daca din motive legate de condiţiile de vreme sau altele, se impiedică declanşarea plantării mai multe zile, stolonii trebuie depozitati prin refrigerare la 5-7 ºC.

Pentru suprafeţe mai mici, în lipsa posibilităţilor de depozitare în spaţii reci şi când temperatura mediului este ridicată, materialul săditor poate fi păstrat în ambalaje din lemn (lăzi platou) depozitate în spaţii umbrite – nu la întuneric. Sistemul radicular va fi imersat într-o mocirlă subţire (amestec de pământ galben, gunoi mraniţă şi apă), iar plantele vor fi aşezate cât mai strâns una lângă alta, în poziţie verticală, în ambalajul platou, care în prealabil a fost bordat cu folie înţepată din loc în loc pentru eliminarea excesului de apă şi prevenirea putrezirii rădăcinilor. In acest mod, plantentele pot fi păstrate 2-3 săptămâni. Se va verificare starea lor periodic şi vor fi eventual umectate pentru a preveni deshidratarea.

Inaintea lucrării de plantare stolonii suportă două operaţii pregătitoare: fasonarea şi mocirlirea. Fasonarea este operatia de eliminare a frunzelor inutile, a resturilor de filamente şi de împrospătare a

vârfurilor rădăcinilor. Toate operaţiile se fac prin tăiere şi nu prin smulgere a partilor plantei. Din frunzele rozetei se păstrează 3-4 mai sănătoase, situate central. Mugurele central trebuie sa fie sănătos şi bine dezvoltat Peţiolul frunzei eliminate va fi tăiat la 1 cm de la punctul de prindere, la fel şi resturile de filament ale stolonului, aceaasta pentru a proteja mugurii aflaţi la subsoara acestora. Sistemul radicular nu va fi scurtat decât dacă depăşeşte lungimea de 20 cm, aceasta pentru a utiliza rezerva de substante nutritive depozitate în rădăcinile plantei de căpşun, rezervă deosebit de importantă pentru prinderea şi dezvoltarea stolonilor imediat după plantare. In plus, un sistem radicular bine dezvoltat asigură o bună fixare a plantei în sol.

O stolon bun pentru plantare trebuie să prezinte: - mugurele central viabil şi intact; - 2 - 3 frunze sănătoase; - sistem radicular cu lungime de 10-20 cm, frormat din minim 5-7 rădăcini principale sănătoase;

Mocirlirea este operaţiunea de următoare după fasonare. Constă în imersarea rădăcinilor într-un

amestec de consistenţa smântânii format din pământ galben, gunoi proaspăt de bovine şi apă. In amestec se recomandă introducerea unui fungicid (ex.Benomil,) şi un stimulator de înrădăcinare (Ex.Revital), pentru a se asigura o bună prindere şi o evoluţie favorabilă a culturii. Mocirla are consistenţa potrivită atunci când rămâne pe rădăcini, după imersare, fiecare rădăcină principală din sistemul radicular trebuie să fie înglobată în mocirlă. Dacă este prea subţire nu aderă la rădăcină, iar dacă este prea groasă, rădăcinile se lipesc şi nu pot fi răsfirate în groapa de plantare.

Amestecul în care este înglobat sistemul radicular prin mocirlire, asigură pe de-o parte un contact intim între acesta şi sol, iar pe de altă parte stimulează cicatrizarea rănilor de pe rădăcini şi formarea de rădăcini noi.

Mocirlirea trebuie realizată pe măsura plantării, având grijă ca mocirla să fie permanent umedă pe rădăcini înaintea plantării.

Stolonii refrigeraţi nu se mai fasonează ci doar se mocirlesc, având grijă ca mugurele central sa rămână neacoperit cu mocirla.

Plantarea stolonilor Pentru realizarea plantării manuale se utilizează plantatorul pentru legume sau cu lingura pentru

plantare. In dreptul semnului de pe sârma de plantare, se înfige plantatorul în poziţie verticală şi cu o mişcare

uşoară de rotire a acestuia în plan orizontal, se face un gropiţă egală cu lungimea rădăcinii stolonului. Se scoate plantatorul uşor, în aşa fel încât pământul de la suprafaţă să nu alunece către baza gropiţei. Tot cu

ajutorul plantatorului, se introduc rădăcinile răsfirate, in poziţie verticală, având grijă ca punctul de trecere de la rădăcină la tulpină să fie la nivelul solului, iar mugurele central să nu fie îngropat.

După introducerea plantei în sol, planta se fixează prin introducerea în poziţie oblică a plantatorului, sub nivelul rădăcinilor şi strângerea solului prin deplasarea acestuia către plantă, asigurându-se un contact perfect al rădăcinilor cu solul, pe toată lungimea acestora. Dacă rădăcinile nu vor fi introduse în poziţie verticală sau nu vor avea un contact bun cu solul, vor fi expuse riscului de atac cu mucegaiuri, înrădăcinarea nu va avea loc, plantele vor continua să vegeteze 2-3 săptămâni din rezervele proprii apoi se vor prăbuşi.

Un stolon bine fixat opune rezistenţă la încercarea de extragere uşoară. Modul cum se realizează plantarea şi stabilizarea plantelor este esenţial în evoluţia şi implicit reuşita

culturii(Fig.5) De reţinut:

- terenul se mărunţeşte cu minim 2 săptămâni înainte de plantare; - a se planta după o ploaie sau o irigare usoară prin aspersiune, pentru a se evita prăbuşirea

orificiilor de plantare şi a se asigura aderarea solului la rădăcini; - plantarea se face pe soiuri. Este bine să se încheie plantarea unui soi şi să se continue cu

plantarea altui soi, pentru a se evita eventuale amestecuri de material săditor. - Se pregăteşte echipa de plantare, prin stabilirea rolului fiecărui membru al echipei, pentru

evitarea tasării inutile a terenului şi eliminarea timpilor morţi. O echipă de plantare, pentru plantarea manuală, poate fi formată din 10 membri şi poate planta 35.000

de stoloni în medie pentru o zi, cu program de lucru de 10 ore. Cei 10 membri ai echipei pot fi organizaţi astfel: 6 persoane pentru plantarea propriu-zisă; 3(2) persoane pentru fasonare, mocirlire şi repartizare la rând; 1(2) persoană irigare.

Greşeli frecvente la plantarea manuală: - gropiţa este insuficient de adâncă şi vărful rădăcinii se îndoaie în sus. Efect – stagnare în

vegetaţie, deshidratare, pieire; - mugurele central se îngroapă sub nivelul solului. Efect: moartea mugurelui central, pieirea

plantei; - mugure central şi parte din sistemul radicular la 1-2 cm deasupra solului. Efect: plantele nu se

înrădăcinează din cauza deshidratării şi se usucă; - solul nu se tasează bine în jurul plantei, rădăcina neavând un bun contact cu solul. Efect -

planta se deshidratează şi se usucă; - plantele nu se udă imediat după plantare; - plantele nu se mocirlesc; - rădăcinile mai lungi ale stolonilor se introduc „impachetate” într-o gropiţă cu dimensiuni mici.

Rădăcinile putrezesc, planta moare. Se poate practica şi plantarea mecanizată cu maşina de plantat legume, concomitent cu udarea. Pentru reuşita plantării mecanizate, se recomandă ca plantele să fie uniforme ca mărime Irigarea culturii este obligatorie, imediat după plantare. Pentru perioada de după plantare, până la

stabilizarea culturii, se recomandă irigarea prin aspersiune, întrucât prin această metodă, se asigură micşorarea temperaturii la nivelul plantelor, şi în plus se asigură umiditatea atmosferică necesară pentru reducerea transpiraţiei excesive a plantelor (transpiraţia poate duce la ofilirea plantelor, prin eliminarea apei, in condiţii de umiditate atmosferică scăzută.

Indiferent care este metoda de irigare a plantelor, aceasta este absolut necesară pentru primele 2-3 săptămâni de la plantarea stolonilor, la un necesar de 65-80% din capacitatea totala de apă a solului. Aceasta se poate masura direct cu un umidometru simplu şi poate ajuta la un control riguros al nivelului de apă din sol.

Lucrari de întreţinere în anul plantării Pentru cultura clasică a căpşunului, primul an, de regulă, este fără rod. Lucrările de întreţinere care se

efectuează imediat după plantare, sunt diferite de cele din anii de rod, din acest motiv vor fi menţionate separat.

Verificarea prinderii şi completarea golurilor Certitudinea prinderii plantelor este de dată de apariţia şi formarea primelor 3-4 frunze noi, precese

care au loc până în ziua 14 de la plantare. Este prematur de estimat prinderea plantelor până la această dată, întrucât plantele pot evolua în

condiţii de umiditate optimă, doar din rezervele proprii din sistemul radicular. Completarea golurilor se va realiza, prin urmare, la două săptămâni de la plantare, cu plante de la

acelaşi soi. Prin completarea golurilor, la timp, va rezulta o cultură uniformă, fără diferenţe de vigoare şi vârsta între plante.

De modul cum plantele se prind şi evoluează, depinde în mare măsură succesul culturii şi exprimarea potenţialului calitativ şi prouctiv al soiului.

Lupta împotriva buruienilor. Lupta impotriva buruienilor reprezintă una din problemele prioritare ale cultivatorilor de căpşun. Incă

de la infiinţare, cultura evoluează relativ lent, prin comparţie cu buruienile, care invadează rapid suprafeţele mai ales când găsesc condiţii prielnice de viaţă.

Intr-o cultură multianuală de căpşun, se pot găsi în amestec, multe specii de buruieni(dicotiledonate anuale si perene precum si graminee anuale şi perene), funcţie de zona de amplasare a culturii.

Lupta impotriva buruienilor presupune un program sustinut, care cuprinde următoarele etape: 1. Identificare şi cunoaşterea speciilor de buruieni din amplasamentul ce urmează a fi tratat.

Este esenţială cunoşterea speciilor de buruieni şi a biologiei acestora pentru a înţelege cum acestea se reproduc şi supravieţuiesc.

2. Stabilirea gradului de infestare a terenului cu anumite grupe de buruieni, şi determinarea densităţii acestora.

3. Stabilirea strategiei de distrugere a buruienilor funcţie de speciile identificate şi specificul lor biologic precum şi de densitatea buruienilor.

Pentru prevenirea şi combaterea buruienilor pot fi aplicate urmatoarele metode: A.Metode preventive:

- Evitarea proliferării de noi specii de buruieni în arealele noi, prin desfăşurarea etapelor tehnologiei de cultură. Ex: diseminarea semintelor sau organelor vegetative ale buruienilor prin gunoiul de grajd.

B. Metode culturale: - Realizarea unei bune dezvoltări biologice la plantele de căpşuni, care să inhibe dezvoltarea

buruienilor; - mulcire cu folie specială neagră sau gri; - mulcire cu material vegetal (talaş, frunze de pădure, paie).

C. Metode mecanice: - praşile manuale între rânduri şi pe rând.

D. Metode chimice: - erbicidare.

Fiecare din metodele mai sus amintite prezintă avantaje şi dezavantaje, insă strategia de luptă impotriva buruienilor implică pentru cultura căpşunului, aplicarea unei singure metode sau combinarea a doua sau 3 metode pentru a obţine rezultatul scontat.

Suprimarea inflorescenţei şi a stolonilor Este o lucrare specifica pentru căpşun. Este obligatorie atat pentru plantaţiile înfiinţate în toamnă cât

şi pentru cele înfiiţate în primăvară. Destul de frecvent, o parte din căpşunul plantat în toamnă, formează câte 1-3 inflorescenţe în

primăvara următoare. Aceste inflorescenţe nu pot asiugura o productie de calitate. Dimpotrivă, ele încetinesc ritmul de creştere a plantelor şi influenţează negativ procesul diferenţierii mugurilor floriferi, deci recolta anului următor (care va fi primul an de rod). Ca atare, toate aceste inflorescenţe, trebuie suprimate în 2 –3 reprize, în cel mai scurt timp de la apariţia lor.

Uneori apar inflorescenţe şi la căpşunul plantat în primăvară, care, de asemenea trebuie eliminate, întrucât se poate ajunge la debilitarea şi epuizarea plăntuţelor.

Suprimarea inflorescenţelor trebuie făcută în fază erbacee, la înălţarea acestora, până la deschiderea florilor. In această etapă, inflorescenţele se pot elimina uşor prin simpla tăiere cu unghia. Dacă este depăşit acest moment, tija inflorescenţei se lemnifică iar suprimarea trebuie făcută cu un instrument de tăiat.

Surprimarea stolonilor se face tot în 2 – 3 reprize, pe măsură ce apar, concomitent cu prăşitul pe rând. De asemenea stolonii trebuie eliminaţi când sunt în stare erbacee (au lungimea de 10 cm), când pot fi uşor tăiaţi cu unghia. Când au lungime mai mare, filamentele devin lemnoase pe de o parte fiind mai greu de suprimat, iar pe de altă parte încep să emită stoloni, consumând substanţe hrănitoare în detrimentul producţiei de fructe.

Pentru a completa eventuelele goluri, pot fi lăsate 1-2 filamente, care vor fi conduse pe direcţia rândului, pentru dezvoltarea a câte un stolon.

Atat stolonii cât şi tijele inflorescenţelor trebuie tăiate la minim 1 cm de la punctul de inserţie, pentru a nu distruge mugurii situaţi aproape de punctele de inserţie şi a nu răni planta.

Irigarea. Căpşunul este o specie cu înrădăcinare superficială, necesitând pentru o creştere şi dezvoltare

normală, pentru toată perioada de vegetaţie, o umiditate în sol cu valori cuprinse între 65-75% din capacitatea totală de apă a solului.

Eventualele fructuaţii ale conţinutului de apă din sol, cu referire la absenţa apei, afectează atât dezvoltarea părţilor supraterane, inclusiv diferenţiera mugurilor floriferi şi formarea ramificaţiilor roditoare cât şi dezvoltarea sistemului radicular.

Excesul de apă este de asemenea deosebit de nociv pentru planta de căpşun. Acesta poate produce blocaje la nivel de asimilaţie pentru plantă şi favorizează apariţia bolilor specifice pentru colet şi rădăcină. Toate simptomele tipice excesului de apă(mai ales dacă acesta persistă mai mult de 7 zile), conduc în final către pieirea plantei.

Cantitatea de apă necesară pentru irigarea culturii se aplică funcţie de momentul plantării, de nivelul precipitaţiilor, precum si de metoda de udare.

Lucrările solului. În cazul erbicidării, sunt necesare numai 3-4 prasile pe intervale şi pe rând. Mobilizarea solului se

face adâncimea de 4-6 cm, pentru a se distruge crusta formată de precipitaţii sau irigarea prin aspersiune şi a preveni îmburienarea. Prin praşile sunt distruse buruienile în curs de răsărire.

Tratamente pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor. In anul plantării căpşunului, în perioada de vegetaţie, se urmăreşte menţinerea unui frunziş sănătos,

capabil să determine formarea unei plante bine dezvoltate, care să sustină o producţie maximă în anul de rod.

Prin urmare se urmăreşte prevenirea şi combaterea bolilor foliare, ale coletului şi sistemului radicular, precum şi a dăunătorilor specifici.

Numarul de tratamente recomandat pentru această etapă a culturii de căpşun este de 3-4. De regula, primul tratament se face când rozeta de frunze are 3-4 frunze (2-3 săptămâni de la plantare). Tratamentele se fac cu produse frungicide şi insecticide, în combinaţie, evitând utilizarea aceloraşi produse pentru două tratamente succesive.

Produsele pesticide recomandate, orientativ, pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor la căpşun precum şi descrierea bolilor specifice şi a dăunătorilor sunt descrise în Capitolul „Bolile si dăunătorii la căpşun”.

Fertilizarea fazială Această lucrare se face cu scopul de a asigura condiţii mai bune de creştere şi fortificare a plantelor.

Se recomandă utilizarea îngraşămintelor pe bază de azot (azotat de amoniu, uree, îngrăşăminte organice macerate şi diluate, (Ex. Gunoi de păsări dilat 1:10), funcţie de faza de creştere şi dezvoltare a căpşunului şi fertilizarea de bază a culturii. De asemenea se pot utiliza fertilizările foliare specifice pentru etapa de creştere şi fortificare a plantelor.

Protecţia plantelor pentru anotimpul rece. Soiurile recent create de căpşun prezintă rezistenţă sporită la gerurile din timpul iernii. După parcurgerea etapei de fortificare a plantelor din anul fără rod, plantele pot rezista peste iarnă fără

protecţie suplimentară, până la temperaturi de -25ºC. Pentru plantaţiile înfiinţate toamna însă, ale căror plante nu au un sistem radicular bine fortificat şi

nici o rozetă de frunze foarte bogată, se recomandă administrarea materialelor de protectie. Rândul de plante se acoperă cu materiale vegetale (paie, frunze, coceni tocaţi), când temperatura rămâne sub valorile de –4…-5ºC.

Pe lângă rolul protector, materialele utilizate în acoperirea culturii reţin zăpada peste plante şi asigură un supliment de materie organică. Nu trebuie utilizat un strat prea mare de material protector, fiind suficientă dispunerea acestora pe o grosime de 6-8 cm.

Lucrări de întreţinere în anul de rod Pentru căpşun, atât lucrările de intreţinere cât şi unele produse pesticide diferă în anul de rod,

comparativ cu anul plantării. In anul de rod, tehnologia de cultură urmăreşte realizarea potenţialului de producţie al soiului cultivat,

precum si obţinerea de fructe de calitate superioară. Plantele de căpşun, pe parcursul perioadei de vegetaţie din anul de rod, trec prin câteva „stadii

fenologice” sau etape de viaţă, considerate repere în aplicarea tehnologiei de cultură clasică sau modernă. Stadiile fenologice se succed destul de repede într-un interval de timp de aproximativ 90 de zile şi

necesită o atenţie deosebită. Cunoaşterea lor este deosebit de importantă, întrucât coincid etape critice în evoluţia biologică a plantei şi cu momentele recomandate pentru aplicarea tratamentelor fitosanitare (Fig.12)

1. Pornirea în vegetaţie. Se declanşează când temperatura medie a aerului atinge nivelul a 3-5ºC. Se caracterizează prin apariţia unei rozete de 3-4 frunze tinere.

2. Apariţia inflorescenţelor. Se caracterizează prin apariţia primelor inflorescente la baza ramificaţiilor roditoare. Acestea au evidenţiaţi doar butonii florali în stadiul de „buton verde” şi nu prezintă tije.

3. Inălţarea inflorescenţelor. Se caracterizează prin apariţia şi creşterea tijelor inflorescenţelor(2,5 cm) şi mentinerea florilor din inflorescenţă în stadiul de „buton verde”

4. Inceputul înfloritului. Se declanşează când timp de 8 - 10 zile se înregistrează o temperatură medie de 12ºC. Este determinată de deschiderea primelor flori pentru 1-2% din plante (1 floare deschisă pentru fiecare plantă = 10% înflorire).

5. Inflorire deplină. Poate fi inregistrată când 50% din florile inflorescenţei sunt deschise. 6. Inceputul legării fructelor. Se notează când primele 1-2 flori au legat fructe. 7. Fructe verzi. Este stadiul în care peste 50% din flori au legat fructe, fructele pe tufă fiind în

diferite stadii de creştere. 8. Maturarea fructelor. Se înregistrează din momentul în care fructele intră în stadiul alb-roz şi

fructele devin complet colorate. Lucrările de întreţinere din anul de rod sunt următoarele:

Igienizarea culturii. Primăvara devreme, înainte de apariţia primelor frunze adevărate (pornirea în vegetaţie), după zvântarea terenului, se greblează energic cultura, eliminându-se materialele folosite pentru protecţia culturii şi resturile vegetale ale plantelor (frunze îmbătrânite şi uscate). Acestea se compostează sau se ard, pentru a evita răspândirea formelor de rezistenţă ale bolilor.

Lucrarea se efectuează şi cu scopul de a îmbunătăţii regimul de apă şi aer din sol şi de a activa rădăcinile.

Efectuarea lucrărilor solului. Lucrările solului constau în praşile repetate, realizate pe spaţiile dintre plante cu scopul de a

distruge crusta, a îmbunătăţi regimul aerohidric al solului şi a distruge buruienile. Adâncimea la care se prelucrează solul este de 8 – 10 cm.

Dacă plantarea s-a efectuat pe teren plan, lucrarea se poate efectua mecanic pe intervalele dintre rânduri şi manual printre rândurile de plante.

Dacă plantarea s-a efectuat pe teren modelat, lucrările solului constau în mărunţirea solului situat pe platforma brazdei şi refacerea rigolelor.

Mobilizarea terenului pentru cultura multianuală clasică a căpşunului se realizează prin 3-4 praşile manuale sau combinate(mecanice pe intervale şi manuale pe rând).

Primăvara devreme, după apariţia primelor frunze tinere, se realizează prima mobilizare terenului. A doua afânare obligatorie este aceea dinaintea distribuirii mulciului de paie, la legarea primelor

fructe. Deoarece buruienile se pot dezvolta rapid sub stratul de mulci, mobilizarea terenului devine obligatorie mai ales pentru faptul că timp de 4-6 săptămâni terenul nu se mai poate lucra.

A treia afânare se efectuează după recoltat înaintea cosirii plantelor. Cu ocazia recoltării fructelor, terenul se tasează cu datorită numeroaselor treceri, uneori în condiţii de umiditate mai mare. În plus afânarea din această perioadă susţine diferenţierea mugurilor floriferi în condiţii bune, asugurându-se astfel un bun potenţial productiv pentru anul al doilea de rod.

Ultima mobilizare a terenului se realizează la sfârşitul lunii septembrie – mijlocul lui octombrie (dacă toamna este lungă se poate realiza şi puţin mai târziu). Aceasta, are scopul de a asigura infiltrarea apei din precipitatiile care se vor înregistra pe parcursul sfârsitului de toamnă şi pe parcursul iernii.

La efectuarea lucrărilor de săpălugit se va evita: - acoperirea cu pământ a mugurelui central „inimii”ce porneşte din fiecare rozetă a tufei; - descoperirea sau rănirea sistemului radicular prin praşile; - tăierea accidentală a plantelor cu sapa sau cu cultivatorul.

Cu ocazia lucrărilor solului se elimină şi buruienile. Dacă buruienile au crescut în mijlocul tufei acestea se elimină manal, fără a deranja tufa.

Irigarea căpşunului. Existenţa sursei de apă şi a amenajării pentru irigare este obligatorie pentru cultura căpşunului. Scurtele perioade de secetă în anul de rod, au infleunţă mare asupra producţiei, deoarece sistemul radicular superficial al plantelor resimte puternic absenţa apei.

Necesitatea strictă de apă este dată de următoarele perioade critice din viaţa plantei de căpşun: - înăltarea inflorescenţelor; - formarea şi creşterea fructelor; - maturarea fructelor;

- după fructificare; Necesarul de apă se stabileşte funcţie de nivelul precipitaţiilor din zonă, tipul de sol şi modul de

administrare a apei. Orientativ, pentru irigarea prin brazde sau aspersiune, se irigă de 4-7 ori cu câte 300 – 400 m.c. de apă

la ha. Dintre aceste udări 2-3 se aplică până la recoltarea fructelor şi 2-4 după recoltarea fructelor. In cazul irigării prin picurare, se stabileşte un program de irigare, care asigură în mod constant un

nivel al umidităţii în sol de 65-80% din capacitatea totală de apă a solului. Orientativ, se asigură 2l de apă / duză/ oră de funcţionare a instalatiei de irigare prin picurare.

Necesarul de apă pentru plante poate fi determinat cu ajutorul unui tensiometru, care măsoară consumul de apă al plantelor de la ultima irigaţie şi ajută la determinarea cantităţii exacte de apă ce trebuie asigurată prin irigaţie.

Cu ajutorul unui alt instrument – umidometru, se poate determina continutul solului în apă la un moment dat, putându-se stabili atât necesarul de apă cât şi momentul intervenţiei cu o nouă irigare.

Lipsa de apă din sol conduce la: - formarea unui frunziş sărac, incapabil să sustină o producţie satisfăcătoare; - formarea unui sistem radicular superficial; - obtinerea de fructe mici, uneori deformate; - realizarea de producţii nesatisfăcătoare cantitativ; - diferenţiere slabă, ce determină o fructificare slabă în anul următor;

In revers, excesul de apă conduce la: - putrezirea coletului şi pieirea plantei; - sufocarea până la moartea rădăcinilor principale si secundare; - favorizarea bolilor foliare şi a celor care afectează fructele;

Fertilizarea plantaţiilor de căpşun. In anul de rod se aplică o fertilizare suplimentară. Nivelul cantităţilor de îngrăşăminte aplicabile se

face, in mod corect, după efectuarea unei analize chimice a solului. In urma cercetărilor, se recomandă ca administrarea azotului să se facă numai dacă prezenţa acestuia

în sol scade sub nivelul a 15 mg/100 g sol. Pentru fiecare 3,5 mg sub nivelul de 15 mg, se administrează 100 kg/ha azotat de amoniu.

Cu privire la fosfor, dacă prezenţa sa în sol este sub 85 mg P2O5 (în soluţie apoasă) la 100 g sol, se va administra cantitatea de 400 –700 kg/ha superfosfat.

Potasiul, în general, se găseşte în cantităţi suficiente. Totuşi, dacă nivelul acestuia scade sub 20-40 mg/100 g sol se va administra cantitatea de 80-100 kg/ha sulfat de potasiu.

In principiu, fertilizările se fac fracţionat, de 2-3 ori pe an, din care: 1/3 se dau în toamnă şi 2/3 primăvara. In cazul culturii de 2-3 ani de rod, se aplică fertilizarea cu azot după cosirea frunzelor.

Fertilizările foliare au rol de supliment nutritiv, recomandându-se aplicarea lor la fenofazele de înflorire în masă şi sfârşitul înfloritului. Întrucât gama de produse pentru fertilizări foliare este foarte largă şi bine delimitată, funcţie de raportul azot:fosfor:potasiu şi de conţinutul de microelemente, este necesara o alegere atenta a produsului funcţie de etapa din dezvoltarea plantei şi ritmul de absorbtie al elementelor fertilizante din sol.

Ritmul de absorbţie al elementelor fertilizante (orientativ) Ritm absorbţie-element/Fenofază

Inainte de inflorit

La înflorit, creştere, maturare fructe

După recoltare

Azot(%) 20 40 40 Fosfor(%) 20 56 24 Potasiu(%) 16 57 27

Mulcirea căpşunului. Este o lucrare specifică pentru căpşun şi absolut obligatorie. Absenţa mulciului, face imposibil

consumul fructelor de căpşun, datorită particulelor de pământ care aderă la fruct şi nu pot fi eliminate prin spălare.

Pentru mulcire pot fi alese, funcţie de posibilităţi, materiale ca: paie de cereale sau talaş grosier sau frunze de pădure, care vor constitui mulciul pentru cultură. Cele mai recomandate sunt paiele de cereale(grâu, orz, secară), care sunt mai rigide, nu se tasează şi permit infiltrarea apei cu uşurinţă

Mulciul, tocat grosier, se aşază cu multă atenţie sub tufele plantei, într-un strat continuu de 5-7 cm grosime, pe toată suprafata culturii.

Mulcirea se efectuează după înălţarea inflorescenţelor plantelor de căpşun (la circa 10 cm înălţime a inflorescenţelor), când acestea au primii boboci florali. Depăşirea acestui moment, duce la ingreunarea împrăştierii uniforme a materialului de mulcit sub inflorescenţele căzute sub greutatea fructelor în creştere.

Se recomandă efectuarea mulcirii cu material vegetal după o ploaie sau o irigare, pentru a păstra în sol o mare rezervă de apă, cu influenţă pozitivă asupra producţiei.

Un element important în favoarea mulcirii este şi faptul că fructele de căpşun nu pot fi spălate decât înaintea consumului. Dintr-o cultură mulcită rezultă fructe curate, strălucitoare, cu aspect comercial atrăgător.

Pentru transportul mulciului de material vegetal şi aşezarea lui lângă plante, sunt necesare 22 zile-om/ha cultură.

In ultimii ani a fost introdusă experimental în ţara noastră mulcirea cu folie de polietilenă neagră sau gri.

In acest caz, plasarea foliei de mulcire se face pe teren modelat, inainte de plantare sau la maxim 2 săptămâni după plantare. Folia va rămâne pe suprafaţa destinată culturii până la desfiinţarea acesteia.

Folia destinată mulcirii culturii prezintă caracteristici particulare: elasticitate pronunţată, este subţire, rezistă 2-3 ani pe suprafaţa solului. Poate prezenta orificii la distanţele specifice între rânduri şi plante pe rând sau pot fi făcute orificii ulterior plasării pe suprafaţa terenului.

In prezent, în România, lucrarea de întindere a foliei se fectuează manual. Folia va îmbrăca practic brazda, marginile foliei (o porţiune de 10 cm) sunt introduse în interiorul taluzului brazdei, în treimea inferioară a acestuia. Rigola va rămâne liberă de folie, putând fi ulterior acoperită cu paie sau alte materiale permeabile, pentru schimbul liber aer/apă al solului.

In tările cu tradiţie îndelungată în practicarea acestui tip de mulcire, formarea brazdelor, intinderea foliei, chiar plantarea, se fac mecanizat.

Practicarea mulcirii cu folie de polietilenă prezintă următoarele a)avantaje: - contribuie la menţinerea unui control strict al umidităţii de la nivelul rădăcinilor; - contribuie la inhibarea dezvoltării buruienilor din cultură; - impiedică înrădăcinarea stolonilor şi asigură condiţii pentru eliminarea cu uşurinţă a acestora; - realizează economie de manoperă, prin plasarea in momentul plantării şi păstrarea acesteia pe

toată durata culturii; - contribuie la incălzirea timpurie a solului, la nivelul rădăcinilor, asigurând o maturare a

fructelor cu câteva zile mai devreme; - elimină lucrările de mobilizare a solului şi distrugere a burienilor; - menţine forma brazdei modelate la înfiinţarea culturii;

b)dezavantaje: - este mai scumpă decât materialele vegetale; - necesită atenţie deosebită la amplasarea pe suprafata brazdelor; - este obligatorie existenţa fertirigării prin picurare pentru întreţinerea culturii;

- este obligatorie administrarea controlată a apei pentru irigaţie prin stabilirea atentă a consumului/necesarului de apă pentru fiecare fenofază.

Suprimarea stolonilor In plantaţiile de căpşun pe rod, stolonii (filamentele) trebuie eliminaţi în fiecare an. Dezvoltarea

stolonilor constituie un concurent puternic pentru dezvoltarea plantelor precum şi calitatea şi cantitatea producţiei de fructe de căpşun.

Apariţia stolonilor se intensifică după recoltarea fructelor. Filamentele vor fi eliminate în faza erbacee, prin tăiere la 1-2 cm de la punctul de inserţie pe tulpina scurtă a plantei.

Eliminarea stolonilor contribuie la o bună diferenţiere a mugurilor de rod pentru anul următor precum şi la o bună pregătire a plantelor pentru trecerea peste anotimpul rece, prin acumularea substantelor de rezervă la nivelul sistemului radicular.

Cosirea culturii. Este o verigă tehnologică specifică pentru cultura de căpşun. Se efectuează cu scopul de a înlătura frunzele bătrâne şi bolnave din cultură pe de o parte, iar pe de altă parte pentru stimularea formării de noi frunze apte să asigure o bună diferenţiere a mugurilor de rod şi pregătirea producţiei anului următor.

Cosirea culturii se face imediat după recoltarea fructelor. Partea vegetativă se coseşte la circa 8 - 10 cm de la nivelul solului, având grijă să nu se distrugă mugurii centrali şi frunzele în formare din ramificaţiile tufelor. Mugurii centrali şi frunzele în formare vor asigura refacerea părţilor aeriene ale tufelor, pentru continuarea vegetaţiei până toamna târziu.

Resturile vegetale rezultate după cosire, impreună cu mulciul format din paie, talaş sau frunze, vor scoase din cultură şi puse la compostat sau arse, pentru a se distruge germenii de boli sau dăunători.

După eliberarea terenului de resturi vegetale se execută o mobilizare a terenului, o fertilizare cu azot şi o irigare pentru a se stimula refacerea părţilor aeriene ale plantelor

Combaterea bolilor şi dăunătorilor. Căpşunul prezintă o serie de boli şi dăunători, care, funcţie de gradul de atac pot fi principali şi secundari. Prezentarea acestora precum calendarul de tratamente vor fi prezentate în ultima parte a prezentei lucrări.

CULTURA ANUALA A CĂPŞUNULUI

Căpşunul poate asigura producţii economice cultivat în plantaţie anuală. Tehnologia de cultura

anuală a căpşunului este în mare parte asemănătoare cu cea multianuală, diferenţele fiind date de următoarele verigi specifice:

1. Plantarea se face la începutul verii (iunie – iulie), pentru ca plantele să prezinte timp suficient pentru fortificare şi diferenţierea mugurilor de rod până la sfârşitul toamnei;

2. Plantaţiile vor avea o desime mare de 80.000 – 100.000 plante/ha. 3. Distanţele între rânduri şi plante pe rând vor fi reduse corespunzător (ex: 0,35 m x 0,35 m sau 0,35

m x 0, 25 m sau 0,3 m x 0,3 m); 4. Plantarea se va face în teren modelat(de preferat) sau pe teren plan. 5. Irigarea prin picurare cu posibilitatea de fertilizare suplimentară prin apa de irigare este obligatorie,

având în vedere numarul mare de plante la unitatea de suprafaţă, deci masă vegetativă mare. 6. La plantare se vor folosi stoloni refrigeraţi, recoltaţi din stolonieră primăvara devreme şi păstraţi

până în momentul plantării în depozite frigorifice; 7. Materialul săditor va fi constituit din stoloni liberi de viroze, din soiuri cunoscute ca fiind

productive, care să asigure o recoltă de 25-30 t/ha (300-500 g/plantă).

8. Plantarea pentru cultura anuală a căpşunului se realizează într-o perioadă secetoasă şi foarte călduroasă din an. Este foarte importantă asigurarea condiţiilor pentru prinderea plantelor şi asigurarea unei uniformităţi în dezvoltarea acestora.

9. Asigurarea unei umidităţi optime a solului în perioada de stabilizare a plantelor precum şi a unei bune dezvoltări a părţii vegetative până la venirea anotimpului rece, sunt condiţii esenţiale pentru formarea a 3-4 ramificaţii care să diferenţieze muguri de rod

10. După recoltarea fructelor, cultura se desfiinţează, putând fi înlocuită cu o altă specie, în cadrul unui asolament. Întrucât în primul an plantele nu-şi consumă întregul potenţial productiv, acestea pot fi lăsate să fructifice încă un an. In cultură anuală, căpşunul poate asigura o productie de 15-25 t/ha(50 t/ha), iar calitatea fructelor

este net superioară, proporţia de fructe extra asigurând un spor substanţial la preţul de livrare a recoltei. Pe lângă sporul semnificativ la producţie şi la preţul de valorificare a producţiei, cultura anuală se

poate încadra într-o succesiune, împreună cu o specie legumicolă de ciclu scurt (spanac, salată, ceapă, usturoi verde, ridichi de lună, fasole pentru păstăi).

CULTURA PROTEJATĂ A CĂPŞUNULUI ÎN TUNELE JOASE ŞI SOLARII Prin cunoaşterea şi aplicarea corectă a tehnologiei de cultură a căpşunului în spaţiu protejat cu folie

de polietilenă, se obţin producţii bune şi de calitate, cu o devansare de 2-3 săptămâni a perioadei de maturare.

Cultura în spaţiu protejat cu folie de polietilenă se poate realiza: 1. In tunele joase. Cultura multianuală organizată în câmp, se poate întreţine sub tunele joase,

instalate începând cu 15 februarie şi nu mai târziu de 1-3 martie. Pentru operativitate, scheletul metalic (Fig.6) se amplasează în luna noiembrie, înainte de primele

îngheţuri la sol, pentru ca în luna februarie a anului viitor, indiferent de starea vremii să fie ancorată folia peste cultură.

Lucrările de întreţinere a culturii sunt cele menţionate la cultura multianuală şi vor fi începute din momentul pornirii în vegetaţie a plantelor, pe măsura succedării fenofazelor.

Aerisirea este lucrarea suplimentară ce trebuie efectuată periodic, pentru eliminarea excesului de umiditate şi micşorarea temperaturii. Temperatura din interiorul adăpostului nu trebuie să depăşească 28ºC.

Descoperirea tunelelor joase se va realiza când temperatura din exteriorul tunelelor va inregistra nivelul de 13 - 15ºC, timp de 3-5 zile consecutiv. Pentru a preveni dezechilibrele fiziologice de la nivelul plantei, se va acorda o atenţie deosebită asigurării temperaturii optime pe timpul nopţii. Chiar dacă necesarul de temperatură este asigurat ziua şi nu necesită acoperirea cu folie, datorită diferentelor mari de temperatura de la zi la noapte (coborârea temperaturii până la 0ºC noaptea), înregistrate în ultimii ani, este necesară acoperirea culturii pentru o protecţie”de noapte”.

Prin utilizarea tunelelor joase, se poate realiza un devans de maturare a fructelor de 20-22 zile(Fig.7,8,9)

2. In solarii. Se utilizează, de obicei aceleaşi tipuri de solarii ca pentru cultura legumelor. Pentru cultura căpşunului în solar, se parcurgerea etapelor tehnologice specifice, asemănătoare

tehnologiei de cultură în câmp. Prin practicarea culturii căpşunului în solar, declanşarea maturării fructelor se realizează cu 25-30

zile mai devreme decât la cultura în câmp (Fig.10).

Diferenţele sunt date de următoarele elemente: - plantarea în teren modelat cu brazde înălţate cu lăţime la coronament de 50 sau 95 sau 1,20 m; - plantarea se va face în rânduri: 2,3 sau 4, funcţie de lăţimea la coronament a brazdei; - solul din solar va fi atent tratat împotriva dăunătorilor specifici sau bolilor, utilizând produse

pesticide d mare eficienţă; - se recomandă utilizarea sistemului de irigare prin picurare, care va funcţiona sub filmul de folie

neagră pentru mulcire; - pentru uşurinţa efectuării lucrărilor de întreţinere, recomandabil este ca solul să fie mulcit cu folie

de polietilenă neagră. Filmul de folie va fi plasat în acelaşi mod ca la subcapitolul ”mulcirea culturii”;

- plantarea se poate face primăvara, vara sau toamna, iar acoperirea se va face numai pentru anii de producţie. Avantajul plantării de vară (1.VI-1.VII) cu stoloni refrigeraţi este acela că permite completarea cu o cultură asociată şi asigură producţie maximă şi timpurie în primăvara următoare;

- acoperirea scheletului solarului se realizează începând cu data de 15 februarie – până cel târziu 1-2 martie, pentru a obţine cel puţin 75% din producţie timpurie. Dacă solariul se acoperă mai devreme de 15 februarie, există riscul ca florile să fie afectate de îngheţurile de revenire din luna martie, iar protejarea întârziată (după 10 martie) este neeconomică, întrucât producţia din solar se suprapune cu producţia din câmp liber.

- în cultura protejată, bolile şi dăunătorii găsesc condiţii excelente de evoluţie, dacă parametrii umiditate şi temperatură nu sunt corelaţi cu evoluţia plantei. Prin urmare se va respecta strict calendarul de tratamente cu substanţe pesticide, pentru prevenire şi combatere a bolilor şi dăunătorilor.

Pentru cultura în solar, în scopul amortizării rapid a cheltuielilor legate de investiţii, se pot cultiva soiuri remontante, care pot asigura recolte până către sfârşitul toamnei, valorificate la preţuri satisfăcătoare;

Indiferent de modul de protecţie a culturii căpşunului, se subliniază atenţia care trebuie acordată conducerii temperaturii şi umidităţii. În primele două săptămâni după acoperire nu este necesară aerisirea. Din momentul în care temperatura din interiorul spaţiului de protecţie creşte peste 18ºC, aerisirea va fi făcută periodic.

Limitele de temperatură zi/noapte, necesare pentru evoluţia normală a fenofazelor de creştere şi fructificare sunt: Cultura de primavara(soiuri remontante şi cu o singura fructificare): - stabilizarea culturii : 10-12 C(ziua) / 8-10 C (noaptea) /20 C maxim - înflorire: 14-16 C(ziua) / 10-12 C (noaptea/ 25 C maxim - fructificare: 15-16 C(ziua) / 8-10 C (noaptea) / 25 C maxim Cultura de toamna (soiuri remontante si cu o singura fructificare): - stabilizarea culturii : 10-12 C(ziua) / 8-10 C (noaptea) /20 C maxim - înflorire: 14-16 C(ziua) / 10-12 C (noaptea/ 25 C maxim - fructificare: 15-16 C(ziua) / 8-10 C (noaptea) / 25 C maxim -postrecoltă: 12-14 C(ziua)/8-10 C (noaptea) / 16-20 C maxim

Pe timpul înfloririi se recomandă introducerea albinelor pentru polenizare. Temperatura ridicată şi umezeala din timpul înfloritului pot afecta legarea fructelor, din care cauză, funcţie de condiţiile climatice, trebuiesc efectuate aerisiri corespunzătoare. La solarii aerisirea se face prin deschiderile de la capetele solarului, iar la tunelele joase prin ridicarea foliei de o parte a arcelor (scheletului)(fig).

CULTURA FORŢATĂ A CĂPŞUNULUI Se practică în spaţii încălzite: sere acoperite cu sticlă sau plastic. Căpşunul valorifică foarte bine sera, în condiţiile unui regim de căldură inferior oricărei alte

culturi horticole. Prin introducerea căpşunului în gama speciilor cultivate în seră încălzită, face posibil consumul în stare proaspătă a acestor fructe atât de valoroase alimentar, în lunile de iarnă-primăvară. Costurile ridicate pe care le implică întreţinerea culturii, în mare parte datorate combustibilului pentru încălzire, reflectate în preţuri de producţie destul de ridicate, au făcut ca aria de răspândire a acestui tip de cultură să fie din ce în ce mai restrânsă.

Prin practicarea culturii forţate se anticipează maturarea fructelor cu 50-60 de zile. In ţara noastră, tehnologia culturii căpşunului în seră, presupune două etape distincte: - fortificarea stolonilor; - forţarea plantelor. In seră (ca şi în solar), căpşunul se poate cultiva pe sol (clasic) sau în afara solului (cultură

susţinută sau suspendată) Fortificarea stolonilor. Pentru reuşita culturii, stolonii (plantele) trebuie să fie bine fortificaţi (15 mm diametrul coletului)

şi să prezinte 2-3 ramificaţii purtătoare de muguri micşti. Pentru fortificarea stolonilor se practică două metode:

- Fortificarea stolonilor în câmp; Stolonii refrigeraţi (recoltaţi toamna târziu sau primăvara devreme, păstraţi în camere frigorifice)

sunt plantaţi în câmp liber, in luna iunie, pe suprafeţe bine fertilizate, drenate, permeabile. Distanţele de plantare între rânduri şi plante pe rând sunt de 25/20 cm, asigurându-se astfel suficient spaţiu de nutriţie pentru dezvoltarea plantelor. Până către sfârşitul toamnei, plantele îşi vor forma un sistem radicular puternic, câteva ramificaţii roditoare şi vor diferenţia muguri floriferi.

- Fortificarea stolonilor în ghivece sau cuburi nutritive; Stolonii refrigeraţi sunt plantaţi ghivece sau plăci alveolare, într-un compost pe bază de turbă, în

luna iulie (cel târziu la începutul lunii august). Fortificarea plantelor se poate face în solar sau seră rece sau parţial în aer liber şi solar sau seră.

Lucrările de întreţinere sunt cele obişnuite pentru asigurarea prinderii şi dezvoltării plantelor (fertilizare, irigare, tratamente pentru boli şi dăunători). Se va acorda atenţie mărită asigurării unei umidităţi atmosferice corespunzătoare prin aspersiune pentru fortificarea în câmp şi ceaţă artificială pentru cultura protejată.

Se scot din câmp după o perioada de cel puţin 10 zile cu temperaturi sub 5ºC, pentru a se vernaliza (satisfacerea parţială a necesarului de frig). De la scoaterea din câmp şi până la plantare, pot fi ţinuţi în pungi de plastic perforate.

Stolonii produşi la ghivece sau plăci alveolare sunt supuşi aceluiaşi regim termic pentru vernalizare.

Avantajul utilizării stolonilor produşi la ghivece este dat de asigurarea prinderii şi unei rapide dezvoltări postplantare.

Terenul din seră se pregăteşte cu atenţie, asigurând o bună dezinfecţie şi o fertilizare corespunzătoare. Orientativ, se poate fertiliza cu: 50 t/gunoi de grajd, 150 – 200 kg/ha azotat de amoniu, 300-500 kg/ha superfosfat, 200-200 kg/ha sulfat de potasiu şi circa 300 kg/ha sulfat de magneziu. Îngrăşămintele se încorporează, apoi solul se mărunţeşte.

Înfiinţarea culturii se face sfârşit de noiembrie – început de decembrie, când plantele sunt în faza de repaus. Distanţele de plantare vor fi alese astfel încât să se asigure o desime de 80 – 100.000 plante la hectar.

După înfiinţarea culturii, stolonii se ţin circa o lună de zile la 1-5ºC pentru satisfacerea necesarului de frig, după care temperatura se creşte cu un grad pe zi până la 15 - 18ºC, temperatură care se menţine până la înflorit. Limitele de temperatură pentru parcurgerea etapelor de vegetaţie şi fructificare sunt cele menţionate la cultura în solar. Limitele amplitudinii de temperatură de la zi la noapte sunt foarte importante pentru înflorit, fecundare şi creşterea fructelor. Umiditatea solului se menţine se menţine la 70 – 75% din capacitatea de câmp, iar umiditatea atmosferică se menţine la 65 – 70%. Datorită transpiraţiei din timpul nopţii, umiditatea atmosferică se apropie dimineaţa de 100%, din care cauză aerisirea va fi atent monitorizată.

Pentru cultura în sera caldă, lumina joacă un rol foarte important. În prima parte a culturii, când zilele sunt scurte şi cerul mai mult acoperit, se pot forma frunze mici şi scurt peţiolate (frunze de iarnă), polenul are germinabilitate slabă, prin urmare şi polenizarea este deficitară. Pentru a se evita astfel de fenomene, se cere suplimentarea iluminării cu lămpi speciale, pentru a realiza în seră, în perioada înfloritului, un nivel 13-25.000 lucşi. Pentru o bună polenizare, în seră se introduc albine sau bondari.

Funcţie de momentul când se doreşte declanşarea recoltei, se poate stabili data când se înfiinţează cultura, ştiindu-se că de la începutul creşterii rozetei de frunze şi până la începutul maturării fructelor sunt necesare aproximativ 80 – 90 de zile. Dacă plantarea se realizează la începutul lui decembrie, fructele se maturează la sfârşit de februarie – început de martie. Perioada de recoltare se întinde pe circa 4-5 săptămâni, în prima săptămână recoltându-se circa 60% din producţie.

Producţia poate varia funcţie de soi, pentru soiurile timpurii înregistrând un nivel mediu de 1-2 kg/m.p., iar pentru cele târzii de 4-5 kg/m.p.

Pe scară largă, în ţările din Europa cu tradiţie în cultivarea căpşunului, se practică cultura în afara solului (suportată sau suspendată) în spaţiu protejat.

Este o cultură care necesită o investiţie mare, legată pe de o parte de construirea suporturilor de susţinere a culturii şi pe de altă parte de amenajarea mediului de dezvoltare şi fructificare a plantelor, constituit din saci de diverse dimensiuni, umpluţi cu un compost special constituit. În plus necesarul de apă şi elemente nutritive sunt asigurate de un sistem de ferti–irigare, capabil sa conducă soluţia până la fiecare plantă

RECOLTAREA AMBALAREA ŞI TRANSPORTUL CĂPŞUNELOR

Pentru căpşun, maturarea fructelor în cadrul fiecărui soi se face eşalonat, recoltarea făcându-se în câteva reprize, la interval de 1-4 zile una de cealaltă. Organizarea recoltatului, pregătirea şi asigurarea forţei de muncă se face funcţie de producţia estimată şi de capacitatea de recoltare a unui lucrător (80 – 100 g de fructe pe zi, în plin sezon) Declanşarea momentului recoltării fiecărei reprize se realizează funcţie de specificul soiului, de modul de valorificare a recoltei, de posibilităţile de păstrare la rece a fructelor pentru scurtă durată, după recoltare. Pentru ca fructul să ajungă la maturitate deplină, adică sa întrunească maximul de calităţi specifice soiului, acesta trebuie să treacă prin mai multe stadii de dezvoltare: erbaceu, prepârgă şi pârgă. Stadiul de dezvoltare optim este în funcţie de sau forma sub care sunt utilizate fructele. Spre exemplu, pentru fructele destinate consumului în stare proaspătă, momentul optim pentru recoltare este atunci când fructele sunt pe deplin coapte. Fermierul doreşte însă, ca stadiul optim să corespundă şi cu avantajul maxim în cantitate.

Din punct de vedere practic, pentru recoltare se pot face următoarele recomandări: - pentru păstrare (depozitare) pe o perioadă mai îndelungată, în cazul transportării la distanţe mari,

recoltarea se face manual, când 75% din suprafaţa totală a fructului este colorată; - culesul pe timp uscat, dimineaţa după ce rouă s-a ridicat, fără să fie nevoie de prelungirea

operaţiunii în timpul amiezii când soarele dogoreşte, este în avantajul prelungirii duratei de păstrare, transport, cu un consum mai redus de energie electrică atunci când se utilizează frigul artificial;

- pentru valorificarea în stare proaspătă, cât şi pentru cele mai multe sortimente de produse fabricate, căpşunile se vor recolta atunci când 80 – 90 % din suprafaţa totală a fructului a ajuns la coloraţia specifică soiului;

- în vederea prelucrării sub formă de suc, căpşunile se vor recolta la stadiul de maturitate deplină, când sunt complet sau aproape complet colorate specific, fructele având cea mai mare greutate specifică, conţinând cea mare cantitate de zahăr, eliberând cel mai ridicat procent de suc;

- recoltarea fructelor este recomandabil să se facă direct în ambalajul de livrare(vânzare). Ambalajele cele mai bune sunt casoletele din plastic, cu capacitate 250-500 g fiecare, care se aşează la rândul lor în lăzi rigide din lemn, plastic sau carton, cu o capacitate d 5 g fiecare;

- principala caracteristică a ambalajelor - în afara de capacitatea mică şi limitarea grosimii stratului – este aceea a unei posibilităţi mărite de circulaţie a aerului printre fructe(aerisire). În acest fel, fructele îşi vor păstra integritatea pe timpul transportului, iar momentul apariţiei mucegaiului sau fermentării sunt îndepărtate. Recoltarea căpşunului, pentru cultura la sol cu sau fără protecţie este o activitate relativ dificilă, pe de-o parte datorită concentrării de forţă de muncă pe aproximativ 30 zile, şi pe de altă parte datorită atenţiei deosebite care trebuie acordate fructelor la recoltare şi după recoltare. Culesul manual este obligatoriu când fructele sunt destinate consumului în stare proaspătă, caz în care fructele se recoltează cu caliciu şi o porţiune de peduncul de 1cm. Culese în acest mod rezistă mai bine la transport şi păstrarea frigorifică. Căpşunile pentru prelucrare se recoltează (manual sau mecanizat), fără caliciu, în ambalaje de capacitate mai mare (5-6 g). Tehnica recoltării manuale se face astfel: culegătorul prinde codiţa fructului (pedunculul) între degetul mare şi următoarele două degete, astfel ca fructul să se afle în scobitura pe care o formează podul palmei. Pedunculul este retezat cu unghia, iar fructul detaşat se pune cu grijă în coşuleţul de plastic. La soiurile cu pedunculi rezistenţi la rupere, culesul se face cu ambele mâini, pentru a se evita ruperea inflorescenţei.

Nu este admisă tragerea de fruct sau prinderea cu degetele a fructului, deoarece acesta se poate deprecia sau desprinde de caliciu.

Întrucât transvazarea fructelor le poate afecta calitativ, se recomandă recoltarea direct pe calităţi, în ambalaje diferite.

Lădiţele pline cu fructe se stivuiesc sub umbrare special amenajate, în locuri bine aerisite. Perisabilitatea pronunţată a fructelor de căpşun impune ca fructele să fie expediate beneficiarilor

în ziua culesului, cu mijloace rapide de transport. În cazul valorificării zilnice a recoltei, fructele pot fi păstrate timp de 24 ore în încăperi răcoroase la temperatura de 15 -16ºC. În cazul în care nu se poate valorifica imediat producţia sau pentru transportul la distanţe mari, este necesar ca fructele să fie pre-răcite în camere frigorifice până la temperatura de +5…+8ºC. Durata pre - răcirii până la temperatura de regim a căpşunilor, trebuie să se realizeze într-un timp care să nu depăşească 3-4 ore. Pentru cantităţi mari de fructe, este indicat ca fructele deja răcite, să nu treacă la încărcare prin mediul ambiant, prevenindu-se astfel apariţia condensului, ceea ce scurtează durata transportului..

Mijloacele de transport, trebuie să fie adaptate ca mărime funcţie de distanţa. Pe distanţe mari se recomandă autocamioane frigorifice, in care temperatura mediului să fie de 0-1ºC.

Păstrarea căpşunelor Datorită perioadei scurte de recoltare, sunt situaţii în care căpşunele nu pot fi livrate direct la piaţă,

din raţiuni de ordin economic, creându-se necesitatea păstrării fructelor în stare proaspătă. Prelungirea duratei de păstrare a căpşunelor depinde în mare măsură de următorii factori:

- starea de sănătate a fructelor. La păstrare nu vor fi introduse decât fructe sănătoase, de pe plante sănătoase. Răspândirea agenţilor patogeni(ex. spori de ciuperci), nu este oprită în spaţiile de depozitare, de temperaturile scăzute; - stadiul de coacere. Durata de păstrare cea mai lungă, este când fructele sunt mai puţin coapte. Recoltarea trebuie să se facă însă când fructele sunt la 70% din coacerea deplină. Pentru aceasta, fermierul trebuie să cunoască bine însuşirile fizice ale fructelor unui soi legate culoare, consistenţa pieliţei şi pulpei; - momentul recoltării. Recoltarea în scopul păstrării în stare proaspătă, se va face pe timp uscat, în zile şi momente din zi, când temperatura este cât mai scăzută (în prima jumătate a zilei; - modul de recoltare. Pentru păstrarea în stare proaspătă (cât şi pentru consum imediat), fructele de căpşun se recoltează cu caliciu. Numai în acest fel, se evită riscul tasării fructelor, asigurându-se o bună circulaţie a aerului, deci răcirii, în mod direct evitându-se alterarea acestora. - tipul de ambalaj. La păstrarea în stare proaspătă, se vor folosi numai ambalaje de capacităţi mici, cu posibilităţi de circulaţie a aerului, cu o înălţime a stratului de fructe de 5-8 cm; - condiţiile de depozitare. Căpşunele se comportă dificil la păstrarea în stare proaspătă. Durata de păstrarea este cu atât mai lungă cu cât temperatura de depozitare este mai aproape de 0ºC, cu cât coborârea ei se face în timp cât mai scurt şi cu cât menţinerea acestei temperaturi este mai constantă. Pentru stabilirea parametrilor de refrigerare a căpşunelor, în vederea păstrării, se notează:

- punct de îngheţ, -1,1ºC; - pentru o păstrare de maxim 5 zile se cere: umiditatea aerului 90-95%/ temperatura de 0 - 2ºC; - pentru o păstrare de maxim 10 zile se cere se cere: conţinut în bioxid de carbon 10%/ conţinut

în oxigen de 1-2%/ temperatura de 0 - 1ºC.

BOLILE ŞI DĂUNĂTORII LA CĂPŞUN Căpşunii sunt atacaţi, ca şi celelalte plante cultivate de agenţi patogeni şi dăunători specifici, precum şi de unii comuni arbuştilor fructiferi şi legumelor. Pentru prevenirea apariţiei bolilor şi dăunătorilor se recomandă:

- folosirea unui asolament corespunzător; - înfiinţarea culturii cu material săditor sănătos; - strângerea şi distrugerea anuală, prin ardere sau compostare a resturilor vegetale, după

recoltare. In cele ce urmează, se vor prezenta succint bolile specifice ale căpşunului, apoi dăunătorii cei mai

des întâlniţi în plantaţiile de căpşun.

Bolile căpşunului Pătarea alba a frunzelor de căpşun, produsă de ciuperca Mycosphaerella fragariae (Tull)

Lindau (forma conidiana Ramularia tulasnei) – este boala cea mai răspândită a căpşunului în condiţiile ţării noastre. Atacul se manifesta prin apariţia pe frunze a unor pete de culoare roşie – violacee, care in timp capătă un aspect cenuşiu – albicios. Petele sunt circulare (2-4 m in diametru), izolate sau confluente (Fig.13) Simptomele asemănătoare pot apărea şi pe sepale şi peţioluri la un atac sever. Pe peţioluri petele sunt mai alungite şi în general rămân de culoare roşie violacee. Ciuperca se transmite de la un la altul prin miceliul de rezistenta aflat în organele atacate sau prin fructificaţiile care se formează în frunzele moarte. Boala este favorizata de umiditatea ridicată şi de vârsta plantaţei.

Pătarea roşie a frunzelor de căpşun este produsă de ciuperca Diplocarpon earliana Wolf – forma conidiană Marssonina fragariae. Boala se manifestă pe limbul frunzelor, peţioluri şi pedunculi florali şi caliciu, sub forma unor pete roşietice cu diametru de 1- 5 mm. Cu timpul, petele confluează şi ocupă aproape toata suprafaţa limbului, iar culoarea lor devine brun - roşcată. În dreptul petelor, ţesutul se închide la culoare, frunzele se usucă prematur şi cad. Ciuperca se transmite de la un an la altul prin miceliul de rezistenţă sau prin fructificaţiile ciupercii, care se formează pe frunzele moarte. Boala este favorizata de umiditate şi de temperatura ridicată(Fig.14).

Pătarea bruna a frunzelor de căpşun. Este produsă de ciuperca Dendrophoma obscurans Sutton. Aceasta boala este mai puţin răspândită la noi. Atacul se manifesta pe frunze, prin apariţia unor pete circulare roşii – violacee, la început de 2-5 mm în diametru, iar cu timpul ajung la 1-2 cm în diametru. Ţesuturile din dreptul petelor se necrozează, frunzele se usucă prematur si cad . Ciuperca se transmite de la un an la altul prin fructificaţiile sale, care se formează pe partea superioara a frunzelor uscate.

Necroza frunzelor produsa de ciuperca Gnomonia fragriae (Arnaud) Fall. Aceasta boală este mai puţin cunoscută în ţara noastră. Atacul se manifestă pe frunze, prin apariţia unor pete colţuroase in sensul nervurilor, de la 5 la 30 mm in diametru. La început aceste pete apar sub forma unor puncte purpurii, de obicei rotunjite, delimitate de o zona roşie-bruie. Cu timpul ţesutul central se necrozează şi frunzele se usucă. Atacul se manifestă pe peţioluri si pe pedunculii frunzelor. Boala este favorizata de temperatura si umiditate ridicata.

Făinarea căpşunului produsa de ciuperca Sphaerotheca macularis (Wallroth et Fries) Magnus – forma conidiană Oidium fragariae Harz. Atacul se manifestă pe ambele feţe ale frunzei, peţioluri, pedunculii florali si fructe. Pe frunze, pe ambele feţe, mai frecvent pe faţa inferioară, se formează o pâslă albicioasă constituită din miceliu şi conidiile ciupercii. Pe partea superioară, ţesuturile din dreptul petelor capătă o culoare roşiatică. Foliolele frunzelor atacate se răsucesc către faţa superioară, luând forma unei linguriţe. Atacul se manifesta şi pe fructe în toate stadiile de dezvoltare a acestora, sub forma unei pâsle făinoase(Fig.15) Frunzele verzi atacate nu se mai dezvolta, rămân mici şi deformate. Fructele coapte atacate sunt inferioare din punct de vedere calitativ. Ciuperca se transmite de la un an la altul prin miceliu de rezistenţă şi periecii care se formează pe resturile vegetale atacate. Făinarea este una din cele mai păgubitoare boli pentru cultura căpşunului.

Putregaiul cenuşiu produsă de ciuperca Botrytis cinerea Pers. Aceasta boala provoacă mari pagube în producţie, putând duce la compromiterea totală a producţiei. Atacul se manifestă în general pe toate organele aeriene al plantei, dar mai frecvent şi cu efectul cel mai păgubitor, pe flori şi fructe. Fructele atacate se brunifică şi în cele din urmă putrezesc in întregime. La suprafaţa lor în condiţii de umiditate ridicată, apare un înveliş cenuşiu, constituit din conidioforii şi conidiile ciupercii. Infecţia masivă a atacului se produce în fenofaza de înflorire a plantei.

Ciuperca se transmite de la un la altul prin organele de rezistenta – scleroţi. Mana comuna, produsă de ciuperca Phytophtora cactorum (Lebet et Cohn.) Schroet).

Atacul se manifesta in special pe fructe, colet, caliciu si pedunculii florali. Sunt atacate fructele in toate fazele de maturare. Pulpa atacata capătă un aspect pielos şi un gust pronunţat amărui. Fructele verzi atacate prezintă pete de o culoare brună, iar pulpa se întăreşte. La suprafaţa fructelor atacate se dezvolta un miceliu fin şi dens constituit din fructificaţiile ciupercii. Rizomul atacat, prezintă necrozări pe porţiuni de 10-12 mm, care cu timpul se extind si duc inevitabil la moartea plantei. Ţesuturile atacate capătă un aspect spongios. Ciuperca se transmite de la un an la altul prin oospori care rezista în sol sau în resturile vegetale atacate. Boala este favorizată de excesul de umiditate.

Mana căpşunului, produsa de ciuperca Phitophtora fragariae Hickman. Plantele atacate de aceasta boala sunt de talie redusă, cu frunzele de la baza ofilite. Foliolele prezintă la margine zone necrotice de culoare roşiatică şi sunt uşor răsucite. In zilele călduroase plantele se usucă in întregime. Multe dintre ele nu produc fructe, sau produc fructe foarte mici(Fig.16). Sistemul radicular prezintă radicele complet necrozate la exterior şi sunt expuse la o putrezire accentuată şi determină o rupere a plantei în momentul dezrădăcinării. Cilindrul central este roşiatic ce contrastează intens cu zona corticala care este alba. Ciuperca rămâne activă în sol pe o perioadă de 8-13 ani. Boala este foarte păgubitoare si este considerata boala de carantină fitosanitară.

Vestejirea plantelor este produsă de ciuperca Verticillium alboatrum Reink et Berth. Atacul se manifestă prin reducerea vigorii vegetative a plantelor şi a productivităţii. Primele manifestări ale bolii se observă pe frunzele de la exteriorul tufei şi pe frunzele bătrâne. Când este secetă, are loc o schimbare a culorii frunzelor, acestea devin brunii pe o porţiune de 3-4 mm la marginea foliolelor şi îşi pierd turgescenţa normală.Boala progresează foarte reped si plantele se vestejesc. Atacul pe rădăcinile groase şi colet se manifestă printr-o evidentă brunificare a zonei lemnoase. La plantele la care boala se găseşte într-un stadiu avansat, ţesutul parenchimatic se înnegreşte. Infecţia este cauzată de înţepăturile făcute de insecte şi nematozi. Ciuperca rămâne viabilă pe resturile vegetale ale plantelor timp de 7-8 ani.

Piticirea căpşunului (Rhizoctonia fragariae Husain et Mc Keen). Plantele atacate sunt de talie redusă cu un număr mic de frunze şi inflorescenţe, care prezintă la baza zone necrotice ce cu timpul cuprind întreaga suprafaţă a organelor afectate. Aceste simptome sunt evidente primăvara, în timpul înfloritului, când mugurii floriferi se brunifică şi mor, iar fructele nu se mai formează. Plantele atacate în perioada zilelor călduroase de vara se vestejesc. Fructele care se formează, sunt de calitate inferioară şi adesea veştejite înainte de a ajunge la maturitate completă.

Se cunosc două forme de manifestare provocate de doua ciuperci: o formă care provoacă înnegrirea stolonilor, leziuni brune sau negricioase pe stoloni şi frunze şi o alta care formează o pâslă violacee pe rădăcini şi pe baza tulpinii, iar plantele mor. Mijloace curative de luptă nu se cunosc Infecţia este cauzata de temperatura scăzută si umiditate ridicata.

Putregaiul umed (Rhizopus nigricans), se dezvoltă pe fructe în timpul transportului, dacă acesta se face în vehicule insuficient răcite sau în timpul păstrării. Atacul se manifestă în primă fază pe fructele lovite, pe care se formează un mucegai abundent, cu unele puncte negre la exterior. Măsurile preventive care se pot lua sunt: aerisirea spaţiilor de depozitare şi transport, menţinerea temperaturii scăzute la limita parametrilor ceruţi (vezi capitolul „Păstrarea fructelor de căpşun), dezinfecţia spaţiilor de depozitare şi transport. Bacterioze: Arsura bacteriana a frunzelor - Xanthomonas fragariae Kenedy et King.

Atacul se manifestă pe frunze prin apariţia unor pete unghiulare neregulate de 1-4 mm delimitate de nervurile secundare. Pe partea inferioara a frunzei, leziunile sunt asemănătoare unei aureole lucitoare, translucide. Pe partea superioara a frunzei, aceasta are forme unei aureole decolorate cu contur neregulat. Ţesuturile atacate capătă un aspect umed şi translucid şi se brunifică. In condiţii de umiditate ridicată, pe faţa inferioară a frunzei se formează o scurgere lichidă ”exudat bacterian”. Pe partea superioara a frunzei in dreptul leziunilor se observa o uşoara clorozare. Cu timpul leziunile confluează, distrugând porţiuni mari ale limbului. Agentul patogen se transmite de la un an la altul prin frunzele căzute la suprafaţa solului. Pentru evitarea infecţiei se recomandă folosirea la plantare a unui material sănătos.

Viroze: Filodia căpşunului – Strawberry green petal. Simptomele produse de virus se manifesta pe inflorescenţe şi pe frunze. Florile prezintă anomalii morfologice şi sterilitate, iar frunzele au culoarea verde-închis şi cu pete galbene şi cu timpul se încreţesc. Frunzuliţele care apar sunt mici şi se formează cu peţiolul scurt. Infecţia se transmite prin cicade. Încreţirea frunzelor la căpşun – Strawberry crinkle virus. Virusul se manifesta prin apariţia de pete clorotice pe frunze, cu centrul necrozat si conturul neregulat. Cu timpul frunzele se deformează, se încreţesc şi de-a lungul nervurilor, ţesutul se decolorează. Virusul se transmite prin afide. Răsucirea frunzelor la căpşun – Strawberry leaf-roll virus. La soiurile sensibile, virusul produce răsucirea limbului de-a lungul nervurii principale. Plantele infectate au vigoare scăzută. Virusul se transmite prin afide. Îngălbenirea marginala a frunzelor – Strawberry yellow edge virus. Simptomele se manifesta pe frunze. Pe marginea foliolelor apar porţiuni galbene neregulate şi întrerupte. Foliolele se răsucesc uşor către partea de sus a limbului şi îşi micşorează suprafaţa. Simptomele respective sunt evidente primăvara si dispar treptat vara. Pătarea frunzelor – Strawberry mottle virus. Virusul se găseşte frecvent în stare latentă. La o examinare atenta a frunzelor tinere se observa o decolorare a acestora precum si prezenta unor pete inelare sau puncte mici cu contur neregulat dispuse de-a lungul nervurilor. Virusul este transmis prin afide. La căpşun sunt semnalate şi alte virusuri ca: Pătarea inelara, Mozaicul arabic, Pătarea inelara a tomatelor. Principalii vectori de transmitere a acestor virusuri sunt nematozii. Dăunătorii căpşunului

Gărgăriţa neagră a căpşunului – Anthonomus rubi Herbst. Adultul are corpul negru de 2-3 mm şi este acoperit cu o pubescenţă fină. Iernează ca femela adultă, nematurată sexual, în sol sau resturi vegetale. Are o singura generaţie pe an.

Primăvara femela părăseşte locurile de iernare şi după o scurtă perioada de hrănire depune ouăle în butonii florali nedesfăcuţi. Larvele care apar se dezvoltă în interiorul bobocilor şi se hrănesc cu organele florale. Acest gândac produce pagube mari la căpşun, mai ales în plantaţiile vechi îmbătrânite, unde rezerva biologica este mai mare. Atacul se manifesta primăvara devreme când sunt roşi bobocii florali şi frunzele. Mugurii atacaţi se usucă şi cad, fapt ce duce la diminuarea recoltei.

Acarianul căpşunilor – Tarsonemus fragariae (Zim). Femela are corpul oval de culoare albă sidefie la apariţie, iar cu timpul aceasta devine galbenă sau

brună gălbuie.Masculul este mai mic decât femela. Acarianul iernează ca femela adultă în "inima" plantei. Primăvara, la pornirea în vegetaţie,

femelele părăsesc locurile de iernare şi încep să depună ouăle pe frunzuliţele nou apărute. Larvele care apar (după 12-20 de zile), prefera frunzele din interiorul tufei, unde umiditatea aerului este mai ridicata (80 – 100%).

Atacul se manifesta prin încreţirea şi îngălbenirea frunzelor, care cu timpul se brunifică şi devin casante. Plantele atacate se usucă în 2-3 ani (Fig.19). Are 6-7 generaţii in cursul unui an.

Acarianul comun – Tetranycus urticae Koch. Masculul are culoare galbena verzui-deschis, iar in stadiul de adult are culoare bruna. Femela este la început de culoare galbena roz si in final devine portocalie. Corpul este de forma elipsoidala la femela si piriform la mascul. Acarianul iernează in stadiu de adult sub resturile vegetale. Primăvara, la pornirea în vegetaţie, femelele părăsesc locurile de iernare şi depun ouăle pe partea inferioară a frunzelor. Acarienii colonizează partea inferioara a frunzelor. Frunzele atacate se recunosc prin apariţia unor pete de decolorare gălbui care corespund înţepăturilor făcute de păianjen. Când acestea sunt numeroase, duc la uscarea limbului frunzelor şi căderea acestora. Plantele atacate nu mai fructifica normal şi dau producţii scăzute. Are 5-6 generaţii pe an

Paduchele de frunza al căpşunului (Myzus fragariae) Theob. Formele aptere sunt mici, ovale si de culoare verzui-deschis. Formele aripate sunt mai mari decât cele aptere şi au corpul închis la culoare, iar abdomenul de culoare verde-deschis.

Păduchele iernează ca ou in resturile vegetale.Larvele apar primăvara şi populează partea inferioră a frunzelor de-a lungul nervurilor.

Are mai multe generaţii pe an. Atacul masiv se observa in lunile iunie-iulie. Frunzele atacate, se răsucesc se usucă si cad. Acest păduche este vector pentru multe viroze. Gândacul păros (Epicometis hirta). Este o insectă care distruge organele florale în timpul

înfloritului, putând compromite cultura la un atac sever. Gărgăriţa coletului (Otiorhynchus sulcatus). Adultul are 8-12 mm lungime, corpul negru este acoperit cu solzi fini de culoare galbenă. Iernează în sol sau resturi vegetale. Are o singura generaţie pe an. Gărgăriţele apar primăvara devreme şi se hrănesc cu frunzele crude. În mod sporadic, sunt atacate şi florile. Atacul la frunze şi flori nu are importanta economică. Pagubele cele mai mari sunt provocate de larve, care consumă interiorul coletului, acestea luând aspectul unor caverne, iar plantele se ofilesc chiar in perioada coacerii fructelor(Fig.17,18). Productia poate fi compromisa in totalitate. Viermii albi – larvele cărăbuşului de mai (Melolontha Melolontha), care deşi nu sunt specifice, distrug rădăcinile şi rizomii căpşunilor, putând distruge în anii de invazie până la 50% din plante (Fig.20). Viermii sârmă (Agriotes sp.), atacă la fel ca şi larvele cărăbuşului de mai. Nematozii căpşunilor. Sunt nişte viermi mici, microscopici, care atacă în general toate organele plantei.

Meloidogyne hapla, produce manifestări ale atacului pe radicele, prin ramificarea excesivă a lor. Pe acestea apar nişte umflături (gale), care înconjoară corpul dăunătorului şi servesc ca sursă de hrană şi protecţie pentru parazit. In final plantele se ofilesc si mor. Are mai multe generaţii pe an.

Aphelenchoides fragariae. Femelele şi masculii acestei specii au un aspect viermiform, cu dimensiuni microscopice. Trăiesc în ţesuturile plantei (frunze, peţioluri, flori, colet), în care pătrund prin rănile provocate de insecte sau alţi factori mecanici.

Atacul se manifestă prin gofrarea şi micşorarea frunzelor, care cu timpul se brunifică şi devin casante. Parazitul invadează peţiolurile, care se scurtează şi se îngroaşă, iar în interiorul inflorescenţelor acesta produce malformaţii şi atrofierea florilor. Producţia scade iar fructele sunt deformate.

Ca măsuri de combatere se recomandă utilizarea de material săditor sănătos şi dezinfecţia solului cu unul din produsele: Nemafos 10 G, 30 kg/ha, Temik 10 G, 20-30 kg/ha, Vydate 10 G, 150 kg/ha. Pentru tratamentele din perioada de vegetaţie se pot aplica tratamente foliare cu Vydate L conc.0,4% sau Padan conc.0,1%.

Alţi dăunători ai căpşunului sunt: cârtiţa, coropişniţa, melcul de câmp sau melcul fără cochilie, greierii de câmp şi miriapodele.