www.nouarepublica.ro • 1

PARTIDUL CONSERVATOR – SCURTĂ CRONOLOGIECu toţii ştim din manualele de istorie că, de pe la mijlocul secolului al XIX-lea şi până după Primul Război Mondial, Partidul Conservator (ai cărui membri erau numiţi „albii”) a împărţit puterea în România cu Partidul Liberal (lor li se spunea „roşii” şi, ca şi azi, nu fără temei).

Dar ce a fost acest Partid Conservator, ce a vrut el pentru ţară, care au fost circumstanţele în care s-a născut şi cum a evoluat el, până azi, în spaţiul românesc? S-au scris câteva cărţi despre acest subiect – insuficiente raportat la importanţa naţională a conservatorilor români şi la ceea ce au clădit aceştia pentru dezvoltarea ţării.

La începutul Evului Mediu, în toate cele trei Țări Române existau doar două clase fundamentale: nobilimea (boierii) şi poporul de rând (ţăranii). Boierii (jupani, cnezi, juzi, căpitani, voievozi) existau în arealul carpato-danu biano-pontic cu mult înainte de Descălecare. Diploma Cavalerilor Ioaniţi din 1247 o dovedeşte cu prisosinţă, atunci când vorbeşte despre „majores terrae” (în Țara Lotrului). În Transilvania, sunt amintiţi pe tot parcursul secolelor XI-XV.

Partidul Conservator îşi are originile în „Partida Naţională” a marilor boieri din secolele XVII-XVIII. Istoricul Alexandru Xenopol spunea, în urmă cu un veac: „Primele origini ale Partidului Naţional sunt de căutat în tagma boierimii româneşti, deşteptată în interesul ei de clasă, totalizarea intereselor individuale, prin apăsarea elementului grecesc”. Influenţa ideilor revoluţionare franceze duce, după 1821, la dezbinarea Partidei Naţionale în două fracţiuni: una liberală, şi alta conservatoare.

Vă propun o scurtă cronologie, înainte de a intra în amănuntele istoriei Partidului Conservator de la noi (în articole viitoare):

1600, mai: • Voievodul român Mihai Viteazul (fiu al Voievodului Pătraşcu cel Bun şi al Doamnei Theodora, născută Cantacuzino) realizează prima unire a celor trei Țări Române: Țara Românească, Transilvania, Moldova. În elanul său naţional, eliberează cetăţile de la Dunăre (Turnu, Giurgiu, Brăila, Chilia, Cetatea Albă, Tighina), obţine independenţa ţării şi devine unic Domn de la Nistru şi Mare până la Tisa şi Dunăre.

Sec. XVII: • Epopeea naţională a lui Mihai Viteazul reaprinde aspiraţiile patriotice ale unei mari părţi dintre boieri. Aceştia încep să se coaguleze, în mod informal, în ceea ce mai târziu se va numi „Partida Naţională” – un curent de gândire şi de acţiune naţional, în orice caz anti-otoman, anti-austriac, anti-rusesc. Prima acţiune a Partidei Naţionale (şi anume, anti-grecească) are loc în Țara Românească sub Radu Mihnea, în 1616, apoi sub Alexandru Iliaş în 1618 şi sub Leon Tomşa, în 1632. În Moldova, acestea au loc sub acelaşi Radu Mihnea (strămutat aici), sub Moise Movilă şi sub Gheorghe Ștefan.

1775, ianuarie: • Austria anexează partea de nord-vest a Moldovei voievodale pe care o numeşte Bucovina: 10.442 kmp. cu cca. 75.000 de locuitori, din care 85% erau români (moldoveni). Domnitorul Grigore al III-lea Ghica al Moldovei plăteşte cu viaţa protestul său energic contra acestui rapt teritorial şi încercările sale de a o recupera.

1782: • Boierii din Partida Naţională încheie o „legătură” (alianţă) în care, printre altele, spuneau: „Să fim toţi într-o unire şi dragoste pentru folosul patriei noastre... Iar care dintre noi va umbla numai după al său interes, să aibă asupra lui blestemul lui Dumnezeu!”

1812, mai 16:• Prin Tratatul de Pace de la Bucureşti dintre Imperiul Otoman şi Imperiul Țarist, Turcia îi cedează Rusiei – fără drept – jumătatea estică a Moldovei voievodale, numită de acum înainte Basarabia: 44.422 kmp. cu circa 483.000 de locuitori, din care 86% erau români (moldoveni). Actul de anexare a Basarabiei de către Imperiul Țarist a fost unul fraudulos, deoarece încălca practica internaţională, cu toate normele de drept existente la acel moment. Actul din 1812 a fost începutul unui calvar cu consecinţe grave resimţite până astăzi. Moldova până atunci avea statutul unui principat autonom, în relaţie de suzeranitate în raport cu Imperiul Otoman. Aceasta însemna că Moldova nu fusese cucerită de către Poarta Otomană, turcii fiind nevoiţi să încheie anumite tratate cu această formaţiune statală medievală. Aceste tratate prevedeau mai multe clauze, dar începând cu secolul XVI şi până în 1812, în aceste acte era menţionat faptul că Țara Moldovei este un stat liber. Cu alte cuvinte, Poarta Otomană nu avea dreptul să anexeze sau să ocupe acest stat. Astfel, nici Imperiul Rus nu avea acest drept. De asemenea, Imperiul Rus nu avea dreptul să negocieze o clauză de anexare cu Imperiul Otoman. A fost un act fraudulos care venea în contradicţie cu practica internaţională, cu toate normele de drept existente în acel moment.

2 • www.nouarepublica.ro

1821: • Revoluţia lui Tudor Vladimirescu în Țara Românească şi Eteria lui Alexandru Ipsilanti în Moldova abolesc vechiul regim fanariot şi deschid porţile modernizării ţării. Influenţele Revoluţiei Franceze se fac cunoscute şi-n ţările române, şi vechea Partidă Naţională se-mparte în două fracţiuni rivale: a marilor boieri (conserva tori) – în special cei refugiaţi din Bucovina şi Basarabia, şi a boierilor mici şi mijlocii (liberali) – din Moldova (mică);

În Țara Românească, marele ban Grigore Brâncoveanu se ridică împotriva „feluritelor nedreptăţi şi jafuri ale unei administraţii vicioase”, propunând schimbări cu caracter naţional, cu tente constituţionale.

La Braşov, printre boierii munteni refugiaţi aici în timpul revoluţiei lui Tudor Vladimirescu, s-a alcătuit un proiect de Constituţie: „Îndreptarea ţărei după cele ce a pătimit la 1821 de la străini”. În afara prevederilor naţionaliste, se anvizaja o republică aristocratică (cum cereau şi marii boieri din Moldova) care să îndrepte administraţia, lăsând-o însă pe vechile ei baze. (Astfel de priecte apăreau şi în Moldova, ca răspuns, sub aceeaşi formă constituţională, la proiectele propuse de „novatori”. Tot în Moldova, se propunea chiar o domnie ereditară, cu drept de primogenitură).

1822: • Alegerea, pe scaunul Moldovei, a domnitorului Ioniţă Sandu Sturza (1822-1828), cu sprijinul partidei „ciocoilor” (liberali), al cărei reprezentant era. În timpul domniei sale, acesta s-a aflat în opoziţie făţişă faţă de partidul marilor boieri, sprijinindu-se pe partidul „ciocoilor”, fiind influenţat de liberalismul incipient al acestora. Totuşi, nu sancţionează Constituţia Cărvunarilor din 1822 deşi, de facto, îi aplică prevederile.

Tot în acest an este redactat şi un proiect de Constituţie moldavă, de inspiraţie carbonară (cunoscută ca şi Constituţia Cărvunarilor, a comisului Ionică Tăutu). Aceasta prevedea, printre altele, egalitatea tuturor în faţa legilor şi, deci, schimbarea principiului privilegiilor şi a deosebirilor de rang; egalitatea tuturor stărilor de boieri; acordarea dregătoriilor (funcţiilor în stat) cu abolirea principiului ereditar; alegerea Domnului de către Obşte, de asemenea fără respectarea principiului ereditar. Totuşi, oricât de „liberală” părea, Constituţia Cărvunarilor menţinea unele privilegii: doar clasa boierească (egalizată) putea reprezenta poporul, boierii nu plăteau dări, dregătoriile erau acordate doar boierilor (dar fără deosebire de rang), Sfatul Obştesc era format doar din boieri. Aşadar, egalitatea prevăzută de acest proiect constituţional opera doar în cercul nobilimii, prin aceea că toţi boierii deveneau egali.

1822, decembrie 25: • De Crăciun, Episcopul de Huşi, Meletie, introduce o înoire în slujbă: el nu atinge cu sfântul potir mai întâi frunţile marilor boieri, ca până atunci, ci de-a valma cu calicii. Acest lucru sugerează că nu trebuie să se recunoască nici un privilegiu de clasă. (Nici nu era de mirare, pentru fiul unui staroste de ciocli!);

1823, februarie 1: • Este folosit pentru prima oară termenul de „conservator”, în opoziţie cu cel de „novator” (dat grupării boierilor mici şi mijlocii) într-o scrisoare a capului marilor boieri, vornicul Mihail Sturza (mai târziu Domn al Moldovei, 1834 – 1849) adresată dregătorului rus Minţiaki. Termenul se vroia o denumire generală a principiilor boierilor emigranţi – marii boieri, în special cei din Basarabia şi Bucovina. „Novatorii” – liberalii de mai târziu – mai erau gratulaţi şi cu epitetele de parveniţi, cărbunari sau ciocoi. Aceştia erau socotiţi drept revoluţionari, răsturnători ai ordinii legale.

1824, ianuarie 12: • Un raport al lui Hugot către Chateaubriand consemnează pentru prima dată, ca o cerinţă a novatorilor moldoveni, necesitatea instalării unui prinţ străin. În condiţiile în care Înalta Poartă este obligată să-şi retragă cei 2.000 de soldaţi din Moldova, „novatorii” adrereasză porţii o jalbă ce conţinea pretenţii noi, printre care: miliţie permanentă plătită de la bugetul statului şi Domnie ereditară. „Novatorii” doreau chiar o dinastie străină, dar nu au curajul de-a o cere turcilor. Oricum, Turcia le respinge jalba.

În acelaşi an, cinci mari boieri (marele logofăt Constantin Cantacuzen, vornicul Costche Roset, vistiernicul Petrache Sturza, hatmanul Buhuş şi spătarul Alexandru Sturza se legau între ei, prin act scris, să se apere reciproc de orice „silnicie” din partea Domnitorului (Ioniţă Sandu Sturza).

1825: • marii boieri moldoveni îi solicită Țarului Rusiei o intervenţie pentru desfiinţarea boieriilor conferite, fără drept, în ultimii cinci ani.

1826: • Prin Convenţia de la Akkerman (Cetatea Albă) dintre Rusia şi Turcia, Domnii Țărilor Române nu mai sunt numiţi de Sultan, ci aleşi de Divanul ţării şi doar confirmaţi de cele două puteri semnatare. Acestora li se limita domnia la doar 7 ani. (Ioniţă Sandu Sturza al Moldovei este ultimul Domn numit de Poartă); totodată, marii boieri moldoveni reugiaţi în Basarabia primesc dreptul de a se întoarce în Moldova, unde îşi reintră în drepturi. În acest fel îşi iau revanşa asupra „ciocoilor” şi a Domnitorului lor, Ioniţă Sandu Sturza.

1827: • Domnitorul Sturza al Moldovei, ca urmare a prevederilor Convenţiei de la Akkerman, este nevoit să emită „Anaforaua pentru pronomiile Moldovei”, prin care Sturza încuviinţa boierilor mari privilegii (copiii

www.nouarepublica.ro • 3

boierilor nu puteau fi încorporaţi/recrutaţi, nu plăteau dări – personale sau pentru bunurile lor – de nici un fel, pentru nimic din ceea ce posedau sau foloseau – bunuri mobile, imobile, uzufructuri, etc. În fapt, obţineau scutirea absolută de orice obligaţie a lor la sarcinile statului. Este prima mare victorie conservatoare, în lumina înţelesului de atunci al termenului.

1828: • fruntaşii conservatori: mitropolitul Veniamin Costache şi vornicul Mihail Sturza reînfiinţează la Iaşi vechea Academie Vasiliană – cea din 1634 – având o Şcoală Normală, un gimnaziu, precum şi cursuri de filosofie şi de drept. (A fost chemat să predea chiar şi Gheorghe Asaki).

1829, septembrie 14: • Tratatul de Pace de la Adrianopole dintre Rusia şi Turcia pune capăt războiului dintre aceste două imperii. Țării Româneşti i se înapoiază vechile oraşe-port Brăila, Turnu (Măgurele) şi Giurgiu.

1830, octombrie 4:• Belgia îşi declară independenţa. Constituţia belgiană votată un an mai târziu va sluji drept model Constituţiei române din 1866.

1831, iulie 1: • În Țara Românească intră în vigoare Regulamentul Organic. Primă lege cu caracter constiuţional din Țările Române, aceasta reorganiza societatea şi readucea ordinea după tulburările din 1821 şi războiul din 1828 – 1829, pe baze profund conservatoare.

1832, ianuarie 1: • Regulamentul Organic intră în vigoare şi în Moldova, într-o formă prea puţin diferită de cea din Muntenia.

1848: • Apare pentru prima dată sintagma „prin noi înşine”. Ioan Ionescu scria, în revista „Pruncul român”: „... dar după cum vedem scăparea noastră este în noi înşine”. Va fi preluată de liberali (P.N.L. de mai târziu) ca opoziţie faţă de intrarea capitalului străin în România.

1851, mai: • la Paris se fondează societatea „Junimea Română”, de tendinţă conservatoare, care scoate ziarul politic cu acelaşi nume. Printre redactori erau: George Creţianu, Alexandru Odobescu, Dimitrie Florescu, Dr. Iatropol, D. Berindeiu, Al. Sihleanu.

1856, martie 30: • Tratatul de Pace de la Paris punea capăt Războiului Crimeii. Imperiul Țarist, învins, a trebuit să retrocedeze Moldovei partea sudică a Basarabiei, cu judeţele Cahul, Ismail şi Bolgrad, cu 9.642 kmp. şi cca. 127.000 de locuitori.

1856, aprilie 2:• boierii conservatori sunt gratulaţi de către gazeta francmasonă „L’Etoile du Danube” cu epitete precum „retrograzi”, „aristocraţi”, „partidul trecutului”.

1856, decembrie 17: • Apare la Bucureşti primul ziar conservator, „Timpul” (condus de Mihai Eminescu între 1877-1882). Ziarul devine, în scurt timp, organul de presă al primelor grupări conservatoare din România, opunându-se reformelor iniţiate de Alexandru Ioan Cuza şi Mihail Kogălniceanu.

1858, ianuarie 26: • boierul Theodor Balş întrebuinţează termenul de conservator în sensul de nume aplicat partidului însuşi, într-o scrisoare adresată marelui dregător otoman Ali Paşa.

1858, august 7: • Se semnează Convenţia de la Paris, prima Constituţie modernă a României, chiar dacă impusă din afară. Prin ea se consfinţea unirea Principatelor Moldovei şi Valahiei, se stabilea autonomia acestora, se introducea principiul separaţiei puterilor în Stat şi se abrogau toate deosebirile de rang. Boierii îşi pierd privilegiile şi rămân doar moşieri.

1859, ianuarie 24:• Prin dubla alegere, la Iaşi şi la Bucureşti, a lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al Moldovei şi Munteniei, se realizează de facto, la peste 250 de ani de la Mihai Viteazul, unirea celor două Principate.

1859, august: • exista deja un nucleu politic moderat (centrist), condus de Christian Tell, cu Gheorghe Costa-Foru, Vasile Boerescu, Constantin Bosianu. Aceştia erau deja anti-radicali, deşi ”neînghiţiţi” încă de conservatori.

1860, ianuarie 1:• apariţia la Bucureşti al unui alt ziar conservator, „Conservatorul Progresist”.

1860: • g-ral Grigore Sturza (fiul Domnitorului moldovean Mihail Sturza) îşi formează un partid condus de el însuşi: Partidul Conservator Liberal din Moldova.

1860, martie: • Ion Ghica fondează un grup liberal moderat, împreună cu Dimitrie A. Sturza şi Ion Bălăceanu. La 19 martie această formaţiune era deja închegată, devreme ce apărea deja un program politic clar elaborat – prevăzând inclusiv aducerea pe tron a unui principe străin! Ion Ghica însă nu era agreeat nici de liberali, nici de conservatori. (Totuşi, mai târziu, Rosetti şi Brătianu îl considerau clar de dreapta - şi deci conservator – întrucât Ion Ghica sprijinea Guvernul conservator moderat al lui Dimitrie Ghica: 28.11.1868 – 14.02.1870).

4 • www.nouarepublica.ro

1862, ianuarie 24: • Principatele Unite ale Moldovei şi Țării Româneşti devin Principatul României, cu o capitală unică şi guvern unic, la Bucureşti.

1862, iunie 8: • Barbu Catargiu, şeful Conservatorilor în timpul lui Cuza şi eminent om politic şi orator, primul Prim-ministru al Guvernului unificat al Principatului României, este asasinat mişeleşte pe când se întorcea de la Camera Deputaţilor, fiind în trăsură cu Nicolae Bibescu, Prefectul Poliţiei (!). Este primul asasinat politic din istoria modernă a României şi prima jertfă de sânge pe care conservatorii români au dat-o pe altarul patriei.

1863, februarie: • Titu Maiorescu fondează la Iaşi societatea „Junimea”, grupare culturală, artistică şi politică cu vederi conservatoare. Vin alături de Titu Maiorescu Theodor Rosetti, Vasile Pogor, Iacob Negruzzi, Petre P. Carp. Organul de presă: „Convorbiri Literare”. Programul junimist se va numi mai apoi „Era Nouă”. Junimea funcţionează la Iaşi (1863 – 1885), apoi la Bucureşti (1885 – 1916).

1864, februarie 10:• Societatea „Junimea” îşi începe activitatea propriu-zisă.

1864, mai 2: • Prinţul Alexandru Ioan Cuza înlocuieşte Convenţia de la Paris (chartă constituţională a Țărilor Române) cu Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris, prin care instituia un regim mai puţin democratic, de veritabilă autoritate personală.

1866, februarie 11: • Coaliţia formată din conservatori şi liberali radicali îl forţează pe Alexandru Ioan Cuza să abdice şi să plece în exil.

1866: • Generalul Grigore Sturza (Preşedintele Partidului Conservator Liberal din Moldova) scoate ziarul conservator „Constituţiunea”.

1866: • Dimitrie Ghica şi Vasile Boierescu fondează în Muntenia o grupare politică de natură conservatoare, „Partidul Ordinei”. Organul de presă era ziarul „Ordinea”.

1866, mai 10: • Carol I de Hohenzollern – Sigmaringen este proclamat Domnitor al României.

1866, iulie 1: • Intră în vigoare o nouă Constituţie, prima cu adevărat românească, şi una dintre cele mai înaintate ale timpului său.

1867, noiembrie: • Se fondează gruparea politică „Juna Dreaptă”, compusă din tineri conservatori moderaţi. Organul de presă era ziarul „Terra”.

1868, februarie: • apare la Bucureşti un nou ziar conservator, „Pressa” (între februarie 1868 – aprilie 1876 şi din nou între ianuarie 1877 – mai 1881).

1870, aprilie: • În timp ce era Preşedinte al Consiliului de Miniştri şi totodată Ministru de Interne, Manolache Costache Epureanu îi grupează în jurul său pe tinerii de la „Juna Dreaptă”.

1876, martie 15: • apare o serie nouă a ziarului conservator „Timpul”.

1876, vara: • Ziarul conservator „Pressa” strânge în juru-i o formaţiune politică incipientă de esenţă conservatoare, cu C. Boerescu, N. Blaremberg, G.C. Meitani, Al. Orăscu, Ion Zalomit, Vasile Boerescu şi Dimitrie Ghica – ultimii doi trecuţi ulterior la liberali. Şef era Dimitrie Ghica.

1877, mai 10:• Domnitorul Carol I semnează Actul Declarării Independenţei României.

1877: • În ţară încep să se coaguleze tot mai multe cluburi conservatoare. La Brăila (principalul port al ţării) iniţiativa primei opoziţii conservatoare aparţine membrilor fondatori Ion Suditu, Ştefan Economu şi Constantin Vericeanu.

1878:• La Bucureşti, în jurul ziarului „Timpul” se coagulează prima organizaţie conservatoare ce-şi desfăşura activitatea pe baza unui statut. Făceau parte: Lascăr Catargiu, g-ral Ioan Emanoil Florescu, Petre Mavrogheni, g-ral George Manu, Alexandru Lahovari, Theodor Rosetti, Titu Maiorescu, Grigore Păucescu, Grigore Triandafil, Vasile Pogor, Alexandru Ştirbei, etc. Aceştia îşi propuneau să închege într-o formaţiune unică toate elementele conservatoare – ceea ce şi reuşesc doi ani mai târziu.

1878: iunie 13 – iulie 13: • Conferinţa de Pace de la Berlin, urmată de Tratatul de Pace dintre Rusia şi Turcia, prevedea recunoaşterea de jure a Independenţei României (ca şi a Serbiei şi Muntenegrului). România era din nou nevoită să cedeze Imperiului Țarist cele trei judeţe sud-basarabene (Cahul, Ismail şi Bolgrad). În schimb, recupera Dobrogea de Nord, cu o suprafaţă de 15.570 kmp.

www.nouarepublica.ro • 5

1879, decembrie 25:• Generalul Grigore Sturza schimbă numele Partidului Conservator Liberal din Moldova în cel de Partidul Democraţiei Naţionale. Totodată, fondează şi organul de presă al acestuia, ziarul „Democraţia Naţională” – ziar ce susţinea deschis o alianţă a României cu Rusia.

1880, februarie 3: • Constituirea oficială şi înregistrarea legală ca partid a Partidului Conservator, prin semnarea unui Program şi a unui Statut, de către 88 de oameni politici: Lascăr Catargiu, Manolache Costache Epureanu, Alexandru Lahovari, g-ral Ioan Emanoil Florescu, Petre Mavrogheni, Grigore Păucescu, Titu Maiorescu, Vasile Pogor, Theodor Rosetti, Alexandru Ştirbei, Ion Bălăceanu, T. Aslan şi alţii. Organul de presă al partidului era ziarul „Timpul”, aflat sub conducerea lui Mihai Eminescu.

1880, septembrie 21:• G-ral Grigore Sturza desfiinţează ziarul conservator „Democraţia Naţională”.

1880, decembrie:• G-ral Grigore Sturza dizolvă Partidul Democraţiei Naţionale.

1881, mai 10: • Carol I este încoronat Rege al României, cu o Coroană de Oţel, fabricată dintr-un tun otoman capturat la Plevna.

1881, noiembrie 15: • Junimiştii ajung la dispută cu vechii conservatori. De fapt junimiştii, care rămân în continuare de tendinţă şi doctrină conservatoare, reprezintă noua generaţie de conservatori, cu aderenţă în special în Moldova. În Muntenia aproape că nu aveau aderenţi. Dintre fruntaşii aripii junimiste: Titu Maiorescu, Petre P. Carp, Alexandru Ştirbei, Petre Mavrogheni, G. Grigore Cantacuzino („Nababul”). De fapt, până în martie 1884 – data scindării junimiştilor din Partidul Conservator – aceştia rămân totuşi în interiorul partidului, chiar dacă sub forma unui grup de opinie separat, numit „gruparea conservatoare moderată junimistă”.

1882, decembrie:• Încep diverse tatonări şi încercări de unire a tuturor curentelor conservatoare.

1883, ianuarie‑februarie: • Se formează „Comitetele Unite ale Opoziţiei” (conservatoare), ale căror componente se unesc anul următor.

1884, martie 4:• Partidul Conservator, Grupul „liberalilor sinceri”, grupul liberalilor moldoveni (moderaţi) se unesc în Partidul Liberal – Conservator, sub conducerea lui Lascăr Catargiu şi al lui George Vernescu. Ziarele „Timpul” şi „Binele public” fuzionează sub noul titlu de „România”. Totuşi, deşi acţiunea lor politică era comună, cele două componente – conservatoare şi liberală – îşi păstrau propria organizare locală, cu excepţia centrului.

1885, noiembrie:• Junimiştii încep o apropiere de Partidul Liberal – Conservator, fără să se unească însă. Aceştia (Junimiştii) reprezentau, după desprinderea de Partidul Conservator, mai mult un curent de opinie (desigur, conservator de tip „modern”) decât o formaţiune politică bine structurată şi organizată.

1888, vara: • „Opoziţia Unită” se destramă. Gruparea liberală a lui Nicolae Fleva, apoi liberalii dizidenţi ai lui Dimitrie Brătianu şi Mihail Kogălniceanu părăsesc Partidul Liberal – Conservator. Rămân în interiorul acestuia doar conservatorii propriu-zişi şi liberalii lui George Vernescu.

1889, martie 31: • Un număr de 56 de adepţi – junimişti – ai lui Petre P. Carp se proclamă club politic separat, deci partid, sub numele de Clubul Constituţional, sub conducerea aceluiaşi Petre P. Carp. Aceşti junimişti, constituiţi acum şi mai bine organizaţi în partid politic, reprezintă „noua generaţie” conservatoare, cea modernă, ruptă cu totul de condiţionările şi amintirea vremilor trecute. Organele de presă erau ziarele „România Liberă” şi „Epoca” – unite în iunie 1889 sub numele de „Constituţionalul”.

1891, mai 1: • Petre P. Carp, Titu Maiorescu, Alexandru Marghiloman şi alţii (în total 28 de junimişti) transformă acest Club Constituţional în Partidul Constituţional, cu cluburi în judeţele ţării şi cu un Club Central în Bucureşti. Preşedinte rămâne tot Petre P. Carp. Aceştia şi-i apropie şi pe conservatorii grupaţi în jurul lui Nicolae Filipescu şi ziarului „Epoca”.

1891, decembrie 24: • O întrunire a Clubului Central al Partidului Liberal – Conservator consfinţeşte sfârşitul acestei organizaţii.

1891, decembrie 31: • Liberalii din jurul lui George Vernescu (anterior făcând parte din Partidul Liberal – Conservator) ajung la o înţelegere cu Partidul Naţional – Liberal şi, în final, se contopesc cu acesta.

1892, ianuarie 4: • Reorganizarea Partidului Conservator: reconstituirea Clubului Central din Bucureşti – în frunte cu g-ral Gheorghe Manu - , reconstituirea Cluburilor judeţene. Reorganizarea nu-i cuprindea însă şi pe junimişti, care rămân cu al lor Partid Constituţional. În timpul marii guvernări conservatoare (1891 – 1895)

6 • www.nouarepublica.ro

junimiştii se considerau „fuzionaţi” cu vechii conservatori, însă doar în vederea guvernării, iar nu pentru a forma un singur partid. (În plus, junimiştii îşi păstrează intacte Cluburile lor de la Bucureşti şi Iaşi).

1896: • Grupuri de liberali dizidenţi trec la junimişti (Take Athanasiu, N. Săveanu, av. Toneanu, etc.). Tot în acest an, grupul democrat – radical al lui Gheorghe Panu începe o apropiere pronunţată faţă de Partidul Conservator.

1897, martie: • Partidul Radical condus de Gheorghe Panu se uneşte prin fuziune cu Partidul Conservator.

1900, iulie 7:• Partidul Conservator şi Partidul Constituţional (aşadar vechii şi noii conservatori) se unesc, împreună cu Cluburile lor centrale şi locale, ca şi Comitetele lor Executive şi chiar ziarele lor: „Timpul” şi „Constituţionalul” dau noul ziar „Conservatorul”.

1901, februarie 12: • (Vechii) conservatori şi junimiştii se despart din nou de facto, deşi de jure junimiştii rămân în continuare membri ai Partidului Conservator.

1901, martie:• Gheorghe Panu şi grupul lui, fost radical, se distanţează de conservatori, declarându-se „independenţi”.

1901, mai:• Partidul Conservator, în urma defecţiunii junimiste se reorganizează din temelii, atât în Bucureşti cât şi în ţară. Sufletul acestei reorganizări este av. Take (Dumitru) Ionescu. Aceştia vor fi cunoscuţi şi sub denumirea de „fevrarişti”.

1901, octombrie 2: • Junimiştii se retrag şi de jure din Partidul Conservator şi fondează un Partid Conservator paralel cu cel vechi, numit în epocă şi „Mandyst”. Petre P. Carp (re)devine preşedinte al acestuia. Noua formaţiune îşi organizează filiale în ţară şi dă şi o „Declaraţie” publică. De la această dată, ei nu îşi mai spun „junimişti”.

1907, aprilie 13: • Se realizează fuziunea între cele două formaţiuni conservatoare (fevrariştii şi mandyştii). Gheorghe Grigore Cantacuzino face un pas în spate, de dragul unităţii, lăsând locul conducerii lui Petre P. Carp (deşi Take Ionescu se opune vehement).

1908, ianuarie 15:• Se produce ruptura definitivă dintre Take Ionescu şi Petre P. Carp.

1908, ianuarie 18: • Comitetul Executiv al Partidului Conservator îl declară pe Take Ionescu şi adepţii săi ca fiind „în dizidenţă”.

1908, ianuarie 20:• Take Ionescu convoacă la Bucureşti (la el acasă) pe toţi fruntaşii organizaţiilor judeţene. Vin peste 300 de delegaţi, din toată ţara. Aceştia îl aleg pe Take Ionescu ca şef al unui nou partid, Partidul Conservator – Democrat.

1908, februarie 3: • Primul Congres al Partidului Conservator – Democrat. Acest partid, practic, încetează de a mai reprezenta marea proprietate moşierească (vechii boieri rămân alături de Petre P. Carp), ci doar burghezia conservatoare, dar fără blazon.

1912: • Încercări – infructuoase – de reunificare conservatoare. Cei doi şefi conservatori, Petre P. Carp şi Take Ionescu rămân pe poziţii diametral opuse.

1913, august 10: • Prin prevederile Tratatului de Pace de la Bucureşti care încheia Al Doilea Război Balcanic, România recupera şi Dobrogea de Sud (Cadrilaterul): 6.960 kmp., cu 286.000 de locuitori.

1914, iulie: • În contextul izbucnirii Primului Război Mondial, în interiorul Partidului Conservator, Alexandru Marghiloman înclină spre o neutralitate favorabilă – iar ulterior o intrare în război – de partea Puterilor Centrale, pe când Nicolae Filipescu, împreună cu o foarte mare parte a conservatorilor, dorea intrarea imediată în război de partea Antantei. Tot de partea Antantei se poziţionează şi Partidul Conservator – Democrat al lui Take Ionescu.

1914, octombrie 27: • Nicolae Filipescu creează organizaţia „Acţiunii Naţionale” împreună cu Take Ionescu, Barbu Ştefănescu Delavrancea, Ermil Pangrati, Constantin Dissescu, I. Cantacuzino, C.I. Istrati, S. Mândrescu, I. Grădişteanu şi alţii. Aceştia militează pentru intrarea imediată a României în război, de partea Antantei. Drept consecinţă, se strâng tot mai mult legăturile între conservatorii filipescani şi cei takişti.

1915, primele luni: • Antagonismul dintre adepţii lui Nicolae Filipescu (pro-antantist) şi cei ai lui Alexandru Marghiloman (pro-Puterile Centrale) ia proporţii uriaşe. Unitatea de facto a Partidului Conservator devine o ficţiune.

www.nouarepublica.ro • 7

1915, mai 18:• La şedinţa Comitetului Executiv al Partidului Conservator se consacră de jure ruptura din interiorul partidului ce exista deja de facto: Alexandru Marghiloman părăseşte Clubul în plină şedinţă, împreună cu 31 de adepţi, punându-se astfel singur în dizidenţă. Cei rămaşi, Nicolae Filipescu cu 34 de adepţi, îl numesc Preşedinte provizoriu pe Ion (Jean) Lahovari. Dar Alexandru Marghiloman nu recunoaşte noua conducere şi astfel ruptura Partidului Conservator rămâne definitivă. Ambele grupări îşi vor spune Partid Conservator şi vor începe o existenţă separată, cu organizări interne proprii. Vor fi afectate absolut toate organizaţiile judeţene. Exista o uşoară superioritate numerică de partea filipescanilor.

1915, iunie 12: • Partidul Conservator – Democrat (Take Ionescu) şi Partidul Conservator (Ion Lahovari şi Nicolae Filipescu) încheie o alianţă politică, având o acţiune comună, dar păstrându-şi fiecare identitatea. Această Alianţă va fi sâmburele „Federaţiei Unioniste” ulterioare. Această Federaţie Unionistă era o organizaţie politică ce îşi propunea intrarea imediată în război de partea Antantei, şi era compusă din: Partidul Conservator – Democrat, Partidul Conservator (Ion Lahovari), Acţiunea Naţională (Nicolae Filipescu), liberali dizidenţi, oameni de ştiinţă şi de cultură apolitici. Preşedintele Federaţiei Unioniste era Nicolae Filipescu.

1915, ultimele luni: • Petre P. Carp, retras la moşia sa din satul Țibăneşti, jud. Vaslui (actualmente Iaşi) milita pentru intrarea în război alături de Puterile Centrale (din teama apetitului teritorial rusesc), regăsindu-se pe această platformă alături de Titu Maiorescu şi Alexandru Marghiloman.Totuşi, cu toate străduinţele fruntaşului conservator Dimitrie Neniţescu, Carp nu se poate împăca cu Marghiloman.

1916, mai 23:• La o întrunire comună, Take Ionescu şi Nicolae Filipescu proclamă fuziunea Partidului Conservator – Democrat cu Partidul Conservator (Filipescu). Acesta se va numi Partidul Conservator, apoi Partidul Conservator – Unionist. Organul de presă va fi ziarul „Românimea”.

1916, septembrie 30: • moartea boierului Nicolae Filipescu, rival – oarecum – al lui Take Ionescu, înlesneşte fuziunea partidelor celor doi. La această dată, Take Ionescu îi reuneşte pe fruntaşii celor două aripi conservatoare, preluând astfel şi conducerea filipescanilor.

1916, octombrie: • Partidul Conservator Unionist (takiştii şi filipescanii unificaţi) îşi va schimba denumirea în Partidul Conservator – Naţionalist.

1916: • Extrema Partidului Conservator este reprezentată de Petre P. Carp şi adepţii lui – în cadrul Partidului Conservator (Marghiloman), care doreau intrarea imediată în război de partea Puterilor Centrale. Dealminteri, în timpul ocupaţiei Bucureştilor (1916 – 1918), adepţii lui Carp vor ocupa poziţii în administraţia pro-germană a Capitalei, şi chiar vor fi numiţi de către austro-germani membri ai Guvernului colaboraţionist. Ceea ce îi va discredita ireversibil mai târziu. Ei (adepţii lui Carp) se deosebeau de marghilomanişti şi pe chestiunea Dinastiei: Alexandru Marghiloman dorea menţinerea Dinastiei Române şi deci a Regelui Ferdinand I, pe când Carp, ultra-filogerman, dorea schimbarea Dinastiei cu una tot germană, care să garanteze maximul de beneficii pe care România le mai putea spera la încheierea păcii. (Chiar se vehicula numele prinţului Eitel - Frederic, fiul Împăratului german Wilhelm al II-lea). Petre P. Carp şi cei din jurul lui, inferiori numeric marghilomaniştilor, reprezintă, de facto, o dizidenţă ultra-conservatoare în interiorul Partidului Conservator al lui Marghiloman. Petre P. Carp şi prietenii săi nu acceptă noul guvern Alexandru Marghiloman din 5 martie 1918, iar la alegerile parlamentare din mai 1918 prezintă candidaţi separaţi, deşi doar în Muntenia. După această dată, rolul carpiştilor în viaţa politică românească devine minuscul.

1917, iulie 20: • Constituţia din 1866 este revizuită (a treia oară). Se renunţă la art. 19 care declara proprietatea drept sacră şi inviolabilă, se modifică art. 57 şi 67, renunţându-se la votul cenzitar şi lăsând drum liber reformei agrare, prin împroprietărirea ţăranilor – conform promisiunii Regelui Ferdinand I făcută soldaţilor de pe front.

1918, martie 27:• Sfatul Țării de la Chişinău votează Unirea Basarabiei cu România. Din 143 de deputaţi au fost prezenţi 130, iar dintre aceştia 91 au votat pentru Unire, 36 s-au abţinut, iar 3 au votat împotrivă (doi ucrainieni şi un bulgar).

1918, noiembrie 15: • Congresul General de la Cernăuţi votează în unanimitate Unirea Bucovinei cu România. Din 100 de membri ai Congresului, 87 au votat pentru Unire (74 români, 7 germani şi 6 polonezi), iar 13 deputaţi, toţi ucrainieni, s-au retras înaintea votului final.

1918, decembrie 1: • Cei 1228 de delegaţi oficiali de la Alba Iulia, reprezentând toate cele 130 de cercuri electorale din cele 27 comitate româneşti, votează rezoluţia Unirii Transilvaniei cu România.

8 • www.nouarepublica.ro

1918, octombrie 24: • Guvernul filo-german al lui Alexandru Marghiloman cade.Va fi ultimul guvern al aripii conservatoare pro-austro-germane, dată după care nu vor mai reveni la putere. Dealtfel, acest partid îşi va pierde de aici încolo aproape întreaga aderenţă în corpul electoral, fiind blamaţi de majoritatea românilor datorită orientării greşite, anti-naţionale, din timpul războiului. Spre deosebire de ei, takiştii se regăsiseră într-o „partidă naţională” cu liberalii, de partea Antantei şi a interesului naţional.

1918, octombrie: • După picarea Guvernului Marghiloman, acesta caută o împăcare şi o apropiere de Take Ionescu. Acesta nu acceptă însă aceste avansuri, reproşându-i lui Marghiloman poziţia greşită a acestuia faţă de chestiunea naţională şi faţă de război. În schimb, tot din octombrie, Take Ionescu şi partidul său se vor apropia şi îşi vor coordona mişcările politice cu Liga Poporului (a Mareşalului Alexandru Averescu).

1918, decembrie 1:• Partidul Conservator (Marghiloman) îşi schimbă denumirea în Partidul Conservator – Progresist. Organul de presă al acestuia era ziarul „Steagul”.

1919: • Mareşalul Alexandru Averescu, îi va propune lui Take Ionescu o fuziune între partidele lor, Liga Poporului, respectiv Partidul Conservator – Naţionalist.Take Ionescu amână însă această fuziune, dar acceptă o strânsă colaborare.

1919, octombrie 17: • Partidul Conservator – Naţionalist (Take Ionescu) va renunţa la numele de „Conservator”, pentru a se numi doar Partidul Democrat. Drept urmare, în octombrie şi noiembrie vor demisiona din partid un mare număr de conservatori fost filipescani, mari moşieri şi fruntaşi ai partidului.

1919, noiembrie 4 – 8: • Alegeri generale parlamentare. Drept urmare a înţelegerii dintre Mareşalul Averescu şi Take Ionescu, takiştii, ca şi averescanii, nu participă la alegerile parlamentare – primele desfăşurate sub semnul votului universal. Totuşi, Take Ionescu va fi ales la aceste alegeri ca deputat supleant de Mehedinţi. Sunt antepenultimele alegeri la care participă conservatorii, prin Partidul Conservator – Progresist (Marghiloman), care obţine 13 mandate de deputaţi şi 4 de senatori. Liga Poporului a lui Averescu obţine doar 7 mandate de deputaţi şi nici unul de senatori. În total vor fi aleşi 568 de deputaţi şi 216 senatori.

1920, mai 25 – 27: • Alegeri generale parlamentare, penultimele la care participă conservatorii. Partidul Conservator – Progresist (Marghiloman) obţine doar un mandat de deputat (Simion Mehedinţi, ales însă formal pe listele Partidului Țărănesc, la care va şi adera ulterior), şi nici un mandat de senator. Partidul (Conservator) Democrat (Take Ionescu), în cartel electoral cu Partidul Poporului (Averescu), obţine 17 mandate de deputaţi şi 4 mandate de senatori. Partidul Poporului – fosta Ligă a Poporului – câştigă alegerile, obţinând 206 mandate de deputat şi 124 mandate de senatori. În total vor fi aleşi 366 deputaţi şi 166 senatori.

1921, august: • La Iaşi, M. Borcea are o ultimă încercare, izolată, de a reface unitatea conservatoare, cu partidul lui Marghiloman şi cel al lui Take Ionescu.

1921, decembrie 17: • După demisia Guvernului Averescu, Take Ionescu este însărcinat de Regele Ferdinand I cu formarea noului Guvern. Îl va avea pe Take Ionescu ca Preşedinte al Consiliului de Miniştri precum şi la Finanţe, Ion Cămărăşescu la Interne, Gheorghe Derussi la Externe, Stelian Popescu la Justiţie, g-ral Ştefan Holban la Ministerul de Război, Gheorghe Lucasievici la Lucrările Publice, Constantin Cihodariu la Comunicaţii, Mihail Oromolu la Industrie şi Comerţ, George Mironescu la Instrucţiunea Publică, Vasile Dumitrescu – Brăila la Culte şi Arte, Dumitru Dumitrescu la Agricultură, Mihail Vlădescu la Domenii, Constantin Xeni la Muncă şi Ocrotire Socială şi Dimitrie Bogos, Ministru de Stat (fără portofoliu).

1922, ianuarie 19: • Demisia Guvernului Take Ionescu, ultimul guvern conservator care a condus România.

1922, martie 1‑3, 5‑7, 9‑11: • Alegeri generale parlamentare, ultimele la care participă conservatorii. Partidul Conservator – Progresist (Marghiloman) nu participă la aceste alegeri. În schimb participă Partidul (Conservator) Democrat (Take Ionescu), în cartel electoral cu Partidul Naţionalist – Democrat (al lui Nicolae Iorga), pe liste comune. Conservatorii takişti obţin doar 3 mandate de deputaţi şi nici unul de senatori, iar naţionaliştii lui Iorga obţin 5 deputaţi şi 2 senatori. Partidul Poporului (Averescu) obţine 13 deputaţi şi 2 senatori. În total vor fi aleşi 372 deputaţi şi 148 senatori. Ambele Camere ale Parlamentului se vor reuni spre a forma Adunarea Constituantă, care va vota Constituţia (Regală) din martie 1923.

1922, aprilie 2: • Fruntaşii conservator – progresişti încep tratative de fuziune cu Partidul Poporului (Mareşal Alexandru Averescu), cât şi cu Partidul Naţional Român al lui Iuliu Maniu.

1922, iunie 21: • Moartea lui Take Ionescu înseamnă şi dispariţia de facto a rămăşiţelor Partidului (Conservator) Democrat.

www.nouarepublica.ro • 9

1922, prima jumătate:• Un grup din Partidul (Conservator) Democrat condus de Grigore Filipescu (fiul lui Nicolae Filipescu) încearcă o refacere a Partidului Conservator, alături de conservatorii răzleţiţi deja pe la alte partide şi de elementele necompromise din Partidul Conservator – Progresist. Se ajunge chiar să se ofere şefia lui Constantin Argetoianu – plecat între timp la Partidul Poporului al lui Averescu -, dar acesta refuză şi în consecinţă proiectul de refacere se stinge.

1922, iulie: • Grigore Filipescu îi propune o fuziune lui Nicolae Iorga cu al său Partid Naţionalist – Democrat. Din păcate, deşi acceptată în principiu, fuziunea nu se produce din cauza izbucnirii certurilor pentru şefiile locale.

1922, iulie 26: • Întrunirea Comitetului Executiv al Partidului (Conservator) Democrat, pentru a se stabili o viitoare fuziune cu un partid din opoziţie. Simpatiile înclină tot mai mult spre Partidul Naţional Român al lui Iuliu Maniu.

1922: • Pe parcursul întregului an se constată o gravă disoluţie în rândurile Partidului Conservator – Progresist (Marghiloman), cât şi în cele ale Partidului (Conservator) Democrat (Take Ionescu). Multe organizaţii locale se auto-dizolvă, altele trec in corpore la alte partide (marii proprietari la Partidul Poporului al Mareşalului Averescu, alţii la liberali, ţărănişti, la naţionaliştii lui Iorga).

1922, octombrie 15:• Regele Ferdinand I şi Regina Maria sunt încoronaţi la Alba Iulia ca primi suverani ai României Mari.

1922, noiembrie 21: • Comitetul Executiv a (ceea ce mai rămăsese din) Partidul (Conservator) Democrat proclamă unirea acestuia cu Partidul Naţional Român (al lui Iuliu Maniu). Vechii takişti acceptă şefia lui Iuliu Maniu şi programul P.N.R. în schimbul primirii fruntaşilor lor în Comitetul Executiv al noului partid unificat.

1922, decembrie: • Filialele judeţene ale Partidului (Conservator) Democrat erau şi ele unificate cu filialele Partidului Naţional Român. Mihail G. Cantacuzino şi Thoma Ionescu erau desemnaţi Preşedinţi ai P.N.R. pentru Vechiul Regat.

1923, martie 29:• intră în vigoare noua Constituţie a Regatului României, înlocuind-o pe cea din 1866. Practic, prin această nouă lege fundamentală, opera în special a liberalilor, dispar bazele economice, sociale şi politice ale vechilor conservatori.

1924, aprilie 9: • Are loc ultima întrunire politică a conservatorilor progresişti, la Bucureşti, cu ocazia aniversării a 70 de ani de viaţă a lui Alexandru Marghiloman. (O altă întrunire, programată pentru 6 octombrie acelaşi an, la Cernăuţi, nu va mai avea loc).

1925, mai 10: • Moartea lui Alexandru Marghiloman înseamnă şi dispariţia rămăşiţelor Partidului Conservator – Progresist. Formal, după decesul său, conducerea partidului este preluată de un Comitet Interimar format din Demetru I. Dobrescu, Ion Mitilineu, Constantin Meissner şi Nicolae Bărdescu.

1925, mai 28:• Comitetul Executiv Lărgit a (ceea ce mai rămăsese din) Partidul Conservator – Progresist proclamă fuziunea acestuia cu Partidul Poporului (Averescu).

1925, iunie 14: • Intrarea resturilor conservator – progresiste în Partidul Poporului este proclamată într-un cadru festiv.

1925, august:• Filialele judeţene ale Partidului Conservator – Progresist sunt şi ele unificate cu filialele judeţene ale Partidului Poporului.

1926, februarie 1:• Grigore Filipescu, fost membru al Partidului Conservator (fiu al lui Nicolae Filipescu) rămas între timp independent, scoate din nou cotidianul „Epoca” .

1929, iunie 30: • Grigore Filipescu fondează Liga Vlad Țepeş, împreună cu Nicolae Miclescu, Alexandru Perieţeanu, C. Sturza, N. Mareş, Emil Ottulescu şi alţii. Nicolae Iorga şi Partidul Naţionalist – Democrat sprijină programul Ligii.

1931, iunie 1,4,6,8: • Alegeri generale parlamentare, la care participă şi Liga Vlad Țepeş, în cartelul electoral „Uniunea Naţională” – din care mai făceau parte Partidul Naţionalist – Democrat (Iorga), Partidul Naţional Liberal, Partidul German, Partidul Uniunea Agrară şi alte câteva partide mai mici. Uniunea Naţională câştigă alegerile, obţinând 289 de deputaţi şi 108 senatori, dintr-un total de 387 deputaţi şi 113 senatori. În cadrul Uniunii Naţionale, Ligii Vlad Țepeş îi revin 25 de parlamentari.

10 • www.nouarepublica.ro

1931, noiembrie: • Liga Vlad Țepeş îşi schimbă numele în Partidul Conservator. Preşedinte rămâne boierul Grigore Filipescu.

1938, februarie 27: • O nouă Constituţie (cea a Regelui Carol al II-lea, de fapt opera reputatului jurist Istrate Micscu) este adoptată prin plebiscit. Aceasta înlocuieşte (până la 5 septembrie 1940) Constituţia din 1923, scoţând în afara legii partidele politice din România. Toate partidele sunt dizolvate de jure, deşi şefii acestora continuă să activeze de facto.

1938, iulie 15: • Ultima apariţie a ziarului conservator „Epoca”.

1938, august 25: • Moartea boierului Grigore Filipescu, la Geneva, înseamnă şi sfârşitul vechilor conservatori români. Vor urma şapte ani de dictatură, război, foamete şi sfâşiere a ţării, urmaţi de 45 de ani de dictatură comunistă, şi de alţi 25 de ani de „tranziţie” haotică, criză economică şi pierderea oricăror repere morale.

1939, august 23: • Se semnează Pactul Ribbentrop – Molotov între Germania nazistă şi Uniunea Sovietică. Printr-un Protocol Adiţional secret al Pactului se stipula că „partea sovietică îşi accentuează interesul pentru Basarabia. Partea germană îşi declară totalul dezinteres faţă de acest teritoriu, deci nu are obiecţii faţă de eventuale schimbări de graniţă în favoarea Uniunii Sovietice”. Încă o dată, marile puteri ale momentului hotărau soarta a milioane de oameni peste capul acestora.

1940, iunie 28: • Uniunea Sovietică transmite un ultimatum României: acesteia i se dau doar 48 de ore pentru a evacua Basarabia şi nordul Bucovinei, în caz contrar URSS va declara război. România cedează şi, după 40 de ore, trupele sovietice şi ale NKVD-ului intră în teritoriile cerute şi suplimentar în Ținutul Herţei care nu era menţionat în ultimatum.

1940, august 30:• Prin Dictatul de la Viena, impus României de către Ungaria, Germania şi Italia, Bucureştiul pierde întreaga zonă de nord-vest a Transilvaniei: 43.492 de kmp. cu 2.610.000 de locuitori.

1940, septembrie 7: • Prin Tratatul de la Craiova dintre România şi Bulgaia încheiat sub presiunea Germaniei naziste, Bucureştiul este nevoit să cedeze Sofiei sudul Dobrogei (Cadrilaterul).

1941, iunie 22:• România intră în război de partea Puterilor Axei, în scopul recâştigării teritoriilor din Est pierdute cu un an în urmă. Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa sunt eliberate de Armata Română.

1941, august 19:• România ia în administrare întreaga Transnistrie, cuprinsă între Nistru, Bug, râul Niomjâi şi Marea Neagră. Guvernământul Transnistriei, cu capitala la Odesa, este împărţit în 13 judeţe.

1944, ianuarie 29:• În urma retragerii frontului spre Est, România pierde Transnistria.

1944, august 23:• Regele Mihai I îl arestează pe Mareşalul Ion Antonescu, apoi dă o Proclamaţie către ţară prin care anunţă întoarcerea armelor contra Germaniei naziste. În acceaşi zi, sovieticii sparg frontul de pe aliniamentul Iaşi – Chişinău – Tighina şi reocupă Basarabia, Bucovina de Nord şi ţinutul Herţei.

1945, martie 6: • În România se instituie primul guvern comunist condus de Petru Groza, la adăpostul şi cu sprijinul trupelor sovietice de ocupaţie.

1946, iunie 17:• Guvernul Petru Groza emite un decret (împotriva prevederilor Constituţiei din 1923) prin care desfiinţează Senatul.

1946, noiembrie 19: • Alegeri generale parlamentare, falsificate masiv de guvernul comunist. În urma lor, „Blocul Partidelor Democrate” – practic, P.C.R. – ocupă 348 de mandate de deputat (dintr-un total de 414).

1947, decembrie 30: • Petru Groza şi Gheorghe Gheorghiu Dej îl silesc prin ameninţare pe Regele Mihai I să abdice. Ultimul bastion de rezistenţă anti-comunistă este înlăturat, iar Monarhia este abolită ilegal, fără referendum, după o tradiţie monarhică de peste două mii de ani. În locul ei se proclamă o republică „populară”, după model sovietic. Începe lunga noapte a dictaturii comuniste, dincolo de Cortina de Fier.

1948, februarie 4: • România pierde Insula Şerpilor din Marea Neagră. Aceasta a fost cedată forţat de România comunistă printr-un simplu proces-verbal secret semnat de Ana Pauker, fără acceptul guvernului şi fără consultarea poporului român.

1989, decembrie 16‑22: • Revoluţia Română anticomunistă începe la Timişoara şi, în câteva zile, cuprinde marile oraşe ale ţării. Comunismul pică, cuplul dictatorial fuge dar este prins şi, în urma unui simulacru de proces, este executat. Între timp, la Bucureşti în seara zilei de 22 decembrie, Revoluţia este confiscată de eşalonul doi al P.C.R., sub conducerea activistului de partid Ion Iliescu, şcolit la Moscova. Totuşi, România

www.nouarepublica.ro • 11

îşi începe lungul şi anevoiosul drum spre normalitatea democraţiei de sorginte euro-atlantică. Se revine la o democraţie reprezentativă multi-partinică, apar în scurt timp peste 100 de partide.

1990, ianuarie: • Se reînfiinţează vechile partide „istorice”: Partidul Naţional Țărănesc – creştin şi democrat (Corneliu Coposu), Partidul Naţional Liberal (Radu Câmpeanu), Partidul Social – Democrat Român (Sergiu Cunescu).

1990, februarie: • Există o foarte timidă încercare de a readuce şi conservatorismul pe noua scenă politică, prin efemerul Partid Conservator Monarhist Român. Existenţa lui este însă una meteorică, nereuşind să depăşească acel cadru restrâns al Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională (9 februarie – 20 mai 1990).

1991, august 27:• Fosta R.S.S. Moldovenească, cuprinzând o parte din vechea Basarabie şi o mică parte din fosta R.S.S.A. Moldovenească (Transnistria), îşi declară independenţa sub numele de Republica Moldova. La Tiraspol (Tirişpole), în stânga Nistrului, rusofonii preiau ilegal puterea şi, sprijiniţi de Armata a XIV-a Rusă, declară secesiunea faţă de Chişinău – după un război scurt, dar sângeros contra forţelor de poliţie moldoveneşti.

1991, decembrie 18: • Notoriul turnător al Securităţii, Dan Voiculescu, fondează un partid de buzunar, Partidul Umanist Român, cu o doctrină declarat social-liberală şi „umanistă”. Dealtfel, va şi adera la cvasi-necunoscuta „Internaţională Umanistă”.

1995, decembrie: • Un grup de oameni de dreapta – Adrian Iorgulescu, Varujan Vosganian, Laurenţiu Ulici, fondează gruparea politică „Alternativa României”, mişcare ce se revendica şi de la doctrina neo-conser vatoare.

1996, noiembrie 3: • Alternativa României, înregistrat ca partid, participă la alegerile parlamentare pe listele Convenţiei Democrate Române, obţinând 6 mandate de deputaţi şi 1 mandat de senator.

1997: • Partidul lui Vosganian îşi schimbă denumirea, devenind Partidul Alternativa României (PAR).

1998:• Partidul Alternativa României a lansat „Manifestul Dreptei din România”, asumându-şi rolul de promotor al capitalismului, al demnităţii naţionale şi al renaşterii morale.

1999, martie:• La Congres, Partidul Alternativa României îşi schimbă denumirea în Uniunea Forţelor de Dreapta. Conducerea formaţiunii a fost una colectivă, cu doi copreşedinţi: Varujan Vosganian şi Adrian Iorgulescu. Partidul iese din C.D.R. şi de la guvernare, propunându-şi să devină o forţă de sine stătătoare, prin coagularea în jurul său a dreptei româneşti.

2000, iunie 4, 18: • La alegerile locale, mergând pe liste proprii, U.F.D. înregistrează un rezultat modest, cu doar 30 de mandate de primari în toată ţara, şi 2,2% din voturile pentru consilieri locali şi respectiv judeţeni.

2000, noiembrie 26: • La alegerile parlamentare generale, U.F.D. participă în cadrul C.D.R. – 2000. Această alianţă electorală nu obţine decât 5,04% din voturi la Cameră şi 5,29% din voturi la Senat, netrecând pragul electoral. Acest eşec a aruncat U.F.D. într-un con de umbră din care nu a putut ieşi decât prin dispariţie.

2003, aprilie 19: • După mai bine de un an de negocieri, în aprilie 2003, U.F.D. a fost absorbită de P.N.L.

2004, martie 29: • România aderă la Alianţa Nord – Atlantică (28 de state membre).

2005, mai 7: • În clasica tradiţie a imposturilor stângiste, turnătorul Voiculescu schimbă denumirea partidului său de buzunar din Partid Umanist Român (cu doctrină de centru-stânga) în Partidul Conservator (cu doctrină, chipurile, de dreapta). Era o încercare penibilă de a se apropia de Asociaţia Conservatorilor şi Reformiştilor Europeni (EACR), sortită unui eşec jenant. Chiar dacă P.C. nu a fost luat nici o clipă în serios de familia conservatoare europeană, continuă să uzurpe un nume nobil al unui partid care a clădit o Românie dreaptă, şi fără nici o legătură cu turnători, securişti, activişti comunişti sau noi îmbogăţiţi prin furt.

2006, iunie 24: • După modelul imposturii P.U.R. (Dan Voiculescu), la Chişinău se înfiinţează un aşa-zis Partid Conervator, condus de alogeni: Natalia Nirca, preşedinte şi soţul acesteia (!), Oleg Nirca, vicepreşedinte. Naşul de cununie al celor doi este Artur Reşetnicov, şeful Serviciului de Informaţii şi Securitate al Republicii Moldova între 2007 – 2009 (şi actual membru al Partidului Comuniştilor din Republica Moldova).

2007, ianuarie 1:• România aderă la Uniunea Europeană (28 de state membre).

2011, septembrie 17: • Noua Republică apare, mai întâi în spaţiul virtual, apoi şi pe scena politică a ţării, ca o mişcare cetăţenească de protest la adresa clasei politice corupte şi de afirmare a unui proiect de ţară.

12 • www.nouarepublica.ro

Inspirată de un „Crez politic” redactat de Mihail Neamţu, mişcarea s-a propagat în zeci de judeţe, strângând adeziunea a mii de cetăţeni români din ţară şi din diaspora.

2011, octombrie 13:• Decizia înfiinţării unui nou partid a fost luată ad-hoc de participanţii la o conferinţă („Șapte Paşi pentru o Nouă Republică”) găzduită la Casa de Cultură a Studenţilor din Bucureşti. Noua mişcare politică fiinţează, până la data înregistrării partidului, sub umbrela juridică a Asociaţiei Noua Republică.

2011, noiembrie 5: • Se desfăşoară la Braşov prima Întrunire Naţională a membrilor şi susţinătorilor Noii Republici, momentul fiind urmat de alte adunări naţionale şi regionale (la Sibiu, Bucureşti, Iaşi, Ieşelniţa).

2011, decembrie 1: • Grupul de Iniţiativă Naţională (GIN) al Noii Republici lansează Campania naţională de Strângere de Semnături pentru înfiinţarea partidului.

2011, noiembrie – 2012, iunie: • Au fost lansate mai multe documente de politici publice care au criticat hemoragia banului public în Sănătate, furtul şi risipa. Un grup de lucru format din mai mulţi membri ai grupurilor de iniţiativă locală şi naţională a redactat Statutul Partidului, validat ulterior la Congresul de înfiinţare (23 iunie 2012).

2012, martie 3: • La cea de-a IV-a Adunare Naţională a Noii Republici, la Bucureşti, europarlamentarul Monica Macovei a susţinut un discurs despre starea Justiţiei şi lupta anticorupţie. Se lansează Pactul Fiscal al Noii Republici şi Manualul de Identitate. Manualul de Identitate specifica rădăcinile doctrinare de la care Noua Republică se revendică: liberalismul clasic, democraţia creştină şi conservatorismul modern. Printre invitaţii speciali ai acestui eveniment s-au numărat Grigore Leşe şi Adrian Papahagi.

2012, iunie 5: • După terminarea Campaniei de strângere de semnături (cca. 30.000 de semnături strânse), şase membri fondatori: Mihail Neamţu, Radu Cujbă, Cazimir Țino, Ştefan Vlaston, Valeriu Todiraşcu, Nicolae Burchel înregistrează la Tribunalul Municipiului Bucureşti cererea de înfiinţare juridică a Partidului Noua Republică, partid ce fiinţa deja de facto.

2012, iunie 10: • Alegeri locale în România: deşi nu poate participa direct la alegeri datorită lipsei personalităţii juridice, Noua Republică sprijină public trei dintre membrii săi care participă ca şi independenţi. Toţi trei vor câştiga mandatele concurate: Marian Căpăţână, ales consilier judeţean la Brăila, Dan Sebastian Frăţilă, ales consilier municipal în Sebeş, jud. Alba, şi Aurelian Petre Banu, ales consilier local în comuna Mioarele, jud. Argeş.

2012, iunie 23: • Are loc la Casa de Cultură a Studenţilor, din Bucureşti, Congresul de Înfiinţare al Partidului Noua Republică. Peste 200 de delegaţi din ţară şi din Diaspora au validat documentele fondatoare ale partidului (Statutul, Codul Etic şi Programul Politic), depuse deja la Tribunalul Bucureşti. Invitaţii speciali ai evenimentului au fost: Monica Macovei, Mihai Răzvan Ungureanu, Grigore Leşe, Adrian Papahagi, Sever Voinescu, Cristian Preda şi Cosmin Alexandru. Cu acest prilej au avut loc şi primele alegeri interne din existenţa Noii Republici. Preşedinte este ales Mihail Neamţu, Prim-vicepreşedinte Valeriu Todiraşcu, Vice-preşedinţi Mihnea Ion Vasilache, Radu Cujbă, Augustin Minel Ofiţeru, Nicolae Popa, Membri ai Preşedinţiei Ştefan Ion Vlaston, Nicolae Burchel, Corneliu Dan Berari, Dan Sebastian Frăţilă, Radu Adrian Costea. Preşedinte al Comisiei de Integritate şi Arbitraj Naţională este aleasă avocata Diana Maria David, iar Preşedinte al Comisiei Naţionale de Control este ales expertul contabil Stănică Chirilă. A doua zi, la propunerea Preşedintelui Mihail Neamţu şi prin validarea Comitetului Executiv Naţional, Cazimir Țino este validat Secretar General. Laurenţiu Theodoru este votat ca Secretar executiv al C.E.N.

2012, iunie 28: • Tribunalul Municipiului Bucureşti se pronunţă favorabil asupra cererii de înfiinţare a Partidului Noua Republică. În aceeaşi zi însă, printr-un abuz de drept, o persoană din anturajul falşilor conservatori (P.U.R.) depune contestaţie, ceea ce face ca decizia definitivă şi irevocabilă să treneze, până la rejudecarea cauzei de către Curtea de Apel Bucureşti.

2012, iulie 10: • Partidul Noua Republică şi Fundaţia Creştin Democrată semnează un Acord politic pentru apărarea Statului de drept.

2012, august 18:• Adunarea Generală a Conducerilor Centrale şi Judeţene ale Partidului Noua Republică, desfăşurată la Lereşti, jud. Argeş, a luat act cu îngrijorare de derapajele grosolane ale U.S.L. de la principiile democratice şi normele statului de drept, care au culminat cu asmuţirea populaţiei împotriva unor instituţii aparţinând Justiţiei române. Adunarea Generală a mandatat Preşedinţia Partidului Noua Republică să continue discuţiile pentru constituirea unei Alianţe Electorale de Centru Dreapta (ulterior A.R.D.), plecând de la respectarea principiilor de integritate. Adunare Naţională a solicitat păstrarea identităţii doctrinare şi ideologice a Partidului Noua Republică, a principiilor şi valorilor sale, în cadrul alianţei electorale A.R.D.

www.nouarepublica.ro • 13

2012, august 30: • reprezentanţii P.D.L., I.C.C.D., P.N.Ț.C.D., P.N.R. şi F.C.D. au lansat Manifestul Dreptei Unite, care a creat alianţa politico-electorală A.R.D.

2012, septembrie 15: • Reprezentanţii P.D.L., P.N.Ț.C.D. şi P.F.C. semnează protocolul de constituire al Alianţei România Dreaptă. P.N.R. nu îl poate semna, datorită tergiversării excesive din partea Curţii de Apel Bucureşti. Negociază însă cu succes, cu partenerii de Alianţă, un număr de 12 candidaţi neo-republicani pe listele A.R.D.

2012, decembrie 9: • În România au loc alegeri generale parlamentare. Mihail Neamţu, Preşedintele P.N.R., obţine la Colegiul 1 deputaţi Arad un scor foarte bun, de 32,1% , superior cu mult mediei A.R.D. pe ţară (16,5%). La Bucureşti, Valeriu Todiraşcu ocupă prin redistribuire un loc de senator (19,2%), iar Augustin Ofiţeru îi dă fiori contracandidatului său din U.S.L. Călin Popescu Tăriceanu (fost Prim-ministru), obţinând 22,9% din voturi. Partidul Noua Republică devine partid parlamentar.

2013, ianuarie 14‑16:• Mihail Neamţu (Preşedinte Noua Republică) şi Valeriu Todiraşcu (Senator şi Prim-vice-preşedinte Noua Republică) au participat, la invitaţia lui Daniel Hannan (MEP şi Secretar General al A.E.C.R.) la Sesiunea plenară a Parlamentului European din Strasbourg. Noua Republică a reuşit cu prilejul acestei participări să pună temelia unei viitoare reprezentări în cadrul Alianţei Conservatorilor şi Reformiştilor Europeni (A.E.C.R.).

2013, ianuarie 29: • Curtea de Apel Bucureşti dă o hotărâre definitivă şi irevocabilă de înregistrare a Partidului Noua Republică în Registrul partidelor politice. Acesta obţine personalitatea juridică.

2013, mai 10: • În cadrul A.E.C.R. Conference & Council Meeting de la Reykjavik, Islanda, delegaţia Noii Republici (Mihail Neamţu, Nicolae Popa, Ştefan Bârgăoanu) a depus formal candidatura partidului pentru calitatea de membru al Alianţei Conservatorilor şi Reformiştilor Europeni.

2013, iulie 18: • Partidul Noua Republică are o primă recomandare pozitivă din partea boardului A.E.C.R. Noua Republică va fi primul partid din România care va deveni membru al acestei prestigioase familii europene.

2013, noiembrie 8: • Consiliul A.E.C.R. votează, la Bruxelles, admiterea Partidului Noua Republică drept membru cu drepturi depline al Alianţei Conservatorilor şi Reformiştilor Europeni. Acesta se alătură altor partide cu doctrină conservatoare, euro-realistă, din Europa şi America de Nord (Belgia, Canada, Cehia, Danemarca, Insulele Faeroe, Georgia, Islanda, Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Marea Britanie, Polonia, România, Slovacia, Ungaria).

2013, noiembrie 16:• Congresul Extraordinar al Partidului Noua Republică, desfăşurat la Bucureşti. Încetează mandatul celor aleşi la Congresul de Înfiinţare al Partidului. Se alege noua echipă de conducere, se votează noul Statut, Cod de Integritate şi Program politic.

2014, mai 25: • Alegeri generale pentru Parlamentul European. În România se aleg cei 32 de europarlamentari. Partidul Noua Republică participă pe liste proprii.

2014, noiembrie 30: • Alegeri prezidenţiale în România. Partidul Noua Republică participă la acestea cu propriul candidat.

ŞEFI AI PARTIDULUI CONSERVATOR1821 – 1860: Prinţul Mihail Sturza• (n. 24 aprilie 1794, Iaşi - d. 8 mai 1884, Paris). Fiu al Marelui Logofăt Grigore Sturza şi al Mariei Callimachi. Vornic, apoi Domnitor al Moldovei între aprilie 1834 – iunie 1849.

1860 – 1880: Prinţul Grigore Sturza• (n.1821 – d.1901). Fiu al precedentului (Domnitorul Mihail Sturza). General în armata otomană, apoi în cea moldavă, candidat la tronul Moldovei în 1858-1859. Preşedinte al Partidului Conservator Liberal din Moldova, devenit în 1879 Partidul Democraţiei Naţionale.

1876 ‑ 1880: Prinţul Dimitrie Ghica • (n. 31 mai 1816 – d. 15 februarie 1897, Bucureşti). Fiu al Domnitorului Țării Româneşti Grigore Dimitrie Ghica ( iunie 1822 – aprilie 1828). Şef al formaţiunii politice conservatoare strânsă în jurul ziarului „Pressa”.

1856 ‑ 1862: boierul Barbu Catargiu • (26 octombrie 1807, Bucureşti – d. 20 iunie 1862, Bucureşti). Fiu al Marelui Vornic Ştefan Catargiu şi al Țiţei (Stanca) Văcărescu. Primul Preşedinte al Consiliului de Miniştri unificat al României (15 februarie – 20 iunie 1862). Asasinat de adversarii săi politici – liberalii nu au fost deloc străini de crimă.

14 • www.nouarepublica.ro

1880, februarie 3 – septembrie 7: boierul Manolache Costache Epureanu • (n. 22 august 1820, Bârlad – d.7 septembrie 1880, Wiesbaden). Fiu al boierului Iordache Epureanu, Mare Vornic al Moldovei. Primul Preşedinte al Partidului Conservator.

1880, decembrie 20 – 1881, octombrie; 1881, noiembrie – 1899, martie 30: boierul Lascăr Catargiu• (n.1 noiembrie 1823, Iaşi – d.11 aprilie 1899, Bucureşti). Nepot al Marelui Vistiernic Iordache Catargiu. Candidat al conservatorilor la Tron, în 1859.

1881, noiembrie 6 – 10: Prinţul Alexandru Ştirbei • (n. 1836, Bucureşti – d.1 martie 1895, Bucureşti). Fiul Domnitorului Țării Româneşti Barbu Ştirbei (iunie 1849 – iunie 1856). Junimist.

1899, martie 30 – 1907, aprilie 13: Prinţul Gheorghe Grigore Cantacuzino (“Nababul”) • (n.22 septembrie 1832, Bucureşti – d.23 martie 1913, Bucureşti). Fiul Marelui Vornic Grigore Cantacuzino al Valahiei.

1907, aprilie 13 – 1913, mai 29: boierul Petre P. Carp • (n.29 iunie 1837, Iaşi – d.19 iunie 1919, Țibăneşti). Fiul paharnicului şi marelui stolnic Petrache Carp.

1913, mai 29 – noiembrie 14: Conducere interimară• a P. Conservator: un Comitet permanent format din patru miniştri conservatori, sub conducerea lui Titu Maiorescu.

1913, noiembrie 14 – 1914, februarie 28: Titu Liviu Maiorescu • (n.15 februarie 1840, Craiova – d.18 iunie 1917, Bucureşti). Aromân după mamă (Maria Popazu), era fiul profesorului şi diplomatului Ioan Maiorescu, născut Trifu, român ardelean din Alba. Este primul Preşedinte al Partidului Conservator care nu a avut blazon nobiliar.

1914, iunie 4 – 1915, mai 18/1925, mai 10: Alexandru Marghiloman• (n.27 ianuarie 1854, Buzău – d.10 mai 1925, Buzău). În 1914 – 1915 Preşedinte al Partidului Conservator, iar între 1915 – 1925 Preşedinte al Partidului Conservator – Progresist).

1915, mai 18 – iunie 14: boierul Ion (Jean) Lahovari • (n.25 ianuarie 1844, Bucureşti – d.14 iunie 1915, Bucureşti). Din familie de vechi boieri munteni.

1915, iunie 17 – 1916, septembrie 30: boierul Nicolae G. Filipescu • (n.5 decembrie 1862, Bucureşti – d.30 septembrie 1916, Bucureşti). Fiul Vornicului Grigore Filipescu, din familie de vechi boieri munteni.

1916, septembrie 30 – 1922, iunie 21: Take (Dumitru) Ionescu • (n.13 octombrie 1858, Ploieşti – d.21 iunie 1922, Roma). Între 1908 – 1916, Preşedinte al Partidului Conservator – Democrat.

1926, februarie 1/1929, iunie 30/1931, noiembrie – 1938, august 25: boierul Grigore N. Filipescu • (n.1 octombrie 1886, Bucureşti – d.25 august 1938, Geneva). Fiul boierului Nicolae Filipescu şi al Mariei Blaremberg. Ultimul Preşedinte al Partidului Conservator şi al ziarului “Epoca”.

1938 – 1948: ?•

GUVERNE CONSERVATOAREŢARA ROMÂNEASCĂ

6 Feb. 1859 ‑ 8 Apr. 1859: Ioan Alexandru Filipescu 8 Apr. 1859 - 18 Sep. 1859: Constantin Alexandru Creţulescu 18 Sep. 1859 - 23 Oct. 1859: Nicolae A. Creţulescu 23 Oct. 1859 - 9 Iun. 1860: Prinţul Ion Ghica 9 Iun. 1860 - 25 Iul. 1860: Nicolae Constantin Golescu 25 Iul. 1860 ‑ 12 Mai 1861: Manolache Costache Epureanu 12 Mai 1861 ‑ 24 Mai 1861: Barbu Catargiu 24 Mai 1861 - 23 Iul. 1861: Ştefan Golescu 31 Iul. 1861 ‑ 3 Feb. 1862: Prinţul Dimitrie Ghica

MOLDOVA

29 Ian. 1859 ‑ 20 Mar. 1859: Vasile Sturza 20 Mar. 1859 - 9 MaI 1859: Prinţul Ion Ghica 9 Mai 1859 ‑ 15 Apr. 1860: Manolache Costache Epureanu

www.nouarepublica.ro • 15

15 Apr. 1860 - 29 Ian. 1861: Mihail Kogălniceanu 29 Ian. 1861 ‑ 17 Oct. 1861: Anastasie Panu 17 Oct. 1861 ‑ 3 Feb. 1862: Alexandru Constantin Moruzi

ROMÂNIA

3 Feb. 1862 ‑ 20 Iun. 1862: Barbu Catargiu 20 Iun. 1862 ‑ 6 Iul. 1862: Apostol Arsache (interim) 6 Iul. 1862 - 24 Oct. 1863: Nicolae Creţulescu 24 Oct. 1863 - 26 Ian. 1865: Mihail Kogălniceanu 26 Ian. 1865 - 14 Iun. 1865: Constantin Bosianu 14 Iun. 1865 - 11 Feb. 1866: Nicolae Creţulescu 11 Feb. 1866 - 11 Mai 1866: Prinţul Ion Ghica 11 Mai 1866 ‑ 13 Iul. 1866: Lascăr Catargiu 13 Iul. 1866 - 15 Iul. 1866: Constantin A. Rosetti 15 Iul. 1866 - 13 Mar. 1867: Prinţul Ion Ghica 13 Mar. 1867 - 17 Aug. 1867: Constantin A. Creţulescu 17 Aug. 1867 - 29 Apr. 1868: Ştefan Golescu 1 Mai 1868 - 16 Nov. 1868: Nicolae Constantin Golescu 16 Nov. 1868 ‑ 14 Feb. 1870: Prinţul Dimitrie Ghica 14 Feb. 1870 - 1 Mai 1870: Alexandru G. Golescu 1 Mai 1870 ‑ 26 Dec. 1870: Manolache Costache Epureanu 26 Dec. 1870 - 24 Mar. 1871: Prinţul Ion Ghica 24 Mar. 1871 ‑ 17 Apr. 1876: Lascăr Catargiu 17 Apr. 1876 ‑ 6 Mai 1876: Ioan Emanoil Florescu 6 Mai 1876 ‑ 5 Aug. 1876: Manolache Costache Epureanu 5 Aug. 1876 - 19 Apr. 1881: Ion Constantin Brătianu 19 Apr. 1881 - 21 Iun. 1881: Dimitrie C. Brătianu 21 Iun. 1881 - 13 Apr. 1888: Ion Constantin Brătianu 13 Apr. 1888 ‑ 11 Apr. 1889: Theodor Rosetti 11 Apr. 1889 ‑ 15 Nov. 1889: Lascăr Catargiu 15 Nov. 1889 ‑ 2 Mar. 1891: Gheorghe Manu 2 Mar. 1891 ‑ 29 Dec. 1891: Ioan Emanoil Florescu 29 Dec. 1891 ‑ 15 Oct. 1895: Lascăr Catargiu 15 Oct. 1895 - 2 Dec. 1896: Dimitrie Alexandru Sturza 2 Dec. 1896 - 12 Apr. 1897: Petre S. Aurelian 12 Apr. 1897 - 23 Apr. 1899: Dimitrie Alexandru Sturdza 23 Apr. 1899 ‑ 19 Iul. 1900: Prinţul Gheorghe Cantacuzino 19 Iul. 1900 ‑ 27 Feb. 1901: Petre P. Carp 27 Feb. 1901 - 4 Ian. 1905: Dimitrie Alexandru Sturdza 4 Ian. 1905 ‑ 24 Mar. 1907: Prinţul Gheorghe Cantacuzino 24 Mar. 1907 - 9 Ian. 1909: Dimitrie Alexandru Sturdza 9 Ian. 1909 - 14 Ian. 1911: Ion I. Constantin Brătianu 14 Ian. 1911 ‑ 10 Apr. 1912: Petre P. Carp 10 Apr. 1912 ‑ 15 Ian. 1914: Titu Liviu Maiorescu 15 Ian. 1914 - 9 Feb. 1918: Ion I. Constantin Bratianu 27 Nov. 1916 - Mai 1918: Nicolae Lupu Costache (Secretar General al Ministerului de Interne. De Facto, şeful administraţiei în teritoriile ocupate). 9 Feb. 1918 - 15 Mar. 1918: Alexandru Avarescu (în refugiu la Iaşi) 15 Mar. 1918 ‑ 24 Oct. 1918: Alexandru Marghiloman (în refugiu la Iaşi) 24 Oct. 1918 - 14 Dec. 1918: Constantin Coandă 14 Dec. 1918 - 1 Oct. 1919: Ion I. Constantin Brătianu 1 Oct. 1919 - 9 Dec. 1919: Arthur Văitoianu 9 Dec. 1919 - 19 Mar. 1920: Alexandru Vaida-Voevod 19 Mar. 1920 - 18 Dec. 1921: Alexandru Avarescu 18 Dec. 1921 ‑ 19 Ian. 1922: Take (Dumitru) Ionescu

16 • www.nouarepublica.ro

19 Ian. 1922 - 30 Mar. 1926: Ion I. Constantin Brătianu 30 Mar. 1926 - 4 Iun. 1927: Alexandru Averescu 4 Iun. 1927 - 21 Iun. 1927: Prinţul Barbu Ştirbei 21 Iun. 1927 - 24 Nov. 1927: Ion I. Constantin Bratianu 24 Nov. 1927 - 11 Nov. 1928: Vintilă Brătianu 11 Nov. 1928 - 8 Iun. 1930: Iuliu Maniu 8 Iun. 1930 - 13 Iun. 1930: Gheorghe G. Mironescu 13 Iun. 1930 - 10 Oct. 1930: Iuliu Maniu 10 Oct. 1930 - 19 Apr. 1931: Gheorghe G. Mironescu 19 Apr. 1931 - 6 Iun. 1932: Nicolae Iorga 6 Iun. 1932 - 19 Oct. 1932: Alexandru Vaida-Voevod 19 Oct. 1932 - 14 Ian. 1933: Iuliu Maniu 14 Ian. 1933 - 14 Nov. 1933: Alexandru Vaida-Voevod 14 Nov. 1933 - 29 Dec. 1933: Ion Gheorghe Duca 29 Dec. 1933 - 3 Ian. 1934: Constantin Angelescu 3 Ian. 1934 - 28 Dec. 1937: Gheorghe Tătărescu 28 Dec. 1937 - 11 Feb. 1938: Octavian Goga 11 Feb. 1938 - 6 Mar. 1939: Patriarhul Miron Cristea 7 Mar. 1939 - 21 Sep. 1939: Armand Călinescu 21 Sep. 1939 - 28 Sep. 1939: Gheorghe Argeşanu 28 Sep. 1939 - 24 Nov. 1939: Constantin Argetoianu 24 Nov. 1939 - 4 Iul. 1940: Gheorghe Tătărescu 4 Iul. 1940 - 4 Sep. 1940: Ion Gigurtu 4 Sep. 1940 - 23 Aug. 1944: Ion Antonescu (din 14 sep., “Conducător al Statului”) 23 Aug. 1944 - 27 Aug. 1944: Iuliu Maniu 24 Aug. 1944 - 12 Apr. 1945: Horia Sima (în opoziţie, în exil la Viena) 27 Aug. 1944 - 2 Dec. 1944: Constantin Sănătescu 2 Dec. 1944 - 6 Mar. 1945: Nicolae Rădescu 6 Mar. 1945 - 30 Dec. 1947: Petru Groza

Cazimir Ţino, noiembrie 2013, Chişinău

Pentru sugestii, observaţii, propuneri privind îmbunătăţirea şi lărgirea prezentului material, vă rog să trimiteţi comentariile pe adresa de e-mail cazimir.tino@nouarepublica.roLa fel, pentru orice idee de material istoric cu privire la Conservatorii români.Va urma o cronologie detaliată a Partidului Noua Republică.