Universitatea Al.I.Cuza Facultatea de Teologie Creştină Ortodoxă Dumitru Stăniloae

ISTORIA LITERATURII ROMÂNE

Lucrare de seminar

Titlul: CRONICARII CĂLUGĂRI

Îndrumător:Pr.Dr. Carmen-Maria Bolocan

Susţinător: Secrier Svetlana Anul III Teologie Didactică

CUPRINSUL LUCRĂRII

CRONICARII CĂLUGĂRI................................................................................................................2Despre Cronici.................................................................................................................................2

EPISCOPUL MACARIE.....................................................................................................................3Cronica episcopului Macarie...........................................................................................................3

EPISCOPUL EFTIMIE.......................................................................................................................5Cronica episcopului Eftimie............................................................................................................6

CĂLUGĂRUL AZARIE.....................................................................................................................8Cronica călugărului Azarie..............................................................................................................8

CONCLUZII........................................................................................................................................9

BIBLIOGRAFIE................................................................................................................................10

2

CRONICARII CĂLUGĂRI

Despre CroniciCronicile domneşti sau scris în aşa numitele Mănăstiri domneşti, care păstrau

cu rămăşiţele pământeşti ale ctitorilor şi amintirea faptelor săvârşite de ei. Sub influenţa analiştilor sârbi astfel de anale s-au redactat la Mănăstirile: Putna, Bistriţa, Slatina şi Neamţ. Ele au transmis în forme deosebite sau împrumutate istoria Moldovei. E foarte probabil ca aceste anale să fi fost scrise, asemeni pomelnicilor, sub influenţa Mitropolitului Iosfi.1

Unul dintre ucenicii Mitropolitului Iosif, a fost şi Mitropolitul Teoctist, care a avut influenţa atât în sfera politică cât şi în cea culturală. Din îndemnul lui Ştefan cel Mare ar fi împodobit Moldova cu biserici şi mănăstiri, iar călugării acelor mănăstiri şi-au dedicat studiilor viaţa lor singuratică. Tot la îndemnul mitropolitului Teoctist un călugăr putnean ar fi început povestirea în scris a „isprăvilor războinice ale marelui voievod”. Apoi an de an Letopiseţul a afost continuat de mâinile cărturarilor necunoscuţi. „Se însemna într-însul viaţa anterioară a mănăstirii, instalarea stareţilor, moartea acestora şi a unor călugări mai însemnaţi, se notau fericirile şi năcazurile Domnului întemeitor, adecă istoria ţerii cu ridicările şi scăderile sale, cu momentele de glorie şi cele de încercare.”2

Cronica lui Ştefan cel Mare a fost continuată de trei călugări moldoveni, care vor scrie în limba slavonă: Macarie, Eftimie, Azarie.

Cronicile lor nu au avut ecou deosebit în istoriografia noastră, pentru că autorii nu au dovedit detaşarea necesară scrierii istoriei ţării. Ei scriu din dispoziţia unui domnitor şi încearcă să ordoneze faptele în funcţie de “aşteptările” acestuia sau ale anturajului lui.

EPISCOPUL MACARIE

Macarie s-a născut la sfârşitul sec. XV, călugărit probabil la mănăstirea Neamţ, a fost discipolul episcopului Ţării de Jos Teoctist, pentru care a şi copiat multe manuscrise. La 1525 este numit egumen al Mănăstirii Neamţ, apoi a fost înălţat în 1531 de Petru Rareş în scaunul episcopal de Roman. La îndemnul său, Petru Rareş a ridicat catedrala episcopala din Roman existentă şi azi - şi mănăstirea Râşca. Este autorul unei Cronici în limba slavonă, în două variante: prima expune faptele petrecute de la moartea lui Ştefan cel Mare 1504 până la 1542, iar a doua de la 1504 la 1551; figura centrală a Cronicii este Petru Rareş. În 1556 Macarie a tradus în slavoneşte şi a rânduit pe articole, după alfabetul său, colecţia bizantină de legi intitulată Sintagme sau Nomocanonul lui Matei Vlastareş, cerută de Alexandru Lăpuşneanu (în 1561 trimisă ţarului Rusiei Ivan IV cel Groaznic). A murit la 1 ianuarie în 1558, la Roman.

1 N.Iorga, Istoria Literaturii Româneşti, Vol.I, ed. II, pg.1252 N.Iorga, Cronicile slavone, op.cit. pg.130

3

Cronica episcopului Macarie

Cronica a fost scrisă în limba medio-bulgară. Autorul, episcopul de Roman Macarie, este contemporan cu evenimentele povestite în cronică. Egumenul Macarie scrie, după cum însuşi spune, din porunca lui Petru Rareş: "spre a implini poruncile domneşti, adică ale slăvitului şi pentru duşmanii înfricoşatului Petru, feciorul lui Stefan Voevod cel Viteaz [..]". El îşi începe cronica prin a copia o versiune prescurtată scrisă la mănăstirea Putna (căci cuprinde multe date referitoare la această mănăstire) a letopiseţului început la curtea lui Ştefan cel Mare.

Cronica are ca obiectiv continuarea istorisirilor din vechile cronici, prin prezentarea evenimentelor contemporane, aşa după cum spune însuşi Macarie: „pentru a duce mai departe şirul povestirii şi a-l aduce la domniile vremurilor noastre, nu ca să ne fălim cu umflături retorice, ci să împlinim domneştile porunci ale strălucitului şi pentru duşmanii săi înfricoşatului Petru voievod [...] pentru a nu lăsa ca faptele întâmplate în vremurile şi domniile trecute să fie acoperite de mormântul uitării, ci a le reda istoriei”. Lucrarea începe cu anul 1504, o dată importantă în istoria Moldovei, anul în care moare Ştefan cel Mare şi ia sfârşit domnia acestuia. Urmează o expunere evenimenţială analistică până la începutul domniei lui Petru Rareş. Informaţiile sunt aceleaşi cu cele din Cronica de la Bistriţa şi cea de la Putna, dar mai stilizate şi mai amănunţite, cu un caracter religios mai pronunţat. Macarie aminteşte cu destul de multe amănunte împăcarea dintre domnitorul Bogdan şi Radu Vodă, mediatorul celor doi fiind sârbul Maxim, precum şi pătrunderea armată a lui Bogdan în Polonia şi replica domnitorului polonez. Accentul întregii cronici este pus pe domnia lui Petru Rareş, prezentarea acestui episod este realizată printr-un stil retoric, figuri poetice, pe un ton moralizator şi religios. Cronica continuă cu un discurs de elogiere adresat Mitropolitului Moldovei Teoctist, îndrumătorul lui Macarie, urmat de descrierea războiului condus de Petru Rareş cu secuii precum şi mai multe campanii din Ardeal, pentru sprijinirea craiului Ianăş şi cucerirea unor cetăţi. Macarie continuă povestirea cu răzvrătirea boierilor împotriva lui Patru Rareş şi scrisoarea acestora adresată Porţii pentru a-l înlocui pe domnul moldovean. Petru Rareş este trădat de boieri şi se refugiază la mănăstirea Bistriţa, dar şi de aici în cele din urmă se vede nevoit să plece şi rătăceşte timp de 6 zile prin munţi. Trece graniţa şi ajunge în Ardeal, unde cere ajutorul craiului Ianăş. Acesta din urmă hotărăşte să-l omoare, iar Petru Rareş scapă ca urmare a unei scrisori prin care este chemat la Constantinopol. Aici împăratul îi redă domnia, iar Petru Rareş se reîntoarce ca domn al Moldovei. Finalul cronicii prezintă anul 1541, anul celei de-a doua înscăunări a lui Petru Rareş la Suceava.

Cronica lui egumenului Macarie, în calitate de cronică oficială a lui Petru Rareş, avea menirea să glorifice personalitatea acestuia. El a scris în trăsături mai mult sau mai puţin nedefinite despre Petru Rareş, dar figura lui Iliaş „moale şi mic la suflet, fără a semăna în nimic cu tatăl său, pierzându-şi vremea prinzând păsări în laţ”, e mai bine conturată în note pamfletare. În timpul lui Iliaş, Macarie (între 1549-1550) a fost alungat din scaunul episcopal, cu violenţă. Ştefan Rareş, fratele lui Iliaş, îi încredinţează din nou cârja. Sunt pasaje care au fiorul contemporanietăţii legate

4

strâns de drama autorului; caracterul memorialistic creşte prin nota pasionant-obiectivă a celui care încearcă să creeze o imagine idilică, falsă despre binefăcătorul său, Ştefan Rareş şi o altă viziune de pamflet de pamflet a lui Iliaş Rareş3. Există şi o altă versiune a Cronicii lui Macarie, intercalată în Cronica lui Azarie, descoperită de Ioan Bogdan într-un codice miscelaneu la Biblioteca Imperială din Petersburg. Această variantă, atribuită tot lui Macarie, datează din secolul al XVII-lea, prezintă şi a doua perioadă de domnie a lui Petru Rareş, precum şi alte evenimente până în anul 1551. În această cronică, alături de alte evenimente, este menţionată expediţia lui Petru Rareş împotriva lui Mailat, voievodul Ardealului. Sunt precizate grija domnului Moldovei pentru biserică, moartea lui Petru Rareş, precum şi fapte din domnia urmaşilor până în anul 1551.

Ca model literar, Macarie şi-a ales cronica universală, urmată de istoria imperiului Bizantin, a lui Constantin Manasses4. Manasses a scris în versuri în limba greacă o cronică universală, care merge până la 1081, tradusă în slavoneşte (medio-bulgară) în Bulgaria pe la 1530, în proză. Această traducere a folosit-o Macarie ca model; o mulţime de figuri retorice privitoare la evenimente şi persoane din povestirea lui Manasses sânt copiate şi aplicate la persoane şi evenimente din istoria Moldovei scrisă de Macarie.

Tendinţa retorică, împrumutarea, de caracterizări dintr-o cronică străină, scad valoarea istorică a cronicii lui Macarie. De asemenea o scădere a valorii scrierii sale istorice este şi caracterul de cronică oficială, după cum spune însuşi Macarie „ca să împlinim porunca”, adică a lui Petru Rareş. Lipsa de imparţialitate, faptul ca avem a face cu o cronică scrisă la comandă, sileşte istoricii să fie circumspecţi cu această scriere. În schimb tocmai caracterul ei oficial, legăturile pe care Macarie le are cu curtea domnească, îi dau ocazia să fie bine informat de fapte, care altora rămâneau necunoscute. Scrierea lui Macarie inaugurează în literatura moldo-slavonă un gen nou al cronicii, necunoscut în ţările noastre pînă atunci.

„Cronica lui Macarie” este o cronică literară, se păstrează în trei manuscrise: 1. Manuscrisul de la Kiev, un sbornic copiat de Isaia de la Slatina în 1516, care pe lângă alte scrieri cuprindea şi cronica de la Putna (Putna I), a lui Macarie şi a lui Eftimie; 2. Manuscrisul de la Leningrad, scris la sfârştul sec. XVI, care cuprinde cronica de la Putna II, a lui Macarie şi a lui Azarie; 3. Manuscrisul lui E.V.Barsov, care cuprinde doar o parte din cronică.

EPISCOPUL EFTIMIE

3 G.G.Ursu, Memorialistică în opera cronicarilor.4 Manases fusese un calugar care prelucrase motive din cronografele anterioare,imbogatindu-le cu apocrife biblice si cu legende populare bizantine.

5

Egumenul Eftimie s-a născut la începutul sec. XVI, a decedat în 1561, la Humor. A fost călugărit la Humor, unde a ajuns şi egumen în 1556. În 1558 a fost ales episcop la Rădăuţi, unde a păstorit până în 1561, cănd s-a retras ori a fost înlăturat.

O altă versiune reprezintă acest cronicar ca pe Eftimie egumenul mănăstirii Căpriana, el fusese legat de Macarie şi a fost trimis în solie de Alexandru Lăpuşneanu la Ivan IV, ţarul Moscovei. Această identificare are cele mai multe dovezi credibile. Este autorul unei Cronici în limba slavonă care expune faptele petrecute în Moldova între anii 1551 şi 1554, fiind o continuare a Cronicii Iui Macarie, în prima ei variantă. Figura centrală a Cronicii este Alexandru Lăpuşneanu, din dispoziţia căruia a scris.

Cronica episcopului Eftimie

Cronica lui egumenului Eftimie este cronica oficială a lui Petru Rareş, scrisă în limba medio-bulgară şi cuprinde evenimentele din Moldova din perioada 1541-1553. A fost descoperită într-un zbornic de la Kiev, copiată de călugărul Isaia la Slatina din Moldova, în continuarea Cronicii lui Macarie, după cum este menţionat în cronică:"Până aici s-au scris cu osteneala preasfinţitul părinte al nostru Macarie, episcopul de Roman, iar cele ce s-au întâmplat de aici înainte, evlaviosul Ioan Alexandru Voevod mi-au poruncit mie, ieromonahului Eftimie, celui din urmă dintre egumeni, a le scrie pe scurt". Primind din partea lui Alexandru Lăpuşneanu porunca de a continua cronica lui Macarie, Eftimie începe prin a repovesti vremurile pline de frământări ale Moldovei de sub urmaşii lui Petru Rareş şi se opreşte brusc la al doilea an al domniei lui Alexandru Lăpuşneanu, la zidirea mănăstirii Slatina. Eftimie povesteşte, în acelaşi stil retoric, faptele din a doua domnie ale lui Petru Rareş şi anume „cum s-a sculat Petru Vodă… asupra lui Mailat, voievodul Ardealului. Petru-Vodă îl atrage pe Mailat într-o cursă, îl pune în lanţuri şi-l trimise marelui împărat al turcilor Soliman”, dar şi despre Petru Rareş, care face o nouă incursiune împotriva ungurilor. În anul 1544 Petru Rareş povesteşte cum îl trimise pe fiul său, Iliaş, la Constantinopol. „Sub anul următor se vesteşte moartea lui Petru Rareş şi înscăunarea la domnia Moldovei a fiului său, Iliaş-Vodă”. Letopiseţul lasă să transpară resentimentele noului domn faţă de familia Muşatinilor. Dacă ultimii ani ai lui Petru Rareş sunt înfăţişaţi într-o manieră echilibrată, când vine vorba despre fiii acestuia, perspectiva se modifică. Iliaş reprezintă prototipul „renegatului" (Dan Horia Mazilu) care abdică de la creştinism pentru a deveni mahomedan, un bun prilej de a sublinia abaterea, fărădelegea puse pe seama înrâuririi lui Satan, al cărui agent „de trei ori blestemat" este turcul Hadâr: „Unul dintr-înşii, cel mai înşelător şi plin de răutate mai ales în toate meşteşugurile diavoleşti şi în vrăjitorie, Hadâr era numele lui, era pervers prin moravuri şi mai pervers cu sufletul". În anul 1551 veni în scaunul Moldovei Ştefan cel Tînăr, al doilea fecior al lui Petru voievod, care nu are o evoluţie mult diferită de a fratelui său, deşi începutul

6

domniei fusese dătător de speranţe „la început se arăta a fi bun şi iubitor de Dumnezeu şi îmblînzea pe toţi şi se îngrijea de biserici…”. Mai tîrziu „începu a călca pe urmele fratelui său”. Eftimie îl califică pe domnitor drept „turbat de nebun”, „ucigaş fără de lege şi sugător de sînge”.. Moartea lui violentă (e asasinat la Ţuţora în 1552) este percepută ca o plată dreaptă pentru existenţa infamă a domnitorului.

Odată cu intrarea în scenă a lui „Alexandru voievod cel viteaz şi cel nou" (văzut ca un alt Alexandru Macedon), tonul naraţiunii devine encomiastic (cu caracter laudativ). Se povesteşte cum Alexandru Lăpuşneanu, ajutat de polonezi, înlăturîndu-l pe Joldea, contracandidatul său, este ridicat cu mare cinste la domnie. Se vorbeşte de blîndeţea domnitorului, „de bunătatea năravului şi de înţelepciunea lui”, „de virtute” şi „de toate bunele însuşiri”. Eftimie utilizează pentru partea a doua a letopiseţului aceleaşi procedee retorice la care recursese antecesorul său, Macarie. Faptele istorice sunt abandonate în favoarea portretului literar (cum remarcă Ştefan Ciobanu), alcătuit din nenumărate clişee. La urcarea pe tronul Moldovei Lăpuşneanu îşi iartă adversarii, îi scoate din temniţe pe nevinovaţi, îşi arată sufletul milostiv, în timp ce oamenii îl socotesc izbăvitorul ţării. Fără îndoială, cronicarul aplică aici o parte a scenariului hagiografic consacrat de literatura religioasă. Întâmplările, puţine, care urmează vorbesc despre implicarea domnitorului în politica Ţării Româneşti (contribuţia sa la aducerea în scaun a lui Pătraşcu Vodă în locul lui Mircea Ciobanul) şi despre ctitorirea mănăstirii Slatina. Stilul este încărcat de retorisme, chiar dacă în mai mică măsură decât al lui Macarie, episcopul de Roman, care apelase la întreaga recuzită stilistică a lui Constantin Manasses, autor al unui cronograf bizantin, binecunoscut în acea vreme. Întregul text serveşte intenţiei lui Eftimie de a oferi modelul de voievod creştin, întruchipat de Lăpuşneanu. Ascensiunea acestuia se leagă de sfârşitul dramatic al doamnei Elena Rareş, pe a cărei fiică o luase în căsătorie.

Cronica nu a fost continuată, rămânând necunoscută atât lui Azarie, cât şi celorlalţi istoriografi care i-au succedat. Textul se păstrează la Kiev într-o copie manuscrisă ce conservă o variantă din Letopiseţul de la Putna şi versiunea scurtă a cronicii lui Macarie. Pe filele manuscrisului apare inscripţionat numele copistului: „Isaia de la Slatina, cel care în 1572 va ajunge episcop de Rădăuţi”. Cronica lui Eftimie se termină cu povestirea despre zidirea de către Alexandru a mănăstirii Slatina.

După cum vedem în conţinutul Cronicii lui Eftimie şi aici la fel ca în Cronica lui Macarie, avem de-a face mai mult cu un portret literar decît cu o istorie. În zugrăvirea portretelor lui Iliaş şi al lui Ştefan-Vodă, autorul nu ne dă nici o faptă bună, nu vorbeşte nimic despre evenimentele istorice, iar din domnia lui Alexandru Lăpuşneanu se dau numai cîteva ştiri istorice. Pe autor nu-l interesează atît datele istorice, cît scoaterea în relief a calităţilor domnitorului care l-a însărcinat cu alcătuirea cronicii. Ca şi Macarie pe care-l imită, Eftimie încearcă să-şi scrie opera în cuvinte meşteşugite, într-un stil retoric, cu tendinţe vădit moralizatoare. Este şcoala lui Constantin Manasses. Eftimie însă nu abuzează de citate din acest autor. „Stilul lui, după cum afirma I. Bogdan, este mai natural şi mai lămurit, conţine cu mult mai

7

puţine atribute retorice, mai puţine comparaţii, mai puţine reflexiuni morale etc. decît al lui Macarie”5. Cronica lui Eftimie are şi ea ambele defecte care strică şi veridicitatea şi valoarea cronicii lui Macarie: caracterul oficial de laudă a patronului şi exagerările retorice care întunecă înţelegerea clară a faptelor. Exagerarea în rău a tuturor faptelor lui Ilie şi Ştefan Rareş „arătaţia ca nişte demoni ieşiţi din infern”, lauda şi linguşirea lui Lăpuşneanu, fac din această scriere un panegiric şi nu o scriere istorică. Din altă perspectivă lungile perioade retorice, comparaţii, hiperbole, dăunează prezentării clare a faptelor6.

CĂLUGĂRUL AZARIE

Ultimul cronicar al Moldovei care a scris în limba slavă a fost călugărul Azarie. Despre el nu se ştie decât ceea ce el însuşi spune în cronica sa: că scrie din porunca lui Petru Şchiopul, cu binecuvântarea mitropolitului Anastasie şi cu mijlocirea marelui logofăt Golia.

Cronica călugărului Azarie

Călugărul Azarie şi-a scris cronica între anii 1574-1577. Ea a fost descoperită de Ioan Bogdan într-un manuscris din secolul XVI-XVII „Povestire în scurt despre domnii Moldoveni”, în Biblioteca Imperială din Petersburg. În cadrul cronicii, scrisă în limba slavonă, este cuprinsă perioada din istoria Moldovei dintre anii 1551 - 1574.

Înainte de a povesti vremea sa, el începe şirul anilor de la descălecat, copiind, ca şi predecesorii săi, vechiul letopiseţ al Moldovei, la care se adaogă apoi cronica lui Macarie până la 1551, după care urmează partea sa propie, care îmbrăţişează istoria Moldovei de la 1550 până la domnia lui Petru Şchiopul (1574). Cronica lui Eftimie se pare ca i-a rămas necunoscută, deoarece, continuând cronica lui Macarie, el introduce partea sa personală cu următoarele cuvinte: "Până aci au mers alcătuirile ritoreşti ale părintelui Macarie. Să încep dar şi eu fostul şi nemernicul lui ucenic Azarie." Călugărul Azarie, ca bun ucenic, se străduieşte să imite toată arta retorică a lui Macarie. Ca şi acesta, Azarie împrumută din bogatul arsenal de amănunte dramatice şi epitete stilistice ale lui Manasses, pentru a le potrivi la situaţiile şi figurile istorice moldoveneşti pe care le înfăţişa. Omorul lui Ştefan Rareş e înfăţişat ca o urâtă crimă a boierilor. Alexandru Lăpuşneanu nu avea nimic din trăsăturile fioroase, după cum este cunoscut în general, în schimb Despot este cunoscut ca noul Baltazar; e închis la Suceava ca un şerpe de Tomşa, lăudat numai cu oarecare rezervă, şi i se pune în seamă, că la fuga lui în Polonia, a luat vistieria Ţării. Povesteşte cu talent de portretist fapte contemporane, în care urăşte pe Ion Armeanul pentru cruzimea lui în pedepsirea boierilor şi călugărilor, şi are cuvinte de laudă pentru Golia. 5 Cronica lui Eftimie, în Cronicile slavo-române din sec. XV-XVI, publicate de Ioan Bogdan, ediţie îngrijită de P.P. Panaitescu, Bucureşti, 1959. 6 I.Bogdan, Cronicile slavo-române sec.XV-XVI, Cronica lui Eftimie.

8

Alexandru Lăpuşneanu apare ca un izgonitor al luteranilor şi un restabilitor al ortodoxiei. „Un mare bărbat” piere cu dânsul. Ruxanda doamna ţine cu vrednicie tutela fiului ei Bogdan, dar odată rămas singur, tânărul apucă pe căile stricăciunii ale lui Roboam. Contra lui se ridică Ioan Vodă cel Cumplit. Sunt arătate toate felurile de moarte, care au fost folosite împotriva clerului şi a boierilor. „Copronimul” lucrează Duminica şi în sărbători, îşi ia nevastă în Postul Mare.

La Azarie e remarcabil portretul doamnei Ruxanda, soţia lui Lăpuşneanu: „Avea suflet mare, împodobit cu înţelepciune...dar foarte neputincioasă cu trupul şi întotdeauna îşi odihnea corpul pe aşternut moale”. Acest contrast între puterile sufleteşti şi cele fizice este înfăţişat simplu. Influeţa stilului ornat al lui Manasses se resimte, însă mai departe; doamna Ruxanda „era ca un râu de aur cu undele de argint şi săracii s-au adăpat şi au băut până la săturare”7.

CONCLUZII Aceste cronici scrise după moartea lui Ştefan cel Mare sunt lipsite de precizie şi obiectivitate, condiţii esenţiale oricărei opere istorice. Există multe deosebiri în acestă privinţă între ele şi cronica scrisă la curtea lui Ştefan cel Mare. Un exemplu ar fi grija de precizie pe care o avea aceasta din urmă: "În anul 6973 , ianuarie în 23, joia pe la miazanoapte, înconjura Ştefan Voevod cetatea Chiliei, iar vinerea dimineatza începură a surpa cetatea..." spre deosebire de cronicile lui Macarie, Eftimie, chiar Azarie, în care faptele sunt înecate în podoabe stilistice . Nici o grijă de cronologie: "În aceeaşi vreme...", "Dar nu mult dupa aceea..." etc .,etc.

În cronica lui Ştefan cel Mare toţi boierii care s-au învrednicit, în clipe de cumpănă, de încrederea domnitorului şi au dus la capăt misiunea ce li s-a încredinţat sunt pomeniţi cu cinste; în cronicile călugărilor nu sunt pomenite nici măcar numele eroilor care au căzut pe câmpul de luptă pentru mărirea Moldovei. Ştefan cel Mare era o personalitate care intra în istorie. Orice mişcare a lui era o astfel de pagină de istorie, iar el ţinea ca istoria să fie scrisă aşa cum a făcut-o el. Cu totul altfel se înfăţişează cronicile scrise după moartea lui. Autorii acestora, călugări retraşi departe de curtea domnească, unde se plămădea istoria ţării nu aveau nici chemarea şi nici posibilitatea de a scrie istoria în lumina ei adevărată. Realităţile istorice, trecând prin prisma mentalităţii lor ascetice, sunt în chip firesc deformate. De aceea nu trebuie să ne surprindă faptul că, în loc să citim în paginile lor toate frământăturile timpului, întâlnim mai mult preocuparea de formă, de stil, de efect; căci, în loc să povesteasca simplu şi precis cele ce aflau, recurgeau la cronograful lui Manasses, pentru a împrumuta din el podoabe retorice. Inspiraţi mai mult din apocrifele biblice şi din vieţile sfinţilor, călugării cronicari, neştiutori despre cele ce se petrec departe, la curte, sunt înclinaţi să vadă în domnul, a cărui viaţă o scriu din poruncă, un prototip, un ideal de virtuţi creştineşti. De aceea cronicile lor au un caracter panegiric.Dacă la cele de mai sus adăugăm şi faptul ca aceste cronici erau scrise într-o limbă străină, neaccesibilă păturilor largi ale poporului, atunci este uşor de înţeles pentru ce nu le putem considera ca un instrument al deşteptării conştiinţei naţionale.

7 G.G.Ursu, Memorialistică în opera cronicarilor

9

BIBLIOGRAFIE

1. Ştefan Ciobanu. Istoria literaturii române vechi. Bucureşti: Editura Eminescu, 1989 - ediţie îngrijită, note şi prefaţă de Dan Horia Mazilu

2. N.Iorga, Istoria Literaturii Româneşti, Vol.I, ediţia a II-a, Editura librăriei Pavel Suru, Bucureşti 1925

3. G.G.Ursu, Memorialistică în opera cronicarilor, Editura Minerva, Bucureşti 1972

4. I.Bogdan, Cronicile slavo-române sec. XV-XVI, Editura Academiei Republicii Populare Române, 1959.

5. Pr.prof.dr. Mircea Păcurariu, Cultura Teologică Românească – scurtă prezentare istorică, Editura Basilica, Bucureştic 2011.

10