Cruciadele

Cruciadele au fost expediții militare ale feudalilor apuseni cu scopul de a cuceri și coloniza regiuni din Orientul Apropiat, îndeosebi Palestina și Ierusalimul.

Ele au apărut într o societate aflată în plină expansiune politică și militară și sunt o întregire a procesului de colonizare petrecut în Europa, la ele participând toate clasele și păturile sociale.

Caracterul și cauzele cruciadelor

Aspectul religios constă în faptul că aceste expediții au fost însoțite, la început, de o ideologie creștină. Proclamate ca "războaie sfinte", ele au fost organizate în numele eliberării așa numitelor "locuri sfinte", în principal Ierusalimul și împrejurimile sale, de sub dominația musulmană. Caracterul religios al cruciadelor explică de ce conducerea lor a revenit papalității al cărei rol, pe plan internațional, se afirmă în secolul al XI-lea.

Orientul Apropiat, cuprinzând Bizanțul, Siria, Palestina, Egiptul, fiind mai dezvoltat din punct de vedere economic și cultural decât Occidentul, exercita, la sfârșitul secolului al XI-lea, o puternică atracție asupra claselor sociale din apusul Europei, care la acea dată trecea printr-o perioadă de criză ca urmare a încheierii procesului de aservire a țărănimii, a creșterii puterii principilor, a instituirii ordinelor cavalerești, a sporului demografic, precum și a unor factori naturali: inundații, secetă, foamete, molime etc. Anarhia politică aducea prejudicii atât economiei domaniale, pe cale de a se dezvolta, cât și celei orășenești.

Canalizarea spiritului războinic al cavalerilor în afara Europei, apărea tuturor o soluție fericită. La ideea de cruciadă au aderat repede și orășenii, care întrezăreau posibilitatea unor noi piețe de desfacere și aprovizionare. Participarea masivă a țărănimii la cruciade se explică, pe de o parte, prin pauperizarea ei, pe de altă parte, prin spiritul de colectivitate și solidaritate foarte puternic în Evul Mediu, fapt dovedit cu prisosință în timpul cruciadelor copiilor. Principii s-au alăturat și ei cruciadelor deoarece nu puteau rămâne în afara unei lupte care le ar fi adus noi stăpâniri, prestigiu și glorie, dar, de la început, între idealul nobiliar și cel popular a existat o prăpastie.

Posibilitatea unor acțiuni militare în răsărit și a unor deplasări da mase a fost creată de însăși situația politică din Orientul Apropiat. În a doua jumătate a secolului al XI-lea, turcii selgiucizi, după ce au cucerit Bagdadul în 1055, au înaintat în Asia Mică, în Siria și Palestina, pe atunci stăpânite de Califul din Egipt, iar în anul 1070 a fost cucerit Ierusalimul. Formarea emiratului de Damasc și a celor trei sultanate, Cappadocia, Rum și Smirna reprezentau o mare primejdie pentru Bizanț, într un moment în care cumanii, pecenegii, maghiarii și normanzii atacau imperiul. În această situație împărații bizantini au fost nevoiți, în mai multe rânduri, să ceară ajutor militar în Occident. Așa s-a născut inițiativa papalității de a organiza expediții în urma cărora scaunul apostolic și-ar fi mărit sfera de influență, mai întâi prin înlăturarea schismei, din anul 1054, dintre bisericile catolică și ortodoxă, apoi, prin răspândirea catolicismului în noi regiuni. În conciliile de la Piacenza și Clermont din 1095, apelul de cruciadă a fost lansat de către papa Urban al II-lea.

Cruciada I (1096-1099) sau Cruciada Taranilor

În Conciliul de la Clermont din 1095, în cadrul sinodului, Papa Urban al II-lea a anunțat public cruciadă pentru eliberarea Țării Sfinte de sub ocupația musulmanilor, declarând "nimicirea dușmanilor creștinității și iertarea eternă a păcatelor pentru cei care vor lupta sub semnul crucii". Răspunsul a fost pozitiv, iar papa le-a spus episcopilor să se întoarcă în eparhiile lor și să obțină susținere pentru cruciadă. Fiecare grup de creștini trebuia să se supună seniorului local și să se autofinanțeze. Grupurile trebuiau să se mobilizeze în august 1096 și să pornească spre Constantinopol, unde aveau să se alăture armatei gigantice a Bizanțului, să-i izgonească pe turcii selgiucizi din Asia Mică și să înainteze spre sud prin Siria până la Ierusalim. Cavaleri și oameni de rând, țărani și meșteșugari, chiar și hoți și călugări , au pornit la drum, conduși de Petru Eremitul și Walter cel Sărac. Cea mai mare parte dintre ei n-au ajuns niciodată în Palestina, iar ceilalți au devenit hoarde de sălbatici și flămânzi.

Patru armate mari de cruciați s-au format și au ajuns până la Constantinopol pe rute diferite. Primul care a sosit, în decembrie 1096, a fost grupul din Lorena, din Franța de Nord și Germania, condus de Godefroy de Bouillon. Al doilea sosit a fost un contigent de normanzi din sudul Italiei, condus de către ducele Bohemond de Otranto și contele Tancret. Un al treilea grup a ajuns din sudul Franței sub contele Raimond al IV-lea de Toulouse. Cel de-al patrulea era compus din francezi, normanzi și englezi sub comandă ducelui Hugh de Vermandoi, a lui Robert Curthose de Normandia și a lui Stephen de Blois, sosind în mai 1097. Când au ajuns la Constantinopol, liderii cruciaților au fost supuși presiunilor de către împăratul Alexios I Comnen pentru a fi de acord că orice foste teritorii bizantine să-i revină lui. I-au nemulțumit pe cruciați aceste revendicări și au început să-l bănuiască pe Alexius de motive oportuniste. Traversând Asia Mică, cruciații s-au îndreptat spre Niceea, capitală turcilor anatolieni. Alexius a convins garnizoană de acolo să i se predea lui personal, și nu cruciaților, fapt care a întărit suspiciunile cruciaților în privința împăratului bizantin. Armata s-a divizat, diferite grupuri cucerind orașele Tars, Antiohia și dincolo de Eufrat-Edessa. Majoritatea obiectivelor cruciaților au cedat ușor în față forțelor uriașe, predansu-se înainte că o armata turcească să le vină în ajutor. După Antiohia, cruciații s-au îndreptat spre Ierusalim.

Asediul de la AntiochAu ajuns în preajma Ierusalimului pe 7 iunie 1099, găsind orașul sub control musulman și având garnizoană egipteană. Un alt grup de cruciați a sosit de la Genova cu mașinăriile de asediu necesare pentru atacul decisiv asupra zidurilor orașului. Bine pregătiți, cruciații au asediat Ierusalimul cu o armatǎ de 1300 de cǎlǎreti cavaleri și 12 000 de infanteriști cruciați englezi, francezi și germani conduși de cavalerii nobili ca Raimond al IV-lea de Toulouse (Conte de Toulouse, marchiz de Provența și conte de Tripoli), Tancred de Taranto( cavaler normand,Principe de Galileea și regent al Antiohiei) , Robert al II-lea de Flandra, Robert Curthose și Godefroy de Bouillon( Senior de Bouillon, Duce al Lotharingiei Inferioare și viitor suveran al regatului Ierusalimului).

Cetatea era apǎratǎ de doar 400 de cǎlǎreți fatimizi , trupe musulmane și mercenari nubieni conduși de guvernatorul fatimid Iftikhar ad-Dawla. După ce creștinii au năvălit peste zidurile exterioare și au intrat în oraș, aproape toți locuitorii au fost uciși în acea după-amiază, în noaptea care a urmat și a două zi dimineață. Musulmanii, evreii și chiar câțiva creștinii care mai erau în oraș au fost masacrați fără nicio deosebire. 70.000 de civili au fost măcelăriți. Mulți musulmani s-au refugiat în Moscheia Al-Aqsa, unde, în conformitate cu o însemnare

din Gestă, "...măcelul a fost așa de mare, că oamenii noștri se bălăceau în sânge până la glezne..." După cum scria Raymond de Aguilers "...oamenii călăreau în sânge până la genunchi și la brida frâielor."

Tancred a cerut că pradă de război cartierul templului și a oferit aici protecție celor câțiva musulmani de aici, dar nu a putut împiedică uciderea lor de camarazii săi de arme. Atrocitățile din timpul asediului Ierusalimului au rămas o pată neagră în istoria creștinismului medieval. Justificarea oferită pentru masacrarea populației orașului-sângele necredincioșilor avea să purifice Orașul Sfânt.

Cucerirea IerusalimuluiDupă masacru, Godfrey de Bouillon a fost numit Advocatus Sancti Sepulchri (Protector al Sfântului Mormânt) pe 22 iulie, el refuzând să fie încoronat rege în orașul în care Cristos a purtat cununa de spini. Raymond a refuzat să primească vreun titlu. Dar victoria bătăliei de la Ascalon le-a permis creștinilor să fondeze Regatul Latin al Ierusalimului, Godfrey devenind doar suveran. Grosul armatei cruciate s-a întors acasă, lăsându-l pe Godfrey cu o mică forță pentru a apară orașul. Cruciații au întemeiat patru regate latino-creștine în Palestina și Siria. Cruciadele au mai continuat incǎ douǎ secole de pe urmă cǎrora aprox sute de mii sau chiar milioane de oameni și-au pierdut viețile. În mai puțin de un an, Godfrey a fost succedat de fratele sau, Baldwin I, la conducerea Ierusalimului, primind titlul de rege. Vestea succesului primei cruciade s-a răspândit în întreagă Europa, inspirând pe mulți să o reproducă. Cruciadă nu a creat însă un climat politic stabil în Orientul Mijlociu. Noii regi ai Ierusalimului s-au aflat într-o continuă stare defensivă , apărându-și teritoriul contra raidurilor repetate ale sarazinilor. Lumea musulmană s-a unit sub conducerea lui Zanghi, stăpânitorul Mosulului, iar în 1144, a recucerit Edessa.

În urma cuceririlor făcute, s-au creat mai multe formațiuni politice, conform sistemului politico-vasalic din Occident: Regatul Ierusalimului, Principatul de Antiohia, Principatul de Galileea, comitatele de Tripoli, Edessa, Jaffa, senioriile de Senioria de Tyr, Senioria de Ramla, Senioria de Kerak, Senioria de Ascalon, Senioria de Beirut, Senioria de Sidon, Senioria de Ibelin și altele. Organizarea lor este cunoscută din "Așezămintele Ierusalimului", o culegere de norme juridice privind obligațiile și drepturile clasei feudale, care reprezintă expresia clasică a ordinii feudale.

Pentru menținerea ordinii în rândul populației cucerite și pentru înlăturarea răscoalelor s-au înființat ordine militaro-călugărești: Ordinul Ioaniților și cel al Templierilor, organizate la începutul secolului al XII-lea de călugării francezi și Ordinul germanic al teutonilor, spre sfârșitul aceluiași veac.

Cruciada a II-a (1147-1148)

Turcii nu au renunțat la teritoriile pierdute. Căpeteniile selgiucide, pe moment, au pus capăt rivalităților dintre ele și unindu-se au început contraofensiva, ajutate fiind de nemulțumirile din rândul populației supuse, care se răscoală în mai multe rânduri. Cele două războaie purtate, în anii 1144-1146, între cruciați și selgiucizi au sfârșit cu recucerirea Edessei de către musulmani. Aceasta a fost cauza organizării celei de a doua cruciade (1147-1148) de către Papa Eugen al III-lea. O armată franceză, condusă de regele Ludovic al VII-lea și o oaste germană, în frunte cu regele Conrad al III-lea, mergând pe urmele primilor cruciați, în vara anului 1148, au ajuns la Constantinopol, de unde, pe vase bizantine, puse la dispoziție de împăratul Manuel Comnenul, au trecut în Asia Mică. Aici cele două oștiri au fost risipite de turci, iar Ludovic și Conrad, cu resturi din armată, și-au sfârșit expediția ca simpli pelerini.

În tot acest timp turcii continuau ofensiva. Sultanul Damascului și Egiptului, Saladin, un militar și om politic capabil. a unit lumea musulmană sub conducerea sa și și-a în dreptat atacul împotriva Ierusalimului. În lupta de la Hattin (1187), în apropiere de lacul Tiberiada, sultanul a înfrânt pe regele Ierusalimului, Guy de Lusignan și a pus stăpânire pe oraș. Guy de Lusignan este considerat un om nesabuit deoarece a condamnat o armata intreaga la moarte, el fiind avertizat sa nu plece din cauza ca nu aveau apa. Cand cele 2 armate au ajuns fata in fata, iar cruciatii nu au avut nici o sansa impotriva arabilor care erau mai multi si mult mai bine pregatiti. Din cauza lui Guy de Lusignan, Ierusalimul a fost cucerit si au murit numerosi oameni.

Contextul istoric

Formarea statelor latine în Orientul Apropiat, prezența unui număr mare de străini, a unor trupe străine au fost întâmpinate cu dușmănie de populația autohtonă. Cronicarul Guillaume din Tyr consemna, în veacul XII, vrăjmășia și dorința de răzbunare care pusese stăpânire pe turci și pe arabi, mai ales pe aceștia din urmă: Ei erau cei mai aprigi dușmani-spunea Guillaume-ai poporului nostru și cu atât mai grav era că ei trăiau în țara noastră și nuexistă ciumă mai periculoasă decât dușmanul care trăiește în sânul familiei. Ei nu numai că omorau pe ai noștri, când aceștia mergeau singuri pe străzi, sau îi prindeau și îi vindeau apoi în robie la păgâni, ci se și împotriveau să lucreze pe câmp pentru a distruge pe ai noștri cu foamea. Preferau să rabde de foame în loc să facă vreun serviciu poporului nostru, considerându-l dușman. Nu numai în afara orașelor drumurile erau nesigure, dar și în casele din interiorul zidurilor orașelor, cu greu se putea găsi un loc liniștit și nepericulos, deoarece numărul populației era mic, iar găurile din ziduri permiteau dușmanilor să intre în oraș; noaptea ei năvăleau peste puținii locuitori, omorând pe mulți chiar în casele lor În aceste condiții, în Asia Mică, s-a produs un reviriment musulman. O contracruciadă turcă, un djihad a fost organizat din inițiativa sultanului Persiei, Muhammad, cu concursul califului din Bagdad, de care teoretic țineau, încă, toate sultanatele și emiratele. După succesul primei cruciade, în Orientul Mijlociu au fost înființate trei state cruciate: Regatul Ierusalimului, Principatul Antiohiei și Comitatul Edessei. Un al patrulea, Comitatul Tripolelui a fost înființat în 1109. Edessa era cel mai nordic stat dintre toate cele de mai sus, cel mai puțin puternic și mai slab populat. Din aceste motive, Comitatul Edessa a fost atacat de mai multe ori de statele musulmane vecine. Contele Baldwin al II-lea și viitorul conte Joscelin de Courtenay au fost luați prizonieri după înfrângerea lor în bătălia de la Harran din 1104. Baldwin și Joscelin au fost din nou luați prizonieri în 1122, și, după ce Edessa s-a refăcut într-o oarecare măsură după bătălia de la Azaz din 1125, Joscelin a fost ucis în luptă în 1131. Succesorul său Joscelin al II-lea a fost obligat să se alieze cu Imperiul Bizantin, dar, în 1143, atât bazileul Ioan II Comnen cât și

regele Ierusalimului Fulk de Anjou au murit. Joscelin se certase între timp cu principele Antiohiei și cu cel al Tripolelui, ceea ce a lăsat Edessa fără niciun aliat puternic.

Între timp, selgiucidul Zengi, atabegul Mosulului, cucerise deja Alepul în 1128. Alepul era cheia puterii în Siria, motiv de dispute între conducătorii din Mosul și cei din Damasc. Atât Zengi cât și regele Baldwin al II-lea și-au concentrat atenția asupra Damascului. Baldwin a fost învins în fața porților Damascului în 1129. Damascul, condus în acea vreme de dinastia Buridă, s-a aliat cu regele Fulk atunci când Zengi a asediat orașul în 1139 și în 1140. Această alianță a fost negociată de cronicarul arab Usamah ibn Munqidh.

La sfârșitul anului 1144, Joscelin al II-lea, aliat cu dinastia Artuqidă, a plecat din Edessa cu aproape întreaga sa armată să-și sprijine aliatul Kara Aslan împotriva Alepului. Zengi, care încerca să obțină un avantaj după moartea regelui Fulk din 1143, s-a grăbit să asedieze Edessa. Orașul a fost cucerit pe 24 decembrie 1144. Manasses de Hierges, Philip de Milly și alți luptători cruciați au fost trimiși din Ierusalim în sprijinul Edessei, dar au ajuns prea târziu. Joscelin al II-lea a continuat să conducă resturile comitatului din noua capitală de la Turbessel, dar, treptat, restul teritoriului a fost cucerit sau vândut Imperiului Bizantin. Zengi a fost slăvit în lumea islamică drept "apărător al dreptei credințe" și al-Malik al-Mansur ("rege victorios"). El nu a declanșat un atac împotriva resturilor Comitatului Edessei sau împotriva Principatului Antiohiei așa cum se temea toată lumea creștină, deoarece a trebuit să se întoarcă acasă să rezolve problemele apărute la Mosul. Zengi a fost asasinat în Alep de un sclav, fiind urmat la conducere dce fiul său Nur ad-Din. Joscelin a încercat să profite de moartea lui Zengi și să recucerească Edessa, dar Nur ad-Din a apărat cu succes orașul în noiembrie 1146.

Cruciada a III-a (1189-1192)

Papa Clement al III-lea a lansat un nou apel de cruciadă, la care au răspuns regii Angliei și Franței - Richard Inimă de Leu și Filip al II-lea August - și împăratul Germaniei, Frederic I Barbarossa. În vara anului 1190 o armată uriașă, bine echipată, era gata de război. Filip al II-lea s-a îmbarcat cu oastea sa la Genova, iar Richard I, la Marsilia, în timp ce Frederic I lua drumul pe uscat. Primii doi suverani, abia plecați, au debarcat în Sicilia, unde au făcut un popas lung, de un an, fapt ce i-a permis împăratului german să ajungă primul în Asia Mică, unde a reușit să-l învingă pe sultanul de Iconium. Victoria, însă,nu a putut fi fructificată, deoarece Barbarossa a murit înecat pe când încerca să traverseze, călare, râul Cydnus. Rămași fără conducător, cea mai mare parte din cruciați s-au împrăștiat, numai un număr mic, sub comanda ducelui Austriei, Leopold al V-lea, și au continuat drumul, iar în anul 1191 cele trei armate se întâlneau în preajma Ierusalimului, după ce în drumul său Richard cucerise insula Cipru și o cedase lui Guy de Lusignan. Singura acțiune comună a armatelor cruciade a fost participarea la asediul Acrei, început în anul 1189, intervenția lor determinând, în mare măsură, capitularea orașului (13 iulie 1191). După acest succes au început neînțelegerile din tabăra cruciaților, ele obligând pe cei trei conducători să abandoneze expediția. Ca o mențiune tristă, dupa ce a intrat în Acra, Richard a executat 3000 musulmani, în mare majoritate, femei, bătrâni, copii, o adevarată încercare de epurare etnică. Pe drumul de întoarcere, Richard a devenit o perioada prizonierul lui Leopold, fiind eliberat numai dupa plata unei răscumpărări însemnate.

Evenimentele de dinaintea cruciadei

Cruciada a II-a a dovedit lumii musulmane cât de puțin erau pregătite armatele occidentale să susțină lupta. Constatarea nu putea decât să încurajeze jihadul. Contraofensiva, începută de Zengi, fost guvernator al Irakului, a fost continuată între anii 1146-1173, cu și mai multă forță, de către fiul său, Nur al Din, vestit pentru fanatismul său religios, fapt ce-l făcea pe istoricul R. Grousset să-l numească un adevărat Ludovic cel Pios musulman.

Nur al Din, la preluarea puterii a proclamat jihad-ul contra cruciaților, singurul ideal al vieții sale. Moștenirea părintească îl îndreptățea să creadă că îl va și înfăptui. Unificarea politică a Siriei musulmane era aproape săvârșită. Alepul devenise centrul acestui stat, pe cale de centralizare, Damascul și Mosul erau acum legate de Alep, emirii și beii din vecinătate, la rândul lor erau dispuși să se alăture politicii lui Nur al-Din. Dar nici regatul Ierusalimului nu era lipsit de forță. Sub guvernarea abilă a lui Balduin al III-lea (1143-1162), statul încheiase alianțe avantajoase, regele ajungând la o înțelegere cu vasalii săi. Balduin al III-lea a înlăturat cu îndemânare rivalitatea Bizanțului, căsătorindu-se cu o rudă a bazileului, Theodora Comnen. Bun militar, Balduin al III-lea salvase Antiohia în 1149 de trupele lui Nur al-Din. Intervenția promptă și hotărâtoare, deoarece Raymond de Poitiers, principele, fusese ucis în luptă. După încoronarea sa, în 1152, cu prestigiul sporit, Balduin s-a proclamat regent în Antiohia și Tripoli, a refăcut alianța cu Damascul și, profitând de situația șubredă a Fatimizilor din Egipt, a ocupat Gaza, în vederea unei înaintări spre Ascalon.

Lui Nur al-Din, în fața alianței cruciato-damaschine, nu-i rămânea, pentru a ieși din strâmtoare, decât o colaborare cu Fatimizii, a doua cunoscută dintre șiiți și sunniți (prima avusese loc în 1118 între suniții din Damasc și șiiți din Cairo). Rezultatul a fost cucerirea Damascului de către turcii zengiști și desprinderea lui din alianța cu cruciații. Totuși, Balduin a rămas puternic. Nur al-Din, pentru a câștiga timp, a încheiat o înțelegere cu regele Ierusalimului prin care se stabilea că musulmanii turci și arabi să-și poată paște liber turmele până la izvoarele Iordanului și în alte părți stabilite de comun acord. Regele nu a respectat tratatul și acesta a fost un motiv suficient pentru a declanșa războiul dintre Nur al-Din și Balduin al III-lea, un jihad lung de 30 de ani (1157-1187) cu pierderi mari în vieți omenești, un război în care, când musulmanii când creștinii erau masacrați. Balduin al III-lea moare în 1162, fiind succedat de Amaury I (1162-1174), care va continua lupta și alianța cu Bizanțul, căsătorindu-se cu Maria Comnena. Nici lui Nur al Din nu i-a fost dat să vadă crezul vieții sale împlinit. Succesul jihadului s-a datorat unui general al său de origine kurdă, Salah al-Din, intrat în istorie cu numele de Saladin.

Cruciada a IV-a (1202-1204)

Cruciada a patra este legată de numele puternicului pontif Inocențiu al III-lea și de politica sa de a-și impune supremația asupra întregii lumi creștine, occidentale și orientale. În anul 1190 papa a început predicarea cruciadei, dar armata se aduna greu.

La începutul secolului al XIII-lea cruciadele își pierduseră baza populară, între cruciada populară și cea aristocratică distanța se adâncise, păturile sărace nu mai aveau încredere în acțiunile nobililor, de aceea, despre cruciada a IV a a însemnat o abatere fățișă de la scopul de cruciadă. Mai întâi, pentru că expediția a fost plănuită împotriva Egiptului, centrul unității musulmane, și nu ca o acțiune de cucerire directă a Ierusalimului. În al doilea rând, expediția

a început prin asediul cetății Zara (noiembrie 1202), situată pe coasta Dalmației și stăpânită de regele Ungariei, rege catolic aflat sub protecția scaunului apostolic. Cucerirea Zarei fusese cerută cruciaților de către dogele Veneției, Enrico Dandolo, în schimbul transportării trupelor până la Alexandria. În al treilea rând, în urma unei abateri de la planul inițial al cruciadei, cavalerii s-au îndreptat spre Bizanț unde lupta pentru tron favoriza o intervenție. Și de data aceasta cruciații erau îndemnați de dogele Veneției, care dorea să și sporească privilegiile comerciale în Imperiul de Răsărit.

În luna mai a anului 1203, cruciații, îmbarcați pe vase venețiene, au sosit la Constantinopol, au cucerit orașul și au reînscăunat pe Isaac al II-lea Angelos, căruia apoi i au pretins despăgubiri bănești pentru ajutorul dat. Cum bazileul nu a putut achita suma cerută, în anul 1204 cruciații au dat din nou asalt capitalei, au cucerit o și au luat o în stăpânire.

Consecința cruciadei a IV-a a fost desființarea Imperiului bizantin și împărțirea lui în mai multe state: Imperiul Latin de Răsărit, împărat fiind ales Balduin de Flandra, Niceea, Epirul și Trapezuntul. Veneția, dat fiind contribuția pe care o adusese în această expediție, primea privilegii comerciale și stăpâniri teritoriale întinse. La cruciadă au mai participat Ludovic I de Blois și Geoffroi de Villehardouin.

Imperiul bizantin a fost restaurat în anul 1261, dar el nu și-a mai găsit vitalitatea din trecut. Cruciada a IV-a, prin efectele ei, a contribuit la eșecul final al cruciadelor.

După eșecul celei de-a treia cruciade, interesul europenilor pentru organizarea unei noi expediții împotriva musulmanilor a scăzut extrem de mult. Ierusalimul era controlat acum de dinastia Ayyubidă, cea care controla și Siria și Egiptul, cu excepția a câtorva orașe de-a lungul coastei mediteraneene, care încă se mai aflau în stăpânirea a ceea ce mai rămăsese din Regatul Ierusalimului, acum cu capitala la Acra. A treia cruciadă a pus de asemenea temeliile pentru un nou Regat al Ciprului.

Inocențiu al III-lea s-a urcat pe tronul papal în 1198. El era frământat de eșecul celei de-a treia cruciade, dar și de reunificarea Bisericii creșine. În august 1198, papa a chemat la o nouă cruciadă. El a mai perceput și o taxă de cruciadă, care trebuia plătită de toți prelații, inclusiv de mănăstiri și de ordinele cavalerești, care erau scutite de alte taxe. Chemările la luptă ale papei au fost ignorate de monarhii europeni: germanii luptau cu puterea papală (de aceea papa nici nu l-a chemat pe împăratul german), iar Anglia era angajată în război cu Franța. În cele din urmă, în principal datorită predicilor lui Fulk de Neuilly, a fost organizată o armată cruciată în timpul unui turnir organizat la Écry-sur-Seine de Theobald al III-lea de Champagne, conte de Champagne în 1199. Armata era formată în principal din nobili din nordul Franței (aflați în rebeliune față de opera de reconstrucție a statului, desfășurată de regele Filip II August): din Blois, Champagne, Amiens, Saint-Pol, Ile-de-France și Burgundia. Au sosit contingente și din alte regiuni ale Europei Occidentale precum Flandra, Montferrat, Sfântul Imperiu Roman sau din Veneția. Theobald a fost ales conducătorul cruciadei, dar a murit în mai 1201 și a fost înlocuit de un conte italian, Bonifaciu de Montferrat[1]. Bonifaciu și ceilalți lideri au trimis împuterniciți la Veneția și Genova pentru negocierea unor contracte pentru transportarea cruciaților în Egipt – obiectivul cruciadei. Unul dintre negociatori a fost viitorul istoric Geoffroy de Villehardouin, mareșal de Champagne. Genova nu a fost interesată, dar Veneția a fost de acord să transporte 33.500 de cruciați, un număr neobișnuit de mare pentru acele vremuri. Această înțelegere presupunea un an de zile de pregătiri din partea Veneției, care trebuia să construiască numeroase corăbii și să pregătească marinarii care să le

guverneze, toate activitățile comerciale ale orașului trebuind să fie încetinite. Armata cruciată era estimată la 4.500 cavaleri (cu 4.500 de cai), 9.000 scutieri și 20.000 infanteriști.

Diversiunea spre Constantinopol

Bonifaciu a părăsit flota mai înainte de plecarea ei din Veneția pentru a-și vizita vărul Filip de Swabia. Motivul acestei vizite este controversat. Poate papa a plecat deoarece aflase de planurile venețienilor și deși nu era de acord cu ele, dorea să evite excomunicarea, ori poate a dorit să se întâlnească cu principele bizantin Alexios Angelos, (care era fiul împăratului bizantin detronat Isaac al II-lea Angelos) și cumnatul lui Filip. Alexius fugise la cumnatul său după ce tatăl său fusese detronat în 1195, dar în momentul de față nu se știe cu certitudine dacă papa știa sau nu că principele bizantin se află la curtea Swabiei. Ceea ce se știe în mod sigur este faptul că Alexios fusese de acord ca dacă cruciații îl răsturnau pe uzurpatorul tronului tatălui său, să reunifice biserica bizantină cu Roma, să plătească o mare sumă de bani pentru organizarea expediției spre Egipt și în plus să se alăture și el în fruntea unui important corp de oasete cruciadei. Oferta părea foarte tentantă pentru cruciada care era amenințată cu rapida epuizare a fondurilor. Relațiile greco-romane erau foarte complexe de la Marea Schismă din 1054. Luptătorii primei și a celei de-a doua cruciade făcuseră mari pagube Constantinopolului în trecerea lor spre Țara Sfântă, iar grecii fuseseră acuzați de trădare de către cruciați. Un mare număr de negustori vențieni fuseseră atacați și deportați în timpul răscoalelor anti-latine din capitala bizantină din 1182. Propunerile pricipelui bizantin Alexios prevedeau restaurarea domniei tatălui său în condițiile în care Constantinopolul nu ar fi fost prădat. Bonifaciu a fost de acord cu aceste codiții, iar papa și principele bizantin s-au întors la Corfu pentru a ajunge din urmă flota venețiană care plecase deja de la Zara. Restul conducătorilor cruciați au acceptat până în cele din urmă planul papal, dar mulți dintre cruciații de rând, care nu erau de acord cu propunerile, au dezertat. Flota a ajuns la Constantinopol la sfârșitul lui iunie 1203.

La început, cruciații aveau ca obiectiv restaurarea domniei lui Isaac al II-lea, astfel încât ei să se poată bucura de un generos suport financiar și de ajutorul unui important contingent bizantin. Conon de Bethune a trimis un mesaj care conținea aceste obiective ambasadorului lombard, care, la rândul lui, l-a prezentat împăratului Alexios al III-lea Angelos, cel care uzurpase tronul frantelui său Isaac. Cetățenii Constantinopolului nu erau deloc preocupați de soarta împăratului detronat și a fiului acestuia. Uzurpările de tron între clanurile nobile bizantine nu erau lucruri neobișnuite și, cel puțin de această dată, coroana rămăsese în cadrul aceleiași aceiași familii. De pe zidurile de apărare ale orașului, cetățenii capitalei luau în derâdere mulțimea pestriță a cruciaților, care se așteptaseră ca prințul Alexios să fie primit cu entuziasm. Cruciații au debarcat și au atacat colțul de nord-est al fortificațiilor și au provocat pierderi orașului care nu au făcut decât să scadă până la zero popularitatea lui Alexios al III-lea, care a fugit din oraș. Prințul moștenitor Alexios al IV-lea a devenit coregent alături de tatăl său orb, Isaac.