CREŞTEREA PĂSĂRILOR DE INTERES CINEGETIC. REZERVAŢII ŞI PARCURI

DE VÂNĂTOARE

Rezervaţii cinegetice

Înfiinţarea rezervaţiilor cinegetice a fost dictată de necesitatea îmbogăţirii efectivelor de

vânat. Rezervaţiile sunt terenuri de dimensiuni întinse, pe care s-au practicat anumite amenajări,

a căror întreţinere este asigurată de un personal specializat, şi pe care este interzisă vânătoarea.

Pentru a corespunde scopului pentru care au fost create, rezervaţiile trebuie să asigure

animalelor condiţii favorabile, constând în hrană, adăpost şi linişte. În acest sens, este foarte

important ca amplasarea şi delimitarea acestor teritorii să fie judicios alese; terenurile respective

trebuie să fie suficient de extinse, delimitate pe cât posibil de limite naturale, şi să fie străbătute

de cât mai puţine drumuri publice.

Amenajările constau în executarea de ogoare de hrană şi culturi, care prin asigurarea

hranei contribuie la atragerea şi menţinerea vânatului în teritoriu.

Utilitatea rezervaţiilor de vânătoare constă în obţinerea unei densităţi convenabile a

vânatului pe respectivul teritoriu, ceea ce asigură o menţinere a efectivelor. Din rezervaţii,

animalele pot difuza şi în teritorii învecinate, contribuind la popularea acestora. În anumite

condiţii, exemplarele provenite din rezervaţii pot fi eliberate şi în terenuri mai îndepărtate.

Avantajul rezervaţiilor este de a oferi posibilitatea creşterii unor specii care sunt mai

pretenţioase sau nu se pot dezvolta în condiţii de captivitate.

Gestionarea unor asemenea rezervaţii presupune existenţa unui personal calificat, format

din oameni competenţi profesional şi pasionaţi de activitatea pe care o desfăşoară care să fie în

măsură să asigure supravegherea şi îngrijirea efectivelor de animale, cât şi combaterea

braconajului. La acestea se adaugă investiţiile materiale (hrănitori, adăpători, posturi de

observaţie,etc).

La ora actuală există în lume multe asemenea rezervaţii, dintre care menţionăm:

Serengeti, N’Gorongoro (Tanzania), Bouna (Coasta de Fildeş), Gran Paradiso (Italia),

Yellowstone (S.U.A). În ţara noastră, dintre rezervaţiile naturale amintim pe cea din Delta

Dunării sau pe cea din Munţii Retezat.

Parcuri de vânătoare

1

Parcurile de vânătoare sunt teritorii împrejmuite destinate creşterii vânatului. Deosebirile

faţă de rezervaţii constau în îngrădirea teritoriului şi caracterul artificial pronunţat, datorat

amenajărilor.

Parcurile din ţara noastră constau din porţiuni de pădure, alternînd cu zone de poieni pe

care se află păşuni şi fâneţe, fiind delimitate de garduri de 2-2,5 m înălţime.

Speciile crescute în parcuri sunt în general lopătarii şi muflonii (aceste specii se menţin

mai greu în teren liber), mai rar cerbi, căpriori şi zimbri.

Scopul parcurilor este de a facilita vânătoarea, de a menţine unele specii sau pentru a

asigura popularea cu specii noi.

Avantajul parcurilor constă în posibilitatea creşterii dirijate a vânatului, care constituie

astfel o sursă permanentă pentru recoltare sau pentru colonizări. Dezavantajele sunt date de

limitarea libertăţii de mişcare a vânatului, a accesului la hrană, ceea ce se repercută în mod

negativ asupra taliei exemplarelor şi a calităţii trofeelor. Densitatea mare a populaţiei favorizează

consangvinizarea, care în timp conduce la degenerarea efectivului. Exemplarele crescute în

parcuri au o rezistenţă mai redusă la intemperii şi boli.

Gospodărirea parcurilor de vânătoare presupune în primul rând rezolvarea problemelor

legate de asigurarea hranei. În acest scop, este necesar să existe culturi de plante, iar pe perioada

iernii trebuie furnizată hrană complementară. Pentru menţinerea unei bune calităţi biologice a

efectivelor, trebuie asigurată popularea parcurilor cu exemplare viguroase, iar densitatea

populaţiei trebuie să fie menţinută la cifre adecvate. De asemenea, având în vedere aglomerarea

animalelor pe un teritoriu limitat este importantă supravegherea epidemiologică, pentru a putea

surprinde declanşarea unor boli infecţioase a şi lua măsurile corespunzătoare.

În ţara noastră în prezent funcţionează mai multe asemenea parcuri, cum ar cel de la

Şarlota (judeţul Timiş), Valea Lungă şi Haţeg (judeţul Hunedoara).

Creşterea păsărilor de interes cinegetic

La ora actuală o multitudine de factori influenţează negativ existenţa şi înmulţirea

vînatului, ajungându-se la scăderea drastică a efectivelor unor specii de vânat, uneori chiar la

dispariţia lor din unele zone.

Aceasta, alături de alte considerente precum creşterea numărului de vânători (şi implicit

recoltarea unui număr mai mare de piese) şi preocuparea pentru sporirea rentabilităţii vânatului

a făcut ca problema creşterii vânatului să fie de tot mai mare interes.

Dintre speciile de păsări, se practică creşterea fazanilor, a potârnichilor, a raţelor şi a

cocoşului de munte.

Creşterea fazanilor

2

Fazanul este o specie cu valoare economică ridicată, fiind solicitat atât în ţară cât şi în

străinătate; este o pasăre care se pretează la creşterea în captivitate.

Pentru reproducţie, se preferă fazani din varietăţile Phasianus colchicus var. mongolicus,

sau var. tenebrosus.

Ca organizare,o crescătorie de fazani cuprinde sectoare direct legate de procesul creşterii

păsărilor (voliere pentru reproducători, boxe de ouat, cameră de incubare a ouălor, cameră de

eclozare, depozit de ouă, hală pentru bateriile de creştere a puilor), precum şi spaţii anexe

necesare procesului de creştere (laborator pentru mirajul ouălor, depozite de alimente, remize

pentru maşini, locuinţele personalului).

Reproducătorii se introduc în boxe în luna februarie (ei vor fi selecţionaţi din puii

eclozaţi până la 1 iunie, şi trebuie să fie sănăoşi, bine conformaţi, cu penajul complet şi viu

colorat). În principiu, în fiecare boxă se introduc 4-6 femele şi un mascul. O femelă produce în

medie 40 de ouă pe an, începând din a doua jumătate a lunii aprilie şi până la sfârşitul lunii iunie.

Ouăle se recoltează de două ori pe zi, cu notarea datei şi a numărului boxei. După

recoltare, ouăle murdare sunt spălate cu apă călduţă fără a fi şterse, apoi sunt supuse dezinfectării

într-un dulap de dezinfectare. În etapa următoare, ouăle sunt puse la păstrat în stative, într-o

încăpere specială, în condiţii stricte de temperatură (11-130C) şi umiditate (70%), fiind mişcate

zilnic. Păstrarea se face timp de 7 zile, după care ouăle sunt din nou dezinfectate şi introduse în

incubator, unde vor fi ţinute timp de 21 de zile, la temperatură de 37,80 C şi umiditate de 48-

52%, fiind întoarse din 4 în 4 ore. În timpul incubării, la 11 zile se practică mirajul ouălor, fiind

eliminate cele limpezi; acesta se repetă înainte de eclozare. Eclozarea ouălor se face în eclozor,

unde ouăle stau 4 zile până la ciocnirea lor. După uscare, puii vor fi trecuţi în hale de creştere,

unde trebuie să existe eleveuze (cloşte artificiale electrice), cu rol de a menţine temperaturi

optime (37-380 C). Puii sunt crescuţi în hale până la vârsta de 40-50 de zile. De la vârsta de 6-7

zile, dacă vremea este favorabilă, puii pot fi scoşi în curţi. Hrănirea se face în prima etapă cu

hrană granulată, la care se adugă apoi seminţe de mei, cânepă, sorg şi verdeaţă. La 50 de zile puii

sunt transferaţi în voliere de stocaj, construie din plasă de sârmă montată pe un schelet metalic

sau din lemn. Pe terenul din voliere se cultivă porumb şi sorg, iar pe margine, gazon.

De la vârsta de 125 zile, puii sunt selecţionaţi pentru valorificare sau ca reproducători,

aceştia din urmă având o raţie alimentară mai consistentă şi mai variată.

Creşterea potârnichilor

Creşterea potârnichilor este mai pretenţioasă decât a fazanilor, principala problemă care

reclamă atenţie fiind caracterul monogam al acestei păsări. Din acest motiv, în procesul

reproducţiei se porneşte de la cupluri de păsări, nu de la haremuri, ca în cazul crescătoriilor de

fazani.

3

Ca reproducători sunt utilizate femele eclozate în anul precedent, între 10 iunie şi 20 iulie

şi crescute pe sol până la vârsta de 3 luni şi jumătate. Masculii se selecţionează dintre cei

crescuţio pe sol până la 3 luni şi jumătate, sau capturaţi din libertate cu o lună înaintea formării

cuplului. Reproducătorii sunt iniţial ţinuţi pe sexe în lunile octombrie-noiembrie, iar cuplurile se

formează între 20 februarie şi 10 martie, în cuşti fiind instalate întâi femelele. Este posibil ca unii

masculi să fie respinşi de cătrec femele. Păsările sunt ţinute în parchete de pontă, constând în

cuşti de sârmă, care la un capăt au un adăpost de lemn şi sunt amplasate pe picioare de 0,4-0,5 m.

Femelele depun 35-40 de ouă (uneori peste 50), ouatul începând la sfârşitul lui aprilie şi

ţinând până în iulie. Procesul de prelucrarea ouălor cunoaşte în principiu aceleaşi etape ca şi la

fazani; cu unele diferenţe în ceea ce priveşte condiţiile de temperatură, umiditate şi întoarcere a

ouălor. Incubarea se poate face în incubatoare sau cu găini, acestea putând să clocească 20-40 de

ouă.

În primele 10 zile puii sunt ţinuţi în parchete dotate cu adăposturi încălzite, după care pot

fi scoşi în curte. De la vârsta de 6 săptămâni ei pot fi transferaţi în voliere de creştere, cultivate

sau plantate cu iarbă.

Hrana poate proveni de la fabrici specializate, sau poate fi preperată în cadrul

crescătoriei, reţetele ţinând seama de vârsta păsărilor. În compoziţia hranei puilor intră verdeţuri,

ouă de găină fierete, larve din făină, ouă de furnici, fulgi de ovăz, carne tocată, la care se adaugă

pietriş mărunt, cu rol în favorizarea digestiei. Hrănirea se face de 5 ori pe zi în primele 7 zile,

reducându-se progresiv la 3 tainuri din ziua 13. Pentru adulţi, hrana constă în principal din hrană

granulată şi grâu, la care se suplimentează nisip de râu.

Creşterea raţelor

Sunt utilizate raţele din specia Anas platyrhynchos. Exemplarele reproducătoare sunt

menţinute în voliere de stocaj acoperite, unde are loc împerecherea şi ouatul. Particularităţile

creşterii acestei specii sunt legate de circuitul puilor. Aceştia sunt ţinuţi în boxe cu eleveuze în

primele 15 zile, iar în următoarele 15 zile sunt ţinuţi ziua în curţi şi noaptea în boxe. De la vârsta

de o lună, puii sunt transferaţi în voliere de stocaj, de unde sunt dirijaţi spre un turn de unde sunt

obligaţi să sară de la înălţimea de 0,5-1m ( puii învăţând astfel să zboare); de aici, puii sunt

dirijaţi spre un al doilea turn, cu 4 nivele, care permite lansarea lor pe un luciu de apă de la o

înălţime de 1-5 m. Pe malul lacului sau al bălţii pot fi amplasate voliere neacoperite pentru pui.

Este important ca în voliere să se ia măsuri profilactice împotriva coccidiozei,

pasteurelozei, teniozei şi salmonelozei.

Creşterea cocoşului de munte

4

Preocuparea pentru creşterea în captivitate a acestei specii a fost generat de aprecierea de

care se bucură în rândul vânătorilor, precum şi de numeroşii factori nefavorabili care au redus

efectivele de cocoşi de munte.

Exemplarele se capturează la locurile de rotit, fiind transportate în condiţii cât mai puţin

stresante (coşuri aerisite, şi cu aripile imobilizate, pentru a se zbate cât mai puţin).

Reproducătorii sunt sunt ţinuţi în voliere spaţioase, pentru reproducere constituindu-se în luna

februarie grupuri de 2-3 femele şi un mascul. După împerechere, în volieră spaţiul se amenajează

cât mai asemănător cu mediul natural; se amenajează cuiburi artificiale, în care se depun 2-3 ouă

de găină domestică la începerea depunerii pontei de către femela de cocoş de munte. Incubarea

are o durată de 27 de zile, iar puii se dezvoltă rapid; astfel, la 80 de zile masculii ating 4 kg şi

femelele 1,5 kg.

5