CREAŢIONISM ŞTIINŢIFIChttp://www.creationism-stiintific.ro

„Doctrina lui Darwin nu este altceva decât o ţesătură de erori de logică”

(Profesorul Nicolae Paulescu)

1

Dovezi ale tinereţii lumiiRussell Humphreys (traducere de Paul Cocei)În cele ce urmează vă prezentăm 14 fenomene naturale care contrazic ideea evoluţionistă că universul are o vârstă masurată în miliarde de ani. Numerele prezentate mai jos cu caractere aldine (de obicei exprimate în milioane de ani) reprezintă deseori maximul posibil de ani stabilit de fiecare proces în parte, şi nu vârsta exactă. Numerele cu caractere italice reprezintă anii necesari teoriei evoluţioniste pentru fiecare proces. Ideea este că vârstele maxim posibile sunt totdeauna mult mai mici decât vârstele necesare evoluţiei, în timp ce vârsta prezentată de Sfânta Scriptură (6-7 mii de ani) se potriveşte totdeauna cu vârstele maxim posibile. Astfel, punctele ce urmează sunt dovezi împotriva scalei temporale evoluţioniste, sprijind în schimb cronologia Sfintei Scripturi. Există mult mai multe probe pentru o lume tânără, dar le-am ales doar pe acestea pentru concizie şi simplitate. Câteva din punctele prezentate mai jos pot fi conciliate cu viziunea evoluţionistă doar făcând o serie de presupuneri improbabile şi nedovedite; altele se potrivesc doar ideii de creaţie recentă.

1. Galaxiile se rotesc prea rapid în jurul propriei axe

Stelele propriei noastre galaxii, Calea Lactee, se rotesc în jurul centrului galaxiei cu viteze diferite, cele mai apropiate de centru rotindu-se mai repede decât cele mai depărtate. Vitezele

2

de rotaţie observate sunt atât de mari, încât dacă galaxia noastră ar fi fost mai veche de câteva sute de milioane de ani, ea ar fi acum un disc inform de stele şi nu ar avea forma spiralată din prezent1. Şi totuşi galaxia noastră se presupune a avea o vârstă de cel puţin 10 miliarde de ani. Evoluţioniştii numesc această discrepanţă �dilema rotirii�, pe care ei o cunosc de cel puţin 50 de ani. În consecinţă, au născocit multe teorii pentru a încerca să o explice, fiecare dintre ele eşuând după o scurtă perioadă de popularitate. Aceeaşi dilemă �a rotirii� se aplică şi la alte galaxii. În ultimele decenii, cea mai populară încercare de a rezolva problema a fost o teorie complexă numită teoria �valurilor de densitate�. Teoria are probleme conceptuale, trebuie să fie rodul întâmplării şi totuşi foarte fin reglată, şi a fost pusă serios sub semnul întrebării prin descoperirea de către Telescopul Spaţial Hubble a unei structuri spiralate foarte detaliate în centrul axului galaxiei supranumită �Vârtej�, M51. 2.

2. Prea puţine rămăşiţe de la supernove

Conform observaţiilor astronomice, galaxii de genul Căii Lactee înregistrează cam o supernovă (o stea ce explodează violent) la fiecare 25 de ani. Gazele şi rămăşiţele de praf de la asemenea explozii (cum ar fi Nebuloasa Crabului) se extind rapid spre exterior şi ar trebui să rămână vizibile timp de peste un milion de ani. Cu toate acestea, zonele din galaxia noastră în care putem observa asemenea gaze şi straturi de praf conţin rămăşiţele doar a aproximativ 200 de supernove. Acest număr corespunde unei perioade de doar 7000 de ani de activitate a supernovelor.3

3

3. Cometele se dezintegrează prea rapid

Conform teoriei evoluţioniste, cometele ar avea aceeaşi vârstă ca şi sistemul solar, circa 5 miliarde de ani. Şi totuşi, de fiecare dată când o cometă se apropie de soare, ea pierde atât de mult din substanţa ei, încât nu ar putea să supravieţuiască mult mai mult de 100.000 de ani. Multe comete au vârsta tipică mai mică de 10.000 de ani4. Evoluţioniştii încearcă să explice această discrepanţă presupunând că: (a) cometele vin dintr-un �nor Oort� sferic neobservat aflat mult dincolo de orbita lui Pluto; (b) interacţiuni gravitaţionale improbabile cu stele trecătoare deseori lovesc cometele şi le îndreaptă spre sistemul solar; (c) alte interacţiuni improbabile cu planete încetinesc cometele ce vin, acest fenomen fiind deseori suficient pentru a fi răspunzător de sutele de comete observate5. Până acum, nici una din aceste presupuneri nu a fost confirmată, fie prin observaţie, fie prin calcule realiste. În ultima vreme s-a discutat mult pe marginea �Centurii Kuiper�, un disc al unei presupuse surse de comete, disc aflat în planul sistemului solar, puţin în afara orbitei lui Pluto. În acel loc există, într-adevăr, câteva corpuri din gheaţă de mărimea unor asteroizi, dar acestea nu rezolvă problema, din moment ce, conform teoriei evoluţioniste, Centura Kuiper s-ar epuiza rapid dacă nu ar exista un nor Oort care să o alimenteze.

4. Prea puţin noroi pe fundul mărilor.

În fiecare an, apa şi vântul erodează aproximativ 20 de miliarde de tone de noroi şi pietre de pe continente şi le depozitează în ocean. 6 Acest material se acumulează prin sedimentare pe piatra tare bazaltică (formată din lavă) de pe fundul oceanului. Adâncimea medie a tuturor sedimentelor din întreg oceanul este mai mică de 400 de metri.7 Principalul mod cunoscut de îndepărtare a sedimentelor de pe fundul oceanului este deplasarea plăcilor tectonice: fundul oceanului culisează încet (câţiva cm/an) sub continente, luând cu el o parte din sedimente. Conform literaturii ştiinţifice seculare, acest proces

4

îndepărtează în prezent doar 1 miliard de tone pe an. 7 Din câte se cunoaşte la ora actuală, celelalte 19 miliarde de tone pe an se acumulează. La această rată, eroziunea ar depozita masa actuală de sedimente în mai puţin de 12 milioane de ani. Cu toate acestea, conform teoriei evoluţioniste, eroziunea şi deplasarea plăcilor tectonice au loc în mod continuu de când există oceanele, adică, aşa cum se pretinde, de trei miliarde de ani. Dacă lucrurile ar sta astfel, ratele prezentate mai sus ar implica faptul că oceanele ar fi efectiv sufocate masiv de sedimente cu adâncimea de zeci de kilometri. O explicaţie alternativă (creaţionistă) este că eroziunea apelor potopului biblic scurgându-se de pe continente au depozitat cantitatea actuală de sedimente în scurt timp, aproximativ acum 5.000 de ani.

5. Prea puţin sodiu în apă.

În fiecare an, râurile8 şi alte surse9 deversează peste 450 de milioane de tone de sodiu în ocean. Doar 27% din acest sodiu reuşeşte să se întoarcă înapoi, afară din mare, în fiecare an. 9, 10 Din câte se cunoaşte la ora actuală, restul pur şi simplu se acumulează în ocean. Presupunând că marea nu a avut deloc sodiu la început, ea ar fi acumulat cantitatea prezentă în mai puţin de 42 de milioane de ani, la ratele de deversare şi revenire de azi.10 Este mult mai puţin decât vârsta pe care evoluţioniştii o acordă oceanului, şi anume 3 miliarde de ani. Răspunsul obişnuit al evoluţioniştilor la această discrepanţă este că, în trecut, rata de deversare a sodiului trebuie să fi fost mai mică, iar cea de revenire mai mare. Chiar şi aşa, calcule indulgente indică o vârstă maximă de doar 62 milioane de ani. 10. Calculele11 pentru multe alte elemente din apa mării indică vârste mult mai mici ale oceanului.

6. Câmpul magnetic al pământului scade prea rapid.

5

Energia totală depozitată în câmpul magnetic al pământului (�dipol� şi �non-dipol�) scade cu durata de înjumătăţire de 1.465 (ą 165) ani. 12 Teoriile evoluţioniste care încearcă să explice această scădere rapidă, precum şi felul în care Pământul şi-ar fi putut menţine câmpul său magnetic timp de miliarde de ani sunt foarte complexe şi nu concordă. Există o explicaţie creaţionistă mult mai bună. Aceasta este clară, bazată pe fizica sănătoasă, şi explică multe caracteristici ale câmpului: crearea lui, inversarea rapidă din timpul potopului biblic, creşterile şi descreşterile intensităţii la suprafaţă până în vremea lui Hristos, şi o scădere continuă de atunci încoace.13 Această teorie se potriveşte cu datele paleomagnetice istorice şi actuale, şi se acordează cel mai bine cu dovezile despre schimbările rapide.14

Rezultatul principal este că energia totală a câmpului (nu intensitatea la suprafaţă) a scăzut întotdeauna cel puţin la fel de repede ca în prezent. La această rată, câmpul nu ar putea avea o vechime mai mare de 20.000 de ani.15

7. Multe straturi sunt "împăturite" prea strâns.

În multe zone muntoase, straturi de mii de metri grosime sunt îndoite şi "împăturite" în forma acului de păr. Scala temporală geologică convenţională spune că aceste formaţiuni au fost îngropate adânc şi solidificate timp de sute de milioane de ani înainte de a fi îndoite. Cu toate acestea, "împăturirea" a avut loc fără rupere, cu raze atât de mici încât întreaga formaţiune trebuia să fie încă umedă şi nesolidificată în momentul îndoirii. Aceasta implică faptul că "împăturirea" a avut loc la doar câteva mii de ani după depozitare.16

8. Materialul biologic se descompune prea rapid.

Radioactivitatea naturală, mutaţiile şi descompunerea degradează rapid ADN-ul şi alte materiale biologice. Măsurători ale ratei mutaţiilor suferite de ADN-ul mitocondrial i-au

6

forţat recent pe cercetători să revizuiască vârsta �Evei mitocondriale� de la 200.000 de ani până la doar 6.000 de ani.17. Experţii în ADN insistă asupra faptului că ADN-ul nu poate exista în medii naturale mai mult de 10.000 de ani, şi cu toate acestea şiruri intacte de ADN par a fi fost recuperate de la fosile presupuse a avea o vârstă mult mai mare: oase de neanderthalieni, insecte prinse în chihlimbar, şi chiar de la fosile de dinozauri. 18 Bacterii presupuse a avea o vechime de 250 de milioane de aniau fost reînviate, se pare fără nici o stricăciune a ADN-ului.19 Ţesut superficial şi celule sanguine de la un dinozaur i-au uluit pe experţi.20

9. Radioactivitatea fosilelor scurtează �erele� geologice la câţiva ani.

Radiohalourile sunt cercuri de culoare formate în jurul particulelor microscopice de minerale radioactive din cristale. Ele sunt dovezi fosile ale degradării radioactivităţii.21

Radiohalourile Poloniului-210 �comprimat� indică faptul că formaţiunile din Jurasic, Triasic şi Eocen din platoul Colorado au fost depozitate la doar câteva luni unul de celălalt, şi nu la sute de milioane de ani distanţă, cât i-ar fi trebuit conform scalei temporale convenţionale.22 In radiohalourile Poloniului-218 �orfan� nefiind de găsit vreo urmă a elementelor lor �mamă�, ne conduce la concluzia unei degradari nucleare accelerate şi la o formare foarte rapidă a mineralelor asociate.23, 24

10. Prea mult heliu în minerale.

Uraniul şi toriul generează atomi de heliu pe măsură ce se descompun în grafit. Un studiu publicat în Journal of Geophysical Research a arătat că o asemenea cantitate de heliu

7

produsă în cristalele de zirconiu din piatra granitică precambriană încinsă, din adânc, nu a avut timp să se evacueze. Cu toate că pietrele conţin produse nucleare de descompunere care ar corespunde unei perioade de 1,5 miliarde de ani, măsurătorile recente ale ratelor de pierdere a heliului din zircon arată că heliul se scurge doar de 6.000 (ą 2000) de ani.26 Aceasta nu este doar o dovadă a tinereţii pământului, ci şi explicatie pentru ratele de înjumătăţire foarte accelerate ale nucleilor, comprimând enorm, în câteva mii de ani, scalele temporale bazate pe radioizotopie.

11. Prea mult carbon 14 în straturile geologice din adâncime.

Cu perioada sa scurtă de înjumătăţire � 5.700 de ani �, nici un atom de carbon 14 nu ar trebui să mai existe în zăcămintele de carbon mai vechi de 250.000 de ani. Totuşi toate sursele naturale de carbon găsite mai jos de straturile din Pleistocen (Epoca de Gheaţă) conţin cantităţi semnificative de carbon 14, cu toate că asemenea straturi se presupune că ar avea milioane sau miliarde de ani vechime! Laboratoarele care operează cu carbon 14 convenţional cunosc această anomalie încă de la începutul anilor 80�, s-au străduit să o elimine, şi nu pot oferi nici o explicaţie pentru ea. În ultima vreme, cele mai bune laboratoare din lume - care au învăţat în ultimele două decenii de măsurători cu C-14 să opereze astfel încât să nu contamineze probele din exterior - fiind contactate de creaţionişti, au confirmat asemenea observaţii pentru probe de cărbune şi chiar pentru cam o duzină de diamante, care nu pot fi contaminate cu carbon recent. Aceste probe se constituie într-o foarte puternică dovadă a faptului că pământul este vechi doar de câteva mii, iar nu milioane de ani!

12. Prea puţine schelete din epoca de piatră.

8

Antropologii evoluţionişti susţin că Homo sapiens exista cu cel puţin 185.000 de ani înainte ca agricultura să înceapă să devină o ocupaţie,28 timp în care populaţia mondială de oameni a fost practic constantă, între 1 şi 10 milioane. În tot acel timp, morţii erau îngropaţi, deseori, împreună cu obiecte. Dacă scala temporală evoluţionistă ar fi corectă, oasele îngropate ar trebui să reziste pentru mult mai mult de 200.000 de ani, şi foarte multe din presupusele 8 milioane de schelete din epoca de piatră ar trebui să fie încă prezente (şi cu siguranţă cu artefacte îngropate). Cu toate acestea, au fost găsite doar câteva mii. Aceasta înseamnă că epoca de piatră a fost mult mai scurtă decât presupun evoluţioniştii, câteva mii de ani în multe zone.

13. Agricultura este prea recentă.

Perpectiva evoluţionistă îi prezintă pe oameni ca vânători şi culegători timp de 185.000 de ani pe perioada epocii de piatră, înaintea descoperirii agriculturii, cu mai puţin de 10.000 de ani în urmă. Totuşi, dovezile arheologice arată că omul epocii de piatră era la fel de inteligent ca şi noi. Este foarte improbabil ca nici unul din cei 8 milioane de oameni menţionaţi anterior nu ar fi descoperit faptul că plantele cresc din seminţe. Este mult mai probabil că oamenii au fost lipsiţi de agricultură o scurtă perioadă de timp după potop - dacă au fost lipsiţi vreodată.

14. Istoria este prea recentă.

Conform evoluţioniştilor, Homo sapiens-ul epocii de piatră a existat timp de 190.000 înainte de a începe să producă scrieri, cam acum 4.000 - 5.000 de ani. Omul preistoric a construit monumente megalitice, a pictat superbe picturi rupestre, şi a ţinut evidenţa fazelor lunii.30 De ce ar fi trebuit atunci să aştepte 200 de milenii înainte de a folosi aceeaşi îndemânare pentru a ţine evidenţa istoriei? Scala temporală din Sfânta Scriptură este mult mai probabilă.31

9

Referinţe

1. Scheffler, H. and Elsasser, H., Physics of the Galaxy and Interstellar Matter, Springer-Verlag (1987) Berlin, pp. 352�353, 401�413. 2. D. Zaritsky, H-W. Rix, and M. Rieke, Inner spiral structure of the galaxy M51, Nature 364:313 315 (July 22, 1993). �3. Davies, K., Distribution of supernova remnants in the galaxy, Proceedings of the Third International Conference on Creationism, vol. II, Creation Science Fellowship (1994), Pittsburgh, PA, pp. 175 184, order from http:// www.icc03.org/proceedings.htm. �4. Steidl, P. F., Planets, comets, and asteroids, Design and Origins in Astronomy, pp. 73 106, G. Mulfinger, ed., Creation Research �Society Books (1983), order from http://www.creationresearch.org/. 5. Whipple, F. L., Background of modern comet theory, Nature 263:15 19 (2 September 1976). � Levison, H. F. et al. See also: The mass disruption of Oort Cloud comets, Science 296:2212 2215 (21 �June 2002). 6. Milliman, John D. and James P. M. Syvitski, Geomorphic/tectonic control of sediment discharge to the ocean: the importance of small mountainous rivers, The Journal of Geology, vol. 100, pp. 525 544 �(1992). 7. Hay, W. W., et al., Mass/age distribution and composition of sediments on the ocean floor and the global rate of sediment subduction, Journal of Geophysical Research, 93(B12):14,933 14,940 (10 December 1988). �8. Meybeck, M., Concentrations des eaux fluviales en elements majeurs et apports en solution aux oceans, Revue de Géologie Dynamique et de Géographie Physique 21(3):215 (1979). 9. Sayles, F. L. and P. C. Mangelsdorf, Cation-exchange characteristics of Amazon River suspended sediment and its reaction with seawater, Geochimica et Cosmochimica Acta 43:767 779 �(1979). 10. Austin, S. A. and D. R. Humphreys, The sea s missing salt: a �dilemma for evolutionists, Proceedings of the Second International Conference on Creationism, vol. II, Creation Science Fellowship (1991), Pittsburgh, PA, pp. 17 33, order from �http://www.icc03.org/proceedings.htm. 11. Nevins, S., [Austin, S. A.], Evolution: the oceans say no!, ICR

10

Impact No. 8 (Nov. 1973) Institute for Creation Research, http://www.icr.org/pubs/imp/. 12. Humphreys, D. R., The earth s magnetic field is still losing �energy, Creation Research Society Quarterly, 39(1):3 13, June �2002. http://www.creationresearch.org/crsq/articles/39/39_1/GeoMag.htm. 13. Humphreys, D. R., Reversals of the earth s magnetic field �during the Genesis flood, Proceedings of the First International Conference on Creationism, vol. II, Creation Science Fellowship (1986), Pittsburgh, PA, pp. 113 126, out of print but contact �http://www.icc03.org/proceedings.htm for help in locating copies. 14. Coe, R. S., M. Prévot, and P. Camps, New evidence for extraordinarily rapid change of the geomagnetic field during a reversal, Nature 374:687 92 (20 April 1995). �15. Humphreys, D. R., Physical mechanism for reversals of the earth s magnetic field during the flood, Proceedings of the Second �International Conference on Creationism, vol. II, Creation Science Fellowship (1991), Pittsburgh, PA, pp. 129 142, order from �http://www.icc03.org/proceedings.htm. 16. Austin, S. A. and J. D. Morris, Tight folds and clastic dikes as evidence for rapid deposition and deformation of two very thick stratigraphic sequences, Proceedings of the First International Conference on Creationism, vol. II, Creation Science Fellowship (1986), Pittsburgh, PA, pp. 113 126, out of print, contact �http://www.icc03.org/proceedings.htm for help in locating copies. 17. Gibbons A., Calibrating the mitochondrial clock, Science 279:28 29 (2 January 1998). �18. Cherfas, J., Ancient DNA: still busy after death, Science 253:1354 1356 (20 September 1991). Cano, R. J., H. N. Poinar, N. �J. Pieniazek, A. Acra, and G. O. Poinar, Jr. Amplification and sequencing of DNA from a 120 135-million-yearold weevil, �Nature 363:536 8 (10 June 1993). Krings, M., A. Stone, R. W. �Schmitz, H. Krainitzki, M. Stoneking, and S. Pääbo, Neandertal DNA sequences and the origin of modern humans, Cell 90:19 30 �(Jul 11, 1997). Lindahl, T, Unlocking nature s ancient secrets, �Nature 413:358 359 (27 September 2001). �19. Vreeland, R. H.,W. D. Rosenzweig, and D. W. Powers, Isolation of a 250 million-year-old halotolerant bacterium from a primary salt crystal, Nature 407:897 900 (19 October 2000). �

11

20. Schweitzer, M., J. L. Wittmeyer, J. R. Horner, and J. K. Toporski, Soft-Tissue vessels and cellular preservation in Tyrannosaurus rex, Science 207:1952 1955 (25 March 2005). �21. Gentry, R. V., Radioactive halos, Annual Review of Nuclear Science 23:347 362 (1973). �22. Gentry, R. V. , W. H. Christie, D. H. Smith, J. F. Emery, S. A. Reynolds, R. Walker, S. S. Christy, and P. A. Gentry, Radiohalos in coalified wood: new evidence relating to time of uranium introduction and coalification, Science 194:315 318 (15 October �1976). 23. Gentry, R. V., Radiohalos in a radiochronological and cosmological perspective, Science 184:62 66 (5 April 1974). �24. Snelling, A. A. and M. H. Armitage, Radiohalos a tale of three �granitic plutons, Proceedings of the Fifth International Conference on Creationism, vol. II, Creation Science Fellowship (2003), Pittsburgh, PA, pp. 243 267, order from �http://www.icc03.org/proceedings.htm. Also archived on the ICR website at http://www.icr.org/pdf/research/ICCRADIOHALOS-AASandMA.pdf. 25. Gentry, R. V., G. L. Glish, and E. H. McBay, Differential helium retention in zircons: implications for nuclear waste containment, Geophysical Research Letters 9(10):1129 1130 (October 1982). �26. Humphreys, D. R, et al., Helium diffusion age of 6,000 years supports accelerated nuclear decay, Creation Research Society Quarterly 41(1):1 16 (June 2004). See archived article on following� page of the CRS website: http://www.creationresearch.org/crsq/articles/41/41_1/Helium.htm. 27. Baumgardner, J. R., et al., Measurable 14C in fossilized organic materials: confirming the young earth creation-flood model, Proceedings of the Fifth International Conference on Creationism, vol. II, Creation Science Fellowship (2003), Pittsburgh, PA, pp. 127 142. Archived at �http://www.icr.org/pdf/research/RATE_ICC_Baumgardner.pdf. See poster presented to American Geophysical Union, Dec. 2003, http://www.icr.org/pdf/research/AGUC-14_Poster_Baumgardner.pdf. 28. McDougall, I., F. H. Brown, and J. G. Fleagle, Stratigraphic placement and age of modern humans from Kibish, Ethiopia, Nature 433(7027):733 736 (17 February 2005). �

12

29. Deevey, E. S., The human population, Scientific American 203:194 204 (September 1960). �30. Marshack, A., Exploring the mind of Ice Age man, National Geographic 147:64 89 (January 1975). �31. Dritt, J. O., Man s earliest beginnings: discrepancies in �evolutionary timetables, Proceedings of the Second International Conference on Creationism, vol. II, Creation Science Fellowship (1991), Pittsburgh, PA, pp. 73 78, order from �http://www.icc03.org/proceedings.htm.

Sursa articolului: Impact #384, June 2005

Procesul ştiinţific împotriva evoluţionismului Partea I

Henry Morris (traducere de Paul Cocei)

Credinţa în evoluţie este un fenomen remarcabil, apărat cu pasiune de establishment-ul ştiinţific, în ciuda lipsei oricărei dovezi observabile a macroevoluţiei (adică, a evoluţiei dintr-un fel distinct de organism în altul). Această situaţie ciudată este pe scurt documentată aici prin citarea declaraţiilor recente ale unor evoluţionişti de marcă, în care aceştia admit lipsa de probe în susţinerea teoriei lor. Aceste declaraţii arată că evoluţia, la orice scară, nu se petrece în prezent, şi nu s-a petrecut niciodată în trecut.

Evoluţia nu se petrece acum

În primul rând, lipsa unui „caz” pentru evoluţie decurge clar din faptul că niciodată nu a fost văzută petrecându-se. Dacă ar fi fost un proces real, evoluţia ar fi trebuit să aibă loc încă, şi ar trebui să existe multe forme “tranziţionale” pe care să le putem observa. Ceea ce vedem însă, este doar un şir de specii distincte de plante şi animale cu multe variaţii înăuntrul

13

fiecărei specii, dar cu foarte clare – şi, se pare, – de netrecut goluri între specii. De exemplu, sunt multe varietăţi de câini şi de pisici, dar nici o “cisică” sau “pâine”. Asemenea variaţii sunt frecvent numite microevoluţie, şi aceste minore schimbări orizontale (sau regresive) se petrec destul de des, dar ele nu consituie cu adevărat o evoluţie “verticală”.

Geneticienii evoluţionişti au experimentat des pe drosofila melanogaster (celebra „musculiţă de oţet) şi pe alte specii ce se reproduc rapid inducând schimbări mutaţionale în speranţa că acestea vor conduce la specii noi şi îmbunăţăţite, dar acestea nu au reuşit a-şi îndeplini obiectivul. Nici o specie cu adevărat nou nu a fost produsă niciodată.

Un evoluţionist de marcă contemporan, Jeffrey Schwartz, profesor de antropologie la Universitatea din Pittsburgh, a admis:

“... problema era şi este în continuare faptul că, cu excepţia afirmaţiei lui Dobzansky despre o nouă specie de drosophilla, formarea unor noi specii, prin orice fel de mecanism, nu a fost observată. 1

Metoda ştiinţifică tradiţională necesită observaţia experimentală şi repetabilitatea. Faptul că macroevoluţia (spre deosebire de microevoluţie) nu a fost observată niciodată se pare că o exclude pe aceasta din domeniul ştiinţei veritabile. Chiar şi Ernst Mayr, decanul evoluţioniştilor în viaţă, fost profesor de biologie la Harvard, care a afirmat că evoluţia este “un adevăr simplu”, este de acord totuşi că evoluţionismul este “o ştiinţă istorică” pentru a cărei explicare “legile şi experimentele sunt metode neadecvate”2. Nimeni nu poate vedea în fapt evoluţia în acţiune!

Evoluţia nu a avut loc niciodată în trecut

Evoluţioniştii răspund de obicei la critica de mai sus susţinând că evoluţia se petrece prea lent pentru ca noi să o putem observa petrecându-se astăzi. Ei obişnuiau să pretindă că adevăratele dovezi ale evoluţiei rezidă în arhiva fosiliferă, însă adevărul este că miliardele de fosile cunoscute nu conţin nici

14

măcar o singură formă care să prezinte fără echivoc structuri tranziţionale în procesul de evoluţie.

“Dat fiind că evoluţia, conform lui Darwin, era într-o continuă stare de mişcare... a rezultat logic că arhiva fosiliferă ar trebui să abunde de exemple de forme tranziţionale mergând de la cele mai puţin evoluate la cele mai evoluate”3

Chiar şi cei care cred într-o evoluţie rapidă recunosc că ar fi nevoie de un număr considerabil de generaţii pentru ca un anumit “fel” să evolueze într-altul mai complex. Ar trebui, deci, să existe un număr considerabil de structuri tranziţionale adevărate păstrate în fosile (în fond, există acolo miliarde de structuri netranziţionale). Dar (cu excepţia câtorva creaturi foarte îndoielnice precum controversatul „dinozaur cu pene” şi pretinsele „balene mergătoare”) acestea nu sunt de găsit.

În loc să umple golurile din arhiva fosiliferă cu aşa-numite verigi lipsă, majoritatea paleontologilor s-au găsit în situaţia în care în aceasta erau numai goluri, fără nici un semn de „intermediare” transformaţionale între speciile fosilifere documentate.4

Întreaga istorie a evoluţiei de la apariţia vieţii din non-viaţă la evoluţia omului din maimuţă trecând prin evoluţia vertebratelor din nevertebrate, este în mod izbitor lipsită de forme intermediare: toate verigile lipsesc din arhiva fosiliferă, aşa cum lipsesc şi din lumea prezentă.

Cu privire la originea vieţii, un cercetător de seamă în domeniul său, Leslie Orgel, după ce arată că nici proteinele nici acizii nucleici nu puteau apare una fără cealaltă, concluzionează

“Şi astfel, la prima privire, cineva ar putea trage concluzia că de fapt viaţa nu ar fi putut apare niciodată prin mijloace chimice.”5

Fiind un „evoluţionist total”, Dr. Orgel nu poate accepta o asemenea concluzie. În consecinţă, el speculează afirmând că este posibil ca ARN-ul (Acidul RiboNucleic) să fi apărut primul, dar apoi este nevoit să admită totuşi că:

“Evenimentele precise care au dat naştere ARN-ului rămân neclare... investigatorii au propus multe ipoteze, dar dovezile în favoarea fiecăreia sunt în cel mai bun caz fragmentare” 6

15

Traducere: “Nu se cunoaşte nici o cale prin care viaţa să fi putut apare de la sine. Din păcate, două generaţii de studenţi au fost învăţaţi că faimosul experiment al lui Stanley Miller pe un amestec gazos, a demonstrat practic originea naturalistă a vieţii. Dar nu este aşa!

Miller a pus tot lucrul într-o sferă, a încărcat-o electric, şi a aşteptat. El a descoperit apoi că aminoacizi şi alte molecule complexe fundamentale se acumulau pe fundul aparatului. Descoperirea a dat un uriaş avânt investigaţiei ştiinţifice asupra originii vieţii. Într-adevăr, pentru câtva timp a părut ca şi cum crearea vieţii într-un tub de testare era la îndemâna ştiinţei experimentale. Din păcate, asemenea experimente nu au progresat mai departe decât prototipul original, lăsându-ne cu un gust amar din supa primordială” 7

La fel, nu există nici un indiciu despre modul în care organisme unicelulare din lumea primordială ar fi putut evolua în vastul şir de nevertebrate complexe multi-celulare ale perioadei cambriene. Chiar şi evoluţionistul dogmatic Gould admite că:

“Explozia cambriană a fost cel mai remarcabil şi enigmatic eveniment din istoria vieţii” 8

La fel de enigmatic este felul cum o oarecare creatură nevertebrată din oceanul străvechi, cu toate părţile importante pe dinafară, a reuşit să evolueze în prima vertebrată – adică primul peşte – care are toate părţile importante în interior.

“Totuşi trecerea de la nevertebrate la primii peşti cu coloană vertebrală este încă învăluită în mister, lăsând loc multor teorii”9

Astfel de „pete albe” există din abundenţă. Un foarte înverşunat oponent al ştiinţei creaţiei, paleontologul Niles Eldredge, a recunoscut că dacă există, dovezi de tranziţii evolutive în arhiva fosiliferă, acestea sunt foarte şubrede. În rest, lucrurile rămân la fel.

“Este un adevăr simplu şi de neînlăturat faptul că practic toţi membrii unei populaţii rămân în principiu stabili, cu fluctuaţii minore, pe întreaga lor durata...”10

Atunci cum ajung evoluţioniştii la arborii lor evolutivi, de la fosile de organisme care nu s-au schimbat pe perioada duratei lor?

16

“ Descoperirile fosile pot încurca tentativele de a construi simpli arbori evolutivi – fosile din perioade cheie sunt deseori nu intermediare, ci mai degrabă forme care nu definesc trăsături ale mai multor grupuri diferite... În general, se pare că grupurile majore nu sunt aşezate într-o manieră liniară simplă sau progresivă – noile trăsături sunt deseori “tăiate şi lipite” pe diferite grupuri în timpuri diferite”11.

În ce priveşte formele intermediare maimuţă/om, acelaşi lucru este valabil, deşi antropologii le-au căutat cu înfrigurare timp de mulţi ani. Multe forme au fost propuse, dar toate au fost respinse pe rând.

“Tot ceea ce ne pot arăta paleoantropologii după mai bine de 100 de ani de investigaţii sunt rămăşiţe de la mai puţin de 2000 dintre înaintaşii noştri. Ei au folosit acest amestec de mandibule, oase şi cranii fosilizate, împreună cu dovezi moleculare de la specii „în viaţă”, pentru a pune cap la cap o linie descendentă de oameni care merge înapoi de la 5 - 8 milioane de ani până la momentul în care oamenii şi cimpanzeii ar fi derivat dintr-un strămoş comun”12

Antropologii au suplimentat extrem de fragmentarele lor probe fosile cu probe ADN şi alte tipuri de probe genetice de la animale actuale, pentru a încerca a pune la punct un scenariu evolutiv care să se potrivească. Dar aceste probe genetice în realitate nu ajută nici ele prea mult, pentru că ele contrazic dovezile fosile.

“Efectul general este că filogenetica moleculară nu este în nici un fel atât de cinstită şi limpede pe cât credeau pionierii ei... Dinamica bizantină a schimbării genomului are multe alte consecinţe pentru filogenetica moleculară, inclusiv faptul că gene diferite dezvăluie lucruri diferite”13

Recapitulând datele genetice ale oamenilor, alt autor concluzionează, mai degrabă pesimist:

“Chiar şi în cazul datelor secvenţei de ADN, nu avem acces direct la procesele evoluţiei, aşa încât reconstrucţia obiectivă a trecutului dispărut poate fi realizază numai prin imaginaţia creativă”14

Din moment ce nu există vreo dovadă cu adevărat ştiinţifică a faptului că evoluţia are loc în prezent sau a avut vreodată loc în trecut, este rezonabil să concluzionăm că

17

evoluţia nu este un fapt aparţinător ştiinţei, aşa cum pretind mulţi. De fapt, nici măcar nu este ştiinţă, ci un sistem arbitrar bazat pe credinţa în naturalismul universal.

Referinţe

1. Jeffrey H. Schwartz, Sudden Origins (New York. John Wiley, 1999), p. 300. 2. Ernst Mayr, “Darwin’s Influence on Modern Thought,” Scientific American (vol. 283. July 2000), p. 83.3. Jeffrey H. Schwartz, op. cit., p.89.4. Ibid.5. Leslie E. Orgel, “The Origin of Life on the Earth,” Scientific American (vol. 271. October 1994), p. 78.6. Ibid, p. 83.7. Massimo Pigliucci, “Where Do We Come From?” Skeptical Inquirer (vol. 23. September/ October 1999), p. 24.8. Stephen Jay Gould, “The Evolution of Life,” chapter 1 in Evolution: Facts and Fallacies. ed. by J. William Schopf (San Diego, CA., Academic Press, 1999), p. 9.9. J. O. Long, The Rise of Fishes (Baltimore: John Hopkins University Press, 1995), p. 30.10. Niles Eldredge, The Pattern of Evolution (New York; W. H. Freeman and Co., 1998), p. 157.11. Neil Shubin, “Evolutionary Cut and Paste,” Nature (vol. 349. July 2, 1998), p.12.12. Colin Tudge, “Human Origins Revisited,” New Scientist (vol. 146. May 20, 1995), p. 24.13. Roger Lewin, “Family Feud”, New Scientist (Vol. 157. January 24, 1998), p. 39.14. N. A. Takahata, “Genetic Perspective on the Origin and History of Humans,” Annual Review of Ecology and Systematics (vol. 26, 1995), p. 343.

Sursa articolului: Impact, #330, December 2000

18

Procesul ştiinţific împotriva evoluţionismului Partea a II-a

Henry Morris (traducere de Paul Cocei)

Am observat din declaraţiile unor savanţi evoluţionişti de marcă faptul că nici o adevărată evoluţie verticală a unui organism către un altul mai complex nu a fost observată, în întreaga istorie a umanităţii.

Alte declaraţii asemănătoare ale evoluţioniştilor recunosc faptul că nici un exemplu de asemenea tranziţii evolutive nu a fost încă documentat în miliardele de rămăşiţe fosile din presupusele ere geologice din trecut.

De fapt, aceste dovezi negative împotriva evoluţiei reprezintă, în acelaşi timp, puternice dovezi pozitive ale creaţiei. Ele sunt, de fapt, predicţii specifice bazate pe modelul creaţionist al originilor.

Creaţioniştii, în mod evident, ar prezice goluri omniprezente între genurile de creaturi, cu multe variaţii capabile de a apare înăuntrul fiecărui gen, pentru a permite fiecărei specii să facă faţă schimbărilor de mediu fără a dispare. Creaţioniştii ar anticipa, de asemenea, că orice schimbare� verticală în complexitatea organizată ar fi retrogradă, din� moment ce Creatorul (prin definiţie) ar crea lucrurile bune� foarte . Astfel, argumentele şi dovezile împotriva evoluţiei� sunt, în acelaşi timp, dovezi pozitive pentru creaţie.

Dovezile echivoce din genetică

Cu toate acestea, din cauza lipsei oricărei dovezi directe pentru evoluţie, evoluţioniştii îşi îndreaptă atenţia din ce în ce mai mult către dovezi circumstanţiale dubioase, cum ar fi

19

similitudini în ADN sau alte componente biochimice, în căutarea dovezii că evoluţionismul ar fi un fapt ştiinţific.� � Un număr de evoluţionişti au susţinut chiar că ADN-ul însuşi este în sine o dovadă, deoarece este comun tuturor organismelor. Mai des folosit este argumentul că structuri ADN similare în două organisme diferite dovedesc descendenţa evolutivă comună.

Nici unul dintre argumente nu este valid. Nu există nici un motiv pentru care Creatorul să nu poată sau să nu dorească să folosească acelaşi tip de cod genetic bazat pe ADN pentru toate formele de viaţă create de El. Aceasta reprezintă un argument pentru design-ul inteligent şi pentru creaţie, iar nu pentru evoluţie. Cel mai frecvent citat exemplu de acest fel este �similaritatea� dintre om şi cimpanzeu, având în vedere că cimpanzeii au mai mult de 90% din ADN-ul lor în comun cu oamenii. Acest lucru nu este însă deloc surprinzător, având în vedere multele asemănări fiziologice dintre oameni şi cimpanzei. De ce ar fi anormal ca ei să aibă structuri ADN similare, în comparaţie cu, să spunem, diferenţele în ADN dintre oameni şi păianjeni?

Similitudinile � fie ale ADN-ului, ale anatomiei, ale dezvoltării embrionare, sau de orice alt fel � sunt explicate mai bine în termenii unei creaţii de către un Designer comun decât în termenii unei relaţii evoluţionare. Marile diferenţe dintre organisme au o semnificaţie mai mare decât similitudinile, iar evoluţionismul nu are nici o explicaţie pentru acestea dacă ele toate sunt presupuse a fi avut acelaşi strămoş. Cum ar putea apare, în primul rând, aceste goluri imense între tipuri, prin orice proces natural?

Aparentele mici diferenţe între ADN-ul uman şi cel al cimpanzeului produc în mod evident diferenţe foarte mari în respectiva lor anatomie, inteligenţă etc. Similitudinile superficiale dintre toate maimuţele şi fiinţele umane nu reprezintă nimic în comparaţie cu diferenţele, în orice sens: practic sau observabil.

Cu toate acestea, evoluţioniştii, devenind din ce în ce mai nemulţumiţi de refuzul arhivei fosilifere de a se constitui într-un martor al evoluţiei din cauza omniprezenţei golurilor acolo unde ar trebui să fie forme tranziţionale, au promovat recent

20

ADN-ul şi alte probe genetice ca dovezi ale evoluţiei. Totuşi, acest demers este deseori inconsistent, nu doar cu arhiva fosiliferă, ci si cu morfologia comparativă a creaturilor. Comentând pe marginea câtorva dintre numeroasele anomalii din istoria geneticii, Dr. Roger Lewin rezumă astfel situaţia, aşa cum am luat aminte şi în partea I a acestei serii:

�Efectul general este că filogenetica moleculară nu este în nici un fel atât de cinstită şi limpede pe cât credeau pionierii ei... Dinamica schimbării genomului are multe alte consecinţe pentru filogenetica moleculară, inclusiv faptul că gene diferite dezvăluie lucruri diferite�1

Lewin menţionează doar câteva contradicţii tipice produse de acest tip de dovezi în relaţie cu mai tradiţionalele �probe� darwiniste.

�Scorpia elefant, aşezată de analiza tradiţională la ordinul insectivorelor... este de fapt mult mai înrudită cu... adevăratul elefant. Vacile sunt mai aproape înrudite cu delfinii decât sunt cu caii. Ornitorincul... se află pe aceeaşi treaptă evolutivă cu cangurii şi urşii koala� 2

Există multe alte comparaţii şi mai bizare produse de această abordare. Abundenţa aşa-numitului �ADN rezidual� în codul genetic a fost oferit de asemenea ca un tip special de dovadă pentru evoluţie, în special acele gene care, cred ei, au suferit mutaţii, uneori numite �pseudogene�3. Cu toate acestea, astăzi se acumulează dovezi care arată că aceste gene, presupuse a fi inutile, îndeplinesc de fapt funcţii utile.

�Au fost deja descoperite suficiente gene pentru a arăta că ceea ce s-a crezut odată a fi gunoi este cu siguranţă transmis în cod ştiinţific�4.

Este deci greşit a decide că ADN-ul rezidual, chiar şi aşa-numitele �pseudogene�, nu au nici o funcţie. Aceasta este doar o recunoaştere a ignoranţei şi un obiect al cercetării fructuoase. Precum aşa-numitele �organe vestigiale� ale omului, odată considerate ca dovezi ale evoluţiei, sunt astăzi cunoscute ca având funcţii specifice, şi ADN-ul rezidual şi pseudogenele sunt foarte probabil folositoare în mod specific organismului, chiar dacă acele funcţii au fost sau nu descoperite încă de oamenii de ştiinţă.

21

În cel mai bun caz, acest tip de dovezi este strict circumstanţial şi poate fi explicat la fel de bine în termenii unei creaţii primordiale suplimentată în unele cazuri de o deteriorare ulterioară, aşa cum ne şi aşteptam conform modelului creaţionist.

Adevărata problemă este, aşa cum s-a amintit anterior, dacă există vreo dovadă observabilă a faptului că evoluţia are loc acum sau a avut vreodată loc în trecut. Aşa cum am văzut, chiar şi evoluţioniştii sunt nevoiţi să recunoscă faptul că acest tip de dovadă ştiinţifică reală pentru evoluţie nu există.

O bună întrebare este: De ce toate schimbările observabile sunt orizontale şi minore (aşa-numita microevoluţie) sau regresive către deterioare şi extincţie? Răspunsul pare a fi de găsit în legile universal aplicabile ale ştiinţei termodinamicii.

Evoluţia este imposibilă

Principalul motiv ştiinţific pentru care nu există nici o dovadă pentru evoluţie, fie în trecut fie în prezent (cu excepţia imaginaţiei creatoare a oamenilor de ştiinţă evoluţionişti) este pentru că una dintre legile fundamentale ale naturii o împiedică. Legea creşterii entropiei � de asemenea cunoscută ca a doua lege a termodinamicii � stipulează faptul că toate sistemele din lumea reală au tendinţa de a se merge spre dezorganizare şi complexitate scăzută. Această lege a entropiei este, după orice standard, una dintre cele mai bine dovedite, universal, legi ale naturii. Ea se aplică nu doar în sistemele fizice şi chimice, ci de asemenea în sistemele biologice şi geologice � de fapt, în toate sistemele, fără excepţie.

�Nici o excepţie de la a doua lege a termodinamicii nu a fost vreodată găsită � nici măcar una minusculă. Precum conservarea energiei (�prima lege�), existenţa unei legi atât de precise şi atât de independentă faţă de detaliile modelelor trebuie să aibă o fundaţie care este independentă de faptul că materia este compusă din particule în interacţiune� 5

Autorul acestui citat se referă în primul rând la fizică, dar atrage atenţia că a doua lege a termodinamicii este

22

�independentă faţă de detaliile modelelor�. Mai mult, practic toţi biologii evoluţionişti sunt reducţionişti � adică, ei insistă că nu există nici o forţă �vitală� în toate sistemele vii, şi că toate procesele biologice sunt explicabile în termenii fizicii şi chimiei. Aşa stând lucrurile, procesele biologice trebuie să opereze, de asemenea, în concordanţă cu legile termodinamicii, şi practic toţi biologii sunt de acord cu acest lucru.

Evoluţioniştii susţin cu tărie, de obicei, că evoluţia este oricum un fapt, şi că conflictul este rezolvat având în vedere că pământul este un �sistem deschis�, energia solară fiind capabilă să susţină evoluţia pe parcursul erelor geologice, în ciuda tendinţei naturale a tuturor sistemelor de a se deteriora către dezorganizare. În acest fel, un entomolog evoluţionist a respins impresionanta carte recentă a lui W.A. Dembski, Design-ul inteligent. Acest om de ştiinţă apără ceea ce el numeşte �capacitatea proceselor naturale de a creşte complexitatea� punând în vedere ceea ce el numeşte un �defect� în �argumentaţia împotriva evoluţiei bazată pe cea de a doua lege a termodinamicii�. Şi care este acest defect?

Deşi cantitatea generală de dezordine într-un sistem� închis nu poate scădea, ordinea locală înăuntrul unui sistem deschis poate creşte chiar şi fără acţiunea unui agent inteligent�6

Acest răspuns naiv la legea entropiei este tipic disimulării evoluţioniste. Dacă este adevărat că ordinea locală poate creşte într-un sistem deschis dacă anumite condiţii sunt îndeplinite, realitatea este că evoluţia nu îndeplineşte aceste condiţii. Doar afirmând că pământul este "deschis faţă de energia solară" nu spune nimic despre cum această căldură solară brută este convertită în creşterea complexităţii în orice sistem, deschis sau închis.

Realitatea este că cea mai cunoscută şi fundamentală ecuaţie a termodinamicii spune că influxul de căldură într-un sistem deschis va creşte entropia în acel sistem, nu o va scădea. Toate cazurile cunoscute de scădere a entropiei (adică de creştere a organizării) în sisteme deschise implică un program de dirijare de vreun fel şi unul sau mai multe mecanisme de conversie a energiei.

23

Evoluţia nu posedă nici unul din aceste lucruri. Mutaţiile nu sunt mecanisme �organizatoare�, ci dezorganizatoare (în acord cu a doua lege). Ele sunt, în mod comun, dăunătoare, câteodată neutre, niciodată benefice (cel puţin în cazul mutaţiilor observate). Selecţia naturală nu poate genera ordine, ci poate doar �tria� mutaţiile dezorganizatoare care îi sunt prezentate, prin urmare conservând ordinea existentă, dar niciodată generând ordine nouă. În principiu, de-abia se poate concepe că evoluţia ar putea avea loc în sisteme deschise, în ciuda tendinţei tuturor sistemelor de a se dezintegra mai devreme sau mai târziu. Dar nimeni, încă, nu a putut să arate că ea are, într-adevăr, capacitatea de a depăşi această tendinţă universală, şi acesta este principalul motiv pentru care nu există încă nici o dovadă bona fide a evoluţiei, în trecut sau în prezent.

Din declaraţiile evoluţioniştilor înşişi, în consecinţă, am învăţat că nu există nici o dovadă ştiinţifică pentru adevărata evoluţie. Singura dovadă observabilă este aceea a unor schimbări foarte limitate orizontal (sau retrograde) înăuntrul unor limite stricte. Evoluţia nu a avut loc niciodată în trecut, nu are loc în prezent, şi nu ar putea avea loc niciodată.

Referinţe

1. Roger Lewin, Family Feud, New Scientist (vol. 157, January � �24, 1998), p. 39. 2. Ibid., p. 36. 3. Rachel Nowak, Mining Treasures from Junk DNA , � � ��Science (vol. 263, February 4, 1994), p. 608. 4. Ibid. 5. E. H. Lieb and Jakob Yngvason, A Fresh Look at Entropy and �the Second Law of Thermodynamics, Physics Today (vol. 53. �April 2000), p. 32. 6. Norman A. Johnson, Design Flaw, American Scientist (vol. � �88. May/ June 2000), p. 274.

Sursa articolului: Impact, #330, December 2000

24

Ce este darwinismul? Partea I

Phillip E. Johnson (traducere de Dănuţ Ieşeanu)

Phillip E. Johnson este Profesor de Drept la Universitatea din California (Berkley) şi autor al mai multor cărţi împotriva darwinismului.

Există un serial de televiziune foarte popular [în SUA, n. red.] intitulat "Jeopardy" în care ordinea obişnuită a lucrurilor este inversată. În loc de a li se adresa întrebări, participanţilor li se dau răspunsuri pe baza cărora ei vor formula întrebările. Acest format al emisiunii sugerează o intuiţie din partea invitaţilor, intuiţie care poate fi aplicată şi în cazul legii, al ştiinţei şi bineînţeles aproape în fiecare domeniu. Cel mai important lucru nu este de a cunoaşte toate răspunsurile, cât întrebările la care trebuie să se răspundă.

Această intuiţie reprezintă punctul meu de plecare în cercetarea evoluţiei darwiniene şi relaţia ei cu creaţia, deoarece darwnismul este răspunsul la foarte multe întrebari. Pentru început, teoria darwiniană ne spune că se poate dezvolta o anumită cantitate a diversităţii formelor de viaţă, de vreme ce avem diferite tipuri de organisme complexe deja existente. Astfel, dacă o mica populaţie de păsări migrează pe o insulă izolată şi în timp nu mai dezvoltă contacte cu altele, o combinaţie de mutaţii, împerecheri şi selecţie naturală pot cauza dezvoltarea unor caracteristici diferite faţă de cele ale

25

populaţiei vechi. Dacă teoria este înţeleasă în acest sens limitat, evoluţia darwinistă nu ridică nici o controversă, şi nu are nici o implicare filozofică sau teologică.

Biologii evoluţionişti nu se mulţumesc doar la a explica în ce fel aceste variaţii au avut loc. Ei aspiră la a răspunde unei întrebări şi mai importante: cum organisme complexe precum păsările, florile şi oamenii au apărut "de la început", prin Creaţie. Răspunsul darwinian la această a doua întrebare este că acea forţă creativă care a "produs" animalele şi plantele atât de complexe dintr-o singură celulă predecesoare tuturor organismelor vii în timp de ere geologice este de fapt aceeaşi forţă care acţionează sub mecanismul producerii variaţiilor in cazul florilor, insectelor, animalelor domestice chiar sub ochii noştri. Conform afirmaţiilor lui Ernst Mayr, "evoluţia transpecifică (macroevoluţia) nu e nimic altceva decât o extrapolare şi magnificare a evenimentelor care au loc în interiorul unei populaţii sau al unei specii".

Din acest punct de vedere, evoluţia neo-darwiniană este o doctrină filosofică lipsită de probe empirice, încât succesorul lui Mayr la Harvard, Stephen Jay Gould, s-a pronunţat odată spunând că este "de-a dreptul moartă. " Cum se face că atâţia oameni de ştiinţa şi intelectuali, care se mândresc cu empirismul lor si cu o minte deschisa tuturor părerilor, continuă a accepta teorii atât de lipsite de dovezi si a le considera "fapte ştiinţifice"?

Răspunsul la această întrebare se află in definirea � pe care o vom face in continuare - a 5 cuvinte cheie: CREAŢIONISM, EVOLUŢIONISM, ŞTIINŢĂ, RELIGIE ŞI ADEVĂR. Odată ce vom înţelege modalitatea in care aceşti termeni sunt folosiţi in discursul evoluţionist, ascendenţa continuă a neo-darwinismului nu va mai reprezenta un mister şi nu va mai trebui sa fim induşi în eroare de afirmaţii conform cărora această teorie (evoluţionistă) este argumentată de "probe copleşitoare". Trebuie sa fac precizarea încă de la început că folosirea cuvintelor în mod clar nu e o activitate inocentă pentru unii dintre noi, şi ca există interese mult mai mari în acest domeniu care prosperă doar prin folosirea ambiguităţii şi a confuziei. Cei care insistă să definească termenii în mod clar pot fi priviţi cu suspiciune şi ostilitate, putând fi acuzaţi că ar fi

26

inamici ai ştiinţei. Dar să acceptăm acest risc si să începem prin definirea acestor termeni de care am vorbit mai sus.

Creaţionism înseamnă, pur si simplu, "credinţa în creaţie". În folosirea darwinistă, care domină nu doar literatura ştiinţifică ci pană şi media, creaţionistul este o persoană care ia cuvintele Cărţii Facerii (Genezei) din Biblie drept adevărate într-un sens cu totul literal. Pământul a fost creat într-o singură săptămână, în zile de cate 24 de ore fiecare şi nu mai mult de 10. 000 de ani în urmă; schimbările geologice s-au produs datorită potopului; nu au existat inovaţii majore in formele de viaţă de la crearea lor. Este o temă importantă in propaganda darwinistă afirmaţia cum că "persoanele care au oricare dubii cu privire la darwinism sunt creaţioniştii, care nu fac altceva decât sa contrazică evidenţele clare ale ştiinţei în schimbul păstrării concepţiilor religioase". Dacă procesul creaţiei a durat o singura săptămână sau miliarde de ani nu are nici o importanţă din punctul de vedere filosofic sau teologic. Creaţia, prin procese gradate timp de ere geologice, ar putea da naştere la probleme de interpretare biblică, dar nu lezează principiile religiei teiste.

Creaţia, din acest punct de vedere - conform electoratului american din 1991 - este crezul a peste 87% din locuitorii acestei ţari. Dacă Dumnezeu ne-a adus la existenţă cu un anumit scop, atunci lucrul cel mai important este cel al cunoaşterii lui Dumnezeu şi a ceea ce vrea El de la noi.

Este astfel creaţia, din acest punct de vedere, consecventă evoluţiei? Răspunsul este un NU absolut, atunci când evoluţia este înţeleasă în sensul darwinian. Pentru darwinişti evoluţia înseamnă evoluţie naturalistă, deoarece, pentru ei, ştiinţa trebuie sa presupună că universul este un sistem închis ce constă doar in cauzalitate şi efect, sistem ce nu poate fi niciodată influenţat de cineva din afară, cum ar fi Dumnezeu - de exemplu.

La început, o explozie a materiei a creat cosmosul şi în mod indirect evoluţia prin procese naturale a creat tot ceea ce a urmat. Din punct de vedere filosofic, se poate trage concluzia ca încă de la început nici un scop inteligent nu a ghidat evoluţia. Dacă inteligenţa există astăzi, este doar din cauza că

27

aceasta a evoluat prin intermediul proceselor naturale lipsite de un scop anume.

O teorie materialistă a evoluţiei trebuie in mod inerent sa invoce 2 tipuri de procese. Pentru început, teoria trebuie să se bazeze pe şansă, deoarece doar aceasta mai rămâne atunci când excludem orice principiu raţional sau un scop anume. Teoriile care invocă doar şansa nu sunt, oricum, credibile. Ceea ce fiecare dintre noi ştim e ca organismele vii sunt de o complexitate extraordinară, cu mult peste cea a unui calculator sau a unui avion. Teoria care spune că aceste entităţi au apărut datorită şansei e cu mult mai puţin credibilă celeia care presupune existenţa unui Creator. Pentru a-şi apăra crezul, darwiniştii au trebuit să caute probe care să ateste existenţa unor forte non-conştiente si fără scop, care să fi dus la apariţia vieţii. Iar pentru aceasta, selecţia naturală e de departe cel mai plauzibil candidat.

Dacă presupunem că mutaţiile genetice la întâmplare au dus la crearea informaţiei genetice de care e nevoie, să zicem, pentru a-i da un început de aripi unui mic mamifer, şi dacă credem în continuare că fiecare pas micuţ în procesul creării aripilor a oferit animalului şansa de a supravieţui, atunci selecţia naturală s-a asigurat că această creatură să poată fi capabila de reproducere. Daca mergem pe acest fir al logicii, credem că aripile vor apărea conform unui plan al vreunui proiectant. Desigur, daca aripile, sau alte îmbunătăţiri nu apar, teoria evoluţionistă explică absenţa lor la fel de bine: mutaţia dorită nu s-a întâmplat pentru că selecţia naturală a favorizat altceva. Nu exista nici o condiţie pentru a confirma această speculaţie prin metode experimentale sau chiar fosiliere. Pentru darwinişti este de ajuns doar sa îşi imagineze procesul prin care cred că s-a derulat evoluţia, fără a fi însă capabili de şi-l demonstra.

Richard Dawkins numeşte procesul creării prin mutaţii şi selecţie naturală "ceasornicarul cel orb" subliniind astfel existenţa unei forţe lipsite de sens în opoziţie cu "ceasornicarul" teologiilor deiste. Aceasta forţă creatoare a "ceasornicarului orb" este suportată doar prin desconsiderarea celui mai slab, aţa cum este exemplul faimoasei familii de molii din care procentul de molii negre a crescut in perioada

28

când moliile albe erau mâncate de către păsările care le puteau vedea din cauza copacilor cu scoarţa închisa la culoare! Aceasta poate arată că selecţia naturală poate face ceva, dar nu poate crea nimic din ceea ce deja există.

Premisa existenţei unui "ceasornicar orb" are originea in teoria filosofică după care natura s-a creat pe sine însăţi. Se poate argumenta asupra detaliilor, dar dacă Dumnezeu nu este luat în considerare, atunci ceva precum darwinismul trebuie să fie adevărat indiferent de probele pe care le aduce.

Aceasta ne conduce la al treilea termen şi anume ştiinţa. Deja am văzut cum darwiniştii au presupus, ca prim principiu, că istoria cosmosului si a formelor sale de viată este deplin explicabilă prin cauze naturaliste. Aceasta reflecta doctrina filosofica numită naturalism ştiinţific, despre care se spune că este o consecinţă a inerentei limitări a ştiinţei. Dar ceea ce face naturalismul ştiinţific, este să transforme limitările ştiinţei în limitări ale realităţii, în vederea maximizării puterii explicative a ştiinţei şi a profesioniştilor ei. Este, desigur, posibil a studia organismele ştiinţific plecând de la premisa că ele au fost create de Dumnezeu, la fel cum oamenii de ştiinţa studiază avioanele şi chiar operele de arta, fără a nega faptul că acestea au fost create de cineva. Problema privind acceptarea rolului lui Dumnezeu în istorie nu este acela că ar duce la "încetarea ştiinţei", ci aceea că oamenii de ştiinţă ar trebui să ţină seama de ceva important care se află în afara ştiinţei naturale.

Cea de-a doua trăsătură a naturalismului ştiinţific care este importantă scopului nostru, este propriul lui set de reguli privind critica şi înlocuirea unei paradigme. O paradigmă este o teorie generală - precum teoria darwiniană evoluţionistă - care a primit acceptarea întregii comunităţi ştiinţifice. Paradigma uneşte diversele specialităţi care formează o comunitate ştiinţifică şi care îşi sprijină cercetarea în fiecare dintre ele. Astfel, zoologii, botaniştii, geneticienii, biologii moleculari si paleontologii, toţi dintre aceştia au în vedere în cazul cercetării ştiinţifice, completarea cu detalii a paradigmei darwiniene. Daca un biolog molecular vede un model aparent neutru de mutaţii care nu are nici un efect asupra unui organism, acesta trebuie să realizeze o legătura între această descoperire şi cererea paradigmei care spune că selecţia naturală ghidează

29

evoluţia. În acest fel, el poate postula o suficientă cantitate de mutaţii invizibile adaptative, despre care crede că ar fi acumulate prin selecţie naturală. În mod similar, dacă un paleontolog descoperă o fosilă a unei noi specii, dar care nu afectează arhiva fosilieră, acesta trebuie sa găsească diferite "contorsionări" necesare demonstrării unui model de încremenire a schimbării prin acumulări de micromutaţii.

Susţinerea acestei paradigme ar părea în alte contexte ca fiind o înşelăciune, aşa cum Niles Eldredge a afirmat cu francheţe: "noi, paleontologii, am spus că istoria vieţii se sprijină pe povestea schimbării adaptative, în timp ce toate cunoştinţele arată că nu."1 Eldrege a explicat că aceasta neînţelegere a apărut datorită "convingerii, atât de caracteristică evoluţioniştilor după sfârşitul anilor 1940, siguranţei nu doar a faptului că selecţia naturală acţionează în natură dar mai ales a faptului că ştim exact cum acţionează". Acest lucru a produs cu siguranţă un grad de dogmatism care, spune Eldredge, a condus la marginalizarea şi la catalogarea drept "lunatici" a paleontologilor care scoteau în evidenţă faptul că "ei au observat o neconcordanţă între teoria evoluţionistă contemporană, pe de o parte, şi tiparele schimbărilor din arhiva fosiliferă, pe de altă parte"2. În aceste condiţii, paleontologii prudenţi şi-au înghiţit cuvintele şi au susţinut ideologia la putere. A abandona paradigma însemna a abandona comunitatea ştiinţifică; a ignora paradigma şi a se limita la strângerea de dovezi ar echivala cu primirea etichetei degradante de "colecţionar de timbre".

Aşa cum mulţi oameni de ştiinţă au observat, comunitatea ştiinţifică nu doreşte abandonarea unei paradigme în schimbul alteia acceptabile. Aceasta denotă că, oricât de devastatoare ar părea, critica asupra evoluţiei e de fapt irelevantă susţinătorilor evoluţionismului. De exemplu, se poate arata că existenţa oricărei puteri creatoare evoluţioniste se află intre 2 puncte: slabă si inexistentă. Acest lucru e cat se poate de adevărat, dar pentru darwinişti se adresează următoarea întrebare: dacă NU selecţia naturală a realizat creaţia, atunci ce? "Dumnezeu" este în mod sigur un răspuns inacceptabil, deoarece o astfel de fiinţă este necunoscută ştiinţei. Răspunsul "nu ştim" este la fel de inacceptabil, deoarece ar lăsa ştiinţa fără un principiu

30

călăuzitor. Pentru a pune problema în termenii cei mai pragmatici: este imposibil să accepţi o anumită perspectivă fără un cadru teoretic unanim acceptat.

Paradigma lui Gould conform căreia neo-darwinismul e de fapt mort, nu are nici un efect asupra crezului darwinist, sau chiar asupra lui Gould însuşi. Gould a făcut această declaraţie în speranţa apariţiei unei noi ipoteze care să-i susţină teoria, bazată pe speculaţiile macromutaţionale ale geneticianului Richard Goldschmit3. Când noua teorie nu a venit aşa cum era aşteptată, alternativa este fie de a accepta teoria lui Ernst Mayer privind neo-darwinismul, fie de a accepta faptul că biologii nu cunosc, până la urmă, nici un mecanism care să producă complexitate biologică. Acest lucru nu însemna nici o soluţie, de fapt. Gould trebuia să depăşească ispita de a se retrage pe poziţia darwinismului clasic, pentru a nu acorda astfel un ajutor şi o satisfacţie în plus inamicilor naturalismului ştiinţific, inclusiv acelor dezgustători creaţionişti.

Apărarea unei teorii moarte şi îngropate poate fi cu greu o activitate dătătoare de satisfacţii, şi nu este de mirare faptul că Gould sare cu furie la gâtul celor ca mine, care dau atenţie predicilor sale4. Nu intenţionez să-l ironizez pe Gould, totuşi, deoarece am o reală admiraţie pentru el, ca pentru unul dintre puţinii darwinişti care a recunoscut problemele majore ale teoriei şi le-a expus cu onestitate. Tragedia sa este că nu e capabil să admită implicaţiile clare chiar ale raţionamentelor sale, fără a-şi da efectiv demisia din ştiinţă.

Note

[1] Niles Eldredge, Time Frames (Heinemann, 1986), 144. [2] Ibid., 93.[3] Stephen Jay Gould, "Is a New and General Theory of Evolution Emerging?" Paleobiology, 6 (1980), 119-130, reprinted in Maynard Smith, ed., Evolution Now: A Century After Darwin (W. H. Freeman, 1982).[4] Vezi Stephen Jay Gould, "Impeaching a Self-Appointed Judge," Scientific American, (July 1992), 118-122. Scientific American a refuzat să publice răspunsul meu la acest atac, dar răspunsul a apărut

31

totuşi în numărul din martie 1993 al Perspectives on Science and Christian Faith, jurnalul societăţii "American Scientific Affiliation".

Ce este darwinismul? Partea a II-aPhillip E. Johnson (traducere de Dănuţ Ieşeanu)

Phillip E. Johnson este Profesor de Drept la Universitatea din California (Berkley) şi autor al mai multor cărţi împotriva darwinismului.

Supravieţuirea, în continuare, a ortodoxiei darwiniste ilustrează ideea celebră a lui Thomas Kuhn, conform căreia acumularea de anomalii nu duce, ea însăşi, la considerarea unei paradigme ca fiind falsă, deoarece

Respingerea unei paradigme fără a o substitui cu alta� înseamnă a respinge ştiinţa însăşi"5. Această practică poate fi potrivită ca un mod de a continua activitatea profesională numită ştiinţă, dar poate fi foarte contraproductivă atunci când este impusă persoanelor care pun alte întrebări decât cele pe care oamenii de ştiinţă naturalişti vor să fie puse. Să presupunem, de exemplu, că vreau să ştiu dacă Dumnezeu a avut vreun rol în crearea organismelor vii. Un răspuns tipic darwinist este: nu există nici un motiv pentru a invoca acţiunea vreunei forte supranaturale, deoarece selecţia darwiniană a fost capabilă de acest lucru. Pentru a evalua acest răspuns, trebuie sa ştiu dacă selecţia naturală are cu adevărat o forţă creatoare

32

aşa cum îi este atribuită. Nu este un răspuns suficient a spune că oamenii de ştiinţă nu au nimic de oferit in schimbul ei (selecţiei naturale). Faptul că oamenii de ştiinţă spun "nu ştim" nu îmi oferă nici o informaţie validă asupra a ce ştiu ei cu adevărat.

Nu susţin că oamenii de ştiinţă trebuie să-şi schimbe regulile şi să ignore paradigmele. Tot ce vreau de la ei este să fie sinceri şi să recunoască faptul că ei susţin teoria darwinistă, deoarece preferă o ipoteză nesigură in schimbul nici uneia. Ceea ce fac in schimb, este de a prezenta teoria evoluţionistă publicului ca un fapt ce trebuie acceptat de fiecare fiinţă raţională. Dacă există temeiuri rezonabile pentru a pune teoria sub semnul întrebării, un asemenea dogmatism este ridicol, chiar dacă cei ce se îndoiesc pot sau nu propune o teorie mai bună.

Pentru creaţionişti, darwiniştii par destul de intoleranţi şi de dogmatici când aceştia insista de a-şi propaga propria filosofie ca un monopol în şcoli şi în media. Bineînţeles că darwiniştii nu se simt vinovaţi. Din contră, ei se simt prost când creaţioniştii doresc a-şi face auzite propriile lor argumente. A prezenta evoluţia ca unica sursa de desfăşurare a ciclului vieţii li se pare darwiniştilor a fi abia o măsură de protejare a integrităţii educaţiei ştiinţifice; în schimb a prezenta şi cealaltă teorie, a creaţioniştilor, ar însemna să permită unor fanatici să îşi impună opiniile asupra altora. Chiar şi profesorilor de colegiu le-a fost interzis să îşi exprime îndoielile asupra evoluţiei darwiniste în clase, şi se pare că este unanim împărtăşită ideea că Constituţia nu doar permite, ci chiar impune, asemenea restricţii asupra libertăţii academice. Pentru a explica această situaţie bizară trebuie să definim cel de-al 4-lea termen şi anume: religia.

Să presupunem că argumentele unui "sceptic" arată că probele privind creaţia biologică prin selecţie naturală se află într-un puternic impas, şi date fiind aceste circumstanţe, trebuie să luam în considerare dezvoltarea vieţii datorită unei forţe pre-existente şi care e ghidata de un anumit scop. Pentru naturalişti, aceasta sugestie este "creaţionistă" şi deci inacceptabilă deoarece invocă o entitate necunoscută ştiinţei. Ceea ce e şi mai rău e că ar putea exista posibilitatea ca acest Creator să fi

33

vorbit cu oamenii, într-un fel sau altul. În acest caz, ar putea exista oameni cu o adevărată cunoaştere a lui Dumnezeu, care nu sunt nici falşi profeţi şi nici visători. Asemenea persoane ar putea fi evident periculoşi rivali ai oamenilor de ştiinţă, din perspectiva lor de autorităţi culturale.

Filosofia naturalistă a dezvoltat o strategie pentru a preveni apariţia acestei probleme: etichetează naturalismul ca ştiinţă, iar teismul ca religie. Primul termen este apoi clasificat drept cunoaştere, iar cel de-al doilea abia credinţă. Distincţia are o importanţă extraordinară, deoarece numai cunoaşterea poate fi validă pentru oricine; credinţa este validă doar pentru credincios, şi nu trebuie niciodată să treacă drept informaţie! Elevul care crede că 2 si cu 2 fac 5, sau ca apa nu e alcătuită din atomi de hidrogen si oxigen, sau că teoria evoluţiei nu e corectă, nu exprimă un punct de vedere minoritar. El sau ea este ignorant, iar rolul ştiinţei este de a educa această ignoranţă şi de a o înlocui cu cunoaştere. Astfel, elevii trebuie învăţaţi încă de la primele clase că evoluţia este un fapt real, şi odată cu trecerea timpului vor învăţa că evoluţia înseamnă naturalism.

Pe scurt, propoziţia că Dumnezeu a fost implicat în orice fel în procesul creaţiei este efectiv proscrisă şi implicit negată. Aceasta, deoarece evoluţia naturalistă este, prin definiţie, în categoria cunoaşterii ştiinţifice. Ceea ce contrazice cunoaşterea este implicit fals sau imaginar. Din acest motiv este posibil pentru naturaliştii ştiinţifici să susţină, cu bună credinţă, că ei au spus tot ce era de spus despre Dumnezeu. În cadrul filosofiei naturaliste, ambele propoziţii sunt, în esenţă, acelaşi lucru. Tot ce trebuie spus despre Dumnezeu este că nu este nimic de spus despre Dumnezeu, deoarece asupra acestui subiect nu putem căpăta nici un fel de cunoaştere.

Cel de-al 5-lea şi ultim termen este adevărul. Adevărul, luat ca atare, nu este un concept important în filosofia naturalistă. Motivul este că adevărul relevă un absolut neschimbabil, în timp ce cunoaşterea ştiinţifică are o natură dinamică. Viaţa, ca şi cunoaşterea, evoluează spre forme superioare. Ce a fost cunoaşterea în trecut, nu este neapărat cunoaştere şi în prezent, iar cunoaşterea din viitor va fi în mod sigur superioară celei de acum. Doar naturalismul prin sine însuşi şi validitatea ştiinţei sunt adevăruri absolute. Nu poate

34

exista nici un criteriu al adevărului în afara ştiinţei, nici un dumnezeu la care sa avem acces.

Modalitatea de a înţelege aceste lucruri se poate vedea şi în limbajul "religios" al oamenilor de ştiinţă naturalişti. De exemplu, fizicianul Stephen Hawking şi-a încheiat faimoasa carte "Rezumat al istoriei timpului" (A Brief History of Time) cu prezicerea că omul va ajunge într-o zi să cunoască "mintea lui Dumnezeu". Această afirmaţie a fost greşit înţeleasă de anumiţi prieteni ai mei, care credeau că Hawkins ar avea o atracţie către teism. De fapt, Hawkins nu se referea la o forţă supranaturală, ci la posibilitatea ca informaţia ştiinţifică să ajungă la un moment dat completă, deoarece va putea explica toate mişcările particulelor materiale, în orice circumstanţă.

Monopolul ştiinţei în domeniul cunoaşterii explică de biologii evoluţionişti nu găsesc ca fiind normală întrebarea: "este teoria darwinistă adevărată?" Ei vor accepta cu bucurie că teoria este incompletă, şi că necesită cercetări suplimentare. La orice moment dat din istorie, totuşi, teoria naturalistă evoluţionistă la putere reprezintă stadiul cunoaşterii ştiinţifice a originilor umane. Cunoaşterea ştiinţifică este prin definiţie cea mai apropiată aproximare a adevărului absolut ce ne este accesibilă. A întreba dacă această cunoaştere este adevărată înseamnă a devia de la subiect şi a nu înţelege "cum lucrează de fapt ştiinţa".

Pana acum am descris categoriile metafizice cu ajutorul cărora oamenii de ştiinţă naturalişti au exclus dumnezeirea din discuţiile lor "raţionale", asigurându-se astfel că darwinismul este adevărat prin definiţie. Nu e necesar de a explica de ce ateii găsesc agreabil acest sistem de control al gândirii. Ce e puţin mai greu de înţeles, cel puţin la început, este puternicul suport pe care îl primeşte darwinismul din partea comunităţii creştin-academice. Încercările de a demasca falsitatea evoluţionismului sunt primite cu puţin entuziasm de mulţi profesori creştini de ştiinţă şi filosofie, chiar şi în instituţii despre care se spune ca sunt conservatoare. Ţinând cont de faptul că darwinismul este naturalist şi deci antagonist ideii că Dumnezeu ar fi avut vreun rol în istoria vieţii, şi că joacă rolul principal în asigurarea supremaţiei în lumea intelectuală, am

35

putea presupune că intelectualii creştini ar fi dornici de a descoperi punctele slabe ale acestuia.

De fapt, cei mai mulţi dintre profesorii creştini cred că darwinismul sau "evoluţia", aşa cum o numesc ei, este de neatins şi că poate fi împăcată cu credinţa creştină. Şi, de fapt, darwinismul este de neatins atât timp cat lumea acceptă categoriile naturalismului ştiinţific, pe care le-am descris anterior. Problema este că aceleaşi categorii ale gândirii fac teismul creştin, sau orice teism, absolut de neatins. Dacă ştiinţa are o autoritate exclusivă de a ne spune cum anume viaţa a fost creată, şi dacă ştiinţa este naturalistă, şi dacă ştiinţa nu discreditează niciodată o paradigmă fără a fi prezentată într-o alternativă naturalistă acceptabilă, atunci darwinismul este de neînvins în ştiinţă. Acelaşi motiv care face darwinismul inevitabil, totodată îl alungă pe Dumnezeu din istoria umanităţii, făcând din teism o credinţă iluzorie. Naturalismul teist reprezintă, astfel, o contradicţie în termeni.

Unii speră să evite contradicţiile dintre ştiinţă şi religie susţinând că regulile naturaliste se aplică doar în cadrul ştiinţei, şi că există un tărâm separat în care teismul poate înflori. Problema acestui aranjament, aşa cum am văzut, este că în cultura naturalistă, concluziile ştiinţifice sunt considerate a fi cunoaştere, sau chiar fapt. Ce este în afara faptului e fantezie, sau în cel mai bun caz credinţă subiectivă. Teiştii care cochetează cu naturalismul ştiinţific nu pot afirma astfel niciodată că dumnezeul lor este real în aceeaşi măsură în care şi evoluţia e reală. Această regulă este esenţială pentru întreaga construcţie mentală care a produs darwinismul. Dacă Dumnezeu există, El ar fi putut acţiona asupra creaţiei Sale prin mutaţie şi selecţie naturală dacă ar fi vrut, dar în acelaşi timp El ar fi putut crea şi din motive care nu au nici o legătură cu ştiinţa. Însă atunci când Îl introducem pe Dumnezeu în contextul creaţiei, nu există nici un motiv de a crede că atâta complexitate care ne înconjoară ar fi putut apărea prin mutaţii întâmplătoare şi selecţie naturală. Probe directe care să ateste că aceste mecanisme au substanţiale puteri creatoare nu pot fi găsite în natură, laboratoare sau în urmele fosilifere. Un pas esenţial în raţionamentul care stabileşte că selecţia darwinistă a creat minunile biologiei, astfel, este ideea că nimic altceva nu a

36

fost disponibil. Teismul este prin definiţie doctrina care arată că exista şi alt mecanism decât cel darwinist.

Poate contradicţia este greu de văzut dacă ne exprimam la un nivel abstract, aşa că voi da un exemplu mai concret. Persoanele care sprijină poziţia de compromis numită "evoluţie teistă" sunt întotdeauna vagi în a explica ce înţeleg ei prin "evoluţie". Ei au motive bune de a fi atât de vagi. Aşa cum am văzut, evoluţia darwiniană este prin definiţie neghidată şi fără scop, deci o asemenea evoluţie nu poate fi în nici un sens teistă. Pentru ca evoluţia să fie teistă, trebuie să fie ghidată de Dumnezeu, asta însemnând că Dumnezeu a programat procesul apariţiei vieţii în avans ori a intervenit din când în când pentru a o îndrepta în direcţia corectă. Pentru darwinişti, evoluţia ghidată de Dumnezeu este o forma uşoară de creaţionism, adică nu e deloc evoluţie. Pentru a repeta, această înţelegere atacă exact miezul gândirii evoluţioniste. Permite unei inteligenţe supranaturale preexistente să ghideze evoluţia, şi această fiinţă omnipotentă poate face cu mult mai mult decât atât.

Bineînţeles, teiştii pot gândi evoluţia ca ghidată de Dumnezeu, chiar dacă naturaliştilor darwinişti le place sau nu. Problema faptului de a avea o definiţie privată pentru teişti, însă, este că naturaliştii ştiinţifici au puterea de a decide, în discursurile publice, inclusiv în orele de curs din şcolile publice, ce înseamnă termenul �evoluţie". Dacă evoluţioniştii teişti propagă mesajul că evoluţia, aşa cum ei o înţeleg este inofensivă religiei teiste, ei îi înşeală pe cei de o credinţă cu ei, în afara cazului în care adaugă un avertisment clar că versiunea de evoluţie susţinută de întreg mainstream-ul ştiinţific este cu totul altceva. Acest avertisment nu este însă niciodată emis în mod clar, deoarece principalul obiectiv al evoluţiei teiste este de a păstra pacea cu curentul ştiinţific principal. Evoluţioniştii teişti servesc astfel, fără voie, scopurile naturaliştilor ştiinţifici, ajutându-i pe aceştia din urmă să convingă comunităţile creştine să îşi coboare garda în faţa incursiunii naturalismului.

Ne aflam acum in poziţia de a răspunde la întrebarea cu care am început analiza. Ce este darwinismul? Darwinismul este o teorie aparţinând ştiinţei empirice doar la nivelul microevoluţiei, în cazul căreia oferă un cadru pentru explicarea lucrurilor precum variaţia care apare atunci când mici populaţii

37

sunt izolate de principala populaţie a speciei. Ca o teorie generală a creaţiei biologice, darwinismul nu este empiric deloc. Din contră, este o implicare a doctrinei filosofice numită naturalism ştiinţific, care este bazată pe presupunerea a priori că Dumnezeu nu a avut nici o influenţă asupra naturii. Astfel, evoluţia în înţelesul darwinist este în mod implicit antitetică teismului, cu toate că evoluţia, într-un înţeles complet diferit şi în sens non-naturalist ar fi putut fi metoda aleasă de Dumnezeu pentru creaţie.

În 1874, întrebat, marele teolog Charles Hodge şi-a pus aceeaşi întrebare pe care mi-am pus-o şi eu: : Ce este darwinismul? După o atentă şi deschisă evaluare a doctrinei, răspunsul său a fost fără echivoc: "Este ateism". Să ne întoarcem acum la emisiunea "Jeopardy" cu care am început, si să presupunem că Darwinismul este răspunsul. Atunci, care e întrebarea? Întrebarea este: "Cum trebuie ca să fi apărut creaţia, dacă presupunem ca Dumnezeu nu a avut nici o legătură cu ea?" Evoluţioniştii teişti nu rezolvă prea multe încercând să creştineze răspunsul la o întrebare care descinde direct din agenda naturalismului ştiinţific. Ceea ce trebuie să facem, însă, este să contestăm presupunerea că singurele întrebări care merită răspuns sunt acelea care presupun faptul că naturalismul este adevărat.

Note

[5] Thomas S. Kuhn, The Structure of Scientific Revolutions 2d ed., (Chicago: University of Chicago Press, 1970), 79.

Frauda redescoperităcategoria Falsuri 

Russell Grigg (traducere de Iulian Ţigănelea)

Se ştia de mult că unul dintre cei mai eficienţi popularizatori ai teoriei evoluţiei a plăsmuit câteva schiţe,

38

însă numai recent a fost descoperită amploarea uimitoare a falsului său

Majoritatea oamenilor au auzit sau au fost învăţaţi că în timpul primelor luni de dezvoltare în uter, embrionul uman trece prin (sau recapitulează) diverse stagii evolutive, cum ar fi etapa în care are branhii ca un peşte, coadă ca o maimuţă etc.

Nu numai că teoria a fost prezentată generaţiilor de studenţi biologi/medicinişti ca un fapt, dar a fost de asemenea folosită mulţi ani pentru a justifica în mod convingător avortul. Susţinătorii avortului pretind că fătul ucis ar fi încă în stadiul de peşte sau de maimuţă, nedevenind încă o fiinţă umană.

Această teorie, numită recapitulare embrionară, a fost ferm expusă de Ernst Haeckel la sfârşitul anilor 1860 pentru a promova teoria evoluţiei a lui Darwin în Germania, chiar dacă Haeckel nu avea dovezi pentru a-şi susţine punctul de vedere1.

Date fabricate

Fiind lipsit de probe, Haeckel a pornit la fabricarea lor. A

schimbat fraudulos între ele schiţe (ale altor oameni de ştiinţă) de embrioni umani şi de câine, pentru a mări asemănarea dintre ele şi a ascunde nepotrivirile.

Savanţii germani contemporani lui Haeckel (de menţionat este, în 1874, Wilhelm His Sr, profesor de anatomie la Universitatea din Leipzig) erau conştienţi de această fraudă şi i-au smuls acestuia o mărturisire vagă, în care Haeckel învinovăţea pentru eroari pe desenatorii schiţelor, fără a recunoaşte că el însuşi era autorul lor!2

39

Cei mai informaţi evoluţionişti au ajuns în ultimii 70 de ani la concluzia că teoria recapitulării este falsă.3

Totuşi, ea este în continuare avansată ca sprijin pentru teoria evoluţionistă în multe manuale şi enciclopedii de specialitate şi de personalităţi evoluţioniste precum Carl Sagan.4

Dar aşteptaţi – e mai mult decât atât

Când evoluţioniştii spun că teoria recapitulării este falsă, de regulă ei nu înţeleg să admită faptul că compararea embrionilor nu furnizează dovezi ale descendenţei comune. De fapt, ei încă subliniază frecvent presupusele similarităţi dintre embrionii aflaţi în stadiile primare (numite omologie embrionară) ca fiind dovezi ale evoluţiei. Această presupunere este fundamentată pe ideea că astfel de similarităţi sunt “cunoştinţe elementare”.5

Pretinsele similarităţi dintre embrioni se bazau de ani de zile, conştient sau nu, pe un set de 24 de schiţe ale lui Haeckel pe care le-a publicat mai întâi în 1866 în lucrarea sa Morfologia generală a organismelor, şi apoi în 1874 în mai cunoscuta sa Antropologie. Ele aveau ca scop să arate embrionii de peşte, salamandră, ţestoasă, găină, porc, vacă, iepure şi om în trei stagii de dezvoltare. Diversele stadii, în special cele timpurii, prezentau asemănări substanţiale. Chiar din momentul apariţiei acestor schiţe, s-a presupus că ele ne redau ceva foarte aproape de adevăr despre embrionii speciilor vertebrate. Atât de mult încât ele încă apar în manuale şi în lucrări cunoscute despre evoluţie.6,7

De fapt, nimeni nu s-a deranjat să verifice – până acum. Se dovedeşte că frauda lui Haeckel este mult mai gravă decât s-a crezut. Privitor nu numai la ideea de recapitulare: se pare că similarităţile sunt mult, mult mai mici decât s-ar fi gândit cineva.

Frauda cercetată şi dezvăluită

40

Michael Richardson, lector şi embriolog la Şcoala Medicală Spitalul St. George din Londra, a dezvăluit şi mai mult dimenstiunile acestei fraude, într-un articol din publicaţia Anatomy and Embriology8, recent revăzut în Science9 şi New Scientist.10

Richardson afirmă: „am simţit întotdeauna că ceva este greşit în legătură cu schiţele lui Haeckel, fiindcă nu se potriveşte cu concepţia şi înţelegerea mea asupra ratei cu care peştii, reptilele, păsările şi mamiferele îşi dezvoltă trăsăturile distinctive”8 El nu a putut găsi nicăieri vreo menţiune despre cineva care să fi comparat realmente embrionii unei specii cu aceia ai alteia, aşa încât “nimeni nu citează nici un fel de date comparative în susţinerea ideii”.8

Din acest motiv el a adunat o echipă internaţională care să facă exact acest lucru - să examineze şi să fotografieze forma externă a embrionilor unei game largi de specii vertebrate, aflate într-un stadiu comparabil cu cel descris de Haeckel.8

Echipa a colectat embrioni de la 39 de animale diferite, inclusiv marsupiale din Australia, broaşte de copac din Puerto Rico, şerpi din Franţa, şi un embrion de aligator din Anglia. Au descoperit faptul că embrionii de diferitelor specii sunt foarte diferiţi. De fapt, sunt atât de diferiţi încât e imposibil ca schiţele lui Haeckel (reprezentând embrioni asemănători la vedere) să fi fost făcute după specimene reale.

Nigel Hawkes l-a intervievat pe Richardson pentru prestigiosul ziar britanic The Times11. Într-un articol în care îl descrie pe Haeckel ca pe “Un mincinos embrionic”, el îl citează pe Richardson:

“Acesta este unul dintre cele mai grave cazuri de fraudă ştiinţifică. Este şocant să descoperi că cineva odată considerat un mare om de ştiinţă deruta în mod deliberat. Mă înfurie… Ceea ce el (Haeckel) a făcut, a fost să ia un embrion uman şi să-l copieze, pretinzând că salamandra şi porcul şi toate celelalte arată la fel în acelaşi stadiu de dezvoltare. Nu este aşa… Sunt falsuri”.11

Haeckel nu numai că a alterat schiţele adăugând, omiţând şi schimbând trăsături dar, conform lui Richardson şi echipei sale,

41

“El de asemenea a măsluit scara pentru a exagera asemănările dintre specii, chiar şi când era o diferenţă de zece ori în mărime. În continuare, Haeckel a făcut neclare diferenţele neîngrijindu-se a menţiona numele speciilor în cele mai multe cazuri, ca şi cum un singur reprezentant ar fi exact pentru un întreg grup de animale”.9

Schiţele lui Ernst Haeckel au fost declarate falsuri de către profesorul His în 1874 şi au fost incluse în cvasi-mărturisirea lui Haeckel, dar conform lui Richardson,

“Mărturisirea lui Haeckel s-a pierdut după ce schiţele sale au fost ulterior folosite într-o carte din 1901 numită Darwin and after Darwin şi reproduse pe scară largă în cărţile de biologie în limba engleză".9,12

Se vor grăbi acum oare bibliotecile, editurile şi popularizatorii de cărţi evoluţioniste a le rescrie ori a le retrage din circulaţie, ori a recunoaşte în alt fel faptul că teoria similarităţilor (asemănărilor) embrionare ca dovadă a evoluţiei este în mare parte bazată pe o fraudă academică?

Referinţe şi note

1. Asemănarea superficială a unor diferiţi embrioni unul cu altul a atras atenţia zoologilor încă dinainte de Haeckel, inclusiv J.F. Meckel (1781-1883), M.H. Rathke (1793-1860), şi Etienne R.A. Serres (1786-1868) care a emis teoria conform căreia embrioni ai animalelor superioare trec prin stagii comparabile cu adulţi ai animalelor inferioare, şi K. von Baer (1792-1876) care era creaţionist şi s-a opus acestei viziuni, la fel de viguros opunându-se darwinismului (Encyclopaedia Britannica, 1:789, 1992). Haeckel a fost însă cel care a popularizat ideea cu ideea atractivă “ontologia recapitulează filogenia” (însemnând că dezvoltarea embrionilor umani în

42

uter este o reluare a treptelor presupusei evoluţii omului dintr-o creatură primitivă). 2. R. Grigg, ‘Ernst Haeckel: Evangelist for evolution and apostle of deceit’, Creation 18(2):33–36, 1996. 3. De exemplu evoluţionistul Stephen J. Gould a declarat: “Atât teoria [recapitulării] cât şi “abordarea dezlânată” a clasificării pe care ea o încurajează sunt astăzi, sau a trebui să fie, moarte. ‘Dr Down's Syndrome’, Natural History, 89:144, April 1980, citat din Henry Morris, The Long War Against God, Baker Book House, Michigan, p. 139, 1989. 4. De exemplu, World Book Encylopedia, 6:409–410, 1994; Collier's Encyclopedia, 1994, 2:138, 1994; Carl Sagan, The Dragons of Eden, Book Club Associates, London, pp. 57–58, 1977. 5. Creaţioniştii au atras atenţia timp de mulţi ani că similitudinea nu dovedeşte descendenţa comună, ci poate foarte bine să se datoreze design-ului comun, abordare obişnuită pentru o inginerie eficentă. 6. De exemplu, Scott Gilbert, Developmental Biology, Sinauer Associates, Massachusetts, fifth ed. pp. 254 and 900, 1997, where Gilbert wrongly attributes the drawings to ‘Romanes, 1901’. And George B. Johnson, Biology, Mosby-Year Book, St Louis, p. 396, 1992. 7. De exemplu Mahlon Hoagland and Bert Dodson, The Way Life Works, Ebury Press, London, p. 174, 1995, prezintă desenele lui Haeckel color, nici

43

mai mult, nici mai puţin! Şi Richard Leakey, Illustrated Origin of Species, Faber and Faber, London, p. 213, 1986, în care Leakey numeşte recapitularea lui Haeckel dogmă ‘greşită’, dar totuşi reproduce schiţele. 8. Michael Richardson et al, Anatomy and Embryology, 196(2):91–106, 1997. 9. Elizabeth Pennisi, 'Haeckel's Embryos: Fraud Rediscovered', Science 277(5331):1435, September 5, 1997. 10. 'Embryonic fraud lives on', New Scientist 155(2098):23, September 6, 1997.11. Nigel Hawkes, The Times (London), p. 14, August 11, 1997. 12. Creaţioniştii au fost totdeauna conştienţi de frauda lui Haeckel, deşi nu neapărat şi de proporţia ei. Vezi şi Ian Taylor, In the Minds of Men, TFE Publishing, Toronto, pp. 185ff., 275ff., 1986; Wilbert H. Rusch SR, 'Ontogeny Recapitulates Phylogeny', Creation Research Society, 6(1):27–34, June 1969; Douglas Dewar, Difficulties of the Evolution Theory, Edward Arnold & Co., London, Chapter VI, 1931. Also Assmusth and Hull, Haeckel's Frauds and Forgeries, Bombay Press, India, 1911.

Sursa articolului: Creation ex nihilo 20(2):49–51, March–May 1998

44

Manipulare: A fost demonstrată macro-evoluţia?

David A. de Witt (traducere de Paul Cocei)

Din emfaza comunicatului de presă al Universităţii din San Diego, ar părea că evoluţia a fost în sfârşit dovedită o dată pentru totdeauna şi creaţioniştii ar trebui să se dea bătuţi. Dar departe de a combate creaţionismul, dovezile ştiinţifice sunt în completă concordanţă cu creaţia! Declaraţia de presă1 a UCSD (Universitatea din San Diego, California) spunea, printre altele:

"Biologi de la Universitatea din San Diego, California au găsit prima dovadă genetică ce explică în ce fel au avut loc transformările pe scară largă ale structurii corporale a animalelor în perioada evoluţiei timpurii... Realizarea reprezintă un punct de cotitură în biologia evoluţionistă, nu numai pentru că arată cum noi structuri animale au putut apare printr-o simplă mutaţie genetică, ci fiindcă ea răspunde unei critici majore pe care creaţioniştii au adus-o mult timp împotriva evoluţiei absenţa unui mecanism� genetic care ar putea permite introducerea de noi şi radicale tipuri structurale animale".

Biologii evoluţionişti cred că structura corporală a insectei cu şase picioare a evoluat din strămoşi de gen crustacee (inclusiv creaturi precum crevetele) care şi-au pierdut picioarele în plus .� � 2 O asemenea schimbare radicală însă, ar avea nevoie de mutaţii care să determine suprimarea dezvoltării picioarelor. McGinnis şi colaboratorii săi credeau că au găsit mutaţia şi gena responsabile pentru această schimbare. Totuşi, examinarea cu atenţie a rezultatelor strădaniei lor arată că situaţia este mult mai complexă.

Aceşti oameni de ştiinţă au investigat gena Ubx, o genă de control care suprimă dezvoltarea picioarelor la muşte. Aceste gene sunt comutatoare principale care controlează structura corporală. Anumite gene de acest tip pot comanda unde se formează capul, unde se formează picioarele, sau coada, sau chiar aripile. Aceste comutatoare principale funcţionează� �

45

precum întreruptoarele de circuit şi activează sau dezactivează un şir întreg de alte gene. Genele de control pot fi poziţionate în locaţii anormale; ele fie opresc dezvoltarea unor structuri, fie fac ca acestea să se dezvolte în locuri foarte neobişnuite. De exemplu gena Pax 6 controlează dezvoltarea ochilor. O muscă cu o exprimare anormală ar putea dezvolta un ochi pe un picior, pe o antenă, sau chiar pe abdomen.3

Cercetătorii au descoperit că gena Ubx la o muscă, suprima complet dezvoltarea picioarelor, în timp ce aceeaşi genă, la Artemia, o crevetă oceanică, suprimă dezvoltarea picioarelor doar în proporţie de 15%. Ei au aplicat o mutaţie asupra genei Ubx de la Artemia şi au descoperit că această nouă genă era mult mai eficientă în blocarea formării picioarelor. Ei au postulat că o asemenea mutaţie a avut loc probabil la crustaceii care erau strămoşii insectelor cu şase picioare.2

Faptul că oamenii de ştiinţă pot modifica semnificativ structura corporală nu dovedeşte macroevoluţia şi nici nu dezminte creaţionismul. Succesul macro-evoluţiei necesită adăugare de informaţie NOUĂ şi NOI gene care produc NOI proteine în NOI organe şi sisteme. De exemplu, o singură mutaţie care poate opri formarea picioarelor este mult diferită de o mutaţie care produce picioare. Apariţia unui picior suplimentar ar avea nevoie ca un mare număr de diferite gene să fie prezente simultan. Mai mult, de unde provin aripile? Chiar dacă o crevetă pierde câteva picioare, nu înseamnă că se transformă într-o muscă. Din moment ce crustaceele nu au aripi, de unde vine informaţia necesară producerii aripilor la muşte?

Nici măcar posesia de aripi nu este suficientă. Alţi cercetători, într-un alt studiu, au descoperit că amplasamentul subcelular al enzimelor metabolice este important pentru contracţia funcţională a muşchilor necesară zborului.4 Într-adevăr, enzimele metabolice trebuie să fie în apropierea proteinelor citoscheletice care sunt implicate în contracţia musculară. Dacă enzimele nu sunt în locaţia exactă dinăuntrul celulei unde este nevoie de ele, muştele nu pot zbura. Acest studiu confirmă faptul că �prezenţa enzimelor active în celulă nu este suficientă pentru funcţionarea muşchiului; este necesară

46

localizarea exactă a enzimelor�. De asemenea �... este nevoie de un sistem celular cu înaltă organizare�.

În concluzie, schimbările în structura corporală � nu contează amploarea � nu dovedesc macroevoluţia. Pierderea de structuri sau structurile amplasate greşit nu trebuiesc puse pe picior de egalitate cu sporirea informaţiei care este necesară pentru a forma noi structuri şi sisteme celulare.

Referinţe

1. Ronshaugen, M. 2002. News Release, UC San Diego, February 6. http://ucsdnews.ucsd.edu/newsrel/science/mchox.htm2. Ronshaugen, M, N. McGinnis, and W. McGinnis. 2002. Nature advance online publication, February 6. (DOI 10.1038/nature716) 3. Halder, G, P. Callaerts, and W.J. Gehring. 1995. Science 267:1788-92. 4. Wojtas K, N. Slepecky, L. von Kalm, and D. Sullivan.1997. Mol. Biol. Cell 8:1665-75.

Sursa articolului: Creation Matters Vol. 7 Nr. 1 Jan/Feb 2002

Un antropolog îşi dă demisia în „dezastrul datărilor”

WorldNetDaily (traducere de Paul Cocei)

Un cunoscut profesor de antropologie, ale cărui lucrări au fost citate ca dovezi că Omul de Neanderthal trăia odată în nordul Europei, a demisionat după ce juriul unei universităţi germane a ajuns la concluzia că acesta a fabricat date şi a plagiat lucrările colegilor săi.

Reiner Protsch von Zieten, a decis juriul Universităţii din Frankfurt, a minţit în legătură cu vârsta unor cranii umane, atribuindu-le o vârstă de zeci de mii de ani, cu toate că ele erau mult mai recente, relatează Deutsche Welle.

47

„Comisia a descoperit că Prof. Protsch a falsificat şi manipulat fapte ştiinţifice în ultimii 30 de ani”, au afirmat într-o declaraţie oficiali ai Universităţii despre binecunoscutul expert în datările cu carbon.

Lucrările lui Protsch au devenit suspecte în ultimul an în timpul unei investigaţii de rutină asupra unor fosile preistorice din Germania, investigaţie efectuată de alţi doi antropologi.

„Am decis să supunem multe din aceste descoperiri unor tehnici moderne pentru a verifica autenticitatea lor, aşa încât le-am trimis la [Universitatea] Oxford pentru testări”, a declarat pentru publicaţia „The Sunday Telegraph” unul dintre cercetători. „Era o examinare de rutină şi în nici un caz o încercare de discreditare a prof. von Zieten”. În raportul lor, ei au denumit cei 30 de ani de activitate a lui Protsch, un „dezastru al datărilor”.

Ei au găsit printre altele că scheletul feminin „Bischof-Speyer”, cu o dantură neobişnuit de bine conservată, descoperit în nordul Germaniei şi pe care Protsch îl datase la 21.300 de ani, avea vechimea doar 3.300 de ani.

O altă eroare de datare a fost identificată în cazul unui craniu găsit lângă Padenborn, în Germania, pe care Protsch îl datase la 27.400 de ani. Se credea că este cea mai veche rămăşiţă umană găsită în regiune până în momentul în care investigatorii de la Oxford au indicat faptul că el a aparţinut unui om care a murit în anul 1750!

Muzeul antropologic din Herne, care deţinea „craniul Paderborn”, a efectuat propriile sale teste în urma rezultatelor neliniştitoare ale investigaţiei desfăşurată la Universitatea Oxford. „Am tăiat craniul şi încă mai mirosea”, a declarat directorul muzeului. „Bineînţeles, suntem foarte dezamăgiţi”.

Protsch, recunoscut pentru gustul său pentru trabucuri cubaneze şi maşini Porsche, nu a comentat descoperirile comisiei, dar în luna ianuarie a declarat pentru Frankfurter Neue Presse, „Acesta a fost un tribunal inchizitorial. Nu au nici o dovadă puternică împotriva mea”.

Prăbuşirea falselor datări ale lui Protsch în privinţa fosilelor umane din Europa de nord este abia la început.

Stringer, un specialist în epoca de piatră şi conducătorul secţiunii de antropologie de la Muzeul de Istorie Naturală din

48

Londra a declarat: „Ceea ce era considerată ca o dovadă majoră că neanderthalienii trăiau odată în nordul Europei s-a dus pe apa sâmbetei. Suntem nevoiţi să rescriem preistoria”.

„Acum Antropologia trebuie să revizuiască imaginea sa despre omul modern dintre anii 40.000 şi 10.000 î.Hr.”, a adăugat Thomas Terberger, arheolog la Universitatea din Greifswald.

Preşedintele Universităţii din Frankfurt, Rudolf Steinberg, şi-a cerut scuze pentru eşecul instituţiei în a identifica şi stopa comportarea defectuoasă a lui Portsch. „O mulţime de oameni au întors capul”, a spus el.

Sursa articolului: WorldNetDaily.com, February 19, 2005

Despre învăţămintele unui veac de evoluţionismDr. Emil Silvestru

O scurtă istorie

Atunci când André Malraux, probabil sub influenţa devastatoare a ororilor celor două conflagraţii ale secolului XX, profeţea că secolul al XXI-lea va fi religios sau nu va fi deloc , o făcea în deplină cunoştinţă de cauză. Căci tocmai în iubita lui Franţă, a cărei cultură a şi păstorit-o vreme de 10 ani, începuse, cu aproape două secole înaintea lui, lunga şi zbuciumata fugă a omului de Dumnezeu. Iluminiştii francezi au fost aceia care au îndemnat poporul – din umbră sau prin ridiculizare făţişă – să se proclame liber de constrângerile religiei, reiterând într-o formă revoluţionară spusa lui Protagoras conform căreia Omul este măsura tuturor lucrurilor. Şi pentru a pecetlui această decizie, populaţia Parisului a ales o obscură dansatoare de cabaret – Madmoiselle Candeille – pe care a purtat-o în triumf până la catedrala Notre-Dame, unde a fost încoronată drept Zeiţă a Raţiunii. După ce s-

49

a închinat ceremonios zeiţei pe jumătate nude tronând pe altar, mulţimea a ars în mod solemn Biblia în piaţa din faţa catedralei, declarând că de atunci înainte Raţiunea şi numai Raţiunea avea să conducă Franţa. Şi pornind de atunci şi de acolo, aceste idei au început să cutreiere lumea. A trebuit însă să treacă mai bine de o jumătate de secol pentru ca ideile Revoluţiei franceze să-şi găsească un suport dogmatic solid. Or, nu era cu putinţă ca acesta să vină tot din Franţa, care-şi epuizase deja elanul creator sub lama ghilotinei şi prin marea stepă rusă.

Anglia a fost aceea care a făcut pasul decisiv. Dar l-a făcut aşa cum îi şade bine, adică… englezeşte. Ideile revoluţionare franceze nu au izbutit să penetreze în mod imediat şi direct societatea engleză, aflată în plin elan spiritual creştin, ca urmare a marii renaşteri metodiste. În plus, sprijinul francez acordat Revoluţiei americane a creat în imperiu un puternic resentiment împotriva ideilor revoluţionare de orice fel.

Şi totuşi, Anglia ascundea o grupare de oameni – o elită intelectuală – ce pregătea în tihnă diseminarea ideilor socialiste franceze. Societatea Lunară din Birmingham, activă între 1764 şi 1800, a avut neîndoios o influenţă capitală. Trăgându-şi numele de la faptul că membrii ei se întâlneau o dată pe lună, la luna plină, această societate – care s-a transformat mai târziu în Societatea Regală – a avut un rol decisiv în implementarea Revoluţiei Industriale, dar şi în sădirea ideilor socialiste. Considerându-se “neguţători de lumină” – sintagmă împrumutată din utopia New Atlantis a lui Francis Bacon – avea ca membri personalităţi precum Erasmus Darwin – bunicul lui Charles Darwin – John Wilkinson, constructor de tunuri, James Watt, creatorul motorului cu aburi, industriaşul Matthew Boulton, chimistul Joseph Priestley şi Benjamin Franklin – corespondent în coloniile americane. Toţi au fost în mod explicit partizanii Revoluţiei americane din 1776 şi susţinători fervenţi ai Revoluţiei franceze 13 ani mai târziu. Benjamin Franklin a fost un adevărat navetist între idealiştii francezi şi englezi. Erasmus Darwin a fost un susţinător activ al ideilor iacobine. Un alt membru, Richard Edgeworth, a colaborat cu Rousseau la scrierea unei cărţi despre educaţia copiilor. Fiul lui James Watt a fost denunţat în Camera

50

Comunelor ca agent francez. Joseph Priestley a fost un susţinător viguros al Adunării Naţionale Franceze, organizând chiar o serbare de aniversare a 2 ani de la căderea Bastiliei. Înfuriată de acest afront, comunitatea creştină în care locuia Priestley, a dat foc casei în care se ţinea serbarea şi l-a forţat pe chimist să plece în exil în America.

Era evident pentru membrii Societăţii Lunare că ideile revoluţionare nu puteau fi pur şi simplu implantate în Anglia. De aceea au ales calea ocolită de a submina temeliile creştinismului prin ştiinţă, conştienţi fiind de caracterul eminamente empiric al anglo-saxonilor şi implicit de tăria argumentelor ştiinţifice pentru aceştia. Trebuiau însă găsite şi propagate repede câteva idei concrete. Prima şi cea mai iconoclastă idee a venit din partea unui avocat pasionat de geologie, pe nume Charles Lyell. Născut în 1797, anul în care părintele geologiei moderne, scoţianul James Hutton murea, Lyell s-a inspirat copios din lucrarea acestuia intitulată Theory of the Earth, în care se propunea pentru prima dată o cronologie extinsă a pământului, care nu făcea apel la evenimente supranaturale. Ideea lui Lyell, cunoscută astăzi sub denumirea de principiul actualismului (uniformitarianism, în engleză) susţine în esenţă că procesele geoformante de astăzi sunt identice cu cele din trecut şi se desfăşoară cu o viteză similară. Aceasta implica faptul că pământul ar avea o vârstă de ordinul zecilor de milioane de ani şi că viaţa a avut la dispoziţie durate imense de timp. Această nouă viziune avea să stimuleze ideile pe care prietenul apropiat al lui Lyell, Charles Darwin le pritocea în liniştita şi bogata sa rezidenţă numită Down House. Căci de atât avea nevoie atunci Darwin – de un timp suficient de lung pentru ca un animal să sufere o schimbare pe care să o transmită prin pangenele din sângele său (aşa credea atunci Darwin) urmaşilor săi care la rândul lor vor amplifica schimbarea şi o vor transmite mai departe. Şi aşa, din milion în milion de an, un peşte putea ajunge într-o bună zi filosof şi nişte molecule oameni… În definitiv, Charles Darwin relua ideile bunicului său Erasmus, publicate în 1794 în voluminoasa sa Zoönomia, carte în care anticipa până şi conceptul de “selecţie naturală”.

51

Lumea noastră cea evoluţionistă

Unde se găseşte azi ideea lui Darwin? Ei bine, la temelia întregii omeniri! Căci socialul, politicul, economicul, culturalul, ba chiar şi religiosul – toate sunt adânc pătrunse sau chiar definite de această idee. Ni se spune că societatea a evoluat de la comuna primitivă la post-modern sau “sfârşitul istoriei” (după Fukuyama), că politica a evoluat de la conservatorism la neoliberalism, că economia a evoluat de la agricultura primitivă la computerizare, că de la picturile rupestre la post-modernism s-a produs o evoluţie uluitoare (deşi Picasso a suspinat la ieşirea din peştera Lascaux: Noi nu am inventat nimic!). Şi pentru că şi specia umană a evoluat, nu era cu putinţă ca toţi oamenii să fie pe aceeaşi treaptă a evoluţiei. Urma logic de aici că cei primitivi trebuiau să dispară – şi asta şi fac din clipa în care ideea lui Darwin a văzut lumina tiparului, în 1859. Din ce în ce mai eficient, mai gospodăreşte. Şi pentru că neoliberalismul este în vârful piramidei evoluţiei politice, trebuie, nu-i aşa, să accelereze dezintegrarea oricărei alternative (primitive, se înţelege), cu adepţii ei cu tot. Şi cum poate să facă asta mai bine decât cu bombe inteligente şi militari docili şi eficienţi? Şi, dacă robotul este mai eficient decât muncitorul uman, ce nevoie mai este de acesta din urmă? Este deci nu numai logic, dar şi moral şi mai ales progresist să-i forţezi pe toţi să se robotizeze sau să renunţe la acele ramuri economice care nu pot fi robotizate... Şi dacă cele 5 simţuri nu mai sunt suficiente pentru a percepe arta ajunsă pe culmile evoluţiei, trebuie musai să-ţi îndopi organismul cu te miri ce substanţă care să-ţi exacerbeze “simţirea artistică”. Şi toate acestea numai pentru că evoluţia înseamnă “progres”: de la simplu la complex, de la primitiv la sofisticat, de la ceilalţi la noi!!

Unul dintre cele mai inechivoce exemple de fundătură sângeroasă întemeiată pe raţiunea umană îl reprezintă “rasismul ştiinţific”. Consider că un scurt istoric al acestui monstru născut din insomnia raţiunii este necesar şi foarte revelator. Pornind de la imensa colecţie de cranii a lui Samuel George Morton (1799-1851) şi cărţile acestuia (Crania

52

Americana şi Crania Aegyptiaca), ideea că nivelul de inteligenţă este funcţie de volumul şi forma craniului a devenit un “fapt ştiinţific” în secolul al 19-lea. Acesta a fost cu siguranţă întărit de publicarea în 1859 a cărţii lui Charles Darwin, al cărei titlu complet este semnificativ: Asupra originii speciilor pe căile selecţiei naturale sau conservarea raselor favorizate în lupta pentru viaţă (sublinierea noastră). Francis Galton (1822-1911), văr primar cu Darwin, reluând conceptul de rasă favorizată, a devenit avocatul fervent al raselor umane şi claselor sociale favorizate. În ajutorul lui a venit medicul francez Paul Broca, creatorul conceptului de coeficient de inteligenţă (Intelligence Quotient), iar la moartea englezului, stindardul a fost preluat de psihologul american Henry Goddard (1866-1957), cu finanţarea substanţială a Fundaţiei Rockefeller. Goddard a reluat antica idee spartană a eliminării celor slabi, sub forma eugeniei. Ideile americanului au avut susţinători puternici şi în Anglia, printre aceştia numărându-se – inevitabil, nu-i aşa? – Leonard Darwin (fiul lui Charles) şi Winston Churchill. Un coleg al lui Godddard, Madison Grant, a publicat în 1916 The Passing of the Great Race (Efemeritatea Marii Rase), carte ce l-a impresionat profund pe Hitler. Grant propune în această carte o explicaţie a eşecului germanilor în Primul Război Mondial: atât de mulţi din masivii războinici blonzi ai rasei germanice au pierit în Războiul de 30 de Ani (1618-1648) încât la debutul Marelui Război naţiunea germană era încă sărăcită în fondul ei etnic pur… Continuând şi amplificând ideile lui Goddard, un alt coleg de generaţie al său – Harry Laughlin – a publicat, la începutul anilor ’20, o carte în care furniza o listă “completă” a celor “socialmente inadecvaţi”, pentru care recomanda sterilizarea sau eugenia. Dar în America aceste idei nu au putut fi aplicate. În Germania însă – profund desacralizată de marele traumatism post-belic – sterilizarea celor indezirabili a început să fie aplicată încă din 1927. Iar odată cu venirea la putere a lui Hitler, în 1933, a devenit politică de stat. De altfel, este astăzi un lucru ştiut că întreaga “viziune biologică” din Mein Kampfeste în întregime inspirată din darwinism. Iată dar că, departe de a fi o idee ariană, rasismul ştiinţific îşi are sorgintea în “lumea bună” anglo-americană! Şi pentru că această lume este conservatoare

53

şi perseverentă, sumbrul experiment german a fost considerat doar o “eroare”. Temelia darwinistă nu a fost pusă sub semnul întrebării. În consecinţă, un nou experiment – de data aceasta la scară mondială – se desfăşoară sub ochii noştri şi pe banii noştri!

Filosofia U.N.E.S.C.O. – Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură – era şi este clară încă din 1949, atunci când Sir Julian Huxley (nepotul “buldogului lui Darwin” – Thomas Huxley) a redactat Manifestul U.N.E.S.C.O. Iată un eşantion:

Unificarea tradiţiilor într-un singur rezervor comun de experienţă, conştienţă şi motivaţie este o necesitate ŕ priori pentru progresul viitor al evoluţiei umane. În acest sens, deşi unificarea politică într-un fel sau altul de guvern mondial va fi necesară pentru atingerea acestui nivel, unificarea în lucrurile minţii nu este numai necesară, ea poate chiar deschide calea spre alte tipuri de unificare. Câtă vreme copilul respiră aerul otrăvit al naţionalismului, educaţia în spirit mondialist nu poate produce decât rezultate precare. Aşa cum am subliniat, deseori familia este cea care infectează mintea copilului cu naţionalism extrem. Şcoala trebuie de aceea să utilizeze căile descrise anterior pentru a combate atitudinea familială.

Este semnificativ faptul că acest manifest a fost accesibil publicului larg numai după 30 de ani de la redactarea lui, atunci când O.N.U. şi U.N.E.S.C.O. erau definitiv instalate în politica mondială.

De la Darwin încoace, am încercat o mulţime de sisteme de referinţă alternative unui Creator, începând cu noi înşine şi terminând cu timpul Planck (10-43s de la explozia iniţială generatoare a universului, moment în care cele patru forţe fundamentale s-au separat). Am încercat să definim constante universale, spre a descoperi azi, când tehnologia a ajuns la un nivel foarte avansat, că nici măcar viteza luminii nu mai este constantă! A fost suficient un foraj ultraadânc pentru ca întreg modelul structurii interne a planetei să fie pus sub semnul întrebării. Şi nişte microscopice aureole pleocroice în granite primare pentru ca întreg eşafodajul datărilor radiometrice – zise “absolute” – să înceapă a tremura ameninţător. A fost suficient

54

să schimbăm spectrul radiaţiei investigate prin telescoape spaţiale, pentru ca imaginea noastră despre univers, pe care o credeam coerentă şi raţională să fie spulberată. Odată ajunsă la nivel molecular – acolo unde se credea că se găseşte secretul evoluţiei pe verticală – biologia dă din colţ în colţ, încercând cu disperare să identifice acest secret ce se transformă pe zi ce trece într-o himeră. În ansamblul său, establishment-ul ştiinţific este pus sub semnul întrebării, şi asta pentru că se încăpăţânează să nu-şi recunoască neputinţa în faţa chestiunii originilor.

Toate acestea fiind zise, cred că Malraux a profeţit cu adevărat. El a înţeles prea bine (şi poate că avusese acces la Manifestul U.N.E.S.C.O.!) că cei 100 de ani de fundamentare evoluţionistă a lumii o vor aduce în cele din urmă pe muchia prăpastiei. Întoarcerea evoluţionistă de acolo nu este posibilă, aşa că numai acea latură a umanităţii care nu a fost atât de letal afectată de evoluţionism – adică sentimentul religios – mai oferă o şansă.

Se poate altfel? Din fericire, există azi o cale de întoarcere şi pentru ştiinţă. Ea se numeşte Teoria Modernă a Proiectului (Designului) Inteligent (TEMPI). Propusă de A. E. Wilder-Smith, Charles Thaxton şi William Dembski; aceasta pleacă de la teoria informaţiei, teoria probabilităţilor, ştiinţele cogniţiei şi termodinamică, fiind vârful de lance al ştiinţei moderne, şansa ei de a păşi în mileniul al treilea într-un spirit nou, profund uman (nu umanist!). William Dembski a publicat o carte intitulată Deducţia Proiectului – eliminarea întâmplării prin probabilităţi reduse. Pornind de la principiul elaborat de matematicianul francez Emile Borel, conform căruia Fenomenele cu probabilităţi foarte mici de producere nu se produc, Dembski spune: Evenimentele specifice cu probabilitate mică de producere, nu se produc la întâmplare, ci sunt cauzate de o sursă inteligentă. Rămânând cu desăvârşire în cadrul paradigmei ştiinţifice, fără a face apel la transcendent în demersul său, TEMPI se mulţumeşte să elaboreze un instrument ştiinţific riguros şi uşor adaptabil oricărei ramuri ştiinţifice. Utilizarea lui nu face decât să aducă omul de ştiinţă onest în faţa Adevărului: EXISTĂ UN DESIGNER INTELIGENT AL UNIVERSULUI. Când şi cum

55

se raportează omul de ştiinţă la acest Designer, aceasta este o chestiune care ţine numai şi numai de conştiinţa şi personalitatea sa.

Văzut de mulţi ca o încercare de a apăra Biblia prin ştiinţă, deşi un leu nu are nevoie de apărare, creaţionismul ştiinţific este doar o schimbare fundamentală de paradigmă ştiinţifică. El urmăreşte în ultimă instanţă să ofere adevărul despre ştiinţa evoluţionistă, să scoată la lumină caracterul eminamente religios al acesteia. O religie desacralizată şi malefică. În definitiv, ştiinţa nu ar trebui să fie decât un instrument al cunoaşterii! Şi, oricât de mult s-ar strădui, ea nu va putea oferi mai mult decât răspunsul la una dintre întrebările fundamentale: Cum s-au făcut şi funcţionează toate? Dar cealaltă întrebare, cea mai mare: De ce şi pentru ce s-au făcut toate?, nu-şi va găsi niciodată răspunsul în ştiinţă.

Şi noi românii? Noi românii trebuie să avem curajul de a ne privi slăbiciunile în faţă, dacă vrem să înţelegem de ce suntem atât de departe de împlinirea aspiraţiilor noastre. Dacă vom continua să ne amăgim cu surse exclusiv externe ale nenorocirilor noastre, vom fi condamnaţi la dispariţie într-o lume ce s-a pornit pe calea globalizării năucitoare şi uniformizante.

Nu am nici pregătirea şi nici dorinţa de a mă avânta în analiza surselor spirituale şi “organice” ale slăbiciunilor noastre, deşi tentaţia este mare. Mă mulţumesc a afirma că fără o schimbare fundamentală a spiritualităţii româneşti, o trecere de la fatalism şi resemnare la o mireasmă de la viaţă spre viaţă în Hristos (II Corinteni 2:16), mileniul al treilea va fi mai sărac cu o naţiune – românii.

Sursa articolului: Revista Scara

Şcoala apără teoria design-ului inteligent

www.bbc.co.uk

56

Conducerea unei şcoli, adusă în faţa justiţiei pentru vina de a fi pus sub semnul întrebării teoria evoluţiei, a început să-şi prezinte dovezile.

Şcoala Dover Area din Pennsylvania le cere profesorilor săi de ştiinţe să înveţe elevii că evoluţia nu este dovedită, şi să prezinte teoria design-ului inteligent ca pe o alternativă.

Un profesor de biologie, unul dintre susţinătorii de seamă ai design-ului inteligent, a declarat în faţa curţii că evoluţia singură nu poate explica procesele biologice complexe.

Michael Behe crede că Dumnezeu este în spatele acestora. Câţiva părinţi au dat în judecată conducerea şcolii,

afirmând că teoria design-ului inteligent este o credinţă religioasă şi nu ar trebui predată, deoarece încalcă constituţia Statelor Unite, care prevede separaţia dintre Biserică şi stat.

"Golurile" lui Darwin

Conducerea şcolii din Dover îşi instruieşte profesorii să citească copiilor de 14-15 ani, înaintea orelor, o declaraţie despre evoluţie, care stipulează că teoria lui Charles Darwin nu este "un fapt", şi că există "goluri în această teorie".

Elevilor li se recomandă apoi un manual despre design-ul inteligent, pentru mai multe informaţii.

Teoria design-ului inteligent, predată în şcoli în mai mult de 20 de state americane afirmă că dezvoltarea vieţii nu poate fi explicată doar prin evoluţie, şi că mâna călăuzitoare a unei forţe inteligente trebuie să fi lucrat.

Cu toate că teoria nu îl nominalizează pe Dumnezeu în mod special, aceasta a fost adoptată de unele grupări creştine, care o promovează înaintea creaţionismului, interpretarea literală a cărţii biblice a Facerii.

"Nu este o teorie"

Profesorul Behe a fost primul martor chemat de conducerea şcolii, după ce părinţii dizidenţi şi-au prezentat cazul.

57

El a declarat că evoluţionismul ar trebui predat în continuare, deoarece "orice elev cultivat ar trebui să îl înţeleagă", dar, spune Behe, acesta nu poate explica în mod satisfăcător complexităţile biologice ale vieţii.

El afirmă că design-ul inteligent pune sub semnul întrebării posibilitatea ca viaţa, la nivel molecular, să fi evoluat prin selecţie naturală.

"Acesta este aspectul cel mai slab susţinut al teoriei lui Darwin", a declarat el în faţa curţii federale.

Poziţia profesorului Behe este respinsă de facultate la universitatea unde lucrează, şi de către curentul ştiinţific principal.

Conducerea Asociaţiei Americane pentru Dezvoltarea Ştiinţei (American Association for the Advancement of Science) declară că design-ul inteligent "nu este nici măcar o teorie".

"Motoare moleculare" vs. evolutionismcategoria Minuni "naturale" 

Frank Sherwin (traducere de Paul Cocei)

Ştiaţi că corpul uman conţine circa 75 de trilioane de celule? Ştiaţi că practic fiecare din aceste celule este prevăzută cu mii de mici „maşini”?

Metodele de cercetare a ultrastructurii celulei au dezvăluit recent motoare organite, structuri discrete înăuntrul celulei, pe care nimeni nici măcar nu şi le-ar fi putut imagina cu abia trei decenii în urmă. Aceste fascinante agregate submicroscopice,

58

“motoarele moleculare”, au fost acum descoperite în celulele oamenilor, bacteriilor şi animalelor:

“Bacteriile conţin maşinării moleculare sofisticate destinate reglării creşterii şi divizării lor cu o superbă precizie”1

“Cele mai multe forme de deplasare în lumea vie sunt puse în mişcare de proteine cunoscute ca Ťmotoare moleculareť. Printre cele mai cunoscute sunt motoarele care folosesc mecanisme sofisticate de amplificare intramoleculară…”2

Asemenea agregate infime pot fi observate în fapt doar folosind tehnici speciale de radiografiere şi micrografiere electronică de înaltă rezoluţie. Motoarele sunt compuse din proteine şi ajută în diverse procese celulare care includ diviziunea celulară, transportul şi funcţionarea organitelor şi transportul încărcăturii de-a lungul traseelor proteice în citoplasmă (conţinutul viu al unei celule).

“Miozina V [membră a unei familii de proteine deosebite – cea mai răspândită este miozina care compune muşchii noştri], o proteină celulară motoare, transportă încărcătură înăuntrul celulelor mişcându-se de-a lungul unor filamente actinice. E nevoită să facă paşi de 37 de nanometri punând un “picior” după altul...”3

Greşelile genetice, cum ar fi mutaţiile, care cauzează imperfecţiunea motorului pot conduce la defecte grave şi posibil la boli mortale. În mod ironic, darwiniştii cred că mutaţiile au “creat” motoarele moleculare! Nici un Creator nu ar fi fost implicat aici, pretind ei.

Ca atâtea alte domenii ale biologiei, cercetarea motoarelor moleculare este în faza incipientă. Rolurile specifice ale tuturor acestor motoare rămân în continuare necunoscute. Deşi cercetătorii darwinişti folosesc cuvântul “maşină”, adică o unitate funcţională cu diverse părţi aflate în mişcare, termenul însuşi implică ideea de design, şi deci de designer…

Un lucru pare a fi evident: dacă este nevoie de eforturile concertate ale unei mici armate de designeri, ingineri şi constructori să construiască motoarele din centralele electrice, de exemplu, atunci ce putem spune despre aceste agregate proteice microscopice pe care evoluţioniştii le numesc

59

“sofisticate”, având o “precizie impunătoare”? În timp ce investigaţia continuă, caracteristicile special proiectate ale creaţiei lui Dumnezeu vor rămâne “vizibile cu claritate” pentru cei care sunt dispuşi să meargă acolo unde conduce evidenţa.

Bibliografie

1. EMBO Reports 4, 7, 2003, pp. 655-660. 2. Schliwa & Woehlke, Molecular Motors, Nature, April 17, 2003, p. 759.3. Molloy & Veigel, Myosin Motors Walk the Walk, Science, June 27, 2003, p. 1993.

Sursa articolului: Acts & Facts Vol. 33 No. 4 April 2004 Online Issue No. 44

Aripile fluturilor funcţionează ca ledurile

news.bbc.co.uk

Când oamenii de ştiinţă au inventat un dispozitiv eficient pentru emiterea luminii, nu ştiau că fluturii folosesc aceeaşi metodă.

Petele fluorescente de pe aripile fluturelui african "coada-rândunicii" funcţionează într-un mod foarte similar diodelor.

Aceste leduri de emisie înaltă reprezintă o foarte eficientă versiune "naturală" a diodelor folosite în echipamente electronice.

60

Rezultatele cercetărilor echipei Universităţii din Exeter, Marea Britanie, au fost publicate în revista Science

În 2001, Alexei Erchak şi colegii săi de la Institutul Tehnologic din Massachusetts (Massachusetts Institute of Technology MIT), au brevetat o metodă mai eficientă de� construcţie a ledurilor.

Cea mai mare parte a luminii emise de ledurile standard nu se poate propaga, rezultând ceea ce oamenii de ştiinţă numesc o eficacitate scăzută a extracţiei luminii.

Design ingenios

Ledul produs la MIT foloseşte un cristal fotonic bi-dimensional pentru a mări randamentul extracţiei luminii.

De asemenea, au fost folosite structuri stratificate (reflectoare Bragg) pentru a controla direcţia emisiei. Aceste dispozitive reprezintă un imens pas înainte pentru îmbunătăţirea performanţelor diodelor luminoase, în comparaţie cu tipurile standard.

Pete Vukusic şi Ian Hopper de la Univ. Exeter au arătat, însă, că fluturii "coada-rândunicii" folosesc o metodă identică pentru a-şi trimite semnale.

Fluturii "coada-rândunicii", aparţinând speciei Princeps nireus trăiesc în Africa centrală şi de est. Ei au aripi închise la culoare cu pete de culoare albastru strălucitor sau albastru verzui.

Aceste pete funcţionează precum cristalele fotonice 2D, insuflate cu pigment şi structurate în aşa fel încât produc o fluorescenţă intensă.

Pigmentul de pe aripile fluturelui absorb lumină ultra-violetă care este re-emisă, folosind fluorescenţa, ca o lumină strălucitoare albastră-verzui.

Performanţă naturală

Mare parte din această lumină s-ar pierde dacă nu ar exista pigmentul, localizat într-o regiune a aripii care are mici găuri egal distanţate.

61

Această versiune naturală a cristalului fotonic, ca şi versiunea sa făcută de om, împiedică oprirea culorii fluorescente înăuntrul structurii, precum şi emiterea ei în lateral.

"Emiţătoarele" fluturelui conţin şi un fel de oglinzi pentru reflectarea în sus a întregii lumini fluorescente care este emisă. Din nou, acest lucru este foarte similar reflectoarelor Bragg.

"Spre deosebire de diode, sistemul fluturelui, în mod clar, nu conţine semiconductori şi nu îşi produce propria energie radiantă", a declarat Dr. Vukusic pentru situl BBC News. Acest lucru îl face, într-un fel, de două ori mai eficient.

"Dar modul în care lumina este extrasă din sistemul fluturelui reprezintă mai mult decât o analogie � este cu totul identic, ca design, cu cel al ledului".

Dr. Vukusic a recunoscut că studiul design-urilor naturale precum acesta i-ar putea ajuta pe oamenii de ştiinţă în îmbunătăţirea dispozitivelor făcute de om.

"Când studiezi aceste lucruri şi ajungi să îţi placă "arhitectura" fotonică, începi să apreciezi cu adevărat eleganţa cu care natura (sau, mai degrabă, Creatorul � n. tr.) a construit aceste lucruri", a declarat el.

Călţunaşul "răstoarnă" genetica din manuale

Helen Pearson (traducere de Paul Cocei)

Printr-o descoperire care a dat peste cap lumea geneticii, cercetătorii au arătat că plantele pot să îşi suprascrie codul genetic moştenit de la părinţi şi să se întoarcă la acela al bunicilor.

Descoperirea pune sub semnul întrebării regulile de moştenire, conform cărora copiii primesc doar combinaţii de gene purtate de părinţii lor. Acest principiu a fost enunţat de

62

călugărul austriac Gregor Mendel în studiile sale despre mazăre, din secolul al nouăsprezecelea.

Studiul, publicat în Nature (în 2004 � n.n.), arată că nu toate genele au un astfel de comportament. El sugerează că plantele, şi poate şi alte organisme inclusiv oamenii, ar putea poseda un mecanism de �backup� care poate trece peste �secvenţele� nesănătoase provenite de la părinţi şi se poate întoarce la codul genetic sănătos posedat de bunicii sau străbunicii lor.

Robert Pruitt şi colegii săi de la Universitatea Purdue din West Lafayette, Indiana, au făcut această descoperire în timp ce studiau o varietate deosebită a plantei numită popular călţunaş (Arabidopsis), care posedă o mutaţie în ambele copii ale genei numită HOTHEAD. În plantele mutante, petalele şi celelalte părţi ale florii sunt în mod anormal lipite împreună.

Conform geneticii convenţionale, urmaşii lor ar trebui să aibă de asemenea florile lipite. Dar nu este aşa: echipa lui Pruitt a descoperit că aproximativ 10% din urmaşi au flori �normale�.

Înapoi în viitor

Utilizând secvenţierea genetică, cercetătorii au arătat că această a doua generaţie de plante a rescris secvenţa de ADN a uneia sau ambelor gene HOTHEAD. Ele au înlocuit codul �anormal� al părinţilor lor cu codul �normal� posedat de generaţiile mai vechi.

Iar atunci când echipa a studiat numeroase alte gene, a descoperit că în dese rânduri plantele le-au

63

modificat şi pe acelea în forma lor ancestrală. �A fost o surpriză uriaşă�, spune Pruit.

Descoperirea i-a uluit pe geneticieni. E destul de� şocant , spune Detlef Weigel, care studiază genetica vegetală� la Institutul Max Plank pentru Biologia Dezvoltării din Tübingen, Germania. Nimeni nu a avut până acum vreo idee� despre existenţa acestui mecanism . �

Geneticianul Steven Jacobsen de la Universitatea din California, Los Angeles, rezumă totul mai succint. E� ciudat , spune el. �

Moştenirea ascunsă

Pruitt şi ceilalţi cercetători se străduiesc să găsească o explicaţie exactă a fenomenului de rescriere a codului genetic. Pentru a realiza aceasta, ele au nevoie de un şablon (o versiune a codului bunicilor ) care poate fi transmis din generaţie în� � generaţie.

O explicaţie ar putea fi aceea că plantele folosesc o copie de gene în plus ascunsă altundeva în ADN-ul lor. Dar aceasta pare improbabil, întrucât echipa a descoperit că plantele pot rescrie şi codurile unor gene care nu au copii similare în altă parte a genomului.

În schimb, Pruitt presupune că plantele deţin un depozit necunoscut anterior al moleculelor ARN înrudite, care funcţionează ca o copie de rezervă a ADN-ului. Asemenea� � molecule ar putea fi transmise prin polen sau seminţe împreună cu ADN-ul şi folosite ca şablon pentru corectarea unor gene. �Este cea mai probabilă explicaţie�, subscrie Weigel.

Stress

Pruitt presupune că acest proces de corecţie a genelor are loc la Arabidopsis în condiţii normale, însă foarte rar. El sugerează că acest proces este forţat să se întâmple mai des, atunci când gena HOTHEAD suferă o mutaţie, poate din cauza faptului că planta devine �stresată�.

64

Într-adevăr, procestul ar putea fi stimulat atunci când ara ajuta plantele să supravieţuiască în condiţii dificile, cum ar fi atunci când apa sau substanţele nutritive se răresc. Un asemenea stress ar putea declanşa revenirea plantelor la codul genetic al strămoşilor, care este probabil mai rezistent decât cel al părinţilor. Pentru a testa acest lucru, Pruitt verifică dacă condiţiile dificile declanşează într-adevăr acelaşi fenomen.

Un proces similar s-ar putea desfăşura şi în cazul oamenilor. Acest lucru este sugerat de cazurile rare de copii care moştenesc mutaţii cauzatoare de boli, dar arată doar simptome slabe, poate datorită faptului că unele din celulele lor s-au întors la un cod genetic normal şi sănătos. � �

Dacă oamenii corectează genele proprii în acest fel, Pruitt sugerează că procedura poate fi cu uşurinţă utilizată de cercetători sau medici. Ei ar putea fi capabili să identifice moleculele de ARN care se ocupă de refacere şi să le folosească pentru a corecta mutaţii dăunătoare ale bolnavilor.

Dar pentru moment, Pruitt şi alţi cercetători din domeniu se aşteaptă ca presa de specialitate să afişeze mult scepticism. �Reacţia imediată este că �trebuie să fi făcut o greşeală��, spune Weigel, �dar eu nu cred asta�

Referinţe

1.Lolle S. J., Victor J. L., Young J. M. & Pruitt R. E. Nature, published online, doi:10.1038/nature03380 (2004).

Cercetători de la MIT prezintă o nouă viziune asupra formării cortexului

www.sciencedaily.com

Un cercetător în neurologie de la Massachussets Institute of Technology (MIT) şi unul de la Universitatea din California din San Francisco (UCSF) relatează în numărul special al revistei Science din 4 noiembrie:

65

Controversa s-a sfârşit: teoriile "protomap" şi "protocortex" despre dezvoltarea creierului sunt moarte.

Cortexul cerebral este o scoarţă formată din aproximativ 10 miliarde de neuroni împărţiţi pe zone separate care procesează aspecte particulare ale senzaţiei, mişcării şi percepţiei. În ce măsură sunt aceste zone predeterminate de gene sau modelate de către mediu? Teoriile despre protohartă şi protocortex, apărute înainte de 1990, susţineau că regiunile cu sarcini specifice din cortex sunt produse dintr-o zonă de celule "originare"; sau că lungile fibre nervoase din talamus, o masă ovoidală care retransmite informaţia de la alte regiuni ale creierului către cortex, sunt activate de stimuli exteriori.

Noi dovezi indică faptul că dezvoltarea zonelor corticale implică "un bogat şir de semnale", o cascadă interconectată de evenimente implicate în dezvoltare, unele interne iar altele externe, conform co-autorilor Mriganka Sur, profesor de Ştiinţe neuronale la Institutul Picower pentru Învăţare şi Memorie şi la MIT, şi John L. R. Rubenstein de la UCSF.

"Dovezile recente au schimbat percepţia cercetătorilor despre formarea zonelor corticale, despre conectarea acestora cu alte regiuni ale creierului, despre felul în care acestea dezvoltă reţele unice de procesare şi se adaptează la schimbările datelor de intrare", a declarat Sur. "Înţelegerea mecanismelor de bază ale dezvoltării coricale are o importanţă centrală în înţelegerea erorilor în dezvoltare".

În articolul "Patterning and Plasticity of the Cerebral Cortex" ("Modelarea şi plasticitatea cortexului cerebral"), Sur şi Rubenstein scot în evidenţă faptul că factorii de traducere sunt "cheia". Un factor de traducere este o proteină care leagă ADN-ul la o locaţie specifică unde regularizează traducerea, sau procesul de copiere a materialului genetic.

În dezvoltarea prenatală timpurie a creierului, factorii de traducere controlează naşterea şi creşterea noilor neuroni, mişcarea şi conectivitatea neuronilor înăuntrul creierului, şi decid care neuroni vor trăi şi care vor fi ucişi.

66

Mai târziu, la un moment critic din dezvoltare, stimularea exterioară filtrează topografia creierului şi reţelelor pentru a crea funcţiile şi zonele specifice ale creierului.

Cimpanzeii nu trec "testul prieteniei"

www.bbc.co.uk

Un studiu publicat în revista Nature arată că cimpanzeii aflaţi în captivitate nu îşi ajută semenii din grupul lor social, chiar şi când acest lucru nu le-ar crea nici o inconvenienţă.

Tendinţa spre ajutorare este omniprezentă la oameni, chiar şi atunci când această acţiune poate dăuna intereselor persoanei care ajută.

Caracteristicile umane arătate de cimpanzei includ� � folosirea uneltelor şi capacităţi rudimentare de comunicare, dar studiul sugerează faptul că altruismul nu se numără printre acestea.

Alţi cercetători au afirmat însă că înclinaţia spre socializare poate fi diminuată în cazul cimpanzeilor captivi.

O echipă condusă de Joan Silk de la Universitatea din California, Los Angeles (UCLA), a efectuat teste asupra cimpanzeilor, în cadrul cărora aceştia obţineau premii în� � mâncare.

Cimpanzeilor li se prezentau două opţiuni care le aduceau recompense. Una dintre opţiuni permitea cimpanzeului în cauză să se servească cu mâncare doar pe el

67

însuşi. Cealaltă îi aducea aceeaşi recompensă, dar făcea ca şi cimpanzeul din cuşca alăturată să primească hrana.

Echipa doctorului Silk a descoperit că cei 29 de cimpanzei testaţi nu au fost înclinaţi să aleagă a doua opţiune în locul primei, chiar dacă aceasta le permitea să facă o �faptă bună� fără nici un cost pentru ei.

Rezultatul a fost surprinzător, deoarece cimpanzeii trăiesc împreună în acelaşi grup de 15 ani. Ei nu sunt �rude�, dar ar fi fost de aşteptat să fie foarte apropiaţi unii de ceilalţi.

Împărţirea hranei a fost observată la grupuri de cimpanzei aflaţi în libertate. Din acest motiv, studiul din Nature ridică întrebări despre felul în care ia naştere acest comportament.

Alţi cercetători sugerează că rezultatul slab s-ar datora situaţiei nenaturale sau diferenţelor de comportament generate de starea de captivitate.

Creaţia, "căderea" şi holera

Frank Sherwin (traducere de Paul Cocei)

Modelul creaţionist continuă să prindă formă pe măsură ce rezultate din diferite domenii ştiinţifice sunt analizate din perspectivă ne-darwinistă.

Oamenii de ştiinţă sugerează faptul că bacteriile patogene şi paraziţii de azi au avut de fapt roluri benefice sau cel puţin neutre în lumea dinaintea căderii (în păcat). Să luăm, spre exemplu, cazul bacteriei cunoscute sub numele de E. coli, câteodată dăunătoare, dar care altfel are un rol benefic. Localizată în intestinul gros, acest organism complex ajută la producerea de vitamine şi chiar la prevenirea bolilor. Există de asemenea un vierme numit Strongyloides stercoralis care trăieşte atât în mediul liber, cât şi ca parazit. Cu alte cuvinte, viermele trăieşte foarte bine în lumea înconjurătoare fără om, dar poate de asemenea infecta oamenii, cu rezultate devastatoare. Se sugerează că infecţiile parazite şi bacteriile cauzatoare de boli sunt rezultate ale căderii.

68

Bacteria Vibrio cholera cauzează boala intestinală numită holeră. Boala este mortală din cauza toxinei secretate de bacterie. Ce ar fi dacă � înainte de Cădere � această toxină ar fi avut o funcţie alternativă? O toxină foarte similară este produsă de V. fischeri, o curioasă bacterie simbiotică emiţătoare de lumină, găsită în calamarul hawaian1. Creatura foloseşte proprietăţile luminescente ale bacteriei pentru a scăpa de prădătorii din apa limpede în care se hrăneşte. Cu toate că acesti calamari sunt buni vânători, ei constituie o hrană gustoasă pentru marii prădători de noapte. Văzut de jos, întunecatul calamar ar fi în mod normal expus din cauza luminii lunii. Dar în partea ventrală calamarul are un organ subţire conţinând V. fischeri înconjurat de un sac de cerneală care funcţionează precum diafragma unui aparat foto. Lumina provenind de la bacterie, reflectată, este radiată în jos într-un fel care contracarează lumina lunii, făcând calamarul virtual invizibil pentru prădători. Când bacteria este înfometată, secretă toxina asemănătoare holerei care nu îl îmbolnăveşte pe calamar, ci îl informează pe acesta că bacteria are nevoie de hrană, pe care calamarul apoi i-o furnizează. Într-adevăr, aşa cum sugera un evoluţionist, "Poate că atunci când studiam patogeneza holerei studiam de fapt un aspect al unei converstaţii normale care a luat-o razna"2. Oamenii de ştiinţă creaţionişti ar sugera mai degrabă că aceasta poate fi o consecinţă a blestemului căderii.

Aceasta ne aduce la o teorie creaţionistă propusă de biologul Joe Francis. El priveşte lumea virusurilor şi a microbilor dintr-o perspectivă creaţionistă. "Microbii au fost creaţi ca un substrat organic; o legătură între macro-organisme şi un mediu bogat chimic dar inert din punct de vedere fizic, pentru a furniza un substrat pe care creaturile multicelulare pot prospera şi pot persista..."3. Într-adevăr, multe celule bacteriale comunică şi funcţionează ca o comunitate simbiotică4, şi un număr din ce în ce mai mare de astfel de relaţii este în mod constant descoperit. Patogeneza poate fi astfel o divergenţă de la scopul creaţional original. V. fischeri şi V. cholera reprezintă exemple în acest sens.

69

Referinte

1. http://whyfiles.org/022critters/light2.html2. Ibid.3. Francis, J. "Organosubstrate of Life," The Fifth International Conference on Creationism, (2003, Pttsburgh, PA., Creation Science Fellowship), p. 433.4. As read in sciencedaily.com reporting on Virginia Tech research.

Cum am ajuns aici? O dezbatere electronică

Kenneth R. Miller şi Phillip E. Johnson (traducere de Paul Cocei)

Următoarea dezbatere, care a avut loc între evoluţionistul Kenneth R. Miller şi creaţionistul Phillip E. Johnson, a fost prilejuită de celebrele fotografii ale cercetătorului şi fotografului suedez Lennart Nilsson. Fotografiile, obţinute prin tehnici speciale, ilustrau dezvoltarea embrionului în uter.

Vă vom prezenta în fiecare episod câte două scrisori: una a lui Kenneth Miller şi răspunsul lui Phillip Johnson.

Kenneth R. Miller este Profesor de Biologie la Universitatea Brown şi este autorul cărţii Biologia.

Phillip E. Johnson este Profesor de Drept la Universitatea California (Berkley) şi este autorul cărţii Darwin on Trial ("Darwin în proces")

Scrisoarea I

Kenneth, 14 noiembrie 1996 Dragă Phillip, Sunt mereu uimit de faptul cum

conştientizarea de către om a locului său în

70

natură - odată cu o mare parte din ştiinţa modernă - a început odată cu revoluţia industrială. Într-o mare parte din istorie era posibil să crezi că marea diversitate de viaţă de pe Pământ era o creaţie fixă, că lumea vie nu s-a schimbat niciodată. Dar când primele mişcări industriale au necesitat extragerea combustibilului din pământ ori nivelarea dealurilor pentru şosele şi căi ferate, adevăratul trecut al Pământului a fost din abundenţă scos la lumină. În doar câteva decenii, muzeele s-au umplut de fosile care au documentat o istorie a vieţii substanţial diferită de cea de până atunci.

Această "arhivă a vieţii" cerea o explicaţie, iar naturaliştii s-au străduit să găsească una. Georges Cuvier, marele naturalist din timpul lui Napoleon, a rămas ferm pe poziţii, susţinând că speciile erau fixe şi neschimbabile. Studiile sale despre fosile, totuşi, au scos la iveală un tipar al extincţiilor şi apariţiilor atât de convingător, încât Cuvier însuşi a trebuit să propună o serie de extincţii catastrofice urmate de perioade în care au apărut noi specii. Etienn Geoffrey, contemporanul său, a venit cu o explicaţie mai directă pentru secvenţele detaliate ale fosilelor de crocodili pe care le-a studiat. Geoffrey a punctat faptul că, pe măsură ce se întorcea în timp, aceste fosile deveneau din ce în ce mai puţin asemănătoare cu animalele contemporane. Geoffrey nu era sigur cum s-a întâmplat acest lucru, dar fosilele l-au convins total: crocodilii din ziua de azi sunt descendenţii acelor forme străvechi � crocodilii au evoluat.

După cum ştii, arhiva fosiliferă conţine nu doar strămoşii crocodililor şi balenelor, ci şi strămoşii fiinţelor umane. Şi din acest motiv, bineînţeles, evoluţia rămâne controversată. Marea realizare a lui Charles Darwin a fost aceea că el propus primul un mecanism teoretic pentru realitatea evoluţiei, mecanism care este documentat în arhiva fosiliferă. Principiul operaţional al acelui mecanism, selecţia naturală acţionând în timp asupra variaţiilor ce au loc în specii, este un fapt demonstrabil. Totuşi, aceasta nu înseamnă că înţelegem complet modul în care se formează specii noi, că ne putem uita la arhiva fosiliferă şi să spunem totdeauna cu certitudine ce forţe acţionau asupra unei anumite specii, sau că ştim destul pentru a evalua importanţa relativă a variaţiilor naturale, mutaţiilor, transferului de gene, sau izolării geografice în procesul evoluţiei.

71

Care este situaţia ştiinţifică actuală a teoriei evoluţioniste? Biologia este departe de a înţelege exact modul în care o singură celulă se dezvoltă într-un copil, dar cercetarea sugerează că dezvoltarea umană poate fi explicată în ultimă instanţă în termenii biochimiei şi ai biologiei moleculare. Cei mai mulţi oameni de ştiinţă ar face declaraţii similare despre evoluţie. Încă nu putem explica totul în legătură cu istoria noastră naturală, dar ştim suficient pentru a fi siguri că mecanismul lui Darwin a stat la baza ei. Cum am apărut? Am foşti produşi de ceea ce Darwin numea �descendenţa cu modificări�, un proces de schimbare care ne pune în legătură cu marea istorie a vieţii de pe Pământ. Cu alte cuvinte, ca orice alt lucru de pe această planetă caldă şi minunată, am evoluat.

Scrisoarea a II-a

Phillip, 19 noiembrie 1996 Dragă Kenneth, Fotografiile lui Lennart Nilsson, care

ocazionează această discuţie, ilustrează dezvoltarea embrionului în uter, NU procesul istoric în care apar oamenii sau animalele pentru prima oară. Aceste subiecte foarte distincte sunt deseori confundate. De exemplu, darwiniştii au susţinut mult timp că �ontogenia recapitulează filogenia�, adică embrionul uman evoluează trecând prin stadiul de peşte, apoi prin stadiile de amfibian şi reptilă, înainte de a lua forma umană.

Ştiinţa a respins această doctrină a recapitulării cu mult timp în urmă, dar ea supravieţuieşte prin popularizare. De exemplu, articolul din revista Life care acompaniază fotografiile lui Nilsson, admitea că ştiinţa a respins recapitulaţionismul � dar, cu toate acestea, susţinea că anumite caracteristici precum �fantele branhiale� oferă o versiune �înceţoşată� a istoriei evoluţiei. Dar embrionii umani nu posedă niciodată branhii, nici în forma embrionară, nici în forma dezvoltată, iar părţile embrionului care sugerează branhii în imaginaţia darwinistă se transformă în ceva cu totul diferit!

72

Teza recapitulării este falsă, iar cei care văd fotografiile lui Nilsson ar trebui avertizaţi împotriva oricăror insinuări că fotografiile ilustrează o reluare a istoriei evolutive. De acord?

O înţelegere greşită înrudită spune că animalele sunt mai asemănătoare în stadiul de embrioni timpurii, şi devin mai puţin asemănătoare în stadiile ulterioare ale dezvoltării embrionare. Teoria darwinistă susţine că similitudinile între embrionii timpurii reflectă descendenţa comună, cu diferenţe evolutive apărând mai târziu în dezvoltare. Seria [fotografiilor] lui Nilsson pare a susţine această teorie cu imagini de embrioni de vertebrate aflate pe la mijlocul dezvoltării care arată similar ca formă � dar aceasta trece cu vederea faptul crucial că embrionii se dezvoltă până la acel stadiu prin mijloace foarte diferite.

Stadiile timpurii ale dezvoltării vertebratelor sunt de fapt radical diferite. Dacă similitudinea în dezvoltarea timpurie reprezintă testul descendenţei comune, atunci vertebratele nu au un strămoş comun.

Aşa încât fotografiile lui Nilsson nu oferă vreo dovadă a descendenţei comune, şi cu siguranţă ele nu ilustrează procesul darwinist de mutaţie şi selecţie. Ceea ce ilustrează aceste neînţelegeri de fapt, este felul în care darwinişti peste măsură de entuziaşti s-au indus în eroare câteodată unii pe alţii. Înţeleg că tu nu te bazezi nici pe ecourile recapitulaţionismului, nici pe similitudinile embrionilor timpurii, pentru a dovedi descendenţa comună, aşa încât probabil că până acum eşti de acord cu mine.

Acum, în legătură cu dovezile pe care le citezi. Mecanismul mutaţie/selecţie nu a produs niciodată nimic mai impresionant decât variaţii în populaţii deja existente (microevoluţie). Afirmaţia că selecţia naturală poate crea noi organe complexe a fost negată de dovezile cu privire la complexitatea ireductibilă la nivel molecular. (Vrei să discutăm despre cartea Darwin�s Black Box, de Michael Behe?) Arhiva fosiliferă rămâne de asemenea în întregime, cu obstinaţie, anti-darwinistă, chiar dacă paleontologii s-au străduit la fel de mult ca şi embriologii să impună o interpretare darwiniană. Unde sunt strămoşii comuni ai regnului animal? Unde este mecanismul testabil al macroevoluţiei?

73

Am evoluat? Poate, dar foarte puţin se cunoaşte despre mecanism şi multă dezinformare a fost răspândită în efortul de a dovedi, după cuvintele manualului tău, că �evoluţia este întâmplătoare şi nedirijată�. De unde ştii tu aceasta?

Sursa articolului: http://www.pbs.org

Cum am ajuns aici? O dezbatere electronică. Partea a II-a

Kenneth R. Miller şi Phillip E. Johnson (traducere de Paul Cocei)

Scrisoarea a III-a

Kenneth, 23 noiembrie 1996 Dragă Phillip, Sunt de acord că ar fi foarte interesant să

dezbatem cartea ta, cartea lui Behe, sau cărţile mele, dar dacă se poate, aş dori să păstrăm discuţia axată pe tema discuţiei, evoluţia.

Aşa după cum arăţi chiar tu, fotografiile lui Nilsson prezintă similitudini izbitoare în dezvoltarea embrionară între oameni şi celelalte vertebrate. Totuşi, am fost surprins să văd cum dai de pământ cu legea lui Ernst Haeckel, "Ontogenia recapitulează filogenia", transformând acest lucru într-un argument împotriva evoluţiei. Haeckel se înşela, aşa cum subliniază cu grijă articolul din Life. Dar este o greşeală chiar mai mare să afirmi că dezvoltarea nu ne spune nimic despre evoluţie.

Dezvoltarea oricărui animal este controlată prin punerea în efect a unui program genetic intern. Haeckel credea că schimbările nu pot avea loc decât la sfârşitul acelui program, şi aceasta este sursa binecunoscutei sale greşeli. Mutaţii care afectează structura sau temporizarea pot avea loc de fapt în oricare partea a programului, inclusiv la începutul lui. Din această cauză, nu există nici un motiv pentru care să fim

74

surprinşi de faptul că adaptări la ouăle mamiferelor şi păsărilor, mult diferite în mărime, au produs tipare "radical diferite" ale diviziunii celulare în embrionul timpuriu. Embrionul de găină se dezvoltă în vârful unui imens depozit de gălbenuş nutritiv, care îl înconjoară progresiv cu un sac. Embrionul uman nu are un asemenea depozit, şi trebuie să se implanteze în peretele uterin pentru a obţine hrană. Odată ce ambii embrioni trec peste aceste provocări timpurii, restul dezvoltării lor este remarcabil de similar, şi exact aceasta este ideea.

Dovezile în favoarea evoluţiei sunt de o consistenţă uimitoare. Mamiferele posedă un tipar dezvoltaţional modificat în mod clar faţă de formele timpurii, istoria lor fosilă documentând în mod abundent evoluţia lor dintr-un grup de reptile cu mai mult de 100 de milioane de ani în urmă, iar comparaţiile de secvenţe ADN arată acelaşi fel de relaţie sugerat de fosile şi de dovezile dezvoltaţionale. Te provoc să găseşti o explicaţie alternativă care să se potrivească cu acest set unitar de fapte din atâtea surse complet diferite.

În mod curios, afirmi că arhiva fosiliferă este "cu obstinaţie anti-darwinistă", şi ceri "strămoşi comuni ai regnului animal". A cere forme specifice de strămoşi din formaţiile fosilifere cele mai vechi şi cele mai rare este o bună strategie, dar o slabă formă de ştiinţă. De fapt, dacă evoluţionismul nu ar fi adevărat, nu aş fi în stare să numesc nici un strămoş al animalelor moderne. Dar, aşa cum ştii, dacă ai fi cerut strămoşii cailor, elefanţilor, sau balenelor, arhiva fosiliferă ţi le pune la îndemână dintr-o abundenţă în extindere. Nu este aceasta exact dovada care afirmi că lipseşte? Nu sunt sigur ce vrei să spui prin expresia "anti-darwinistă", dar arhiva fosiliferă cu siguranţă nu este anti-evoluţionistă!

În final, aş vrea să-ţi pun eu ţie o întrebare despre originea omului. În această săptămână (19-11-1996), The New York Times a relatat despre descoperirea unei importante fosile hominide care contribuie la completarea imaginii evoluţiei omului. Dacă respingi revoluţia, cum interpretezi aceasta şi celelalte exemple de fosile umane găsite? Morfologia fosilelor arată că aceste organisme au fost într-adevăr strămoşii oamenilor. Aştept cu nerăbdare răspunsul tău.

Toate cele bune,

75

Ken

Scrisoarea a IV-a

Phillip E. Johnson, 26 noiembrie 1996 Dragă Kenneth, Mesajul primei prezentări a imaginilor lui

Nilsson a fost purul recapitulaţionism: "Călătoria fiecăruia dintre noi reflectă călătoria speciei noastre", şi "Aceasta este Odiseea Vieţii reflectând cursul evoluţiei în câteva zile în loc de milenii". Programul lasă în mod expres impresia că embrionii pornesc din acelaşi punct şi că diferenţele evoluează mai târziu, în cursul dezvoltării, fără nici un indiciu asupra faptului că primele stadii ale dezvoltării vertebratelor sunt de fapt radical diferite. Legea lui Haeckel poate că a murit în ştiinţă, dar apelul ei la imaginaţia darwinistă o menţine în viaţă.

Programul acordă de asemenea un gir fără rezerve mecanismului darwinist al mutaţiei şi selecţiei, prezentându-l ca fiind constructorul unui program genetic care dictează dezvoltarea. Acesta este principalul punct al controversei, deoarece (indiferent dacă organismele au sau nu un strămoş comun) cea mai importantă afirmaţie a "evoluţiei" este că nu e nevoie de o "minte" pentru a produce marea complexitate a organismelor.

Teza "ceasornicarului orb" este în continuare prezentată ca un fapt, dar ar putea fi numită, mai degrabă, mitologie materialistă. Mecanismul este observat doar la nivel micro, şi cu siguranţă nu s-a arătat a fi capabil de producerea felului de alterare a dezvoltării embrionare pe care l-ar cere macroevoluţia. Mai mult, arhiva fosiliferă refuză cu obstinaţie să reflecte schimbările graduale progresive care ar fi de aşteptat dacă evoluţia ar fi funcţionat prin acumularea de micromutaţii.

Programul citează cilii (formaţiuni în formă de elice) ca pe un triumf al evoluţiei, dar microbiologul Michael Behe a arătat că cilii sunt mecanisme cu o complexitate ireductibilă. Behe explică faptul că nu există nici un scenariu darwinist plauzibil pentru evoluţia gradată a cililor sau a altor sisteme moleculare

76

complexe. Nu auzim prea des despre dificultăţi ale selecţiei naturale în programele Nova! De ce?

Dificultăţile mecanismului sunt date la o parte deoarece "evoluţia" se vrea a fi atât o ramură a ştiinţei experimentale cât şi o religie naturalistă. Obiectivul religios a predominat în prezentarea Nova. Mesajul a fost: "crede că evoluţia este adevăratul tău creator, şi îţi vei găsi locul tău optim în natură". Pentru a atinge acest obiectiv, au fost folosite toate mijloacele propagandistice evoluţioniste, inclusiv câinele care "a devenit" delfin. (Încearcă să detaliezi etapele intermediare funcţionale). Embriologia, plină de fenomene care nu se potrivesc cu aşteptările darwiniste, a fost recosmetizată sub forma "ontologia recapitulează filogenia, dacă priveşti dovezile în mod selectiv şi prin lentile darwiniste".

Inima "religiei" darwiniste este pretenţia, avansată în toate manualele, că evoluţia este un proces nedirijat şi fără scop care a produs oameni prin accident. Deoarece darwiniştii sunt atât de hotărâţi a ne face să credem asta, ei au tendinţa să treacă cu vederea fapte care ar putea ridica suspiciuni.

Îţi voi răspunde în problema fosilelor în mesajul următor (programul şi mecanismul trebuiau să fie prezentate la început). Te rog însă să răspunzi la următoarea întrebare: De ce manualele (inclusiv al tău) insistă că evoluţia este nedirijată şi fără scop? Este aceasta o descoperire a ştiinţei, sau o presupoziţie filozofică?

Toate cele bune, Phillip

Sursa articolului: http://www.pbs.org/

Cum am ajuns aici? O dezbatere electronică. Partea a III-a

Kenneth R. Miller şi Phillip E. Johnson (traducere de Paul Cocei)

Scrisoarea a VI-a

77

Kenneth R. Miller, 30 noiembrie 1996 Dragă Phillip, Am arătat anterior că evoluţionismul concordă în mod

satisfăcător cu dovezile din paleontologie şi ADN, şi te-am provocat să vii cu o alternativă. Nu ai făcut acest lucru. În loc să prezinţi o alternativă (care însă nu ar putea trece testele la care evoluţia rezistă), bănuiesc că preferi, mai degrabă, să aduci obiecţii, sperând să obţii o "îndoială rezonabilă" (reasonable doubt). Bună strategie avocăţească, dar slabă strategie ştiinţifică.

Faci o greşeală serioasă atunci când numeşti "propagandă" secvenţa de la câine la delfin, rugându-mă să "încerc să detaliez paşii funcţionali intermediari". Un exemplu perfect de critică nesusţinută de fapte. Nu am de ce să "încerc" să detaliez stagiile intermediare...ele au existat. Începând cu un mamifer ("câinele" tău), stadiile intermediare sunt Pakicetus, Ambulocetus, şi Rodocetus, conducând la o adevărată balenă, Basilosaurus. Chiar şi însăşi Basilosaurus este un intermediar. El era înzestrat cu nas şi avea dinţi precum aceia ai strămoşilor săi carnivori, nu ca ai cetaceelor.

Din nou, fosilele confirmă evoluţia. Învins la acest capitol, te retragi pentru a ataca mecanismul.

Tu scrii că: "Mecanismul este observat doar la nivel micro, şi cu siguranţă nu s-a arătat a fi capabil de producerea felului de alterare a dezvoltării embrionare pe care l-ar cere macroevoluţia". Observ că eşti de acord că mecanismul evoluţiei � selecţia naturală acţionând asupra variaţiei � este un fapt observabil. Mulţumesc. Un punct pentru evoluţie. Cu toate acestea, tu restrângi acest mecanism la "nivel micro". Din păcate pentru această afirmaţie, nu ai dreptate.

În primul rând, multe secvenţe fosile se integrează perfect în tiparul "micro", inclusiv evoluţia mamiferelor din reptile. Chiar şi numai acestea contrazic afirmaţiile tale. În al doilea rând, o seamă de mecanisme bine cunoscute, inclusiv mutaţia singulară a genelor, produc schimbări care se încadrează în definiţia macroevoluţiei. Acestea includ mutaţii heterocronice care modifică structurile prin schimbarea ratelor de creştere, mutaţii homeotice care schimbă identitatea a întregi organe, şi paedomorfoza, care converteşte stadiile timpurii direct în

78

structuri adulte. Într-adevăr, în cel mai recent număr din revista Science (15 noiembrie, pag. 1082), se arată că o singură genă controlează formarea aripilor-tunică. Dacă această genă este mutată, aripa este pierdută. Refă gena, şi aripa revine la loc. Un exemplu în plus de mecanism genetic care produce schimbări macroevolutive. Al doilea punct pentru evoluţie.

Phillip, este oare posibil ca adevăratele tale preocupări să fie filozofice, iar nu ştiinţifice? Ataci faptul că într-unul din manualele mele se spune că "evoluţia este nedirijată şi fără scop". Joe Levine şi cu mine am scrie de fapt că "selecţia naturală operează într-un mod similar selecţiei artificiale, dar... fără orice scop sau intenţie". Am vrut, bineînţeles, să punem în contrast forţele naturii cu selecţia directă şi conştientă a crescătorilor. Dar ştiinţa nu poate determina "scopul", aşa încât (punct luat înapoi) această slabă alegere a cuvintelor va fi îndreptată la următoarea ediţie.

Nici chiar Michael Behe, care susţine că a descoperit "complexitatea ireductibilă" în biochimie, nu contestă descendenţa comună a vertebratelor sau validitatea arhivei fosilifere în descrierea acelei descendenţe. Singura ta critică la zi o constituie atacarea vechii noţiuni a ontogeniei care recapitulează filogenia, o noţiune despre care autorul Scott Gilbert noteză corect că "nu a fost darwinistă". Îmi place să răspund la aceste întrebări, dar mă întreb dacă ai într-adevăr vreo teorie de prezentat.

Cu cele mai bune urări,Ken

Scrisoarea a VI-a

Phillip E. Johnson, 3 decembrie 1996 Dragă Kenneth, Emisiunea de la NOVA susţine implicit

recapitulaţionismul, aşa cum a făcut-o şi Charles Darwin. Legea lui Haeckel nu este un "om de paie", ci o iluzie larg răspândită, care continuă să înşele oamenii. Şi acum cu privire la fosile:

79

Niles Eldredge scrie: "Nu este de mirare faptul că paleontologii s-au îndepărtat de evoluţie de atâta timp. [Aceasta] nu pare a avea loc". Lucrurile noi apar brusc în roci care "aparţin" diferitor epoci, dar nu există nici un tipar al transformării graduale şi nici capacitatea de a identifica strămoşi specifici ai grupurilor majore. Cu toate că Eldredge recunoaşte că arhiva fosiliferă contrazice teoria schimbărilor adaptative graduale, cu toate acestea se numeşte pe sine un "neo-darwinist neobişnuit", vrând să spună, se pare, că crede în teorie în ciuda lucrurilor pe care le cunoaşte ca paleontolog.

Absenţa schimbărilor darwiniste este evidentă în mod special acolo unde fosilele sunt cele mai abundente � în cazul nevertebratelor marine, de exemplu. Şi astfel Eldredge, un specialist în trilobiţi, povesteşte despre hominizi atunci când doreşte să vorbească despre evoluţie.

Afirmaţiile ocazionale despre forme tranziţionale, în aproape toate cazurile, implică vertebrate, şi devin "strămoşi" doar prin interpretări subiective. Poveştile despre hominizi, în mod particular, sunt abundente, deoarece oasele maimuţelor şi cele ale oamenilor sunt suficient de similare astfel încât, cu puţină imaginaţie, o variaţie de maimuţă poate fi văzută ca fiind pe cale de a deveni om.

Având în vedere tiparul general, e posibil ca presupusele forme tranziţionale să fie doar artefacte ale teoriei. Este arhicunoscut faptul că cercetătorii din orice domeniu vor găsi exemple care să le confirme ceea ce deja cred, în special acolo unde dovezile sunt slabe şi deschise la interpretări. Dacă vrei să testezi teoria în loc să o susţii doar, trebuie să priveşti dovezile ca pe un întreg fără să presupui că teoria este adevărată. Când facem acest lucru, descoperim că arhiva fosiliferă rămâne aşa cum era şi în 1859: cu obstinaţie anti-darwinistă, în ciuda eforturilor neînduplecate de a impune o interpretare darwinistă (Capitolul 4 din Darwin on Trial conţine mai multe detalii).

Acum, să presupunem de dragul argumentaţiei că Australopithecus a devenit într-adevăr Homo, iar creatura asemănătoare cu lupul, Mesonyx, a devenit într-un fel sau altul Ambulocetus. A avut loc acest proces prin acumularea de micromutaţii prin selecţie naturală? Cum şi-a îmbunătăţit acest "câine" condiţia fizică în timp ce corpul său se afla în stadiile

80

timpurii ale acestei transformări spre viaţa acvatică? Ce mecanism cunoscut de ştiinţă poate produce capacităţi mentale umane dintr-un creier de maimuţă? Care este sursa vastei cantităţi de informaţii necesare creării acestor minuni?

Mecanismul este cel mai important, deoarece acesta este lucrul care îl elimină pe Creator din peisaj. De fapt, mecanismul îşi găseşte principalul susţinător în filozofia materialistă, iar nu în dovezi. Dacă materialismul este adevărat, atunci "ceva" asemănător în mare cu darwinismul este o necesitate logică, indiferent de dovezi. Aceasta este cauza pentru care atât de mulţi cred cu atâta fervoare, în ciuda deziluziilor generate de fosile. Ei au fost învăţaţi că filozofia materialistă şi ştiinţa sunt, în mare, cam acelaşi lucru, şi că cea mai plauzibilă speculaţie materialistă constituie "cunoaştere ştiinţifică".

Nu propun altă teorie; explic doar de ce nu sunt convins de a ta. Când adevărul este că nu ştim, este mai bine să o spunem pe şleau.

Toate cele bune,Phillip

Sursa articolului: http://www.pbs.org/

Cum am ajuns aici? O dezbatere electronică. Partea a IV-a

Kenneth R. Miller şi Phillip E. Johnson (traducere de Paul Cocei)

Scrisoarea a VII-a

81

Kenneth R. Miller, 6 decembrie 1996 Dragă Phillip, În ultima ta scrisoare ai dezvăluit adevăratele motive ale

neînţelegerii dintre noi, şi sper că toţi cititorii noştri au remarcat. Ai afirmat în mod clar ceea ce bănuiam de la început. Obiecţiile tale aduse evoluţionismului nu sunt de natură ştiinţifică. Sunt obiecţii religioase.

Ai scris că un mecanism reuşit al evoluţiei "l-ar elimina pe Creator din peisaj", şi că acesta este motivul pentru care dovezile ştiinţifice aduse în sprijinul afirmaţiilor mele sunt irelevante pentru tine. Phillip, ca o persoană religioasă, mi-ar place să am o mie de cuvinte la dispoziţie pentru a explica de ce nu este nevoie ca cineva să respingă evoluţia pentru a crede în Dumnezeu, dar aceasta ar muta dezbaterea noastră în domeniul teologiei. Însă sunt cu adevărat recunoscător pentru faptul că ai dezvăluit adevărata sursă a obiecţiilor tale aduse evoluţiei.

Acum să ne întoarcem la ştiinţă. Ai folosit, bineînţeles, cuvintele lui Eldrege rupându-le din context. El punea faţă în faţă diferite modele ale schimbărilor evolutive, iar tu l-ai făcut să pară ca unul care vorbeşte împotriva evoluţionismului însuşi. Un şiretlic inteligent, dar nu ştiinţă de calitate. Continui acest trist model atunci când susţii că fosilele hominide (asemănătoare oamenilor) pot fi doar "variaţii de maimuţe". Eşti într-adevăr serios când spui asta? Există o arhivă fosiliferă bogată şi în expansiune în ce priveşte strămoşii oamenilor, detaliată luna trecută în articolul din Times pe care tu (în mod inteligent) nu l-ai combătut. Nici o persoană pricepută în anatomia primatelor nu ar putea să nu recunoască faptul că acestea sunt specii distincte care ne-au precedat şi care îi includ pe strămoşii noştri.

Ţii minte când m-ai provocat să îţi arăt "treptele intermediare" din evoluţia balenelor? Ei bine, am făcut-o. Dar acum tu spui că ele nu contează atâta timp cât nu explic mecanismul acelor schimbări. Ok. Mecanismul a fost selecţia naturală, acţionând asupra mutaţiilor structurale şi variaţiei, adaptând aceşti locuitori ai uscatului la noi oportunităţi � uriaşele cantitaţi de apă pline cu peşti. Aşa cum am explicat ultima dată, există o serie întreagă de mecanisme mutaţionale

82

bine documentate care produc schimbări în structura corporală, schimbări de anvergura necesară acestei tranziţii. Aşa încât un mecanism plauzibil nu este nici un mister, indiferent de cât de mult te străduieşti să pretinzi că este.

În cele din urmă, Phillip, menţionarea de către tine a "filosofiei materialiste" nu are legătură cu felul în care funcţionează ştiinţa. Tu pretinzi că dacă nu înţelegem mecanismul exact al unui proces (precum evoluţia), suntem nevoiţi să permitem intervenţia "Creatorului". Îmi pare rău, dar ştiinţa nu funcţionează astfel. Gândeşte-te la ce se întâmplă atunci când o celulă vie se divide şi cromozomii ei se separă. Nu ştim exact, de fapt, de unde provine forţa care mişcă cromozomii. Fac o presupoziţie "materialistă" atunci când afirm că forţa este generată probabil de mecanisme biochimice? Bineînţeles că nu. Dar logica ta ar pretinde că nu există nici un mecanism, şi Creatorul Însuşi trebuie să împingă cromozomii. Să fim serioşi!

Phillip, tu chiar crezi că Dumnezeu ne-a dăruit capacitatea de a învăţa atât cât putem despre natură. Şi descoperirea ce mai măreaţă este chiar aceea pe care tu cauţi să o negi � procesul evoluţiei.

Toate cele bune,Ken

Scrisoarea a VIII-a

Phillip E. Johnson, 9 decembrie 1996 Dragă Kenneth: În 1995 Asociaţia Naţională a Profesorilor

de Biologie (ANPB) a adoptat o rezoluţie care ne explică ceea ce se înţelege prin sloganul "evoluţia este un fapt":

"Diversitatea vieţii de pe pământ este rezultatul evoluţiei: un proces natural, nesupravegheat, impresonal şi

83

impredictibil al descendenţei temporale, cu modificări genetice, care este afectat de selecţia naturală, şansă, condiţii istorice şi mediul în schimbare"

Această declaraţie este contrară evidenţei în multe privinţe:

1. Mutaţiile nu pot produce cantităţile uriaşe de informaţie folositoare, necesară pentru evoluţia creativă. Chiar şi mutaţiile care în mod excepţional au efecte benefice (precum gena umană a celulei-seceră) nu implică crearea de noi organe sau capabilităţi. Mutaţiile dezvoltaţionale pe care te bazezi nu fac excepţie. Cele mai multe sunt dăunătoare, şi cele câteva care nu sunt explică doar pierderea unei structuri, sau înlocuirea ei printr-un organ pre-existent la acelaşi organism, însă niciodată nu explică apariţia unui nou organ complex. Adăugarea selecţiei naturale la acest mecanism nu ajută, deoarece moartea selectivă nu poate face altceva decât să păstreze ceea ce mutaţiile deja au creat.

2. Arhiva fosiliferă, în ciuda atâtor decade de eforturi ale paleontologilor hotărâţi să găsească secvenţe tranziţionale, este încă în mod copleşitor determinată de absenţa transformărilor graduale macroevolutive. Darwiniştii trebuie să evite sau să ignore cu totul aceste dovezi, şi chiar o fac. De exemplu, manualele şcolare ignoră explozia Cambriană, şi nu îşi informează elevii deloc despre problemele puse teoriei darwiniste de această apariţie bruscă a regnului animal. În loc de asta, ei spun poveşti despre hominizi, bazându-se astfel pe dovezile cele mai susceptibile a cădea sub spectrul subiectivităţii.

3. Ultimele dovezi din biologia moleculară confirmă faptul că lumea vie este plină de structuri de o complexitate ireductibilă. Oamenii de ştiinţă au ajuns la concluzia că descrierea lui Behe despre dovezile moleculare este corectă. Ei refuză să ia în discuţie design-ul inteligent din motive filozofice, deoarece ei cred că "ştiinţa" necesită o adeziune indiscutabilă la materialism.

4. Embriologia este în mod continuu prezentată eronat ca demonstrând un tipar al moştenirii ancestrale de la începuturi, cu diversitatea apărând în dezvoltarea ulterioară. Acest fel de

84

tipar ar susţine ipoteza descendenţei comună, dar faptele sunt altele. Stadiile cele mai timpurii ale dezvoltării, contrar impresiei lăsate de programul NOVA şi de manuale, sunt radical diferite.

5. Susţinătorii publici ai darwinismului abordează subiectul lor cu un zel mesianic care contrazice pretenţia lor de a fi obiectivi, nepasionali, savanţi. Aceştia dezvăluie sau omit dovezi în funcţie de felul în care ei cred că aceste dovezi îi vor ajuta spre convingerea publicului. Ei se bazează puternic pe ridiculizare şi pe apelul la propria autoritate, pentru a-şi apăra poziţiile.

"Evoluţia", aşa cum este definită de ANPB, este o doctrină filosofică materialistă care contrazice cele mai bune probe ştiinţifice disponibile. Tu afirmi că noi, cei care ne îndoim avem prejudecăţi, ignorăm munţi de dovezi ştiinţifice, ş.a.m.d. Gogoşi. Mecanismul crucial care susţine materialismul se bazează pe o imensă, nejustificată extrapolare a foarte limitatelor dovezi de variaţie în populaţii fundamental stabile. Neo-darwinismul supravieţuieşte doar prin folosirea selectivă a dovezilor, şi din cauză că filosofia materialistă nu are altă alternativă.

Toate cele bune,Phillip

Sursa articolului: http://www.pbs.org/

De ce se tem darwinistii?

Patrick J. Buchanan (traducere de Bogdan I. Stanciu)

În "Procesul maimuţelor", acum 80 de ani, problema era: a încălcat John Scopes legile statului Tennessee care interziceau predarea teoriei evoluţiei? Raspunsul: da. Scopes a fost găsit vinovat şi condamnat la plata unei amenzi de 100 $.1

85

Însă pentru că presa l-a favorizat pe Clarence Darrow, agnosticul care l-a aparat pe Scopes, "fundamentalismul" creştin � şi reputaţia acuzatorului William Jennings Bryan, care a fost pus la încercare şi a aparat adevărul literal din fiecare capitol al Bibliei de la Iona şi balena pana la cele sase zile ale creaţiei � a cunoscut o înfrângere serioasă.

Ţinta apărătorilor nu a fost să îl dovedească pe Scopes nevinovat, ci să umilească "fundamentaliştii" si să convingă o înaltă curte să revoce legea cu pricina. Însă azi, darwinismul este în boxa acuzaţilor. Credincioşii dogmatici în evoluţie au de înfruntat provocări atunci când pretind că doctrina lor este un adevăr stabilit, dovedit ştiinţific.

"Designul inteligent" este steagul sub care evoluţia este asediată, iar metodologia atacului o repetă pe cea folosită de Darrow contra lui Bryan: dovedeşte-ne ca teoria ta este reală, pentru că ea pare sa contrazică bunul simţ.

Dacă, de exemplu, ni se spune că o pădure este nelocuită şi, în timp ce mergem prin ea, găsim o grădina, cu răsaduri de roşii, fasole, porumb sau varză, raţiunea ne spune ca cineva locuieşte aici. Gradina presupune existenta unui grădinar, întrucât reflectă un design inteligent. Este cazul lui Stonehenge, minunea veche de milenii, alcătuită din pietre puse una peste alta într-un mod care nu este accidental. Deşi nu ştim cum, totuşi o fiinţă inteligentă a făcut-o.

Acesta este adevărul şi pentru universul nostru. În ultimele secole am descoperit că Pământul nu este centrul acestuia, ba mai mult, împreună cu alte planete se roteşte cu precizie matematică împrejurul soarelui. Aşa cum un ceas presupune un ceasornicar, un univers ordonat argumentează în favoarea unei inteligenţe ordonate. Numiţi-o Prima Cauza, Marele Ceasornicar, cum vreţi, dar această lume nu pare să fie un accident.

Universul nostru ordonat a fost creat din haos. Cine sau ce l-a creat? Ultima teorie a evoluţioniştilor este că Big Bang-ul, o explozie gigantică, cu multe ere în urma, a facut-o. Însa din bunul simţ şi experienţă, când � vreodată � a creat o explozie, ordine? Exploziile distrug. Şi dacă Big Bang s-a petrecut din cauza unei explozii, cine a cauzat-o pe aceasta din urmă? Cine a aprins fitilul?

86

Cum zicea un mucalit, să crezi că o explozie a creat un univers ordonat este ca şi cum ai crede că un uragan trecând printr-o groapa de gunoaie poate crea un computer de a cincea generaţie.

Există goluri în evoluţia umană. Unde sunt verigile lipsă între formele inferioare şi cele superioare? Unde sunt formele intermediare? De ce nu se află ele peste tot? Schema de pe peretele cabinetului de biologie arata o reptilă care se târăşte, apoi merge în patru labe, apoi se ridică, mergând pe două picioare, apoi devine omul de azi. Chiar aşa s-a întâmplat? Sau este doar o teorie, un "act de credinţă" al darwiniştilor? E chiar atât de mare diferenţa între această imagine si cea a lui Adam si Eva in Grădina Edenului?

Ştiinţa însăşi ne face să ne gândim la un design inteligent. Cea mai mare parte a existenţei omenirii, nu am înţeles legile gravitaţiei, ale fizicii, ale chimiei. Însa aplicând aceste legi azi, putem trimite o rachetă milioane de mile lovind o planeta îndepărtată, prevăzând impactul cu precizie de minute. Existenţa acestor legi naturale nu implică existenţa unui legiuitor?

Cum poate explica evoluţia, crearea acestui extraordinar instrument, ochiul uman? Cum poate explica ADN-ul? Doar in ultimul secol am înţeles că moleculele pot fi rupte în particule atomice şi subatomice, şi am înţeles forţele care le ţin împreună; au apărut toate acestea din nimic?

Ceea ce cauzează neîncredere în fundamentalismul darwinist, Geneza elitei noastre seculare, nu este doar credinţa creştină, ci şi raţiunea.

Într-un editorial intitulat "Dar este inteligent?" ziarul the Washington Post îl acuza pe preşedintele Bush, care vorbeşte cu căldură de "designul inteligent", de "încurajarea escrocheriei". "A pretinde că existenţa evoluţiei este încă o problemă deschisă," spune the Post, "înseamnă a nu înţelege istoria intelectuală şi ştiinţifică a ultimului secol."

În ciuda celor spuse de The Post, evoluţia a eşuat în a răspunde la argumentele raţiunii. Şi părinţii au dreptul de a nu permite să le fie îndoctrinaţi copiii într-o concepţie nedovedită, al cărei scop este şi acela de a le distruge credinţa.

87

O soluţie solomonică. Lăsaţi părinţii să aleagă între a-şi trimite copiii un an la ore de biologie, măcelărind bietele broaşte şi îndoctrinându-se în ideologia evoluţionistă sau a-i� trimite să studieze un an Vechiul şi Noul Testament, ca fiind cele mai mari cărţi ale Civilizaţiei şi literaturii vestice, baza moralei şi eticii.

Ştiti cum se zice: libertate de alegere.

(Patrick J. Buchanan este politician american conservator, fondatorul proiectului "The American Cause" [http://www.theamericancause.org/] care işi propune să reînvie valorile tradiţionale ale conservatorismului american)

Nota: [1] Procesul Bryan vs. Scopes, intrat în istorie ca "Procesul maimuţelor" a avut loc in 1925. Avocatul William Jennings Bryan l-a acuzat pe profesorul John T. Scopes (apărat de Clarence Darrow) de încalcarea unei legi promulgate pe 13 martie 1925, lege care interzicea predarea in instituţiile educationale susţinute de statul american Tennessee, a teoriei evoluţiei a lui Darwin, sau mai exact "a oricarei teorii care neagă Divina Creaţie a omului, aşa cum este învatată de Biblie, învăţand în schimb că omul coboară din ordine inferioare de animale." Acoperirea mediatică a procesului a fost uriaşă, miza de fapt fiind caştigarea unei bătalii importante între secularişti şi religiosi, pentru influenţa în sistemul educaţional american. Filmul artistic "Procesul maimuţelor" realizat la Hollywood in anii 60 şi ţinand - evident -partea raţionaliştilor, a� fost difuzat de televiziunea română în repetate randuri în anii 80,� ironiile la adresa "misticismului" creaţionist fiind pe placul puterii comuniste de atunci.

Sursa articolului: http://www.theamericancause.org/a-pjb-050808-darwin.htm

Descoperirea fosilelor Godzillei

creationism-stiintific.ro

88

Rămăşiţele fosile ale unui crocodil, supranumit "Godzilla", au fost descoperite în Patagonia.

Echipa care a făcut descoperirea, formată din americani şi argentinieni, crede că animalul a fost un prădător feroce, hrănindu-se cu alte reptile marine şi vieţuitoare acvatice mari.

Spre deosebire de crocodilii actuali, Dakosaurus andiniensis, aşa cum este denumit în termeni ştiinţifici, trăia exclusiv în apă, şi avea aripioare în loc de picioare. Dar aceasta nu este singura caracteristică deosebită: mărimea şi botul asemănător cu cel al T-Rex-ului i-au adus supranumele de "Godzilla".

Diego Pol, cercetător la Departamentul de Informatică Biomedicală din cadrul Universităţii din Ohio a stabilit că specimenele fosile găsite în Patagonia aparţin familiei crocodililor.

"Această specie este foarte neobişnuită, deoarece alţi crocodili marini care trăiau în acea vreme aveau caracteristici foarte delicate boturi lungi şi slabe şi dinţi� în formă de ac pentru a prinde peşti mici şi moluşte", a spus el. "Dar acest crocodil era tocmai opusul lor. El avea un bot robust şi dinţi mari cu margini ascuţite. Era, în mod clar, un prădător de mari creaturi marine".

Unii oamenii de ştiinţă estimează vârsta fosilelor la 140 de milioane de ani.

Primul cercetător care a descoperit un specimen de "Godzilla" este paleontologul Zulma Gasparini, de la Universitatea Naţională din La Plata, din Argentina, descoperirea fiind făcută în Bazinul Neuquen.

Două alte specimene, printre care şi un craniu fosilizat complet, au fost descoperite recent.

89

Dispută asupra rolului păsărilor sălbatice în răspândirea gripei aviare

news.bbc.co.uk

Există prea puţine dovezi că păsările migratoare răspândesc gripa aviară, declară un grup de specialisti.

BirdLife International a declarat că, chiar dacă migraţia de iarnă era în curs în toată lumea, gripa aviară nu s-a generalizat.

Dar expertul de top al ONU în gripa aviară s-a arătat "furios" în privinţa acestei declaraţii, afirmând că este prea devreme pentru a emite astfel de judecăţi.

Grijile în privinţa păsărilor sălbatice au fost declanşate de moartea, la începutul acestui an, a 5.000 de păsări migratoare în nord-vestul Chinei.

"Păsările migratoare au fost învinuite pentru răspândirea virusului gripei aviare la vest de Asia, dar nu s-a constatat nici o răspândire către est, nici către Asia de Sud şi Africa, în această toamnă", a afirmat într-o declaraţie Dr. Michael Rands, directorul BirdLife International.

Dr. Rands a admis că recentele focare de gripă aviară din Europa de Est au fost înregistrate pe rutele de migratie sudice, dar a adăugat că este mai probabil ca aceste focare să fi fost cauzate de alţi factori, cum ar fi importurile de păsări de curte.

"Ipoteza conform căreia păsăsrile sălbatice sunt cele vinovate este pur şi simplu departe de a fi dovedită", declară Dr. Rands. "Păsările sălbatice intră ocazional în contact cu păsările domestice şi mor: ele sunt victimele, iar nu vectorii gripei aviare cauzate de virusul H5N1".

Dr. Joseph Domenech, ofiţer veterinar şef la Organizaţia pentru Alimentaţie şi Agricultură a ONU (UN Food and Agriculture Organization - FAO), spune însă că este prea devreme pentru a respinge teoria că păsările sălbatice răspândesc boala.

90

El a subliniat "semnele destul de clare" că boala a sosit într-o serie de ţări, inclusiv România, ca rezultat al activităţii animalelor sălbatice.

"Aşteptaţi şi veţi vedea"

El a declarat de asemenea că focarele din unele regiuni au fost mai greu de monitorizat, din cauză că ţările pe teritoriul cărora se află au un sistem de supraveghere defectuos.

"Dacă la sfârşitul sezonului migrator păsările se întorc înapoi în ţările nordice şi nu va fi identificat nici un focar nou, atunci vom fi capabili să spunem că ipoteza e posibil să nu fie adevărată", a spus el, adăugând că aceste călătorii de întoarcere vor începe din primele zile ale lunii februarie.

Dr. Rands a spus în declaraţia sa că o mai bună "biosecuritate" � micşorarea riscului implicat în comerţul cu păsări domestice - a fost cheia stopării înaintării virusului aviar.

La rândul său, dr. Domenech a declarat că FAO e de acord că aceasta a fost cea mai importantă zonă pe care a trebuit să se concentreze.

Teama de virusul H5N1 a dus la uciderea a milioane de pui şi raţe în Asia în ultimele 18 luni.

ONU este alarmată că, pe măsura extinderii focarelor, cresc şansele ca virusul să sufere o mutaţie într-o formă capabilă de a cauza o pandemie de gripă aviară.

Evoluţie sau evoluţionism?

Paul Cocei

Omul, prin natura sa, tinde spre asemănarea cu Dumnezeu încă dinainte de cădere. Procesul transformării omului spre asemănarea cu Dumnezeu se numeşte progres duhovnicesc sau evoluţie duhovnicească. Cu toate acestea,

91

pronunţarea cuvântului “evoluţie” ne duce cu gândul la un cu totul alt sens. Gândul nostru este atras, fără îndoială, de înţelegerea lumească a termenului. În cel mai bun caz, această înţelegere lumească poate fi progresul social (dezvoltarea tehnicii, confortului etc.), iar în cel mai rău, putem fi duşi cu gândul la ceea ce se numeşte evoluţionismul “ştiinţific”.

Ce înseamnă acest „evoluţionism ştiinţific”, ce este el în fapt presupunem a fi cunoscut. Ce ne interesează pe noi îndeobşte este distincţia între evoluţia duhovnicească şi evoluţionism. Fără îndoială, Dumnezeu ne-a creat pentru evoluţie. Ne-a creat pentru a ne depăşi condiţia, pentru a deveni “dumnezei după har”. Premisa pentru o astfel de stare a omului este faptul că el a fost creat “după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”. Această aspiraţie infinită, sădită de Dumnezeu în noi, s-a menţinut şi după cădere. Dacă ea nu s-ar fi menţinut, omul ar fi căzut definitiv în animalitate fără putinţa întoarcerii.

Istoria consemnează însă, de la Adam şi până astăzi, degradarea firii umane şi, împreună cu ea, şi degradarea acestei năzuinţe. Omul, pierzând legătura cu Creatorul, a pierdut şi înţelegerea sfântă a acestei sete din sufletul său. Astfel, el a adus această năzuinţă din planul duhovnicesc în planul trupesc. De aceea omul doreşte să fie bogat, doreşte să posede, să acapareze, să aibă “putere”, fără a şti nici ce înseamnă această putere, nici de ce, în fond, o doreşte. Nu cunoaşte resorturile lui interioare care îl determină să dorească, cu atâta ardoare, toate lucrurile trupeşti pe care le doreşte.

Mântuitorul Iisus Hristos a realizat mântuirea oamenilor, însă fiecare om este dator să şi-o împroprieze prin Botez, printr-o viaţă de pocăinţă şi prin dragoste pentru Dumnezeu şi oameni şi fapte pe măsură, în Biserica lui Hristos. Dacă lipsesc acestea, Jertfa lui Hristos şi Învierea Sa nu lucrează efectiv în sufletul celui lipsit de voinţa de a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi de a crede în El.

În această stare, omul transformă, aşa cum am arătat, cele duhovniceşti în cele trupeşti. Chiar şi sufletul, alipindu-se de partea animalică a acestei lumi, nu se mai cugetă pe sine ca fiind de natură duhovnicească, ci ajunge să se considere ca o

92

expresie a caracterului material al lumii. Aşa se face că, la aproximativ 1800 de ani de la Jertfa Mântuitorului, oamenii “luminaţi”, de fapt întunericiţi de „secolele luminilor”, au putut instituţionaliza acest eşec al realizării lor sufleteşti: au reuşit să oficializeze şi să postuleze identificarea tendinţei lor interioare pervertite cu filosofia lor de viaţă. Într-adevăr, atunci când te rupi de viaţa duhovnicească, ajungi, în gândire, aproape de animale, ba chiar le şi întreci, din cauza faptului că ele nu pot imagina absurdităţi. De aceea descendenţa din necuvântătoare ţi se pare evidentă. Ei bine, în loc să realizeze involuţia lor, “iluminaţii” au născocit “evoluţia” maimuţei.

În mod evident, nu mai există nici un fel de legătură între evoluţia duhovnicească, cea atât de necesară pentru om, pe care au dobândit-o sfinţii prin lucrarea supranaturală a lui Dumnezeu, şi conceptul modern de evoluţie, care se referă numai la viaţa trupească. Dar şi viaţa trupească, văduvită de cea duhovnicească, este opacă, amputată de cel mai important “organ" omenesc: duhul. În aceste condiţii, filosofia şi ştiinţa trupească nu folosesc la nimic, ba chiar din contră.

Aşa cum au arătat numeroşi teologi dar şi oameni de ştiinţă, evoluţionismul nu are nimic ştiinţific în sine. Este filosofie de la un cap la altul. Este o lucrare de amăgire care începe şi se termină în sufletul omului, în sufletul său golit de duh, de viaţă. Este o filosofie a morţii, a sclavagismului, a victoriei trupului faţă de duh şi a animalităţii asupra spiritualităţii.

"Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria”. Dacă omul nu recunoaşte aceasta, dacă consideră că planetele s-au format la întâmplare din praf cosmic şi dacă mai crede şi că “tăria” este o metaforă folosită de Moise pentru motive lumeşti (prostia iudeilor contemporani lui sau tendinţa spre poezie a proorocului), este evident că un asemenea om nu vede “slava lui Dumnezeu”, iar “facerea mâinilor Lui” este pentru el de neînţeles.

Evoluţionismul ştiinţific este pe moarte. În curând va fi îngropat. Important este însă ce lasă el în urmă. Peisajul duhovnicesc al lumii este cumplit. Nu numai că lumea nu-L mai cunoaşte pe Hristos, fiind victimă a proorocilor mincinoşi, ci amăgirea evoluţionismului a pătruns chiar şi în gândirea

93

ortodoxă (cu numele). Evoluţionismul şi-a îndeplinit misiunea. A decreştinat lumea făcând loc pentru toate alienările orientale, panteiste sau dualiste care vin direct din laboratoarele satanei pentru a se instala în locaşurile creştine. Creştinismul apusean este o mască, iar cel oriental, Ortodoxia, a primit lovituri puternice.

Evoluţionismul s-a contopit într-o nirvană a practicilor păgâneşti, într-o cabală a vrăjitoriei. Evoluţionismul, baza nihilismului, a reuşit să golească sufletele oamenilor, a reuşit să scoată afară pe Dumnezeu din om, chiar cu acceptul omului. Acum urmează epoca umplerii acelui gol. Şi setea de spiritualitate adevărată, de evoluţie duhovnicească, va fi încercat a fi umplută de panteismul universal, de culmea păgânismului. Evoluţia fără Dumnezeu este doctrina New Age. Evoluţionismul a murit, trăiască evoluţia trupească!

Evoluţionismul - rod al imaginaţiei. Partea I. Introducere

Ieromonah Damaschin

Fragmentele următoare fac parte din cartea călugărului Serafim Rose, Cartea Facerii, crearea lumii şi omul începuturilor. În această carte, Părintele Serafim a abordat subiectul creaţiei prin prisma învăţăturii Sfinţilor Părinţi, denunţând eroarea teoriei evoluţioniste folosindu-se de argumente atât teologice cât şi ştiinţifice. Prezentul fragment este introducerea făcută de către Ieromonahul Damaschin, editorul lucrării. Urmăriţi continuarea în saptamânile care urmează. .

-----------------------------------------------------------

Cândva am crezut total în � evoluţie , avea să-şi� amintească mai târziu părintele Serafim. Credeam nu fiindcă� mă gândisem foarte mult la această problemă, ci doar fiindcă Ťtoată lumea crede în eať, căci este un Ťfaptť, şi cum să tăgăduieşti Ťfapteleť ? [...] încă îmi mai amintesc cum

94

profesorul meu de zoologie din anul întâi divaga asupra Ťmăreţelor idei ale omuluiť: pentru el, cea mai măreaţă idee pe care omul o născocise vreodată era ideea de evoluţie; o idee mult mai măreaţă, credea el, decât Ťideea de Dumnezeuť

Pe scurt, triumful darwinismului implica moartea lui Dumnezeu, pregătind înlocuirea religiei biblice cu o nouă credinţă întemeiată pe naturalismul evoluţionist. Noua credinţă urma să devină temei nu doar al ştiinţei, ci şi al guvernării, legii şi moralei. Urma să fie filosofia religioasă oficială a modernităţii.� [Phillip E. Johnson, Defeating Darwinism by Opening Minds, Inter Varsitv Press, Downers Grove, Illinois, 1997, pp. 98-99. ]

Câţiva dintre cei mai străluciţi savanţi ai lumii - de la Richard Owen şi Louis Agassiz în anii 1860, până la Richard Goldschmidt şi Otto Schindewolf în anii 1940 arătaseră� comunităţii ştiinţifice stânjenitoarele dificultăţi ale teoriei proclamate la Centenarul Darwin, dar aceşti savanţi fuseseră ridiculizaţi iar obiecţiile lor, cu totul întemeiate, fuseseră respinse cu promptitudine. Pe lângă aceste critici cu glas tare, a existat şi un grup tăcut de savanţi ce dezaprobau teoria evoluţionistă, dar se temeau să atace concepţia dominantă despre lume. Existenţa grupului a fost confirmată chiar la Centenarul Darwin de către paleontologul Everett Claire Olson de la Universitatea din California, care spunea: �Este greu de apreciat mărimea şi alcătuirea acestei facţiuni tăcute, dar nu e nici o îndoială că numărul celor care o compun nu este de neglijat�.

Fie că au fost reduşi la tăcere sau au ales să rămână tăcuţi, numeroşii savanţi ce au pus la îndoială darwinismul nu au fost auziţi de poporul american. Prin urmare, când părintele Serafim a început să studieze ştiinţele naturale în liceu şi în facultate, la începutul anilor cincizeci, i s-a spus că evoluţia întregii vieţi dintr-o �supă primordială� era o realitate incontestabilă şi de neatacat, la fel de sigură (după cuvintele lui Julian Huxley) ca şi faptul că pământul se roteşte în jurul soarelui.

Părintele Serafim a absolvit Pomona College în 1956, continuând studierea vechii limbi şi filosofii chineze la Academia de Studii Asiatice din San Francisco, iar mai târziu la Berkeley University din California. Pe când se afla la

95

Academie, a descoperit scrierile metafizicianului francez din secolul douăzeci, Rene Guenon, un tradiţionalist ce căuta răspunsuri la întrebările ultime în formele vechi, ortodoxe ale religiilor lumii. Guenon a limpezit şi a preschimbat perspectiva intelectuală a Părintelui Serafim. Mai târziu el scria: �Guenon a fost cel care m-a învăţat să caut şi să iubesc adevărul mai presus de toate, şi să nu mă mulţumesc cu nimic altceva.�

Educaţia Părintelui Serafim îl învăţase să vadă toate lucrurile în termenii progresului istoric, conform concepţiei evoluţioniste a epocii modeme. După descoperirea lui Guenon, a început a vedea lucrurile în termenii decadenţei istorice.

În primii ani de după convertirea sa, Părintele Serafim a făcut o cercetare minuţioasă a istoriei filosofice a civilizaţiei apusene, spre a înţelege pe deplin cauzele din trecut, starea prezentă şi dezvoltarea viitoare a apostaziei apusene de la �Vechea Ordine� a civilizaţiei creştine tradiţionale. Din acest studiu trebuia să iasă al său �magnum opus� filosofic, intitulat �Împărăţia omului şi împărăţia lui Dumnezeu�.

În capitolul patru al lucrării pe care şi-o propusese, Părintele Serafim avea să discute noua fizică propusă la sfârşitul Renaşterii de către raţionaliştii Bacon şi Descartes, care priveau universul ca pe un sistem închis, ţintind să descopere cauzele prime şi naturale (adică nedumnezeieşti) ale tuturor fenomenelor fizice. [Pentru o discutie bine documentată asupra rădăcinilor istorice ale naturalismului vezi Michael Denton, Evolittion: A Theory in Crisis, Adler & Adler, Bethesda, Maryland, 1986, pp. 71 -73.] În acelasi capitol urma să descrie filosofia modernă a progresului, ce s-a ivit la sfârşitul Iluminismului, înlocuind concepţia despre o lume stabilă ce caracterizase mare parte din gândirea Luminilor. Aceste două angajamente filosofice a priori - faţă de naturalism şi faţă de progres au alcătuit stratul germinator din care a ieşit teoria evoluţiei, propusă întâi de bunicul lui Darwin, Erasmus, în 1794. Cum observa mai târziu părintele Serafim, �Această teorie s-a dezvoltat în paralel cu mersul filosofiei moderne începând de la Descartes, cu mult înainte de a fi existat vreo Ťdovadă ştiinţificăť a ei.�

Pe când lucra la �Împărăţia omului şi împărăţia lui Dumnezeu�, părintele Serafim identificase credinţa omului

96

modern cu o formă secularizată de hiliasm: credinţa în inevitabilitatea progresului şi în perfectibilitatea lumii acesteia căzute. Prin credinţa sa în dezvoltarea treptată de la inferior la superior, evoluţionismul era strâns legat de hiliasm; sau, cum spune părintele Serafim, era �o consecinţă aproape inevitabilă a acestuia�.

Împreună cu hiliasmul, evoluţia era ceea ce părintele Serafim numea �o forţă primordială adânc înrădăcinată, ce pare să pună stăpânire pe oameni cu totul în afara atitudinii şi judecăţii lor conştiente. (Şi este cât se poate de firesc să fie aşa: ea a fost semănată în fiecare dintre noi încă din leagăn, şi deci e foarte greu a o evidenţia şi privi raţional.)� Ca ecou la cuvintele lui Julian Huxley, care la Centenarul Darwin numise evoluţia un �model de gândire�, părintele Serafim spunea că ea era �un model de gândire potrivnic ortodoxiei, nu doar o oarecare altă idee�. Şi acest model de gândire, observa el, urma un parcurs ce era �chiar opusul învăţăturii creştine�:

�Filosofia evoluţionistă a Ťridicării din animaleť pare desigur de neîmpăcat cu concepţia creştină a Ťcăderii din Raiť, şi întreaga noastră concepţie asupra istoriei va fi negreşit determinată de felul în care credem !�

Tocmai modelul de gândire hiliasto-evoluţionist a fost acela care a produs mişcări politico-religioase precum socialismul internaţional (globalismul) şi ecumenismul. Toate aceste mişcări împărtăşesc acelaşi ţel hiliast: o �nouă ordine� viitoare unde toate rânduielile anterioare, privite ca având legătură cu o anumită treaptă a procesului, vor fi în întregime schimbate. La fel cum în ideea evoluţiei biologice orice deosebiri între precum organisme sunt estompate - întrucât organismele se transformă din unul în altul în perioade de milioane de ani - tot aşa toate deosebirile între naţiuni şi religii se estompează în �noua ordine mondială� a hiliasmului.

După cum am văzut, în prima jumătate a secolului douăzeci savanţii se fereau să pună la îndoială modelul evoluţionist. Testau orice altă ipoteză, în afară de aceasta - căci pe ea se sprijineau toate celelalte, întreaga clasificare a noţiunilor lor. Cei câţiva savanţi - printre care unii foarte

97

însemnaţi - ce îndrăzneau să submineze această dogmă erau socotiţi �eretici� şi puşi pe lista neagră.

După anii cincizeci situaţia a început a se schimba. Unul câte unul, �opozanţii tăcuţi� pomeniţi la Centenarul Darwin începură să iasă la iveală. Savanţi reputaţi începură să ridice serioase îndoieli asupra evoluţiei, şi erau de-acum prea mulţi pentru a mai fi reduşi la tăcere. Progresele �ştiinţelor grele�, ale geneticii moleculare, embriologiei etc., puneau mari dificultăţi savanţilor în a împăca datele lor cu modelul neodarwinist. Au apărut cărţi ştiinţifice ce criticau teoria lui Darwin, printre care Implications of Evolution (Implicatiile evolutiei) (1961) de G. A. Kerkut, profesor de fiziologie şi biochimie la Universitatea Southampton, Anglia, şi L'Evolution du vivant (Evolutia organismelor vii) (1973) de Pierre P. Grasse, unul dintre cei mai mari biologi în viată, fost presedinte al Academiei Franceze de Stiinte. Dr. Grasse îşi încheia cartea cu acest nimicitor rechizitoriu al evoluţiei darwiniste:

�Prin uzul şi abuzul unor postulate ascunse, al unor îndrăzneţe şi adesea neîntemeiate extrapolări, s-a creat o pseudo-ştiinţă. Ea prinde rădăcini în chiar miezul biologiei, făcând să rătăcească numeroşi biochimişti şi biologi, ce cred în mod sincer că acurateţea conceptelor fundamentale a fost demonstrată, ceea ce este departe de realitate.�[Am citat după traducerea engleză a cărtii lui Pierre P. Grasse, Evolution of Living Organisms, Academic Press, New York, 1977, p. 202.]

În ciuda unor astfel de afirmaţii ale unor savanţi de primă mărime, dezbaterea asupra teoriei evoluţioniste ca o pseudo-ştiinţă a rămas în mare pare între zidurile instituţiilor ştiinţifice, nefiind încă cunoscută publicului. Oamenii care ar fi vrut să afle ce se întâmpla cu adevărat în mediile ştiinţifice ar fi trebuit mai întâi să se familiarizeze cu cărţile şi revistele de specialitate.

În dorinţa sinceră de a şti ce avea de spus ştiinţa modernă despre evoluţie - ce anume era într-adevăr dovedit şi ce anume era speculaţie - părintele Serafim a studiat principalele lucrări ştiinţifice, ca şi lucrările de popularizare asupra �dovezilor� evoluţiei şi originii omului. A stat de vorbă şi cu savanţi ce lucrau în instituţiile cele mai importante, care i-au spus că până

98

şi între adepţii evoluţiei mulţi admiteau că nu există de fapt dovezi pentru aceasta, ci doar că �este mai logică� sau că �alternativa ei este de neconceput� - adică facerea lumii de către Dumnezeu. Pentru un savant autentic, susţineau ei, simpla teorie a evoluţiei este un mijloc destul de convenabil de clasificare, iar un alt model la fel de ştiinţific ar putea fi tot atât de acceptabil.

Am pomenit mai devreme cum în anii 1960-1970 îndoielile tot mai mari ale savanţilor în legătură cu neodarwinismul fuseseră, în mare parte, ascunse între zidurile comunităţii ştiinţifice. Pe la sfârşitul anilor şaptezeci, zidurile au început să se spargă. Prima fisură s-a produs când paleontologi de frunte, precum Niles Eldredge şi Stephen Jay Gould, şi-au publicat noua teorie evoluţionistă a �echilibrului punctual�, spre a suplini lipsa formelor de tranziţie, evolutive, din datele oferite de fosile (forme care ar fi trebuit să existe, după neodarwinismul clasic). Noua teorie nu era deosebit de interesantă pentru marele public, dar ceea ce era socotit a fi cu adevărat demn de aflat era faptul că, contrar părerii încetăţenite, arhiva fosiliferă nu se potrivea defel cu aşteptările darwiniste. Gould mergea până acolo încât să numească lipsa formelor de tranziţie �secretul de fabricaţie al paleontologiei�. Faptul a devenit ştire internaţională, dând impuls următoarei faze din dărâmarea eşafodajului darwinist.

De la moartea părintelui Serafim au apărut o mulţime de cărţi foarte bune, care au ajutat la aducerea la cunoştinţa publicului a erorilor neodarwinismului. In 1985 a apărut cartea lui Michael Denton, cercetător australian în biologie moleculară, Evolution: A Theory in Crisis (Evolutia: criza unei teorii), ce oferea o critică sistematică a modelului evoluţionist actual din perspectiva mai multor discipline ştiinţifice. Din punctul de vedere al propriei discipline, Denton arăta că descoperirile specialiştilor în biologie moleculară aruncă din ce în ce mai multe îndoieli asupra pretenţiilor darwiniste.

Evenimentul cel mai important şi mai neaşteptat în dezbaterile asupra evoluţiei din ultimii ani a fost apariţia unui profesor de ştiinţe juridice, Phillip E. Johnson, ca unul dintre principalii critici mondiali ai darwinismului. Johnson, care predase dreptul la Berkeley University din California vreme de

99

aproape treizeci de ani, spune că una dintre specializările sale este �analizarea logicii argumentelor şi identificarea presupunerilor aflate îndărătul acelor argumente�. In 1987, citind argumentele în favoarea evoluţiei din cartea lui Richard Dawkins, The Blind Watchmaker (Ceasornicarul orb), a observat că ele se întemeiau mai curând pe retorică decât pe ştiinţa exactă.

�Am putut vedea�, îşi aminteşte el, �că Dawkins şi-a realizat magia discursului cu aceleaşi mijloace ce ne sunt atât de familiare nouă, avocaţilor... Am luat la rând toate cărţile, ajungând tot mai fascinat de evidentele dificultăţi ale cazului darwinist - dificultăţi ce fuseseră depăşite printr-o retorică înşelătoare şi o repetiţie emfatică� [Tim Staftbrd, �The Making of a Revolution�, Christianity Today (8 decembrie 1997).

Darwinists Squirm under Spotlight: Interview wifh� Phillip E. Johnson , Citizen Magazine (ianuarie, 1992).]�

Johnson a observat şi felul cum răspundeau colegii săi din domeniul ştiinţei atunci când le punea întrebări dificile despre darwinism:

În loc să ia în serios problemele intelectuale şi să le� riposteze, ei răspundeau de obicei prin tot felul de divagaţii şi un limbaj imprecis, ceea ce făcea cu neputinţă discutarea obiecţiilor reale fată de darwinism. Este exact felul în care vorbesc oamenii ce încearcă cu tot dinadinsul să nu înţeleagă un lucru.

Un alt mod de a evita problema era marele contrast pe care l-am observat între tonul extrem de dogmatic folosit de darwinişti când se adresau publicului obişnuit şi recunoaşterea pe fată, în cercurile ştiinţifice, a serioaselor dificultăţi ale teoriei...�

În 1991 profesorul Johnson a scos cartea Darwin on Trial (Darwin sub acuzaţie). Limpezimea gândirii sale în străbaterea retoricii darwinismului şi expunerea temeiurilor logice ale controversei i-au adus rapid respectul creaţioniştilor şi necreaţioniştilor deopotrivă, ca şi resentimentul evoluţioniştilor înrăiţi, care nici până azi n-au reuşit să-i respingă nici măcar unul din argumente.

100

Lucrarea lui Johnson a dat imbold mai multor savanţi să dea la iveală propriile întrebări dificile despre teoria evoluţiei. Cel mai renumit dintre ei este profesorul de biochimie Michael Behe, care în cartea sa din 1996, Darwin's Black Box (Cutia neagră a lui Darwin) arată că uimitoarele descoperiri recente ale biochimiei nu se împacă cu nici un fel de darwinism. El înfăţişează dovezi din domeniul său, conform cărora mecanismele biochimice interdependente trebuie sa fi fost proiectate, deşi, nefiind creaţionist, nu-l identifică în mod direct pe Proiectant . � �

În 1997, o altă carte ce dădea de gândit a constituit o puternică lovitură împotriva darwinismului: Not by Chance! (Nu întâmplător!) de Dr. Lee Spetner. Biofizician evreu, specializat în codul genetic, Spetner şi-a petrecut treizeci de ani cercetând posibilitatea evoluţiei la nivel genetic. El arată nu numai de ce mutaţiile întâmplătoare nu vor produce niciodată schimbările pretinse de evoluţionişti, ci oferă şi noi căi ştiinţifice de investigare a felului cum are loc variaţia în limitele genetice stricte ale fiecărui fel de organism.

Anul următor a adus publicarea unei alte contribuţii majore: The Design Inference (Deducerea existentei unui Plan) de William A. Dembski, profesor de matematică şi filosofie şi proaspăt convertit la creştinismul ortodox. Întemeindu-se pe probabilitatea matematică, Dembski demonstrează în chip hotărâtor că nişte cauze naturale nedirijate nu pot da seamă de complexitatea biologică.

Este interesant că părintele Serafim prevăzuse aceste schimbări. In scrierile şi în convorbirile sale spunea că ateismul şi agnosticismul din ştiinţa şi filosofia modernă, întemeiate din plin pe teoria lui Darwin, vor intra inevitabil în declin. Acest fapt va fi un avantaj pentru creştinii tradiţionalişti şi pentru căutătorii adevăratului Dumnezeu; dar pe ceilalţi, spunea părintele Serafim, îi va duce la un deism nedesluşit şi la feluritele nuanţe de panteism ce vor caracteriza amăgitoarea

religie a viitorului . � �Phillip E. Johnson, creştin aflat în primele linii ale

dezbaterii creaţie/evoluţie, este de acord cu prognoza făcută de părintele Serafim în urmă cu peste douăzeci de ani. Tocmai� asta discutam cu toţi prietenii mei , spunea el�

101

�Materialismul ştiinţific se află în declin, dar locul lui e luat în mare măsură de formele unei religii nesănătoase. �

Evoluţionismul - rod al imaginaţiei. Partea a II-a.

Părintele Serafim Rose şi ştiinţa secolului al XXI-lea

Phillip E. Johnson

Tema mea este, după expresia părintelui Serafim, aceea că evoluţia nu este nicidecum un Ťfapt ştiinţificť, ci filosofie .� �

Filosofia respectivă este naturalismul (doctrina după care natura este tot ce există ), care, în acest caz, e identică cu� � materialismul (doctrina că realitatea nu cuprinde nimic altceva decât particulele studiate de fizicieni). Dacă materialismul e adevărat, atunci natura trebuie să fie în stare să săvârşească propria creaţie, de unde existenta unui proces evolutiv materialist decurge ca o chestiune logică de neocolit. Deci, am afirmat eu, materialismul ştiinţific crede în evoluţia naturală nu pe baza unor dovezi, ci în ciuda lor.

Dăinuie încă printre evoluţionişti o legendă care spune că ontogenia recapitulează filogenia ; adică dezvoltarea� �

fătului uman în pântece este un fel de refacere a istoriei evoluţiei, embrionul trecând de la stadiul de peşte la cel de reptilă şi aşa mai departe. Acest fenomen inexistent e numit adesea Legea lui Haeckel , după cel mai cunoscut discipol� � german al lui Darwin. Sub o altă formă, Legea afirmă că� � embrionul trece nu prin stadiile adulte, ci prin formele embrionare ale formelor timpurii, ancestrale . � � În nici una dintre formele ei, �Legea� nu e susţinută de embriologii acreditaţi în literatura de specialitate. Se pot totuşi găsi unele stadii ce apar ici şi colo, cu caracteristici care, cu putină imaginaţie, pot fi făcute să se încadreze în Legea lui Haeckel, iar acestea sunt mereu citate în lucrările de popularizare ca

102

dovezi ale �evoluţiei�. Exemplul cel mai faimos este cel al presupuselor �fante branhiale� ale embrionului uman într-un anumit stadiu de dezvoltare, deşi acele fante nu sunt branhii şi nu devin niciodată branhii.

Deşi Legea lui Haeckel a fost discreditată cu multe zeci de ani în urmă, ea exercită o fascinaţie atât de irezistibilă asupra imaginaţiei darwiniste, încât este încă predată în multe şcoli din întreaga lume. Chiar muzee şi universităţi onorabile continuă să propage o anumită versiune a ei, într-o formă vagă şi neatacabilă. Iată, de pildă, ce are de spus pagina de Internet a Muzeului de Paleontologie de la Berkeley University din California despre Legea lui Haeckel:

�ŤLegea recapitulăriiť a fost discreditată încă de la începutul secolului douăzeci. Morfologii şi biologii experimentalişti au arătat că nu există o corespondenţă pas cu pas între filogenie şi ontogenie. Deşi o formă radicală de recapitulare este incorectă, filogenia şi ontogenia sunt întreţesute, mulţi biologi începând atât să exploreze, cât şi să înţeleagă bazele acestei legături.�

În fapt, cercetarea embriologică a demonstrat că este vorba de un proces riguros orientat, ce nu se potriveşte cu paradigma darwinistă. Efortul de a altera procesul prin inducerea de mutaţii poate produce diformităţi de tot felul, dar ele nu reuşesc să schimbe calea de dezvoltare aşa încât embrionul să se dezvolte într-o creatură viabilă de un tip diferit.

Mecanismul evoluţiei : mutaţie şi selecţie

Cum anume face un proces material nesupravegheat ca să creeze o minunăţie atât de complicată, mult mai complexă decât un computer sau o navă spaţială ?

Răspunsul darwinist spune că schimbări minuscule - de tipul variaţiilor ce apar la fiecare generaţie, diferenţiind organismul juvenil de părinţii săi, se acumulează treptat de-a lungul mai multor generaţii, până când produc un cu totul alt fel de creatură, cu noi organe şi trăsături rezultate din adaptare. Nu s-a putut arăta niciodată că mecanismul acesta ar fi fost în stare să genereze altceva decât variaţii minore (de tipul creşterii şi descreşterii mărimii ciocului la cintezoi, sau variaţii ale

103

frecventei relative a exemplarelor de culoare deschisă sau închisă la o populaţie de molii). Fiind însă singura posibilitate naturalistă ce este cât de cât plauzibilă, darwiniştii extrapolează cu frenezie pornind de la aceste exemple triviale, spre a postula un mecanism capabil să creeze nenumărate minuni de adaptare, inclusiv creierul uman. Asemenea pretenţii sunt slab argumentate, ca să nu zicem mai rău, iar în ultimii ani s-au lovit de exemple contrare de nedepăşit. Amănuntele se găsesc în cartea mea Darwin on Trial (Darwin sub acuzatie) şi în diferite articole ce sunt reunite pe web-site-ul meu (http://www.arn.org).[Multe dintre articolele lui Phillip E. Johnson pot fi găsite şi în cartea sa Objection Sustaind (1998). (n. ed.)] Foarte pe scurt, iată două dintre categoriile independente de dovezi ce sunt decisive:

1. Staza fosilă. Arhiva fosiliferă e caracterizată în mare măsură de un model ce indică apariţia bruscă urmată de stază. Noi tipuri de organisme apar dintr-o dată şi deplin formate, rămânând practic neschimbate în continuare. Modelul poate fi eventual folosit în sprijinul afirmaţiei că creaţia nu a avut loc doar la început, ci de-a lungul întregii istorii a pământului (admiţând că datarea rocilor este corectă) [Totusi procedeele de datare radiometrică acceptate în mod curent sunt ele însele întemeiate pe afirmaţii uniformiste şi evoluţioniste nedovedite. Vezi discutarea subiectului de către Părintele Serafim], dar refuză în orice caz să susţină pretenţia cheie a darwinismului că un fel de creaturi se schimbă, pas cu pas, în ceva complet diferit. Modelul nu se poate atribui nici unui fel de lacună în arhiva fosiliferă, căci el este mai evident şi incontestabil tocmai în acele domenii (în special al nevertebratelor marine) unde datele sunt cât se poate de complete.

Starea cu totul anti-darwinistă a arhivei fosilifere era cunoscută dintotdeauna iniţiaţilor ca �secretul de fabricaţie al paleontologiei�, dar a ajuns în atenţia publicului pentru prima oară în anii optzeci, datorită publicităţii făcute teoriei evoluţiei de către �echilibrele punctuale�. Teoria încerca să împace darwinismul cu modelul apariţiei bruşte şi al stazei, presupunând că o evoluţie semnificativă are loc în grupuri mici, care se îndepărtează de populaţia principală (neschimbătoare), apoi reapar ca noi specii fără a lăsa urme ale

104

transformării în arhiva fosiliferă. Prin acest mijloc, absenta dovezilor în favoarea evoluţiei a fost transformată în dovadă a unei evoluţii invizibile. În memorabilele cuvinte (1995) ale lui Niles Eldredge, unul din întemeietorii teoriei echilibrelor punctuale, �Evoluţia nu poate avea loc la nesfârşit altundeva. Iată de ce arhiva fosiliferă i-a izbit pe mulţi paleontologi ce încercau cu disperare să afle câte ceva despre evolutie [� Niles Eldredge, Reinventing Darwin: The Great Debate at the High Table of Evolutionary Theory, John Wiley & Sons, New York, 1995, p. 95. Pentru o discuţie generală a controversei asupra echilibrului punctual vezi capitolul 4 din cartea mea Darwin on Trial (ed. a 2-a, 1993). ].

Aşa cum sugerează şi remarca lui Eldredge, acest spectaculos model al infirmării fosile persistă chiar după un secol de eforturi susţinute ale paleontologilor darwinişti de a găsi dovezi în sprijinul îndrăgitei lor teorii. Orice fosilă îndoielnică care ar fi putut să fie interpretată cât de cât ca o formă intermediară în tranziţia darwinistă a fost citată ca dovadă că darwinismul este corect şi totuşi, chiar după aceste eforturi eroice, marea majoritate a arhivei fosilifere este absolut la fel de incompatibilă cu aşteptările darwiniste pe cât era atunci când Darwin a propus teoria, în 1859.

2. Complexitatea ireductibilă. Cartea specialistului în biologie moleculară Michael Behe [Michael Behe, Darwin's Black Box: The Biochemical. Challnge to Evolution, The Free Press/Simon & Schuster, New York, 1996.], din 1996, a adus în atenţia publicului faptul că sistemele biologice la nivel molecular sunt de o complexitate ireductibilă. Aceasta înseamnă că ele sunt alcătuite din mai multe părţi şi subsisteme complicate, care trebuie să se afle toate la locul lor pentru ca sistemul în întregul său să poată îndeplini o funcţie utilă. Cu alte cuvinte, aceste complicate sisteme nu se pot construi pas cu pas, cum pretinde teoria darwinistă, iar specialiştii in biologie moleculară nici măcar nu încearcă să prezinte scenarii amănunţite despre cum anume le-ar fi putut produce evoluţia. Ca şi staza predominantă din arhiva fosiliferă, complexitatea ireductibilă la nivel molecular era de mult timp cunoscută specialiştilor, dar fusese ţinută ascunsă de atenţia publicului, fiindcă biologii nu ştiau cum să o explice într-un cadru

105

darwinist. Aceasta ilustrează fenomenul descris în chip strălucit de Thomas Kuhn: faptele ce nu se potrivesc cu paradigma ştiinţifică dominantă tind a fi ignorate în mod sistematic, abătându-se de la cercetările aflate pe ordinea de zi.

Când li se pun în faţă dovezile zdrobitoare împotriva mecanismului darwinist şi li se aminteşte lipsa dovezilor concrete în favoarea lui, darwiniştii tind să se retragă pe o poziţie socotită a fi mai uşor de apărat. Ei fac distincţie între

teoria lui Darwin ca atare , despre care admit că este� � vulnerabilă, şi ceea ce numesc realitatea de fapt a� evoluţiei , despre care pretind că ar fi incontestabilă.� Ajungem astfel la a doua temă.

Teza strămoşului comun

Deosebirea între aşa-zisa incontestabilă �realitate de fapt a evoluţiei� şi �teoria lui Darwin� este obscură, pentru bunul motiv că simpla existenţă a unui model de înrudire nu are mare însemnătate fără existenţa unei teorii care să explice cum anume a apărut acel model. �Faptul� acesta este de obicei descris ca �existenţa unui strămoş comun�, afirmaţie ce înseamnă că oamenii (şi celelalte animale) au un strămoş comun cu plantele, ciupercile şi bacteriile. Presupusa dovadă a acestui fapt este aceea că vieţuitoarele există în grupuri, iar grupurile sunt legate printr-o serie de asemănări mai mari sau mai mici. Oamenii sunt asemănători în multe privinţe cu maimutele, ceva mai puţin asemănători cu iepurii, încă şi mai puţin asemănători cu şerpii, încă şi mai puţin asemănători cu copacii, şi aşa mai departe. Toate grupurile disparate din ordinea clasificării (bacterii, plante, animale etc.) au o bază biochimică comună care arată că provin dintr-o obârşie comună. Explicaţia darwinistă a modelului spune că ea rezultă din existenta unui strămoş comun, grupurile cu cel mai mare grad de asemănare; fiind cele care au strămoşi comuni relativ recenţi. În realitate, strămoşii comuni sunt postulatele unei teorii ce tinde să explice faptul clasificării sau înrudirii. Teza �strămoşilor� presupune un proces de schimbare treptată foarte îndelungat, întrucât progeniturile diferă foarte puţin de părinţi în fiecare generaţie. Deci teza strămoşilor comuni

106

presupune nu numai existenta acestor strămoşi pe pământ, ci şi existenta unor şiruri foarte lungi de descendentă treptată ce legau pe vechii strămoşi de prezumtivii lor urmaşi moderni. Nimic din aceste lucruri nu este confirmat de studiul fosilelor, însă darwiniştii cred că procesul trebuie totuşi să fi avut loc, socotind că este singura explicaţie ştiinţifică (adică naturalistă) a modelului vieţii. Dimpotrivă, un model ce arată existenta unor asemănări mai mari sau mai mici, sau al unor variaţii în cadrul unui tipar fundamental, pare mai curând să dovedească existenta unui plan comun decât a unui proces natural de evoluţie. Acest lucru a fost demonstrat în mod neintenţionat într-o carte din 1990, scrisă de un zoolog darwinist care ilustra �realitatea de fapt� a evoluţiei citând exemplul unei linii de automobile: �Totul evoluează, în sensul unei descendente cu modificări, fie că e vorba de politica guvernamentală, religie, maşini de curse sau organisme. Revoluţionara Corvette din fibre de sticlă a evoluat din strămoşi automotori mult mai modeşti din 1953. Printre alte puncte de vârf din perfecţionarea evolutivă a maşinii Corvette se numără modelul din 1962, în care originalul de 102 inci a fost redus la 98 de inci, introducându-se şi noul cuplaj strâns de tip Stingray; modelul din 1968, premergătorul morfologiei Corvette de astăzi, care a apărut cu acoperiş decapotabil; şi modelul aniversar de argint din 1978, cu model de spate închis ermetic. Versiunea de azi este urmarea perfecţionărilor ce s-au acumulat din 1953 pas cu pas. Lucrul cel mai importat este faptul că maşina a evoluat printr-un proces de selecţie, exercitat asupra variaţiilor ce au dus la o serie de forme tranziţionale şi la un final destul de diferit de punctul de pornire. Un proces similar modelează şi evoluţia organismelor. [� Tim Berra, Evolution and the Myth of Creationism. Stanford University Press, 1990, pp. 118-119.]

Evident că maşinile Corvette, asemeni organismelor, au trăsături comune, fiindcă au fost concepute în mintea unui proiectant, iar nu fiindcă le-ar fi alcătuit vreun proces inconştient. Cu alte cuvinte, faptul înrudirii nu este o dovadă a existentei unui mecanism de creaţie pur naturalist sau inconştient. Simfoniile lui Beethoven urmează modelul unui plan comun cu variaţii, dar acest model nu poate nicidecum să

107

vină în sprijinul teoriei că simfoniile s-au compus singure, fără nici un ajutor din partea lui Beethoven.

Teoria evoluţiei este astăzi într-o stare de confuzie, în care marile personalităţi precum Stephen Jay Gould şi Richard Dawkins se contrazic puternic în ce priveşte felul cum se presupune că ar fi avut loc evoluţia (pentru trecerea în revistă a acestor dispute majore vezi capitolul 4 din cartea mea Reason in the Balance). Aceşti ideologi aflaţi în război au un program de acelaşi tip, dar e mai curând un program filosofic, decât unul ştiinţific. Singurul lucru cu care sunt de acord, fie ce-o fi, este faptul că Dumnezeu trebuie scos afară din cadru. Aceasta ne duce la a treia şi cea mai importantă parte a definirii evolutiei.

Evoluţia (în sens ştiinţific) este fundamental atee

Am văzut că definiţia NABT afirmă că evoluţia este prin definiţie �nesupravegheată�. Această cerinţă nu e o concluzie la care darwiniştii au ajuns prin dovezi empirice, ci o presupoziţie filosofică reflectând punctul lor de pornire din naturalismul metafizic sau materialism. Dacă natura este singurul lucru care există, atunci ea trebuie să fie capabilă să-şi săvârşească propria creaţie. Aceasta implică existenta unui proces evoluţionist natural capabil să alcătuiască lucruri foarte complexe începând de la cele simple. Iniţial, procesul trebuie să fi fost nedirijat, fiindcă o minte capabilă să dirijeze evoluţia ar fi trebuit ea însăşi să evolueze dintr-o materie neînsufleţită. Desigur, după evoluarea fiinţelor umane, evoluţia poate deveni un proces dirijat, prin practicarea eugeniei şi a ingineriei genetice.

Date fiind aceste presupoziţii, chiar un lucru aşa de grosolan ca darwinismul trebuie totuşi să fie adevărat, în ciuda evidenţei. Evoluţia trebuie să pornească de la schimbări întâmplătoare şi imprevizibile, şi trebuie să aibă o forţă inconştientă capabilă să producă minunăţiile de inginerie complexă pe care le numim organisme. Iată de ce, în conferinţele sale, Richard Dawkins afirma că, dacă pe alte planete există o viaţă complexă, singura răspunzătoare de ele ar trebui să fie evoluţia darwinistă. Nu e nevoie de dovezi sau

108

observaţii, căci mecanismul darwinist este singurul candidat plauzibil pentru această treabă, dat fiind punctul de pornire aflat în naturalism. Logica aceasta explică de ce darwiniştii nu sunt deranjaţi de nici una dintre problemele evidente pe care criticii, precum eu însumi, le-au identificat. Teoria trebuie să fie adevărată cu orice preţ, căci altfel am rămâne fără o explicaţie materialistă a complexităţii vieţii şi ar trebui să ne întoarcem la Dumnezeu. Logica respectivă a fost încorporată într-un pasaj dintr-un eseu din 1997 scris de geneticianul de frunte Richard Lewontin:

�Noi ţinem partea ştiinţei în ciuda absurdităţii evidente a unora dintre explicaţiile ei, în ciuda eşecului său de a împlini multe din extravagantele sale făgăduinţe de sănătate şi viaţă, în ciuda tolerării de către comunitatea ştiinţifică a unor poveşti inconsistente luate ca atare, fiindcă ne-am luat un angajament prioritar, un angajament faţă de materialism. Nu metodele şi instituţiile ştiinţifice ne constrâng să acceptăm explicaţia materialistă a lumii fenomenale, ci, dimpotrivă, aderenţa noastră apriorică la cauzalitatea materialistă ne obligă să creăm un aparat de investigare şi un set de concepte ce produc explicaţii materialiste, indiferent cât de potrivnice intuiţiei, indiferent cât de mistificatoare pentru cei neiniţiaţi. Mai mult, materialismul este absolut, căci nu putem să acceptăm ca un Picior Divin să ni se pună în prag.�[Richard Lewontin,�Billions and Billions of demons�, in The New York Review of Books,9 ianuarie 1997,pp28-31] Nu e nevoie să mai adăugăm ceva.

109

Evoluţionismul - rod al imaginaţiei. Partea a III-a. Un sistem de gândire

străin

Ierom. Serafim Rose

Există enorm de multă confuzie în legătură cu evoluţia. Unii zic: "Creştinii ortodocşi nu se ceartă cu evoluţia" sau doar folosesc sintagma "evoluţia călăuzită de Dumnezeu". O asemenea înţelegere a evoluţiei este destul de primitivă: presupune considerarea ei ca "realitate ştiinţifică" de tipul heliocentrismului. De fapt, cei ce se opun evoluţiei sunt adeseori asemuiţi cu Biserica Romano-catolică împotrivindu-se lui Galilei, ba chiar unii creştini ortodocşi se tem să nu fie socotiţi "naivi" sau să rămână în urma curentelor intelectuale sau modelor timpului.

Dar întreaga doctrină a evoluţionismului este mult mai complexă decât un simplu "fapt ştiinţific" sau chiar o "ipoteză". Ea este o doctrină - o credinţă care cuprinde multe domenii ale gândirii, şi nicidecum doar ştiinţa; şi este destul de coerentă spre a putea vorbi despre ea ca despre o doctrina mai mult sau mai puţin închegată. Vom vedea că ea este o concepţie cu totul aparte asupra realităţii, cu propriile premise şi deducţii filosofice şi teologice aparte. În special în teologie ea oferă o alternativă deliberată la creştinismul ortodox în privinţa mai multor dogme cheie.

Lipsa culturii filosofice printre creştinii ortodocşi

Greşita înţelegere a evoluţiei din partea unora dintre creştinii ortodocşi vine dintr-o lipsă de cultură filosofică.

1. Nu au o atitudine critică fată de "descoperirile" ştiinţifice (deşi, în deplin acord cu spiritul modern, au o atitudine critică fată de Scriptură!) şi nu pricep natura "dovezilor" ştiinţifice despre care se presupune că vin în sprijinul evoluţiei, nici nu ştiu cum să deosebească faptele de

110

filosofie. Ei sunt intimidaţi fără motiv de "experţii ştiinţifici" şi nu-şi dau prea multă osteneală să cerceteze problema ei înşişi.

2. Nu înţeleg "duhul vremii" care a dat naştere evoluţiei, primind deci în chip naiv "realitatea ştiinţifică" a evoluţiei, dar respingând culminarea filosofiei evoluţiei, precum la Teilhard de Chardin, nevăzând că ele formează un întreg; fără filosofie nu ar fi existat niciodată "realitatea de fapt" a evoluţiei.

3. Nu înţeleg filosofia Sfinţilor Părinţi - întreaga lor perspectivă asupra firii şi asupra unor probleme aparte, precum natura lucrurilor individuale.

Cadrul istoric

În epoca Luminilor concepţia despre lume era destul de bine statornicită. Cu puţin înainte de această epocă, arhiepiscopul anglican Ussher de Armagh a calculat toţi anii daţi în genealogiile Vechiului Testament şi a emis ideea că lumea a fost creată în anul 4004 î.H. Newton credea acest lucru, iar concepţia despre lume a luminismului era favorabilă ideii că Dumnezeu a creat lumea în sase zile şi apoi a lăsat-o să se dezvolte singură, şi că toate speciile erau întocmai aşa cum le vedem noi astăzi. Oamenii de ştiinţă din acea vreme acceptau acest lucru.

La sfârşitul epocii Luminilor însă, o dată cu febra revoluţionară, concepţia statornicită despre lume a început să se fisureze, unii "savanţi" venind deja cu teorii mai radicale. La sfârşitul veacului al optsprezecelea, Erasmus Darwin, bunicul lui Charles Darwin, venise deja cu ipoteza că întreaga viată provine dintr-un singur filament primordial - exact ceea ce se susţine astăzi prin teoria evoluţiei. [Cartea lui Erasmus Darwin, Zoonomia, în care propunea această teorie, a fost publicată în 1794. (n. ed.)] Teoria sa nu se referea doar la o specie sau fel de creatură, ci presupunea că picătura sau filamentul primordial se dezvolta, dând naştere tuturor felurilor de creaturi, prin transmutaţii. "Ar fi oare prea îndrăzneţ", întreba el, "să ne închipuim că, în imensa durată de timp de când a început existenta pământului, poate cu milioane de veacuri înaintea istoriei omenirii - ar fi oare prea îndrăzneţ să

111

ne închipuim că toate animalele cu sânge cald au apărut dintr-un singur filament?"

Noua explicaţie a lui Erasmus Darwin era o încercare de continuare a spiritului Luminilor, de extrem raţionalism şi simplitate. Cu cât raţionalismul intra mai adânc în cuget, era mai simplu (credea el) să explici viata ca provenind dintr-un singur filament viu, decât să dai mai "complicata" explicaţie că Dumnezeu a dat fiinţă dintr-o dată tuturor felurilor de creaturi.[Termenul de "darwinism" a fost aplicat, mai întâi, teoriilor evoluţioniste ale lui Erasmus Darwin, care includeau selecţia naturală. Teoriile lui au contribuit mult la ideile nepotului său, Charles, deşi acesta din urmă n-a recunoscut niciodată că îi este îndatorat. (n. ed.)]

La puţin timp după aceea, un alt naturalist, Cavalerul de Lamarck (autorul cărţii Philosophie zoologique, 1809), a avut şi el o teorie evoluţionistă clară, dar susţinea ideea că schimbările necesare spre a da seamă de evoluţia de la o specie la alta de datorau moştenirii caracteristicilor dobândite. Lucrul nu a putut fi dovedit niciodată, şi de fapt a fost chiar infirmat. Deci, ideea de evoluţie nu se putea susţine.

Însă, în acea perioadă de la începutul secolului al nouăsprezecelea, un important geolog a dat un puternic avânt acceptării ideii de evoluţie. Era Charles Lyell, care în 1830 a venit cu teoria uniformismului [Cunoscută în literatura românească de specialitate ca "principiul actualismului (al lui Lyell)". (Vezi Henry M. Morris şi Gary E. Parker, Introducere în ştiinţa creaţionistă, Ed. Anastasia, Bucuresti, 2000, p. 306).], conform căreia tot ceea ce vedem pe pământ astăzi nu se datorează catastrofelor - unui potop venit pe neaşteptate sau ceva asemănător -, ci, mai curând, faptului că procesele care se desfăşoară azi s-au desfăşurat şi în epocile trecute, de la începutul lumii, atât de departe în trecut pe cât putem noi vedea. Prin urmare, dacă ne uităm la Marele Canion, vedem că fluviul a tot mâncat din canion şi putem socoti - luând în calcul viteza apei, cantitatea de apă de acum, calitatea solului etc. - cât timp trebuie să fi trecut ca să se sape canionul. Lyell credea că, dacă presupunem că procesele s-au desfăşurat întotdeauna în acelaşi fel - lucru foarte raţional şi calculabil -, le putem da

112

de capăt printr-o explicaţie uniformă a lucrurilor. In cartea sa Principii de geologie, Lyell scria:

"Din cele mai vechi timpuri la care putem privi în trecut şi până în prezent, nici o altă cauză nu a acţionat vreodată în afară de cele care acţionează şi astăzi, şi niciodată nu a acţionat cu un alt grad de energie fată de cea pe care o exercită acum."

Desigur, nu există nici o dovadă că ar fi aşa; este doar o ipoteză de-a sa. [În 1831, la un an după publicarea cărţii Principiile geologiei a lui Lyell, Darwin a citit-o în timpul călătoriei pe vasul Beagle. După călătorie, Lyell a devenit mentorul lui Darwin şi, din afirmaţiile ulterioare a lui Darwin, este limpede că ideile lui Lyell l-au făcut să se gândească la aplicarea principiilor uniformismului la istoria trecută a fiinţelor vii. In scrisorile sale particulare Lyell arăta limpede că intenţionează să abolească ceea ce el numea "geologia mozaică", adică interpretarea straturilor geologice în termenii potopului din Cartea Facerii. Henry M. Morris scrie: "Merită observat că nici Darwin şi nici Lyell nu erau savanţi formaţi în sensul modern. Darwin era un student teolog apostat, a cărui singură diplomă era în teologie. Charles Lyell a studiat dreptul, nu geologia. Geologi de seamă ai vremii sale - de pildă, Cuvier, Buckland - credeau în catastrofism, şi mulţi dintre geologii din zilele noastre se reîntorc la această părere. Lyell trebuie să fi ştiut că datele reale ale geologiei favorizau în mare parte catastrofismul, nu uniformismul. Totuşi, în chip dogmatic, a insistat asupra perioadelor lungi şi a uniformităţii, respingând cu sarcasm cronologia biblică din acest proces" (Henry M. Morris. The Long War against God, Baker Book House, Grand Rapids Michigan, 1989, p. 162). Stephen Jay Gould, unul dintre principalii evoluţionişti de azi, l-a acuzat, de fapt, pe Lyell de înşelăciune în promovarea sistemului său: "Lyell s-a folosit de destulă viclenie spre a-şi impune părerile uniformiste ca singura geologie adevărată... Lyell şi-a impus închipuirile asupra evidentei" (Gould, Ever Since Darwin, pp. 149-50) (n. ed.)]

Această idee, împreună cu o alta, care câştiga tot mai multă simpatie aceea că speciile evoluează de la una la alta - a dus la altă idee. Dacă pui laolaltă cele două idei, ajungi la ideea că parcă lumea nu are doar câteva mii de ani, cum par a zice

113

creştinii, ci ar trebui să fie de foarte multe mii sau milioane de ani vechime, ori chiar mai mult. Astfel, s-a ivit ideea vârstei din ce în ce mai mari a pământului. Însă iarăşi, această credinţă (că lumea trebuie să fie foarte veche) era numai o presupunere; ea nu era dovedită.

Ideea aceasta începea să pătrundă în cugete atunci când, în 1859, Charles Darwin a publicat cartea care propunea ideea selecţiei naturale. Ideea lui Darwin era opusă fată de cea a lui Lamarck, care spunea că girafa a evoluat fiindcă o vieţuitoare cu gâtul mai scurt şi-a întins gâtul ca să mănânce frunzele de sus, urmaşul ei aveau gâtul cu un ţol mai lung, următorul s-a întins mai mult, şi, treptat, a devenit girafa pe care o cunoaştem astăzi. Aceasta se opune tuturor legilor ştiinţei, căci astfel de lucruri nu se întâmplă. O însuşire dobândită nu se poate moşteni. De pildă, pe vremea când chinezoaicele îşi legau picioarele ca să le micşoreze, fiicele lor se năşteau întotdeauna cu picioare normale.

Pe de cealaltă parte, Darwin a venit cu ideea că trebuie să fi existat două exemplare cu gâtul lung care au supravieţuit fiindcă aveau gât mai lung; ele s-au împreunat fiindcă toate celelalte muriseră datorită împrejurărilor vitrege sau dezastrelor; iar urmaşii lor aveau gâturile lungi fiindcă se produsese o schimbare în ei: ceea ce stiinta de azi numeşte o "mutaţie". La început acest lucru putea avea loc întâmplător, dar, o dată ce două exemplare de acest fel s-au împerecheat, mutaţia se perpetuează veacuri la rând.

Bineînţeles că este vorba de o simpla presupunere, întrucât nimeni nu a observat să se întâmple aşa ceva. Dar această presupunere a izbit conştiinţa oamenilor; ei erau ca iasca pregătită, iar aceasta a fost scânteia. Ideea suna aşa de plauzibil; iar ideea de evoluţie s-a impus - dar nu fiindcă era dovedită.

În realitate, speculaţiile lui Darwin se întemeiau, aproape în întregime, pe observaţiile sale, nu ale evoluţiei, ci ale variaţiei. Pe când călătorea în Insulele Galapagos, Darwin s-a mirat de ce erau treisprezece varietăţi ale aceluiaşi fel de cintezoi, gândindu-se că aceasta se datora faptului că a existat o varietate originară care s-a dezvoltat în funcţie de mediu. Însă aici nu este vorba de evoluţie, ci de variaţie. De aici a sărit

114

direct la concluzia că, dacă asemenea mici schimbări se continuă mereu, se va ajunge, în final, la un fel de creatură absolut diferită. Încercând însă să dovedeşti ştiinţific acest lucru, apare o problemă: nimeni nu a observat vreodată astfel de schimbări majore; s-au observat doar schimbări înăuntrul aceluiaşi gen.

[Aceasta se întâmplă deoarece, cum s-a arătat astăzi prin cercetările geneticii, capacitatea de variaţie a unui organism particular este limitată de variabilitatea inerentă fondului său genetic. "Cu alte cuvinte", scrie Phillip E. Johnson, "motivul pentru care câinii nu ajung la fel de mari ca elefanţii, cu-atât mai puţin să se schimbe în elefanţi, nu este acela că nu i-am fi hrănit suficient de mult. Câinii nu au capacitatea genetică pentru acel grad de schimbare, şi se opresc din creştere când se atinge limita genetică" (Darwin on Trial, ed. cit., p. 18). (n. ed.)]

Evoluţionismul - rod al imaginaţiei. Partea a IV-a. Un sistem de gândire

străin

Ierom. Serafim Rose

Teoria evolutiei este inteligibilă filosofic

Iată deci că evoluţia nu e de fapt o problemă ştiinţifică, ci una filosofică. Trebuie să înţelegem că teoria evoluţiei pare uşor de acceptat anumitor savanţi, filosofi sau oameni obişnuiţi fiindcă au fost pregătiţi în acest sens. Să cercetăm deci antecedentele sale filosofice în apostazia societăţii occidentale de la creştinismul tradiţional.[Unele dintre discuţiile care urmează în această secţiune au fost luate din lecţiile anterioare ale "Cursului de Supravieţuire" ţinut de Părintele Serafim. (n. ed.) ]

115

Cum am văzut, ideea de evoluţie s-a ivit la sfârşitul veacului al optsprezecelea, sfârşitul Iluminismului şi începutul epocii revoluţionare - propria noastră epocă. Iluminismul se caracteriza printr-o concepţie stabilă asupra lumii, dar o stabilitate care nu putea dura; ea trebuia să lase loc concepţiei evoluţioniste. Vom discuta mai târziu de ce a fost aşa.

Una dintre lucrările clasice despre epoca Luminilor, The European Mind (Gândirea europeană) de Paul Hazard, afirmă:

"[În această perioadă] în Europa a avut loc o înfruntare morală. Răstimpul între Renaştere, din care descinde în linie dreaptă, şi Revoluţia Franceză, căreia îi făurea armele, alcătuieşte o epocă neîntrecută de nici o alta ca importantă istorică."[Paul Hazard, The European Mind, 1680-1715, Meridian Books, New York, 1963, p. xviii.]

Iluminismul a constituit epoca clasică a Europei moderne. Această perioadă dintre Renaştere şi vremurile moderne a fost prima încercare reală de a alcătui o sinteza armonioasă a noilor forte slobozite de Evul Mediu, Renaştere şi Reformă,[Părintele Serafim arătase într-o lecţie anterioară că, după schisma Bisericii Apusene de Biserica Ortodoxă, tendinţa apuseană spre raţionalism a înaintat fără restricţii. Aceasta s-a văzut aproape imediat după schismă, o dată cu apariţia scolasticii, în care raţiunea era înălţată deasupra credinţei şi tradiţiei. (n. ed.) ] fără a pierde temelia duhovnicească a unui oarecare creştinism.

Întâiul aspect al noii epoci clasice, al noii armonii, era dominaţia perspectivei ştiinţifice asupra lumii, care a luat forma lumii-maşină a lui Isaac Newton. [Sir Isaac Newton (1642-1727) a fost un teist care credea în Iisus Hristos, dar era

116

chinuit de griji pentru raţionalismul creştinismului. Asemeni altor gânditori ai Iluminismului, precum Thomas Jefferson, el s-a dedicat salvării creştinismului prin rescrierea Bibliei şi curăţarea ei de ceea ce el numea "coruperi", adică întâmplările miraculoase. El respingea dogma Treimii. (Cf. Ian T. Taylor, In the Minds of Men: Darwin and the New World Order, TFE Publishing, Minneapolis, 1991, pp. 342-43) (n. ed.)] Epoca lui Newton, începutul Iluminismului, a fost o vreme când ştiinţa şi religia raţională păreau a fi de acord că totul în lume mergea bine, iar artele înfloreau într-un mod cum nu aveau să mai înflorească vreodată în Apus.

Înainte de aceasta, Apusul cunoscuse câteva veacuri de frământare intelectuală şi chiar de haos, o dată cu prăbuşirea sintezei medievale a romano-catolicismului, noi forte făcându-se simţite, ceea ce a dus la dispute aprinse şi războaie sângeroase. Războaiele religioase cu tot felul de scopuri lumeşti s-au încheiat o dată cu Războiul de Treizeci de Ani, în 1648, care a devastat Germania. Protestantismul se răsculase împotriva complicaţiei şi corupţiei din catolicism; a avut loc o renaştere a gândirii şi artei păgâne antice; noul umanism descoperise omul natural, ceea ce a împins încă mai în spate ideea de Dumnezeu; şi, lucru şi mai semnificativ pentru viitor, ştiinţa a înlocuit teologia ca dreptar al cunoaşterii, iar studiul naturii şi al legilor ei a ajuns să pară cel mai însemnat demers intelectual.

Totuşi, în veacul al şaptesprezecelea şi începutul celui de-al optsprezecelea se ajunsese la un anume echilibru şi armonie în gândirea apuseană. De fapt, creştinismul nu fusese răsturnat de noile idei, ci, mai curând, se adaptase noului spirit, nefăcându-se încă simţite dificultăţile şi contradicţiile ideilor naturaliste şi raţionaliste moderne. Îndeosebi în partea cea mai luminată a Europei Apusene, Franţa şi Germania, părea că venise o vârstă de aur, în contrast mai ales cu războaiele religioase care ruinaseră aceste ţări până pe la mijlocul secolului al şaptesprezecelea. Omul luminat credea în Dumnezeu, a cărui existentă putea fi demonstrată raţional, era tolerant cu credinţele altora şi credea că tot ce există în lume poate fi explicat de către stiinta modernă, ale cărei ultime progrese le urmărea cu nerăbdare. Lumea părea a fi o maşină

117

uriaşă în necontenită mişcare, fiecare mişcare a ei putând fi descrisă matematic. Exista un singur univers uriaş, orânduit ca un sistem matematic uniform. Lucrarea clasică ce exprima ideile menţionate, Principia Mathematica a lui Newton, a fost salutată cu aclamaţii la apariţia ei, în 1687, arătând că lumea educată a vremii era bine pregătită pentru noua evanghelie.

În noua sinteză a Iluminismului "Natura" îl înlocuia pe Dumnezeu ca idee centrală - chiar dacă Dumnezeu nu a fost eliminat nici până la sfârşitul perioadei. Epoca sistemului newtonian a fost şi epoca religiei Raţiunii. De-acum, religia era supusă aceluiaşi criteriu precum ştiinţa: studierii lumii exterioare, adică criteriului raţiunii. Astfel, s-a continuat procesul început o dată cu scolastica, curând după Schismă, când raţiunea a fost aşezată deasupra credinţei şi tradiţiei. Iluminismul a fost vremea când oamenii visau la o religie a bunului simt.

În termeni religioşi, poate cea mai tipică mişcare a veacului al optsprezecelea a fost deismul. Deismul susţine că Dumnezeu există, dar fără a se face simţit; adică zideşte lumea şi se retrage. Newton însuşi nu credea că poate să calculeze chiar totul corect, de pildă deplasările cometelor; el socotea că universul era ca un uriaş ceas pe care l-a făcut Dumnezeu şi apoi s-a retras, şi că, din când în când, trebuie să revină şi să îl fixeze, să îl răsucească. Dar astronomii ulteriori au spus că nu e adevărat: poţi obţine o teorie unificată care să explice totul, chiar şi mişcările neregulate, deci Dumnezeu este necesar doar la început. Dumnezeu devine extrem de şters. Astfel că minunile şi prorociile au început a fi puse la îndoială, mulţi scriitori începând deja să spună că ele nu erau decât superstiţie. În privinţa aceasta francezii erau mult mai radicali decât englezii.

Cercetând concepţia despre lume a Iluminismului putem vedea cât de armonioasă părea a fi - Natura domnind deasupra tuturor, tainele Naturii descoperindu-se, Dumnezeu fiind încă în cer (deşi nefăcând mare lucru), iar cunoaşterea ştiinţifică progresând în întreaga lume. Ajungem astfel la al doilea aspect principal al Iluminismului: credinţa în progresul uman. în cartea sa The Making of the Modern Mind (Crearea gândirii moderne), J.H. Randall Jr. scrie:

118

"Marii apostoli ai Iluminismului sperau să realizeze societatea omenească ideală prin răspândirea raţiunii şi ştiinţei între oameni. Iar de acolo sperau să se ajungă la o adevărată vârstă de aur. Încă de la începutul veacului [al optsprezecelea] s-a ridicat un tot mai puternic imn de laudă adus progresului prin educaţie. Locke, Helvetius şi Bentham au pus temelia generosului vis; toţi oamenii, indiferent de scoală, afară doar de cei ce rămâneau credincioşi [...] dogmei creştine a păcatului strămoşesc, credeau cu toată fiinţa lor arzătoare în perfectibilitatea rasei umane. In sfârşit, omenirea îşi ţinea cheia destinului în propriile mâini: putea să-şi facă viitorul aproape cum voia. Înlăturând greşelile prosteşti din trecut şi întorcându-se la o cultivare raţională a naturii, aproape că nu ar mai fi rămas nici un fel de piedici în calea bunăstării omeneşti care să nu poată fi depăşite. E greu să ne dăm seama cât de recentă este această credinţă în progresul uman. Lumea antică pare să nu fi avut cunoştinţă de el; grecii şi romanii îşi întorceau privirile mai curând spre Vârsta de Aur, de la care omul decăzuse. Evul Mediu nu admitea, desigur, o asemenea gândire. Renaşterea, care a realizat într-adevăr aşa de mult, nu-şi putea închipui că omul poate să se ridice din nou la gloriosul nivel al antichităţii; ea îşi întorcea gândurile cu totul asupra trecutului. Numai în veacul al şaptesprezecelea, o dată cu dezvoltarea ştiinţei, omul a putut să nutrească o astfel de ambiţie trufaşă. [...] Toţi savanţii de după Descartes dispreţuiau pe cei vechi şi luptau pentru credinţa în progres."[ J.H. Randall, The Making ofthe Modern Mind, Houghton Mifflin Co., 1926, pp. 381-82. ]

De ce s-a prăbuşit concepţia despre lume a Iluminismului ? Filosofia sa pare azi cu totul naivă, iar arta sa - o vârstă de aur cu neputinţă de atins. Există diferite cauze, suprapunându-se unele cu altele. Cauza principală este abordarea critică tocmai a raţionalismului pe care se întemeia întreaga concepţie luministă. Sfinţii Părinţi spun că raţiunea omenească a decăzut o dată cu căderea omului; de-aceea, ea trebuie supusă credinţei şi descoperirii dumnezeieşti, ca astfel să se ridice la o stare mai înaltă. De îndată ce raţiunea e înălţată

119

deasupra credinţei şi tradiţiei, atitudinea ei critică îi provoacă propria distrugere. Credinţa în raţiunea omenească este cea care a produs întâi scolastica, mai apoi Reforma, căci raţiunea supunea criticii însăşi religia. Reforma a fost o critică a catolicismului medieval, iar apoi critica Protestantismului a produs filosofii atei/agnostici ai veacului al nouăsprezecelea. În fine, atitudinea critică a raţiunii a produs actuala sinucidere a raţiunii. De îndată ce omul se încrede în raţiune ca dreptar al adevărului, este obligat s-o urmeze până la capăt pe calea să distructivă. Nu i se poate împotrivi.

Începând cu Evul Mediu, raţionalismul a redus sfera cunoaşterii pe măsură ce critica fiecare tradiţie şi realitatea lumii duhovniceşti - totul în afară de lumea exterioară. O dată cu filosoful englez David Hume, spre sfârşitul veacului al optsprezecelea, raţiunea autonomă a mers în sfârşit până la capăt: a distrus orice cunoaştere sigură, chiar şi pe cea a lumii exterioare. Hume spunea că nu putem cunoaşte adevărul absolut prin raţiune; putem cunoaşte doar ceea ce experiem. El scria:

"Raţiunea e o facultate subiectivă care nu are legătură necesară cu Ťfapteleť pe care căutăm să le cunoaştem. Ea se limitează la achitarea relaţiilor dintre ideile noastre, ele însele fiind de două ori distanţate de Ťrealitateť. Iar simţurile noastre sunt la fel de subiective, căci nu pot niciodată să cunoască Ťlucrul în sineť, ci doar o imagine a lui, ce nu are în ea elementul necesităţii şi siguranţei � Ťcontrarul oricărui fapt real este încă posibilť."[David Hume, An Enquiry Concerning Human Understanding, apud The English Philosophers from Bacon to Mill, ed. Edwin A. Burtt, Random House-1939 New York pp.593-94.]

Iată, într-adevăr, un lucru foarte adânc înrădăcinat în gânditorii noştri moderni din ultimele două sute de ani: deznădejdea de a nu fi niciodată în stare să cunoşti ceva, care dizolvă însăşi substanţa vieţii. Crezând în filosofia raţionalistă şi începând a gândi lucrurile prin ea, dai de Hume şi de alţi gânditori asemeni lui, şi, dintr-o dată, întreaga lume se dizolvă. Cu îndreptăţire deci s-au spus următoarele despre Hume de către un cercetător al filosofiei Iluminismului:

120

"Citirea dialogurilor lui Hume după ce ai citit cu înţelegere plină de simpatie pe zeloşii deişti şi pe optimiştii filosofi ai primei părţi a veacului optsprezece înseamnă a fi încercat de o uşoară înfiorare, de un simţământ de nelinişte. E ca şi cum, în culmea amiezei Iluminismului, la ceasul răgazului, când împrejur totul pare a fi liniştit şi sigur, cineva şi-ar da seama brusc de apropiata şi neaşteptata surpare a temeliilor, de slabul şi îndepărtatul freamăt ce străbate sub terenul solid al bunului simt."[ Carl L. Becker, The Heavenly City of the Eighteenth Century Philosophers, Yale University Press, New Haven, Connecticut, 1970, pp. 68-69. ]

(Desigur, acest fapt a produs mai târziu marele cutremur al zilelor noastre.)

Idealul experimental în ştiinţă are o funcţie similară celei a raţiunii în nimicirea concepţiei despre lume a Iluminismului. Fiind el însuşi întemeiat pe raţionalism, acest ideal nu e nicicând împlinit; el nu se opreşte niciodată, ci aşteaptă mereu să-şi testeze concluziile, ajungând la altele noi. Tocmai de aceea ideile ştiinţifice se schimbă mereu, iar sinteza ştiinţifică din vremea lui Newton a fost răsturnată.

Până la urmă, ideea de progres a ajutat la dizolvarea vechii sinteze. În Renaştere, aşa cum am văzut, anticii erau priviţi ca adevăratul model. Se credea că, dacă ne-am putea întoarce la ei, departe de Evul Mediu şi de superstiţii, va fi grozav. Apoi când ştiinţele au ajuns să fie modul de gândire dominant, a apărut concepţia ştiinţifică despre lume. Oamenii au început să vadă că orice om din ziua de azi are mai multă cunoaştere ştiinţifică decât orice om din antichitate. pentru prima dată, acum ştiinţa a înaintat în chip dramatic cu experimentele sale etc.

Este vădit că însăşi ideea de progres - ideea că prezentul clădeşte pe trecut, că generaţiile viitoare vor face mai bine decât noi, iar omul va înainta în mod constant - anulează ideea că există un criteriu statornic. Exact ca în subiectivismul lui Hume, totul devine relativ. Criteriul existentei omului e abandonat în voia sortii generaţiilor viitoare care urmează să îl îmbunătăţească. După un timp, oamenii încep să-şi dea seama că au de-a face cu o filosofie a necontenitei schimbări, a

121

necontenitei mişcări. Atunci sufletul se revoltă. El simte că nu există pace, nu există siguranţă. La sfârşitul veacului al optsprezecelea ideea de progres dăduse deja naştere concepţiei "evoluţioniste", care era mult diferită de concepţia statornică a lui Newton, ajungând în prim plan în veacul al nouăsprezecelea.

Aşa se face că veacul al optsprezecelea a început cu mult optimism, dar cei mai mulţi nu-şi dădeau seama că spre sfârşitul veacului filosofii cei mai înaintaţi urmau să nimicească orice putinţă a vreunei cunoaşteri reale a lumii exterioare şi orice criteriu statornic al adevărului. Ideile profunde de acest fel au nevoie de timp spre a pătrunde până la oameni, dar când o fac produc urmări dezastruoase.

Dezastruoasele urmări s-au văzut în Revoluţia Franceză din 1789, care a fost aplicarea revoluţionară a ideilor raţionaliste la schimbarea societăţii şi la întreaga rânduială a vieţii din afară. Sfârşitul veacului al optsprezecelea a adus cu el sfârşitul Vechii Ordini � sfârşitul unei epoci de stabilitate, când aşezămintele omeneşti, arta şi cultura erau întemeiate cel puţin pe o rămăşită de creştinism şi de simţăminte creştine. Izbucnirea Revolutiei Franceze a coincis cu sfârşitul civilizaţiei creştine. Înainte de 1789 era încă "Vechiul Regim"; după acest an, urmează epoca Revoluţiei, vremurile noastre.

În această perspectivă, teoria evoluţiei poate fi înţeleasă filosofic. Ea s-a ivit dintr-o căutare a unei legi ştiinţifice a progresului care să justifice înaintarea revoluţionară modernă. Teoria evoluţiei a fost propusă mai întâi de către bunicul lui Charles Darwin, Erasmus, în 1794 - la numai cinci ani de la Revoluţia Franceză. [Multi dintre prietenii şi apropiaţii lui Erasmus Darwin simpatizau cu revoluţionarii francezi. Erasmus a fost unul dintre întemeietorii Societăţii Lunare, care-i cuprindea pe simpatizanţii revoluţionarilor şi ai cărei membri erau aceeaşi cu cei ai Societăţii Revoluţionare conduse de radicalul Earl Stanhope. Erasmus îl admira îndeosebi pe Rousseau, filosoful principal al Revoluţiei. Era şi francmason, la fel ca fiul său, tatăl lui Charles Darwin. (n. ed.) ]

J.H. Randall Jr., el însuşi evoluţionist, e destul de lipsit de naivitate spre a admite că teoria evoluţiei este o credinţă, nu un fapt dovedit:

122

"În prezent biologii admit că, la drept vorbind, nu cunoaştem nimic de spre cauzele originii noilor specii; trebuie să recurgem la credinţa ştiinţifică că ele au loc datorită schimbărilor chimice din protoplasma embrionară."[Randall, op. cit., p. 475. O afirmaţie similară a fost făcută de un important biolog evoluţionist britanic, Prof. L. Harrison Matthews, în Prefaţa la ediţia din 1971 a Originii speciilor. "Realitatea evoluţiei este şira spinării biologiei, biologia aflându-se deci în situaţia aparte a unei ştiinţe întemeiate pe o teorie nedovedită � este deci vorba de o ştiinţă sau de o credinţă?... Credinţa în evoluţie este astfel paralela exactă a credinţei într-o creaţie particulară: ambele sunt concepte despre care credincioşii ştiu că sunt adevărate, dar până în prezent nici una nu a fost în stare să o dovedească." (n. ed.) ]

Evoluţioniştii trebuie să recurgă la această credinţă fiindcă, cum înşişi spun, "orice altceva este de neconceput" - acest "orice altceva" fiind faptul că Dumnezeu a creat lumea în urmă cu 7000 sau 8000 de ani.

Randall continuă, descriind efectul evoluţiei asupra lumii: "În ciuda acestor dificultăţi, credinţele oamenilor de

azi au fost adânc impregnate de conceptul de evoluţie. Marile noţiuni şi concepte fundamentale care însemnau aşa de mult pentru veacul al optsprezecelea, Natura, Raţiunea şi Utilitatea, au lăsat cu totul loc unui nou set care exprimă mai bine ultimele idei intelectuale despre o Lume în Creştere. O mulţime de factori au conspirat la popularizarea ideii de dezvoltare cu corolarele ei...

Poate că accentul principal adus de Evoluţie în minţile oamenilor a fost cel pus asupra analizei cauzale amănunţite a proceselor de schimbare particulare. În loc de a căuta să descopere capătul sau ţinta mersului lumii ca întreg, ori să discernă cauza ultimă sau temeiul tuturor celor existente - sarcina fundamentală a ştiinţei şi filosofiei anterioare � oamenii au ajuns să cerceteze doar ceea ce este acel proces şi numai ceea ce produce el în părţile sale. Ei au respins [...] contemplarea unei alcătuiri fixe şi statice a Adevărului, adoptând în locul ei ţelul investigării tuturor micilor adevăruri pe care le poate descoperi experimentul. Nu Adevărul care este

123

obârşia tuturor adevărurilor, ridicând sufletul omenesc deasupra tuturor experienţelor omeneşti, în tărâmul celui veşnic... ci răbdătoarea, neobosita şi nesfârşita căutare a unei infinităţi de adevăruri finite din experienţa noastră - iată ţelul oricărei strădanii ştiinţifice şi filosofice a zilelor noastre."[Randall, op. cit., pp. 475-77. ]

Randall menţionează felul cum schimbarea aşezămintelor omeneşti - diferitele idei asupra moralei etc. - întăresc credinţa în evoluţie:

"Concepţia asupra omului ca organism care reacţionează la şi acţionează asupra unui mediu complex a devenit astăzi fundamentală.[Aceasta e teza principală a concepţiei evoluţioniste şi a Epocii Revoluţionare privitor la natura umană. Ea s-a clădit din filosofia ştiinţifică a darwinismului şi din filosofia politică a admiratorului lui Darwin, Karl Marx, şi este comună tuturor construcţiilor totalitare şi utopice derivate din acestea două, inclusiv liberalismului modern şi feminismului radical. Judge Robert H. Bork, în cartea sa Slouching Towards Gomorrah: Modern Liberalism and American Decline (Regan Books/Harper Collins, New York, 1996), enunţă succint această teză evoluţionistă astfel: "Natura umană e infinit modelabilă, astfel că o natură umană nouă, mai bună şi poate chiar perfectă, se poate produce prin rearanjarea instituţiilor sociale." Feminista Shere Hite, în Hite Report on the Family, a înfăţişat această credinţă atunci când zicea: "Nu există nimic de felul unei Ťnaturi umaneť. Mai curând, există o structură psihologică care este implantată cu grijă în minţile noastre pe măsură ce învăţăm dragostea şi ecuaţiile de putere ale familiei � pe viată. Din fericire, familia e un aşezământ omenesc: oamenii au făcut-o şi tot oamenii o pot schimba." (n. ed.)] Toate ideile şi aşezămintele sunt gândite astăzi în primul rând ca produse sociale, funcţionând în grupuri sociale şi izvorând din necesitatea săvârşirii unei anumite adaptări a naturii umane la mediul înconjurător. Toate domeniile de interes uman de astăzi au fost supuse acestei generale tendinte sociologizante şi psihologizante; exemplul religiei şi teologiei este edificator. În vreme ce veacul al optsprezecelea socotea religia şi teologia ca pe un set de

124

propoziţii deductive şi demonstrative, oamenii de azi socotesc religia în primul rând ca pe un produs social, un mod de viată izvorât din organizarea socială a experienţelor religioase ale oamenilor, iar teologia ca pe o raţionalizare a anumitor simţăminte şi experienţe fundamentale a naturii umane. Nu mai căutăm să dovedim existenţa lui Dumnezeu, ci vorbim de Ťînţelesul lui Dumnezeu în experienta umanăť; nu mai căutăm să demonstrăm viata viitoare, ci investigăm efectul credinţei în nemurire asupra comportamentului uman."

Vedem cât se poate de limpede că avem aici Următoarea treaptă de după Hume, care nimicise toate aceste lucruri. Nu mai poţi crede în acele idei învechite. Este o nouă treaptă, care nu are nimic de-a face cu "descoperirea ştiinţifică" a evoluţiei � nu e decât ceea ce pluteşte în aer. De vreme ce raţiunea îşi continuă marşul, va sfârşi prin propria sinucidere.

Randall urmează: "Evoluţia a introdus o cu totul altă scară de valori.

Acolo unde idealul veacului al optsprezecelea era raţionalul, naturalul, chiar primitivul şi necoptul, pentru noi lucrul cel mai de dorit se identifică mai curând cu ca pătul ultim al procesului de dezvoltare, iar termenii noştri laudativi sunt Ťmodernť, Ťla ziť, Ťînaintatť, Ťprogresistť. În aceeaşi măsură ca şi Epoca Luminilor noi tindem să identificăm ceea ce aprobam cu Natura, dar pentru noi ea nu mai este ordinea raţională a naturii, ci culminarea procesului evolutiv, pe care-l luăm drept pârghia existentei noastre. Veacul al optsprezecelea nu putea gândi un apelativ mai rău decât a numi pe un om Ťentuziast nefirescť; noi preferăm să-l etichetăm drept Ťfosilă demodată şi depăsităť. Epoca aceea credea într-o teorie dacă era numită raţională, folositoare şi naturală; noi îi dăm întâietate dacă este Ťultima descoperireť. Trebuia să fim mai curând modernişti şi progresişti, decât gânditori chibzuiţi. Rămâne de văzut dacă în noua noastră scară de valori nu am pierdut la fel de mult pe cât am câştigat... Ideea de evoluţie, aşa cum a ajuns să fie înţeleasă în final, a întărit atitudinea umanistă şi naturalistă."

125

Evoluţionismul - rod al imaginaţiei. Partea a V-a. Falsii prooroci

Ierom. Serafim Rose

Dobzhansky citează cu deplină aprobare următoarea afirmaţie a lui Teilhard de Chardin despre ce anume este evoluţia:

"Este oare evoluţia o teorie, un sistem sau o ipoteză ? Ea este mult mai mult - este un postulat general, dinaintea căruia toate teoriile, toate ipotezele, toate sistemele trebuie să se încline de aici înainte, şi căruia trebuie să i se conformeze spre a putea fi luate în considerare şi a fi veridice. Evoluţia e o lumină care luminează toate faptele, o traiectorie pe care toate liniile de gândire trebuie s-o urmeze. Iată ce este evolutia."[Th. Dobzhansky, "Evolution: God's Method of Creation" ]

Adică, în gândirea lui Teilhard - pe care o urmează o mulţime de oameni, fie că sunt creştini, atei sau orice altceva - evoluţia devine un fel de nouă revelaţie universală pentru omenire. Deci totul trebuie înţeles în termenii evoluţiei, inclusiv religia.

Scrierile lui Teilhard de Chardin sunt atât de înţesate de propriul jargon, încât este uşor să-l respingi - ori să-l accepţi - fără să pricepi cu totul semnificaţia gândirii sale. Dar, mai presus de toate, trebuie înţeles ce anume i-a inspirat gândirea, căci tocmai această inspiraţie de temelie şi concepţie despre

126

lume a pus stăpânire pe fantezia intelectualului modern, deopotrivă "creştin" şi ateu, în ciuda dificultăţii limbajului.

Ceea ce l-a inspirat pe Teilhard de Chardin şi îi inspiră pe adepţii săi este o anume concepţie unitară asupra realităţii, o îmbinare a lui Dumnezeu şi a lumii, a spiritualului şi secularului, într-un singur proces armonios şi atotcuprinzător care nu numai că poate fi perceput de intelectualul modern, ci poate fi simţit de sufletul sensibil aflat în strânsă legătură cu spiritul vieţii moderne; într-adevăr, pasul următor al procesului poate fi anticipat de "omul modern", şi tocmai de aceea este aşa de iute acceptat Teilhard de Chardin ca "proroc", chiar de către oameni ce nu cred în Dumnezeu: el vesteşte, într-un chip foarte "mistic", viitorul la care speră orice gânditor de astăzi (în afară de creştinii ortodocşi conştienţi).

Există două laturi ale gândirii unitare a lui Teilhard de Chardin: cea lumească (prin care-i atrage şi-i păstrează chiar pe ateii totali precum Julian Huxley), şi cea spirituală (prin care-i atrage pe "creştini" şi le dă o "religie" celor necredincioşi).

Fragment din corespondenta P. Serafim Rose cu un preopinent evoluţionist, dr. Kalomiros

As vrea acum să vă pun o întrebare ştiinţifică cu totul elementară: care este dovada în favoarea "evoluţiei omului" ? Nici asupra acestei chestiuni nu pot intra în amănunte în prezenta scrisoare, ci o voi discuta pe scurt. Dacă doriţi, vă pot scrie mai amănunţit ceva mai târziu.

Dovezile fosile în favoarea "evoluţiei omului" constau în: Omul de Neanderthal (mai multe exemplare); Omul de Pekin (câteva cranii); "oamenii" aşa-zişi de Java, Heidelberg, Piltdown (până acum douăzeci de ani), şi recentele descoperiri din Africa: toate extrem de fragmentare; de asemenea, încă vreo câteva fragmente. Totalitatea dovezilor fosile ale "evoluţiei omului" încap într-o ladă de mărimea unui sicriu, provenind din părţi mult îndepărtate ale pământului, fără vreo indicaţie demnă de crezare a unei vârste măcar relative (cu-atât mai puţin "absolute"), şi fără nici o urmă de indicaţie asupra felului cum aceşti "oameni" diferiţi se leagă unul de altul, fie prin descendenţă, fie prin înrudire.

127

Mai mult, în urmă cu douăzeci de ani s-a descoperit că unul dintre aceşti "strămoşi evolutivi ai omului", "omul de Piltdown", era o fraudă deliberată. Este interesant că unul dintre "descoperitorii" "omului" de Piltdown era Teilhard de Chardin - lucru pe care nu-l veţi găsi în majoritatea manualelor ori biografiilor sale. El a "descoperit" caninul acestei creaturi măsluite - dinte care fu sese deja vopsit cu intenţia de a înşela asupra vârstei sale atunci când l-a descoperit! Nu am dovezi spre a spune că Teilhard de Chardin a participat în mod conştient la fraudă; cred că e mai plauzibil să fi fost o victimă a adevăratului autor al fraudei, fiind aşa de dornic să găsească dovezi în favoarea "evoluţiei omului", în care credea mai dinainte, încât nici nu a mai dat atenţie dificultăţilor anatomice pe care acest "om" grosolan măsluit le prezenta pentru orice observator obiectiv. Şi totuşi în manualele evoluţioniste tipărite înainte de descoperirea fraudei, Omul de Piltdown era acceptat ca un strămoş evolutiv al omului fără discuţie; "craniul" său este chiar desenat (deşi se descoperiseră doar fragmente ale unui craniu); şi se afirma cu încredere că "el combină caracteristicile umane cu altele mult mai înapoiate" (Tracy I. Storer, Zoologie generală, 1951). Era, desigur, exact acea "verigă lipsă" necesară dintre om şi mai mută; iată de ce frauda de la Piltdown a fost alcătuită tocmai ca un amestec de oase de om şi de maimuţă.

Ceva mai târziu, acelaşi Teilhard de Chardin a participat la descoperirea şi mai ales la "interpretarea" "Omului de Pekin". Mulţumită "interpretării" sale (căci avea deja reputaţia de a fi unul dintre principalii paleontologi ai lumii), "Omul de Pekin" a intrat şi el în manualele evoluţioniste ca strămoş al omului...

Teilhard de Chardin a fost legat şi de descoperirea şi mai ales de interpretarea unora dintre rămăşitele "Omului de Java", care sunt fragmentare. În fapt, oriunde se ducea, descoperea "dovezi" ce se potriveau exact cu aşteptările sale - anume, că omul a "evoluat" din creaturi de tipul maimuţelor.

Dacă veţi cerceta în mod obiectiv toate dovezile fosile în favoarea "evoluţiei omului", cred că veţi descoperi că nu există nici o dovadă hotărâtoare sau cât de cât rezonabilă în favoarea ei. O anumită probă e socotită a fi dovadă în favoarea evoluţiei umane fiindcă oamenii doresc să creadă acest lucru; ei cred

128

într-o filosofie care cere ca omul să fi evoluat din creaturi asemenea maimuţelor. Omul de Neanderthal este pur şi simplu Homo sapiens, nedeosebindu-se de oamenii moderni mai mult decât se deosebesc aceştia între ei, fiind o varietate înăuntrul unui fel anume sau al unei specii.[ Mulţi evoluţionişti au ajuns la concluzia că Homo erectus aparţine şi el de specia Homo sapiens. De pildă, William S. Laughlin (Universitatea Connecticut), studiind pe eschimoşi şi aleuţi, a observat multe asemănări între aceste populaţii şi oamenii de tip Homo erectus (Sinanthropus) din Asia. El îşi încheie studiul astfel: "Când descoperim că deosebiri semnificative s-au dezvoltat într-o scurtă perioadă de timp între populaţii strâns înrudite şi apropiate, precum cele din Alaska şi Groenlanda, şi când luăm în considerare marile deosebiri ce exista între grupuri îndepărtate precum eschimoşii şi aborigenii, despre care se ştie că aparţin aceleiaşi specii de Homo sapiens, pare justificat să concluzionăm că Sinanthropus aparţine de aceeaşi specie atât de diversă." (Science 142, 8 Noiembrie 1963, p. 644). (n. ed.) ] Vă rog să observaţi că ilustraţiile cu omul de Neanderthal din manualele evoluţioniste sunt invenţia artiştilor cu idei preconcepute despre cum trebuie să fi arătat "omul primitiv", întemeiate pe filosofia evoluţionistă!

Cred că am spus destul, nu spre a arăta că pot dezminţi "evoluţia omului" (căci cine poate dovedi sau dezminţi ceva cu probe atât de fragmentare ?!), ci spre a indica doar că trebuie să fim foarte critici în ce priveşte interpretarea părtinitoare a unor probe aşa de precare. Să-i lăsăm pe păgânii noştri moderni şi pe filosofii lor să se agite la descoperirea fiecărui nou craniu, os sau chiar a unui singur dinte, despre care ziarele titrează: "Descoperirea unui nou strămoş al omului". Aceasta nu tine nici măcar de domeniul cunoaşterii deşarte, ci de domeniul basmelor moderne, al înţelepciunii care, cu adevărat, s-a făcut uimitor de nebunească.

Evoluţia este exact opusul creştinismului

Întreaga filosofie evoluţionistă ce-i prinde astăzi pe oameni îi face să creadă, adesea inconştient, într-o concepţie despre creaţie şi viată ce este exact opusul învăţăturii creştine:

129

simplul devine complex, sălbăticia "evoluează" spre civilizaţie, nedesăvârşitul face să apară desăvârşirea, "progresul" etc. În concepţia Ortodoxiei, ceea ce este desăvârşit cade în nedesăvârşire (Raiul, în lumea căzută; şi chiar istoric, Sfinţii Părinţi observă căderea omenirii în general, până la venirea lui Hristos - cf. Sfântul Simeon Noul Teolog şi Sfântul Grigorie al Nyssei), iar omul din zilele de pe urmă va fi mult mai jos duhovniceşte decât în Biserica primară (cf. prorocia Sfântului. Nil Izvorâtorul de Mir şi a Sfântului Nifon al Constantiei); nestricăciunea şi nemurirea preced stricăciunea şi moartea. [Sf. Nil Izvorâtorul de Mir (+1651), arătându-se după moarte călugărului căzut Theofan din Muntele Athos, în anul 1817, a prorocit despre starea omenirii în vremurile din urmă: "Lumea din vremea aceea se va schimba şi se va face de nerecunoscut. Când se va apropia vremea venirii lui Antihrist, se va întuneca mintea omului din vremea aceea de patimile cele trupeşti ale curviei şi foarte mult se va înmulţi necredinţa şi fărădelegea. Atunci lumea va deveni de nerecunoscut, schimbându-se fetele oamenilor, şi nu vei mai cunoaşte feţele bărbaţilor de ale femeilor pentru neruşinata îmbrăcăminte şi a părului din cap. Oamenii din vremea aceea se vor purta fără cuviinţă, fiind sălbătici şi cruzi ca nişte fiare, din cauza ispitelor lui Antihrist. Nu vor da respect părinţilor şi celor mai bătrâni, dragostea va pieri. [...] Atunci vor schimba obiceiurile şi predania creştinilor şi a Bisericii. Cuviinţa şi curăţia vor pieri de la oameni şi va stăpâni fărădelegea. Minciuna şi iubirea de arginti va ajunge la cele mai mari trepte. (...) Curviile, preacurviile, sodomiile, hoţiile, omorurile vor fi pe toate drumurile in vremea aceea. (...) Bisericile lui Dumnezeu se vor lipsi de preoţi credincioşi şi evlavioşi." Vezi de asemenea prorociile Sfântului Nil despre decăderea vieţii monahale ortodoxe în The Orthodox Word, nr. 21 (1968), pp. 143-49. Prorocia Sfântului Nifon, Episcopul Constantiei Ciprului (sec. al IV-lea), spune astfel: "Până la sfârşitul veacului acestuia nu vor lipsi nici prorocii Domnului Dumnezeu, şi nici slugile diavolului. Dar in vremurile din urmă, cei ce vor sluji cu adevărat lui Dumnezeu vor reuşi să se tăinuiască de oameni şi nu vor făptui printre ei semne şi minuni, ca în timpurile noastre, ci vor merge pe calea faptelor şi a smereniei, iar în

130

împărăţia Cerească vor fi mai mari decât Parinţii ce s-au proslăvit prin semne. Căci în acea vreme nimeni nu va face minuni în fata oamenilor, care să-i aprindă, insuflându-le dorinţa nevoinţelor ascetice. (...) Mulţi, aflându-se în neştiinţă, vor cădea in prăpastie, abătându-se întru lăţimea căii largi şi întinse" (citată in Serafim Rose, Ortodoxia şi religia viitorului, Mănăstirea Slătioara, 1996,p. 195). ]

Desăvârşirea şi nemurirea veacului viitor (cerul) nu sunt o dezvoltare sau o "evoluţie" din lumea prezentă (cum ar zice Teilhard de Chardin; de fapt, hiliasmul este o consecinţă aproape inevitabilă a evoluţiei), ci o preschimbarea ei din temelii.

Scopul principal al "filosofiei evoluţioniste" este răsturnarea perspectivei creştine, întemeiate pe Dumnezeu Care face totul precum voieşte El, punând în locul ei ceva mai "pe înţelesul" omului căzut - raţionalism, umanism. Iată de ce "evoluţia" a fost dezvoltată treptat de filosofia modernă agnostică, atee şi deistă, înainte de a se găsi măcar o dovadă "ştiinţifică". Perspectiva creştin-ortodoxă (Raiul, scurtimea [timpului acordat] lumii acesteia etc.) este o perspectivă cu totul nouă pentru cei prostiţi de moderna filosofie "luministă", al cărei produs-cheie este evoluţia.

Evoluţionismul - rod al imaginaţiei. Partea a VI-a. Credinţa în datarea

radiometrică

Curt Sewell

Foarte mulţi savanţi, profesori şi majoritatea mediilor de informare sunt foarte buni avocaţi ai credinţelor evoluţioniste în vârstele mari. Şi mulţi creştini s-au alăturat afirmaţiilor savanţilor despre "marea vârstă a pământului", de obicei fără să-şi dea seama că ele se întemeiază pe presupoziţii naturaliste ce elimină complet orice fel de intervenţie a unui Dumnezeu

131

creator. Ei nu au recunoscut eroarea raţionamentului circular din aceste credinţe în vârstele mari. Astfel, fără să fie nevoie, ei şi-au pierdut temelia credinţei. Curtis Sewell Jr. a lucrat timp de 44 de ani ca inginer electronist în industria nucleară, începând cu Proiectul Manhattan al Armatei Statelor Uni te din timpul celui de-al Doilea Război Mondial (prima bombă atomică). Timp de cinci ani a fost inginer sef la Isotopes, Inc. Printre sarcinile sale s-a numărat şi proiectarea instrumentarului pentru analiza radiochimică de diferite tipuri, inclusiv pentru sistemul datării cu Carbon 14. În 1988 a ieşit la pensie de la Lawrence Livermore National Laboratory.

Cândva D-l Sewell adera la concepţia uniformistă că pământul are miliarde de ani vechime, dar în decursul multor ani de lucru a început să se îndoiască de "dovezile" acestui fapt, fiindcă a văzut că se întemeiau pe o logică circulară. Povestea trecerii sale de la concepţia evoluţionistă la concepţia creştină despre lume este relatată în cartea sa God at Ground Zero (Master Books, Green Forest, Arkansas, 1997).

"Cum pot creaţioniştii să se aştepte ca oamenii să accepte ideea pământului tânăr, când, prin datarea radiometrică, ştiinţa a dovedit că pământul are miliarde de ani vechime ?"

Articolul de fată pune această întrebare, ce reprezintă gândirea unui mare număr de oameni de azi. Cu siguranţă că majoritatea oamenilor de ştiinţă acceptă datarea radiometrică. Totuşi nu există cu adevărat un motiv ştiinţific care să dovedească că datarea radiometrică este corectă, ci o mulţime de dovezi ce arată că ea nu funcţionează. Vom discuta câteva dintre ele. Vom descoperi că piatra de temelie a analizei radiometrice este credinţa în materialism şi respingerea oricărei acţiuni supranaturale, chiar înainte de a se face vreo măsurătoare. Mulţi oameni, între care chiar specialiştii în domeniu, uită presupoziţiile pe care se întemeiază datarea radiometrică.

1. Datarea radioactivă

În principiu există două tipuri de metode de datare radioactivă. Un tip este sistemul Carbon 14, folosit la datarea

132

fragmentelor de organisme care au trăit. Nu a fost folosit niciodată pe eşantioane neorganice, şi aproape că nici nu intră în discuţie dacă se consideră că eşantionul ar putea fi mult mai vechi de 50000 de ani. Ea furnizează unele dovezi foarte bune, folosite adesea de creaţionişti. Dar în acest articol nu vom discuta despre metoda C-14.

A doua mare categorie se mai numeşte "datarea cu metale grele" şi include sistemele uraniu-toriu-plumb, rubidiu-strontiu şi potasiu-argon. Aceste metode se folosesc în mod obişnuit pentru eşantioane anorganice, cum sunt rocile, dând adeseori vârste extrem de mari - milioane sau miliarde de ani. Evoluţioniştii descriu adesea aceste metode ca dovedind marea vechime a pământului şi a straturilor sale. Creaţioniştii le critică adesea, fiindcă dau rezultate cu totul false.

Toate metodele de datare menţionate pornesc de la un anume izotop radioactiv precum U-238, U-235, Tor-232, K-40 sau Rb-87. Ei se numesc izotopi "mamă". Sunt elemente radioactive în mod natural, adică emit spontan particule alfa sau beta şi, ca urmare, se transformă în alte elemente, numite izotopi "fiice".

2. Erori experimentale

Metodele ce dau vârste mari produc aproape tot atâtea răspunsuri "greşite" cât şi "corecte". Răspunsul "corect" e ales pe baza coloanei stratigrafice, adică după felul fosilelor îngropate în apropiere. Desigur, datarea fosilelor depinde de presupunerea evoluţiei. Şi, bineînţeles, publicul nu aude de obicei nimic despre răspunsurile greşite.

Afirmaţia aceasta - că datele radiometrice sunt "corectate" prin referirea la fosilele-index determinate pe baza evoluţiei - este viu contestată, dar examinarea literaturii tehnice arată că ea este adevărată, în ciuda celor spuse de manualele elementare. Să vedem câteva exemple.

3. Discrepante dovedite

133

Publicul larg crede că rezultatele radiometrice sunt solide şi deci se poate dovedi că sunt de încredere. Dar literatura de specialitate arată altceva. John Woodmorappe a făcut o cercetare extinsă a literaturii, examinând 445 de articole tehnice din 54 de reviste de geocronologie şi geologie cu mare autoritate.[John Woodmorappe, "Radiometric Geochronology Reappraised", în Creation Research Society Quarferly, vol. 16, septembrie 1979, pp. 102-29, 147. - Vezi şi cartea din 1999 a lui John Woodmorappe, The Mythology of Modern Dating Methods, Institute for Creation Research, El Cajon, California.]

Rapoartele menţionate enumeră peste 350 de date, măsurate cu metode radiometrice, ce contrazic cu mult vârstele atribuite fosilelor găsite în acelaşi strat. Ele acopereau vârstele "aşteptate" de la 1 la >600 de milioane de ani. In aproape toate cazurile de discrepantă s-au acceptat datele fosilelor. Datele radiometrice au fost eliminate. Woodmorappe cita spusele unui cercetător:

"În general, se presupune că datele ce intră în Ťmarja de corectitudineť sunt corecte şi sunt publicate, dar cele ce nu concordă cu alte date sunt rareori publicate, iar discrepantele nu sunt explicate complet."

Când aceste rapoarte discutau posibilele cauze ale erorilor, foloseau ,cuvinte de tipul "posibil", "poate", "probabil", "ar putea fi" etc. Motivele invocate de obicei cuprind intruziunea detritică, scurgerea sau infiltrarea unora dintre izotopi în esantion, iar uneori conţinutul iniţial de izotopi din eşantion. Pentru datarea cu K-Ar este uşor de dat vina pe pierderea argonului, dacă vârsta obţinută e prea mică, sau pe absorbţia argonului dacă e prea mare.

Se ştie prea bine că argonul, care e un gaz, difuzează uşor prin rocă, şi nu e cu putinţă să se ştie dacă nu cumva s-a întâmplat ceva de acest fel într-un anume caz.

Erorile sunt deosebit de mari cu metoda K-Ar (potasiu-argon). S-au făcut studii asupra unor roci bazaltice de vârstă recentă cunoscută, din apropiere de Hawaii. Ele proveneau de la vulcanul Kilauea. Rezultatele au ajuns până la 22 de milioane de ani. Joan Engels scria:

134

În prezent se ştie foarte bine că vârstele obţinute cu K-Ar de la diferite minerale dintr-o singură rocă pot fi uimitor de discordante."

4. Craniul 1470

În 1927 Richard Leakey a descoperit un craniu lângă Lacul Rudolf din Kenya despre care spunea că era "aproape nedeosebit" de cel al omului modern. Totuşi fusese găsit sub un strat de tuf vulcanic KBS ce avea o vârstă acceptata de 2,6 milioane de ani vechime. Leakey a declarat că acest craniu avea 2,9 milioane de ani, spunând că "nu se potriveşte cu nici unul din modelele anterioare ale începuturilor omului". A fost numit KNM-ER-1470 de la Kenya National Museum, East Rudolf, 1470).

Marvin Lubenow face o descriere exactă a celor zece ani de controverse în jurul datării craniului.

La prima încercare de a data tuful KBS, Fitch şi Miller au analizat rocile brute şi au obţinut date mergând de la 212 la 230 milioane de ani - perioada Triassicului cu mult mai vechi decât se aştepta. Întrucât sub acest strat se descoperiseră oase de mamifere, au spus că evident datele erau greşite din pricina "posibilei prezente a argonului străin derivat din includerea unor roci pre-existente". Chiar dacă roca arăta bine, tot ce depăsea 5 milioane de ani vechime era evident greşit, având în vedere ceea ce ştiau ei despre succesiunea dezvoltării evolutive".

Între timp, o echipă de la University of California din Berkeley, condusă de G.H. Curtis, a analizat câteva pietre ponce KBS şi au descoperit câteva care aveau cam 1,6 milioane de ani şi câteva de 1,8 milioane de ani Alte măsurători unele coborând la 0,5 milioane de ani au fost declarate anormal de mici. Ele au fost explicate ca posibile supraimprimări datorate unei infuzii de apa fierbinte cu bogat conţinut alcalin.

Între 1969 şi 1976 mai multe echipe au făcut numeroase măsurători radiometrice, iar rezultatele s-au grupat în jurul a trei vârste -1,8 milioane, 2,4 milioane şi 2,6 milioane de ani. Fiecare echipă a criticat tehnicile de selectare a eşantioanelor de rocă ale celorlalţi. Se spunea că majoritatea argumentelor

135

radiometrice favorizau data de 2,6 milioane de ani, dar argumentele paleontologice favorizau data de 1,8 milioane de ani (adică data la care craniul s-ar fi potrivit cel mai bine cu teoria evoluţiei). În final s-a ajuns la o înţelegere numai după ce paleontologii s-au pus de acord în privinţa corelaţiei fosilelor, incluzând două specii de porc dispărute. Data finală acceptată pentru craniu a fost cea de 1,9 milioane de ani. Comentând metoda de selectare a eşantioanelor de rocă pentru datarea radiometrică, Lubenow întreabă:

"Se pune întrebarea, ŤCum ştii când ai eşantionul bun pentru datare ?ť Singurul răspuns la întrebare este acela că eşantioanele Ťbuneť dau date în acord cu presupunerile evoluţioniste. Eşantioanele Ťreleť sunt cele care dau date ce nu sunt conforme cu evoluţia - ilustrare clasică a cercului vicios."

5. Datarea Marelui Canion

Creaţioniştii au criticat multe aspecte ale datării rocilor prin radioactivitate, dar au adus prea puţine probe reale că metoda este inadecvată. Totuşi Institutul de cercetări creaţioniste a ajuns în fazele preliminare ale obţinerii unor asemenea dovezi pentru rocile vulcanice.[Grand Canyon Dating Project, Institute for Creation Research, 10946 Woodside Avenue North, Santee, California 92071]

"Scopul proiectului", scriu savanţii de la Institutul de cercetări creaţioniste (ICC), "este folosirea Ťcelei mai de încredereť metode de datare cu izotopi radioactivi (Ťmetoda izocronăť) cu cea mai precisă tehnică de măsurare analitică (tehnica spectrografului de masă pentru diluţia izotopică) spre a stabili Ťvârsteleť diferitelor roci din Marele Canion."

Savanţii de la ICC au angajat un laborator geotehnic autorizat spre a sprijini acest plan şi a supraveghea proiectul, prevenind orice tendinţă de a influenta rezultatele, şi pentru a supune eşantioanele de roci mai multor laboratoare calificate într-un mod care să evite orice subterfugii.

Marele Canion are mai multe straturi şi tipuri de roci diferite. Toţi sunt de acord că rocile metamorfice precambriene îngropate sub nivelul Canionului trebuie să fie cele mai vechi.

136

Acestea includ zonele Trinity Gneiss, Elves Chasm Gneiss şi Zoroaster Granite.

De asemenea, toţi sunt de acord că scurgerea de lavă cuaternară de pe Podisul Unikaret este probabil depozitul metamorfic cel mai tânăr din zonă. El provine de la un vulcan, după ce toate depozitele de straturi sedimentare s-au depus şi după ce canionul a fost erodat. Lava s-a scurs peste margine, pe versanţii canionului deja erodat.

Geologii cei mai tradiţionalişti cred că gnaisurile şi graniturile de adâncime au peste 600 de milioane de ani vechime, probabil în jur de 2000 de milioane de ani, iar vârsta scurgerilor de lavă bazaltică de pe Podisul Unikaret trebuie estimată la câteva mii de ani, fiindcă e vădit mai tânără decât straturile sedimentare din partea de sus a pereţilor canionului. Astfel, comparând vârstele măsurate cu acurateţe ale mai multor eşantioane din cele două zone, vom avea o idee despre siguranţa generală a metodelor radiometrice.

Rezultatele preliminare arată foarte interesant. Dar numai măsurătorile scurgerilor de lavă recentă erau încheiate în momentul ultimului raport pe care îl am.

Pentru un acelaşi set de roci recente s-au obţinut mai multe cifre de "vârstă model", ele fiind cu totul discordante (adică nu se potriveau defel una cu cealaltă). Cea "mai precisă" vârstă a izocronei rubidiu-stronţiu a fost raportată ca fiind de 2,1 miliarde de ani.

Dar vârsta acesta este clar greşită. Lava supusă datării s-a scurs peste marginea canionului deja erodat. Deci vârsta de "2,1 miliarde de ani" trebuie să fie de multe mii de ori mai mare decât vârsta reală a lavei. Acest unic rezultat ar trebuie să fie suficient spre a arunca puternice umbre de îndoială asupra metodelor de datare radiometrică cu metale grele, dar trebuie să aşteptăm încheierea proiectului înainte de a trage prea multe concluzii.[Vezi Steven A. Austin ed., Grand Canyon: Monument to Catastrophe (1994), ca şi caseta video însotitoare, Grand Canyon: Monuments to the Flood. (n. ed.)]

6. Cauzele erorilor

137

Există câteva posibile surse ale erorilor asociate cu datarea radiometrică. Principalele probleme (începând de la cele de mai mică importantă) sunt:

1. Acurateţea ratelor de dezintegrare - cele mai multe sunt considerate a fi cunoscute cu aproximaţie de câteva procente şi, dacă sunt greşite, ar avea doar un efect minor asupra datelor.

2. Constanta ratelor de dezintegrare - mulţi savanţi cred că ele au fost constante de-a lungul epocilor, deşi acest lucru nu se poate şti cu adevărat. Dar unul dintre primii cercetători, Prof. John Joly de la Trinity College, Dublin, a raportat unele dovezi ce arătau variatii.[J. Joly, Proceedings of the Royal Society, Londra, Seria A 102, 1923, p. 682.] Raportul lui Barry Setterfield asupra posibilei variaţii a vitezei luminii dă şi el referinţe istorice despre variaţiile ratelor de dezintegrare de-a lungul ultimilor 300 de ani. Dar cei mai mulţi savanţi nu s-au arătat prea entuziaşti fată de acceptarea acestui concept.

3. Activarea neutronică din surse necunoscute - Prof. Melvin Cook a cercetat minereuri dintr-o mină din Katanga şi a descoperit că nu conţineau Pb-204 şi nici toriu, dar exista o cantitate apreciabilă de Pb-208 ! E clar că acesta nu putea să fi fost primitiv, şi nu putea să rezulte din dezintegrarea toriului. Singurul mod în care putea fi explicat era activarea neutronică în Pb-207. Când Cook a făcut această corecţie, vârsta calculată s-a redus de la 600 de milioane de ani până la epoca modernă.[Trevor Norman şi Barry Setterfield, "The Atomic Constants, Light, and Time", Stanford Research Institute International Invited Research Report, Menlo Park, California, 1987. w Melvin Cook, Prehistory and Earth Models, Max Parrish and Co. Ltd., Londra, 1966, pp. 54-55.] În cele mai multe minereuri nu este posibil să se vadă acest efect asa de clar, dar faptul arată că un anumit flux de neutroni, posibil de la o supernovă, trebuie să fi avut o puter nică influentă, iar aceasta ar fi fost posibil în întreaga lume, afectând toate rocile într-un mod ce nu poate fi determinat cu uşurinţă astăzi.

4. Integritatea atomilor în roci - aceasta stârneşte cea mai mare îngrijorare tuturor cronologiştilor şi este motivul cel mai des citat pentru erorile evidente în măsurarea datelor. Sărurile de uraniu sunt solubile în apă şi cele mai multe minerale sunt supuse unei infiltrări inegale a componentelor lor chimice.

138

Argonul migrează în mod impredictibil înăuntrul şi în afara rocilor. Hurley a raportat că componentele radioactive ale graniturilor stau la suprafaţa granulelor şi pot fi cu uşurinţă spălate. Cristalele de zircon au fost datate cu metodele U-Pb, dar studiile de microsondaje cu ioni au arătat că uraniul şi plumbul sunt fixate în diferite părţi ale structurii cristaline. Aceasta arată că de fapt Pb-206 nu putea proveni din dezintegrarea uraniului; deci aceste datări trebuie să fie invalidate.

5. De departe cea mai importantă problemă este conţinutul izotopic originar al rocii. Cum am putea să ştim care a fost materialul originar ? Vom vedea că răspunsul la această întrebare depinde de o decizie ce implică ceva ce nu poate fi dovedit - o decizie pe bază de credinţă.

7. Materialul izotopic originar

Geologul uniformist trebuie să presupună o oarecare concentraţie iniţială. Dacă alegerea sa este bună, iar celelalte surse de erori pot fi minimalizate, poate face o determinare precisă a vârstei - cu condiţia ca setul de presupuneri făcute de el să fie corect. Dar presupunerile sale se întemeiază întotdeauna pe teoria uniformismului - adică faptul că pământul şi rocile sale au luat naştere în mod pur materialist, fără intervenţie supranaturală, cu mult timp în urmă. Deci dacă încearcă să folosească aceste rezultate spre a dovedi că pământul este vechi şi nu a fost creat, foloseşte o logică circulară. El elimină de fapt posibilitatea unei creaţii supranaturale în sase zile înainte de a face măsurătorile.

Acum câţiva ani am făcut un curs de geologie la facultatea din localitatea mea. În primele lecţii profesorul a subliniat importanta credinţelor uniformiste ca temelie a geologiei istorice, spunând ceva de felul acesta:

"Oamenii obişnuiau să creadă în tot felul de catastrofe, provocate de intervenţii supranaturale. Aceste povesti populare i-au făcut pe oameni să creadă că pământul avea numai câteva mii de ani vechime. Astăzi ştim, desigur, că acele lucruri nu au avut loc şi că pământul e mult mai vechi. El a evoluat lent, timp de miliarde de ani. Aceasta a avut loc conform

139

Ťprincipiului uniformistť - ce spune că toate procesele au urmat întotdeauna aceleaşi legi naturale pe care le observăm astăzi."

Observaţi uşurinţa acceptării credinţei că istorisirea Bibliei nu poate fi într-adevăr reală. În manualul său clasic de geocronologie [Vârsta rocilor, planetelor şi stelelor], Henry Faul spune:

"Dacă se acceptă că sistemul solar s-a condensat dintr-un nor primordial, rezultă că materialele planetelor, asteroizilor şi meteoriţilor au o origine comună. Meteoriţii de fier conţin ceva plumb, dar numai urme infime de uraniu şi toriu, şi deci plumbul e necontaminat de plumb radiogenic, putând fi privit ca un bun eşantion de plumb primordial. Tabelul 6-1 dă lista compoziţiei izotopice a plumbului extras din câtiva meteoriţi de fier. Aceste date pot fi acum folosite ca (Pb207/Pb204) şi (Pb206/Pb204) în ecuaţia Houtermans, şi tot ce rămâne de descoperit pentru a permite calcularea vârstei pământului este un eşantion de plumb dintr-un subsistem închis cu vârstă cunoscută."[Henry Faul, Ages of Rocks, Planets and Stars, McGraw-Hill, New York, 1966, pp. 65, 67.]

Observaţi punctul de pornire al lui Faul - "Dacă se acceptă că sistemul solar s-a condensat dintr-un nor primordial..." Aceasta înseamnă o origine pur naturalistă a pământului, de-a lungul unei perioade mari de timp. El înfăţişează aici credinţa obişnuită a celor mai mulţi savanţi evoluţionişti că pământul şi sistemul solar au evoluat dintr-un nor de gaz şi praf, într-un timp foarte lung, începând cu miliarde de ani în urmă. Pornind de la această credinţă de bază, Faul argumentează că alcătuirea originară a elementelor chimice ale pământului trebuie să fi fost similară cu ceea ce putem vedea azi în meteoriţi.

Această presupunere este una dintre principalele probe folosite spre a de termina vârsta pământului şi coeficientul izotopic al plumbului din compoziţia rocilor primitive. Dar ea se întemeiază cu totul pe credinţa în uniformism şi în originea naturalistă a pământului. Fără această credinţă de bază, toate măsurătorile datelor ce dau vârste mari ar fi lipsite de sens.

Pe de altă parte, dacă pământul a fost creat dintr-o dată (cum spune Biblia), Ziditorul putea să-l facă oricum ar fi dorit. Nu ar fi fost silit să urmeze nici una din legile omului - şi într-

140

adevăr El a şi dovedit acest lucru. Când a făcut pomii din Grădina Edenului, aceştia aveau îndată şi fructe. Când i-a făcut pe Adam şi Eva, ei erau în forma lor matură, nu ca niste prunci. Ni s-a spus că El a făcut aceste lucruri cu înfăţişarea maturităţii.[Acest lucru a fost afirmat categoric de către Sf. Efrem Sirul în tâlcuirea sa la Facere din sec. IV: "Deşi ierburile aveau doar o clipă vechime la facerea lor, ele păreau ca şi cum ar fi avut câteva luni vechime. Tot aşa copacii, deşi aveau doar o zi când au răsărit, erau totuşi ca pomii vechi de câţiva ani, fiind deplin crescuţi şi cu fructe începând să se ivească pe ramurile lor." Mai târziu, explicând cum anume luna avea înfăţişarea matură în momentul facerii ei, Sf. Efrem scrie: "Pe cât de bătrâni erau copacii, ierburile, animalele, păsările şi chiar oamenii (când au fost creaţi), tot pe-atât erau şi tineri. Erau bătrâni după înfăţişarea mădularelor lor şi materiilor lor, însă erau tineri pentru ceasul şi clipa zidirii lor" (Tâlcuire la Facere, ed. engl., pp. 90-91); (s.n.). Prin această înţelegere scriptural-patristică a felului cum a creat Dumnezeu lumea, întreaga temelie a metodelor de datare radiometrică se prăbuşeşte. Faptul că Sf. Efrem a învăţat-o în secolul al IV-lea arată că nu este un argument ad-hoc al savanţilor creaţionişti de azi, ci chiar o tâlcuire de neocolit a Scripturii. (n. ed.)] De ce nu ar fi putut face şi rocile în acelaşi fel ? De ce nu ar fi putut să conţină Plumb 206 şi Argon 40, astfel încât să apară "mature" ? Savanţii sunt de acord că Plumbul 204 trebuie să fi fost prezent încă de la începuturile pământului. De ce nu s-ar putea ca şi Plumbul 206, 207 şi 208 să fi apărut în acelaşi fel ?

Întrucât o lucrare preistorică a lui Dumnezeu nu este supusă investigaţiei ştiinţifice, fiind deci în afara metodelor ştiinţei, mulţi savanţi îl exclud pe Dumnezeu din probabilitatea ştiinţifică, presupunând pur şi simplu că Dumnezeu nu a intervenit niciodată. Ei caută explicaţii pur materialiste, ca şi cum aceasta ar fi singura alegere acceptabilă ştiinţific. Dar aceasta nu ne duce la problema reală. Vedem că datarea radiogenică nu se întemeiază doar pe măsurători fizice. Temeiul său este o credinţă filosofică - credinţa cuiva despre felul cum a apărut lumea.

141

Vedem că problema "pământ vechi - pământ nou" se poate rezolva doar în funcţie de credinţa întemeietoare pe care o alegem.

Dacă alegem credinţa în materialism şi excludem posibilitatea intervenţiei supranaturale, atunci suntem îndreptăţiţi să credem că pământul are miliarde de ani vechime.

Totuşi, dacă recunoaştem un Dumnezeu care poate să intervină şi a intervenit în propria zidire, atunci suntem îndreptăţiţi să credem în istorisirea biblică şi într-o vârstă de doar câteva mii de ani.

Nici una dintre alegeri nu ni se impune prin dovezile fizice. Mai degrabă alegerea noastă se face din motive filosofice, iar apoi potrivim probele cu unul sau altul din sistemele de credinţă întemeietoare.

Evoluţionismul şi ştiinţa biologiei

Mihael Georgiev (traducere de Nicuşor Gliga)

Două aspecte privind evoluţionismul frapează în mod deosebit. Primul: acesta "este suspendat în aer", deoarece îi lipseşte punctul de plecare. De fapt nu există nici cea mai vagă idee despre originea vieţii pe pământ. Al doilea: nu exista nici o proba a posibilităţii transformării unei specii în alta.

Prin aceste două caracteristici evoluţionismul nu aparţine lumii ştiinţelor, ci domeniului filozofiei, al ideologiilor şi al doctrinelor. Această apartenenţă explică faptul uimitor că o asemenea elaborare mentală a putut, cum spun evoluţioniştii, să "deschidă o nouă era în istoria intelectuală a geniului uman, schimbând radical concepţia noastră despre univers şi poziţia omului in acesta"1. Intenţia mea nu este de a contrazice aceste afirmaţii - de altfel adevărate - şi nici de a pune în discuţie eventualele lor implicaţii morale, etice, psihologice, spirituale, religioase, filozofice, antropologice, sociale şi politice. Ceea ce as vrea sa fac, în schimb, este de a aborda numai implicaţiile cu caracter pur ştiinţific ale evoluţionismului, în special validitatea

142

lor ştiinţifică, raporturile evoluţionismului cu alte discipline biologice, valoarea lui didactica.

Iată ce spune Isaac Newton despre limitele ştiinţei: "Mijlocul cel mai bun şi cel mai sigur pentru a studia natura este în primul rând descoperirea şi determinarea caracteristicilor fenomenelor prin experimente, în timp ce ipotezele asupra originii lor pot fi lăsate în planul secund. Aceste ipoteze trebuie să se supună naturii fenomenelor, nu să se încerce impunerea lor ignorând probele experimentale". În lumina acestei definiţii este evident că în realitate Darwin nu a extins revoluţia ştiinţifică a lui Copernic, Keppler, Galilei şi Newton în domeniul biologiei (cum spun evoluţioniştii), ci pur şi simplu a mutat principiul cunoaşterii fenomenelor de la studiul funcţionării lor la cel � complet diferit � al originii lor, susţinând de fapt contrariul fata de Newton, adică posibilitatea cunoaşterii ştiinţifice fără verificare experimentala.

Într-adevăr, spre deosebire de alte discipline biologice (spre exemplu fiziologia) care studiază funcţionarea organismelor, evoluţionismul studiază originea lor. Dar in timp ce în alte discipline teoriile sunt supuse verificării experimentale şi rămân să facă parte din ştiinţă numai daca trec o asemenea verificare, evoluţionismul, dimpotrivă, este inserat în ştiinţele biologice fără să fi trecut prin ciurul probelor experimentale.

Cu toate acestea, evoluţionismul este predat ca ştiinţă � şi implicit cu acelaşi merit � împreună cu alte discipline biologice. Din punct de vedere metodologic aceasta vrea sa spună că se ignoră diferenţa între probe şi speculaţii, se confundă realitatea cu fantezia şi se consideră supoziţiile drept certitudini. Toate acesta au consecinţe didactice negative pentru că împiedică dezvoltarea capacităţii de recunoaştere a diferenţelor dintre lucruri (care sunt mai importante decât asemănările), de a gândi în mod critic şi de a înţelege însăşi natura cunoaşterii ştiinţifice. Din aceste motive, Rudolf Virchow, medic, antropolog şi contemporan cu Darwin, considera darwinismul vătămător pentru reputaţia ştiinţei, era împotriva introducerii lui printre disciplinele ştiinţifice şi predării lui.

143

Prezentarea evoluţionismului ca teorie ştiinţifică bazată pe legi şi pe probe este un fals uşor de descoperit dacă se posedă un minimum de cunoştinţe privind metodologia ştiinţifică şi aspectele ei specifice. În Italia, s-au exprimat in acest sens în repetate rânduri autorităţi indiscutabile precum Giuseppe Sermonti (biolog şi genetician), Roberto Fondi (paleontolog) şi Antonino Zichichi (fizician).

Cu toate acestea, evoluţionismul este predat chiar din şcoala elementară şi prezentat drept "cuvântul ştiinţei" unor copii care nu sunt încă în măsură să înţeleagă validitatea lui ştiinţifică. Acest ultim aspect, face separarea evoluţionismului de ştiinţe şi aşezarea lui printre ideologii şi religii, nu numai o operaţiune importantă din punct de vedere metodologic şi didactic, ci şi un act necesar de responsabilitate în confruntările fiilor noştri, studenţilor noştri şi a însăşi inteligenţei noastre.

Referinţe

1. Ayala FJ., Darwin e il progetto della natura, KOS 2002;202 (luglio): 22-27

Mihael Georgiev este medic italian, cu lucrări publicate în domeniul chirurgiei; participant la al 8-lea Congres Creaţionist European, Gullbrannagarden, Suedia, 2003, cu lucrarea "A call for a change in high school textbooks on science in Italy".

Sursa articolului: "Evoluzionismo e Scienze Biologiche", la http://www.creazionismo.org/Articolo.asp?id=106

Fantasticii lilieci

Frank Sherwin (traducere de Paul Cocei)

Fascinanţii lilieci fac parte din ordinul Chiroptera. În numar, ei întrec chiar şi rozătoarele. Este nedrept faptul că liliecii au un asemenea renume negativ şi că le sunt asociate atâtea superstiţii. Dimpotrivă: dacă nu exista polenizarea lor, se

144

putea să nu avem lemnul de balsa, bananele, pătlagina, sau piersicile. Liliecii sunt mult mai eficienţi în capturarea insectelor decât sunt metodele folosite de oameni. Într-adevăr, un liliac gri poate elimina până la 8.000 de insecte pe noapte � un motiv în plus pentru a tolera �cuiburile de lilieci�.

De unde au apărut ei? �Toţi liliecii din ziua de azi se trag dintr-un strămoş comun care putea zbura�1 � spune evoluţionismul. Dar în ceea ce priveşte dovezile, această declaraţie � şi cele înrudite � este rezultatul unei simple presupuneri. Aceeaşi sursă admite că �Genealogia [adică strămoşii evolutivi] liliecilor este o problemă întunecoasă, totuşi, şi a inspirat câteva idei destul de exotice�2 şi �� liliecii prezintă una din enigmele supreme ale evoluţiei�3. De notat că ştiinţa secularizată nu poate oferi un răspuns privind originile liliecilor şi prin urmare imaginaţia cuiva trebuia să umple golul: �� poţi construi tot felul de scenarii plauzibile despre felul în care au apărut liliecii�4. Oricum ar fi, evoluţioniştii continuă să susţină că liliecii au evoluat din mamifere mici şi ne-zburătoare, chiar dacă �Nu sunt cunoscute stadii intermediare între lilieci şi insectivore�5.

Savanţii creaţionişti susţin că Dumnezeu a creat liliecii şi că ei sunt mărturii ale mâinilor Sale creatoare (vezi şi Romani 1: 20). Una dintre caracteristicile special construite ale liliecilor este uimitorul lor sonar: ei trimit sunete de mare frecvenţă şi localizează obstacolele din apropiere în funcţie de unda sonoră care se reflectă din acestea. Liliecii trimit impulsul cu frecvenţa de 100.000 Hz (cicluri pe secundă), frecvenţă care, în doar o fracţiune de secundă, poate scădea până la 30.000 de Hz (prin comparaţie, limita superioară a auzului uman este de 20.000 Hz). Liliecii s-ar putea asurzi cu uşurinţă dacă nu ar avea un muşchi special pe care Creatorul l-a plasat în urechea lor medie. Acesta se contractă rapid pentru a �îngheţa� osul asociat cu auzirea în timp ce impulsul este trimis � dar se relaxează tocmai la timp pentru a primi ecourile impulsurilor anterioare.

Cât de eficient este sonarul? Se prea poate ca liliecii să �simtă� mintal cu impulsurile lor ultrasonice la fel cum noi putem vedea cu proprii ochi!6. În loc să recunoască această complexitate ca provenind prin mâna Creatorului, secularii îl

145

dezbracă pe Dumnezeu de măreţie, spunând că �Impulsurile cu frecvenţa modulată par a fi evoluat în capacitatea de ecolocaţie a liliecilor, o gamă largă de frecvenţe fiind potrivite pentru descrierea ţintei şi măsurarea corectă a distanţei�7

(subl. noastră). Creaţioniştii ar spune: �Dumnezeu a creat capacitatea liliecilor de a produce impulsuri cu frecvenţa modulată pentru că o gamă largă de frecvenţe le face potrivite pentru descrierea ţintei şi măsurarea corectă a distanţelor�.

Bibliografie

1. Discover, November, 1998, p. 114. 2. Ibid., p. 114. 3. Ibid., p. 112. 4. Ibid., p. 114. 5. Colbert, Evolution of the Vertebrates, 2001, p. 333. 6. Hickman, Roberts & Larson, Zoology, W.C. Brown, 1997, p. 611. 7. Simmons & Young, Nerve Cells & Animal Behaviour, Cambridge U. Press, 1999, pp. 144 45. �

Sursa articolului: Acts & Facts Vol. 30 nr. 10 Oct. 2003.

Genă care creşte riscul tuberculozei

www.sciencedaily.com

Un studiu din numărul din 19 decembrie al "Journal of Experimental Medicine" (Jurnalul de Medicină Experimentală) identifică o mică schimbare genetică ce creşte probabilitatea de dezvoltare a tuberculozei active (TBC). Pedro Flores-Villanueva şi colegii săi de la Centrul pentru Sănătate al Universităţii din Texas, au studiat grupe de pacienţi din Mexic şi Coreea, descoperind că persoanele care posedă această schimbare genetică sunt mai dispuşi la îmbolnăvire cu bacteria cauzatoare de TBC.

146

Numărul de infecţii cu Mycobacterium tuberculosis, bacteria care cauzează TBC, sunt în creştere. În fiecare an apar cca. 8 milioane de cazuri noi iar 2 milioane de persoane mor din cauza TBC. Dar nu toţi oamenii care sunt expuşi la această bacterie se îmbolnăvesc � un fenomen explicat în mod curent prin diferenţele genetice care îi fac pe unii mai predispuşi la îmbolnăvire decât alţii. Într-adevăr, un studiu ştiinţific recent a relevat faptul că o anumită regiune a cromozomului 17 este asociată cu riscul mărit de a dezvolta tuberculoza activă, dar gena/genele responsabile pentru acest efect nu fuseseră identificate.

Flores-Villanueva şi colegii săi arată că factorul aflat în spatele acestei creşteri a susceptibilităţii la TBC este o mică schimbare în gena care codifică o proteină numită MCP-1 (gena se află în cromozomul 17). Schimbarea genetică este minusculă, secvenţa de ADN diferind doar printr-o singură nucleotidă (blocurile constructive ale ADN-ului) de cea normală. Această schimbare, care a dus la creşterea productiei de MCP-1, a fost de cinci ori mai întâlnită la persoanele cu TBC activ decât la cei infectaţi dar care nu au dezvoltat boala.

MCP-1 este o proteină care ajută la atragerea celulelor imunitare la locul infecţiei. Din acest motiv, proteina este importantă în timpul în care organismul dă primele răspunsuri la bacteria cauzatoare de TBC. Dar un nivel excesiv de mare de MCP-1 poate fi periculos, acestea inhibând producerea unei alte proteine cu rol imunitar, interleukin-12. Interleukin-12 este necesară pentru activarea celulelor imunitare care luptă împotriva infecţiei odată ajunse la "locul faptei". Într-un comentariu ce însoţeşte articolul, geneticienii Alexandre Alcais, Jean-Laurent Casanova şi colegii de la Universitatea din Paris subliniază faptul că acesta este fenomenul genetic cu cel mai mare impact asupra TBC dintre cele descoperite până acum.

147

Gheţarii şi Potopul

Stephen Caesar (traducere de Dănuţ Ieşeanu)

Mulţi creaţionişti fac o legătură între Potopul Biblic şi Era glaciară, această întâmplare fiind dedusă pentru prima oara de creaţionistul Louis Agassiz în anii 1800. Aceasta legătura s-a întărit odată cu expediţia ştiinţifică din nordul Groenlandei (North GRIP), condusă de omul de ştiinţă danez J.P.Steffensen. Revista The New Yorker a caracterizat activitatea lui Steffensen şi colaboratorilor săi subliniind ceea ce reprezintă pentru catastrofism:

�În urmă cu câteva decenii a avut loc o schimbare...în modul oamenilor de ştiinţă de a privi clima Pământului. Noul punct de vedere stă sub lozinca "climat schimbat brusc", deşi s-ar putea chema neo-catastrofism după teoriile inspirate din Biblie cu privire la potop şi la dezastrul respectiv...Această idee este susţinută de copleşitoarele dovezi empirice, multe dintre ele găsite în Groenlanda. Climatul terestru nu a suferit o schimbare treptata, ci una violenta şi fără avertizare. �(Kolbert 2002:30)

Ultima Eră Glaciară, cunoscută şi sub numele de Wisconsin, se presupune ca ar fi avut loc acum 20.000 ani. Forând în gheţarii care ocupa aproximativ 80% din suprafaţa Groenlandei, proiectul North GRIP a oferit geologilor probe privind tranziţia brusca a erei Wisconsin. The New Yorker a remarcat:

�Ceea ce arată urmele din gheaţă este că a existat o perioadă de intensă instabilitate. Temperatura nu a crescut gradat, şi nici nu a fost constantă, ci a suferit salturi de la cele de natură temperată până la cele de natură glaciara şi înapoi. În urma cu aproximativ 15.000 de ani, Groenlanda s-a încălzit brusc cu 16° C în doar 15 ani sau mai puţin.�

Articolul menţionează că �oamenii de ştiinţă care lucrau în Century Camp (una dintre locaţiile North GRIP-ului) nu erau siguri ce să facă cu ceea ce au descoperit� (Kolbert

148

2002:34). Sigfus Johnsen, unul dintre oamenii de ştiinţă din echipa de cercetare a declarat următoarele:

�Este incredibil, e ceva la care nu ne-am aşteptat deloc�(Kolbert 2002:34).

Revista a mai notat totodată că, într-o altă locaţie GRIP numită Dye 3, �conform rezultatelor importante descoperite în Century Camp, se demonstrează că ceea ce părea a fi o anormalitate, poate fi totuşi repetabil.� (Kolbert 2002:35)

Şi mai important e ca în urma acestor fluctuaţii catastrofale ale temperaturii a avut loc o masivă infuzie de �apă dulce� în oceane. Această relatare coincide cu potopul cărţii Facerii care a constat atât în revărsări masive de ape sub forma de ploi, cât şi în revărsarea apelor de sub suprafaţa Pământului (�În anul şase sute al vieţii lui Noe, în luna a doua, în ziua a douăzeci şi şaptea a lunii, în chiar ziua aceea, s-au desfăcut toate izvoarele adâncului celui mare şi jgheaburile cerului s-au deschis� Facere 7:11).

Revista The New Yorker a mai precizat: Nici o forţă externă cunoscută şi nici măcar o�

ipoteză nu poate explica salturile atât de violente şi de dese ale temperaturii, precum ne arată aceste bucăţi de gheaţă. Cumva, sistemul climateric, printr-un incredibil mecanism de feedback, trebuie să fi fost capabil de a-şi genera propriile instabilităţi. Cea mai populară ipoteza e că �oceanele sunt responsabile� de acest lucru. Curenţii de la tropice, îndreptându-se spre poli, au adus cu ei o cantitate uriaşă de căldură, şi dacă acest mecanism al circulaţiei s-ar fi putut cumva opri, să zicem din cauza unui influx brusc de apa dulce, ar fi putut avea un impact dramatic.� (Kolbert 2002:35).

Fraze precum �influx brusc de apă dulce� şi �impact dramatic� invocă cu siguranţă imaginile potopului biblic. În plus, aşa cum şi articolul a menţionat, dovezile pentru neo-catastrofism sunt atât de copleşitoare încât aceste idei sunt îmbrăţişate de aproape toţi geologii.

Referinţe:

Kolbert, E. 2002. Ice Memory. The New Yorker, 7 January. � �

149

Sursa articolului: http://www.creationism.org/caesar/glaciersflood.htm

Îndreptând greşelile - Uimitoarea abilitate de reparare

categoria Minuni "naturale"

Frank Sherwin (traducere de Iulian Ţigănelea)

Dacă cineva ar cere unui creaţionist vreo dovadă a creaţiei, acesta ar putea foarte bine să replice: molecula de ADN. Toţi au auzit de această moleculă a vieţii găsită practic în fiecare celulă a trupului nostru. ADN-ul este organizat în cromozomi (oamenii au 46) pe care se găsesc multe mii de gene (unităţi de ereditate compuse din baze nucleotide denumite T,G,C şi A).

Uimitorul proiect al Genomului uman continuă să cartografieze din ce în ce mai precis genele specifice (avem „doar” 34.000), cât şi să secvenţializeze din ce în ce mai mult enorma construcţie a perechilor de baze ale ADN-ului. Efectele trecerii timpului şi factorii mediului înconjurător, ca de exemplu fumatul şi razele ultraviolete (U.V.) solare, împreună cu alţi compuşi cancerigeni şi citotoxici – reprezintă garanţii faptului că molecula de ADN suferă avarii. Majoritatea acestora sunt temporare întrucât Creatorul a proiectat molecule

150

specifice şi sisteme pentru repararea avariilor genetice. Acestea sunt ceea ce se numeşte „ADN-ul de reparare”.

Se ştia de ceva timp că ADN-ul posedă incredibila capacitate de a se autorepara când este deteriorat. Dar cum a apărut această capacitate de refacere – prin timp şi întâmplare sau prin creaţie specifică? Este destul de dificil pentru secularişti să dea o descriere darwinistă pas-cu-pas a apariţiei unei molecule funcţionale de ADN din elemente chimice brute. Dar cum au putut cele 130 de gene reparatorii de ADN uman cunoscute să evolueze pentru a ajuta la... repararea însuşi ADN-ului? Se sesizează cu uşurinţă aici o situaţie imposibilă: în timp ce ADN-ul evolua din elemente chimice brute, ar fi avut neapărată nevoie de asistenţa moleculelor reparatorii ADN; aceste molecule, însă, puteau evolua abia mai târziu, fiind programate de ADN!

Dumnezeu a proiectat o serie de sisteme de reparaţie ADN şi corectori (enzime), fiecare având sarcina de a repara câte o problemă specifică. De exemplu, există enzime implicate în corectarea greşelilor de extirpare care recunosc bazele împerecheate greşit şi enzime implicate în repararea extirpării nucleotide (REN), care este un mecanism de reparare tip „taiere şi lipire” universal. REN are funcţia de a îndepărta greşeala - numită leziune - şi de a umple golul cu ADN nou. Această operaţie se poate asemăna cu îndepărtarea de către dentist a ţesutului cariat şi înlocuirea golului cu o umplutură ("umplutura" în procesul de reparare al ADN-ului este o nucleotidă funcţională).

Există deasemenea mici motoare moleculare numite "elicoidale" (de exemplu AdnB elicoidal şi alte motoare multimetrice) care efectiv „deşiră” ADN-ul din starea normală dublu-spiralată în două şiruri separate. Elicoidele îndeplinesc acest lucru rupând rapid legăturile de hidrogen dintre nucleotide (porţiunea "trepte de scară" din moleculă) într-o manieră cumva asemănătoare felului în care se mişcă râma. Alte enzime, special proiectate, trebuie să asigure separarea completă a celor două şiruri. Ocazional, acest uimitor mecanism de reparare dă greş - aşa cum fac toate sistemele noastre în cele din urmă - rezultând o alterare sau schimbare permanentă a acelei porţiuni de ADN. Aceasta se numeşte o

151

mutaţie. Desigur, mutaţiile în porţiunile vitale pot fi mortale pentru organism.

Tocmai aceasta e problema. Sistemele de reparare a ADN-ului lucrează din greu să repare aceste schimbări care apar zilnic în miliardele de baze-nucleotide care compun plantele, oamenii şi animalele. Dar evoluţia este dependentă de chiar aceste schimbări (mutaţii) care se presupune că ar conduce la noi structuri şi funcţii.

Astfel, observăm că felul în care se prezintă ADN-ul asigură faptul că evoluţia nu ar fi putut avea loc prin mutaţii, împotriva cărora natura luptă efectiv prin aceste mecanisme intrinseci ei.

Sursa articolului: Acts & Facts, Vol. 33 Nr 6 June 2004

Microbii din sedimentele marine reacţionează la schimbările de temperatură

www.sciencedaily.com

Oameni de ştiinţă de la Universitatea din Georgia au arătat pentru prima oară că temperatura afectează activitatea biologică a microbilor care degradează carbonul organic în sedimentele marine. Încălzirea globală ar putea astfel cauza derapaje în echilibrul carbonului organic, care este reciclat în atmosferă sau este îngropat în sedimente care servesc drept rezervoare de compuşi organici.

Până acum se cunoştea relativ puţin despre modul în care temperaturile afectează acest proces microbiologic, care este responsabil pentru descompunerea iniţială a materiei organice complexe în sedimente, spune oceanograful Samantha Joye de

152

la Universitatea din Georgia, conducătorul studiului. "Ceea ce scoatem acum în evidenţă este total neaşteptat. Temperatura scurt-circuitează reciclarea materiei organice", a declarat ea.

Joye şi colaboratorul său, Nathaniel Weston, şi-au publicat rezultatele cercetărilor lor în "Dezbaterile" Academiei Naţionale de Ştiinţe (National Academy of Sciences) din 14 noiembrie.

"Aceste rezultate surprinzătoare arată că temperatura afectează puternic descompunerea materiei organice şi este nevoie ca ea să fie luată în calcul pentru înţelegerea rolului sedimentelor în circuitul global al carbonului", a declarat Paul Kemp, directorul Programului pentru Biologie Oceanografică al Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă (National Science Foundation - NSF), care a finanţat cercetările împreună cu Programul pe Termen Lung de Cercetare Ecologică (Long-Term Ecological Research - LTER) al NSF.

Savanţii ştiau de mult că un rol crucial în multe procese terestre şi atmosferice îl are carbonul organic îngropat în sedimentele marine. Numărul de microorganisme care se hrănesc cu acest carbon nu este deloc mic.

"Microorganismele responsabile pentru degradarea materiei organice în sedimente sunt deseori ignoraţe", a spus Weston. "Noi am fost interesaţi în deschiderea "cutiei negre" a sedimentelor şi în clarificarea controlului asupra temperaturii în diferite grupe microbiene".

Weston şi Joye au studiat mostre de sedimente de la Umbrella Creek, în apropierea gurii de vărsare a râului Satilla, pe coasta Georgiei. Prelevând probe de sedimente în diferite perioade ale anului, au descoperit că temperatura a afectat procesele de descompunere a carbonului organic. Microbii care "lucrează" în sedimente au diferite limite ale temperaturilor optime, şi astfel ei operează diferit, în funcţie de temperatură.

"Procesele microbiene implicate în descompunerea carbonului sunt extrem de sensibile chiar la cele mai mici schimbări în temperatură", a declarat Joye. "Aceste rezultate sugerează că schimbarea climei globale poate influenţa eficacitatea reciclării carbonului organic", cu impact asupra ecosistemelor aflate pe coaste.

153

Nu se cunoaşte încă, spune Joye, dacă schimbările produse de temperatură, observate în cazul sedimentelor marine în Georgia - zonă cu climă temperată - se vor aplica şi în cazul altor zone geografice, cum ar fi mediile tropicale.

Modelul evoluţiei şi impactul său fundamental

Iulian Ţigănelea

Pentru societatea contemporană în general, evoluţia a devenit o filosofie sau o viziune fundamentală. Pe de o parte, este un fapt curios cum acest model a devenit o a doua natură a gândirii actuale, o paradigmă universală de cercetare şi aplicare în cunoaştere. Pe de alta, acest ciudat fenomen, nemaiîntâlnit prin caracterul lui universal niciodată în istorie, este rezultatul unui proces istoric, sau mai bine zis istorico-filosofic. Totul pare a începe odată cu epoca Renaşterii, trece prin perioada Iluminismului şi a marilor revoluţii politice, filosofice şi sociale din secolul al XIV-lea, şi ajunge la dezvoltarea lui vădită şi cu pretenţii de universalizare în secolul XX.

Având în vedere popularitatea globală (şi pentru mulţi, „intimă”) înregistrată de această viziune filosofică, numită uneori “teoria evoluţiei”, devine important să înregistrăm la rândul nostru mecanismele sociale, politice şi de altă natură ale acestui succes.

În primul rând, evoluţia este o speranţă fundamentală pentru orice om. Psihologic, ea este o dominantă a naturii umane, fiindcă orice om îşi doreşte progresul personal, sau împreună cu ceilalţi. În al doilea rând, întotdeauna entităţile sau comunităţile, de la micile organizări umane, până la state sau uniuni de naţiuni au ca scop declarat progresul şi evoluţia, desigur bazându-se pe dorinţa, permanentă şi legitimă, de mai

154

bine a omului. Aşadar evoluţia este dorită de toţi, şi declarată ca scop universal.

Aici însă se despart cele două posibile variante ale realizării în fapt a evoluţiei, fiindcă omului îi rămâne menirea de a o realiza: împreună cu Dumnezeu sau fără El. Fiind creat după chipul şi asemănarea cu El (Facere 1, 26), omul tinde ontologic să se autodepăşească, cum de altfel a observat şi Nietzsche, care credea că omul este „ceva care trebuie depăşit”.

Aşadar, prin creaţie, omului i se deschide perspectiva permanentei evoluţii, menirea lui centrală, însă numai în sinergie cu Creatorul său. Adresându-se ucenicilor Săi, Hristos arată: “Aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (Ioan 17: 3). Astfel suntem invitaţi la un continuu progres în cunoaşterea lui Dumnezeu printr-o reciprocă iubire – aceasta fiind esenţa vieţii şi a evoluţiei spirituale umane.

Omul însă şi-a început istoria căzută cu o denaturare a acestei meniri, fiindcă a dorit evoluţia spirituală sau progresul în cunoaştere fără Dumnezeu, separat de El. Referatul biblic al căderii primilor oameni în păcat arată cum Adam şi Eva au ales o altă cale de cunoaştere, de evoluţie. Au ales cunoaşterea solitară, autonomă, au ales o evoluţie ruptă de Dumnezeu. De atunci şi până astăzi această perspectivă evolutivă denaturată (care a înregistrat şi episodul Turnului Babel, printre altele), a ajuns să fie tentaţia dominantă a umanităţii, sau esenţa apostaziei sale pe toate planurile.

Iată aşadar de ce, pe de o parte evoluţia este o tendinţă firească dar, pe de altă parte, cunoaştem astăzi „succesul” denaturării ei, pe care îl cultivă cu patimă omul contemporan. Asistăm la o efervescenţă debordantă în promovarea cu entuziasm a modelului evoluţionist ateu de aproape două secole, fiindcă omul pare a merge cu paşi hotărâţi pe drumul justificării cu orice fel de artificii raţionale a evoluţiei lui autonome, seculare. Oameni precum Charles Darwin, Charles Lyell, sau mai nou Theodosius Dobzhansky şi Ken Wilber sunt exponenţii acestui efort titanic de a fundamenta modelul evoluţionist în sens ştiinţific şi filosofic.

Mai mult, există şi un evoluţionism “creştin”, adică o pseudo-teologie, care încearcă să împace teologia cu teoria

155

evoluţiei, erijându-se parcă în postura de apărător sau avocat al păcatului primordial şi al mecanismului psihologic care a stat la baza săvârşirii lui. Poate că nici cei mai îndrăzneţi vizionari n-ar fi putut prognoza că modelul strâmb şi ispita satanică acceptată de protopărinţii noştri în încercarea lor de a evolua paralel cu Dumnezeu, va găsi apărători chiar din cinul slujitorilor lui Dumnezeu: John Meyendorf, George Klinger şi mai ales Teilhard de Chardin sunt asemenea triste exemple de întrupare a viziunii schimonosite a progresului uman. Acest progres însă, în sensul său autentic, este promovat doar de creştinii conştienţi de valoarea Sfintei Scripturi.

Este necesar, aşadar, să observăm cum reuşeşte modelul sau paradigma evoluţiei secularizate să se infiltreze în conştiinţa oamenilor de astăzi, care doresc sincer un progres spiritual sau social dar sunt antrenaţi de anumite mijloace, despre care vom vorbi în partea a doua, în tabăra evoluţioniştilor atei şi secularizaţi.

Modelul evoluţiei şi impactul său fundamental. Partea a II -a

Iulian Ţigănelea

Secolul XX a fost printre multe altele şi unul al culturii informării. Prin marile reforme în domeniul educaţiei seculare, iniţiate încă din secolul XIX de marii părinţi reformatori ai învăţământului european, care gândeau în spirit iluminist şi raţionalist, societatea europeana a început să fie educată în spiritul unei noi civilizaţii, a informării, a dorinţei de a şti cât mai mult şi despre cât mai multe domenii.

156

Astfel, societatea modernă a secolului XX a fost încă din naştere plămădită cu gustul informării, cu cultul educaţiei enciclopedice, în cultul informaţiei ştiinţifice. Mai mult, structura administrativă a statelor moderne, noul mod de viaţă şi de muncă, determinat de continua revoluţie industrială, face absolut necesar pentru supravieţuire un nivel cât mai ridicat de specializare, de educaţie, de informare.

Asadar,oamenii secolului XX consuma cât mai multă informaţie pentru următoarele motive:

- noile condiţii de muncă cer un standard de specializare cât mai ridicat;- succesul social presupune o educaţie corespunzătoare; - relaţiile interumane cer o anumită cultură; - apariţia cultului informării ştiinţifice şi enciclopedice şi lumina deosebit de favorabilă pe care o produce omul informat.

Iată, aşadar, cum întreaga civilizaţie modernă a fost educată în setea de informare, în cultul ştiinţific, în dorinţa unanimă de noi şi noi date despre cât mai multe subiecte, din cat mai multe sfere de activitate.

Filozofia mass-media

Insă apariţia mijloacelor de informare în masă a fost exact motorul de care o asemenea societate avea nevoie. Exploatarea undelor radio a făcut pentru prima dată posibilă informarea în masă a cetăţenilor moderni, care începuseră să dorească cu aviditate acest lucru. Apariţia tranzistorului şi a primelor aplicaţii practice în electronică au făcut ca radioul să devină accesibil. Continuarea progreselor în electronică a condus la situaţia ca, înainte de încheierea primei jumătăţi a secolului XX, nu numai radioul, ci şi televiziunea publică sa ia o deosebită amploare. De asemenea, noua industrie muzicală a venit să întregească gama de instrumente de (in)formare în masă.

Astfel a aparut o nouă conceptie asupra informaţiei: cultura de masă şi tratarea noilor cetăţeni ca o masă informă de consumatori uniformizaţi. Oamenii devin "indici de audienţă",

157

în cazul cărora particularităţile trebuie estompate în favoarea direcţiei editoriale oficiale. Cu acest fel de tratament plin de superioritate, mass-media a reuşit să impună şi un respect puternic, nespecificat, general printre consumatori. Oamenii secolului XX au o încredere servilă în mass-media, fiindcă prin puterea pe care i-au acordat-o, ea a devenit a patra putere în stat. Presa poate sa facă dintr-un personaj obscur - un om celebru şi de invidiat, poate sa formeze opinii şi curente de opinie în societate, poate să informeze rapid şi despre orice subiect pe noii săi adulatori. Au apărut cursuri de nivel universitar în problema şi filozofia mass-media, într-un cuvânt ea a adus tocmai ingredientul necesar într-o asemenea societate în care trăim.

Perspectiva manipulării

Succesul mass-media a fost sesizat încă de la început de establishment-ul oficial. Variatele interese, uneori obscure, alteori de-a dreptul necunoscute, ale acestui for oficial al fiecărui stat şi-au găsit un instrument pe măsură în mijloacele de informare în masă. S-au justificat intervenţii militare îndoielnice, s-au determinat inamici, s-au popularizat ţeluri sociale (stoparea cresterii demografice folosind avortul, de exemplu), s-a făcut publicitate pozitivă celor mai diverse tendinţe secularizante. De multe ori mass-media a indus voit, sau fiind ea însăşi manipulată, stări neconforme cu realitatea. Uneori mijloacele de informare în masă construiesc o falsă realitate (cazul lui Orson Wells e un exemplu clasic), întreţin o stare artificială în diferite privinţe (mai ales in domeniul libertătilor civile), urmărind diferite scopuri care scapă de cele mai multe ori masei de consumatori.

Un exemplu clasic este mass-media în perioada nazismului, sau în cea a comunismului. Şi în occident mass-media a servit diferitelor administraţii şi a intoxicat populaţia cu diverse programe guvernamentale: cursa înarmărilor, războiul stelelor, lansarea sateliţilor de spionaj, programele de cercetare spaţială, radio telescoapele au fost finanţate cu largă inimă de contribuabilii aflaţi sub vraja insidioasă a mass-media. Dar în cele ce urmează, ne vom ocupa mai exact de

158

mediatizarea teoriei evoluţiei şi a perspectivei evoluţioniste, urmărind concret canalele de media care se ocupă cu aceasta îndeletnicire şi modalităţile lor de publicitate.

O descoperire importanta in biologia plantelor

www.softpedia.com

Nu exista asa ceva precum tabu cultural daca esti o planta. Insa, atunci, cum reusesc plantele sa evite efectele negative ale incrucisarii cu o ruda apropiata? Oamenii de stiinta stiu inca de la inceputul secolului 20 ca majoritatea plantelor resping polenul propriu precum si cel de la rudele apropiate. Insa cum o fac?

Aceasta intrebare nu este numai de interes academic. Datorita faptului ca anumite plante au fost cultivate de milenii, cele mai multe dintre ele si-au pierdut aceasta capacitate naturala. Prin urmare, oamenii de stiinta spera acum sa reuseasca sa reechipeze plantele comerciale cu ea, pentru a obtine niste specimene mai robuste.

In anii '80, cercetatorii au reusit in sfarsit sa-si faca o idee despre cum functioneaza sistemul atunci cand au descoperit in pistil (partea feminina a plantei) o clasa de enzime (numite S-RNaze) care distruge polenul nedorit. Insa cum de nu distrug aceste enzime orice polen nu era cunoscut. Pana acum.

Cei mai multi cercetatori speculasera ca, probabil, S-RNazele sunt cumva eliminate atunci cand polenul potrivit apare. Insa Bruce McClure, un biochimist de la Universitatea Missouri si colegii sai au descoperit acum ca nici vorba de asa ceva.

Ei au constatat ca enzima intra in polen indiferent daca acesta este sau nu compatibil cu pistilul. Scamatoria are loc in interiorul polenului.

159

Atat polenul compatibil cat si cel incompatibil captureaza enzima toxica in interiorul unui compartiment. Insa polenul incompatibil nu reuseste sa o tina acolo decat 36 de ore. Cercetatorii au descoperit ca o alta proteina, numita HT-B, care ajuta la dezintegrarea peretelui compartimentului, exista in cantitati mult mai mari in polenul incompatibil. Prin urmare, se pare ca polenul incompatibil este mai putin capabil sa se protejeze de proteina HT-B si ca nu este capabil sa tina toxina capturata.

Alti biochimisti si geneticieni specialisti ai plantelor sunt extaziati de noua descoperire si au declarat ca este "destul de revolutionara" si ca va avea "un impact imens" asupra domeniului.

Originea vieţii la Sfântul Vasile cel Mare

Paul Cocei

Unul dintre cei mai importanţi creaţionişti este chiar Sfântul Vasile cel Mare. Aceasta este concluzia �tâlcuirii zilelor facerii�, tâlcuire în acord cu toţi Sfinţii Părinţi şi cu doctrina Bisericii Ortodoxe.

A patra zi

160

O primă teorie care este respinsă în citatele prezentate aici este credinţa în apariţia soarelui, lunii şi celorlalte planete în prima zi a Facerii. Această idee, susţinută de unii evoluţionişti (precum dr. Alexandros Kalomiros), este absolut necesară pentru interpretarea zilelor Facerii drept �ere geologice�, întrucât vegetaţia apare, conform referatului biblic, înaintea soarelui şi a lunii. Sfântul Vasile se exprimă categoric în susţinerea creării planetelor în a patra zi:

�Acelaşi lucru îl putem spune şi despre cer. Nici nu era încă terminat şi nici nu primise propria lui podoabă; nu era luminat nici de lună, nici de soare şi nici încununat cu cetele de stele. Încă nu se făcuseră acestea. Deci n-ai păcătui faţă de adevăr dacă ai spune că şi cerul era Ťnetocmitť� (Omilia a II-a la Hexaemeron, I)

�ŤŞi a numit Dumnezeu lumina zi, şi întunericul l-a numit noapteť. Acum, după ce a fost făcut soarele, este zi când văzduhul este luminat de soare şi când soarele străluceşte in emisfera de deasupra pământului; este noapte când soarele ascunzându-se face umbra pământului. Atunci, la început, ziua şi noaptea nu se datorau mişcării soarelui, ci se făcea zi şi urma noapte când se revărsa lumina aceea care a fost făcuta la început şi când iarăşi se retrăgea, potrivit măsurii rânduite de Dumnezeu� (Omilia a II-a la Hexaemeron, VIII)

�Pentru că unii socotesc că soarele este cauza celor ce răsar din pământ, că, adică, prin atracţia căldurii lui scoate la suprafaţa pământului puterea de germinaţie care este în adâncul lui, de aceea Dumnezeu a dat pământului această podoabă înainte de facerea soarelui, ca să înceteze cei rătăciţi să se mai închine soarelui ca unuia care ar fi cauza vieţii� (Omilia a V-a la Hexaemeron, I)

�În acelaşi timp, ca să nu spunem că soarele este pricina uscării pământului, Creatorul a pregătit uscarea pământului înainte de facerea soarelui� (Omilia a IV-a la Hexaemeron, V)

�Cerul şi pământul fuseseră făcute mai înainte; după facerea lor a fost creată lumina; apoi a fost despărţită ziua de noapte; apoi, iarăşi, s-a făcut tăria şi arătarea uscatului; apa s-a adunat într-o adunare cu margini fixe şi

161

determinate; pământul s-a umplut cu cele ce au răsărit din el; a odrăslit mii şi mii de feluri de plante şi s-a umplut cu toate soiurile de arbori. Nu erau încă nici soarele, nici luna, ca sa nu spună oamenii că soarele este cauza şi tatăl luminii şi nici ca cei ce nu-L cunosc pe Dumnezeu sa socotească soarele creator al celor răsărite din pământ. De aceea a fost făcut soarele în a patra zi� (Omilia a VI-a la Hexaemeron, II)

�Atunci, la început (în ziua întâi - n.n.), s-a adus la existenţă natura luminii; acum (în ziua a patra - n.n.), corpul acesta ceresc a fost făcut ca să fie vehicul al acelei lumini întâi-născute� (Omilia a VI-a la Hexaemeron, II)

�ŤSă fie spre semne şi spre zileť, spune Scriptura. Nu ca să facă zilele, ci ca să stăpâneasca zilele. Că ziua şi noaptea au fost făcute înainte de facerea luminătorilor. Aceasta ne-o arata şi psalmistul, când spune: Dumnezeu a pus Ťsoarele spre stăpânirea zilei, iar luna şi stelele spre stăpânirea nopţiiť� (Omilia a VI-a la Hexaemeron, VIII)

De cât timp are nevoie Dumnezeu pentru a crea?

O a doua problemă este durata zilelor creaţiei. Sfântul Vasile nu se pronunţă deloc referitor la durata efectivă a unei zile (aşa cum face Sfântul Efrem Sirul, care spune explicit că durata unei zile a fost de 24 de ore), dar se pronunţă în ce priveşte durata actului efectiv al creaţiei. Astfel, după cum se vede în cele ce urmează, după Sfântul Vasile, crearea diferitelor elemente ale universului actual s-a petrecut �îndată�, �într-o clipită de vreme�, la fiecare poruncă a Creatorului:

�ŤSa răsară pământul iarbă verdeť. Şi îndată a răsărit împreună cu ierburile hrănitoare şi pe cele otrăvitoare� (Omilia a V-a la Hexaemeron, IV)

�ŤSa răsară pământul iarbăť. Şi într-o clipită de vreme, pământul, ca să păzească legile Creatorului, începând cu odrăslirea, a trecut plantele prin toate fazele lor de creştere şi le-a adus îndată la desăvârşire. [...] Şi nici osânda nu împiedică belşugul pământului; că acestea au fost mai înainte decât păcatul pentru care am fost osândiţi

162

să mâncăm pâinea noastră întru sudoarea feţei� (Omilia a V-a la Hexaemeron, V)

�ŤŞi pom roditor, care sa facă rod, cu sămânţa lui în el, după fel şi asemănare, pe pământť. La acest cuvânt, toate pădurile s-au îndesit, toţi arborii s-au ridicat iute in sus, cei care în chip firesc se ridică la mare înălţime [...]toţi, într-o clipită de vreme au apărut, fiecare cu mirosul sau propriu, deosebiţi prin însuşiri foarte precise de alţi arbuşti, fiecare cunoscut prin caracterul său propriu� (Omilia a V-a la Hexaemeron, VI)

�ŤSă răsară pământul pom roditor, care sa facă rod, pe pământť. Şi îndată culmile munţilor s-au umplut, grădinile s-au întocmit cu multa arta, malurile râurilor s-au înfrumuseţat cu nenumărate feluri de plante� (Omilia a V-a la Hexaemeron, IX)

�ŤSă răsară pământulť. Aceasta mică porunca s-a prefăcut îndată într-o puternică lege a naturii şi într-o raţiune măiastră. Porunca aceasta a săvârşit miile şi miile de însuşiri ale plantelor şi ale arborilor, mai iute decât un gând de-al nostru� (Omilia a V-a la Hexaemeron, X)

�A venit porunca, şi îndată râurile au început să lucreze: lacurile au ajuns roditoare, dând naştere la vieţuitoare, fiecare după felul lor propriu şi după natura apelor; marea a născut tot felul de specii de animale înotătoare; nici apa din bălti şi din mlaştini n-a fost nelucrătoare, nici n-a rămas lipsită de participarea ei la desăvârşirea creaţiei� (Omilia a VII-a la Hexaemeron, I)

Evoluţionism după fel ?� �

O a treia idee respinsă implicit, prin susţinerea creaţionismului, de Sfântul Vasile cel Mare, este evoluţionismul însuşi. Sau, mai exact, transformismul, indiferent dacă este �teist� sau ateu. Cuvintele Sfântului Vasile nu au nevoie de nici un comentariu:

�La naştere, cel născut nu se naşte din cineva care are o natură potrivnică lui, ci din cei de aceeaşi natură� (Omilia a II-a la Hexaemeron, IV)

163

�Deci decât orice altă spusă este mai adevărată spusa aceasta: sau este sămânţă în plante, sau au în ele o putere seminală. Acest lucru vrea să-l spună Scriptura prin cuvintele Ťdupă felť. Colţişorul trestiei nu odrăsleşte măslin, ci din trestie iese alta trestie, iar din seminţe răsar plante înrudite cu seminţele aruncate în pământ. Şi astfel, ceea ce a ieşit din pământ la cea dintâi naştere a plantei, aceea se păstrează şi până acum; iar prin răsărirea în continuare se păstrează Ťfelulť� (Omilia a V-a la Hexaemeron, II)

�Iar aşa-numita zâzanie şi toate celelalte seminţe străine care sunt amestecate cu seminţele cele bune de mâncare, pe care de obicei Scriptura le numeşte neghină, nu se produc prin o transformare a bobului de grâu, ci au fost dintru început cu felul lor propriu� (Omilia a V-a la Hexaemeron, V)

Pământul a scos la iveală ceea ce se afla în el, nu� pentru că Dumnezeu a spus: Ťsă scoatăť, ci pentru că Dumnezeu, Care i-a dat porunca, i-a dăruit pământului şi puterea de a scoate din el. Nici când pământul a auzit: ŤSa răsară iarba verde şi pământ roditorť, pământul n-a scos iarba verde pe care o avea ascunsă în el, nici n-a scos la suprafaţa finicul sau stejarul sau chiparosul, care nu stăteau ascunşi undeva jos, in sânurile pământului. Nu! Ci Cuvântul dumnezeiesc creează cele ce se fac� (Omilia a VIII-a la Hexaemeron, I)

�După cum sfera, dacă se împinge şi este pe un loc înclinat, merge la vale datorită construcţiei sale şi însuşirii locului, şi nu se opreşte înainte de a ajunge pe un loc şes, tot aşa şi existenţele, mişcate de o singură poruncă, străbat în chip egal creaţia, supusă naşterii şi pieirii, şi păstrează până la sfârşit continuarea speciilor, prin asemănarea celor ce alcătuiesc specia. Din cal se naşte cal, din leu leu, din vultur vultur, şi fiecare din vieţuitoare îşi păstrează specia prin continue naşteri pana la sfârşitul lumii. Timpul nu strică, nici nu pierde însuşirile vieţuitoarelor, ci, ca şi cum acum ar fi fost făcute, merg veşnic proaspete împreună cu timpul� (Omilia a IX-a la Hexaemeron, II)

164

�Sufletul necuvântătoarelor nu s-a arătat fiind ascuns în pământ, ci a luat fiinţă o data cu trupul lor, la porunca Ziditorului� (Omilia a IX-a la Hexaemeron, III)

Super-carapacele

Jonathan Sarfati (traducere de Paul Cocei)

Prestigioasa publicaţie ştiinţifică Nature se minunează în faţa carapacei scoicii gigantice. Această carapace, spune publicaţia, este �una dintre capodoperele inginereşti ale naturii�1. Ce o face, deci, atât de deosebită?

Scoica îşi dezvoltă carapacea depunând iniţial un strat exterior numit periostracum, care se constituie în mediul de creştere a unor minuscule cristale alungite, aşezate în unghiuri drepte faţă de membrană. Acest strat are doar un micron (a mia parte dintr-un milimetru � n.tr.) grosime. Un număr enorm de minerale cresc astfel ajungând la o grosime de câţiva milimetri.

Cristalul are o structură zigzagată si este compus din trei straturi, formate în parte din tije de aragonit, o varietate de carbonat de calciu (CaCO31), ţinute împreună printr-un �clei proteic�. Aceasta face ca o scoică să aibă în structura sa 99% minerale şi 1% proteine. Tijele din fiecare strat se aliniază la 90° faţă de cele din stratul vecin. Mai mult, fiecare tijă este compusă din alte tije, mai mici - şi aşa mai departe, până la nivelul cristalelor individuale.2

Dr. Roberto Ballarini, Inginer de Ştiinţa Materialelor la Universitatea Case Western Reserve, a studiat duritatea scoicilor. El a arătat că felul în care sunt ele alcătuite face dificilă propagarea unei fisuri în întreaga structură. Astfel, cu toate că aragonitul este foarte fragil, arhitectura scoicii reprezintă �una dintre cele mai rezistente compozite din elemente fragile cunoscute omului�. În fapt, ea este de 30 de ori mai �tare� şi de cca. 1.000 de ori mai dură (mai rezistentă la fracturare) decât mineralul pur.3

165

Mai mult, cochilia vie face ceva ce nici un material creat de om nu poate � se repară singură! Colegul doctorului Ballarini, dr. Su Xiao-Wei, a arătat felul în care scoica îşi repară găurile. În 24 de ore, ea poate acoperi rana cu o membrană transparentă, în care depozitează apoi mici cristale de aragonit, formând multe straturi fine. După circa 6-8 zile, scoica începe construcţia structurii uimitor de dure, formată din cristale alungite, în straturi încrucişate.

Procesul de reparare necesită o fină coordonare între straturile organice şi cele minerale. Dr. Su şi colegii săi speră că cercetarea lor va dezvălui modul în care omul ar putea şi el construi materiale atât de dure. Totuşi, savanţii nu au aflat încă în ce mod este controlat acest proces la nivel molecular. Abia atunci când vor afla cum genele �programează� acest proces, vor fi învăţat încă o lecţie de la Programator.

Referinţe

1. Daw, R., Give a shell a break, Nature 427(6976):691, 19 February 2004.2. Ballarini, R., Cracking the conch conundrum: tough ceramics at the seashore, Distinguished Lecture Series, Cornell University, 11 February 2003; .3. Queen conch shell suggests new structure for ceramics, , 30 June 2000; based on Kamat, S., Su, X., Ballarini, R. and Heuer, A.H., Structural basis for the fracture toughness of the shell of the conch Strombus gigas, Nature 405(6790):1036 1040, 29 June 2000.�

Sursa articolului: Creation 27(3):19 June 2005

Un laborator italian a clonat 14 porci

www.bbc.co.uk

Cercetătorii italieni care au realizat clonarea primului cal au anunţat naşterea a 14 purceluşi clonaţi.

166

Animalele s-au născut cu câteva săptămâni în urmă la Laboratorul de Tehnologie Reproductivă din Cremona.

Cercetătorul şef Prof. Cesare Galli a declarat că porcii ar putea fi de ajutor în înţelegerea mecanismului transplanturilor de organe de la animale la om.

Oamenii de ştiinţă au clonat până acum oi, şoareci, vite, ţapi, iepuri, pisici, porci, catâri şi câini. Primul cal clonat � o iapă Halflinger botezată Prometea � s-a născut la acelaşi laborator în vara anului 2003. Tot aici au fost produse şi clone de vaci.

Cel mai recent experiment a fost derulat ca parte a proiectului Uniunii Europene de a studia celulele stem la animalele clonate. Celulele stem sunt celulele "conducătoare" ale corpului, având abilitatea de a se transforma în multe tipuri diferite de ţesut adult.

Oamenii de ştiinţă sunt interesaţi de folosirea porcului ca model în cercetarea transplanturilor, deoarece acesta este apropiat de om în termenii anatomiei şi fiziologiei.

Proiectul "Stiinta si religie in Romania"

www.cronicaromana.ro

Romanii au trait 45 de ani modelati de o mentalitate care excludea categoric religia din viata omului si facea acest lucru apeland la un stufos instrumentar stiintific. Pe

167

de alta parte, educatia lor, de masa, solida, era fundamentata pe un bogat continut stiintific. De aceea, acum, un dialog Stiinta-Religie, onest, bine informat si deschis catre logica interioara a Religiei si spre realitatile Stiintei, le-ar putea reaseza pe amandoua la locul lor in viata omului.

Romania este un important nucleu ecumenic. Ca nicaieri, aici, la portile Orientului, se intrepatrund si coexista toate religiile Terrei, romanii, primordial ortodocsi, fiind recunoscuti pentru toleranta lor. Mai mult, in Romania, ca in toti Balcanii, poate ca o reactie fata de comunism, receptat la un moment dat ca o ideologie antiromaneasca, desacralizarea a fost mai lenta: romanul este mai deschis fata de religie decat un occidental, care a fost supus desacralizarii de la Renastere incoace.

Dupa Revolutia anti-comunista au aparut foarte multe facultati de Teologie, ergo vor fi foarte multi preoti. Acestia vor influenta viata si comportamentul credinciosilor, deci este necesar ca viitorii preoti sa aiba si o minima cultura stiintifica. In plus, sunt semne ca limbajul teologic s-a modificat, se incearca acum mai degraba o dezbatere a problemelor specifice religiei, decat un ton apodictic si fara reactie. Acest nou curent trebuie sa fie receptiv fata de provocarile stiintei.

In ultimii ani, dupa prabusirea comunismului, societatea romaneasca a fost martora unei deschideri, initial timide, atat din partea comunitatii stiintifice, cat si din partea membrilor inaltului cler al Bisericii Ortodoxe Romane � ambele parti manifestandu-si dorinta de a explora relatia dintre domeniile specifice fiecareia dintre ele.

Pentru ca intentiile de mai sus sa nu ramana intr-un stadiu pur declarativ, o serie de persoane tentate de strapungerea acestei interfete fundamentale s-au implicat in publicarea de articole dedicate chestiunii in cauza, organizarea de simpozioane si conferinte specifice, uneori ca sectiuni in cadrul unor astfel de manifestari cu un caracter mai larg. Interesul pentru investigarea raporturilor dintre stiinta si religie a fost receptat si din punct de comercial de catre o serie de edituri de prestigiu, care au consacrat temei respective cateva titluri sau chiar colectii, ce s-au impus ulterior printre preferintele

168

publicului cititor. Astfel, inca din 1990-1992, toata lumea atrasa de subiect a reusit sa aiba acces, in limba romana, la scrierile fundamentale ale unor Stephane Lupasco, David Bohm sau Imre Toth, pentru a nu mentiona decat cateva nume mai populare... De un mai mic succes, in termeni de penetrare pe piata, s-au bucurat emisiunile de radio si televiziune, care nu au abordat decat marginal si accidental relatia dintre stiinta si spiritualitate sau pe cea dintre religie si ultimele progrese tehnico-stiintifice. De asemenea, cadrul institutional a reactionat lent, neadaptandu-se apetentei pentru explorarea acestui fecund obiect de studiu.

De aceea, poate pentru a forta putin desfasurarea evenimentelor, urmatoarea etapa a constat, firesc, in organizarea la Bucuresti a unui colocviu international cu titlul: "Stiinta si religie. Antagonism sau complementaritate". Colocviul � organizat de catre Comisia Nationala UNESCO a Romaniei si Academia Romana, cu sprijinul Fundatiei John Templeton si a Universitatii Inter-disciplinare din Paris � s-a inscris in cadrul programului "Science and the Spiritual Quest II" al Centrului pentru Teologie si Stiinte Naturale de la Berkeley, California. Beneficiind de o importanta participare internationala, precum si de reunirea exceptionala a celor mai interesante personalitati din tara, evenimentul s-a dorit a fi un impuls declansator al unei suite de alte manifestari similare. De altfel, revista Stiinta si tehnica a raspuns acestei intentii, initiind, dupa un numar special dedicat stiintei si religiei, un amplu serial ce incearca familiarizarea cititorilor sai cu cele mai uzuale concepte si idei utilizate in aceasta dezbatere, precum si cu cercetarile si opiniile momentului sau cu personalitatile in voga si calendarul manifestarilor viitoare.

Dar pentru continuarea rationala si coerenta a acestui gen de demersuri, in noua etapa ce ni se deschide, avem nevoie de un cadru de actiune mai strict, precum si de gestionarea institutionalizata a unui anumit tip de astfel de masuri organizatorice. Acesta este proiectul "Stiinta si religie in Romania", proiect pilot pentru dezvoltarea dialogului dintre stiinta si religie in fostele tari comuniste.

Proiectul este sustinut de Fundatia John Templeton, are o durata de 18 luni si este implementat de Academia Romana,

169

Universitatea Interdisciplinara din Paris si Centrul International pentru Cercetari Transdisciplinare. Ceilalti parteneri romani ai proiectului sunt Comisia Nationala a Romaniei pentru UNESCO, Institutul Astronomic al Academiei Romane, Biserica Ortodoxa, Universitatile de stat din Bucuresti, Craiova si Cluj-Napoca, Universitatea "Spiru Haret" din Bucuresti, Colegiul "Noua Europa", Fundatiile Socrate si Nationala pentru Stiinta si Arta.

Proiectul cuprinde conceperea si sustinerea unor cursuri si lectorate de Stiinta si Religie in universitati din Romania, publicarea unor lucrari stiintifice si de popularizare care sa acopere tematica data, realizarea unor studii si cercetari de catre doua grupe interdisciplinare care isi vor promova rezultatele in cadrul unui seminar national cu participare internationala, invitarea unor personalitati internationale pentru a conferentia in Romania pe tema acestui dialog si crearea unui centru de documentare pilot in cadrul Fundatiei Nationale pentru Stiinta si Arta.

Comisia Nationala a Romaniei pentru UNESCO incurajeaza si sprijina institutionalizarea dialogului dintre stiinta si spiritualitate si organizeaza de mai bine de doi ani o suita de manifestari in aceasta arie de activitati.

Elementele de baza ale strategiei de actiune a UNESCO educatia pentru toti, combaterea saraciei si eradicarea�

saraciei absolute, promovarea eticii in dezvoltarea tehnologica si in acelasi timp justitia sociala aduc Proiectul "Stiinta si� religia ortodoxa" propus de Romania Fundatiei Templeton la nivelul unui demers esential pentru atingerea obiectivelor amintite.

Elementele concrete ale Proiectului "Stiinta si religia ortodoxa" � cum sunt: crearea de centre de documentare, producerea si distribuirea de carti, CD-uri, publicatii periodice, seminarii nationale si internationale, premii pentru studenti, pentru tinerii cercetatori, pentru oamenii de stiinta si pentru teologi, crearea unei catedre de stiinta si religie la o universitate particulara si nu in ultimul rand crearea unui sistem de promovare in mass-media a dialogului dintre stiinta si religia ortodoxa � propun proiectul cu fermitate ca un

170

element important in constructia sistemului democratic in era postcomunista.

Se creaza in acest mod o noua viziune sociala locala, proiectul constituindu-se astfel si intr-un laborator test pentru fostele tari comuniste si pentru capacitatea lor de a se adapta unei noi ordini sociale.

171