1

COSMOLOGIE SUMERIANĂ –„…PRECUM ÎN CERURI, AŞA ŞI PE PĂMÂNT…”

Astăzi, civilizaţiile edificate de europeni, adică civilizaţia europeană propriu-zisă,

cea americană şi cea australiană, par să trăiască într-o lume din care sacrul a fost izgonit,

iar zeii au devenit pluriformi, având numele „ştiinţă”, „tehnologie”, „confort”, „distracţie”,

„sport”, „ideologii politice”, „averi”. Acestea sunt apariţii destul de recente pe scena

gândirii, avându-şi rădăcinile în Renaştere şi în umanism, dar făcându-şi simţită prezenţa o

dată cu deismul secolului al XVII-lea, prin iluminismul de veac XVIII şi mai ales prin

ideologia comunistă a secolelor XIX şi XX. Emergenţa acestor idei au dus la spargerea

mentalităţii religioase existente anterior, în Evul Mediu.

Acest eseu nu va aborda mentalitatea religioasă a Evului Mediu, care nu era defel

una monolitică (a se vedea diferitele mişcări şi secte religioase), ci va păşi într-un „tunel al

timpului şi spaţiului” care ne va purta până în Sumerul mileniilor IV-III î.e.n. Ajunşi acolo,

vom face cunoştinţă cu un Weltanschauung mesopotamian care afirma unitatea lucrurilor

din cer cu cele de pe Pământ, concepţie denumită „omologie”, şi cu viaţa trăită în

conformitate cu această concepţie.

Atunci când vorbim despre Sumer, vorbim despre arealul geografic și civilizațional

al sudului Mesopotamiei, din perioada cuprinsă între începutul perioadei Uruk (4.100

î.e.n.) şi 1.960 î.e.n., când ceea ce mai rămăsese din civilizaţia sumeriană s-a prăbuşit în

faţa năvălirii elamiţilor veniţi din est.1 „În termenii politici, această perioadă ar trebui

privită ca fiind o unitate, etalând aceleaşi caracteristici de bază pentru întreaga sa durată.”2

În această perioadă, Weltanschauung-ul sumerian, concepţia sumerienilor despre

lume şi viaţă era modelată de preoţi. Ei erau aceia care, în general, elaborau diverse mituri

despre originile lumii sau apariţia unor instituţii, facilitând trecerea de la o religiozitate

îndreptată spre totemurile familiei extinse sau ale ginţii la o religiozitate mai lărgită,

îndreptată spre divinitatea tutelară a aşezării sau spre panteonul acesteia.

Un „meta-mit” – dacă-l putem denumi astfel – elaborat de sacerdoţii sumerieni, o

amplă concepţie mitologică absolut definitorie pentru membrii acestei civilizaţii, şi care a

1 Marc Van De Mieroop, A History of the Ancient Near East, ca. 3000 - 323 BC, Blackwell Publishing,Oxford, UK, second edition, 2007, pp. 41,42 şi http://en.wikipedia.org/wiki/History_of_Sumer2 Marc Van De Mieroop, op. cit., p. 42.

2

influenţat profund iudaismul, creştinismul şi islamismul, este omologia. Simplu spus,

această omologie înseamnă credinţa că între planul fizic și cel metafizic, cel divin-cosmic,

cel natural şi cel socio-uman există corespondenţe. Sumero-akkadienii şi, mai târziu, asiro-

babilonienii şi populaţiile vechi din această regiune, credeau în unitatea lumii, convinşi că

ceea ce exista în Ceruri se reflecta pe Pământ. Este posibil ca, ideatic vorbind, obârşia

stihului evanghelic „…precum în Ceruri, aşa şi pe Pământ”3 să se afle aici.

Ce înseamnă, mai concret, unitatea lumii? Vom da răspunsul prin cuvintele

istoricului Lucian Boia:

Unitatea. Acest arhetip încearcă să supună lumea unui principiu unificator. Omul aspiră să

trăiască într-un univers omogen şi inteligibil. Religiile, gîndirea magică, filozofiile, ştiinţele,

interpretările istoriei, ideologiile încearcă, fiecare în felul său, să ofere un maximum de

coerenţă diversităţii fenomenelor. (…) Unitatea se manifestă la toate nivelurile, atît în sens

cosmic (legi care guvernează Universul, integrarea omului în Creaţie, corespondenţe între

microcosm şi macrocosm), cît şi la scara comunităţilor umane, cărora o întreagă serie de

mituri şi de ritualuri trebuie să le asigure coerenţa (din timpurile primitive pînă la ideologiile

naţionale moderne).4

Mircea Eliade face chiar afirmaţia îndrăzneaţă că, în Mesopotamia, concepţia

fundamentală era aceea a unei totale omologii între Cer şi Lume. Ilustrul savant scrie5:

Asta înseamnă nu numai că tot ce există pe Pământ există într-un anumit fel şi în Cer – dar

că fiecărui lucru de pe Pământ îi corespunde cu precizie un lucru identic în Cer, după al

cărui model ideal s-a realizat. Ţările, fluviile, oraşele, templele – acestea din urmă fiind (…)

imaginea însăşi a Cosmosului – toate există real în anumite niveluri cosmice (…) pe Pământ

aflându-se numai imaginea lor, palidă şi imperfectă.6

Iar în altă parte, savantul român subliniază: „Lumea se dezvăluia, aşadar, ca fiind

înzestrată de structuri şi guvernată de legi.”7

3 Evanghelia după Matei, 6:10b.4 Lucian Boia, Pentru o istorie a imaginarului, edit. HUMANITAS, Bucureşti, 2000, trad. T. Mochi, p. 32.5 Mircea Eliade, Cosmologie şi alchimie babiloniană, Edit. Moldova, Iaşi, 1991, ed. a doua, pp. 16,17.6 Ion Banu îl contrazice, a se vedea Sensuri universale şi diferenţe specifice în filozofia Orientului antic, Edit.Ştiinţifică, Bucureşti, 1967, vol. I, p. 67. A se vedea şi p. 48.7 Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. I: „De la epoca de piatră la misterele dinEleusis”, edit. Universitas, Chişinău, Moldova, 1992, trad. C. Baltag, p. 87. Subl. aut.

3

Omologia sumeriană a zămislit rodnic în cosmologia, „teologia”, antropologia,

cultura şi societatea sumeriană.

Inserăm aici o reprezentare sumeriană a lumii, după care vom furniza explicaţiile

necesare comprehensiunii sale.

Reprezentarea sumeriană „din lateral” a Universului, preluată integral de babilonieni.8

În reprezentarea de mai sus, ceea ce pentru un postmodern este un simplu ou, pentru

un sumerian religios ar fi o întreţesere a cosmologiei cu teogonia, o „cosmo-teogonie”,

pentru că el ar identifica nişte zei: mai întâi, pe Zeiţa-Mamă Nammu, sau oceanul cosmic

format din apă sărată primordială; prin partenogeneză, ea a dat naştere zeului uranian An

(cerul sau firmamentul domului reprezentat mai sus), şi zeiţei Uraş, denumită mai târziu Ki

(Pământul). Împreună, An-Ki formează Cosmosul vizibil, înconjurat de oceanul cosmic.9

Din îmbrăţişarea zeului An (Cerul) cu Glia Ki s-a născut Enlil, zeul care simboliza

văzduhul. El separă şi totodată uneşte Pământul cu Cerul. (Aşadar, aici apar pentru prima

dată elementele Cosmosului, adică apa, cerul, pământul şi aerul.)

Ulterior, Enlil, zeul văzduhului, născut din îmbrăţişarea zeului ceresc An cu zeiţa

pământească Ki, îşi va fecunda mama (glia Ki) şi va da viaţă lumii.10

În ceea ce priveşte regiunea abisală, la început se considera că aceasta era o extensie

a lui Ki, dar mai târziu s-a elaborat conceptul de Kigal, Infernul.11

8 Ion Banu, op. cit., p. 65.9 Art. „Nammu”, în Victor Kernbach, Dicţionar de mitologie generală, Edit. ştiinţifică şi enciclopedică,Bucureşti, 1989, p. 413.10 Art. „Mitologii din Mesopotamia”, în Victor Kernbach, op. cit., p. 390.

4

Pornind de la aceşti zei, pe parcurs, panteonul s-a îmbogăţit continuu, cu zei de prim

rang (Enki, Damgalnuna, Inanna/Iştar), de rang secund (cei şapte Igigi) sau inferior (cei

cincizeci de Anunnaki).

O dată ce au apărut şi alţi zei, şi unele aşezări sumeriene, sate simple, au început să

se pretindă a fi sub protecţia unei anumite zeităţi şi să construiască temple, schimbările

survenite au fost dramatice: nu numai că apare urbanismul (sub forma fie a oraşelor-

templu, fie a cetăţilor-state hieratice), nu numai că aparatele sacerdotale generează

birocraţia angajând funcţionari în templu, dar şi organizează categoric lumea din jurul lor:

zeii, după ce s-au înmulţit, au ales să locuiască nu numai în sălaşurile lor, ci şi pe Pământ,

şi nu în într-un loc oarecare, ci chiar în „centrul lumii”, în mijlocul sau „buricul”

Pământului, care era reprezentat de templul construit şi dedicat lor şi care, pentru

sumerieni, era, desigur, propria lor regiune geografică. Or, pe plan teantropic avem de-a

face cu o „cosmo-geografie”; pe plan pur geografic, centrul Pământului, reprezentat de

templu, care organizează automat lumea din jurul său, conturează o nouă hartă, iar pe plan

filosofic obţinem o imago mundi.

Templele poartă cu ele un simbolism bogat; doi erudiţi francezi, Jean Chevalier şi

Alain Gheerbrant ne spun următoarele:

Templele sunt replici pământeşti ale arhetipurilor cereşti, ca şi imagini cosmice. Cosmologia

şi teologia devin astfel solidare în mintea oamenilor, ca şi în lucrările închinate zeilor.

Universul însuşi este conceput ca un templu…12

Autorii sesizează foarte subtil întrepătrunderea dintre cosmologie, teologie şi

doxologie, adică slăvirea zeilor şi închinarea adusă lor, fapte care, în Sumer, nu mai au loc

în cadrul gentilic, ci în cel al con-cetăţenilor, modelând gândirea întregii comunităţii.

În concepția sumero-akkadiană, „templul scund”, construit direct pe pământ,

„templul înalt”, construit pe o terasă de temelie şi ziqqurat-ul, consecinţa dezvoltării

„templului înalt”13, semnificau în primul rând Lumea. Etajele sale simbolizau diviziunile

Universului, care, la fel ca mai târziu în concepţia creştină, era văzut ca având trei niveluri:

infern, pământ, firmament/cer, cum am arătat şi mai sus.

Mircea Eliade dezvoltă ideea de mai sus:

11 http://en.wikipedia.org/wiki/Sumerian_mythology12 Art. „Templu”, în Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, vol. 3, edit. Artemis,Bucureşti, trad. L. Zoicaş et al., p. 347.13 Sabatino Moscati, Vechile civilizaţii semite, Edit. Meridiane, Bucureşti, 1975, trad. E. Costescu, p. 90.

5

Ziqqurat-ul este de fapt lumea, întrucât el simbolizează Muntele Cosmic, iar Muntele

Cosmic nu este decât o perfectă imago mundi. (…) Muntele sacru este adevăratul tron, căci

acolo domneşte zeul, stăpânul şi creatorul Universului. „Tron”, „templu”, „munte cosmic”,

nu sunt decât formule sinonimice ale aceluiaşi simbolism al Centrului, pe care le vom

întâlni necontenit în cosmologia şi arhitectura mesopotamiană. (…)

Templul, aşadar, participa la un altfel de „spaţiu”: spaţiul consacrat, singurul pe care

culturile arhaice îl considerau „real”.14

În altă parte, acelaşi savant comentează:

…Construirea templelor (…) era, totodată, o reiterare a cosmogoniei, căci templul —

„palatul” zeului — reprezintă prin excelenţă o imago mundi. Ideea este arhaică şi abundent

răspândită. (…) Conform tradiţiei sumeriene, după facerea omului, unul din zei a întemeiat

cele cinci cetăţi; el „le-a clădit în locuri pure, le-a dat nume şi le-a desemnat drept centre de

cult”15. Mai apoi, zeii s-au mulţumit să comunice direct suveranilor planul cetăţilor şi al

sanctuarelor. Regele Gudea o vede în vis pe zeiţa Nidaba (aceasta îi arată un tablou pe care

sunt înscrise stelele benefice) şi pe un zeu care îi revelează planul templului16. Modelele

templului şi cetăţii sunt, s-ar putea spune, „transcendentale”, căci ele preexistă în Cer.

Cetăţile babiloniene îşi aveau arhetipurile în constelaţii: Sippar în Cancer, Ninive în Carul

Mare, Assur în Arcturus etc.17 Această concepţie este generală în Orientul antic.18

Însă, dacă vorbim despre un centru, vorbim automat şi despre o periferie, şi se pare

că sumerienii sunt primii care au gândit faptul că sacrul îşi are forţa maximă în centru şi

slăbeşte pe măsură ce se îndreaptă spre periferie, Templul în care sălăşluieşte zeul având o

funcţie sacral iradiantă, cum ar spune Ştefan Borbely19.

În concluzie, pornind de la închipuiri ale minții, de la elaborarea unor mituri, în

special de factură cosmogonică, sumerienii au ajuns să organizeze mediul lor ambiant şi

vieţile lor, ca o materializare a stihului sus-amintit „…precum în Ceruri, aşa şi pe Pământ”.

Rămâne, probabil, ca o lucrare viitoare, să schiţăm modurile în care sumerienii, oameni

extrem de inventivi, descoperitori ai sistemelor zecimal şi hexagesimal, zămislitori ai

14 M. Eliade, Cosmologie şi alchimie babiloniană, pp. 21, 22.15 Cf. textul tradus de S, N. Kramer, From the Tablets, p. 177. N.a.16 E. Burrows, „Some Cosmological Patterns in Babylonian Religion”, pp. 65 sq. N.a.17 Cf. E. Burrows, op. cit., pp. 60 sq. N.a.18 Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, pp. 63,64.19 Ştefan Borbely, Mitologie generală, edit. Limes, Cluj-Napoca, 2004, p. 68.

6

rudimentelor multor ştiinţe, au conştientizat faptul că trăiau într-un Univers deschis, şi au

purces la răsturnarea stihului în „…precum pe Pământ, aşa şi în Ceruri”…

BIBLIOGRAFIE:

1. Art. „Mitologii din Mesopotamia”, în Kernbach, Victor, Dicţionar de mitologie

generală, Edit. ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1989, p. 390.

2. Art. „Nammu”, în Kernbach, Victor, Dicţionar de mitologie generală, Edit.

ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1989, p. 413.

3. Art. „Templu”, în Chevalier, Jean, Gheerbrant, Alain, Dicţionar de simboluri, vol.

3, edit. Artemis, Bucureşti, trad. L. Zoicaş et al., p. 347.

4. Banu, Ion, Sensuri universale şi diferenţe specifice în filozofia Orientului antic,

Edit. Ştiinţifică, Bucureşti, 1967, vol. I.

5. Boia, Lucian, Pentru o istorie a imaginarului, edit. HUMANITAS, Bucureşti,

2000, trad. T. Mochi.

6. Borbely, Ştefan, Mitologie generală, edit. Limes, Cluj-Napoca, 2004.

7. Eliade, Mircea, Cosmologie şi alchimie babiloniană, Edit. Moldova, Iaşi, 1991, ed.

a doua.

8. *** Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. I: „De la epoca de piatră la

misterele din Eleusis”, edit. Universitas, Chişinău, Moldova, 1992, trad. C. Baltag.

9. Moscati, Sabatino, Vechile civilizaţii semite, Edit. Meridiane, Bucureşti, 1975, trad.

E. Costescu.

10. Van De Mieroop, Marc, A History of the Ancient Near East, ca. 3000 - 323 BC,

Blackwell Publishing, Oxford, UK, second edition, 2007.

SITOGRAFIE

1. http://en.wikipedia.org/wiki/History_of_Sumer

2. http://en.wikipedia.org/wiki/Sumerian_mythology