Cristian Neagoe in Camera Mariei Gaseai

Cristian Neagoe – în camera mariei găseai Editura LiterNet 2003

2 / 72 Pagina următoare Pagina anterioară

Redactor: Corina Ungureanu [email protected] Editor format .pdf Acrobat Reader şi coperta: Anca Şerban [email protected] Ilustraţie copertă: © Alice Kelley, http://www.fractalus.com/cheshirecat/ Text: © 2003 Cristian Neagoe Toate drepturile rezervate autorului. © 2003 Editura LiterNet pentru versiunea .pdf Acrobat Reader Este permisă difuzarea liberă a acestei cărţi în acest format, în condiţiile în care nu i se aduce nici o modificare şi nu se realizează profit în urma acestei difuzări. Orice modificare sau comercializare a acestei versiuni fără acordul prealabil, în scris, al Editurii LiterNet este interzisă. ISBN: 973-8475-33-3 Editura LiterNet http://editura.liternet.ro [email protected]



î n c a m e r a mariei găseai

Pe Pământ toţi ştiu că frumosul este frumos, astfel devine el urât. Toţi ştiu că bunul este bun,

iată cum devine el potrivnicul său. (Lao Zi, Dao de jing, v.II)

Maria, mira sonat, breviter quae talia sonat:

Gumi cum binis fugitivum figit in imis. ...Filia Platonis consortia iungit amoris:

Gaudet massata, quando trio sunt sociata1. (Arnaldus de Villanova, Carmen)

Ca un cadavru cu aripi de înger era Maria,

ţinându-mă de mână... (Gellu Naum, Zenobia)

- Dar cine umblă de cealaltă parte a trupului tău?

(T.S. Eliot, The Waste Land)

1 „Maria enunţă pe scurt ideile care frapează, căci altfel sunt adevărurile care fulgeră în gura sa. Cu cele două gume ea fixează în adâncuri elementul instabil. ...Această fiică a lui Platon armonizează componentele dragostei, îi place tot ce este semănat, copt, adunat în trei.” (lat.) E vorba despre Maria Prophetissa (v. nota 15). Gumele sunt folosite aici ca nume secret pentru substanţa care transformă prin capacitatea adezivă.



I

Că în Univers există insule de Ordine plutind în derivă pe oceane de Haos, nu e de ajuns. Nigredo3. De-ajuns nu e, nici îndestulător.

Poate dacă aş spune că rareori în zgomotul de fond care ne amestecă fiinţele cu peştii, cu fumul, cu planetele, cu apele murdare ale canalelor, cu încâlceala de coşmar a firelor, a întâmplărilor, a clipelor, a neclipelor, dar mai ales a firelor, ţâşnite în noduri, poate dacă aş spune astfel, că rareori, poate o singură dată într-o imensitate nebună de dăţi se face linişte, doar tăcere odihnită, şi că în momentul acela de trecere prin carnea ta a unei întregi hoarde de îngeri, prin acea mică deschizătură în continuitatea rigidă a timpului priveşti în fugă, de deasupra şi de foarte aproape, o direcţie a drumului, apoi o semnificaţie a firii care nu seamănă cu nimic din cele obişnuite, fiindcă, desigur, tăcere odihnită, şi fiindcă, desigur, semnul se aşază clar printre noduri, poate dacă aş spune aşa restul ar curge mai uşor. Fireşte că e posibil chiar şi în lumile noastre mici, lent scufundate, definitiv, neîncetat, cu solemnitatea înfruntării sau patetismul plângerilor, al întrebărilor retorice. Fireşte, că e posibil chiar şi-n lumile noastre mici, lent scufundate, definitiv, neîncetat. Că e posibil chiar şi-n lumile noastre mici? Fireşte.

Dacă ar fi să respir, cred că mi-aş alege momentul ăsta. [Respiraţie.] Nu trebuie să stau prea mult pe gânduri ca să pot să strig că, de fapt, n-am făcut nimic cu tot timpul care mi s-a

dat şi pe care l-am consumat lacom sau l-am devorat cu neîncredere, cu silă. Ce rost are că am citit toate cărţile pe care le-am citit, superbe în sine sau chiar cu iaurt, dar atât de netrebnice, insignifiante în sfărâmicioasele pagini cu semne? Ce rost are că voi citi toate cărţile pe care le voi citi? Rumpite libros, ne corda vestra rumpantur4. Ce bun că 2 O notă care nu există în text (dar a existat cândva): “Lieb’ ist der weisen Stein: sie scheidet Gold auß koth Sie machet nichts zu jchts und wandelt mich in GOtt.” (Angelus Silesius, Cherubinischer Wandersmann, 244) 3 Negreala, stadiul incipient al desăvârşirii alchimice, fie ca însuşire a haosului, prima materia sau masa confusa, fie ca descompunere a elementelor. (lat.) 4 „Rupeţi cărţile, ca să nu vi se frângă inimile.” (lat.)



m-am înfrânat de la a avea dorinţe în afara cercului de foc, în afara tabletelor de ciocolată, că am vrut să depăşesc orizontul evenimentelor dincolo de care lumina se încovoaie şi se topeşte înghiţită de antilumină, că mi-am construit propria lege morală mai ceva ca prietenul D., cofetarul (care-a pornit de la o singură prăjitură certă şi de aici a dedus întreaga cofetărie, inclusiv geamurile de zahăr prin care se antrenează cascadorii), că mi-am pus-o în suflet prin tubul de frişcă şi m-am aşezat sub cerul înstelat, că m-am îndepărtat de voluptăţile mici, profane, dar posibile în imediat, nediluate de gânduri? Am încercat să-mi fac datoria ca să-mi fac datoria, să ascult cu îngăduinţă strădaniile de bună aşezare ale tătucului K. (el joacă şah în faţa blocului şi mestecă ciungă de la arabi), mântuirea obiectelor, m-am umplut cu greaţa schematismului, cu sforţările alunecoase de a aşeza lumea în forme lipsite de sens, în triade goale, în obsedante căutări de ceva nou, şi-apoi toată impotenţa cuvintelor s-a scurs prin vinele mele, şi-am aruncat departe întreagă această cloacă de viermi ce-şi făcuse cuib în mine, unde găsise dulcele şi umezeala. Am încercat să mă rog, să mă rog neîncetat, cu inima, şi m-am rugat, am avut răbdare, am avut, Doamne, am avut răbdare, şi nimic din toate astea nu mi-a adus trezvia, împăcarea cu mine, nimic nu m-a scos din mocirla îndoielii şi a scârbei, nu a ţinut nici un fir, o mână nevăzută îmi distrugea la fiecare apus al soarelui coconul de anelidă în care mă înfăşuram, în care îmi adăposteam carnea şi tristeţile.

Înaintam pe străzi cu pas rar, ca să văd, dar atunci nu vedeam nimic din toate astea, erau clădirile înalte, şi rufele, şi câteodată ghivecele cu flori, erau fabricile vopsite în roşu cu buzele negre ale furnalelor şi miros de pâine, era asfaltul găurit din loc în loc de tocurile femeilor care-aşteptau de atâta timp autobuzul, sau ceva, să vină ceva, care-şi mânau paşii de-atâtea veri prin aceleaşi locuri (când plouă, toate găurile asfaltului aburind devin piscine pentru furnici), erau oamenii, la fel ca-ntotdeauna, ei nu se întrebau despre toată această uzină de cuvinte care aranjează lucrurile în cele mai ciudate feluri, nu voiau să ştie nimic despre înţeles şi formă, despre infinitele mişcări haotice, trecerile gândului prin stări întunecate până se naşte primitivul gest al mâinii, atâta doar, ei nu se întrebau, pur şi simplu mergeau, nu ştiu dacă trăiau, se poate să fi trăit. Poate doar ei vedeau cu adevărat. Poate nu-i încă târziu, poate lucrurile sunt simple, poate că şinele de tramvai nu duc nicăieri.

Ar trebui să mă întorc mult în urmă. Nu ştiu în ce punct anume m-am rătăcit printre sensuri. Sensurile sunt bile numerotate, levitând în maşina cu aer a Loteriei Naţionale.

Mereu rămâne câte ceva de reportat. Şi-atunci mi-am băut drojdiile zilelor cu prieteni bizari, care păreau când că sunt, când că dispar în ceaţă

lactică, în aburi moi de alcool, mi-am fumat nopţile înfăşurate în foi sfărâmicioase de cânepă, nopţile de culoarea



cafelei cu whisky, izbucniri violente de faruri pe sub pleoapele pe jumătate închise, ah, Caramello, tu, văduvă albă, şi zgomotul bolnav al paşilor pe holuri lungi, de spital, mi le-am tras cu sete în pieptul avid de răcoare, tremurătoarele nopţi prăfuite cu heroină. Întunericul din moarte amestecat cu întunericul desprins dintre vulvele fetelor de pe străzi fără nume. Doar ca să pot fugi de mine. Să pot să fug şi să mă duc, să mă tot duc, orb, neştiut. Dar peste tot dădeam iarăşi şi iarăşi de mine, dădeam mereu peste aceeaşi luciditate grasă, aceleaşi ruperi de lumină, scârba nedesluşită, între sudoare şi flegmă, acelaşi sânge mirosind a fier. Al meu.

Aceeaşi dorinţă nebună de altceva. De altceva. Alt ceva. [Răsuflare.] Acum, nu le mai înţeleg rostul. Îmi juram mie şi crucilor întâlnite în cale şi lumii şi seninului că astfel voi găsi

fericirea pe care mi-am promis-o, aici, în alte părţi sau în nici o parte, nu mai are importanţă. Sau măcar o dâră subţire de linişte, sau măcar o umbră sub care să mă culc. Cum nu înţelegi când ai nevoie doar de-atât? Stăteam singur în cameră, întins în pat, cu pleoapele larg deschise, cu bocancii în picioare pe aşternuturile abia schimbate (de aceeaşi mamă a mea, care nu mă mai întreba cine sunt, de unde vin, dacă mă duc să cumpăr sifon, de aceeaşi mamă a mea, pe care n-o vedeam niciodată zâmbind cu totul din pricina unei tristeţi a ei cu aglutinare nesigură de ricin sau de cacao, de aceeaşi mamă a mea căreia zilele i se scurgeau ca ploile oblice, o oarecare mamă, a mea). Cu bocancii în picioare pe aşternuturile abia schimbate aşteptam să mi se aşeze pe iris şi pe albul ochilor stratul de praf binefăcător, stratul de praf ca o iertare din adânc, şi să se facă noroi, dar nu se aşeza, nu, şi nu se făcea, nu, pentru că nu-mi puteam obliga pleoapele să stea deschise îndeajuns de mult timp, şi-atunci juram că-mi voi găsi fericirea promisă, de parc-ar mai fi contat, de parcă nu mi-ar fi ajuns chiar mult mai puţin de-atât, simpla lipsă, şi-atunci îmi făceam cruce, mă rugam, scuipam, mă descălţam. Apoi priveam ore în şir mişcarea felină a perdelelor, respiram aerul ud, ascultam căderile de ape. Din cer curgeau ape, eu le ascultam, le miroseam. Apoi mă drogam, apoi făceam dragoste. Apoi mă rugam.

Întotdeauna m-am simţit bine singur. Rareori poţi să fii cu adevărat singur. Acum. Acum, nu le mai ştiu rostul. Acum pot să strig că mi-am devorat timpul ca Saturn din tabloul lui Goya. Să

urlu, să strig, să sparg odihna tăcerii care-mi vibrează în degete şi în amintire. Acum. [Recitesc cu greu tot ce am scris până aici şi mi-e teamă. Nu mi se permite să schimb nimic. Cine? Probabil că

ar trebui să fac un semn vag cu mâna dreaptă, prin aer. În plus, nu am decât un singur personaj. Pe mine. Şi o singură poveste. Nu pot să nu scriu TOT. Tu trebuie să suporţi întreagă această descărnare.]



II

Eu am crezut în fractali şi în ironia cuantelor. Adică în Dumnezeuturtădulceantigeometricespritdefinesse. Fractalul este paradigma formei, pe când o cuantă nu e altceva decât arhetipul conţinutului. Împreună,

însămânţate una într-alta, cuprinsul ce îmbrăţişează necuprinsul şi necuprinsul ce se cuprinde în cuprins, împreună, ca două sfere concentrice, permeabile, prin care pluteşte lichid dens. Raţiunea muşcă din propria-i carne. Gust neclar de îngheţată.

[Astfel de înşiruiri de cuvinte nu trebuie luate prea mult în seamă. Sunt scrise în stări ciudate, prin coborâri de câte-o oră în spaţii colorate cărora le uit imediat coridoarele. Sunt stări pe care nu le pot repeta, aşa că sensul iniţial se pierde, mi se întâmplă să nu-l mai înţeleg, însă nu schimb nimic etc.]

Căci în fractali stă tristeţea. Asta e ciudat, cum se poate ca Acelaşi mereu Altul. Ce joc e ăsta pe care-l joacă trei copii cu pielea feţei

străvezie, cu şerpuirea liniilor violete pe sub obrajii supţi, ce joc mai e şi ăsta de copii refuzaţi de toate pântecele pământului? Semizei cu coifuri lucitoare, Tauton, Heteron, Enantion se-aleargă prin grădină, strivind iarba.

III

Dar sunt penibile toate cuvintele astea, uscate şi goale ca nişte coji. Scoase din beci după prea mult timp, părăsite de binefacerea aerului viu, ca o păpuşă stricată a cărei faţă de cauciuc s-a întărit, şi-a pierdut rozul de abia-scoasă-din-cutie, oricât de artificială ar fi culoarea asta, oricât de greţoasă, totuşi dintre cele ale luminii. Atingându-i obrazul, întreg trupul i se preface în bucăţi putrede şi dinăuntru pornesc speriaţi mici gândaci negri. Timpul nu mai aştepta decât atât – această ultimă atingere abia dusă la capăt.

[Respirare.]



Zbaterile. Zbaterile sunt atât de seci, de lipsite de importanţă pe lângă minunile care se întâmplă în fiecare secundă chiar aici, sau acolo, la tine, sau dincoace, între plaja umedă dimineaţa, cu urmele pescăruşilor imprimate pe nisip, şi singurătatea furioasă a mării, sau în spatele blocului meu, printre schele, printre vrăbiile călcate de maşini şi gunoaiele de pe şantierul părăsit, arcuri, sârme, plăci imense de beton aşezate în dezordine una peste alta, sub care se ascund rezerve de fiinţă pentru încă un Univers, condensate sub plăcile groase de beton, misterii eleusine, depozite de carne şi lucruri, oameni ai străzii, ai frunzelor de tei, oameni născuţi din împerecheri înăbuşite printre bucăţile de fier forjat, câini, aglomerări fantastice de şobolani şi libărci, de animale sacre îngemănate cu simboluri ale scârbei, şi-apoi puritate, încâlciri de existenţe pentru care amănuntele contează, da, cât contează un centimetru de pământ uscat, ce poveste fascinantă ia naştere acolo, ferită de sporii moi de mucegai, sau ploaia, ah, ploaia, când frunzele teilor de sub balcon capătă luciri hieratice şi totul se încleiază în miros de tei şi praf ud de pe aripi de fluturi în cădere, da, ploaia, sau frigul, ziua şi noaptea, succesiunea anotimpurilor, circuitul apei în natură, viermii, straturile din vată de sticlă din care, aplecându-te, decojeşti lumi pierdute, câte o fotografie veche, ruptă pe mijloc, câte o bucată de pânză, rame de ochelari îndoite într-un dans al metalului, periuţa de dinţi şi biletul de tramvai de-acum doisprezece ani, mişcarea detaliilor creează noi dimensiuni, ca în interiorul căptuşit cu oglinzi şi bucăţi de sticlă colorată al tubului de carton prin care priveam când eram copil, să-nţeleg de unde vin haosul şi ordinea atâtor forme, fulgerări din visele mele adevărate, niciodată aceleaşi, niciodată duse până la capăt, nebunia desprinderii dintr-o lume incongruentă şi prea puţin concretă: aceasta. Nici o ştiinţă a complexităţii nu mă mai poate desluşi pe mine, cel ce sunt şi nu ştiu ce sunt, din amestecul fiinţei moi cu substanţa neîncepută. Alchimiştii s-au ascuns din lume.

[Răsuflare.] Nimic din tot ceea ce există nu este perfect neted. Oricât ai coborî, până la cercurile cele mai adânci, până în

uterele cele mai întunecate, mai umede ale materiei, vei găsi aceleaşi înnebunitoare forme legate între ele în hore largi, închegându-se prin coridoare nesfârşite, nemângâiate de lumină.

Ştii bine că moartea, adevărata moarte începe acolo unde se termină câmpul probabilităţilor. Orice mişcare se naşte dintr-o nouă potenţă. Incertitudinea. Sfârşitul jocului vine când nimic nu mai e posibil, când nu mai sunt fire, legături între lucruri. Când nici propria-ţi moarte nu te mai poate smulge, fiindcă ar duce cu ea un fir.

Rareori însă, poate o singură dată într-un şir nesfârşit de dăţi, se face linişte. Linişte, doar tăcere odihnită. [Neoanele din vagoane de cale ferată şi geometriile noneuclidiene. O nostalgie de călător. Când mergi cu

trenul, două drepte paralele se întâlnesc mereu la infinit.] Mă înspăimânt de asemănarea totului cu totul, pornind de la punct înspre sferă, şi de la depărtări pe lângă care

existenţa mea e zero absolut la apropieri tăioase, de cristal. Şi mă încântă până la beţie autosimilaritatea lunecândă,



tautologiile lichide, ce repetă naşterile şi devenirile şi morţile noastre, plutitoare prin aerul pe care-l respirăm, ce repetă înotul prin mame înainte să fi fost fiind, înainte de a fi trecut dincolo de placentă, înainte de a fi sfâşiat cu dinţii peretele subţire, translucid, dintre nefiinţă şi încă o moarte. Autosimilarităţile, tautologiile printre care ne strecurăm lutul la fiecare privire, la fiecare păşire, la fiecare cuvânt, la orice tăcere.

[Respiraţie.] Se întâmplă minuni. Doar pentru o unică rupere din timp, ghemul înnodat de fire s-a desfăcut şi tot ce a urmat s-a înfăşurat clar, fără

spaime, pe braţele, pe coapsele, pe ochii ei. Locul unde mi-aş dori să pot opri clipa. De fapt, totul începe cam aşa:

IV

Un singur lucru e clar: maria nu a existat astfel decât pe undeva prin mine. Din toată maria nu se vedea decât părul. Elementorum separatio5. Pe atunci în maria nu te puteai pierde decât

în păr. Că mai apoi au venit la rând ochii şi buzele şi nările şi liniile gâtului şi degetul mic, asta este deja o cu totul altă poveste. Dar atunci, în momentele acelea în care nu cunoşteam pe nimeni, tot spaţiul îmi era străin şi mă respingea, cu blândeţe, e adevărat, dar blândeţea aceea nu mă lăsa să respir, atunci căutam un loc în care să mă pierd pe mine ca să nu mă mai găsesc. Şi nici tristeţea să nu mă mai afle. Sau lehamitea, sau ura. Toţi ochii mei căutau locuri prielnice căderii. Bineînţeles că nu mă aşteptam să cobor într-o astfel de retragere imensă. Aşa că m-am pierdut pe mine şi nu m-am mai regăsit.

[Răsuflare.] Şi-am căutat un loc în care să mă ascund şi m-am ascuns în părul ei. Apoi în ochi, buze, nări, linii ale gâtului.

Dar asta este, desigur, o cu totul altă poveste.

5 Separarea elementelor, divizarea. (lat.)



V

Vis 1: am închis ochii şi am simţit cum lumile se strâng în jurul meu le-am simţit strivindu-mă zidurile s-au închis o dată cu pleoapele m-au înghiţit şi atunci mi-am dat seama că trebuie să fi adormit întreg corpul mi se scurgea printre aşternuturi respiraţia îmi lovea tâmpla rar cumva întoarsă către mine prin ciocniri succesive printr-un joc subtil al devierilor care-i slăbea puterea la asta mă gândeam şi la faptul că totuşi am adormit dar sunt într-un fel încă treaz dacă pot să mă gândesc la asta şi iarăşi jocul mă aflam în mijlocul unui deşert ştiam asta pentru că îmi pătrundea în nări mirosul marilor blocuri de piatră din care s-a desprins totul mirosul celui fără de număr din firele de nisip un abur greu de vechime când îmi lingeam buzele ceva mă chema trebuia să merg să merg înainte ceva mă chema tot înainte dar nu ştiam ce înseamnă înainte aşa că mergeam în cercuri din ce în ce mai largi până am ajuns foarte departe ştiu că era departe fiindcă din punctul de unde am plecat ai apărut tu şi eu abia dacă te ghiceam ca formă descriind spirala aceea aveam mereu perspectiva centrului aşa că puteam oricând să te văd dacă ai fi venit de undeva dar tu nu ai venit de nicăieri tu ai apărut direct din nisip un timp ai stat nemişcată parcă erai un corp de lumină şi când te-am văzut am vrut să vin la tine dar nu ştiu ce mi se întâmpla o inerţie ciudată mă obliga să-mi continuu drumul să mă adâncesc în vârtej să mă tot îndepărtez de centru de fiinţa ta nu mă puteam opri şi-atunci ai plecat ai trecut dincolo de orizontul privirii mele dispariţia ta a rupt ceva înăuntru m-am smuls din mişcarea dictată de formă şi-am început să alerg spre tine alergam cu ură aproape că te întrevedeam te ivisei din nou dintre dune mi se juca în faţa ochilor imaginea imaginea ta tremurând deformată de fierbintele nisipurilor cu cât mă apropiam cu atât fuga mea se fragmenta paşii mei atingeau nisipul din ce în ce mai rar în ralenti tălpile îmi frigeau şi mi-era atât de frică să nu te pierd iar aşa că am încercat să te strig dar din gură nu-mi ieşeau decât frânturi groase de cuvinte maaaaaaaah silabe groteşti mhhmmmmmmmhmmh mhaaaaaaaaarrh mi-era groază de neputinţa mea şi tu te pierdeai în lumina care-mi ardea pupilele până când am ajuns să urlu fără să reuşesc să scot măcar un sunet cerul se înnegrise nisipul se înnegrise eu mă înnegrisem ploua în torente ploua rece ploua peste tine şi te scurgeai printre nisipuri cum mai ploua dar parcă nici fulgerele tunetele nu mai aveau forţă să spargă tăcerea atunci te-ai oprit din părul tău ieşeau aburi te-ai întors părul îţi acoperea toată faţa îţi curgea blond până la sâni zâmbeai m-am trezit



VI

Din toată vremea trecută, din toate fostele şi viitoarele iubiri ce par pentru câtva timp a căpăta proporţii uriaşe, de mamifere marine înotând fără direcţie prin apele negre dintre mine şi exterior, apoi se pierd ciudat, topite printre moleculele altor fapte mici, din toate eu nu pot să vorbesc decât despre ea.

N-o cunoşteam. Pentru mine era pur şi simplu fata al cărei păr mi-a ţinut de adăpost ca să nu mă găsească tristeţea. Şi nimic mai mult. Dar aici se naşte întrebarea, însăşi întrebarea se naşte şi urlă ca toate fiinţele nenăscute, care nu ţin neapărat să se nască: şi nimic mai mult? Bineînţeles că am uitat-o a doua zi – dar nopţile mă chinuia prezenţa ei, o simţeam aşezată lângă mine, cum se uită la mine, întorceam repede capul – am uitat-o, îmi ziceam, şi începusem deja să-mi caut alte cotloane prin care să mă furişez, şobolan fără ochi îndestulat cu întuneric. Aşa eram. Mi se dădea acum lumina prea puternică a acelui păr şi nu fusesem pregătit s-o primesc. Nu vroiam s-o primesc. Ducă-se! Ducă-se! Să nu-l mai văd, blondul acelui păr, luaţi-mi-l dintre pupile şi creier, unde s-a aciuat şi nu-mi dă pace, aşa-mi ziceam şi mi-o ponegream pe maria ca să nu-i mai simt părul. Totuşi era acolo, nu mai puteam face nimic în privinţa asta, decât să mă predau lui, să-mi pun jos armele şi să aştept. Un donquijotism răsturnat şi cretin îmi spunea să lupt, ceva de mai sus şoptea să am răbdare. Să aştept. Cu armele aşezate la picioare, dar încă neodihnit. În plus, îmi tot repetam obsesiv, e cel mai bun ascunziş părul acesta nebun de blond şi lung, ah, cât mă enerva părul ei, avea ceva din prospeţimea ierbii din dimineţi cu rouă, ce clişeu frumos, n-am vreme să mă-mpiedic la fiecare pas de cuvinte, cât mă durea părul ei în mine şi eu în el, cu străluciri-denivelări fotonice, de parcă se juca printre şuviţe un soi de lumină arsă, prin alte părţi doar încinsă şi iarăşi pe undeva parcă doar lumină pură, fără alte transformări.

[Răsuflare.] O ponegream, bineînţeles că o ponegream pe maria, cum să nu o ponegresc? Şi râdeam de ea în sine-mi,

râdeam apoi şi cu ceilalţi tocmai ca să nu mai fie nevoie să mă ascund Acolo, să nu mai trebuiască să fug, să nu mai fug, să pot să mă aşez în sfârşit într-un loc nemişcat, să stau şi să tac şi să uit şi să dorm. Fiindcă tocmai de ceilalţi fugeam eu şi mă ascundeam ca un şobolan fără ochi, de ceilalţi, sau aşa încercam să mă mint. De ceilalţi. Şi de spaţiul gol. De recele spaţiului gol, care mă îngheţa. Aşa că râdeam de maria, ce puteam face, decât să râd?

Dar era mai mult pentru mine. Faţă de gratuitatea cruzimii lor, a mea avea un scop clar: să supravieţuiesc fără



închisoarea retragerii. Aşa că râdeam, râdeam, o ponegream. În jurul meu se înghesuiau chipurile celorlalţi şi rânjeam cu toţii, trupuri

schimonosite, iar mie îmi tot venea în minte o singură imagine, se prindea ca o gheară de mine, obsesiv, Purtarea crucii a lui Bosch. Aşa că închideam ochii şi râdeam, râdeam, o ponegream. Felul ei de a fi, nefireasca mişcare a braţului, ciudata păşire, mersul ei, da, mai ales mersul, un mers înfipt, de băiat, violent, care te durea, care stârnea mereu zâmbete rele, şuşoteli otrăvite, era apoi aparatul dentar, puternic, strălucitor în argintiul lui brut, în argintiul grotesc, la fel ca paşii, penibilul surâs de fiară şi perceperea noastră animalică a durerii unui alt animal, totul, toate astea te îndemnau să o împungi, să o înţepi, să o doară, doară, să râzi, să o arăţi cu degetul, cu toată mâna, să râzi, ca nu cumva să fii suspectat-acuzat că ţii cu ea, să rânjeşti, să nu fii în tabăra animalului bolnav, lângă el, de partea lui, să nu te sfâşie la fel pe tine, trebuia să minţi, să te minţi, să minţi până crezi, scăpare nu-i. [Respiraţie.]

E de înţeles totuşi că mă atrăgea, nefiresc mă viola în fiecare secundă cu mirosurile care-i pluteau prin păr şi pe deasupra pielii, mirosuri albastre care-i emanau chiar din aparatul acela dentar, şi din aburii pe care-i lăsau în urmă paşii ei. Cu felul în care îşi purta puloverele, de parcă nicăieri nu ar fi fost mai acasă decât în spaţiul umplut cu marie caldă dintre lână şi buric, dintre lână şi îndrăzneala sânilor. Cu ceasul-brăţară, mare, verde, care-i dădea un aer de copil răsfăţat, cu ea în pantofi de piele întoarsă. maria în pantofi de piele întoarsă. De piele întoarsă, maria, neînţeles cum, în pantofi, [respiraţie. Şi respirare-răsuflare.]

VII

Luni Îmi trebuie să aflu orice lucru mărunt despre ea. Mai mult, trebuie să aflu ce vreau să fac cu mine, altfel nu cred

că mai pot rezista mult timp. Nu ştiu ce naiba am. Mi-e dor de Maria. E atât de plăcut că pot sta aşa, ca acum, întins în pat şi să mă fac covrig cu gândul la ea, chiar să iau perna în braţe şi s-o strâng, deşi ăsta cam e un gest idiot, să închid ochii şi să fie chiar ea sub pleoape. [Pleoape, eoa, eao, oae.] Dar e prea greu de suportat starea asta incertă,



fiindcă ştiu că nu-mi pot permite să depind de prezenţa ei. Nu acum. A alergat să prindă nu ştiu ce şi a ajuns lângă mine cu respiraţia întretăiată. Fără să-mi dau seama, n-am mai

putut nici eu să respir. Cât de ciudat, mirosea a lavandă şi a fugă şi a încordare. Îi iubesc transpiraţia, plutirea aceea tensionată, emanaţie caldă a trupului ei.

Nu i-am spus absolut nimic. Doar am privit-o. Atât. Mi-a primit ochii cu lăcomie.

VIII

Cum era maria? Frumoasă. Ah, cât de frumoasă era maria! Atât de frumoasă încât în mare parte a timpului era urât-frumoasă şi în rest doar sublim-urâtă, maria, maria, n-aş putea să-i scriu numele cu majusculă, m-ar desfiinţa, n-aş mai fi fiind, aşa că lu la lu lu la, aşa că trebuie să respir, trebuie.

maria avea o frumuseţe metalică. Într-un anumit fel, nimeni nu putea vedea în ea ceva frumos. Celorlalţi le era respingătoare. Doar repulsie simţeau. Şi asta nu pentru că ar fi putut găsi în ea vreo formă de urâţenie, părul, mâinile, buzele, ochii, sânii, umbrele gâtului, pielea netedă a feţei, [răsuflare, rogu-te], toate astea erau perfecte în sine, ci pentru că privind întregul anumite lucruri nu se legau. Nu se legau, nu se legau, se împotmoleau în propriile lor nămoluri, nu se legau, nu se dezlegau, nu se mureau. Solutio6. Pur şi simplu nu se înţelegeau între ele, se alungau unele pe altele într-un dans continuu, cum fac porumbeii când se ceartă pe o bucată de pâine. În totul ei maria era urâtă, ah, cât de frumoasă era maria în întregime, aşa cum era ea, cum ea era, era cum ea cum.

maria, sau despre imposibilitate. Frumuseţea mariei dizolva. Scotea neobiectele din nefire. Nimeni n-ar şti să spună de ce era urâtă maria, n-ar

şti nimeni să zică de ce era frumoasă. Nedeterminări şi ruperi ale continuităţii curgeau fluorescent prin venele ei. Tocmai din această cauză m-am întrebat deseori dacă mariei îi este permis să existe în realitate. Fiindcă frumuseţea ei respingătoare, de necuprins cu ochii, urâţenia ei sublimă, te orbeau, te lipeai de ele fără să vrei şi scuipai apoi cu scârbă ca să te desprinzi, ei bine astea nu puteau fi de aici. Nici eu nu ştiu exact de ce, poate pentru că A şi non-A, 6 Disoluţie. (lat.)



caldul-recele, copilăria ei bătrână, nu de aici, nu din nivelul ăsta de fiinţare. Solve et coagula7. maria era respingătoare pentru că nu putea fi. Aşa că o uram cu toţii, cât puteam s-o urâm pe maria, şi iar, cât o iubeau toţi pe maria, ca nişte căţei se învârteau pe lângă ea încercând cu frică grasă delimitarea contrariilor, să-i miroasă imposibila apariţie.

IX

Marţi Azi am mâncat cremă de zahăr ars. De dimineaţă mi-am dat seama că e frig aşa că mi-am pus puloverul gri şi

nişte pantaloni lungi. Dup-aia am vorbit puţin cu Kostea. S-a scumpit iar telefonul. Acum stau şi mă uit pe pereţi. O muscă.

maria. Am încercat să scriu aici nişte lucruri importante, dar nu mi-a ieşit de nici un fel, am renunţat. Vroiam să explic

cum mi-aş dori eu să pot cuprinde toate ale lumii mai degrabă decât să le refuz blazat şi că lucrul cel mai important ar fi să pot iubi oamenii. Rahat. Ruptură şi separaţie şi nimic nu se prinde. În rezumat sună şi mai tâmpit. Sinopsis scatologic. Nu reuşesc să găsesc nişte cuvinte la limita decenţei. Dar ce cuvinte se folosesc pentru chestii ca asta? Sau astfel de lucruri nu prea mai au voie să fie rostite? E destul de ciudată treaba: din idei să faci cuvinte. Şi-apoi invers – din cuvinte să iasă idei, ca dintr-un aparat de popcorn.

[Un fel de vis: colind aleile unui parc, toamna, cu Wittgenstein şi Schlick de braţ, stânga-dreapta, cu ochii aproape închişi, capetele îndreptate spre pământ, grele. Pe jos, grămezi de frunze care acoperă, aşa că pe măsură ce mergem ne ajung la genunchi şi mai sus. Cădem într-o groapă, dar nici unul dintre noi nu poate să strige fiindcă nu-şi găseşte cuvintele pentru durere. Adormim încolăciţi.]

Ce face Maria acum?

7 Dizolvare şi coagulare. (lat.)



X

Cred că pe atunci mă îndrăgostisem de maria. Dacă mă vedea sau nu, dacă înţelegea lucrurile care se întâmplau în jurul ei, asta nu ştiu. Mergeam mereu în spatele mariei să-i miros umbra paşilor şi urmele lăsate prin vânt de părul ei. Probabil m-a simţit. Cu siguranţă îşi râdea de mine. În joacă, sau spre apărare. Se juca mereu, dar nu ştiai niciodată care sunt regulile jocului ei, presupun că nici nu existau reguli, regulile sunt serioase, iar ea se juca, se juca.

Într-o după-amiază s-a întors. Atât a făcut. Şi-a întors capul şi m-a privit în ochi. Atunci s-ar putea să mă fi observat cum încercam să mângâi ordinea pe care o instaurau în praful drumului paşii ei incongruenţi. Atunci. Eu n-am putut suporta privirea, şi m-am făcut mic, m-am micit mult de tot, deveneam din ce în ce mai mic până când cred că nu mă mai vedeam foarte bine. S-a apropiat. A venit lângă mine şi am mers astfel o vreme. Împreună. Două animale tăcute-sfioase, speriate-tăcute, ca şi cum te-ai strădui să nu rupi un echilibru instabil, o muchie de cuţit. Sau mai degrabă doar eu, fiindcă ea se juca, se juca. Eu eram foarte mic. Ea cred că era totuşi mare, îndeajuns de mare ca să se joace, se joace.

Într-un târziu, pasul meu deveni pas pe lângă pasul ei. Mă împuţinasem până la nimic. Şi păşeam, păşeam. Pas cu pas, cu pas. În aşa fel se schimbaseră lucrurile în jur, încât am crezut că vom deveni păşitori şi că totul se va topi încet în paşi. Când mâna ei a atins ca din întâmplare mâna mea, în mersul nostru prin bucăţi imense de aer moale, am simţit cum toate păsările îşi iau zborul. Cum îşi iau zborul, şi-l iau, dar cumva în paşi, în secvenţe desprinse una de alta, amestecate şi apoi lăsate în dezordinea de aripi, un zbor de la pământ al tuturor păsărilor, aleatoriu ca distanţa dintre oricare doi paşi ai ei. Toate păsările au zburat, chiar cele din văile adânci de somn, pline cu ceaţă, unde apele se retrag înfiorător de cald, neîndurat.

Şi nimic. N-a fost nimic. Poate doar vântul. A fost enorm de mult. Poate doar vântul. Mâna ei. Şi vântul. Atât de simplu şi de clar totul. Încât m-am făcut la

loc mare, augmentatio et exaltatio8, dar acum nu mai conteneam să cresc. De-abia când în mine s-au aşezat tot vidul şi toată firea m-am înspăimântat de îndrăzneala mea şi m-am micit înapoi banal. Acum aveam însă atingerea aceea, care poate n-a fost decât vântul. Mâna ei, sau vântul, cred că vântul. 8 Creştere şi elevaţie. (lat.)



XI

Vis 2: ştii, maria, când eram mic m-am lovit la un ochi aşa de tare m-am lovit că am orbit pentru câteva zile eu întotdeauna m-am întrebat ce vede un orb adică aşa ce poate el să vadă acolo înăuntru în adâncul lui unde i s-au ascuns ochii unde a căzut lumina de grea ce era ca mierea închizând şi ochiul viu noaptea nu era nici o diferenţă de percepţie bineînţeles că vedeam noaptea la fel cu toate astea în timpul zilei se întâmpla ceva nu ştiu cum lumina străpungea pleoapa subţire şi prin ochiul nevătămat puteam bănui soarele dar atunci nu mă mai interesa deloc ce e afară pe ăla nu-l vede un orb şi pe mine mă rodea întrebarea trebuia să ştiu ce vede un orb mă-ncovoiam cu tot gândul asupra ochiului mort cu tot trupul la ochiul mort şi dintr-o dată s-a întâmplat am intrat acolo am căzut în urma luminii în groapa luminii căzute era ca şi cum m-aş fi aflat pe marginea unei ape adânci întunecată ca în miezul nopţii şi foarte rece o apă aproape îngheţată stăteam mi-era teamă să intru să mă arunc ce putea fi în apa aceea precum smoala asta nu puteam şti şi dintr-o dată a apărut din ea LUMINA brusc nemaivăzut de parcă s-ar fi topit în jurul meu tone de fotoni miriade de raze lumină groasă ca mierea ca mierea nu mai puteam să văd nimic dar aşa parcă ştiam ceva zic lumina asta mare nu poate să fie decât umbra Lui da e clar umbra Lui îmi spuneam umbra Lui acum ştiam cu siguranţă lucrul ăsta la fel cum ştiu că am două mâini şi că din omizi se nasc fluturi şi că am mâncat cremă de zahăr ars ieri sau alaltăieri şi că ah lumina lumina aceea mă înconjurase şi apa devenise limpede şi gândul meu se limpezise apa era la rândul ei lumină mă cuprindea încet o fericire atât de puternică încât pur şi simplu nu mai puteam să respir simţeam cum creşte ceva înlăuntrul trupului meu cum stă să erupă să îmi spargă pieptul ca să iasă şi-atunci am deschis gura din gură îmi curgea lumină am vomitat lumina ca pe o cremă de zahăr ars de atâta fericire nu mai puteam să exist în locul ăla mă scurgeam luminos prin propria-mi gură am încercat să scap să fug să trec dincolo de lumină am încercat să văd şi lumina s-a despletit şi am văzut am văzut am văzut



XII

Miercuri Câteodată, când am cea mai mare nevoie de linişte nu reuşesc să o capăt. Sunt obosit şi mă ustură ochii pe

dinăuntru, capul îmi pulsează de durere. Câteodată, când am cea mai mare nevoie de aer, ferestrele sunt închise şi zeci de oameni goi respiră umed şi unsuros lângă mine, îmi respiră răsuflarea. Câteodată, când am cea mai mare nevoie de dragoste, ajung să văd momentul despărţirii cu gustul salivei ei în creier.

XIII

Cum să traduci în cuvinte bucăţi de lumină fără să distrugi însăşi structura fină a luminii? [Pleosc. Pleosc-pleosc. Cum, necum, lovindu-se de drum şi pleosc.]

În altă zi m-a întrebat ce gust are sperma. Pur şi simplu, fără alte cuvinte care să pregătească o astfel de întrebare, maria nu mai avea nevoie de cuvinte, lucrurile stăteau parcă tocmai pe dos, cuvintele îşi căutau adăpost pe limba ei, se încovoiau acolo ca să fie rostite, să fie născute, ca dintr-un cuptor de foc în care se coace însăşi firea. Cum adică, să nu ştim noi ce gust are sperma? Păi asta e chiar o prostie. Prostie, prostie, o mare tâmpenie. Adică sămânţa ne dă formă în existenţă şi noi să n-avem habar măcar ce gust are! Tâmpenie, tâmpenie, o mare prostie, cu sos picant. Pornind de acolo, dintre buzele ei, cuvintele căpătau nobleţe, nu era nimic murdar în întrebarea mariei, sensurile se rostogoleau în tot firescul lor, de te gândeai cum de nu ţi-ai pus niciodată problema asta, cum de ai ignorat până acum un lucru atât de evident. Eşti puţin dusă, draga mea maria. Apăi, de ce? Uite-aşa. Cum mă întrebi tu pe mine ce gust are sperma? Se uita la mine şi râdea. Se uita de parcă mi-ar fi zis: nu ştii nimic, nu ştii nimic, măi. Grâu crud, asta trebuie să fie! Grâu crud, grâu crud, aşa cred! Râdea cu toată sinceritatea din ochi şi din întreg



copilul bătrân pe care-l purta în ea. Grâu crud, grâu crud, şi-a grăbit pasul râzând, l-a grăbit, hai să ne grăbim, pasule, să-i lăsăm pe cei ce nu-şi gustă sămânţa, viaţa din viaţă, şi mi-a luat respiraţia în păr.

A trebuit să alerg puţin în urma ei ca să nu mă sufoc.

XIV

maria îmi vorbea mai ales despre moarte. Cu atâta siguranţă rebelă îmi vorbea maria despre moarte, încât mă întrebam deseori cum ar fi să se moară pur şi simplu, să se moară pentru o clipă, să se facă trecerea, să nu se mai pună atâtea întrebări, să nu se mai dea atâtea răspunsuri, oricum cel care s-ar întoarce ar fi mut, nu mă-ndoiam de asta, mut, cum ar putea el să spună, să limiteze? maria nu-şi punea întrebări, ea parcă ştia, uneori se adâncea atât de tare în vis că o vedeam cum dispare încet şi i se plimbă pe braţe melci, cochilii fără carne, furnici îi dispăreau sub ochi. Tot atunci, când venea înapoi, îmi spunea să privesc bine ce se întâmplă în jur, fiindcă lucrurile au sens. Pentru ea lucrul nu avea o definiţie clară, totul putea fi numit lucru, mai ales întâmplările semnificative, obiectele sub care se ascund poveşti lungi, dintr-un ev mediu ieşit din istorie, un ev mediu al magiei, al transmutării metalelor, al disoluţiei filosofice, o perioadă întoarsă la netimp în care oamenii se rostogoleau prin fire ca prin ploile lustrale, androgini curaţi purtând cu ei de-o parte adevărul, binele, frumosul, de-o parte scârba şi slava, în desăvârşită tăcere. Totul are o legătură strânsă cu totul, lucrurile nu se pot întâmpla independent de celelalte lucruri, nici un zbor de fluture nu trebuie să ne rămână indiferent, nici o bucată de pământ, să ne ţinem aproape unul de altul şi să ne aducem unul altuia ofrande, să privim, să privim, să vedem împreună turme nesfârşite de întâmplări, cu mult mai multe decât dacă am fi singuri încolăciţi în vreme.

[Respirare.] Pentru maria se ştia de mult că două pietre aflate într-un anumit dans înseamnă soarele şi luna sub umbra

celor două principii, o scoarţă de copac nu e doar o scoarţă de copac, e Ama, e bătrâneţea, un fel de înţelepciune a arborilor putrezi, plumbul meu de pescuit e poate mai valoros decât aurul pentru maria, cum stă acolo, pe altar,



înconjurat de resturile simbolurilor crăpate. Mă ducea în lungi plimbări tăcute prin cimitire. Astfel ne petreceam unele seri, colindând printre cruci, citindu-le

pe rând inscripţiile, cu nerăbdare în respiraţie, descoperind fire ale vieţii trecute, încercând să prindem prin aer sufletele celor duşi, pe ale copiilor rătăciţi în moarte. Mai ales sufletele copiilor, cele mai pline de lumină.

maria a descoperit un mormânt în cimitirul evreiesc, un mormânt uitat parcă până şi de îngeri, acoperit de buruieni şi cu miros de timp. De la ceasul al şaselea până la ceasul al nouălea s-a făcut întuneric peste toată ţara. O chema Ela, murise la opt ani, cândva departe în întuneric, în 1934. Ela, Ela, lema sabacthani...

maria. maria a aşezat o lumânare, de parcă ar fi mângâiat aerul încărcat cu prezenţe, delicateţe smerită. Fusese

soare mult zilele trecute, acum însă ploua mic, cu ceaţă, şi din pământul cald dansau aburi, liniştitor, ca dintr-o pâine întinsă, fierbinte. Eu cu maria am mers mai întâi la Eminescu, în Belu, să vedem ce mai face. Era bine.

Crucile, nici una nu semăna cu alta, nici una atât de simplă ca a sfântului Anton, nici una care să alunge cu adevărat ispita celor vii, să poţi zice şi tu, ca alţii, că, mă rog, in hoc signo vinces9, nici una care să urce pe cerul ăsta de un albastru ca în tablourile lui Dalí, mai ales ca în cele în care norii păcatului nu se insinuează grei de undeva din dreapta.

Să ai o cruce dintr-un lemn care să înceapă să înmugurească după ce nu mai eşti, să-şi crească rădăcini în fostul trup, toamna să-ţi cadă frunzele şi primăvara să ai flori... Ne plimbam prin cimitire evreieşti, musulmane, creştine, până târziu în noapte, până târziu în moarte.

9 „Sub acest semn vei învinge.” (lat.). Cuvinte înscrise alături de monogramul cristic care i-a apărut pe cer lui Constantin cel Mare, împăratul Bizanţului (306-337), în octombrie 312, înainte de lupta împotriva Romei. Aceasta după spusele lui Eusebiu din Cezareea, fiindcă Lactantius susţine că monogramul i-ar fi apărut lui Constantin în somn. Împăratul Maxenţiu (306-312) şi-a pierdut viaţa în această bătălie, iar creştinismul a fost recunoscut ca religie oficială, în 313, prin edictul de la Milano. În acest context, vezi şi tabloul lui Salvador Dalí, Ispitirea Sfântului Anton.



XV

Nu ştiu dacă o iubeam, dar nu puteam să mai păşesc decât înspre ea. Seara se adâncea mult şi noi vorbeam, vorbeam. Treceau păsări, şi oameni, şi ploi, şi noi ne priveam în ape, câteodată în ochi, câteodată în frunze.

Îmi cerea să-i spun poveşti. Eu nu prea îmi dădeam seama ce poveste s-ar potrivi cu maria, pe ea nu puteai s-o îmbraci decât în cuvinte scoase din cufere vechi, uitate prin pod, prăfuite, mirosind a mosc şi a trecere şi a nedesfacere. Căutam poveşti pentru maria, dar nu atât prin cărţi, cât prin oameni. Odată, chircită în braţele mele ca un fetus cu miros de liliac, i-am şoptit un mit african pe care nu-mi mai aduc aminte pe unde-l aflasem.

Un tânăr nechibzuit pune curse prin junglă cu tatăl său. De ce pune curse?, mă întreabă maria, copilărindu-se. Ca să prindă vânat, răspund eu, jucând la rându-mi rolul bătrânului iritat de atâtea precizări inutile. Dar fiul sfidează sfaturile tatălui şi îşi pune cursa în mijlocul drumului care duce spre sat. Cad astfel în cursă, pe rând, rudele sale şi oameni din sat. Păi cum, da’ ei nu vedeau că e cursă în mijlocul drumului? Nu mai vedeau, maria, că erau obosiţi venind noaptea târziu de la câmp. Şi ce făceau la câmp? Cum, ce făceau? Munceau. [Cât îmi era de dragă! Aş fi rugat-o să mă mai închidă puţin în ea, în fericirea dumicată pe sub sângele ei, aşa cuminte şi moale.] După un timp tânărul prinde în cursă chiar drumul, dar nu mai ştie cum să se întoarcă acasă. Aşa că lasă drumul liber şi fuge după el. În sat îl prinde din nou, îl împătureşte, îl pune în tolbă. Hai, măi, asta nu se poate, să împătureşti drumul, ce poveste grozavă!, râdea maria. Chiar aşa a fost! Hai, măi, tu vrei să mă păcăleşti! Dacă-ţi spun! Nu mă crezi? În orice caz, văzând netrebnicia tânărului, oamenii zic: acum drumul e al fiului, el l-a prins, el îl are în stăpânire. Nimeni nu mai calcă pe drumul fiului. Şi drumul, întristat, moare de singurătate.

maria a închis ochii. Am îndrăznit s-o iau de mână. S-ar putea să fi mirosit a ploaie. I-am luat palma între palmele mele. Am luat-o

de mână. De mână. Nu a tresărit. M-a privit puţin mirată. Şi i-am luat mâna în mine. Mysterium conjunctionis10. Şi-a strecurat mâna la pieptul meu acoperit de o cămaşă. Cred că mirosea a ploaie. Mâna ei se mâna între mâinile mele. Părul îi bura cu flori uscate sau poate umezite de ploaie. Se părea că plouă. I se prelingeau pe gât, înspre sâni, între sâni. maria, şi forma se făcea sferă. Soarele încălzea asfaltul ud. A ploaie. S-ar putea să fi fost miros. A ploaie, flori uscate-ude. M-am ascuns în părul ei şi cred că am adormit acolo, fiindcă nu mai ştiu.

10 Cea mai importantă etapă din procesul alchimic, misterul conjuncţiei, în strânsă legătură cu unirea contrariilor şi cu nunta filosofală. (lat.)



XVI

Vis 3: de ce îmi ceri tu tot timpul să-ţi povestesc visele mele de ce nu mă laşi tu să dorm să dorm uite-aşa învelit în plapuma uitării să nu-mi mai aduc aminte de toate drumurile de la capătul nopţii de tot frigul acela din măduvă cu care-mi deschid pleoapele în fiecare dimineaţă să mă trezesc ca înainte şi să nu mai ştiu nimic să nu mai tremur ci firesc să mă spăl pe dinţi să-mi beau cafeaua ca şi când n-aş fi trăit nicicând în lumea de care îmi tot vorbeşti de ce nu mă laşi să-mi odihnesc ochii şi de ce mă întrebi de şerpi de cercuri de copaci de foc de ape de pământuri de vase de licorne şi de cai de ce să nu murim fără să ştim şi-acum de ce te-ascunzi atât de-adânc în ceţuri?

XVII

Umbra lui Dumnezeu. Lumina s-a despletit şi am văzut, am văzut, am văzut... Atunci am privit pentru prima şi ultima oară Fractalul. Apoi m-am pierdut înapoi în lumină. Într-un anumit fel, era chiar ea acolo. Forma aceea infinită ce încăpea totuşi într-un spaţiu mărginit (dar

imposibil de măsurat, la oricâte chinuri s-ar fi supus mintea mea), forma aceea fără o dimensiune raţională, plasată undeva între linie şi plan, o fracţie nesfârşită între unu şi doi, la mijlocul distanţei dintre punct şi sferă, acel morfism ciudat, cu neputinţă de închipuit fără să te scufunzi pentru totdeauna într-o lume lipsită de zile şi nopţi, fără să înnebuneşti, forma aceea, zic, îi cuprinsese cumva esenţa. Fractalul putea fi maria, Fractalul era maria, mi-am dat seama de cum l-am văzut, aşa cum un nor poate lua atâtea înfăţişări fără a fi mai mult decât abur rece. Nu pot să înţeleg cum, Fractalul avea concentrată, codificată în el o imagine sublimă a mariei, o arhivare în sine a celor mai pure trăsături ale fetei pe care o iubeam şi, în acelaşi timp, ale tuturor fetelor pe care le-am sărutat, ale tuturor fetelor



care au existat, vor exista vreodată. Fractalul conţinea viaţa mariei şi toate drumurile ei, fiecare fir de păr, zâmbetul şi ochii, mai ales ochii, mireasma discretă a pielii, rana din frunte şi gustul salivei, urmele proaspete de lapte de pe buze, fiecare celulă cu propria ei desfăşurare cosmică, cu propria ei emanaţie de spirit.

Apoi, adâncul acelei priviri pe care nu pot s-o uit nici măcar în somn. Un pentagon central reda numele ei, în sensul acelor de ceasornic. Sistemul format de bază şi de laturile

convergente înspre vârf devenea generator pentru progresia pulsatorie la infinit, de parcă însăşi fiinţa mariei, cu rădăcinile unindu-se în interior, îşi întindea tentaculele spre circumscrierea în perfecţiunea cercului, întru desăvârşirea mandalei.

Identicul. Fiecare fragment se asemăna cu întregul şi cu oricare altă porţiune din enorma geografie-filigran. “Tot ce e sus seamănă cu ce e jos şi tot ce e jos seamănă cu ce este sus. Şi aceasta pentru a se realiza un singur miracol, din care s-au născut apoi toate lucrurile, printr-o mereu aceeaşi prefacere”11. Cu toate acestea, ceva era diferit în orice loc. Un lucru minuscul ce părea să nu aibă absolut nici o semnificaţie la o anumită scară, cum e o frunză în calea trecerii vântului sau mişcarea elitrei unui gândac, o minusculă schimbare de sens putea stârni haosul formei în aşezarea Totului, ar fi putut să zgârie echilibrul instabil sprijinit într-un fir de praf, să smulgă desfăşurări noi din nefiinţă, să pornească dansul absurd al complexităţii, pe care nu-l poate opri nici însăşi moartea cu determinaţiile ei. Aş fi putut pur şi simplu să respir, doar atât, asta ar fi schimbat totul, şi totul ar fi rămas la fel. O respirare. Aş fi simţit în sânge imensa punere în mişcare a celui mai fascinant amestec de viaţă şi neant, aş fi asistat la ruperea unei bucăţi de slavă din cel mai înalt sefirot, aş fi privit-o în ochi pe aceeaşi maria, şi totuşi pe alta.

Dar n-am făcut-o. N-am respirat. Mi-era teamă să nu mă dizolv o dată cu amestecul de gaze ce ar fi ieşit din corpul meu, din slăbiciunea materiei mele intime, atât de nepotrivită locului în care mă aflam. Am clipit însă. Şi lucrul ăsta m-a pierdut. Fiindcă infinitul nu cunoaşte mişcare în sensul în care a descris-o pleoapa mea. Cât timp eram una cu imaginea Întregului, cât timp eram esenţă a tuturor numelor, cât timp eram eu însumi maria mi se permitea să rămân. Dar am clipit. M-am rătăcit înapoi în lumină, şi-am coborât după aceea încet, spre zonele întunericului nediferenţiat.

11 Hermes Trismegistus, Tabula Smaragdina



XVIII

M-am întrebat în multe nopţi dacă n-aş putea să rescriu cumva acel cod, dacă nu e vreun fel în care să pot aduce aici lucrul de dincolo. Nopţi învelite în cearceafuri ude, în transpiraţie rece. Nopţi ascuţite ca întunericul pe care-l nasc.

ARIA: mria maia mara mari MRIA: aria maia mara mari MAIA: aria mria mara mari MARA: aria mria maia mari MARI: aria mria maia mara m– a\ r/ i\ a/ - pentagon

maria ariaamaiamaraa

amaiamaraaaariaaimariariamriaraa aariaaimariariamriaraaaamaiamaraaaimmriamaiaiamaiamaraamrmaramariraa

aamaiamaraaaimmriamaiaiamaiamaraamrmaramariraaaaariaaimariariamriaraaaimmrmaramariariaaimariiaariaaimariariamriaraamrariamriarammriamaiairaa



aaariaaimariariamriaraaaimmrmaramariariaaimariiaariaaimariariamriaraamrariamriarammriamaiairaaaaamaiamaraaaimmriamaiaiamaiamaraamrmaramariraaaimmrariamriarammriamaiaiamaiamaraaaimmriamaiaiiaamaiamaraaaimmria

maiaiamaiamaraamrmaramariraamramaiamaraamrmaramarirammrmaramar iariaaimariiraa

aaamaiamaraaaimmriamaiaiamaiamaraamrmaramariraaaimmrariamriarammriamaiaiamaiamaraaaimmriamaiaiiaamaiamaraaaimmriamaiaiamaiamaraamrmaramariraamramaiamaraamrmaramarirammrmaramariariaaimariiraaaaaariaaimariariamriaraaaimmrmaramariariaaimariiaariaaimariariamriaraamrariamriarammriamaiairaaaimmramaiamaraamrmaramarirammrmaramariariaaimariiaariaaimariariamriaraaaimmrmaramariariaaimariiiaaariaaimariariamriaraaaimmrmaramariariaaimariiaariaaimariariamriaraamrariamriarammriamaiairaamraariaaimariariamriaraamrariamriarammriamaiairam

mrariamriarammriamaiaiamaiamaraaaimmriamaiaiiraa aaaariaaimariariamriaraaaimmrmaramariariaaimariiaariaaimariariamriaraamrariamriarammriamaiairaaaimmramaiamaraamrmaramarirammrmaramariariaaimariiaariaaimariariamriaraaaimmrmaramariariaaimariiiaaariaaimariariamriaraaaimmrmaramariariaaimariiaariaaimariariamriaraamrariamriarammriamaiairaamraariaaimariariamriaraamrariamriarammriamaiairammrariamriarammriamaiaiamaiamaraaaimmriamaiaiiraaaaaamaiamaraaaimmriamaiaiamaiamaraamrmaramariraaaimmrariamriarammriamaiaiamaiamaraaaimmriamaiaiiaamaiamaraaaimmriamaiaiamaiamaraamrmaramariraamramaiamaraamrmaramarirammrmaramariariaaimariiraaaimmraariaaimariariamriaraamrariamriarammriamaiairammrariamriarammriamaiaiamaiamaraaaimmriamaiaiiaamaiamaraaaimmriamaiaiamaiamaraamrmaramariraaaimmrariamri

arammriamaiaiamaiamaraaaimmriamaiaiiiaaamaiamaraaaimmriamaiaiamaiamaraamrmaramariraaaimmrariamriarammriamaiaiamaiamaraaaimmriamaiaiiaamaiamaraaaimmriamaiaiamaiamaraamrmaramariraamramaiamaraamrmaramarirammrmaramariariaaimariiraamraamaiamaraaaimmriamaiaiamaiamaraamrmaramariraamramaiamaraamrmaramarirammrmaramariariaaimariirammramaiamaraamrmaramarirammrmaramariariaaimariiaariaaimariariamriaraaaimmrmar

amariariaaimariiiraa aaaamaiamaraaaimmriamaiaiamaiamaraamrmaramariraaaimmrariamriarammriamaiaiamaiamaraaaimmriamaiaiiaamaiamaraaaimmriamaiaiamaiamaraamrmaramariraamramaiamaraamrmaramarirammrmaramariariaaimariiraaaimmraariaaimariariamriaraamrariamriarammriamaiairammrariamriarammriamaiaiamaiamaraaaimmriamaiaiiaamaiamaraaaimmriamaiaiamaiamaraamrmaramariraaaimmrariamriarammriamaiaiamaiamaraaaimmriamaiaiiiaaamaiamaraaaimmriamaiaiamaiamaraamrmaramariraaaimmrariamriarammriamaiaiamaiamaraaaimmriamaiaiiaamaiamaraaaimmriamaiaiamaiamaraamrmaramariraamramaiamaraamrmaramarirammrmaramariariaaimariiraamraamaiamaraaaimmriamaiaiam



aiamaraamrmaramariraamramaiamaraamrmaramarirammrmaramariariaaimariirammramaiamaraamrmaramarirammrmaramariariaaimariiaariaaimariariamriaraaaimmrmaramariariaaimariiiraaaaaaariaaimariariamriaraaaimmrmaramariari

aaimariiaariaaimariariamriaraamrariamriarammriamaiairaaaimmramaiamaraamrmaramarirammr maramariariaaimariiaariaaimariariamriaraaaimmrmaramariariaaimariiiaaariaaimariariamriaraaaimmrmaramariariaaimariiaariaaimariariamriaraamrariamriarammriamaiairaamraariaaimariariamriaraamrariamriarammriamaiairammrariamriarammriamaiaiamaiamaraaaimmriamaiaiiraaaimmraamaiamaraaaimmriamaiaiamaiamaraamrmaramariraamramaiamaraamrmaramarirammrmaramariariaaimariirammramaiamaraamrmaramarirammrmaramariariaaimariiaariaaimariariamriaraaaimmrmaramariariaaimariiiaaariaaimariariamriaraaaimmrmaramariariaaimariiaariaaimariariamriaraamrariamriarammriamaiairaaaimmramaiamaraamrmaramarirammrmaramariariaaimariiaariaaimariariamriaraaaimmrmaramariariaaimariiiiaaaariaaimariariamriaraaaimmrmaramariariaaimariiaariaaimariariamriaraamrariamriarammriamaiairaaaimmr

amaiamaraamrmaramarirammrmaramariariaaimariiaariaaimariariamriaraaaimmrmaramariariaaimariiiaa ariaaimariariamriaraaaimmrmaramariariaaimariiaariaaimariariamriaraamrariamriarammriamaiairaamraariaaimariariamriaraamrariamriarammriamaiairammrariamriarammriamaiaiamaiamaraaaimmriamaiaiiraamraaariaaimariariamriaraaaimmrmaramariariaaimariiaariaaimariariamriaraamrariamriarammriamaiairaamraariaaimariariamriaraamrariamriarammr

iamaiairammrariamriarammriamaiaiamaiamaraaaimmria maiaiirammraariaaimariariamriaraamrariamriarammriamaiairammrariamriarammriamaiaiamaiamaraaaimmriamaiaiiaa

maiamaraaaimmriamaiaiamaiamaraamrmaramariraaaimmrariamriarammriamaiaiamaiamaraaaimmriamaiaiiiraa



XIX

Şi-apoi, ce-a fost maria? Cine-i maria, ce-a fost maria? Sunt străzi în Bucureşti pe unde uiţi, dacă le calci cu pasul, în ce secol te afli. Mergi şi uiţi, doar cu pasul, rar, ca

şi cum. Ca şi cum. Nu ştiu ce anotimp e, s-ar putea să fie toamnă, cred mai degrabă că e toamnă, nu ştiu, fiindcă am uitat, primăvară, da, asta e, primăvară, îmi amintesc că am plecat de acasă şi încă era primăvară, s-ar putea totuşi să fie un început rece de vară sau o iarnă blândă, cu lumină din aceea care pare arsă şi care arde, trece prin tine şi lasă doar aşa, linişte. Ştiu că e seară, atâta, în rest, de ce merg, unde, ce caut aici, întrebările se dizolvă în lumina asta, care înseamnă săvârşire blondă, de-nserat, umbrele netulburării pe ziduri, şi-apoi e o linişte lichidă în aer, ca şi cum ai putea s-o bei, mai ales că vântul bate atât de puternic, torente, fluvii de linişte, o linişte ca apa, clară linişte, transparentă, şi merg, apoi stau, merg, pe lângă mine trec clipe largi, ştiu că acum, exact într-o clipă ca asta, largă, mii de oameni îşi taie venele în căzile lor cu apă călduţă din apartamentele lor călduţe, mii de oameni se simt fericiţi în chiar clipa asta, largă, şi se nasc atâţia oameni şi mor fără să ştie atâţia oameni, şi eu merg, sau stau, mă gândesc: câte mame fac acum cartofi prăjiţi, să umple liniştea asta mare cu mirosuri de ulei încins?, câţi mestecă o bucată de pâine proaspătă?, câţi copii îşi înfig acul între elitrele unui gândac?, câte molii se hârjonesc prin aer? şi merg, şi stau, şi nimic.

[Respirare.] M-am aşezat pe marginea culoarului ce dă spre ATF. Citesc. Doi puşti, de patru sau cinci ani, mai mult

dezbrăcaţi, se învârtesc pe lângă mine, unul mă cercetează curios, celuilalt nu-i pasă, sunt departe de el lucrurile astea mici, dar primul priveşte cu coada ochiului, disimulare haioasă, se face că nu se face, îmi vine să râd şi să-l sperii, dar tac serios, citesc, el se uită, adică de ce stau eu acolo jos şi ce-i cu cartea aia albă, o fi cu poze?, da’ mai bine lasă, nu prea contează, are el treburi mai importante de făcut decât asta, şi începe să alerge în opturi, să alerge, alerge, şi să urle, să urle urle sunete ciudate, neaşteptat de puternice, locuri vii urlate, trala la tra, ăăăă, în opturi căzute, ridicate, iar căzute şi oarbe, asta înseamnă infinit, gândesc eu, copilul ăsta aleargă a infinit, în infinituri, imens simbol de haos, sunete care străpung liniştea precum o picătură de cerneală căzută în apă, ăăăăă ă tra lala tralll, apoi apa nu mai e apă, şi nici cerneală, chiar glasul lui are cumva rezonanţa picăturii căzute, a infinitului, a sferei, dar nu-i nimic din toate astea, nu-i absolut nimic, doar libertate, aleargă, aleargă, o voce de copil, puternică şi sinceră,



adică nu sinceră, nu sinceră, nu, dar nu ştiu cum să-i zic, limpede, distinctă, neobosită, de nimic, de alergare sau de lume, la trrra, la tra...

...la tramvai. Acasă. [După răsuflare.]

XX

Şi nici acasă nu e nimic, nu e nimic, cum să fie ceva, păi cum ar putea să fie, când nu e. Decât plictiseală mare şi grasă şi mulţi cartofi prăjiţi. Atâta. Nici măcar nimic, nici măcar o sete care să mă soarbă. Plictis.

Într-o după-amiază îmi mestecam ciorba pe maşina de cusut a mamei şi mă gândeam. Eu când mănânc ciorbă întotdeauna mă gândesc. Fiindcă ciorba nu-ţi cere un efort atât de mare încât să-i cedezi până şi gândurile tale, cum se întâmplă, de pildă, cu tocana cu rasol, când trebuie să zdrobeşti cartofii cu furculiţa, în sos. Când îţi mănânci ciorba, chiar actul de a sorbi invită la reflecţie, gustul se distribuie uşor şi egal în toată gura, mai ales dacă frige puţin şi eşti nevoit să laşi lichidul câteva secunde să se odihnească pe limbă. Aşa că îmi mestecam ciorba şi mă gândeam. Mai întâi la sinucidere. Nu ştiu de ce îmi imaginam eu tocmai atunci cum e să-ţi zdrobeşti capul de asfaltul încins al străzii care se întinde pe lângă blocul tău, indecent de goală. După ce mai înainte ţi-ai umplut fiinţa cu aer, cu preaplinul căderii, cu firescul golului şi zbor de păsări. Veneau apoi câini şi lingeau asfaltul, îţi mângâiau umbrele trupului, roşul din tine împrăştiat sub strălucirea fierbinte a soarelui. Mă rog.

Dup-aia mi-a venit în minte tabloul lui Masaccio – Adam şi Eva izgoniţi din Rai –, am stat un pic cu gândul la suferinţa imensă de pe feţele lor, timp în care lingura în care se ghicea o bucată de roşie şi nişte mărar s-a oprit în aer, mi-am zis că nici un alt pictor nu va reuşi să redea în culori urletul la fel cum a făcut-o copilul ăsta din Florenţa, care va termina de aşezat ultimele nuanţe şi peste doi ani va fi mort, lingura şi-a continuat drumul, am sorbit, şi iar, poate am apreciat greşit, poate vor mai fi şi alţii care să coboare lucrurile necreate în materie, mi-am aplecat din nou buzele spre lichidul din farfuria cu motive florale. Mi se părea că pot să pipăi durerea aceea şi atunci înfigeam cu ură lingura în ciorbă, suflam aburii, uneam cercurile plutitoare de grăsime într-unul mare, din ce în ce mai mare, din ce în ce mai lipsit de formă, acaparam încet tot mai mult din spaţiul limitat de florile farfuriei, până când de acolo, din



mitologiile ascunse ale ciorbei, se ivea un monstru diform de ulei, un leviathan gonind cu copitele prin spaţii, sau vreun ouroboros fioros muşcând din sine înspre sine. Mă rog.

M-am gândit apoi ce bine ar fi s-o am pe maria tot timpul lângă mine, chiar atunci, acolo, la o ciorbă pe maşina de cusut a mamei, împreună, să vorbim, să ne vorbim, să ne spunem cuvinte cu ciorbă şi să vorbim despre cuvinte ca şi cum n-am fi decât noi doi şi maşina de cusut luminată de soarele ce pătrunde în bucătărie prin perdea. Mă rog. M-am gândit la toate astea şi le-am zis sărumânapentrumasă mamei, maşinii de cusut.

XXI

– Auzi, tu, Cristi, îmi zice ea luând un aer serios care îi înăsprea profilul de copil, când omul iubeşte marea, îşi ia un acvariu, când iubeşte aerul – o colivie. De ce aşa?

S-a oprit brusc şi m-a tras ca să ne aşezăm sub un copac. Acum, după ce am refăcut toate drumurile noastre, pot spune cu siguranţă că era tei. Ne plimbam cam de-o oră şi nici unul nu scosese vreun cuvânt. Nu ştiu la ce ne gândeam. Eram trişti, poate, fiindcă se părea că vine ploaia. Când plouă, cuvintele se udă. Mai ales tăcerile.

Şi-apoi, dacă plouă trebuie să fugim pe la casele noastre. Îi era frig. – Şi când iubeşte iarba ce face?, mă pomenesc că zic şi eu, fără să-mi dau seama unde vrea să ajungă. Îmi lua

ceva timp să mă obişnuiesc cu spargerea liniştii. – Păi, uite că o pune în ghiveci. Ca să umplu golul cu ceva, tăceam. Şi cu cât tăceam, cu atât golul devenea mai tăcut, mai mare, mai hidos, se

rostogolea peste mine, mă strivea cu greutatea lui, dar fiindcă tăceam nu puteam să spun nimic şi nespunând nimic tăceam.

Frunzele se nelinişteau deasupra noastră. Mai sus, cerul mirosea a rece. Fără să ştiu exact de ce, mi-era teamă de cuvintele ei. Mai ales că venea ploaia. Aş fi vrut să tacă şi să mă sărute. Sau măcar să urle, să ia de pe mine greutatea golului.

Şi, într-adevăr, amuţise. Se juca printre degete cu o piatră în formă de fluture. Dacă ar fi ridicat privirea, poate



şi-ar fi dat seama, poate n-ar mai fi spus nimic. Începuse să picure. Era prea mult. Am scos un zgomot ca un şuierat şi tăcerea s-a spart, balon de săpun. I-am

zis c-o să ne ude. I-am zis că-mi place mirosul ploii în părul ei. I-am zis c-aş vrea să-i mângâi sânii. S-a ridicat, gândul ei fugea în altă parte. Şi-apoi, cuvintele s-au desprins de pe buzele întredeschise, au căzut în mine o dată cu ploaia.

XXII

Joi Zi de silă ca urmele băloase ale unui melc bolnav în drumul său spre locul unde se va lepăda de cochilie.

Deznădejde mută, pe care nu o pot mărturisi nimănui. Nici măcar Mariei. Se întâmplă ceva în apele adânci ale fiinţei mele, o învolburare neagră, de smoală. O caut pe Maria şi parcă n-o mai pot găsi.

Mi-e lehamite de tot sictirul civilizaţiei europene, de acel „homo otiosus” care îşi pierde sufletul încă de la naştere, de atâta plictis şi căutări vane. De ce nu ştim noi să ne ungem tălpile cu miere şi să umblăm desculţi prin iarbă, să bem lapte alături de turmele de şobolani şi să-i iubim la fel cum ne iubim ego-urile umflate? Întrebări pe care n-are rost să le pui. Iniţierea e moartă în spaţiul ăsta gol, care încearcă să acapareze tot în vidul lui expansiv, impregnat artificial cu valori filosofice. Fermentatio12.

Sentimentul acela de a fi străin. Şi apoi, uneori, bucuria de a vedea oamenii cum se închină.

12 Fermentare. (lat.)



XXIII

Vis 4: era deja dimineaţă când mi s-a părut că m-am trezit pentru câteva clipe mi-era foarte frig am tras plapuma pe mine în somn probabil că mă dezvelisem şi o dată cu senzaţia moale a acoperirii trupului inima a început din nou să mi se încălzească să pompeze în vene sânge fierbinte nu-mi dau seama exact când am adormit din nou se făcea că ne aflăm la un mare bal toată lumea era îmbrăcată în haine luminoase de epocă grandioasă curgere de mătăsuri şi voaluri orbitoare desfăşurare de alb perechile dansau într-o sală înaltă atât de înaltă încât nu-i puteam vedea tavanul nici nu puteam şti dacă are cu adevărat un capăt pereţii şi fiecare candelabru ba chiar mesele farfuriile tacâmurile totul era din cleştar din cleştar nu ştiu de ce îmi tot venea în vis să repet exact cuvântul ăsta cu atâta siguranţă îl repetam poate fiindcă era singurul cu care aş fi putut să visez amestecul fantastic de strălucire şi transparenţă poate fiindcă până şi paşii noştri păreau rupţi dintr-o enormă poveste cu zâne poate fiindcă până şi paşii noştri păreau de cleştar mă uitam vrăjit la tine maria şi vedeam cum parcă toată lumina lumii reflectată în tot venea dintr-un singur loc din chipul tău de la tine ai dansat cu toţi te-ai sărutat cu femeile le-ai mângâiat părul şi clitorisul eu stăteam te priveam înnebunit de durere când m-ai văzut n-ai zis nimic n-ai râs n-ai tulburat aerul nici cu cel mai mic gest dar apariţia trupului tău de lumină a încetat ca stingerea unui far pe mare rochia ţi-a plutit pentru o clipă în aer păstrând forma ta desăvârşită apoi a căzut parcă răpusă de rafala unei mitraliere ca într-un vals toate celelalte costume au urmat căderea rochiei tale albe am mai rămas doar eu privind înmărmurit şi încă un bărbat la câţiva paşi de mine un bătrân colonel ce căuta el acolo ce căuta cu trăsături ferme de prinţ striga cu o voce mult prea calmă eu nu mă mai puteam mişca ce căuta ce căuta acolo iar el îndrăznea să tulbure sfinţenia tăcerii în care se săvârşiseră minuni cu glasul lui plin de o neverosimilă deferenţă de parcă ar mai fi comandat un pahar de şampanie înainte de nota de plată de parc-ar fi strigat să-i fie adusă şi lui moartea licht mehr licht striga tare şi nu prea licht mehr licht striga ca şi cum ar fi vrut să-şi bea în linişte şampania şi-apoi să cadă lângă toţi ceilalţi li...chhht...meee...hr notă finală a unui grandios concert licht mehr licht mehr licht sau nu ştiu exact ce vroia să zică oricum nu mai era nimeni care să-l deranjeze nu mai era nimeni care să-i răspundă şi s-a făcut întuneric



XXIV

Zicea câteodată zicea hai să mergem să ascultăm Muzică. O aşteptam în staţia de autobuz, o aşteptam aşezat pe gardul din faţa blocului ei. O aşteptam cu gardul şi tot blocul ei. Vedeam cum trece lume multă fără să mă, fără să se. Privească. O lume închisă în relaţii intime cu trotoarul pe care-şi aşeza paşii, ştiam bine că eu nu sunt cu nimic diferit de toţi oamenii ăştia, atâta tot că eu îmi dădeam seama că dintre trotuar şi privire se naşte un fel de tristeţe care macină tot ce nu e ciment şi aşa mă tot gândeam eu că totuşi mai sunt, uite, şi nişte nori care trebuie să însemne ceva şi aşa uitam cum trece timpul. Fără să mă, fără să se. Aşteptam lacom. Ea cobora în fugă, cu părul ud, îşi cerea repede iertare că a întârziat şi-şi scutura părul bătând din picioare, copil, eu o certam că dacă o să răcească odată şi-atunci ce-o să se-ntâmple, cum iese ea din casă aşa, cu părul ud şi maria râdea alintată, se distra pe seama mea, uite câtă grijă, domnule.

O luam de mână, ah, cum o luam de mână, o bucurie imensă dădea să se spargă în pieptul meu, şi-atunci mergeam cu ea de mână peste tot, peste toate, chiar fără ca ea să ştie. Să fugim, şi fugeam. Fugeam de mână. De cuprinderea, de îmbrăţişarea umedă a atâtor noduri, alunecam printre firele ce vibrau cald între lucruri, fugeam. Ne visam, o visam la Veneţia, la Paris, prin anticariatele din Strasbourg şi cartierul Malastrana din Praga, prin cafenelele Lisabonei şi prin zilele reci, cu răşină în nări, din Stockholm. Eu un Tazio, ea o Lolită, şi-apoi, de ce nu?, cu hainele noastre cam ponosite, cu privirile pline, mergeam peste tot, de mână. Umblam pe străzile vechi, pietruite, ne-nconjurau trupuri de lei, de vulturi, şi capete bărboase în ochii cărora lucea încă o groază neagră, smoală în ochii aceia, iar noi ne stricam de râs, de unde să ştim noi durerea şi căderea îngerilor, păşeam mereu, vedeam bogăţia oamenilor dincolo de coliviile de aur în care se-nchideau şi noi doi păşeam mereu, treceam fără să ştim nimic, de mână, fără să vrem să ştim, şi ne muşcam de buze cu privirile pline, peste toate. Nu am fost niciodată mai liber ca în clipele acelea când mă aveam doar pe mine, întreg, şi nici un ban în buzunar, şi nici un gând în plus, şi pe ea de mână, cu mine, atât de înlăuntru cu mine. Frumuseţe simplă a mizeriei, tu, nimfă, crescută printre violurile zeilor, voluptatea pură a mizeriei pe care Voi aţi uitat-o, acolo, în ţările Voastre de turtă dulce, în casele Voastre cu fistic din care Vă amăgiţi că înţelegeţi, în oraşele Voastre în care „hrănitul porumbeilor este strict interzis”, şi-mi vine să Vă urăsc pe Toţi, şi nu ştiu la ce bun. Mă plimbam cu ea de mână prin canale, cartiere de carton, suburbii industriale,



petice murdare de iarbă din marginile oraşelor, pe acoperişurile caselor, şi noaptea mergeam până mai sus. Alteori cunoşteam cu trupul măruntaiele pământului.

[Respiraţie.] De la Châtelet până la Stalingrad maria îşi împreuna degetele. Adormea apoi cu capul lipit de geam, cu buzele

desfăcute, adormea mirosind a ceară. O sărutam în locul acela fin în care buza de sus şi cea de jos se unesc, fiindcă ştiam că acolo se ascunde somnul, ea se trezea moale. Se trezea când ajungeam, nesfârşit de încet, în staţia lustruită cu urină din Aubervilliers. Nesfârşit de încet, la fel de încet, de indecis ca şi trezirea ei. Serile ne învârteam prin Buttes Chaumont, îi plăcea ei acolo, îi plăcea mirosul de pâine al apei, locul acela îi aducea amintiri pe care nu le-a avut, încolăcirea în poala unei negrese cu mâini mari şi sarafan înflorat, cu degetele de la picioare irosind parfum de mosc. Când ne întorceam, spre dimineaţă, sorbeam amândoi din aceeaşi cană cu lapte. Stingeam amândoi aceeaşi ţigară, cerută pe furiş de la vreun trecător adormit.

Cum mai ştiam noi să murim din lume! Eu o aşteptam, ea avea părul ud, şi tot muream, muream. Ieşeam uşor dintre străzi şi blocuri şi maşinării ale fricii, intram în parc, unde găseam după miros locul bun pentru muzică. Ne odihneam puţin nările obosite de atâta lipsă de armonie şi ne aşezam pe lângă vreun copac, vreo groapă mai adâncă cu frunze şi ierburi, sau în apă. Muzicienii îşi acordau instrumentele câtva timp, mai stăteau să se acordeze la rândul lor cu sine, apoi, la un semn nevăzut, începeau să cânte, parcă fiecare pentru el însuşi, fără a scoate vreun sunet. Mimau gesturile execuţiei cu atâta virtuozitate, şi n-atingeau cu mai mult de-un fir de păr coardele, şi nu suflau cu mai mult de-o respirare în flaute, încât din tăcerea aceea desăvârşită ieşeau la lumină cele mai neînsemnate acorduri ale pământurilor. Ascultam amândoi, ascultau şi ei, până la ultima notă, iar când se termina nici unul dintre noi n-ar fi putut să mai spună ceva. Nici unul dintre noi nu mai îndrăznea să respire.

Mult după aceea, maria îşi aşeza capul pe umărul meu şi adormea, iar eu, sprijinit de scoarţa unui copac, înghiţeam lacom aer, fără să închid ochii.



XXV

Degetul, degetul mic. O bucată de trup cu adevărat nefolositoare. Inutilă, fără de sens bucată de trup, poate doar aşa, ca o simetrie. Ca o împlinire a lui cinci plus cinci. Ca un antipod. maria îmi privea atât de intens degetul mic încât începea să mă doară, să frigă. Atunci se desprindea de mână şi îl simţeam căutând desbucăţirea, dizolvarea oricărui întreg, fragmentarea ultimă. Se plimba atunci încet pe trup precum un vierme rece, intra în ureche, asedia nările şi usca umezeala caldă a respiraţiei, cerceta buricul, prelungirile pântecului, lujerul anusului. Aner de Lujus. Degetul mic este materie dizolvantă. maria îl privea până când devenea transparent, de culoarea unghiei. maria îl privea până când sângele picura în pământ. Degetul mic e locul de încercare. De acolo porneşte orice întreg şi acolo se sfârşeşte, dacă ştii cum să priveşti astfel încât să-i trezeşti forţa. maria cunoştea puterea degetului mic.

XXVI

maria mi-a spus de la început. Eu am preferat să n-o ascult, să nu o cred, deşi nu ştiu ce m-a înspăimântat atât de tare în cuvintele ei, poate siguranţa clarvăzătoare cu care le spunea, de parcă ar fi ştiut încă de pe atunci de femeia fără faţă, de parcă ar fi cunoscut printr-un fel de legătură secretă cu aerul, cu anumite parfumuri de locuri vechi, că se va modela cumva obsesiva femeie fără de faţă...

De cele mai multe ori oamenii nu cred cu adevărat vorbele pe care le rostesc, mai ales dacă încearcă să pună lucruri mari în cuvinte, din afara ariei în care se întinde propria lor formă. maria mi-a spus de la început şi eu n-am vrut s-o cred.

Că n-o să mai fiu eu, asta mi-a spus. Banal? Ah, nu, aşa mi s-a părut şi mie la început, cu toate că mă derutau implicaţiile ce izvorau de sub cuvinte, ca şi cum faptul că n-o să mai fiu eu nu era atât de important pe lângă lucrurile care stăteau să izbucnească din umbra formei, să spargă crusta subţire, străvezie a cuvintelor şi să...



Să mă dizolve cu totul, să privesc cum mi se topeşte carnea şi oasele îmi devin moi, transparente, să se întărească apoi dintr-o dată, părere, pentru că atingându-le doar cu degetul se spărgeau în cioburi mici, subţiri, din sticlă de eprubetă. [Respirare.] Lipsa măduvei, asta mă speria cel mai tare, unde dispăruse măduva, atât de adânc îmi intrase maria în gânduri încât, prin nu ştiu ce transfer de realitate dizolvarea trecuse în însăşi structura sistemului nervos, evaporare de nervuri şi creier cu explozii scurte, electrizante pe deasupra pielii, scântei albastre şi verzi, miriadele de conexiuni neuro-axiale deveneau materie diformă, apoi lent, diafan, se făceau ceaţă, abur încins, şi nimicul, golul.

Lipsa. Îmi lipseam mie, dar maria îmi lipsea şi mai tare din mine, aşa că o luam de braţ şi o trăgeam înăuntru, o sorbeam, sulf-mercur, îi cântam versuri vechi pe care le ştiam din noaptea aceea în care mi-a apărut în cameră lumina, din noaptea în care am simţit pentru întâia oară că undeva, foarte jos, în geografiile secrete ale fiinţei mele se săvârşeşte o ardere:

Dacă-ntr-o seară s-ar juca prin mine Dumnezeu, m-aş face timp de-o clipă apă, ţi-aş da să bei şi m-aş ascunde-n tine, doar aşa, să fim toţi trei în cuibul moale al sânului tău stâng. Dar cum El n-a venit nici seara asta să ne jucăm, mai lasă-mă o clipă să ascult cum caldul tău sân stâng te-adăposteşte doar pe tine. Melodia era tot timpul alta, nu-mi aminteam niciodată să-i cânt la fel. Mă asculta fascinată, pierdută. După un

timp se smulgea din mine şi pleca, refuzând să mă mai vadă zile-n şir.



XXVII

În camera mariei găseai: melci, crini, scoici, un inel de chihlimbar, lemne, un fel de spaimă albastră care te sufoca, fluturi, iasomie, mirosuri din toate mările lumii, mai ales din cele verzi, o pisică, pietre, ierburi, fragmente de aripi îngheţate în bătaie, linişte, liliac, instrumente de scris, plumb de pescuit, miere, hârtie, un birou, un pat, cutii de chibrituri pe care se mângâiau fete goale cărora maria le desena haine cu carioca, apoi tei, icoane, eprubete, respiraţie, praf, ciobul furat din muzeul arheologic al unui templu grecesc – un profil de bărbat, poate Apollo, şi cuvântul ΦΩΤΟΝ cu un scris tremurat, bătrân –, mărgele albastre, muzică, o unghie ruptă din carne, semiîntuneric, termometre cu mercur, crabi, insecte conservate în formol, ceai de sunătoare, sfoară, dulap, bobiţe de aur, cutii cu bomboane nedesfăcute de mulţi ani, globuri, soc, petale uscate, agrafe, o cruce, vioară, lut, cuburi de gheaţă puse pe calorifer, nici o oglindă, muşeţel, lumânări, lapte, zgomot de tramvai, seară, bucăţi închegate de sare, maci, numere, coajă de copac.

În camera mariei, miros de fluturi puşi la uscat pe câte o frunză, mirosul scoicilor în putrefacţie, miros de alge uscate şi roiul de musculiţe, mirosul pielii arse de soare şi gustul sărat, cafea cu rom, migdale, nuci, brusc imaginea unui picior de cal lovind pământul după ploaie, plescăitul uşor al nămolului, miros de bibliotecă prăfuită, aerul iernii când ieşi din casa încălzită, gust de var, de carton mestecat în gură, gust de stână, gustul şi, uneori, întregul miros al unui lob de ureche, mirosul prafului de puşcă explodat, amintirea încercării mele de a colora apa dintr-un pahar cu o mină de creion zdrobită şi amestecată, gust de grafit înmuiat pe limbă, mirosul unei păsări după zbor, miros de piatră spartă proaspăt şi-apoi, câteodată, miros de lemne puse la uscat lângă sobă, urmele stranii, geometrice, din zăpada strânsă pe talpa bocancilor. Gustul aceleiaşi zăpezi, topită fără grabă în mirosul de păsăre, după zbor. Unui zbor, după pasăre. După un zbor în pasăre.

În camera mariei găseai cărţi. Şi umbrele lor pe fire de praf. Se petrecea un lucru ciudat în camera mariei. Intrai, stăteai puţin de vorbă cu ea, sau pur şi simplu o priveai,

mie îmi era de-ajuns şi-atât, doar s-o privesc, cuvintele nu prea îşi găseau locul, din cuvinte multe se împletesc măşti şi eu nu ştiam pe atunci cum să mă port la un carnaval, o priveai sau îi vorbeai sau închideai ochii şi după o vreme plecai. Dar se petrecea un lucru ciudat în camera mariei. Acolo, înăuntru, toate ceasurile se opreau, secundarul



refuza să depăşească linia la care tindea să ajungă în clipa în care ai păşit în camera ei, şi tremura închistat în bucăţile moi de vid, ca o vrabie prinsă între două geamuri, între două treceri.

Când ieşeai, ceasul pornea din nou. Firesc. Un timp nu ştiam de ce îmi tot rămâne ceasul în urmă, credeam că s-a stricat, l-am dus să mi-l repare, mi-au zis

să-mi văd de treabă. Şi eu mă tot zbăteam neliniştit, mă-ntrebam ce-i cu ceasul meu, şi mă tot duceam, până m-au dat afară din toate ceasornicăriile din Bucureşti. Când în sfârşit am văzut ce lucru ciudat se întâmplă în camera mariei, l-am vândut, n-am mai purtat niciodată ceas de atunci. În fond, la ce bun să-mi iau moartea cu mine?

XXVIII

Nu era o glumă, maria vorbea cu pitici, cu omuleţii din ea. Cu homunculii, omuşor-omuleţii, cu piticii din ea. Aveau un soi de ritual. Apăreau pe rând, unul câte unul, furişându-i-se pe sub pleoape. [Pleoape, eoa, eao, oae.] Dacă te uitai atent puteai vedea cum trec, numai atunci când maria ţinea cu tot dinadinsul ochii deschişi, nu era uşor, nu era uşor, numai atunci îi puteai vedea, şi numai dacă aveai multă răbdare, era necesară multă răbdare, să ai. De obicei nu treceau dacă n-avea pleoapele închise, dar la un moment dat se plictiseau să aştepte, poate le era foame, poate întârziau la teatru, dar apăreau, apăreau deodată, foarte repede, unul câte unul pe retină. Nu i-am numărat niciodată, erau mulţi, erau mulţi acolo, vreo două sute cincizeci şi şapte, dacă nu mai bine, înăuntrul mariei. Chiar şi când vorbeam cu maria se mai întâmpla câteodată să-l prind pe vreunul cum aleargă dintr-o parte în alta, lovindu-se de ochi şi de oasele craniului.

N-ar fi fost nimic, dar îi şopteau. Purtau discuţii întregi între ei şi deseori cu maria. Ea nu putea face altceva decât să-i asculte. Îi spuneau câteodată să ia papucul şi să arunce în mama, să-i lovească tâmpla, să închidă fereastra când pisica doarme pe pervaz, să petreacă uşor cuţitul pe braţe, alteori fluierau a pustiu şi a rece, răutăţi, multe lucruri otrăvite îi şopteau, să-şi bată joc de şuncile prietenei, dar o ironie atât de acidă, de subtilă, încât şerpuia multă vreme pe sub pielea şi gândurile fetei, îi ziceau să se mângâie şi cum, să mănânce păpădii, mai ales înjurături,



să înjure urât o învăţau, dar foarte urât, cum nimeni nu mai auzise până atunci, înjurături noi, alunecoase, ce rezonau timp îndelungat în liniştea noastră, privindu-ne unii pe alţii, tăceri penibile, înjurături cu aluzii greţoase la murdăria sexelor, de o vulgaritate pe care o îngroşa, o sublinia, o mărea până la cele mai adânci amănunte insolitul expresiei... Şi-apoi, lucruri mici, o sumedenie de lucruri mici, care deveneau din ce în ce mai mari pe măsură ce se adunau, precum furnicile când simt că o să plouă şi-atunci se strâng toate învârtindu-se la intrarea în muşuroi, habar n-am de ce, poate ca să nu le inunde, poate ca să se roage, se roage...

[Respirare.] Îi şopteau să promită cu sinceritate şi să nu se ţină de promisiuni, cu bucurie în ochi, de fiecare dată, de fiecare

dată aceeaşi siguranţă în împlinirea grabnică a promisiunilor pe care ţi-o dădea seriozitatea cu care te asculta când o rugai un lucru chiar foarte mic, maria, adu-mi şi mie, te rog, cartea aceea pe care ţi-am împrumutat-o, da, bine, mâine ţi-o aduc şi dacă vrei îţi dau şi un veac de singurătate, îl am acasă, márchez sau márchej, cum se zice?, ţi-l aduc şi pe-ăsta mâine, parcă vroiai să-l citeşti, e tare fain, o să-ţi placă... Regiunile adânci ale fiinţei mariei desluşeau tot un fel de Macondo.

Sau ticurile, piticii îi impuneau anumite mişcări obsesive ale degetelor, mai ales când ceva nu mergea bine, sau pur şi simplu din nimic, când o cuprindea o iritare spontană, maria, spune-mi, poţi să nu mai baţi în masă pentru câteva minute? Uneori întreg corpul îi era cuprins de o nefirească mişcare, din sine spre afară, o convulsie ciudată, moale, în relanti şi deodată fulgerătoare, ţuşti, şi gata, nu mai e nimic, totul se întoarce aşa cum a fost la început, dar parcă nici nu s-a schimbat vreodată ceva.

Apoi îi şopteau cum să blesteme, nu întregul, ci partea, nu oamenii, organele, la uscăciune. Când maria era liniştită şi nu-i băga deloc în seamă, se enervau, începeau să urle, urle. După un timp se

opreau şi dispăreau, dar urletele tăiau prea adânc în carne pentru ca maria să nu sângereze apoi pe dinăuntru câteva zile, şi eu îi iubeam atât de tare tristeţea aceea ceruită când se lăsa palidă în braţele mele şi nu spunea un cuvânt şi buzele îi ardeau ca de boală, dar era chiar boală, chiar boală, căci altfel cum să-i zici acelei hemoragii istovitoare de pe dinlăuntru, şi maria se scurgea indefinit în braţele mele, i se pierdeau contururile, devenea lichid cald. Numai fiindcă nu i-a băgat în seamă. Aşa făceau dacă nu-i băga în seama, trebuia, trebuia să-i bage în seamă, măcar aşa, puţin, ca să nu taie cu urlet. Cibatio13.

13 Hrănire. (lat.)



Spuneau şi lucruri frumoase câteodată piticii mariei, de te mirai cum de răsare aşa neaşteptat câte o dâră de lumină dintre buzele ei, mai ales că se întâmpla brusc în mijlocul câte unei conversaţii banale, şi maria se pierdea în ceţuri, fugea departe atunci, începea să zâmbească de acolo, de departe, pentru ca mai apoi să oprească într-un fel clipa rostogolindu-şi cuvintele născute din lumea cealaltă, scufundată. [Şi respiraţie.]

Pur şi simplu se oprea câteodată şi, fără nici o legătură cu lucrurile închegate de mai înainte, spunea: „Acum ştiu... Când omul este iubit ajunge flori şi piatră.”,

sau: „Ia-mă tu, prin tine, ploaie.”, sau: „Unu devine doi, doi devine trei şi din trei apare unul ca al patrulea.” sau: „Cera se stinge cu totul în pântecele mele. Îmi voi fi coşciug.”, sau, sau, sau... Veneau de undeva cuvintele, ca apele ce ies brusc din pământ ducând cu ele întreaga graţie a lumilor prin care

au trecut, ca apele ce se pierd înapoi risipite prin lutul gras, printre muşchi şi trifoi, printre ferigi crescute într-o geometrie a fascinaţiei, cu nostalgia aerului, cu arderea luminii şi topirea ei, scursă în ape. Veneau de undeva cuvintele, ca laptele din fiinţa vacii şi a ierbii, ca praful din fiinţa timpului şi a materiei.

XXIX

Parcul I.O.R., grădină a voluptăţii şi a smereniei, se întindea tot mai mult pe măsură ce ne adânceam în el, ameninţând cu dispariţia totală a Bucureştilor. Mergeam din ce în ce mai mult, cu paşi, păşind mic, înspre interior, spre miez, spre locurile neatinse de păcat. Coboram în infinitul-punct, filigranând neîncetat cu unghiile, cu ridurile degetelor, cu tălpile noastre goale în care ne crescuseră ochi. Desăvârşeam în paşi umplerea cercului strâmt, ca un brahman concentrat cu întreg suflul şi privirea şi dalta la o mandală a propriei nelinişti. Înaintam în pădurea detaliului, din care cu greu mai găseam apoi calea de întors.

Faţa nevăzută a lucrurilor, maria ştia să o caute şi să mi-o arate. Uite, îmi spunea din priviri aplecându-se, uite,



apropie-te, tu ştii ce se ascunde prin iarba asta?, hai s-o dăm puţin la o parte să vezi şi tu, vino să vezi, toate acestea mi le spunea prin gestul aplecării, printr-o vagă întoarcere a capului. Putrefactio14. Găsea cadavre de insecte, ah, şi cât le iubea, cât de fericită era când dădea peste câte un fluture mort, cu aripile înţepenite, pe mine mă cam speriau descoperirile astea, nu-mi dădeam seama cum ar trebui să le înţeleg, ea îmi arăta atunci ochii mari, deschişi ai fluturelui şi-mi spunea să-i privesc bine, să văd, îmi vorbea de călătorie. Şi câtă tristeţe se ascundea sub firele de iarbă, şi câtă spaimă de nerăbdătorul timp mai strălucea încă în ochii aceia mari de insectă, coboram în moarte prin portiţa creată de imaginea întipărită pe retină, pelicula-graniţă între două realităţi, nu ştiu prin ce minune fusese ea ferită de foamea vie a furnicilor, căci viaţa trebuia totuşi să-şi continue nestingherită firul şi distrugerea, neîntinata entropie, şi numai maria cu mine văzusem lucrul de după lucruri, cel ce nu trebuia văzut de aici, din partea aceasta a existenţei.

[Respirare.] Era frig în ochii aceia. Un frig molipsitor ca o sudoare rece. Nedesluşit pătrundea prin actul privirii în noi,

şi-atunci fugeam de acolo înspăimântaţi. Zgribuliţi unul într-altul, maria îmi şoptea la ureche, din vis în vis, cuvinte îngălbenite de ploi: cât de fină este pielea spatelui ei şi cum sânul îi miroase a înger, mă amăgea vorbind cu toţi porii gâtului meu, mi-o imaginam satin cald, viu, îmi sfâşiam buzele în aparatul ei dentar şi-o lăsam să-mi guste sângele, să-şi îmbete firea cu sângele meu, să uite astfel gustul celălalt, de neviaţă. Cer lichid curgea peste dansul nostru, singurii doi oameni, ea cu mine, ea cu sine, eu fără mine.

Şi cine-i maria, ce-a fost maria? Cum e maria? Dar ochii... Ochii aceia de insectă rigidă... Lepidopterul cu aripi decolorate ascuns în iarbă ne intrase în carne,

aflase locul în care să-şi lepede povestea din ochi, o singură imagine de-o clipă, dar acea clipă, adâncă, cea mai îngrozitoare clipă, în care citeai naşterea, starea larvară, cu moliciunea ei binefăcătoare, toate frunzele şi toate florile, miracolul celei de-a doua naşteri, din plapuma coconului ascuns tot sub fire de iarbă, o lume întreagă îşi desface fiinţa sub verdele amăgitor, citeai zborul, împerecherea, flori, miresme, frunze, cer, gândaci, miresme, flori, ochiul-Domnului, culori amestecate cu un fel de ceaţă mirositoare, cu orbitoarea lumină şi apoi negru. Frica pură. Întunericul fără de culoare.

14 Putrefacţie. (lat.)



XXX

Aş putea să restrâng totul, tot ce am scris, tot ce a fost, la un singur cuvânt: maria. Şi n-ar mai rămâne nimic de spus. Doar că furtuna de semne ale acestui nume s-ar dezlănţui doar în mine. V-aş putea lăsa să mă priviţi. Să vă apropiaţi şi să mă atingeţi. La ce bun? Când maria înseamnă în fapt mai ales iarba, curcubeul de răşină, de apă, de soare, miresmele, pietrele, laptele. Mi-e teamă că toate astea plictisesc.

Înainte, poeţii cântau, făceau drumuri lungi, nu ajungeau niciodată, fiindcă nu e nimic de ajuns. Îşi spălau picioarele înnegrite de praf şi de câmpul cu toate florile lui în iatacuri de prinţese, iar prinţesele li se dăruiau nopţile. Sorbeau nectar de pe buze şi priveau în carne rostogolirile fragmentate ale uitării, bucuriile simple, spuma de ras întărită şi pămătuful scorojit, dimineţile zilelor în paturi străine, în aşternuturi de mătase, până când îşi făcea loc tristeţea, mai întâi abia mângâind cu aripile, apoi din ce în ce mai dureroasă, mai ascuţită. Singura mântuire era praful drumului, cuibul său pământesc pe tălpile goale şi câmpul cu toate florile lui.

Acum, ei trebuie să tacă.

XXXI

Vis 5: am aţipit pentru vreo jumătate de oră şi am visat că mi se plimbă o libarcă pe braţ sentimentul era atât de pregnant încât m-am trezit şi am aprins lumina am căutat peste tot dar nici urmă de libarcă m-am culcat la loc agitat cu o teamă puternică de libărci până adânc în oase poate de aceea am avut visul următor mergeam pe un drum de ţară era foarte întuneric iar aerul greu de respirat un aer uscat înăbuşitor un aer smoală la un moment dat reuşesc să disting pe un câmp din apropiere o învălmăşire de oameni aşezaţi în patru labe scormonind pământul crăpat acoperit cu furnicare m-am apropiat şi am întrebat o femeie ce fac toţi oamenii aceia femeia şi-a ridicat capul din pământ şi-a potrivit buzele uscate de sete de oboseală şi mi-a răspuns nervoasă deranjată mi-a răspuns „căutăm



lumina!” de parcă ar fi fost lucrul cel mai firesc iar întrebarea mea inutilă în cel mai înalt grad femeia aceea era mama chiar atunci o furnică îi străbătu fruntea i-am atras atenţia şi s-a pocnit strivind furnica dar din ochi îi ieşeau alte şi alte şiruri de furnici înaintând egal monoton devorându-i treptat întreg chipul femeia s-a zvârcolit puţin nici măcar nu a ţipat s-a liniştit după un timp s-a întors la săpat din degete îi curgea un lichid trupesc fără culoare poate limfă toţi ceilalţi săpau pământul unii cu unghiile alţii cu dinţii îşi înfigeau capetele în pământ se auzea ca de undeva din depărtare zgomotul sinistru al răvăşirii pământului un zgomot surd cenuşiu după încă o vreme soarele îşi făcu apariţia dinspre răsărit

XXXII

1 11 21

1211 111221 312211

13112221 1113213211

31131211131221 13211311123113112211

11131221133112132113212221 3113112221232112111312211312113211

1321132132111213122112311311222113111221131221 11131221131211131231121113112221121321132132211331222113112211

311311222113111231131112132112311321322112111312211312111322212311322113212221



132113213221133112132113311211131221121321131211132221123113112221131112311332111213211322211312113211

11131221131211132221232112111312212321123113112221121113122113111231133221121321132132211331121321231231121113122113322113111221131221

311311222113111231133211121312211231131122111213122112132113213221123113112221133112132123222112111312211312111322212321121113121112232113213221133112132123123112111311222112

132113213221133112132123123112111311222112132113212231121113112221121113122113121113222112132113213221232112111312111213322112311311131221131211132221232112111312111213111213211231132132

2112111312211312112213211231132132211231131112 111312211312111322212321121113121112131112132112311321322112111312211312112213211231132132211231131122211311123113322112111312211312111312311311222113111231133211121312211231131112311211133112111312211213211312111322211231131122211311122122111312211213211312111322211213211321322

11331121321232221123113112221131112 311311222113111231133211121312211231131112311211133112111312211213211312111322211231131122211311122122111312211213211312111322211213211321132113213221133112132123123112111311222112132113311213211231232112311311222112111312211311123113322112132113213221133122112231131122211211131221131112311332211211131221131221131221131211132221232112111312111213111213211231132132211211

131221232112111312211213111213122112132113213211 132113213221133112132123123112111311222112132113311213211231232112311311222112111312211311123113322112132113213221133122211312211312111322212321121113121112131112132112311321322112111312212321121113122112131112131221121321132132211231131122211331121321232221121113122113121113222123113221131122211311123113321112131221123113111231121113311211131221121321131211132221123113112211121312211231131122211211133112111311222112111312211312111322211213211321322123211211131

211121332211231131122211311123113321112132113222113213221133112132123123112111311222112 111312211312111322212321121113121112131112132112311321322112111312212321121113122112131112131221121321132132211231131122211331121321232241131122211311123113321112131221123113111231121113311211131221121321131211132221123113112211121312211231131122211211133112111311222112111312211312111322211213211321322123211211131211121322142113213221133112132123123112111311222112132113



311213211231232112311311222112111312211311123113322112132113212231121113112221121321132132211231232112311321322112311311222113111231133221121113122113121113221112131221123113111231121113221114122113121113222123211211131211121311121321123113213221121113122123211211131221121311121

31221121321132132211231131122211331121321232221121113122113121122132112311321322112 311311222113111231133211121312211231131112311211133112111312211213211312111322211231131122111213122112311311222112111331121113112221121123211321322113311213212312311211131122211213211331121321123123211231131122211211131221131112311332211213211321223112111311222112132113213221123123211231132132211221121312211312111322212321121113121112131112132112311321322112111312212321121113122112131112131221121321132132211231131122211331121321232221121113122113121122132112311321322112111312211312111322211213111213122112132113121113222122211211131122211311123113321112131221123113111231121113311211131221121321131211132221123113112211121312211231131122211211133112111311222112111312211312111322211213211321322123211211131211121332211231131122211311122122111312211213211312111322211231131122211311123113322112111331121113112221121113122113111231133211322112311321322113311213212312311211131122211213211331121321123123211231131122211211131221

131112311332211213211321223112111311222112 132113213221133112132123123112111311222112132113311213211231232112311311222112111312211311123113322112132113212231121113112221131221131211132221232112111312111213111213211231132132211211131221232112111312211213111213122112132113213221123113112221133112132123222112111312211312112213211231132132211311222113111231133211121312211231131112311211133112111312211213211312111322211231131122111213122112311311222112111331121113112221121113122113121113222112132113213221232112111312111213322112311311222113111221221113122112132113121113222113213221133112132123123112111311222112132113311213211231232112311311222112111312211311123113322112132113212231121113112221121321132132211231232112311321322112311311222113111231133221121113122113121113221112131221123113111231121123222112132113213221133122112231131122211211131221131112311332211312111322212321121113121112131112132112311321322112111312212321121113122112131112131221121321132132211231131122211331121321232221121113122113121122132112311321322112111312211312111322211213111213122112132113121113222112132113213221133112132123222112311311222113111231132231121113112221121321133112132112211213322112111312211312111322212311222122132113213221123113112221133112132123222



113111231133211121312211231131112311211133112111312211213211312111312 111312211312111322212321121113121112131112132112311321322112111312212321121113122112131112131221121321132132211231131122211331121321232241131122211311123113321112131221123113111231121113311211131221121321131211132221123113112211121312211231131122211211133112111311222112111312211312111322211213211321322123211211131211121322142113213221133112132123123112111311222112132113311213211231232112311311222112111312211311123113322112132113212231121113112221121321132132211231232112311321322112311311222113111231133221121113122113121113221112131221123113111231121113221114122113121113222123211211131211121311121321123113213221121113122123211211131221121311121312211213211321322112311311222113311213212322211211131221131211221321123113213221121113122113121113222112131112131221121321131211132221121321132132211331121321232221123113112221131112311322311211131122211213211331121321123113223114112221131112311332111213122112311311123112111331121113122112132113121113222112311311221112131221123113112221121113311211131122211211131221131211132221121321132132212321121113121112133221123113112221131112212211131221121321131211132221123113112221131112311332211211133112111311222112111312211311123113322112111312211312111322212321121113121112133221121321132132211331121321132213211231132132211211131221232112111312211213211322132114213221133112132123123112111311222112132113311213211231232112311311222112111312211311123113322112132113212231121113112221121321132132211231232112311321322112311311222113111231133221121113122113121113221112131221123113111231121123222112132113213221133122112231131122211

2111312211311123113322112132113213221133112132123222112312321123113213221123113112221133112 311311222113111231133211121312211231131112311211133112111312211213211312111322211231131122111213122112311311222112111331121113112221121123211321322113311213212312311211131122211213211331121321123123211231131122211211131221131112311332211213211321223112111311222112132113213221123123211231132132211221121312211312111322212321121113121112131112132112311321322112111312212321121113122112131112131221121321132132211231131122211331121321232221121113122113121122132112311321322112111312211312111322211213111213122112132113121113222122211211131122211311123113321112131221123113111231121113311211131221121321131211132221123113112211121312211231131122211211133112111311222112111312211312111322211213211321322123211211131211121332211231131122211311122122111312211213211312111322211231131122211311123113322112111331121113112221121113122113111231133



211322112311321322113311213212312311211131122211213211331121321123123211231131122211211131221131112311332211213211321223112111311222112132113213221123123211231132132211231131122211311123113322112111312211312111322111213122112311311123112112322211213211321322113312211223113112221121113122113111231133221121321132132211331121321232221123123211231132132211231131122211331121321231221132221121321131211132221232112111312111213111213211231132132211211131221232112111312211213111213122112132113213221123113112221133112132123222112111312211312112213211231132132211211131221131211132221121311121312211213211312111322211213211321322113311213212322211231131122211311123113223112111311222112132113311213211221121332211211131221131211132221231122212213211321322112311311222113311213212322211211131221131211132221232112111312111213322112131112131221121321131211132221121321132132212321121113121112131122211332211211131221131112311332111213122112311311123112111331121113122112132113121113222112311311221112131221123113112221121113311211131122211211131221131211132221121321132132212321121113121112133221123113112221131112212211131221121321131211132221123113112221131112311332211211133112111311222112111312211311123113322112111312211312111322212321121113121112133221121321132132211331121321132213211231132132211211131

22123211211131221222112112322211231131122211311123113321112132122 132113213221133112132123123112111311222112132113311213211231232112311311222112111312211311123113322112132113212231121113112221131221131211132221232112111312111213111213211231132132211211131221232112111312211213111213122112132113213221123113112221133112132123222112111312211312112213211231132132211311222113111231133211121312211231131112311211133112111312211213211312111322211231131122111213122112311311222112111331121113112221121113122113121113222112132113213221232112111312111213322112311311222113111221221113122112132113121113222113213221133112132123123112111311222112132113311213211231232112311311222112111312211311123113322112132113212231121113112221121321132132211231232112311321322112311311222113111231133221121113122113121113221112131221123113111231121123222112132113213221133122112231131122211211131221131112311332211312111322212321121113121112131112132112311321322112111312212321121113122112131112131221121321132132211231131122211331121321232221121113122113121122132112311321322112111312211312111322211213111213122112132113121113222112132113213221133112132123222112311311222113111231132231121113112221121321133112132112211213322112111312211312111322212311222122132113213221123113112221133112132123222



113111231133211121312211231131112311211133112111312211213211312111322211231131122111213122112311311222112111331121113112221121113122113121113222112132113213221232112111312111213322112311311222113111221221113122112132113121113222112311311222113111231133221121113311211131122211211131221131112311332211211131221131211132221232112111312111213322112132113213221133112132113221321123113213221121113122123211211131221222112112322211231131122211311123113321112132132112211131221131211132221121321132132212321121113121112133221133112132123123112111311222112132113311213211231232112311311222112111312211311123113322112132113212231121113112221121321132132211231232112311321322112311311222113111231133221121113122113121113221112131221123113111231121123222112132113213221133122112231131122211211131221131112311332211213211321322113311213212322211231232112311321322112311311222113311213212322211231131122211311123113321112131221123113111231121123222112111312211312111322212321121113122113221113122112132113121113222112311311221112131221123113112211322112211213322112132113213221133112132123123112111312111312212231131122211311123113322112111312211312111322111213122112311311123112112322212321121113121112131112132112311321322112111312212321121113122112131112131221121321132132211231131122211331121321232221121113122113121122132112311321322112111312211312111322211213111213122112132113121113222112132113213221133112132123222112311311222113111231132231121113112221121321133112132112211213322112111312211312111322212311222122132113211312211312111322212321121113121112133221121311121312211213211312

111322211213211321322123211211131211121332211213211321322113...

Unu devine Doi, Doi devine Trei şi din Trei apare Unul ca al Patrulea. O spune Profetesa Maria15. Totul porneşte din Unitate şi Unitatea e Prefacere. Unul se desparte în Doi fără să se despartă, dând astfel naştere Multiplului şi Morţii. Ce Nevoie, sau Poruncă, sau Dorinţă? Cui trebuie să-i punem Întrebarea despre Privilegiul Unului? Totul porneşte de Sus conjugat cu Jos, Totul porneşte din Sămânţă şi Iubire, în lipsa Raţiunii care se devorează pe Sine. Din Joc. Nimic nu se repetă şi poate că Nimic nu se va repeta în Veci. Totul se repetă, Totul 15 Maria Prophetissa a intrat în literatura alchimică mai ales prin această axiomă centrală („Unu devine doi, doi devine trei şi din trei apare unul ca al patrulea.”), regăsită mai apoi în aproape toate tratatele alchimice. Profetesa Maria mai este numită şi evreica, sora lui Moise sau copta şi i se atribuie chiar legături cu Maria din tradiţia gnostică.



seamănă cu el însuşi în orice loc, mereu şi în afara Timpului. Unul ca al Patrulea. Marele Cerc a devenit Spirală. Însuşi Centrul, Infinitul Mic, Entitatea Primară dezvăluie o nebănuită Complexitate. În Vortex, Fiinţă şi Nefiinţă îşi sărută Ochii. Criza Monadei adânceşte Misterul, spărgând Limitele Cunoaşterii. Unu... Un unu... Doi unu... Un doi şi un unu... Un unu, un doi şi doi unu... N-am îndrăznit să descind mai Departe, să păşesc mai Sus de cele Douăzeci şi Şapte de Trepte. Lucrurile au Sens, se explică unele pe altele. O Coborâre grăbită din Principii, astfel că Nimic nu e Întâmplător. Şi iată cum Punctul devine Sferă, cum se întâlnesc din nou cele două Stări Instabile ale Infinitului. Păianjenul cel Mare îşi ţese răbdător Pânza din propriul Corp, din Sine. Ex nihilo nihil fit16. Sfânta Treime şi al patrulea, Omul. Al cărui Poem se scrie Acum.

[Respiră. Respiră. Respiră.]

XXXIII

Vineri Citesc mult. Dorm mult. Stau mult cu Maria. Dar simt că pedalez în gol, orice aş face. Mi-e teamă de toate.

Nimic nu mă linişteşte. Calcinatio17. Lucrurile care vin şi trec nu mai lasă nici o urmă, petrecerea cuvintelor s-a golit de sensuri. Mă simt izgonit dintre evenimentele acelea de o materialitate binefăcătoare, din zilele în care faptele nu se învârteau pe lângă mine, ci mă luau în dansul lor, mă loveau în faţă, mă împingeau. Îmi trebuie ceva care să mă trezească. Aş vrea să alerg, să citesc biblioteci, să urc munţi, să scriu romane, să dorm o oră pe noapte şi să nu fiu obosit. Aş bea pepsi cu ness numai să pot vorbi zile întregi cu Maria, s-o am doar pentru mine, s-o privesc cum se mişcă, cum închide ochii, cum doarme, cum fuge câteodată departe fără să schiţeze vreun gest. Să fie frumoasă doar pentru mine. Şi iar...

Vid, nelinişte, îndoială, teamă, oboseală, plictis, involuţie, durere de cap. 16 „Nimic nu se naşte din nimic.” (lat.) 17 Calcinare. Moartea produsului rezultat din unirea celor două principii. (lat.)



XXXIV

Primesc într-o dimineaţă un telefon. – Servus. La ce oră apune soarele astăzi, iubitul meu? – Eu ştiu?... Cred că pe-la-opt-fără-ceva. – Ne întâlnim la şapte şi jumătate. Vreau să te duc să vezi un lucru minunat. M-a luat de mână şi m-a dus. Am încercat s-o sărut, mi-era tare dragă cum mergea cu capul plecat în pământ

la muşuroaiele de furnici din drumul de praf. M-a oprit puţin mirată de îndrăzneala mea. Îi puteam citi în apele liniştite din ochi că vrea să-mi arate un lucru sfânt şi sărutul meu nu era tocmai potrivit într-o astfel de situaţiune solemnă. Poate că l-a găsit pe Dumnezeu, râdeam în sine-mi de seriozitatea încurcată cu care-şi însoţea paşii, de tăcerea gravă care se aşternuse între noi. Da, chiar aşa, o să mă ducă să-L văd pe Dumnezeu, pe care cine ştie pe unde L-a prins colindând pe sub firele de iarbă sau printre frunze, L-a luat frumos în braţe, L-a legat bine să nu fugă, şi-acum o să mă ducă probabil să-mi arate scorbura unde L-a pus bine-merçi să ne aştepte. Doar dacă nu i-au descoperit alţii ascunzişul, cum fac copiii, de cotrobăie peste tot, îşi bagă năsucul pe unde nu le fierbe oala şi dau întotdeauna de tot felul de lucruri mici din care fac câte-o poveste mare, şi-o spun unul altuia la ureche, şşşşşşt, încetişor-tiptil, să nu-i audă mamele, fiindcă ele, mamele-astea imense le strică mai mereu poveştile cu fumul lor de ţigară şi răceala afectată. Doar, doar de nu ni L-au găsit copiii să ni-L ia şi să ni-L tragă, nene, pe Dumnezeu de urechi şi de mustăţi, de fuge Doamne-Doamne de-acolo până hăt, în ceruri, până-n cerurile Lui cu nori pufoşi fuge, nu mai conteneşte din fugit, şi nici că se mai întoarce vreme multă pe pământ, până ce-i trece spaima şi cresc copiii mari.

[Respiraţie.] Dar nu se întâmplă nimic din scenariile pe care mi le creez în minte, înciudat puţin de respingerea ei de

adineauri. Aşa că mă uit. Mă uit în treacăt. Mă uit fără prea mult chef la felul cum se sparge lumina din părul ei. Şi mă pierd din nou acolo. Poate că totuşi Botticelli a fost destul de aproape în a mângâia părul şi buzele iubitei mele, gândesc eu şi sar de pe un picior pe altul, fără vreun scop anume. Ruşine să-i fie lui Botticelli! Ruşine, ruşine, săream eu de pe un picior pe altul. maria se întinde să rupă dintr-un conifer ciudat, mai mult arbust decât copac, câţiva



muguri verzi-maro. Mi-i dă să-i miros şi-apoi îi zdrobeşte cu mâinile de bordura ce înconjoară lacul. Sublimatio18. Mi-e foarte greu acum să înghesui în cuvinte lucrul pe care l-am văzut amândoi când a împins mugurii zdrobiţi

în apă. Nici nu am să încerc. Mi-ar trebui o limbă pierdută. O limbă uitată, dar pe care să şi-o amintească toţi, doar pentru o secundă, nici nu e nevoie de mai mult, limba aceea pe care o vorbeam când nu aveam încă formă şi eram numai lumini plutitoare, cum ni se întâmplă uneori în vis. Pot doar să spun că imaginea aceea s-a rupt atunci de undeva dintr-un tablou grandios al lumii, mi s-a înfipt ca o gheară în creier şi se zvârcoleşte o dată cu întregul meu trup în clipe ţâşnite aleatoriu, prin căldura din autobuz sau în nopţile în care nu pot dormi din cauza ţânţarilor sau când mă întind cu faţa în sus pe zăpadă şi totul se linişteşte, când fulgii se topesc pe obrajii încinşi de alergare, sau când mama împodobeşte bradul de Crăciun îmbătând camera cu miros de răşină... Când a împins mugurii zdrobiţi în apă.

Mugurii. Când i-a împins, zdrobiţi... Soarele coborâse foarte aproape, mare şi roşu, împrăştiat pe tot cerul, de parcă ne-ar fi rugat să-l lăsăm să se uite şi el la ce facem noi acolo, jos. E adevărat, nu L-am văzut chiar pe Dumnezeu în Sine şi pentru Sine, dar L-am privit în ochi prin apa aceea a lacului I.O.R., care căpătase toate culorile din lume, toate, toate culorile din viaţă şi din coridorul care duce spre moarte, din însăşi moartea îmblânzită de maria.

XXXV

Sâmbătă Maria e plecată de aproape o săptămână la Sinaia. Mi-e ruşine, mi-e chiar penibil să scriu iar aici, a câta oară?,

cum mă înnegreşte dorul de ea. Nu ştiu ce dracu’ am, ce mi se-ntâmplă. Cad. Şi parcă Maria e singurul om de care mă pot agăţa. Dar tocmai din cauza ei cad. Şi cu cât mă agăţ mai tare, cu atât căderea se accelerează, tot mai adânc, tot mai adânc în mine. Un cerc vicios. 18 Sublimare. (lat.)



Plouă de câteva zile şi o văd pe stradă în fiecare pelerină neagră. O sun. Îmi răspunde mama ei, câteodată bunica. Formalităţi, ah, bună Cristi, ţi-o dau imediat pe Maria, dar ce mai faci tu? cum o mai duci?, şi ai tăi? bine, uite acum se duce s-o cheme, cum e vremea la Bucureşti?, nu, nu mai stăm nici noi foarte mult, bine, a venit, hai că ţi-o dau, pa, pa, pa, pa! Nimicuri dificile. Vorbim câte două, trei ore şi nu mă mai satur să mă umplu cu fiinţa ei. Şi prin telefon îi simt mirosul din păr. Îmi spune că la Sinaia e frig şi o umezeală care îţi intră în oase. Are camera ei în care stă singură. O rog să mi-o descrie. Soba mare de care se lipeşte când încă nu s-a încins foarte tare ceramica şi stă aşa, şi stă, şi se uită spre grădină, unde cine ştie câte lucruri nu se întâmplă deodată şi-ar vrea să le vadă pe toate. De vreo câteva ore ninge, dar zilele trecute pe la prânz era un soare, mai mare dragul. Drag de tine, Maria, îi zic. Îmi mai şopteşte ceva de un trandafir pe care l-a găsit chiar la uşă, proaspăt tăiat, şi mă-ntreabă râzând dacă nu cumva i l-am pus eu, de acolo, de departe... A luat nişte lut ieri, glutinum mundi19, de pe malul unui râu, lângă Predeal, iar acum face figurine, peşti, ochi, o grămadă de fluturi şi omizi, o femeie fără faţă...

Femeia aceea nu putea avea faţă. Ceva nu mă lasă, îmi zice Maria, să-i conturez un chip, nu mă lasă, de fiecare dată când încerc mâinile mi se îngreunează, pleoapele se închid, somn, somn dulce... Aşa că a abandonat-o pe sobă, nu mai lucrează deloc, se sperie chiar la gândul că s-ar mai putea uita din neatenţie, dintr-o zburdălnicie nepermisă a privirii la femeia aceea fără faţă, fără faţă, fără...

În dimineaţa asta am sunat-o iar. Tremura toată, îi simţeam în voce spaima de fetiţă căreia tocmai i-a murit canarul, un fel de frică albastră, lunecoasă. În aşa fel o simţeam cum se lipeşte cu întreg trupul ei de mine, de vocea mea caldă de peste kilometri, încât parcă mâinile i se ascunseseră transpirate şi reci între ale mele. Se întâmplase ceva. Ceva sau nimic, n-am putut să scot mai mult de la ea. De-abia după vreo oră în care am tăcut amândoi, nu ştiam ce să-i mai zic s-o liniştesc, iar ea nu-mi şoptea decât taci... taci... taci... taci..., mi-a destăinuit totul dintr-o răsuflare.

Se făcuse foarte frig noaptea trecută fiindcă afară ningea enorm şi focul se stinsese în sobă. L-a aprins doar din câteva bucăţi de jeratic şi puţini tăciuni, dar ceva ca o teamă nedefinită îi intrase pe furiş în suflet. Atunci şi-a dat seama. Dârdâia şi în cameră mirosea a lemne, a gheaţă. S-a ridicat şi a văzut. Femeia căpătase peste noapte faţă. Căldura sobei îi crăpase chipul nediferenţiat în aşa fel încât figurina de lut avea acum ochi şi nas şi buze, nişte buze extraordinare, seamănă cu ale tale, mi-a şoptit obosită, consumată pe dinăuntru...

19 Lutul lumii. Starea de mijloc între suflet şi trup şi unirea celor două. (lat.)



XXXVI

Apoi au mai fost multe. Mă împresuram de tăceri nesfârşite şi mă retrăgeam acolo în spaţiul infinitului mic dintre privire şi obiect, ca într-un uter cu miros de cafea. Se loveau de mine valurile acelei linişti din prima zi, negare fără argumente a nevoii de cuvânt.

Lacul se subţia într-un loc în felul trecerii dintre lobii marelui os pelvian. Construiseră nu ştiu când, cred că înainte să se fi născut mulţi dintre cei pe care-i cunoşteam doar din poze, construiseră pe deasupra strângerii aceleia de ape şoseaua. Spaţiul se lăsa înţeles ca un tunel rupt pe mijloc de apa lacului, întunecată. Nu era prea adâncă şi de cele mai multe ori mă opream să văd peştii. Să le privesc dansul geometrizant. Erau de fapt zeci de mormoloci galbeni ţâşnind cu toţii la intervale egale, lovindu-se parcă deodată de un zid fragmentat ale cărui părţi nu se legau prin nimic, poate doar printr-o coincidenţă stranie, printr-un joc de numere şi ţâşniri – distanţa dintre nevăzutele fragmente era aceeaşi cu raporturile stricte care se creau între fiecare mormoloc şi toţi ceilalţi. Ţâşneau într-o clipă, dar clipa asta, prea lungă, trecea greu, reverbera în liniştea difuză a tunelului, lenevea mişcarea, tensiona plutirea în care n-ai mai fi ghicit vreodată trecerea în spaţiu, până la o nouă schimbare bruscă de direcţie. Impuls, şi-apoi odihnă. Mereu aşa.

Uneori, când întârziam fascinat prea multă vreme, pe deasupra noastră se rostogolea cu furie câte un tramvai, şi apa se pornea să tremure tulburată.

[Respiră.] Şi cine-i maria, cum a fost maria? Înainte ca maria să se întoarcă de la Sinaia, găsesc în cutia poştală un plic. Nu-mi dau seama nici azi cum de-a

ajuns plicul ăsta la mine, fiindcă nu scria pe el decât atât: maria, cu scrisul ei întrucâtva fugit. Nici o adresă, nici un alt nume, doar maria. L-am pus în buzunar şi l-am luat sus, în apartament. N-aveam de gând să-l desfac, cu toată nestăpânita curiozitate care mă împingea, era ceva în jurul lui, un curent ciudat de amintiri, de parcă s-ar fi strâns acolo, înăuntrul acelei scrisori, anumite vârtejuri de vechime, împiedicând ruperea sigiliului.

L-am lăsat câteva zile în sertar şi aproape am uitat de el. Până la urmă l-am regăsit mirat, cum se întâmplă de obicei, din întâmplare, şi l-am desfăcut. Făcut des, des făcut. Înăuntru erau câteva fire de iarbă.

[Respiraţie.]



Locurile mute înghit prin simpla lor veşnicie tone de amintiri. iarbă. Cum e acela care trăieşte doar din amintiri? S-ar putea spune că locurile mute atrag prin însăşi prezenţa lor diafană mormane întregi, pachete compacte de lumină. Dar lumina nu e decât începutul. iarbă. Lumina nu e decât un fel de avertisment pentru trecerea dincolo. Un panou imens ca la intrarea în marile oraşe pe care scrie welcome în trei limbi şi-ntr-o bucată de ficat ros de ciroză. Lumina e o poartă. Dincolo de lumina pe care n-o mai poţi vedea cu ochii ia naştere amintirea. iarbă. Cum e acela care nu mai trăieşte decât din amintiri? Fericit. Trebuie să credem că e fericit. Să presupunem dispariţia spaţiului şi a timpului. Să presupunem o unică, limitată existenţă topită în oceanul amintirii, înecată de valurile ei calde. Trebuie să credem că e fericit.

Iarbă. Într-o singură clipă toată mintea mea a prins furtună şi tot ce avea legătură cu maria şi cu iarba s-a încăpăţânat să se învârtească în neştire prin capul meu. Parcul I.O.R. cu toate locurile lui mute, iarba din dimineţi cu rouă, părul ei, prima oară când mi-a scris te iubesc cu iarbă pe marginea lacului, vântul care a risipit iarba coborâtă din mâinile ei, ceasul brăţară, mare, verde, un aer de copil răsfăţat, maria în pantofi de piele întoarsă mântuind iarba strivită, universurile de situaţii ascunse sub iarbă, fluturele, ochii, mai ales ochii din care lipsea orice umbră de iarbă, zilele de vară dormite prin iarbă, Ela cea năpădită de ierburi, zilele de vară în care creştea iarbă dintre degetele noastre şi de sub unghii, să ne drăgostim cu iarba, verde şi iarbă şi un anumit amalgam de metale şi timp şi verde şi iarbă, iarbă, iarbă.

[Suflu.] Reducere la iarbă. Pentru o vreme s-a îngrămădit atâta iarbă în creierii mei, şi toată fiinţa mea a încolţit

de-atâta iarbă, că mi-a fost teamă ca, ieşind la plimbare, să nu fiu păscut de vreo jivină.

XXXVII

Vis 6: şi pe când încercam să realizez dacă dorm sau nu mă pomenesc în faţa unui templu uriaş construit dintr-o singură piatră albă care parcă nu avea nici început nici sfârşit fiindcă tot mergând pe lângă el ca să-mi dau seama dacă se poate intra pe undeva mă întorceam pe nesimţite mereu în acelaşi loc în jur creşteau copaci cu



rădăcini enorme încolăcite unele printre altele ieşite din pământ formau parcă un soi de zid de lemn viu între templu şi exterior creşteau cu cât mă mişcam mai mult hrăniţi parcă de neliniştea mea n-am văzut nici uşi nici ferestre şi nici vreo altă nişă pe unde aş fi putut pătrunde în templu ci doar mari basoreliefuri stranii ce descriau oameni scăldându-se în apele clocotite ale unor cratere de vulcani aşezaţi simetric unul faţă de altul oameni urlând de durere şi devorându-se între ei în timp ce pe marginile craterelor şi în valea dintre vulcani stăteau alţi oameni mult mai puţini şi de proporţii gigantice semănând cu sfinţii din vechile icoane creştine prin drumul acela alb din privire prin gestul mâinii pe care creşte iarba vedeam totul foarte clar de parcă n-ar fi fost vis şi tocmai de aceea mă întrebam mirat dacă într-adevăr dorm era izbitor contrastul dintre liniştea de pe feţele oamenilor înveşmântaţi în haine lungi de pe maluri felul cum degetele lor mângâiau aerul cu infinită delicateţe şi sfâşietoarele chinuri ale celorlalţi loviţi în tâmple de valurile de fierbinţeală muşcându-şi trupurile carne ei din ei la un moment dat m-am plictisit să tot privesc fiindcă oricum nu înţelegeam ce sens are întreagă acea durere şi m-am aşezat pe pământ dulce adiere am căzut într-un somn adânc atunci mi-ai apărut tu în visul din vis înveşmântată toată în alb cu părul acoperit de o basma albă orbitoare mergeai cu ochii închişi alb şi mă trăgeai după tine am înaintat astfel o vreme fără direcţie dintr-o dată ne-am ridicat în aer şi am intrat printr-o fantă strâmtă de deasupra templului care acum mi se arăta ca o coloană nesfârşită scobită pe interior ochii mei nu erau încă obişnuiţi cu atâta frumuseţe aşa că mi se părea că înăuntru nu se află nimic doar întuneric eu nu puteam să văd mai mult decât atât şi aveam încă percepţia acută a duratei memoria albului îmi rămăsese pe iris simţeam că a trecut prea mult timp de când tot coborâm găsisem intrarea cu ore în urmă şi noi tot pluteam dar nu mi-era teamă mi-era bine te ştiam lângă atât de lângă îţi mângâiam corpul cald lipit de al meu când în sfârşit am atins pământul cu picioarele te-ai aplecat ţi-ai îndepărtat basmaua apoi veşmântul alb ai rămas goală atunci totul s-a deschis în jur bezna s-a furişat prin colţuri a fugit dintre pleoapele mele mai întâi am înţeles alegoria basoreliefurilor din exterior apoi am înţeles înăuntrul apoi am înţeles că afară şi înăuntru sunt totuna apoi nu a mai fost nimic de înţeles părul ţi se transformase în rouă şi din capul tău curgea un izvor apa cea mai curată amestecată cu lumină de soare şi nu de lună detaliul ăsta era important foarte important nu ştiu de ce după un timp te-ai dizolvat pe de-a-ntregul apa-lumină m-a cuprins în curgerea ei astfel că simţeam cum trec încet în fiinţa tuturor lucrurilor din jur când ochii mei s-au făcut apă din cea mai pură şi lumină lină şi tot trupul meu lipsit de materie a tras în lipsa delimitărilor răcoarea acelei bucurii am deschis ochii nu mai ştiam în care dintre vise mă aflu sunt în templu sunt printre copacii rădăcini nu mai ştiam nimic doar o nebănuită linişte îmi umplea pieptul plămânii m-am uitat pe fereastră afară ningea cu fulgi mari cât portocalele pe blocuri zăpadă



XXXVIII

Ceva. Nimic. Ceva... Ceva e mai puţin decât nimic, dar nu am decât atât de la o vreme ca să pot merge mai departe, mai adânc să fac paşii. Nimicul e clar, e zero, spaţiu gol, ruptură în frumuseţea plată a continuităţii. Dar ceva? Ceva e mai puţin decât nimic, repugnă prin nedeterminare, spaimă de haosul tuturor lucrurilor-lumilor posibile, învălmăşeală de potenţe, silă şi plictis şi totul la un loc de parcă ar mai conta, ceva, ceva, până la urmă tot golul şi recele se adună în acelaşi timp şi în acelaşi loc şi-n nici un timp, şi-n nici un loc, în frica de vreme, în frica de sistem, frica de frică.

[Respiraţie.] Eu pot să spun ceva despre ea. Asta înseamnă în fapt că nu voi spune nimic, sau ceva, totuna, tu, tu!, ce-ai da

la o parte tu?, ce-ai alege din miriadele de fragmente împrăştiate?, căci tocmai fiind desprinse nu mai compun nimic înapoi, descompunerea rămâne totală, drumul invers e imposibil, nu poţi să mai găseşti aceleaşi firimituri aruncate din mână prin teritoriile acauzale ale fiinţei. Nu din părţi este făcut întregul, ci din infinitatea de legături crescute unele din altele între mişcările nimicului înspre nimic, vastă reţea prin care circulă lichid cald, limfatic, prin care se scurge toată greaţa materiei şi întreaga ei graţie. Nu din părţi este făcut întregul, nu din părţi, nu, din ploile torenţiale de fire şi relaţii umezind spaţiul gol în care se adună, stratificate, impregnate cu parfumuri de locuri vechi, pânzele de păianjen dintre toate obiectele, dintre toate lucrurile, toate icoanele. Un singur spaţiu, şi un singur timp, reflectându-se unul într-altul, aglutinate, ca două imense oglinzi paralele plutind în dimensiuni diferite ale firii, topite şi scurse împreună precum feliile de caşcaval încins – persistenţă a memoriei. Un unic spaţiu-timp, spart în cioburi cu miriade de feţe, în care se toarce, mereu de la început, de la sine spre sine, monoton, în desăvârşită tăcere, firul aproape nezărit al Marelui Cocon, firul de flegmă translucidă regurgitat pentru a ascunde moliciunea viermelui, sublimul, fierbintele din viitoarele aripi de fluture. Şi-atunci cum să dai seama de un lucru minunat, cum să dai contur unui lucru aproape neîntâmplat, cum să spui: uite, asta a fost maria şi aşa am fost eu, acum suntem altfel, doar o clipă, iată, ne-am întâlnit, ne-am fost dragi, şi iată, s-au desfăcut din această ciocnire, lovire, ciocnire-mângâiere, mai întâi o scânteie, apoi o dâră luminoasă care înaintează, ah, cum mai înaintează!, şi încotro?, încotro?, ăsta am fost eu, aceasta a fost maria, cum să spui?

[Răsuflare].



Ce puţin sens au lucrurile, cercurile, culoarele, lucrurile, când le priveşti de atât de aproape, cât de absurd, netrebnic şi absurd e deşertul de semnificaţii, corelaţii, fire, şi cum lucrurile par mai clare (clare de cristal prin simplitate, simplificare), par mai clare când le vezi de deasupra, dar de fapt sunt doar alte lucruri, alte cercuri, alte culoare, grosier redate, nuanţele se scurg ca laptele amestecat cu mierea, se dizolvă în procesul detaşării ca mierea amestecată cu laptele şi chiar sensurile se schimbă, firele cad uscate dintre obiecte, obiectele mor, mor cu adevărat prin pierderea observaţiei, a observatului, a celui care observă şi doar distanţa mai apropie-desparte, desparte, des-parte, [respiră]...

Cât de rar devenim sfere unii cu alţii (şi de aici porneşte imediat un fir, apoi se desprind mai multe, tot mai multe, între iraţional şi real, între numărul π, viaţa mea, infinit şi maria, şi-apoi nimic din toate astea între noi, doar noi umplând spaţiul dintre noi cu noi, maximum posibil cu noi în minimum de formă). Sfere.

Dar maria nu a existat astfel decât pe undeva prin mine. Şi-am căutat un loc în care să mă ascund şi m-am ascuns în părul ei. Apoi în ochi, buze, nări, linii ale gâtului.

Dar asta este, desigur, o cu totul altă poveste. În fapt, nu mai e nimic de spus. Totul s-ar putea încheia aici. Şi totuşi a mai rămas ceva, un rest, un lucru

ne-sfârşit, o nedeterminare, o ne-terminare, femeia fără faţă.

XXXIX

Vis 7: în noaptea asta n-am visat nimic nici măcar o culoare nu în noaptea asta n-am visat nimic nici măcar un sunet nu în noaptea asta n-am visat nimic nici măcar o formă în noaptea asta maria nu te-am mai visat nu în noaptea asta maria dacă nu mai ştiu să visez maria dacă am uitat cum se visează maria strânge-mă tare în braţe maria nu mai ştiu culoare sunet formă tu maria tu mai poţi s-adormi?



XL

Duminică Se topesc gheţurile oraşului şi, o dată cu ele, se scurge parcă toată vlaga mea. Sunt frânt. Mă cuprinde o

răceală păcătoasă şi tot corpul mi-e moale ca o cârpă, de parcă n-ar fi fost de ajuns. Oboseală, risipire, durere de cap, de gât, de ochi, de oase, toate la un loc parcă ar căuta să mă acopere. Mi-e foame. Aş vrea să pot dormi. Mi-e inima slabă, de la excesul de cafea. Artificiu dăunător în scopuri şi mai dăunătoare (i.e. să fiu cât de cât viu).

Mă simt foarte singur. Am adormit puţin şi-acum m-am trezit, stau întins în pat. Femeia fără faţă îmi revine îndărătul privirii, o prind şi-o alung din toate lucrurile, în fiecare mobilă, în fiecare dâră luminoasă de pe perete, e acolo. De fapt cine-i Maria, ce-a fost Maria? De-afară aud ca prin apă glasurile copiilor care se bat cu ce a mai rămas din zăpada acestei ierni, cu ultimele bucăţi de seară. Şi eu mă simt foarte singur, de parcă lumea lor şi-a mea ar fi nemaipomenit de depărtate una de alta, o depărtare care desparte prin tăiere. Cuvintele lor ajung ciudat de clar la mine, îi văd cum se mişcă, deşi stau cu ochii închişi, afundat în cuvertura patului. Cuvintele, feţele lor, paşii îmi zgârie pleoapele.

De vreo două ore s-a dus şi acea lumină gravă, de sfârşit de prânz. Nu ştiu de ce mă simt atât de singur. N-am nici o ţigară.

O unică imagine, obsesiv pe retină, repetată, recreată, renăscută, remurită, şuviţe din părul ei căzând pe obraz, strecurându-i-se printre buze. Mă înec.

Maria e acum afară din timp.



XLI

Părul, părul ei... Înghesuire şi frângere şi orbire, ca o imensă scurgere a laptelui de fotoni din cuptoare incandescente, din topitorii grandioase. Părul, părul ei, lumină arsă şi ruptă şi-ntoarsă, cât mi-aş dori acum să-mi mai ascund pământul în umbra deasă a părului ei, să respir între valurile fierbinţi de miere, în umbra neumbră, în umbra-lumină. Doar pentru o clipă, cât, cât mi-aş dori, în părul ei.

Şi ce-a fost maria, cine-i maria? A secat ceva în mine. Nu mai ştiu să tac. Eu nu mai ştiu să tac. Am uitat tăcerea. Mi-a spus de la început. Dar povestea asta se citeşte invers. Am preferat să n-o ascult, să nu o cred, n-am vrut

s-o cred, n-am vrut, deşi sigur că ştiam, bineînţeles că ştiam şi eu. Nu se putea altfel. Fără asta n-ar fi fost nimic. Şi după spaima din glasul ei, de-atunci, din dimineaţa aceea, la telefon, spaima de lucrul neîntâmplat care se întâmplase totuşi, din ultimele ei cuvinte, din frigul adânc, am înţeles că arderea luminii în athanorul decojit dintru noi doi, vaporos, pe dinlăuntru, va fi semnul prin care se va încheia povestea asta. Desăvârşirea împiedică uneori săvârşirea, o spune Noica, pare-mi-se. Lapis20.

Cel fără de faţă eram eu. Căpătând chip, arderea se sfârşise.

20 Piatra filosofală (lat.)



În spatele Textului Deschis – câte ceva despre norii şi ceasurile din camera mariei –

“Dacă mă mai priveşti mult, am să te privesc şi eu.”

(Witold Gombrowicz) ANUNŢ: Aceasta a fost cea mai frumoasă poveste de dragoste nongeometrică din literatura lumii încă

nepublicată şi încă nescrisă. Cu cât va rămâne mai mult timp nepublicată şi nescrisă, cu atât va fi ea mai frumoasă. Cuvântul înapoi. Adică vreo 17 000 de cuvinte înapoi. Oricât ar încerca să o nege, un autor vrea întotdeauna să se joace de-a Dumnezeu. Nimic mai banal, veţi

mormăi în barbă umezindu-vă uşor buzele, orice creaţie este joc, o spune Huizinga, şi orice joc imită un act divin, îl completează Eliade. Dar în spatele acestor lucruri stă o nevoie nebună de ordine, o goană pornită pe la începutul Istoriei pentru a explica Marele Mecanism al Lumii, care nu se lasă de fel cunoscut. Şi o nevoie nebună de libertate, o goană pornită relativ recent pentru a cuceri posibilităţile nelimitate ale haosului. Adică viceversa. Adică vorbe goale, indecent de goale.

În fapt, toţi caută simplitatea. Eu nu voi infirma nici pasiunea ludică, nici îndrăzneala demiurgică, haotic-ordonatoare. Nici chiar atracţia sexuală pe care o am faţă de cuvinte. Textul şi regulile discursului se/mă/te scriu o dată cu textul şi regulile lumii. Textul şi regulile discursului scriu ele însele, venerabile doamne. Textul şi regulile discursului fac dragoste.



Pe tine, Cititor care te ascunzi între ridurile poveştii, te împuşc cu fiecare literă. Stirb und werde21. Sau nu. Eu nu-mi permit să-mi mai ignor Vremea. Nu-mi mai permit să o iau în serios. Eu nu voi spune nimic mai mult faţă de ceea ce am spus. Eu nu voi spune nimic mai mult faţă de ceea ce au spus mai înainte alţii. Eu nu voi spune nimic. Acesta nu este un manifest. Ceci n’est pas une pipe. „Un text nu este un text decât dacă ascunde primei priviri, primului venit, legea compoziţiei sale şi regula jocului

său. De altfel, un text rămâne întotdeauna imperceptibil. Legea şi regula nu sălăşluiesc în inaccesibilul unui secret, pur şi simplu ele nu se oferă niciodată, în prezent, la nimic din ceea ce, în mod riguros, am numi o percepţie.

Cu riscul, întotdeauna şi în esenţă, de a se pierde în felul acesta definitiv. Cine va afla vreodată de o astfel de dispariţie?” (Jacques DERRIDA, Diseminarea)

Cititorul care a fost entuziasmat peste măsură de nuvelă este rugat insistent să nu citească această anexă, această excrescenţă malignă. Aceeaşi avertizare pentru acei cititori care se simt oripilaţi să asiste la demontarea unui mecanism textual, de aşa-zisa „anatomizare” a experienţei sublimate. Oricum, pentru a-i linişti pe cei care se încumetă să continue lectura, ceea ce va urma nu are în nici un caz violenţa disecării unei broaşte sau cinismul Filosofiei compoziţiei a lui Edgar Allan Poe. “Frumuseţea de orice soi, în înflorirea ei supremă, într-un suflet sensibil, stârneşte invariabil lacrimile...”

Îmi e destul de clar că, nu peste multă vreme, cei mai mulţi artişti îşi vor aprecia singuri operele, le vor dezvălui secretul şi funcţionarea, îşi vor scrie propriile critici, se vor lăuda şi se vor autoflagela, îşi vor face sinteze şi rezumate, fişe de lectură. Asta dacă va mai fi nevoie de aşa ceva. S-ar putea să nu ne mai înţelegem pentru că nu ne vom mai asculta.

În camera mariei găseai e încercarea mea. Ratată sau nu. Poate că, într-adevăr, femeia nu există. Şi totuşi, mi-e limpede că nu voi putea scrie decât pentru o femeie, printr-o femeie, deasupra unei femei, sub o femeie, într-o femeie, cu o femeie.

* * *

21 „Mori şi devino.” (Goethe)



Explicaţiile vor consta în mare măsură din specificaţii tehnice. De pildă, ce reprezintă capitolele XVIII şi XXXII?, are tot dreptul să întrebe un cititor normal, deci grăbit, şi astfel prin însăşi graba lui situat în perimetrul normalităţii. Ar avea perfectă dreptate. Ne aflăm (se află) deja în secolul XXI. Sau mai încolo. Nu e timp de pierdut cu literatura. Nu se ştie clar nici dacă mai poate fi vorba de literatură. Nu e timp de pierdut cu nimic. Trebuie SĂ TRĂIM! Sau NU trebuie SĂ TRĂIM, e acelaşi lucru. Cu cât mai repede cu atât mai bine.

Iată, deci, legitimitatea acestui text-proteză. „Într-un univers în care succesul constă în a câştiga timp, a gândi nu are decât un defect, dar unul incorigibil: de

a face să se piardă timpul.” (Jean-François LYOTARD, Istorie universală şi interferenţe culturale) Va urma o chestie tare tâmpită pe care însă mă simt nevoit s-o duc la capăt. Nu ştiu exact de ce, aşa mi se

pare corect. Un text de popularizare. Să fie în ton. Un fel de hartă trasată neîndemânatic la o scară obscenă şi care seamănă cu pliantele pe care le primeşti în restaurantele McDonald’s (unde, spre exemplu, ţi se oferă harta Parisului dar sunt punctate în principal locaţiile Mc-urilor, nu muzeele).

Aşa că hai cu textul odată. S-a crezut o vreme, pe la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX că ştiinţele au epuizat în

întregime posibilităţile de cunoaştere, că nu mai e nimic de descoperit. Determinismul şi continuitatea ca legi fundamentale ale oricărei raţiuni a Universului păreau să nu mai poată fi depăşite niciodată. Şi era comod aşa. Totul avea o cauză şi un efect. Lumea – întrucâtva uşor de explicat, ba părea chiar posibil să o cunoaştem în totalitatea ei, dacă ar fi existat o inteligenţă îndeajuns de puternică pentru a construi un tablou complet al stărilor Universului, cum îşi dorea Laplace. (Visul acesta atât de „frumos” nu a dispărut încă. Se lucrează de ani buni la aşa-numita theory of Everything, unificarea celor patru forme de interacţiune din Univers: forţa nucleară tare, electromagnetismul, forţa nucleară slabă şi gravitaţia.) Revenind la ipoteza lui Laplace: ştiind coordonatele spaţio-temporale iniţiale ale oricărui corp şi impulsul pe care acesta îl primeşte la momentul t0 putem determina atât stările trecute cât şi pe cele viitoare ale acelui corp, susţinea el. Şi atunci, pentru o cunoaştere integrală a lumii era de ajuns să avem informaţiile necesare despre ce se întâmplă într-o anumită clipă cu toate corpurile din Univers (v. Pierre-Simon de LAPLACE, Teoria analitică a probabilităţilor). Dumnezeu era gonit din acest spectacol al lumii.

Iată însă că matematica, fizica, ba mai ales filosofia suferă lovituri grele în secolul XX. Nimeni nu reuşise să demonstreze legea cauzalităţii, dar nici să o infirme. Singurii care încercaseră au fost Hume şi întrucâtva Kant. Hume neagă necesitatea „teoremei despre cauză” afirmând că se naşte din experienţe repetate ce dau obişnuinţa, dar nu



se îndoieşte de valabilitatea ei. Kant o vede ca pe o judecată sintetică ce trebuie gândită „în acelaşi timp cu necesitatea ei”. Îi conferă, aşadar, valabilitate apriorică şi o aşază printre categoriile sale de frunte. De frunte, de ochi şi de unghii.

Întreaga noastră concepţie despre legile ce guvernează acest univers se loveşte de lumile microcosmice, unde nici cauzalitatea, nici continuitatea, nici principiul terţului exclus nu-şi mai află locul. Cel puţin nu astfel cum şi-l găsea până acum în nivelul nostru de realitate. În fizica cuantică, utopia laplaceiană nu mai poate fi susţinută cu aceeaşi siguranţă perversă. Gradul de predictibilitate de la absolut devine foarte redus, tinzând spre zero. Cuvintele lui Werner Heisenberg, unul din marii fizicieni-filosofi ai secolului trecut, au intrat deja în paremiologia cercurilor intelectuale: „Cu cât Poziţia este mai precis determinată, cu atât mai puţin precis va fi cunoscut Momentul.”

De la simplitate şi certitudine în obiectele cunoaşterii („lucrurile clare şi distincte” ale lui Descartes, a cărui revoluţie geometrică a devenit, de altfel, caz particular al geometriei fractale), ştiinţa a fost obligată să accepte complexitatea şi incertitudinea ca fundamente ale oricărei încercări de cunoaştere a naturii. Oamenii de ştiinţă au fost obligaţi să privească, în sfârşit, obiectiv: o coerenţă uimitoare se realizează între fiecare element al lumilor pe care le cunoaştem deocamdată. Un echilibru fantastic ne face să existăm. „O cât de mică variaţie a constantei de cuplaj a interacţiunilor tari dintre particulele cuantice ar duce, la nivelul infinitului mare – universul nostru –, fie la totala conversie a hidrogenului în heliu, fie la inexistenţa atomilor complecşi cum este carbonul. Sau, o cât de mică variaţie a constantei gravitaţionale de cuplaj ar duce fie la planete efemere, fie la imposibilitatea acestora de a se forma” (Basarab NICOLESCU, Transdisciplinaritatea). Se poate la fel de bine pune următoarea întrebare: există vreo necesitate pentru ca noi să fim? De ce să centrăm infinita complexitate a Universului în jurul infinitei noastre complexităţi ca oameni? Pentru că noi suntem cei care punem întrebarea, ar putea suna ca un răspuns. Şi astfel alunecăm din nou în afara dezideratului obiectivităţii.

Teoria fractalilor dezvoltată de Benoît Mandelbrot e una dintre ideile revoluţionare ale secolului care tocmai a trecut şi face parte dintr-o arie mai largă deschisă pe tărâmul ştiinţelor: morfologia. Un soi de geometrie „postmodernă” care studiază formele, de la cele mai simple până la cele pe care ţi-e imposibil să le priveşti. Morfologia merge împotriva curentului de care sunt purtate ştiinţele de azi, întorcându-se la origini, la probleme clasice, şi dându-le rezolvări uimitoare, rectificări revoluţionare. Alain Boutot povesteşte în cartea sa Inventarea formelor cum fizica modernă a devenit total inaccesibilă oamenilor, îndreptându-se tot mai mult spre zonele obscure ale infinitezimalului (cuante, quarci, fermioni, bosoni, pulsari, quasari, accelerarea particulelor, fuziuni şi fiziuni



nucleare, energii înalte etc.) şi ale infinitului mare (deplasarea spre roşu, găuri negre, timp imaginar ş.a.) „Se naşte paradoxul unei ştiinţe de la care omenirea cere pe zi ce trece tot mai mult, dacă nu chiar totul, dar care se îndepărtează constant de înţelegerea şi existenţa umană”, spune el.

Catastrofele lui René Thom, fractalii lui Mandelbrot, structurile disipative ale lui Ilya Prigogine, atractorii stranii ai lui David Ruelle, sinergetica lui Hermann Haken, toate acestea descoperă o geografie plină de fiinţe ciudate, nebănuit de frumoase: mulţimea de obiecte cu forme unice, ascultând de legi proprii.

René Thom îşi construieşte concepţia sa despre morfogeneză bazându-se pe aşa-zisele puncte catastrofice: puncte în care se face o tranziţie bruscă. Thom afirmă că forma se naşte din alternanţa dintre continuitate şi discontinuitate. El zice aşa: să luăm o foaie de hârtie şi un creion negru şi să desenăm câteva linii. Foaia ar reprezenta fondul, în timp ce desenul trasat cu creionul ar fi forma. Toate punctele de dinainte de a mâzgăli foaia erau albe (numite de el puncte regulate). După ce am tras acele linii, se creează discontinuitatea: anumite puncte sunt acum negre (punctele catastrofice). Foaia este în continuare albă până întâlnim liniile desenului, care sunt negre pe o anumită grosime, apoi ne întoarcem la alb. Proprietăţile ei (culoarea) se modifică brusc în anumite zone, iată deci morfogeneza. Un adagiu la vioară de Bruch e formă care umple intervalul dintre două zone de linişte. La baza înţelegerii noastre primare despre lume stă alternanţa continuu/discontinuu.

Cititorul trebuie totuşi să ţină cont că îndreptăţirea textului nu este dată de toate lucrurile astea. Eu sunt cel care îi ofer discursului valoarea. Eu sunt cel care îi creează sensul. Smulse din Marea Imagine, punctelor slabe ale realităţii li s-a întins această cursă în care au căzut. Şi ce-i cu asta? Le-am furat masca, am îndepărtat pământul, dar lucrurile erau acolo, nemişcate. Şi iarăşi, nu era nimic acolo.

Fără mine, lucrurile subsistă şi tac. Cu mine, ele zbiară, se zbat să fie. Însă tot în tăcere.

* * * „Şi plâng pe mâna ta muntoasă cu lacrimi lungi ca nişte câini de vânătoare spunându-ţi: sfera nu-i frumoasă! Dar să existe sfere, oare?”

(Nichita STĂNESCU, Certarea lui Euclid)



[26 septembrie 2002. Ce neputinţă enormă de a nu mai reuşi să scrii un rând! Structura deja închegată îmi anulează libertatea jocului. Aş vrea să distrug textul ăsta şi să-l construiesc din nou, de la capăt, desprins de orice relaţie. Ca pe un mare fractal. În care să mă adâncesc de tot, mereu.

Primul plan: cosmos. Coborâri treptate. Tot mai jos. Tot mai înăuntru. Numai camere ale mariei. Fiecare lucru e în camera mariei. Fiecare lucru este camera mariei! Fiecare lucru e maria. Orice lucru e.]

Ce este de fapt un fractal? De la Euclid încoace, secole întregi s-a considerat că natura poate fi reprezentată prin forme simple. Aduceţi-vă în faţa ochilor desenul unui copil: norii sunt curbe închise, bucle, munţii sunt linii frânte, soarele e un cerc. Când şi-au dat seama că, de fapt, din pricina complexităţii unor apariţii ca norii, acestea nu pot intra în sfera geometriei clasice, oamenii de ştiinţă le-au considerat cazuri particulare şi le-au aşezat în „galeria monştrilor matematici”. Cum?, s-au revoltat scientiştii, matematica nu poate fi într-atât de inestetică, adevărul e manifest, aceasta e „cea mai bună dintre lumile posibile”, Dumnezeu ne-a dat Ordinea, El „nu joacă zaruri”! Zonele reci ale „gândirii pure”, liniştea geometrică, mathesis universalis se contamina de căldura subversivă a lui esprit de finesse. Căci „inima îşi are raţiunile ei, pe care raţiunea nu le cunoaşte”. Un lucru ca acesta (sau ca principiul incertitudinii) era inacceptabil, ar fi lovit în plin orgoliul de om, iluzia unei capacităţi de cunoaştere totalizatoare.

Nu există o definiţie clară a fractalilor şi nici nu se va putea ajunge foarte curând la una din pricina complexităţii imense a problemei. O definire strictă a obiectelor fractale nu ar duce decât la restrângerea problemei la unele cazuri particulare. „Va trebui considerată definiţia unui fractal în aceeaşi manieră în care acceptăm definiţia vieţii. Este imposibilă definirea precisă a unei fiinţe vii: poate fi alcătuită, totuşi, o listă de proprietăţi caracteristice, cum ar fi capacitatea de reproducere, de mişcare, de supravieţuire în anumite limite ale condiţiilor mediului.” (Kenneth FALCONER, Geometria fractală)

Figura din capitolul XVIII este un fractal cu dimensiunea Hausdorff-Bezicovici 1,990364. Dacă numele mariei nu ar apărea în imagine, dimensiunea fractalică ar fi circa 1,766613. Ce vrea să spună asta? Că ne aflăm într-o lume extraordinară, între punct şi plan, între fiinţă şi nefiinţă, între realitate şi vis.

Totul porneşte de la un joc cu numele mariei. Un joc pe care învăţaţii Cabalei l-ar considera extrem de periculos pentru neiniţiaţi. Asta dacă învăţaţii Cabalei ar cunoaşte-o pe maria. Cele cinci litere formează un pentagon.

m– a\ r/ i\ a/



Rând pe rând, trei din cele cinci litere vor fi explicate tot prin numele mariei, fără respectiva literă. Şi aceasta la infinit. O recurenţă fără margini temporale sau spaţiale. Astfel, m devine aria (adică maria fără m), r devine maia, i devine mara. Cei doi a vor rămâne neschimbaţi. Pentru început. Ei reprezintă Originea (α) şi Stabilitatea, dacă vreţi. Dacă nu vreţi, nu reprezintă. Pe măsură ce se înaintează în poveste, în interpretare, în joc, sensul lor se va degrada, cei doi a fiind înlocuiţi treptat de celelalte litere, în virtutea unui anumit dans ce curge în sensul acelor de ceasornic. Poate fi, în fapt, o alegorie a căutării Principiului. Sau nu. „Am plătit destul nostalgia totului şi a unului, a reconcilierii conceptului şi a sensibilului, a experienţei transparente şi comunicabile. Sub cererea generală de relaxare şi de liniştire auzim bâiguind dorinţa de reîncepere a terorii, de îndeplinire a fantasmei de a strânge realitatea. Răspunsul este: luptă cu totul, să dovedim imprezentabilul, să activăm diferendele, să salvăm onoarea numelui.” (J.-F. LYOTARD)

Interpretarea noastră este restrictivă. Ea dă pur şi simplu o primă cheie pentru un cititor de nivelul I, cum l-ar

numi Umberto Eco. O scurtă paranteză: nu ştiu ce importanţă are, dar TREBUIE S-O SPUN AICI ca să fugă de mine imaginea asta grotescă – am visat într-o noapte că Umberto Eco era un beţiv cu somonul lui cu tot. Să nu se supere pe mine, să nu mă dea domnul Eco în judecată, îl rog frumos şi îmi cer scuze public. Dar eu aşa am visat. Că UEEUBCSLCT.

Ba într-altă noapte am visat cu stupoare ca se vindea Coelho prin aprozare! Mă rog. Concluzia e că te poţi adânci mai mult de atât. Ca într-un fractal. În fapt, însuşi firul narativ al nuvelei

are construcţia unui fractal imperfect: autosimilaritate, recurenţă, suprapunerea straturilor textului, intrări şi ieşiri bruşte, analepse şi prolepse, izomorfism în lumile micro- şi macrocosmice. Ba chiar, după cum se vădeşte, autoreferenţialitate. Un fel de varză. Călită şi cu piper.

Precizia desfăşurării a fost asigurată de calculator. Îi mulţumim prietenului Bogdan Giuşcă [mesaj subliminal:

vizitează site-ul www.dapyx-soft.com] pentru ajutorul acordat în definitivarea programelor în limbaj C++, fără de care reprezentarea atâtor niveluri de realitate ar fi fost o muncă sisifică – după cum îşi va da seama cititorul care se va încumeta de unul singur să pornească jocul celor două capitole stranii.



#ifdef HAVE_CONFIG_H #include <config.h> #else #include <conio.h> #endif #include <iostream.h> #include <stdlib.h> #include <stdio.h> #include <string.h> #include <fstream.h> #define next(x) (x<5?x+1:1) #define prev(x) (x==1?5:(x-1)) // cu '@' am notat a2 pentru a-l deosebi de a1 const char m[] = "mari@"; char *r[20]; fstream f("maria.txt",ios::out); //fisierul txt se gaseste in bin int max_lev = 0; int nolit(char c) switch (c) case 'm': return 1; case 'a': return 2; case 'r': return 3; case 'i':



return 4; case '@': return 5; return 0; class tp public: tp* son[4]; int frunza; char val; char no; ; tp* fr(char litera) tp *rez = new tp; rez->frunza = 1; rez->val = litera; rez->no = nolit(litera); for(int i=0;i<4;i++) rez->son[i] = NULL; return rez; void dofr(int lev,tp*par) int v=0;



// cout << lev << ":" << par -> val; for(int i=1;i<=5;i++) if(m[i-1] != (par->val)) tp*fn = fr(m[i-1]); par->son[v++] = fn; if (lev < 8) //aici se inlocuieste nivelul if ((next(nolit(m[i-1])) != (par->no))&&(prev(nolit(m[i-1])) != (par->no))) fn->frunza = 0; dofr(lev+1, fn); void rec(int lev,tp*v) if (((v->frunza)==0)&&(lev<=max_lev)) for(int i=1;i<=4;i++) rec(lev+1,v->son[i-1]); else f << v->val; int main(int argc, char *argv[])



#ifdef __BORLANDC__ clrscr(); #endif tp*f1 = fr('m'); dofr(1,f1); tp*f2 = fr('a'); tp*f3 = fr('r'); dofr(1,f3); tp*f4 = fr('i'); dofr(1,f4); tp*f5 = fr('@'); f1->frunza = 0; f2->frunza = 1; f3->frunza = 0; f4->frunza = 0; f5->frunza = 1; for(max_lev=0;max_lev<=8;max_lev++) //si aici pt nivel f << "\n"; rec(1,f1); rec(1,f2); rec(1,f3); rec(1,f4); rec(1,f5); return EXIT_SUCCESS;



În capitolul XXXIII se porneşte de la cifra 1. Matematică distractivă, mârâie unii. Fiecare rând care urmează îl explică pe cel de deasupra lui. 1 1 înseamnă un unu, adică ceea ce se vede deasupra. Coborând, vom spune că privim două cifre 1, adică 2 1. Apoi 1 2 1 1, un unu, un doi şi doi de unu. Acesta este mecanismul, ceasul. Acesta este de asemenea şi norul. Se merge pe 27 de trepte. Din Unitate se naşte Diversitatea. Priviţi cifra care apare în extrema dreaptă a fiecărui rând. Mai mult nu se poate spune. [Aici am strecurat o urmă de mister.]

#include<iostream.h> #include<fstream.h> int m,val,z,k,nr,n,s; int a[100][100]; fstream f("triunghi.txt",ios::out); void main() cout<<"Dati numarul de linii:"; cin>>k; a[1][1]=1; n=1; for (int i=1; i<=k; i++) s=0; m=0; while (s<=n) nr=a[i][s+1]; val=0; while (1) if (s==n) break; if (a[i][s+1]!=nr) break; s++; val++; a[i+1][m+1]=val; a[i+1][m+2]=nr; m+=2; f<<val<<nr;



if (s==n) break; f<<"\n"; n=m; f.close(); Aşa că iată ceasuri, iată ceasurile mariei! Ecce, ecce! Camera mariei conţine, de asemenea, trimiteri alchimice evidente: treptele iniţierii, metatextul face legătura cu

viziunile lui Zosimos din Panopolis, cu Aurora filosofilor de Theophrastus Paracelsus, cu scrierile ermetice ale unor Marsilio Ficino, Roger Bacon, Henry Khunrath, Thomas Vaughan etc., apar apoi cochetări netrebnice cu teoria găurilor negre, cu cifrele sacre, un pic de esoterism indian presărat din vârf de linguriţă. În fapt, o mandală poate fi văzută atât ca fractal, cât şi ca simbol alchimic sau ca manifestare a inconştientului colectiv (v. JUNG). Dar rupem astfel însăşi vraja „camerei mariei”. Mai departe să se aventureze Cititorul!

Lipsa de modestie e un banc prost. Să spun totuşi că am căutat un limbaj în care să pot povesti faptul banal: cum am iubit cea dintâi femeie. Vremea aceea atât de clară, când „fiecare respiraţie e un pumnal” (Cioran într-o scrisoare către Friedgard Thoma). Bineînţeles că nu l-am găsit şi bineînţeles că nici nu mă aşteptam să o fac. Dar fiindcă lucrul care nu aparţine nimănui este al tuturor, m-am apropiat de astfel de fiinţe fără stăpân ca iarba, retina unui fluture, matematica, nopţile, alchimia. De ce să ne mai facem că nu pricepem – limbajul universal nu există şi nici nu poate exista, şi Dumnezeu a văzut că e bine aşa. Individuum. Nu poţi reduce. La structurile sale, vase fără fund pe care, cum Danaidele, ştiinţa va încerca la nesfârşit să le umple, nu avem dreptul decât să visăm. Să ne jucăm cu imagini. Să ne vindecăm prin iluzii. Şi, tot ca Danaidele, ne vom ucide mereu soţii, adâncind, readâncind adâncul.

Dacă aş fi avut (dacă aş avea) ceva mai mult respect pentru mine, nu aş fi scris această anexă dezolantă. (Cineva mi-a semnalat o analogie cu notele lui T.S. Eliot la The Waste Land. Nu-mi permit să mă gândesc la o astfel de înrudire.) Cititorul nu trebuie să creadă însă că lipsa de respect se manifestă şi în privinţa stimatei sale persoane. Dacă am scris totuşi lămuririle acestea, am făcut-o în primul rând pentru că încerc o adâncă deferenţă pentru cel care



a ajuns până la acest paragraf. Să nu se simtă jignit nici cititorul cu o bună pregătire ştiinţifică în anumite domenii naiv abordate aici. Scurtele şi – ajung să cred acum – inoportunele explicaţii nu se vor a fi insulte la adresa inteligenţei sale, ba dimpotrivă. Sunt conştient că această pseudopostfaţă nu are nici o valoare. Nu dau importanţă acestui fapt. Îl consider mai degrabă o bună dovadă că singurul lucru care rămâne din orice construcţie este parfumul ei, imaginea cu care se înveleşte. Restul e doar o problemă de continuă depăşire, de grabă, de revoluţie, de viol.

Chiar acesta este un fals paratext. Mai degrabă un pre-text. Menit să-i dea Cititorului impresia că se află în culisele creaţiei. Ei bine, trebuie să-i mărturisim că nu a ieşit încă din Poveste. Şi cu siguranţă nici nu o va mai face vreodată. Fiindcă din Poveste nu există ieşire. Aici a vorbit un alt personaj.

[Exact în momentul ăsta tu trebuie să te întinzi şi să iei între mâini Apărarea lui Socrate. Şi, pentru ca

transparenţa să fie totală, răsfoieşte. Încă un final nereuşit. Acum însă este vremea să ne despărţim, eu ca să scap de obsesia textului, tu ca să

trăieşti cum vei putea mai liber (o ţigară, un colţ de pâine cu salam, cafeaua). Care dintre noi păşeşte spre un lucru mai bun, mi-aş dori s-o ştie totuşi cineva.]

Martie - Aprilie 2002 (Septembrie 2003)

Cristian Neagoe in Camera Mariei Gaseai

Documents

Transcript of Cristian Neagoe in Camera Mariei Gaseai