Cu p r i n s - download.resursecrestine.ro

C u p r i n s

ISSN: 1841-1185

„Căci s-a părut nimerit... nouă” (Faptele Apostolilor 15:28) – Editorii

Editorial3

Experienţe cu Domnul în Rusia: „Biblia furată” şi „Biserica din Evensk” – C. N.

Experienţe13

Pregătit pentru slujbă – Fănel Şuteu

Închinători în Duh şi în adevăr4

Lucrarea Duhului Sfânt în planul veşnic al lui Dumnezeu – Iosif Anca

Doctrine biblice6

Scrisoarea a XXXV-a – Zaharia Bica

Am învăţat să învăţăm şi învăţând ne învăţăm10

Începutul prigoanei – Extras din Mesagerul Cincizecimii

Experienţe17

RugăNemărginitule… Suprem,

Eu sunt un vierme care gemÎnăbuşit precum un ghem.

Altaru-mi zace sfărâmatVasul apare fisurat

Iar duhu-i răscolit, pătatNu mai deţin parfum cerescSimt că sunt slab, mă ofilesc.Păşesc prin stratul îngheţatCu deznădejde confruntat

Căutând mantia de-mpărat.

Nemărginitule... Sublim Sunt bobul cel mărunt, infim.

Păşesc agale prin noroi, Privesc spre viaţa cea de soi,

Ca cei săraci lipsiţi şi goi.Pierdui al mântuirii cânt

Bătut de arşiţă şi vânt Şi multe mă atestă frânt.

Lăsat-am al iubirii jar Şi bâjbâiesc ca biet hoinar

Spre jertfa sacră din Calvar.

Nemărginitule… Divin Nu mai deţin miros de crin,Ci sunt de forma unui spin.

Mă zbat intens, din răsputeri,Dar numai Tu îmi dai puteri

Să trec prin tot ce sunt dureri.Aud si vijelia rea

Pierd şi lumina de-a fi stea, Mă-nvăluie şi noaptea grea.Sunt disperat după-ajutor Nu pregeta, că o să mor

De nu-mi deschizi al Tău izvor.

Nemărginitule… Adonai Nu sunt mai mult decât un pai

S-a nimicit şi stinsul grai.Mă ameninţă norii seci

Mă împresoară mii si zeci,Vor să m-alunge pe poteci.Eu vin spre Tine şi păşesc

Lumina Ta să o zăresc, Din zi în zi, mai mult să cresc.

Cuvântul să-mi fie turban,Să m-odihnesc în al Tău harSă-Ţi văd frumosul Canaan.

Cornel David

Fondurile necesare editării si distribuirii re-vistei „Dragoste pentru Adevăr”, se constituie din donaţii din ţară şi străinătate. Cei care doresc să sprijine această lucrare pot depune bani în contul Asociaţiei Creştine de caritate Gosen, deschis la BCR Arad, având codul IBAN: RO 62RNCB 0015 0303 1877 0001.

Vă mulţumim în Numele Domnului Isus! Colectivul redacţiei

3„La început era Cuvântul...”

(Ioan 1:1)

„Căci s-a părut nimerit... nouă” (Faptele Apostolilor 15:28)

„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)

Părerile bune ale oamenilor apar pe tot parcursul istoriei poporului lui Dumnezeu, ca o piedică în calea înţelegerii şi implementării voii lui Dumnezeu. Scopul nostru este să nu repetăm, pe cât se poate, greşelile trecutului, de aceea vă îndemnăm: „Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi, prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu, cea bună, plăcută şi desăvârşită” (Romani 12:2). Să ne amintim de Adam şi Eva, cărora li s-a părut nimerit să consume din pomul oprit: „Femeia a văzut că pomul era bun de mâncat şi plăcut de privit şi că pomul era de dorit ca să deschidă cuiva mintea. A luat, deci, din rodul lui şi a mâncat; a dat şi bărbatului ei, care era lângă ea şi bărbatul a mâncat şi el” (Geneza 3:6). De ce nu s-au consultat cu Dumnezeu? Pentru că ştiau că e de altă părere? Peste generaţii, Moise este inspirat să scrie, în cartea Geneza, despre patriarhul Avraam, care a acceptat propunerea Sarei şi a avut un copil cu Agar, evident fără nici o poruncă divină şi fără să întrebe pe Dumnezeu. Aşa li s-a părut lor că s-ar putea împlini promisiunea divină. Greşeala i-a costat imediat prin atitudinea roabei şi a fiului ei, dar au avut de plătit şi urmaşii lor, ca şi în cazul primei familii. Peste alte sute de ani îl întâlnim pe Samuel în casa lui Isai, care privind la Eliab i s-a părut că are în faţă noul rege şi a exclamat: „Negreşit, unsul Domnului este aici înaintea Lui” (1 Samuel 16:7). Răspunsul Duhului Domnului a fost: „Greşit, nu negreşit!” El însă nu a acţionat fără călăuzirea Domnului şi astfel a aşteptat venirea lui David, care a fost un om după inima lui Dumnezeu. Dar şi în vremea „unsului Dumnezeului lui Iacov... cântăreţului plăcut a lui Israel” (2 Samuel 23:1) observăm ispita părerilor umane, în dezacord cu voia şi planurile divine. Când a finalizat cu succes campaniile militare, David, omul pasionat de Casa Domnului şi slujbele sfinte, a primit aviz favorabil din partea profetului Natan la propunerea lui de a zidi Templul Domnului, dar nu şi din partea lui Dumnezeu, care şi-a motivat refuzul şi i-a descoperit un alt plan, mai bun, pentru generaţia copiilor săi şi în perspectivă profetică. David aici a fost atent şi a ascultat, dar altădată, când a fost ispitit să facă numărătoarea poporului, deşi alţii erau de altă părere şi ar fi avut motive în plus să consulte pe Domnul, aşa cum obişnuia, a fost încăpăţânat, a mers neghiobeşte înainte şi a ajuns rău (Proverbe 19:2). Ce bine este atunci când putem spune: „Căci s-a părut nimerit Duhului Sfânt şi nouă”, când consultăm voia lui Dumnezeu potrivit Scripturilor, aşa cum au procedat apostolii şi prezbiterii reuniţi

la Ierusalim (Fapte 15), iar în ceea ce priveşte vreo probemă particulară îl întrebăm pe Domnul şi primim un răspuns clar prin Duhul lui Dumnezeu, ca David, omul prieten cu profeţii Domnului. Cine ar avea îndrăzneala să afirme că de la Conciliul ecumenic de la Niceea până la Conciliul Vatican II sau alte reuniuni ecumenice sau denominaţionale, de care este plină istoria, s-a procedat la fel. Evident că nu, căci un consens între Capul Bisericii – Domnul Isus Hristos şi organele pământeşti – conducătorii adunărilor, în hotărâri teologice sau organizatorice, se realizează doar cu cei călăuziţi de acelaşi Duh, după cum spunea apostolul despre el şi ceilalţi apostoli, ce lucrau în alt câmp de misiune: „Astfel, deci, ori eu, ori ei, noi aşa propovăduim şi voi aşa aţi crezut” (1 Corinteni 15:11). Când adunarea generală, în cazul denominaţiilor congregaţionaliste sau soborul clerical, în cele episcopale sau prezbiteriene, nu acordă votul majoritar Domnului, ceea ce înseamnă Stăpânului, comite eroarea absolută de a-l exclude pe Cel ce trebuie să aibă drepturi totale asupra creaţiei Sale şi cu atât mai mult asupra celor răscumpăraţi. Să nu uităm că diavolul şi toţi îngerii ce nu s-au subordonat voluntar voii lui Dumnezeu, cea bună, plăcută şi desăvârşită”, au fost îndepărtaţi şi dovada greşelii lor fundamentale o constituie răul care a fost instalat prin voia lor independentă şi în final, împotrivitoare voii divine. Responsabilitatea nu este numai a liderilor religioşi ci este o problemă cotidiană. Fiecare familie are de luat decizii importante, pe care le poate lua, după părerea soţilor sau şi a altor membri din familie, fără să asculte cu sinceritate voia lui Dumnezeu. Să ne amintim de Anania şi Safira, care au lucrat de comun acord, dar în loc să consulte Duhul lui Dumnezeu au încercat să-L mintă, fapt pentru care au fost pedepsiţi pe loc (Fapte 5:1-10). Multe greşeli se comit pentru că ne socotim singuri înţelepţi, uitând sfatul dat de Solomon, care cu toată înţelepciunea lui a greşit şi el, cel mai mult în viaţa de familie, neţinând cont de cele scrise: „Încrede-te în Domnul din toată inima ta şi nu te bizui pe înţelepciunea ta!

(continuare în pagina 12)

4

PREGĂTIT PENTRU SLUJBĂ„Doamne, pleacă de la mine căci sunt un om păcătos!” (Luca 5:8)

~ partea I ~


Am descoperit câteva minuni care l-au abilitat pe un pescar galileean anonim pentru cea mai măreaţă slujbă din Univers. Începută din genunchi, continuată pe genunchi, slujba omului străpuns în inimă este eo ipso (de la sine) o minune. Dar unde se ascunde secretul care l-a propulsat pe obişnuitul Simon spre neobişnuitul Petru? Ce taină l-a transformat din pescar în păstor? Cine l-a trimis din barcă în Biserică, de la mare la mulţime, de la mreajă la misiune, de la focul răutăţii la focul Cincizecimii? Misterul se afla cumva în omul - pescar? Un autor creştin a găsit unele contradicţii în persoana lui Simon. Redăm mai jos sub formă de citat portretul viitorului apostol Petru: „Din consemnarea Evangheliilor, se pare că Petru a fost printre primii care au devenit ucenici ai lui Ioan Botezătorul. A fost printre primii ucenici care s-au îndreptat către Isus atunci când Ioan Botezătorul a arătat înspre El şi a spus: «Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii» (Ioan 1:29). Petru a fost printre primii care L-a văzut pe Domnul nostru după ce El înviase dintre cei morţi. /.../ De asemenea, amintiţi-vă

că Petru a fost primul predicator nou-testamentar. Citiţi din nou tot ce spune Noul Testament despre Petru şi veţi descoperi contradicţii bătătoare la ochi. Încă de la prima Sa întâlnire cu Petru, Isus a spus: «Tu eşti Simon, fiul lui Iona; tu te vei chema Chifa (care, tălmăcit, însemnează Petru)» (Ioan 1:42). Când l-a chemat pe Petru, Isus Însuşi i-a dat acest nume nou care înseamnă stâncă, şi care este, desigur, un lucru solid şi de neclintit. Însă acest om – această „piatră” – a fost atât de oscilant încât s-a lepădat de Domnul său! A retezat urechea unui om în nerăbdarea lui de a-şi apăra Stăpânul; totuşi, după câteva ceasuri, a negat că L-ar fi întâlnit vreodată. /…/ Observ de asemenea, că Petru nu se dădea înapoi de a-L mustra pe Domnul şi Învăţătorul Lui. El se ducea la Isus ca să-L mustre de parcă ar fi fost egali. Dar în clipa următoare, putea fi jos, pe genunchi, într-o reverenţă tremurândă, strigând: «Doamne, pleacă de la mine, căci sunt un om păcătos!» (Luca 5:8). Acesta era Petru – mai îndrăzneţ decât orice alt apostol şi deseori, cu

cea mai multă credinţă – dar avea mai multă îndrăzneală decât credinţă! Aţi întâlnit vreun asemenea copil al lui Dumnezeu? Vă aduceţi aminte că Petru a fost atât de cutezător încât s-a grăbit să coboare din barcă şi a mers efectiv pe apă, şi totuşi a avut atât de puţină credinţă încât aceasta nu i-a putut susţine îndrăzneala. Aşa că s-a afundat, şi apoi, a trebuit ca Domnul să-Şi întindă mâna ca Petru să nu se înece! Da, omul acesta, Petru, a fost primul care L-a mărturisit pe Domnul său, şi apoi primul care s-a lepădat de El. A fost omul pe care Isus l-a numit „fericit” şi puţin mai târziu l-a numit „Satan”. Întâi, «Ferice de tine, Simone...», şi apoi «Înapoia Mea, Satano...» (Matei 16:17,23)”. Ei? Secretul chemării unui ucenic se află în el însuşi? Dacă „nimic bun nu locuieşte” în noi, unde se află totuşi taina chemării în slujbă? Pescarul mare a poposit pe ţărmul inimii pescarului mic, aruncând în inima lui mreaja ţesută din funii de dragoste. Iată misterul! Iată secretul! Iată taina! Marele Grădinar a deschis, sub ochii uimiţi ai unui pescar, corola cu minuni ale Florii cereşti – înmiresmatul Trandafir din Şir-Haşirim (Cântarea Cântărilor 2:1). Iar minunile, grădini de trandafiri înfloriţi sub Soarele arzător al Galileii, au început să cânte una câte una, precum păsările albe ale răsăritului sub razele Soarelui Nepri-hănirii: minunea profeţirii, mi nu nea propovăduirii, minunea pescuirii, minunea pecetluirii, minunea pre-lu crării şi minunea proslăvirii.

5„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)

Totuşi, ce slujbă urma să pri-meas că umilul pescar? Ce înseamnă apostol? Termenul, care apare de 79 de ori în Noul Testament, derivă din apo - „departe” şi stellō - „a trimite”. Apostol înseamnă „un om «trimis departe»”. Un om chemat de Dumnezeu, împuternicit şi autorizat de Dumnezeu, apoi trimis de Dumnezeu. Domnul Însuşi a folosit forma verbală a termenului pentru a-Şi prezenta misiunea: „Isus Cristos pe care [Tatăl] L-a trimis [apostellō]” (Ioan 17:3). Departe de Ţară, departe în ţară, urmând să Se apropie tot mai mult de Ţară, după ce Îşi va fi îndeplinit cu drag lucrarea. Acesta era Isus. Ah, dar să ai slujba lui Isus?! Chemat la o asemenea slujbă, apostolul ni se revelează în peisajul istorico-scriptural ca fiind: un om „trimis departe”, pre-cum un ambasador reprezentând interesele ţării sale; un om „trimis departe”, precum un amiral care conduce o flotă în bătălia navală; un om „trimis departe”, precum un document pecetluit însoţind o mare valoare; un om „trimis departe”, precum un mesager cu autoritate delegată (2 Corinteni 8:23; Filipeni 2:25; Herodot 1, 21, 5, 38); un om „trimis departe”, precum corăbiile lui Solomon după aurul din Ofir (1 Împăraţi 9.26,27, Septuaginta); un om „trimis departe”, precum cei unsprezece trimişi împuterniciţi de Marele Apostol al mărturisirii lor, Isus (Marcu 16:15; Evrei 3:1). Interesele? Proclamarea autori-tăţii Împăratului; trăirea unei vieţi sfinte şi câştigarea inimilor pentru Cer; războiul pentru suflete; la marginea lumilor; contra demonilor; între Rai şi Iad; între neprihănire şi nelegiuire; celor de pe marea de foc şi celor din iazul de foc. Valoarea? „...Cristos, în care sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei” (Coloseni 2.3). Oameni uluitori, apostolii respec-tau cu credincioşie condiţiile speciale ale slujbei lor: transformare prin chemare

primită direct şi personal de la Domnul (Luca 6:12); transmitere prin concretizare – mărturie de prim rang a istoricităţii Persoanei divine („ce am văzut /…/, ce am privit şi ce am pipăit...” – 1 Ioan 1:1); trimitere prin călăuzire în lucrarea de predicare, prin şi cu autoritatea lui Isus Cristos (Luca 9.2; Marcu 16:15). Au existat şase minuni prin care viitorul apostol Petru a fost pregătit pentru slujbă. De ce le-am numit minuni? Pentru că în sens larg, un miracol reprezintă un fenomen-surpriză, realizat de o fiinţă excepţională cu o putere dintr-o sursă supranaturală, într-un loc şi la un timp anume. Iată coordonatele fiecărei minuni din viaţa lui Simon: - „Pe când Se afla” = timpul; - „lângă lac” = locul; - „Cuvântul lui Dumnezeu” = sursa minunilor şi - „Isus” = Persoana (Luca 5:1,2). Ceea ce s-a petrecut acum aproape 2000 de ani pe ţărmul unei mări pitice având sub 1% din suprafaţa marilor lacuri mondiale (de. ex. Victoria) a avut mare influenţă asupra creştinismului de-a lungul celor două milenii de istorie. Lucrarea de mai târziu a apostolului Petru, miile de inimi străpunse la Cincizecime, milioanele de vieţi transformate prin Evanghelie, toate atârnau de nişte miracole realizate, într-o zi, pe ţărmul acestui lac care semăna cu dealul Golgota prin cranio-morfismul său accentuat. De aceea, merită să privim mai cu atenţie aceste şase petale parfumate care exală mireasma florilor de nard sfinţit: minunea profeţirii, minunea propovăduirii, minunea pescuirii, minunea pecetluirii, minunea prelucrării şi minunea proslăvirii. A şaptea petală a devenit chiar Petru – minune în inima lui Cristos! Căci lacrimile lui Petru strălucesc peste negurile istoriei mai intens decât toate minunile lui Iuda. Coborând în sfera practicării credinţei creştine, poate veţi protesta zicând: „Dar ce au toate acestea cu mine? Eu nu sunt câtuşi de puţin un

apostol. Nu îmi vorbi ca şi cum ar mai exista oameni de talia lui Petru sau Pavel. Vremea lor a apus. Azi avem evanghelişti, păstori şi învăţători. Prorocii? Subiect greu de discutat... Apostolii? Subiect închis. Mie vorbeşte-mi ca unui slujitor obişnuit. Apostolii erau slujitori neobişnuiţi. Minuni în carne şi oase. Despre ei ai vorbit mai sus; cu mine, subiectul nu are nici o legătură”. Şi totuşi are legătură! Macpher-son spunea că lucrarea unui slujitor (iar noi am pornit la drum în corabia lui Petru cu titlul Pregătit pentru slujbă) se desfăşoară ţinând cont de cinci planuri desprinse din epistolă lui Pavel în care sunt enumerate slujbele din cadrul lucrării creştine: „Şi El [Isus] a dat pe unii apostoli; pe alţii, prooroci; pe alţii, evanghelişti; pe alţii păstori şi învăţători ” (Efeseni 4.11). Dacă vrei să fii un bun ispravnic al harului felurit al lui Dumnezeu (1 Corinteni 4:1; 1 Petru 4:10), trebuie să ţii cont de următoarele caracteristici ale slujitorului creştin: 1. un apostol, trebuie să pro-voace voinţa; 2. un profet, trebuie să cerceteze conştiinţa; 3. un evanghelist, trebuie să convingă inima; 4. un păstor, trebuie să se îngri-jească de suflet; 5. un învăţător, trebuie să infor-meze mintea. Te-ai gândit la toate acestea? De ce slujirea ta este atât de seacă? Nu cumva eşti deficitar în vreunul din aceste domenii? „Toate acestea sunt aspecte ale datoriei pe care o are slujitorul Cuvântului”. R.C. Gillies spunea: „Primii apostoli erau oameni extraordinar de asemănători cu noi înşine. Numai că ei se deosebeau [de noi – n.n.] prin aceasta: petrecuseră multă vreme în părtăşie intimă cu Isus, şi ca urmare, atunci când vorbeau, cu oricâtă modestie şi ezitare ar fi făcut-o, în spatele cuvintelor rostite de ei se desfăşurau tunetele Tronului etern. Oare tu şi cu mine, dacă vom adopta mijloace asemănătoare, nu vom ajunge la rezultate asemănătoare?

(continuare în pagina 13)

„Cuvântul Tău este adevărul.”(Ioan 17:17)


l) Darul deosebirii duhurilor - diakrisis (lb. greacă - a separa pe unul de altul, a distinge); cunoaşterea interioară în a deosebi ce se află în spatele unor cuvinte şi fapte; cunoaşterea supranaturală a duhurilor (1 Corinteni 12:10). Darul deosebirii duhurilor, este foarte necesar datorită influenţelor celui rău în acţiunile umane în domeniul religios şi datorită imixiunii filozofice, care de fapt este tot o influenţă de natură spirituală. Domnul Isus Hristos spunea: ,,Păziţi-vă de proroci mincinoşi. Ei vin la voi îmbrăcaţi în haine de oi, dar pe dinăuntru sunt nişte lupi răpitori” (Matei 7:15). Cine ar putea să-şi dea seama după imaginea blănii, ce se ascunde printre „măruntaiele” ei, sau ce duh îl poartă pe un om care predică sau profeţeşte cu o vorbire „dulce” şi expresii biblice. Din discuţia purtată de Domnul cu ucenicii, pe tema identităţii Sale şi a planului mesianic se poate vedea cât de uşor poate fi un om înşelat (Matei 16:14-17). Se observă o diferenţă fundamentală între părerile – cunoaşterea lui Petru şi respectiv a celorlalţi oameni din popor, dar în discuţia, ce a urmat, după ce Domnul le prezintă ucenicilor scopul principal al prezenţei Sale pământeşti: răstignirea, moartea şi învierea glorioasă, ,,Petru L-a luat de o parte şi a început să-L mustre, zicând: «Să Te ferească Dumnezeu, Doamne! Să nu Ţi se întâmple aşa ceva!» Dar Isus S-a întors şi a zis lui Petru: «Înapoia Mea, Satano: tu eşti o piatră de poticnire pentru Mine! Căci gândurile tale nu sunt gândurile lui Dumnezeu, ci gânduri de ale oamenilor»” (Matei 16:22-23). Iată că Petru de data aceasta nu a mai rămas sub influenţa Duhului lui Dumnezeu, ci a revenit la părerile oamenilor, stare în care putea foarte uşor să fie influenţat de diavolul. Din cazul prezentat în Luca 9:51-55, se poate observa cât de înşelător şi de subtil poate să fie Satan: ,,...Isus... A trimis înainte nişte soli, care s-au dus şi au intrat într-un sat al samaritenilor, ca să-I pregătească un loc de găzduit. Dar ei nu L-au primit... Ucenicii Săi, Iacov şi Ioan, când au văzut lucrul acesta, au zis: «Doamne, vrei să poruncim să se pogoare foc din cer şi să-i mistuie, cum a făcut Ilie?» Isus S-a întors spre ei, i-a certat şi le-a zis: «Nu ştiţi de ce duh sunteţi însufleţiţi!»” Domnul le-a explicat ucenicilor gândirea divină salvatoare, în contrast cu scopurile demonice

distructive: ,,Căci Fiul omului a venit nu ca să piardă sufletele oamenilor, ci să le mântuiască” (Luca 9:56). În cartea Iov unde avem în acţiuni practice, dovada puterii şi forma acţiunilor diavolului, apare în discursul lui Elifaz, o referire la influenţele demonice, manifestate prin gânduri, pe care el nu le-a identificat corect. O informaţie demonică s-a strecurat în mintea interlocutorului lui Iov pentru a-l seduce şi intimida cu scop să păcătuiască: ,,Un duh a trecut pe lângă mine… Şi am auzit un glas care şoptea încetişor: «Fi-va omul fără vină înaintea lui Dumnezeu? Fi-va el curat înaintea Celui ce l-a făcut? Dacă n-are încredere Dumnezeu nici în slujitorii Săi, dacă găseşte El greşeli chiar la îngerii Săi»” (Iov 4:15-18). Unde scrie în Biblie că Dumnezeu este nemulţumit de activitatea îngerilor Săi? Dimpotrivă, în Psalmi este scris că ei îndeplinesc poruncile lui Dumnezeu şi sunt duhuri slujitoare, dar diavolul minte. Incidentul apostolului Petru, care a avut discernământ spiritual, identificând cu claritate intenţia duhului care era peste Simon, evidenţiază importanţa darului deosebirii duhurilor în lucrarea misionară şi încadrarea slujitorilor în adunare: ,,Tu n-ai nici parte, nici sorţ în toată treaba aceasta, căci inima ta nu este curată înaintea lui Dumnezeu. Pocăieşte-te dar de această răutate a ta, şi roagă-te Domnului să ţi se ierte gândul acesta al inimii tale, dacă este cu putinţă; căci văd că eşti plin de fiere amară şi în lanţurile fărădelegii” (Fapte 8:21-23). O altă caracteristică a deosebirii duhurilor este faptul că acest dar se asociază cu puterea eliberării de demoni. Altfel, nu ar fi un mare câştig să ştii că satana s-a ascuns în cineva, dar să nu-l poţi îndepărta. Duhul Sfânt nu doar deosebeşte natura unei lucrări, dar are şi autoritate asupra tuturor duhurilor (Matei 12:22-28). Domnul Isus Hristos citea cu o claritate desăvârşită ce era în inima oamenilor. El identifica duhurile pe nume şi poruncea apoi cu autoritate să elibereze oamenii (Marcu 5:8-9; 9:25). „Duhurile necurate, când Îl vedeau, cădeau la pământ înaintea Lui şi strigau: «Tu eşti Fiul lui Dumnezeu». Dar El le poruncea îndată cu tot dinadinsul să nu-L facă cunoscut” (Marcu 3:11-12). Dintr-un caz prezentat în evanghelii şi explicaţiile Domnului, rezultă că identificarea şi eliberarea de demoni se realizează

LUCRAREA DUHULUI SFÂNT ÎN PLANUL VEŞNIC AL LUI DUMNEZEU

(Partea a IX-a; ultima parte1)


prin puterea divină: „Doamne, ai milă de fiul meu, căci este lunatic şi pătimeşte rău: de multe ori cade în foc, şi de multe ori cade în apă. L-am adus la ucenicii Tăi şi n-au putut să-l vindece” (Matei 17:15-16). Ucenicii au întrebat de ce au fost în incapacitatea realizării acestei lucrări şi Domnul le-a răspuns: „Din pricina puţinei voastre credinţe, le-a zis Isus. «Adevărat vă spun că, dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi zice muntelui acestuia: «Mută-te de aici colo» şi s-ar muta; nimic nu v-ar fi cu neputinţă. Dar acest soi de draci nu iese afară decât cu rugăciune şi cu post»” (vers. 20-21). Pavel este într-o imagine de conflict spiritual în prima călătorie misionară, când a întâlnit un vrăjitor, care se împotrivea înaintării Evangheliei ,,Atunci Saul, care se mai numeşte şi Pavel, fiind plin de Duhul Sfânt, s-a uitat ţintă la el şi a zis: «Om plin de toată viclenia şi de toată răutatea, fiul dracului, vrăjmaş al oricărei neprihăniri, nu mai încetezi tu să strâmbi căile drepte ale Domnului? Acum, iată că mâna Domnului este împotriva ta: vei fi orb şi nu vei vedea soarele până la o vreme»” (Fapte 13:9-11). El a identificat puterea diavolului care voia să înşele şi a eliminat-o foarte autoritar. Într-un alt caz, în Filipi, când un duh rău a încercat o imixtiune prin asociere paşnică în lucrarea sfântă „Pavel, necăjit, s-a întors şi a zis duhului: «În Numele lui Isus Hristos îţi poruncesc să ieşi din ea». Şi a ieşit chiar în ceasul acela”. Slăvit să fie Domnul pentru asemenea lucrări!” (Fapte 16:18). În aceste condiţii, este de înţeles de ce în discuţia dintre un duh rău şi fiii lui Sceva, demonul a afirmat: „Pe Isus Îl cunosc şi pe Pavel îl ştiu; dar voi, cine sunteţi?” (Fapte 19:15-16). Duhurile nu cedează decât în faţa unei autorităţi superioare, prin care sunt identificate şi eliminate. Iată ce scrie apostolul Ioan despre lucrarea generală de deosebire a duhurilor: ,,Preaiubiţilor, să nu daţi crezare oricărui duh; ci să cercetaţi duhurile, dacă sunt de la Dumnezeu; căci în lume au ieşit mulţi proroci mincinoşi. Duhul lui Dumnezeu să-L cunoaşteţi după aceasta: Orice duh, care mărturiseşte că Isus Hristos a venit în trup, este de la Dumnezeu; şi orice duh, care nu mărturiseşte pe Isus, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui Anticrist, de a cărui venire aţi auzit. El chiar este în lume acum” (1 Ioan 4:1-3). Expresia: ,,Isus Hristos a venit în trup” înseamnă mărturisirea întrupării Domnului Hristos venit să ridice păcatul lumii, jertfa şi înălţarea Sa la cer. Orice om care nu-L prezintă pe Isus în centrul lucrării şi nu-I dă toată slava Lui, fie el vindecător sau făcător de minuni, este suspect. Să fim atenţi pentru că Scriptura afirmă că sunt hristoşi mincinoşi (Matei 24:24), apostoli mincinoşi (2 Corinteni 11:13), evanghelişti cu o altă Evanghelie (Galateni 1:6-7), păstori lupi răpitori (Fapte 20:29-30), proroci şi învăţători mincinoşi (2 Petru 2:1). În contextul amăgirilor ultimelor bătălii spirituale trebuie să fim atenţi şi avem nevoie de „sondări” profunde în spiritele oamenilor: ,,Duhul spune lămurit că, în vremurile din urmă, unii se vor lepăda de credinţă, ca să se alipească de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile

dracilor” (1 Timotei 4:1). ,,Arătarea (omului fărădelegii) lui se va face prin puterea Satanei, cu tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase şi cu toate amăgirile nelegiuirii pentru cei ce sunt pe calea pierzării, pentru că n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiţi” (2 Tesaloniceni 2:9-10). Imaginea împăraţilor Ahab şi Iosafat, reuniţi în consiliu de război, motivaţi de sute de proroci, care în unanimitate promiteau victoria: „Suie-te şi Domnul îl va da în mâinile împăratului” (1 Regi 22:6), atrage atenţia prin atitudinea rezervată a lui Iosafat, care cunoştea pe Domnul. El nu avea darul deosebirii duhurilor, dar Duhul lui Dumnezeu care era în el îl făcea să nu aibă încredere în acele sute de mesaje. La cererea lui a fost adus Mica, un profet ce vedea în lumea spirituală. Omul lui Dumnezeu ce avea acces la informaţii originale a zis cu încredere: „Ascultă dar cuvântul Domnului! Am văzut pe Domnul stând pe scaunul Lui de domnie şi toată oştirea cerurilor stând lângă El, la dreapta şi la stânga Lui. Şi Domnul a zis: «Cine va amăgi pe Ahab, ca să se suie la Ramot din Galaad şi să piară acolo?» Şi au răspuns unul într-un fel, altul într-altul. Şi un duh a venit şi s-a înfăţişat înaintea Domnului şi a zis: «Eu îl voi amăgi». Domnul i-a zis: «Cum?» «Voi ieşi» a răspuns el «şi voi fi un duh de minciună în gura tuturor prorocilor lui» Domnul a zis: «Îl vei amăgi şi-ţi vei ajunge ţinta; ieşi, şi fă aşa!»” (1 Împăraţi 22:19-22). Ahab nu şi-a dat seama de pericolul în care se afla şi a mers la moarte.

m) Darul limbilor - glossa (lb. greacă - limbă, limbaj); vorbirea într-o limba neînvăţată în mod intelectual, comunicarea unui mesaj divin către Dumnezeu sau popor (1 Corinteni 12:10). Vorbirea în limbi este un fenomen supranatural cu utilitate în vederea zidirii credincioşilor, de aceea suntem îndemnaţi să-l folosim într-un mod înţelept. Prima manifestare a vorbirii în limbi apare în Fapte 2, în ziua Cincizecimii, unde se vede clar utilitatea ei. Aici oamenii întrebau: ,,Cum dar îi auzim vorbind fiecăruia din noi în limba noastră, în care ne-am născut?” (vers. 8), „lucrurile minunate ale lui Dumnezeu” (vers. 11). Putem aprecia că vorbirea în alte limbi este un dar ce se primeşte adesea în primele momente ale prezenţei Duhului lui Dumnezeu. Lucrarea Duhului prin vorbirea în limbi a fost foarte evidentă în cazul trecerii Evangheliei la alte popoare. Trimiterea şi chemarea lui Petru în casa lui Corneliu, a fost determinată de vedenii, iar dovada de necontestat a oferirii Duhului lui Dumnezeu, peste cei ce au fost regeneraţi prin Cuvânt, s-a realizat şi prin manifestarea şi prin darului limbilor, ceea ce l-a determinat pe Petru să observe asemănarea cu ceea ce s-a întâmplat la Ierusalim de Cincizecime (Fapte 10:44-46). Dacă apostolul şi oamenii ce l-au însoţit şi-au dat seama că oamenii din casa lui Corneliu măresc pe Dumnezeu, posibil să fi fost acolo o tălmăcire, sau o vorbire într-o limbă cunoscută, ca la Ierusalim. Apostolul

(continuare în pagina următoare)


Pavel aduce la cunoştinţa ucenicilor lui Ioan, lucrarea Duhului Sfânt, despre care mentorul lor vorbise, iar ei au acceptat-o imediat. Drept urmare „minunea” s-a produs ca în celelalte cazuri. Vorbirea în alte limbi este asociată frecvent cu prorocia, pentru că ambele pot apărea, atunci când omul se umple de Duhul lui Dumnezeu: ,,Când au auzit ei aceste vorbe, au fost botezaţi în Numele Domnului Isus. Când şi-a pus Pavel mâinile peste ei, Duhul Sfânt S-a pogorât peste ei şi vorbeau în alte limbi, şi proroceau” (Fapte 19:5-6). Pe lângă cazurile prezentate în cartea Fapte, avem şi alte explicaţii referitoare la darul limbilor în 1 Corinteni 14: ,,În adevăr, cine vorbeşte în altă limbă, nu vorbeşte oamenilor, ci lui Dumnezeu; căci nimeni nu-l înţelege, şi, cu duhul, el spune taine” (1 Corinteni 14:2). Corelat cu cazurile din Fapte 2 şi 10, unde este scris că ei vorbeau lucrurile minunate ale lui Dumnezeu şi-L măreau, rezultă că fără interpretare, nimeni nu-l înţelege pe cel ce vorbeşte în limbi, cu excepţia situaţiilor în care există între cei prezenţi oameni care cunosc pe cale naturală limba respectivă. Acele cuvinte sunt numite taine sau lucruri minunate, în sensul că nu sunt cuvinte obişnuite şi cu atât mai puţin fără sens. Apostolul Pavel aduce un argument din Scripturi privitor la fenomenul vorbirii în alte limbi, ca semn: ,,În Lege este scris: «Voi vorbi norodului acestuia prin altă limbă şi prin buze străine; şi nici aşa nu Mă vor asculta, zice Domnul». Prin urmare, limbile sunt un semn nu pentru cei credincioşi, ci pentru cei necredincioşi. Prorocia, dimpotrivă, este un semn nu pentru cei necredincioşi, ci pentru cei credincioşi” (1 Corinteni 14:21-22.). Aparent contextul pare controver-sat prin semnele diferite în care se constituie vorbirea în limbi şi prorocia, dar folosindu-ne de referinţa din Isaia înţelegem că vorbirea în limbi este un semn negativ – de condamnare pentru cei necredincioşi din poporul lui Dumnezeu, iar prorocia este un semn pozitiv pentru cei din afara poporului lui Dumnezeu, care intră în contact cu darurile Duhului. O altă sesizare în raport cu relaţia dintre cele două daruri apare în versetele 39 şi 40: ,,Astfel, deci, fraţilor, râvniţi după prorocire, fără să împiedicaţi vorbirea în alte limbi. Dar toate să se facă în chip cuviincios şi cu rânduială”. Deci, vorbirea în limbi are utilitatea ei şi nu poate fi suspendată de prorocie cu valoarea ei mai mare în adunare, cu condiţia respectării fiecărei lucrări într-o organigramă bazată pe înţelepciune şi dragoste, aflată sub călăuzirea Duhului Sfânt. Problemele de ordin practic apar şi datorită posibilităţii de uz frecvent şi de falsificare a acestui dar, de aceea el operează într-un mod desăvârşit numai cu darul interpretării limbilor. Apostolul recomandă limitarea vorbirii în limbi în adunare, la o întrebuinţare particulară, în absenţa darului pereche – tălmăcirea limbilor: „Cine vorbeşte în altă limbă, se zideşte pe sine însuşi… (El laudă pe Dumnezeu şi în duhul lui el se întăreşte) Aş dori ca toţi să vorbiţi în alte limbi, dar mai ales să prorociţi. Cine proroceşte, este mai mare decât cine

vorbeşte în alte limbi; afară numai dacă tălmăceşte aceste limbi, pentru ca să capete Biserica zidire sufletească” (1 Corinteni 14:4-5). Dacă o persoană vorbeşte în adunare, în alte limbi, care nu sunt traduse, este pentru ceilalţi ca şi un predicator care vorbeşte într-o limbă fără traducător. Dacă este interpretată vorbirea, dintr-odată capătă valoare şi potrivit conţinutului ceilalţi sunt încurajaţi sau sfătuiţi: ,,În adevăr, fraţilor, de ce folos v-aş fi eu, dacă aş veni la voi vorbind în alte limbi şi dacă cuvântul meu nu v-ar aduce nici descoperire, nici cunoştinţă, nici prorocie, nici învăţătură?” (vers. 6). Fenomenul este explicat şi prin alte domenii de activitate: ,,Chiar şi lucrurile neînsufleţite, care dau un sunet, fie un fluier sau o alăută: dacă nu dau sunete desluşite, cine va cunoaşte ce se cântă cu fluierul sau cu alăuta? Şi dacă trâmbiţa dă un sunet încurcat, cine se va pregăti de luptă? Tot aşa şi voi, dacă nu rostiţi cu limba o vorbă înţeleasă, cum se va pricepe ce spuneţi? Atunci parcă aţi vorbi în vânt. Sunt multe feluri de limbi în lume, totuşi nici una din ele nu este fără sunete înţelese. Dar dacă nu cunosc înţelesul sunetului, voi fi un străin pentru cel ce vorbeşte, şi cel ce vorbeşte, va fi un străin pentru mine” (vers. 7-11). Şi acest dar trebuie să se înscrie în regula generală a funcţiei darurilor: mântuirea oamenilor, în diferite etape de dezvoltare spirituală şi proslăvirea lui Dumnezeu: ,,Altminteri, dacă aduci mulţumiri cu duhul, cum va răspunde «Amin» la mulţumirile, pe care le aduci tu, cel lipsit de daruri, când el nu ştie ce spui? Negreşit, tu mulţumeşti lui Dumnezeu foarte frumos, dar celălalt nu rămâne zidit sufleteşte” (vers. 16-17). Vorbirea în limbi poate fi practicată la rugăciunea individuală sau publică, în funcţie de utilitatea ei, după cum se dă exemplu pe sine apostolul Pavel: ,,Mulţumesc lui Dumnezeu că eu vorbesc în alte limbi mai mult decât voi toţi. Dar în Biserică, voiesc mai bine să spun cinci cuvinte înţelese, ca să învăţ şi pe alţii, decât să spun zece mii de cuvinte în altă limbă” (vers. 18-19). Cred că în rugăciunile lui particulare, menţionate frecvent în epistole, folosea foarte mult aceste mijlociri şi laude pentru Dumnezeu. El este explicit şi categoric, atunci când scrie: ,,Fraţilor, nu fiţi copii la minte; ci, la răutate, fiţi prunci; iar la minte, fiţi oameni mari” (vers. 20); ,,Dacă sunt unii, care vorbesc în altă limbă, să vorbească numai câte doi sau cel mult trei, fiecare la rând: şi unul să tălmăcească. Dacă nu este cine să tălmăcească, să tacă în Biserică şi să-şi vorbească numai lui însuşi şi lui Dumnezeu” (vers. 27-28). În concluzie, apostolul n-a avut o pledoarie împotriva vorbirii în alte limbi, ci a explicat cum trebuie folosit cu randament timpul în părtăşiile frăţeşti.

n) Darul tălmăcirii limbilor – hermenia (lb. greacă – interpretare); abilitatea de cunoaştere supranaturală a mesajului (cuvântului) celui ce vorbeşte în limbi (1 Corinteni 12:10). Tălmăcirea dă o valoare profetică, practică, vorbirii în alte limbi. Ea este un dar complementar. Ca şi alte daruri care se asociază, aceste două sunt


absolut complementare, iar părtăşia şi lucrarea sfântă le poate încadra armonios pe toate: ,,Ce este de făcut atunci, fraţilor? Când vă adunaţi laolaltă, dacă unul din voi are o cântare, altul o învăţătură, altul o descoperire, altul o vorbă în altă limbă, altul o tălmăcire, toate să se facă spre zidirea sufletească” (1 Corinteni 14:26). O slujbă binecuvântată, o biserică bogată cu adevărat, nu ca cea din Laodicea, va avea şi acest dar necesar edificării spirituale a membrilor ei, cu condiţia administrării lui în acord cu alte lucrări şi într-o relaţionare înţeleaptă în comunitatea frăţească: ,,Dacă sunt unii, care vorbesc în altă limbă, să vorbească numai câte doi sau cel mult trei, fiecare la rând: şi unul să tălmăcească” (1 Corinteni 14:27) Interpretarea limbilor este un dar ce trebuie cerut. Iată ce scrie în 1 Corinteni 14:12-13 – „Tot aşa şi voi, fiindcă râvniţi după daruri duhovniceşti, să căutaţi să le aveţi din belşug, în vederea zidirii sufleteşti a Bisericii. De aceea, cine vorbeşte în altă limbă, să se roage să aibă şi darul s-o tălmăcească”. Există două posibilităţi: să tălmăcească cel care vorbeşte în altă limbă, sau un altul. ,,Fiindcă, dacă mă rog în altă limbă, duhul meu se roagă, dar mintea mea este fără rod. Ce este de făcut atunci? Mă voi ruga cu duhul, dar mă voi ruga şi cu mintea; voi cânta cu duhul, dar voi cânta şi cu mintea” (vers. 14-15). Altfel, nu există o utilitate pentru toată adunarea. Menţionarea folosirii darului şi imposibilitatea utilităţii singulare a vorbirii în limbi, certifică exemple necunoscute (1 Corinteni 12:10, 13).

CONCLUZII. ÎNCHEIERE Toata lucrarea (opera), divină se realizeaza prin Duhul. Domnul Isus Hristos a citat din Scripturile sfinte, care au fost „redactate” pentru dezvăluirea planului etern, ceea ce-I revenea Lui, ca autor principal în această măreaţă lucrare: „Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozirea şi orbilor căpătarea vederii; să dau drumul celor apăsaţi şi să vestesc anul de îndurare al Domnului” (Luca 4:18-19). Ucenicii – urmaşii Domnului, trebuiau să aştepte trimiterea „făgăduinţei” pentru intrarea în lucrare, potrivit cu etapa aferentă generaţiei lor, pentru efectuarea lucrării prin Duhul, care coordonează lucrarea în Biserica Domnului Hristos, pe cele două componente prezente încă din perioada patriarhilor şi a poporului eliberat din Egipt: Cuvântul şi fenomenele supranaturale aferente: „...Dumnezeu întărea mărturia lor cu semne, puteri şi felurite minuni şi cu darurile Duhului Sfânt, împărţite după voia Sa!” (Evrei 2:4). Potrivit chemării şi slujirii prin darurile Duhului, vor urma răsplătirile în Împătăţia eternă, când se vor auzi cuvintele: „Bine, rob bun; fiindcă ai fost credincios...” (Luca 19:17). „Lucrarea fiecăruia va fi dată pe faţă: ziua Domnului o va face cunoscut, căci se va descoperi în foc. Şi focul va dovedi cum este lucrarea fiecăruia” (1 Corinteni 3:13). Aşadar să slujim Domnului, în slujba Duhului, care

este mai cu slavă decât cea a „slovei”, cu toată dăruirea şi bucuria, dar plini de o teamă sfântă, după îndemnul apostolului, care după ce prezintă doctrina mântuirii, face o provocare generală la slujire, către credincioşii din Roma: „Vă îndemn, deci, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu: aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească... Deoarece avem felurite daruri, după harul care ne-a fost dat...” (Romani 12:1-6). Dar cel mai important fenomen realizat de Duhul, potrivit proiectului din eternitate, motiv pentru care şi Domnul nostru Isus Hristos Şi-a dat viaţa pentru noi, va fi accederea noastră la slavă – la viaţa veşnică în prezenţa lui Dumnezeu. Pentru aceasta suntem formaţi prin „legea Duhului de viaţă în Hristos Isus” (Romani 8:2), după ce am fost scoşi de sub condamnare. Duhul lui Dumnezeu ne preia de la prima fază a convertirii până la înviere. Statutul şi realitatea noastră spirituală este minunată, de aceea, în condiţiile date, nu se mai pune problema ascultării legaliste, ci a împlinirii voii lui Dumnezeu, care a devenit: „bună, plăcută şi desăvârşită”, fapt care nu suspendă ispitele sub impulsurile firii, dar oferă condiţii de control şi siguranţă: „Voi însă nu mai sunteţi pământeşti, ci duhovniceşti, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte într-adevăr în voi. Dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui. Şi dacă Hristos este în voi, trupul vostru, da, este supus morţii, din pricina păcatului; dar duhul vostru este viu, din pricina neprihănirii. Şi dacă Duhul Celui ce a înviat pe Isus dintre cei morţi locuieşte în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Isus din morţi, va învia şi trupurile voastre muritoare, din pricina Duhului Său, care locuieşte în voi. Aşa dar, fraţilor, noi nu mai datorăm nimic firii pământeşti, ca să trăim după îndemnurile ei” (Romani 8:9-12). În aceste condiţii, se aşteaptă „cu o dorinţă înfocată descoperirea fiilor lui Dumnezeu”. Având „cele dintâi roade ale Duhului, suspinăm în noi şi aşteptăm înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru.Căci în nădejdea aceasta am fost mântuiţi” (Romani 8:23-24). În aşteptare, beneficiem de asistenţa totală a Duhului, care „mijloceşte pentru sfinţi după voia lui Dumnezeu” şi astfel „toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu şi anume, spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său” (Romani 8:26-28). Domnul să-Şi lase Duhul Său peste toţi şi să lucreze în toţi, iar noi să fim sensibili la vocea Lui călăuzitoare până la îndeplinirea finală a planului divin de răscumpărare a creaţiei! AMIN!

Nota1Articolele ce sintetizează Lucrarea Duhului Sfânt în planul veşnic al lui Dumnezeu, cele nouă părţi prezentate în această revistă, se află şi pe www.dragostepentruadevar.ro, iar în vii-torul apropiat, o lucrare mai vastă cu acelaşi titlu va putea fi comandadă pe adresele revistei.

Iosif Anca

10

Am învăţat să învăţăm şi învăţând ne învăţăm

„Să ascultăm, deci, încheierea tuturor învăţăturilor:Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui. Aceasta este datoria oricărui om”.

(Eclesiastul 12:13)

Scrisoarea a XXXV-a


Am aflat, dragă frate, citindu-ţi ultima scrisoare, că Duhul a început să sufle în comunitatea voastră, nu prea numeroasă de altfel. Îmi scrii de vindecări care s-au făcut prin puterea lui Dumnezeu, vindecări care au activat credinţa multora într-o nouă şi acută conştiinţă a închinării... Fervoarea rugăciunilor a sporit, semn că cei credincioşi se aruncă cu toată fiinţa în braţele lui Dumnezeu, încredinţându-I-se Lui cu toate problemele lor ca şi cum ar depinde în totalitate de El, iar în ce priveşte viaţa de făptuire a binelui ca rod al credinţei, aşa cum totul ar depinde numai de ei. Spiritul profetic adie peste tot mai mulţi, aşa încât la serviciile de închinare Duhul suflă încotro vrea şi-I auzi vuietul... Este şi vremea după atâta preocupare pentru teologie, această inginerie sacră, prin care am trasat şi adâncit albii potrivite pentru ape în deşertul necunoaşterii de Dumnezeu şi a indiferenţei, bântuit de suflarea stearpă şi arzătoare a atâtor dogme, să le lăsăm acum slobode să curgă... Şi curg, îmi scrii tu... Mă bucur nespus aflând că profeţia prin Duhul câştigă teren la serviciile divine şi că biserica se edifică sufleteşte, după cuvântul apostolului. Tot mai mulţi stăruiesc după acest dar, îndrăznind în virtutea făgăduinţelor Domnului să-l ceară, fie pentru a se zidi sufleteşte pe ei înşişi, fie mai ales pentru zidirea sufletească a comunităţii frăţeşti. Totodată îmi scrii şi de darul limbilor. Îţi scriu că ceea ce se întâmplă la voi trebuie să vă îngrijoreze, dar nu mai mult decât să vă bucure. Nu mai mult, dar trebuie să fiţi cu ochii în patru, căci răul adesea are cel mai puternic aliat în ignoranţa celor pe care îi pândeşte. Şi nici voi nu sunteţi scutiţi. Ar fi bine dacă ţi-ai putea procura scrierile lui Tertulian, din perioada când era adeptul fervent al mişcării montaniste, sau scrierile episcopului Priscilian, care a trăit în secolul al patrulea şi a fost căpetenia unei mişcări carismatice deosebit de active în Peninsula Iberică. În ce mă priveşte, te sfătuiesc să fii foarte atent ca atât darul vorbirii în alte limbi, cât şi darul profetic să se prolifereze la grupurile de rugăciune şi închinare prin vocaţie şi nu prin imitaţie aşa cum s-a întâmplat de atâtea ori în sânul mişcărilor carismatice de-a lungul istoriei, fapt ce le-a subminat din interior. Acum, dacă Scriptura este pentru tine „dreptarul învăţăturii sănătoase”, când este vorba despre profeţia prin Duhul, să iei seama la trei lucruri: Întotdeauna, sau de cele mai multe ori, în Sfânta Scriptură, Dumnezeu Tatăl S-a adresat unui copil al Său şi nu numai, spunându-i pe nume. Acest adevăr tu poţi să-l urmăreşti în toată Scriptura. Iată câteva exemple (Geneza 22:11; 46:2; Exodul 3:4; 1 Samuel 3:10). Să nu accepţi uşor formulări clasice, de genul „suflete bărbat” sau „suflete femeie” sau „suflete tânăr” sau altfel, apelative reci şi convenţionale împrumutate dintr-un nomenclator

vechi şi consacrat, dar care nu sugerează o relaţie paternală între Dumnezeu şi cel apelat, cel credincios aşa cum s-ar cuveni între un tată şi-un fiu. Va fi cred şi un element de control al profeţiei veritabile, autentice. Tot din cărţile lui Dumnezeu, mai poţi constata citindu-le cu atenţie, că întotdeauna când Dumnezeu s-a adresat unui om sau unei colectivităţi umane, printr-un profet, limbajul folosit sau imaginile date au fost absolut lipsite de o ambiguitate ce ar fi făcut posibile mai multe înţelesuri, uneori contradictorii, distrugând astfel responsabilitatea celor cărora le-a fost adresată profeţia. Dimpotrivă, cuvântul era clar pe măsura dorinţei lui Dumnezeu, ca omul să înţeleagă care este voia Lui. Spre exemplificare, adu-ţi aminte doar de profeţia adresată apostolului Pavel de către profetul Agab, pe când se afla în Cezareea (Fapte 21:10,11). Îţi spun toate acestea, fiindcă la mulţi din cei ce astăzi îşi spun profeţi, limbajul este unul ambiguu, care trebuie decriptat doar de către iniţiaţi. La aceşti profeţi poţi să le întorci spatele fără să-ţi faci reproşuri. De asemeni, în Scripturi nu găsim o modalitate uniformă când este vorba de exercitarea darului profetic aşa cum vedem astăzi în unele grupuri de credincioşi care pretind că ar fi în posesia darurilor duhovniceşti. Dacă în Biblie, darul profeţiei se exercită în toate condiţiile: la rugăciune, la cântare, în timpul unei mese la care participă mai mulţi sau mai puţini, în călătorie sau în alte situaţii, adică fără a fi condiţionat de context, astăzi acest dar operează numai într-o ambianţă anume creată în grupurile adunate pentru rugăciune. Faptul acesta trebuie să-ţi dea de gândit şi să te facă circumspect. Îţi mulţumesc, dragă frate, pentru salutul tău atât de semnificativ şi pe care ţi-l întorc conştient că-ţi este de folos pe cât ai fost tu, că-mi este mie de folos. Vreau să-ţi spun că încă din tinereţile mele, am învăţat acest text pe dinafară alături de alte texte fundamentale din Scriptură şi mă întreb şi azi, după atâta vreme, cine l-a scris şi pentru cine? Poate nu asta este important acum, ci faptul că textul e parte dintr-o carte inspirată de Dumnezeu, iar eu ţi-l returnez acum, împreună cu un ghem de gânduri înţelepte pe care le-am depănat din urzeala lui: „Pleacă-ţi urechea şi ascultă cuvintele înţelepţilor şi ia învăţătura mea în inimă. Căci este bine să le păstrezi înlăuntrul tău şi să-ţi fie toate deodată pe buze. Pentru ca să-ţi pui încrederea în Domnul, vreau să te învăţ eu azi, da, pe tine. N-am aşternut eu oare în scris pentru tine sfaturi şi cugetări, ca să te învăţ lucruri temeinice, cuvinte adevărate, ca să răspunzi cu vorbe adevărate celui ce te trimite?” (Proverbe 22:17-21). Acest text te obligă acum la un popas aparte în raport cu toate celelalte texte pe care le-am avut în vedere până aici, texte care te-au instruit, adică te-au construit,


căci adevărata instrucţie este de fapt construcţie. Aşadar ai construit, ai zidit convingeri, ai luat hotărâri, ai început a făptui. Acum trebuie să te autoevaluezi şi să te statorniceşti şi mai mult în aceste stări, întărindu-te prin continuă învăţare şi practicare a principiilor. Poţi observa că autorul acestor rânduri ce le-am prins în formula de salut, autor ce mi-ar place să cred că a fost regele Solomon, te îndeamnă să ai în vedere în toată vremea, fie că studiezi cartea Proverbele, fie Scriptura sau altceva de folos duhovnicesc, cel puţin patru principii:

1. Ascultă cuvintele înţelepţilor! Acum, dacă avem în vedere numai cartea aceasta a înţelepciunii pe care tu o parcurgi cu nepotolită râvnă după cum am înţeles din scrisorile tale, cuvintele pe care trebuie să le asculţi sunt cele rostite de: a) părinţii care sunt cei dintâi dascăli: „Ascultă, fiule, învăţătura tatălui tău şi nu lepăda îndrumările mamei tale” (Proverbe 1:8); b) cărţile pe care le citeşti: „N-am aşternut eu oare în scris pentru tine sfaturi şi cugetări?” (Proverbe 22:20); c) conştiinţa ta ctitorită de Adevăr: „În adevăr cei ce gândesc răul se rătăcesc dar cei ce gândesc binele lucrează cu bunătate şi credincioşie” (Proverbe 14:22); „Inima celui neprihănit se gândeşte ce să răspundă...” (Proverbe 15:28); d) prietenii buni care îţi sunt cei mai apropiaţi: „Cum înveseleşte untdelemnul şi tămâia inima, aşa de dulci sunt sfaturile pline de dragoste ale unui prieten” (Proverbe 27:9); e) realitatea socială în care trăieşti: „Am trecut pe lângă ogorul unui leneş şi pe lângă via unui om fără minte. Şi era numai spini, acoperit de mărăcini şi zidul de piatră era prăbuşit. M-am uitat bine şi cu luare aminte şi am tras învăţătură din ce am văzut” (Proverbe 24:30-32); f) creaţia lui Dumnezeu, fie în întregul ei, fie în detaliu: „Du-te la furnică, leneşule; uită-te cu băgare de seamă la căile ei şi înţelepţeşte-te” (Proverbe 6:6); g) Dumnezeu Însuşi: „Căci Domnul dă înţelep ciune şi din gura lui iese cunoştinţă şi pricepere” (Proverbe 2:6);

2. Păstrează învăţătura în inimă! După cum îţi scriam odată, dacă bine îmi amintesc, dacă un om harnic adună şi eu te socotesc între ei, numai înţeleptul ştie să păstreze şi să valorifice ceea ce a adunat. Aşa este, şi se dovedeşte limpede din cartea Proverbele unde verbul a păstra apare la imperativ. „Cine capătă înţelepciune îşi iubeşte sufletul; cine păstrează priceperea, găseşte fericirea” (Proverbe 19:8). Ştiu că eşti între cei harnici, dar dacă eşti şi între cei înţelepţi nu ştiu, rămâne să dovedeşti cu vremea. De fapt, înţelepciunea nu se câştigă uşor, cunoştinţele de care avem atâta nevoie se adună bob cu bob şi cu multă osteneală şi cheltuială de zile şi nopţi, apoi cugetând asupra lor devin ale noastre proprii şi aducându-le în faptă ele se sapă adânc în fiinţă... Astfel este neapărat nevoie, acum la tinereţe, de multe caiete pentru însemnări, pentru ca la bătrâneţe să poţi fi înţelept fără însemnări, după cuvântul inspirat: „Cuvintele gurii unui om sunt ca nişte ape adânci, izvorul înţelepciunii este ca un şivoi care curge întruna” (Proverbe 18:4) sau

„Ascultă sfaturile şi primeşte învăţătura ca să fii înţelept pe viitor” (Proverbe 19:20);

3. Încrede-te în Domnul! Indiferent ce înveţi, finalitatea oricărei învăţături trebuie să fie consolidarea credinţei în Dumnezeu şi o mai adâncă cunoaştere a Lui. Altfel, există riscul ca pe nesimţite să te autoîndumnezeieşti excluzându-L pe adevăratul Dumnezeu din viaţa ta şi din universul Lui. Dacă scopul învăţăturii nu este ascultarea de Dumnezeu şi sporirea încrederii în El, atunci oferim această învăţătură ca instrument în mâna Diavolului. Deci fără Dumnezeu, înţelepciunea dobândită se transformă într-o sursă de nefericire, ca de altfel toate darurile Lui. De aceea înţeleptul sfătuia constatând că: „Cine cugetă la Cuvântul Domnului găseşte fericirea şi cine se încrede în Domnul este fericit” (Proverbe 16:20);

4. Vorbeşte şi altora despre Adevăr! Exprimarea este proprie doar vieţii, numai ea afirmă şi se afirmă. Când Adevărul devine viaţă, el devine rostire ce nu mai poate fi oprită. De fapt, orice cuvânt poate fi combătut cu un alt cuvânt, dar experienţa nu poate fi combătută cu nimic. Oare există o experienţă mai dulce şi mai greu de stăpânit decât experienţa pe care o putem face cu Adevărul? Gândeşte-te la aceste versete: • „Pe buzele omului priceput se află înţelep ciunea...” (Proverbe 10:13); • „Buzele celui neprihănit înviorează pe mulţi oameni...” (Proverbe 10:21); • „Buzele celui neprihănit ştiu să vorbească lucruri plăcute...” (Proverbe 10:32); • „Limba dulce este un pom de viaţă...” (Proverbe 15:4); • „Cine are o inimă înţeleaptă îşi arată înţelep ciunea când vorbeşte şi mereu se văd învăţături noi pe buzele Iul” (Proverbe 16:23); Mă gândesc să închei aici scrisoarea mea, rugându-te să nu oboseşti în căutarea adevărului, gândindu-te nu cât de puţini sunt cei ce-L caută cât, mai degrabă, ce mulţi sunt cei care preferă prostia şi minciuna. Să nu te foloseşti doar de urechi în căutarea adevărului, căci urechile care aud adesea tolerează, pe când raţiunea reţine şi grabnic cercetează. Nu deschide uşor unui adevăr care bate stăruitor la porţile cugetului, căci sub chipul lui insistent poate fi prezent falsul. Adevărul căruia-i aparţine veşnicia cea fără sfârşit nu se zoreşte, pe când minciuna căreia istoria îi este măsurată se grăbeşte, deci ştiind acestea, fii în toate vegheator. În ce priveşte „mişcarea Duhului” din biserica voastră, despre care mi-ai scris, vă sfătuiesc să nu o încurajaţi mai mult decât puteţi s-o supravegheaţi, căci nevegherea este poarta din dos a diavolului. În rest, bucuraţi-vă şi perseveraţi în ceea ce aţi început, fiindcă doar atunci o biserică aduce tămăduire în lume când este mişcată de Duhul precum odinioară apele scăldătorii Betesda învălurate de îngerul Domnului.

Spor duhovnicesc!

Zaharia Bica


Recunoaşte-L în toate căile tale şi El îţi va netezi cărările. Nu te socoti singur înţelept; teme-te de Domnul şi abate-te de la rău!” (Proverbe 3:5-7). Respectarea Cuvântului asigură, în primul rând, împlinirea voii lui Dumnezeu, căci este scris:„Cuvântul Meu, care iese din gura Mea, nu se întoarce la Mine fără rod, ci va face voia Mea şi va împlini planurile Mele” (Isaia 55:11). Greşelile care l-au „smerit” pe gloriosul rege evreu sunt foarte vizibile, cercetând Legea dată prin Moise, iar cât despre asocierea cu profeţii, mai puţine putem spune despre Solomon. În perioada Bisericii lucrurile stau la fel; nevoia ascultării de cele scrise şi sfatul Domnului rămân imperative, căci temelia este a apostolilor şi a prorocilor (de după înălţare – Efeseni 2:20; 4:9-12), aşa cum este uşor de observat din naraţiunile din cartea Fapte. Pentru trăirea unei vieţi fără greşeli, care adesea costă o veşnicie, prin pierderea ei sau pierderea răsplătirilor eterne, să nu uităm sfatul Scripturilor sfinte: „Luaţi seama, deci, voi care uitaţi pe Dumnezeu (neimplicându-l în dezbaterile şi deciziile vieţii), ca nu cumva să vă sfâşii şi să nu fie nimeni (din cei pe care i-am consultat sau de care am ascultat) să vă scape. Cine aduce mulţumiri, ca jertfă (recunoscând înţelepciunea şi ajutorul divin), acela Mă proslăveşte, şi celui ce veghează asupra căii lui (să nu i se pară numai lui, ci să aibă şi avizul Duhului lui Dumnezeu pentru deciziile vieţii), aceluia îi voi arăta mântuirea lui Dumnezeu (adică salvarea din orice problemă şi în final moştenirea eternităţii fericite cu Cel al cărui sfat l-am luat în considerare întotdeauna)” (Psalmul 50:22-23). Să ne obişnuim să consultăm voia Domnului, întâi în principiile vieţii sfinte: „Ţi s-a arătat, omule, ce este bine, şi ce alta cere Domnul de la tine, decât să faci dreptate, să iubeşti mila şi să umbli smerit cu Dumnezeul tău?” (Mica 6:8). Apoi să ştim că Dumnezeu, care este implicat în viaţa păsărelelor de pe câmp, merită implicat în toate problemele vieţii: activităţi profesionale, naşterea copiilor, practici bisericeşti etc. Dacă vrem ca Domnul să ne fie Mântuitor să-L acceptăm în toate prerogativele Lui, între care şi cea de Sfetnic: „Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat şi domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: «Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn al păcii»” (Isaia 9:6). Dezbaterea de fond se derulează în mintea noastră, acolo unde se iau deciziile. Dacă mentalitatea lumii în care

trăim ne coordonează principiile şi acţiunile, trebuie să ştim că mintea nu ne este înnoită şi suntem sub influenţă malefică: „după mersul lumii acesteia, după domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării. Între ei eram şi noi toţi odinioară, când trăiam în poftele firii noastre pământeşti, când făceam voile firii pământeşti şi ale gândurilor noastre...” (Efeseni 2.2-3). A apela la sfatul Domnului, ceea ce se face prin rugăciunea unei inimi curate, lipsită de provocările egoiste şi influenţa unor „oameni supuşi poftelor firii, care n-au Duhul” (Iuda 1:19), nu este o problemă facultativă, care are de-a face doar cu optimizarea acţiunilor şi maximizarea profitului, ci desemnează o viaţă cu sau fără Dumnezeu. A „ţine” pe Dumnezeu la distanţă înseamnă aproape de tabăra celui rău, aşa cum se exprima şi apostolul Iacov: „Suflete prea curvare! Nu ştiţi că prietenia lumii este vrăjmăşie cu Dumnezeu? ... Credeţi că degeaba vorbeşte Scriptura? Duhul pe care L-a pus Dumnezeu să locuiască în noi, ne vrea cu gelozie pentru Sine” (Iacov 4:4-5). În finalul istoriei, când se va intra pe „sens unic”, spre fericire sau spre chin, vom vedea că preselecţia spre pierzare s-a făcut atunci când noi eram „la volan” şi am vrut să conducem fără instructor. Cei care vor ajunge în slavă vor recunoaşte călăuzirea binecuvântată a Duhului Sfânt, care conform promisiunii Domnului Isus Hristos, a venit să ne asiste şi să asigure drumul spre Împărăţia lui Dumnezeu: „Când va veni mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul; căci El nu va vorbi de la El, ci va vorbi tot ce va fi auzit, şi vă va descoperi lucrurile viitoare” (Ioan 16:13). Duhul va opera în mintea noastră prin îndemnuri permanente, ce se constitue în „Legea Duhului de viaţă” (Romani 8) şi cârmuire, dacă îi permitem s-o facă (Galateni 5). Evidenţa lucrării Duhului în noi se va vedea printr-o împlinire cu bucurie a principiilor sfinte şi printr-o implicare pasionată în lucrarea Domnului. Fie ca fiecare dintre noi să putem spune mereu în rugăciunile noastre, dar nu de pe buze ci cu o sinceritate ardentă: „Învaţă-mă să fac voia Ta, căci Tu eşti Dumnezeul meu. Duhul Tău cel bun să mă călăuzească pe calea cea dreaptă!” (Psalmul 143:10)!

Editorii

„Căci s-a părut nimerit... nouă” (Faptele Apostolilor 15:28)

Continuare de articole„...dacă s-ar fi scris cu deamăruntul,

cred că nici chiar în lumea aceastan-ar fi putut încăpea” Ioan 21:25)

(continuare din pagina 3)


A face aceasta constituie sarcina noastră. Predicatorul ca apostol ar trebui să provoace voinţa”. Mai sunt azi apostoli? Mulţi comentatori ai Bibliei răspund: „Nu”. Dar totuşi mai există şi noi toţi suntem chemaţi să-L slujim „cu toată inima, cu tot sufletul şi cu toată puterea” noastră pe „Apostolul şi Marele Preot al mărturisirii noastre“ (Evrei 3.1). Şi ce slujbă mai înaltă există în Univers decât „să-L glorificăm pe Dumnezeu şi să ne bucurăm de El pentru totdeauna”? Haideţi să-L glorificăm şi să ne bucurăm de acest Om „trimis departe”, care este groaza diavolului, frica demonilor, iubirea Tatălui, încântarea îngerilor şi salvarea omului! Şi cum să nu o facem, când Îl slujesc: Universul, – Cerurile spun slava lui Dumnezeu” (Psalmul 19:1), animalele, – Fiarele câmpului Mă vor slăvi” (Isaia 43:20), îngerii, – Slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte...” (Luca 2:14) oamenii sfinţi: Am necurmat pe Domnul înaintea ochilor mei... De aceea inima mi se bucură...” (Psalmul 16:8-9)? Oare n-ar trebui să ne aţintim privirile asupra Lui în adorare? Şi cum am putea să-L glorificăm pe Marele nostru Apostol, dacă nu bucurându-ne de El în slujirea Lui? Rugăciune: Oh, Doamne, numai prin Cuvântul Tău care dă atât voinţa cât şi înfăptuirea, aleargă oamenii în mreaja Evangheliei! Aşa am venit şi eu la Tine, biet pescar, cu o casă cuprinsă de frigurile necredinţei şi cu o barcă goală de binecuvântările făgăduinţei... Crucea catargului meu zăcea frântă, pânzele mele stăteau sfâşiate de durerea nereuşitelor şi căderilor repetate. Roada mării nu s-a atins de mreaja mea. Sfâşierile din adâncuri au tăiat frânghiile şi au rupt nodurile. Pe ţărmul mării mele când soarele a răsărit, mreaja nopţii a prins mreaja mea ruptă, cuprinzând în ea şi sufletul meu întristat. De ce să-mi mai cârpesc mreaja, când mreaja nopţii m-a înhăţat? „Ce să facă, preamărite Doamne, ce să facă? Ce să facă slujitorul Tău, chinuit de iubirea Ta şi aruncat departe de chipul Tău? Mistuit caută să Te vadă pe Tine şi prea mult îi lipseşte chipul Tău. El râvneşte să răzbată la Tine şi de nerăzbătut este locuirea Ta. Doreşte să Te găsească şi nu-Ţi găseşte locul”... A rătăcit cu corabia în largul mării, căutând pe Creatorul lui... Şi pentru că nici nu ştie ce să-Ţi ceară, vino Tu şi stai pe ţărmul inimii obositului pescar... Corabia i-o fă altar; catargul Golgotei înalţă-l deasupra lui; pânzele din mormânt coboară-le, iar ale veşmântului învierii Tale înalţă-le. Şi spune-mi: „De acum încolo vei fi pescar de oameni”. Nu-mi doresc minuni. Cea mai mare minune este să Te găsesc pe Tine. Doar Tu poţi să-mi torni pe răni medicamentul Sfintei Tale Prezenţe. Nu doresc să fiu apostol. Îmi ajunge să Te cunosc pe Tine. Să-mi fie luată şi pironită privirea la Marele Apostol şi Preot al credinţei mele. Şi Te voi iubi cum numai o inimă umană poate. În Numele Tău m-am rugat! Amin.

Fănel Şuteu

(continuare din pagina 5)

(continuare în pagina următoare)

În dată de 23 aprilie 2007, am plecat pentru prima dată, cu un grup de fraţi din Biserica Penticostală Betleem Londra, în Siberia Orientală, zona

Vladivostok şi Nahotka. Vladivostokul se afla la 9582 km de Moscova. Este cel mai important oraş port al Rusiei de la marea Japoniei. La 250 km de Vladivostok se află oraşul Nahotka. Acest oraş era locul unde pe vremea Uniunii Sovietice se strângeau deţinuţii politici pentru a fi apoi repartizaţi în închisorile din Siberia Orientală. Este ultima staţie a căii ferate numită „transiberiana” de pe teritoriul Rusiei. În Nahotka există două biserici penticostale, având în jur de 450-500 membri fiecare. Le-am vizitat pe amândouă, am întâlnit fraţi sinceri care Îl caută pe Domnul cu o inimă curată. În biserica păstorită de fratele Nikolae Latkinova am avut o părtăşie minunată în prezenţa Duhului Sfânt, acolo la capătul pământului, noi români, ei ruşi, Domnul ne-a cercetat într-un mod deosebit. Am descoperit că aveau cântări pe care le ştiam şi noi. Le-am cântat împreună, ei în limba rusă, iar noi în română îl lăudăm pe Dumnezeu. Fratele Victor Şerban care era cu noi şi fiind dirijorul corului bărbătesc în Biserica Betleem din Londra, ajutat de fraţii Colea şi Andrusa, translatorii echipei de misiune, a reuşit împreună cu corul fraţilor ruşi şi cu noi, românii, să facă două cântări de cor cântate în ambele limbi. Când cântam spre slava Domnului aceste cântări mă gândeam ce frumos va fi în ziua când nu numai din Rusia şi România, ci din toate popoarele de pe pământ vom cânta spre slava Domnului, în Raiul lui Dumnezeu (Apocalipsa 7:9-10). La sfârşitul acelei seri, un frate din oraşul Balşoi Kaminka ne-a mărturisit felul în care s-a întors la Dumnezeu. Înainte de a se pocăi, el era un tânăr care consuma foarte multe droguri. (Vreau să menţionez că în toată Rusia tinerii se droghează foarte mult).

PREGĂTIT PENTRU SLUJBĂ


Când a rămas odată fără bani, pentru droguri, a intrat noaptea într-o bibliotecă şi a furat câte cărţi a putut duce el în mâini. A mers în piaţă şi a început să vândă cărţile. Vindea cărţile şi cu banii obţinuţi cumpăra droguri. Într-o zi, a mers în piaţă cu o carte, dar primul om care a luat-o în mână, a deschis-o, s-a uitat puţin în ea, a închis-o repede, i-a dat-o înapoi şi a plecat. La fel a făcut şi al doilea om şi al treilea şi toată ziua aceea nu a putut să vândă cartea. Seara când s-a dus acasă, supărat că nu şi-a vândut cartea, a început să citească în ea să vadă ce fel de carte este. Era Biblia. Ne spunea tânărul că nu a auzit în viaţa lui o cântare de la adunare, nu a auzit nici o predică, nu a fost la biserică niciodată în viaţă, dar din seara aceea a început să citească Biblia cea furată şi a tot citit. Cuvântul lui Dumnezeu a lucrat în viaţa lui, nu s-a mai drogat pentru că a fost eliberat de puterea lui Dumezeu citind Cuvântul Domnului. Era lider de tineret în biserica penticostală din oraşul Balşoi Kaminka, de lângă Vladivostok. Totul a început de la Biblia pe care el a furat-o. Cuvântul Domnului are putere să mântuiască pe oricine. Să citim, să citim şi să împlinim Cuvântul lui Dumnezeu.

Biserica din Evensk În luna ianuarie 2009, după 3 ore de zbor de la Londra la Moscova, apoi 8 ore de zbor de la Moscova la Măgădan şi încă 2 ore de la Măgădan la Evensk, am ajuns să ne întâlnim cu fraţii karechi. Evensk-ul este un oraş cu o populaţie cam de 1500 de oameni, pe malul Mării Ohotsk. În oraşul acesta, în anul 1997 a venit fratele Iura din Ucraina să predice Cuvântul Domnului la nişte oameni care nu auziseră deloc despre Dumnezeu. Oraşul Evensk este format din ruşi, karechi şi eveni. Karechii şi evenii sunt băştinaşi, ei au fost colonizaţi de ruşi. Pe timpul Uniunii Sovietice, în acest oraş se afla o fabrică de peşte, mine de uraniu şi aur. Dar acum totul s-a închis şi oraşul arăta ca un oraş de după război. Zăpadă au timp de 9 luni pe an, numai lunile iunie, iulie şi august sunt fără zăpadă. Iarna, temperatura ajunge până spre -56-58ºC, iar vara +50ºC. Oamenii aceştia karechi sunt nişte oameni micuţi de statură, cu ochii ca mongolezii şi foarte închişi la culoare. Se ocupă cu pescuitul şi cu vânatul şi sunt foarte săraci. Aici nu creşte nimic din fructele şi legumele cu care suntem noi obişnuiţi. Hrana lor este foarte limitată, nu au niciodată două feluri de mâncare la masă. În oraş sunt trei magazine foarte mici, iar produsele sunt foarte scumpe deoarece din luna octombrie până în luna

mai Marea Ohotsk este îngheţată şi tot ce se transportă, se transportă cu avionul. Fratele Iura, ucraineanul, când a venit în 1997 a predicat Evanghelia, şi rând pe rând, karechii au început să se pocăiască. Prima care s-a pocăit a fost sora Ana, o femeie bolnavă de tuberculoză, iar Domnul într-un chip miraculos, după ungerea cu untdelemn, a vindecat-o. Aici cam 95% din oameni au tuberculoză. Tuberculoza se manifestă în două faze: contagioasă şi atunci te izolează, trimiţându-te în sanatorii speciale, sau necontagioasă şi eşti lăsat în familie, unde cei mai mulţi au tuberculoză în faza necontagioasă. Sora Ana avea tuberculoză contagioasă şi Domnul S-a îndurat de ea şi a vindecat-o. După ea s-a pocăit şi sora Nadia, care mai târziu s-a căsătorit cu fratele Iura, ucraineanul. Şi în felul acesta s-a născut biserica din Evensk. Fratele Misa, un bărbat cam la 50 de ani, ne-a mărturisit cum s-a pocăit el. Toată viaţa lui a băut; acolo bărbaţii şi femeile care nu sunt pocăiţi beau foarte mult. Pe Mişa l-a chemat pastorul Iura să asculte Evanghelia, dar i-a spus: „Eu sunt beat, nu pot veni şi şanse să mă prinzi treaz nu prea sunt”. Iura l-a îndemnat să vină aşa beat. A mers şi a ascultat 4 ore Evanghelia, apoi s-a dus acasă, s-a culcat şi s-a trezit un alt om. El niciodată nu stătea fără să bea ceva de cum se scula, dar de atunci trecuseră 4 ani şi el nu a mai pus deloc alcool în gură. Slăvit să fie Dumnezeu! Despre un alt frate, Iura kareacul, ne povestea sora Nadia, soţia pastorului, cum s-a întors el la Domnul. Iura şi soţia lui aveau 5 copii şi beau foarte mult. Erau cunoscuţi în tot oraşul ca nişte oameni foarte beţivani. Sora Nadia mai mergea pe la ei ca să mai ia copiii pentru că erau flămânzi, nespălaţi şi stăteau dezbrăcaţi în frig. Îi lua pe la ea, le dădea să mănânce şi îi ducea înapoi acasă. Odată, când s-a dus după copii, s-a întâlnit cu femeia de la protecţia copilului, o rusoaică, iar aceasta i-a spus: „Nadia, voi nu vă puteţi ruga la voi la biserică pentru Iura şi soţia lui, Svetlana? Noi nu mai ştim ce să facem cu ei. Dumnezeul la care vă rugaţi voi să-i facă şi pe ei să nu mai bea”. Sora Nadia, care nu era nici ea întoarsă de mult timp la Domnul şi nu cunoştea atunci prea multe despre Domnul, i-a spus celei de la protecţia copilului: „Pe aceştia nu-i poate întoarce Dumnezeu pentru că sunt prea beţivani, dar eu voi anunţa la adunare să ne rugăm pentru ei”. „A anunţat la adunare, s-au rugat pentru ei, iar când noi am vizitat biserica, fratele Iura şi sora Svetlana erau în adunare, pocăiţi. Fratele Iura este bătrânul adunării. Slavă Domnului!


Mai era în biserica din Evensk o altă soră Nadia, mai în vârstă, care înainte de a se pocăi a fost vrăjitoare. Ea ne-a povestit mai multe despre acest popor kareac. Ei sunt păgâni. Bătrânii şi vrăjitorii lor spun că după potop o cioară mare i-a făcut pe ei dintr-o răchită neagră şi pe oamenii albi dintr-o răchită albă. Dumnezeul lor este o cioară la care ei se închină şi îi aduc jertfe câte un ren sau un câine. Când am vizitat-o pe sora Nadia în 2009 împreună cu fratele Bolos Filip, diacon în Biserica Betleem din Londra, fratele Colea translatorul şi fratele Saşa de la Magadan, ea era cu mâna în ghips. Am întrebat-o ce a păţit şi ne-a mărturisit că în urmă cu câteva săptămâni, stând în casă, i-a venit o mare poftă din partea celui rău să fumeze. Nu era întoarsă de mult timp la Domnul. Nu a rezistat acelei pofte, s-a îmbrăcat şi a plecat la magazin să cumpere ţigări. Pe drum a alunecat, a căzut pe gheaţă şi şi-a rupt mâna aşa de tare încât pentru ea, ca femeie bătrână, medicii au spus că nu va mai putea să-şi folosească mâna deloc pentru tot restul vieţii. Sora Nadia a mărturisit păcatul ce a vrut să-l facă, fraţii s-au rugat, i-au făcut ungerea, iar Domnul a făcut o minune. Mâna ei s-a vindecat complet; chiar doctorii au rămas uimiţi de această minune şi au spus că numai Dumnezeu a putut face acest lucru. Aşa a eliberat-o Domnul pe sora Nadia de duhul de fumat, a costat-o cam scump, dar este liberă. Slavă Domnului! Biserica este compusă cam din 40-50 de fraţi şi 30-40 de copii. Dar ce am văzut la aceşti fraţi, au fost lucruri care m-au impresionat foarte mult. Ei nu cunosc prea multă teologie, nu au acces la alte traduceri ale Bibliei în engleză, greacă etc. Dar au o credinţă copilărească. Ei citesc în Biblie în limba rusă că dacă ai credinţă cât un bob de muştar vei zice muntelui acestuia „«Ridică-te de aici şi aruncă-te în mare» se va face” (Matei 21:21). Şi dacă aşa scrie, ei aşa se cred. Iată două exemple: Primul: în 2009 am fost la ei pentru o săptămână. Avionul de la Măgădan la Evensk zboară doar o dată pe săptămână, marţea. Noi urma să ne întoarcem la Măgădan marţi dimineaţa. Duminică seara la adunare fraţii ne-au rugat să mai stăm o săptămână la ei. Le-am spus că trebuie să ne întoarcem, că avem toate legăturile zborurilor până la Londra şi nu puteam să le dăm peste cap. Ei s-au pus pe rugăciune să bată vântul şi să ningă, ştiind că atunci avionul nu mai putea veni de la Măgădan şi, implicit, mai trebuia să stăm încă o săptămână. Dintr-o dată, duminica noapte spre luni, s-a pornit un vânt că nu puteai ieşi afară din casă, te lua pe sus. Oraşul este pe malul mării şi nu opreste vântul deloc. Noi ne-am speriat de două lucruri: de credinţa mare a fraţilor şi de faptul că nu mai puteam pleca. Am mers luni seara la adunare, ei erau bucuroşi că mai stăm o săptămână cu ei. Le-am spus că trebuie să plecăm neapărat şi i-am rugat să nu se mai roage să bată vântul. Fratele Iura, bătrânul bisericii, s-a ridicat în picioare şi ne-a întrebat în faţa adunării: „Fraţilor, ne promiteţi că mai veniţi la noi?” Iar noi i-am răspuns: „Da”. Atunci el a spus adunării: „Să nu ne mai rugăm să bată vântul, să ne rugăm să poată pleca fraţii”. Marţi dimineaţa vântul nu mai sufla şi avionul a venit, iar noi am plecat. Această minune eu am trăit-o pe viu. Asta da credinţă!

Un al doilea exemplu descrie minunea cumpărării unui tanc. Mijlocul de transport acolo este sania trasă de câini sau tancul. Mai sunt câteva maşini ruseşti, Ural, Kraz, dar când este zăpadă mare maşinile nu mai merg. Fraţii aveau la biserică un tanc cumpărat de nişte misionari din Germania, dar era cumpărat la mâna a doua şi se tot strica. Chiar şi când am fost noi cu el s-a stricat. Iar la -50ºC să-l repari este foarte greu. Fraţii ne-au rugat să le cumpărăm un tanc nou ca de tanc vechi s-au săturat, că mai mult stă decât merge. Era luna februarie 2009, în plină criză mondială. Le-am explicat puţin cum stau lucrurile, dar ei nu ştiau nimic de bănci, de faliment, de recesiune, n-au înţeles nimic. Atunci eu le-am spus să se roage Domnului. Ei au început să se roage Domnului să le dea un tanc nou. Un tanc nou costa $45.000 (dolari americani) plus $5.000 să-l modifice şi încă $10.000 să-l aducă de la fabrică. Acolo tancul se cumpără din fabrica de tancuri, se ia armamentul de pe el şi se vinde la cei ce au nevoie de el în zonele nordice, unde nu se poate merge decât cu tancul. Eu mă gândeam că vin la Londra, fac apel la biserică şi la alte biserici şi până la sfârşitul anului 2009 să strângem banii. Dar mărturisesc că aveam puţină credinţă că se pot strânge aceşti bani. Când ne-am întors la Londra, am spus bisericii Betleem dorinţa fraţilor şi am anunţat pentru ultima duminica din lună martie 2009 o colectă pentru această cauză. Să cumpărăm un tanc. Am făcut colecte pentru multe cauze, dar niciodată nu m-am gândit că voi anunţa, ca pastor, că vom strânge bani să se cumpere un tanc, care să ducă „soldaţii”, dar nu pe câmpul de luptă, ci pe câmpul de evanghelizare a oamenilor nepocăiţi. După colecta din data de 29.03.2009, de la programul de dimineaţă şi de la cel de după-masă, s-au strâns de la o biserică cu familii numeroase, cu oameni care nu lucrau, într-o vreme de criză, suma de $50.000. S-a putut cumpăra tancul. Dumnezeu a făcut o minune. M-am pocăit de necredinţa mea înaintea Domnului. Am trimis banii la fraţi şi am mai strâns şi pentru transport. De la uzina de tancuri din Khabarovsk s-a cumpărat un tanc nou-nouţ. De aici s-a dus pe vagon de cale ferată până la Nahotka, iar de la Nahotka s-a dus cu vaporul până la Evensk. Mare le-a fost bucuria fraţilor din Evensk când în curtea bisericii a intrat acest tanc. Slăvit să fie Dumnezeu!” M-a impresionat foarte mult dorinţa lor de a evangheliza tot neamul. După ce unul se pocăieşte, merge să propovăduiască la alţii Evanghelia cu multă râvnă, iar în satele de unde vin ei, au înfiinţat biserici. Satele se află la depărtare mare unele de altele, dar aceasta nu-i împiedică să meargă să vorbească despre Dumnezeu. Un alt lucru pe care l-am văzut la ei este durata programului din adunare. Noi ţineam cam 3 ore şi ei ne-au întrebat dacă nu putem să ţinem mai mult programul. I-am întrebat cât vor să ţinem şi ne-au răspuns că măcar 6 ore. Şi asta timp de o săptămână, în fiecare zi... Doamne, dă-ne şi nouă aceeaşi dorinţă de a sta în casa Ta!

C. N.

„Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri, care v-au vestit Cuvântul lui Dumnezeu;...”

Evrei 13:7

Experienţe


Anul 1929 a fost numit de ideologii comunişti, anul marii cotituri. Într-o măsură, acest lucru a fost adevărat. În acel an s-a început colectivizarea, care a rupt coloana

vertebrală a fermierilor, nimicind clasa lor. Ţara care până la revoluţie exporta foarte multe produse alimentare, a devenit săracă, lipsa alimentelor devenind o problemă naţională. Din martie a acestui an, a fost lovită comunitatea creştinilor care practicau abstinenţa totală de alcool şi care au primit învăţătura despre botezul prin Duhul Sfânt de la Ivan Voronaev. Conform deciziei autorităţilor sovietice din cartierul Baumanski, Casa de Rugăciune, construită cu finanţele proprii, le-a fost confiscată de stat. Credincioşii au păstrat poze făcute la ultima Cină, oficiată de către fratele Ivan Nicolaevici Koloskov. Poza arată posterul pus pe peretele bisericii cu cuvintele lui Cristos: „Intraţi pe poarta cea strâmtă“. Iar pe spatele pozei era scris: „Adunarea extraordinară a creştinilor care practică abstinenţa de alcool cu ocazia confiscării Casei lor de Rugăciune. 3 martie 1929. Moscova“. I.N.Koloskov a scris multe rapoarte către organele centrale de conducere, care încă nu demult se purtau cu bunăvoinţă faţă de bisericile lor. Ataşa la acele scrisori, copii notariale ale deciziilor Primăriei din Moscova din 1920, care spuneau: „Această adeverinţă este dată pentru a confirma că comunitatea muncitoare „Viaţa fără alcool“, compusă din muncitori, fermieri şi meşteşugari, care s-au hotărât să ducă o viaţă de abstinenţă faţă de consumul băuturilor alcoolice, este sub protecţia noastră directă. Orice măsuri luate faţă de această comunitate, trebuie mai întâi aduse la cunoştinţa noastră şi aprobate de preşedintele Primăriei“. Nimic nu ajuta. Koloskov, aducându-şi aminte că în timpul represaliilor ţariste împotriva duhoborilor şi a molocanilor, acestora li se permitea emigrarea în străinătate, a trimis cerere pentru emigrare. Răspunsul la această cerere a fost un val de arestări printre membrii comunităţii respective. Toate rapoartele lui Koloskov i-au fost folosite pentru a-l acuza pe el şi pe colaboratorii lui. Însuşi Koloskov, secretara comunităţii Maria Iakovlevna Zaharova şi mulţi alţii au încercat să fugă din ţară prin Baku, dar au fost prinşi şi arestaţi. După ce au fost aduşi la Moscova şi ţinuţi sub anchetă timp de şase luni, au fost

judecaţi de cunoscutul „grupul celor trei“ (un grup de trei securişti), cu uşile închise. I.N.Koloskov a fost condamnat la 10 ani, iar M.I.Zaharova la 5 ani de puşcărie. Toţi ceilalţi au fost condamnaţi la puşcărie, pe diferite perioade de timp. Cei condamnaţi au fost trimişi la închisoarea din Iaroslavl şi puşi în celule vecine. Câteodată se puteau vedea când erau scoşi pentru plimbare. În 1932, lui Koloskov i-a fost suspendat dreptul de a fi vizitat de soţia şi fiul lui, iar apoi şi dreptul la corespondenţă. Koloskov a cerut procurorului puşcăriei să-i restituie aceste puţine drepturi pe care le mai avea, dar a fost refuzat. În semn de protest, Koloskov a anunţat greva foamei. A cincea zi, acest lucru a ajuns la urechile administraţiei puşcăriei şi la unii deţinuţi. Paznicii l-au udat cu apă rece şi l-au pus în carceră rece şi umedă. Koloskov suferea de tuberculoză. El a reuşit să transmită prin perete, folosind alfabetul Morse, că „Generalul“ (aşa era poreclit cel mai nemilos paznic al puşcăriei) era să-l sugrume. Dimineaţa următoare Maria Zaharova a auzit o voce slabă a lui Koloskov venită de la geamul de afară: „Sunt pe moarte“. Zaharova a început să bată în uşă ca să cheme paznicul, dar nu a venit nimeni. În aceeaşi seară, întorcându-se de la plimbarea zilnică, Maria a văzut cum carcera era măturată de deţinuţii de serviciu. Unii deţinuţi ascundeau de ea faptul morţii lui Koloskov, ştiind cât de mult ţinea ea la pastorul ei. Fiul său a fost chemat de administraţia puşcăriei şi i s-a spus de moartea tatălui lui. Când directorul închisorii a văzut câtă suferinţă i-a produs această veste, nu a putut să nu spună: „Nu mi-am putut închipui că v-aţi iubit atât de mult tatăl, chiar dacă el era inamicul poporului“. I s-au dat înapoi hainele tatălui. Cămaşa lui avea o mare pată de sânge la piept. Maria Iakovlevna Zaharova a supravieţuit lungilor ani de puşcărie. Dumnezeu a ajutat-o să rămână în viaţă şi să poată spune adevărul despre ultimele luni din viaţa lui Koloskov. Alexei Ivanovici Pantiliuşkin, a fost luat împreună cu toţi tinerii în timpul Cinei. I-au aruncat în dubă şi i-au dus direct la închisoare. Acest predicator a murit în spitalul închisorii din Iaroslavl. Un lucrător apropiat de Koloskov, Piotr Nikolaevici Smirnov (condamnat în 1929) a fost ţinut în închisoarea

„Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri, care v-au vestit Cuvântul lui Dumnezeu;...”

Evrei 13:7

Experienţe


din Perm. De acolo, a fost trimis la Solovki, dar a murit pe drum de dizenterie. Această comunitate de credincioşi a fost exterminată complet. Toţi, fără excepţie au trecut prin exiluri şi închisori, foarte puţini rămânând în viaţă. Rudele lor au trăit o viaţă plină de lipsuri şi suferinţe, purtând eticheta de „Rude ale inamicilor poporului“. Comunitatea întreagă, cândva foarte vie şi activă a fost nimicită, iar cei care au supravieţuit s-au împrăştiat prin alte biserici evanghelice. Mişcarea credincioşilor abstinenţi de alcool a cunoscut o răspândire foarte largă prin Rusia, la începutul secolului al XX-lea şi a continuat să se dezvolte până la revoluţia din 1917. În esenţă această comunitate era o comunitate ortodoxă, dar pe măsură ce ei luau decizia de a se abţine de la băuturi alcoolice, se apropiau tot mai mult de învăţătura evanghelică. Apariţia societăţii celor abstinenţi de alcool, este legată de numele lui Ivan Ciurikov, care a lucrat un timp îndelungat la Sankt-Petersburg. Comunităţile celor care se abţineau de la băutură au început să se formeze în urma mişcării moraliste din sânul bisericii ortodoxe, începând cu anul 1904. Impulsul pentru aceasta a fost dat de societatea petersburgheză şi a altor oraşe, care s-a angajat în luptă împotriva decăderii morale şi cu precădere, împotriva beţiei. Luând exemplu de la alte ţări, unde Cuvântul lui Dumnezeu a fost folosit ca mijloc de lămurire a celor dependenţi de alcool, au încercat să aplice aceeaşi metodă şi în Rusia. Primii convertiţi îşi dedicau viaţa slujirii printre oamenii dependenţi de alcool şi duceau acolo vestea eliberării care poate fi dobândită în urma credinţei în Cristos. Aceşti oameni se considerau ortodocşi, se închinau la icoane şi atârnau lângă icoane portretele împăraţilor ruşi. Dar, încetul cu încetul, adâncindu-se tot mai mult în Scripturi, au început să se îndepărteze de învăţătura ortodoxă, formând o grupare aparte. Primele comunităţi ale celor ce propovăduiau abstinenţa de alcool, s-au format în oraşele mari, precum Moscova, Sankt-Petersburg, Samara. Aceste oraşe, fiind mari centre industriale, creau un context propice pentru crimă, prostituţie şi alte vicii. Oamenii erau împinşi spre o viaţă mizerabilă şi mulţi îşi găseau refugiu în băutură. Creştinii adevăraţi au început să caute soluţii pentru această situaţie disperată, înţelegând că o adevărată eliberare de dependenţa de alcool, poate să se producă doar într-un suflet născut din nou. Cei mai cunoscuţi luptători împotriva băuturii, din Moscova erau: Dmitri Grigoriev şi Ivan Nikolaevici Koloskov, urmaşul lui I.Ciurikov. Împreună cu alţi adepţi ai mişcării, aceştia mergeau la oamenii decăzuţi, prostituate şi beţivi, ducându-le Vestea cea Bună, arătându-le scopul şi sensul vieţii. Aceste predici au ajutat mii de oameni să iasă din abisul dependenţei de alcool. Adunările lor creşteau. Adunarea din Sankt-Petersburg, condusă de I.Ciurikov număra peste 4000 de membri. Comunitatea din Moscova, condusă de Koloskov, avea peste 1000 de membri. De multe ori în predicile lor, adepţii abstinenţei de alcool acuzau de acest viciu, clerul bisericii ortodoxe, aducând astfel asupra lor prigoană din partea guvernului. În anul 1904, clericii ortodocşi au început un proces împotriva lui Koloskov. Procesul a fost ţinut la Vladimir. Ivan Nikolaevici a fost acuzat de „hlîstovstvo“, profanare, orgii în timpul adunărilor, etc. Biserica ortodoxă

i-a anatemizat pe adepţii mişcării. Ivan Koloskov şi Dmitri Grigoriev au petrecut un an în puşcărie, până s-au făcut toată investigaţiile şi s-a terminat procesul. La proces, printre juraţi se aflau şi oameni cinstiţi, urmaşii ideilor lui Tolstoi, în special domnul Malentovici, care a influenţat în bine mersul procesului şi acuzaţiile au fost retrase. Koloskov şi Grigoriev au fost eliberaţi. Din momentul acela, ei s-au apropiat mult de ideile lui Tolstoi, ţinând legătura cu adepţii lui. Totuşi, adversarii mişcării nu puneau armele jos şi procesele au continuat încă multă vreme. În arhive a fost găsită o scrisoare a lui V.D.Bonci-Bruevici, care a luat poziţia de apărare faţă de gruparea luptătorilor împotriva alcoolului, iar în timpul Sovietelor a fost numit „apărătorul sectanţilor“. Acea scrisoare adresată lui A.A.Şahmatov spune: „Dragă Alexei Alexandrovici! Mă aflu acum la Vladimir, l Curtea Judecătorească, în calitate de expert în problemele grupării celor care practică abstinenţa de alcool din Moscova. Procesul va mai dura încă două săptămâni“ (V.D.Bonci-Bruevici. Opere alese ateiste. Moscova. Mîsli. 1973). Ivan Nikolaevici Koloskov a fost nu numai un talentat predicator, dar şi un foarte bun organizator, care îmbina înţelepciunea de sus cu activităţi practice. Comunitatea lui acorda un mare ajutor celor care reuşeau să scape de dependenţa de alcool, cumpărându-le unelte şi alte obiecte pentru munca lor, ca să-şi poată câştiga pâinea. Astfel se organizau comune agricole, colonii pentru copii orfani şi oameni săraci, ateliere de încălţăminte, cantine vegetariene pentru şomeri în care se predica Evanghelia, campusuri, tipografii etc. În comunitate existau puncte de ajutor medical, unde împreună cu metodele tradiţionale medicale se foloseau rugăciunea şi ungerea cu ulei. Nu de puţine ori în aceste puncte medicale se întâmplau vindecări miraculoase. În cartea lui I. Elaşevici „Adevărul despre I.Ciurikov şi adepţii lui“ (Moscova-Leningrad, 1930, p.46) se găseşte o mărturie a doctorului L.Trivus, care spune despre Ciurikov: „Recunosc că sunt adevărate cazurile de vindecare de la dependenţa de alcool şi prostituţie, în urma stării lui de vorbă cu pacienţii“. Purtarea frumoasă a adepţilor abstinenţei de alcool era respectată de toţi. Comunitatea lor se asemăna cu Biserica Primară, având multe lucruri de obşte. În anul 1923 au fost fondate filiale ale acestei comunităţi la Pavlov-Posad şi în alte localităţi din împrejurimile Moscovei. Pentru a vă face o idee de stilul predicării acestor credincioşi, vom prezenta un citat din predica lui I.N.Koloskov: „Mizeria în care trăim este strigătoare la cer, iar unii mai adaugă la aceasta, oferind puţină vodcă, că va fi de folos. Au să ne ia şi ce ne-a mai rămas – mintea noastră, ca să devenim mai rău decât animalele. Haideţi deci, să ne lăsăm de otrava aceasta, să nu ne mai otrăvim nici pe noi, nici pe alţii. Mintea noastră, acum bolnavă, se va vindeca, şi vom învia pentru o nouă viaţă, gata pentru fapte bune“. (V.D.Bonci-Bruevici „Din lumea sectanţilor“ Gosizdat. 1922, p.129).


Învăţătura vie a Evangheliei despre credinţa salvatoare în Isus Cristos şi despre viaţa nouă şi plină de bucurie în puterea Duhului Sfânt, era exact ceea ce aveau nevoie să audă membrii acelei comunităţi. Deja în anul 1919 mulţi dintre membrii comunităţii care practicau abstinenţa de alcool, precum şi alte grupuri ieşite din bisericile baptiste şi adventiste, s-au adăugat la biserica în spiritul apostolic din Moscova. În anul 1920, toată comunitatea lui Koloskov a devenit parte a acestei ramuri a mişcării penticostale. Experienţa spirituală a acestei comunităţi este unică, deoarece într-o perioadă scurtă de timp a parcurs un traseu lung spiritual, ajungând în cele din urmă la adevărul învăţăturii evanghelice. În 4 Ianuarie 1930, conducerea Uniunii Creştine de Crez Evanghelic, a apucat să trimită în America vestea despre primul martir al acestei comunităţi: „Vă informăm că am primit urgent o telegramă din Moscova, de la soţia fratelui S. Alexiuk, cu ştirea despre moartea acestui frate. Nu avem niciun detaliu cu privire la boala şi moartea lui. În urma lui a rămas soţia şi copilul. Nu am primit alte veşti nici de la soţia lui. Evenimentul acesta ne-a adus multă întristare“. În 11 Ianuarie 1930, Ekaterina Voronaeva adresa următoare scrisoare fraţilor din America: „În ziua de 7 Ianuarie a acestui an, au fost arestaţi de către organele securităţii, membrii Comitetului Uniunii. În timpul percheziţiei la sediul Uniunii, securiştii au confiscat corespondenţa şi bibliile. De asemenea, din cancelaria Uniunii au fost luate maşina de scris şi literatura religioasă. Spre marea noastră întristare, au fost arestaţi următorii fraţi: preşedintele Uniunii I.E. Voronaev, vicepreşedintele I.I. Riumşin, secretarul Uniunii I.I. Lucineţ. Au fost arestaţi de asemenea, doi secretari de la editura revistei „Evanghelistul“, sora M. Saviţkaia, şi fratele R.N. Kiselev, dirijorul corului E.I. Bezuglîi şi membrul comisiei de cenzori N.V. Pavlov. Ne pare foarte rău pentru tot ce s-a întâmplat, dar credem că voia sfântă a lui Dumnezeu este peste toate aceste evenimente“. Pavel Voronaev scrie despre aceste evenimente în memoriile sale: „În acea perioadă toate bisericile CCE au fost închise, iar pastorii lor arestaţi. Unii dintre prietenii apropiaţi ai tatălui meu au fost arestaţi şi el simţea că în câteva zile va urma şi el. Tata şi mama petreceau zile întregi în rugăciune, rugându-l pe Dumnezeu să le dea curaj în faţa grelelor încercări ce urmau să vină. Până în ziua de azi îmi amintesc pe tatăl meu, stând pe genunchi şi ascunzându-şi faţa în mâini, lacrimile şiroindu-i pe obraz, întregul trup cutremurându-se de plâns. Îl implora pe Dumnezeu să-i dea curaj şi putere. „Doamne, Tu le ştii pe toate... dacă mai ai nevoie de mine... sunt gata... dă-mi curaj...“ Apoi s-a întâmplat. Era o noapte rece de iarnă, dormeam cu toţii, era după miezul nopţii, dintr-o dată am fost treziţi de o lovitură în uşă şi o voce tare care striga: „Deschideţi în numele legii!“ Tata s-a îmbrăcat repede şi a deschis uşa. Erau agenţii securităţii. I-au spus că este arestat, i-au poruncit să ridice

mâinile, unul din ei ţinând pistolul îndreptat spre el, pe când un altul îl percheziţiona. Agenţii au cercetat cu atenţie toate lucrurile noastre, au tăiat căptuşeala hainelor şi au rupt saltelele de pe paturi. Toată mobila a fost întoarsă şi mutată de la locul ei. Au fost confiscate câteva cutii mari pline cu biblii, literatură religioasă şi corespondenţă personală. Mama stătea ca înlemnită, cu buzele tremurânde şi ochii plini de lacrimi. Timotei şi Nadejda au început să plângă. Mama speriată se mişca încet prin cameră adunând lucrurile tatei într-o sacoşă: un schimb de haine, o pătură, nişte mâncare. Agenţii securităţii aşteptau sosirea dubei. În câteva minute tata urma să plece. Ne uitam la el ca pentru ultima dată, încercând să întipărim în memorie fiecare trăsătură a feţei lui. Capul lui s-a aplecat înainte, pe faţa lui palida se citea o istovire profundă. Colţurile gurii tremurau, am observat atunci primele fire albe de păr. În aceste ultime zile împreună, tata a îmbătrânit mult. Sentimentul pierderii tatălui nostru drag devenea tot mai greu de suportat, el însuşi evita să vorbească, de teamă să nu-şi piardă cumpătul. În sfârşit unul dintre agenţi a spus: „Este timpul să plecăm“. Ne luam rămas bun de la tata, ca şi cum îl trimiteam la moarte. El a sărutat mai întâi pe Timotei şi Nadejda, apoi pe ceilalţi copii, făcând eforturi să nu plângă. Nu putea să spună nici un cuvânt. A îmbrăţişat-o pe mama. Ne-a privit pentru ultima dată cu ochii plini de lacrimi şi a plecat. Sora mea cea mică Nadejda, striga: „Tată, tată, tată....“. Pentru o clipă tata s-a oprit, dar securistul i-a poruncit să meargă înainte. Mama a observat că tatăl şi-a uitat lucrurile şi a alergat să i le dea. I-a implorat pe securişti să o lase să-l însoţească până la maşină. Inima tatălui era foarte grea. El vedea înainte doar închisoare, despărţire de cei dragi şi în cele din urmă moartea. Mama mergea în spatele lui tăcută; dintr-odată viaţa ei a devenit pustie: soţul i-a fost luat, iar în grija ei au rămas şase copii, cel mai mic dintre ei neîmplinind încă trei ani. Cum era posibil să treacă prin toate acestea! Totul părea ireal, şi-ar fi dorit ca toate aceste evenimente să fi fost doar un coşmar din care s-a trezit, dar nu era aşa. Aici erau ofiţerii securităţii care duceau pe soţul ei, şi aceasta era realitatea. A venit maşina, oamenii au poreclit aceste maşini „corbul negru“ şi ofiţerul a deschis uşa în faţa tatălui, făcându-i semn să intre. Tata a îmbrăţişat-o pe mama pentru ultima dată, încercând să o liniştească: „Fii tare, Katiuşa. Dumnezeu vă va purta de grijă...du-te şi păzeşte-i pe copii. Totul o să fie bine...“ Vocea lui suna liniştitor şi sigur. Ea i-a răspuns cu un zâmbet. Aplecându-se de pe treptele maşinii, tatăl a sărutat-o. Când maşina a început să se îndepărteze, se crăpa deja de ziuă. În primele trei luni tata a fost ţinut în penitenciarul secret din Odessa. Nu avea voie să fie vizitat, nici nu avea drept la colet. Tata a fost tratat cu cruzime, fără nici o milă. Interogatorii în timpul nopţii, unele durau până la 18 ore. Securitatea încerca să-l forţeze să dea declaraţie că era spion, aflat în slujba anticomuniştilor. La începutul celei de-a patra luni de arest, tata a fost transferat într-un alt penitenciar de stat, lângă Odessa, unde a petrecut următoarele şapte luni. Aici aveam voie la o vizită scurtă, de 15 minute, o dată pe lună şi posibilitatea de a-i aduce colet cu mâncare şi haine. Apoi a fost transferat la penitenciarul din Harkov, un


oraş aflat la aproximativ 300 de mile de Odessa, în partea nordică a Ucrainei. În acest penitenciar a fost condamnat la lagăr, în nordul Rusiei. Tata, împreună cu alţi cincizeci de condamnaţi, a fost pus într-un vagon de marfă şi trimis în lagăr. Peste câteva luni am primit veste de la tata, din lagărul UFT-UZA de pe râul Vîcegda, care se afla la o distanţă de o mie cinci sute de mile de Odessa. Într-o zi am primit scrisoarea mult aşteptată de la tata. El cerea să-i trimitem haine de iarnă şi mâncare. Am început să ne gândim ce putem face, pentru că poşta nu primea colete pentru aşa o destinaţie. Cineva trebuia să ducă acel colet personal. Am hotărât că va merge fratele meu mai mic, Piotr. Mama a pregătit pachetul cu ceai, conserve, pâine uscată, carne sărată, medicamente şi haine. Multe alimente le-am primit de la prieteni. În sfârşit, toate au fost gata şi fratele meu a pornit la drum. A doua zi a ajuns la Moscova, unde trebuia să ia un tren şi să plece a doua zi dimineaţa. Petrecându-şi noaptea la nişte prieteni, i-a trimis tatălui o telegramă informându-l că e pe drum şi i-a sugerat să ceară permisiunea pentru vizită. După patru zile de călătorie cu trenul, a ajuns la Kotlas. Ca să meargă mai departe trebuia să ia un vapor. Vaporul era plin până la refuz de deţinuţi, paznici şi localnici. Intrând în vorbă cu un pasager, a aflat că acesta lucra ca mecanic auto şi de multe ori era chemat să repare maşinile din lagăr. Spre uimirea lui, Piotr a descoperit că omul respectiv îl cunoaşte pe tatăl lui. Au călătorit cu vaporul timp de trei zile, ajungând la Ust-Uma. Aici se afla biroul lagărului şi fratele meu a intrat acolo, interesându-se de permisiunea pentru vizită, pe care a cerut-o tatăl lui. I s-a spus că o astfel de permisiune încă n-a sosit, dar se poate face o cerere şi răspunsul va veni în câteva zile. Întorcându-se de la birou, s-a întâlnit din nou cu acel mecanic auto şi i-a spus cauza întristării lui. Mecanicul l-a întrebat dacă ar risca să meargă pe ascuns cu nişte maşini de marfă care pleacă spre lagăr în seara acelei zile. Unul din şoferi era prieten cu mecanicul şi acesta l-a rugat să-l ascundă pe fratele meu printre lucrurile cu care era încărcată maşina. Odată cu lăsarea întunericului, Piotr s-a ascuns în maşină şi toate trei maşinile s-au pornit la drum. La un moment dat maşinile au fost oprite de control, iar şoferii au fost întrebaţi ce anume transportă. Din fericire soldatul nu a verificat maşina, pentru că în acest caz fratele meu ar fi fost descoperit. Spre dimineaţă erau deja în lagăr, dar mai trebuia să parcurgă mulţi kilometri până să ajungă la locul unde era tata. Şoferul lui Piotr a vorbit cu ceilalţi, care aveau de mers mai departe şi unul din ei a consimţit să-l ducă pe Piotr în schimbul unei părţi din alimentele pe care le avea cu el. Din nou a trebuit să se ascundă printre mărfuri. În sfârşit maşina a ajuns la capătul drumului. Mai departe trebuia să meargă pe jos, alăturându-se grupului de deţinuţi care reparau legătura telefonică. Noaptea au făcut repede o tabără şi au dormit chiar acolo, lângă drum. Dimineaţa, unul din cei care făceau reparaţii, a auzit un mesaj transmis în lagăr, care spunea că Piotr a primit permisiunea pentru vizită. Acum putea să meargă înainte fără teama eventualelor consecinţe cauzate de intrarea în lagăr fără permisiune. În sfârşit, după unsprezece zile de călătorie, Piotr se afla în baraca tatălui său. Fratele meu s-a aruncat în

braţele lui. S-au îmbrăţişat şi s-au sărutat. Inima fratelui meu plângea, văzând cât de tare s-a schimbat tata. Cândva un om puternic şi zdravăn, acuma era slab şi palid. S-au aşezat şi au început să vorbească. I-a întrerupt sunetul fluierului care însemna chemarea la masă. După mâncare tata trebuia să se întoarcă la lucru. La sfârşitul zilei tata s-a întors de la lucru. I-a sugerat fratelui meu să facă o plimbare până la pădurea aflată la marginea lagărului. A scos de sub braţ un Nou Testament şi a început să citească încet. Apoi au îngenuncheat amândoi şi au început să se roage. I-au mulţumit lui Dumnezeu pentru că l-a ajutat pe Piotr să ajungă până acolo şi pentru întâlnirea lor. Tata spunea că vine aici, la marginea pădurii pentru părtăşie şi rugăciune ori de câte ori are posibilitatea. A doua zi, tata a primit o zi liberă. El i-a arătat lui Piotr lagărul. Acesta avea câteva barăci, în fiecare locuiau câteva sute de deţinuţi. În total lagărul avea capacitatea de zece mii de persoane. În timpul vizitei fratelui meu, tata lucra ca şi conţopist la depozitul lagărului. Toată baraca lui făcea parte din personalul lagărului – mecanici, muncitori de la bucătărie, contabili, şefi de depozite, etc. Aceşti deţinuţi aveau anumite privilegii faţă de ceilalţi – ziua lor de lucru era mai scurtă, de trei ori pe săptămână primeau o hrană puţin mai bună. Tata, lucrând în birou nu era nevoit să petreacă zile întregi sub cerul liber. Acest lagăr era ca un mic orăşel; cu propria centrală electrică, cantină, brutărie, atelier de lăcătuşerie, garaje, o pistă de aterizare, staţie radio, etc. În timpul iernii pământul era acoperit de zăpadă şi gheaţă. Deţinuţii erau îmbrăcaţi în zdrenţe, picioarele le erau învelite cu cârpe. Înainte de plecare, fratele meu i-a dat tatălui ghetele lui de piele, paltonul şi cămaşa, îmbrăcându-se cu hainele ponosite ale tatălui. Paltonul lui arăta puţin mai bine decât o cârpă. Ghetele lui erau aşa de distruse, încât a trebuit să le lege de picioare cu o sfoară. Cele zece zile au trecut foarte repede. Au plecat pentru ultima dată spre pădure pentru a se ruga împreună. Inima le era grea. Fratele meu a observat lacrimile din ochii tatălui, dar acesta nu a plâns. Era greu să se abţină. Fratele meu simţea un nod în gât şi inima i se rupea de milă. Era aşa de necăjit şi nu ştia ce să facă. Faţa tatălui era palidă ca ceara, ochii îi sclipeau febril, mâinile îi erau infectate din cauza lipsei de alimente. Arăta îmbătrânit şi obosit. Ca de obicei, a citit un loc din Sfânta Scriptură cu o voce înceată, lacrimile şiroindu-i pe obraji. Au îngenuncheat. Nemaiputând să se stăpânească, tata a început să plângă: „Doamne, o Doamne, până când...până când...“ Fratele meu era cuprins de durere. A venit clipa despărţirii, care a fost de nesuportat. S-a smuls din îmbrăţişarea tatălui şi a plecat fără să se uite înapoi, lăsând silueta singuratică a tatălui, cu lacrimile curgând pe obrajii istoviţi. Aceasta a fost ultima dată când şi-a văzut tatăl“.

Mesagerul Cincizecimii,

Nikolai Usaci, Vladimir Tkacenko, Editura Scriptum,

Oradea (www.scriptum.ro)

Adresa la care ne puteţi contacta pentru abonamente,răspunsuri la întrebări, articole, sugestii, reclamaţii este:

Revista „Dragoste pentru Adevăr” Calea Aurel Vlaicu, Nr. 121-125, Arad, cod 310365, România,

www.dragostepentruadevar.roe-mail: [email protected]

Mobil: 0740 437777, 0746 046080

PROBLEME ECONOMICENe-am descurca mult mai bine dacă am avea mai puţini economişti şi mai mulţi oameni economi.

Cine cumpără ce n-are nevoie va ajunge curând să aibă nevoie de ceea ce nu poate cumpăra.

Dacă eşti patron, fă-te uneori că nu vezi; dacă eşti angajat, fă-te uneori că nu auzi.

Averea e întreagă dacă eşti mulţumit cu ceea ce ai.O inimă lipsită de griji este mai preţioasă decât o pungă plină de bani.

Săracul are necazuri pentru că nu are bani... bogatul pentru că-i are. Sărăciei îi lipsesc multe, zgârceniei – toate, dar cumpătarea este îndreptarea lipsurilor.

Nici sărăcia nu poate înjosi sufletele tari, nici bogăţia nu poate înălţa sufletele josnice.

La succes financiar nu se ajunge dacă economiseşti după ce ai făcut cheltuielile, ci dacă faci cheltuielile după ce ai pus ceva deoparte. Banul economisit este de două ori câştigat.

Circumstanţele s-ar putea să te împiedice să acumulezi o avere mare, dar în niciun caz nu te vor împiedica să-ţi formezi un caracter bun.

Cu necaz se dobândeşte averea şi cu necaz se păstrează, iar un mormânt scump este imaginea unei averi prefăcute în piatră.

Dacă vreţi să vedeţi ce crede Dumnezeu despre bani trebuie doar să vă uitaţi la cei ce îi au.

Acela care pierde bani, pierde mult. Acela care pierde un prieten, pierde mult mai mult. Acela care îşi pierde credinţa, pierde totul.

Banca este un loc în care ţi se împrumută o umbrelă când vremea este frumoasă şi care îţi cere umbrela înapoi atunci când plouă.

Pentru omul liber, datoria bănească este o cumplită sclavie. Să primeşti un împrumut pe care nu-l poţi înapoia înseamnă să furi.

Copilul acestui secol îmbibat de ambiţii, vrea ca averea să-i vină fără muncă, gloria fără talent şi succesul fără strădanie.

Multe căi duc spre bogăţie şi cea mai mare parte din ele sunt murdare.

„Nu te chinui ca să te îmbogăţeşti, nu-ţi pune priceperea în aceasta” (Proverbe 23:4).

„Un nume bun este mai de dorit decât o bogăţie mare şia fi iubit preţuieşte mai mult decât argintul şi aurul” (Proverbe 22:1).

„Mai mult preţuieşte săracul care umblă în neprihănirea lui, decât bogatul care umblă pe căi sucite!” (Proverbe 28:6)

„Cine iubeşte argintul, nu se satură niciodată de argint şi cine iubeşte bogăţia multă,nu trage folos din ea. Şi aceasta este o deşertăciune! (Eclesiastul 5:10).

„Cu cât mai mult face câştigarea înţelepciunii decât a aurului!Cu cât este mai de dorit câştigarea priceperii decât a argintului!” (Proverbe 16:16).

Cu p r i n s - download.resursecrestine.ro

Documents

Transcript of Cu p r i n s - download.resursecrestine.ro