Corespunzator tabloului al III-lea, drumul Luceafărului spre Demiurg constituie un prilej pt Eminescu de a introduce o serie de motive şi idei specifice:

            motivul zborului cosmic,            motivul nemarginirii Universului (“căci unde ajunge nu-i hotar”),            motivul timpului care îi condamna doar pe oameni.

Din discutia cu Demiurgul reiese ideea fundamentala a efemeritatii oamenilor “Dar piara oamenii cu totii/ S-ar naste iaraşi oameni […] Noi nu avem nici timp, nici loc / Şi nu cunoastem moarte”. Refuzul Demiurgului este motivat de faptul că Luceafărul este o parte esenţiala din ordinea Universului şi că plecarea lui ar determina extincţia cosmosului.     

Finalul (tabloul al IV-lea) se deschide cu imaginea cuplului de îndragostiti Cătălin-Cătălina, care în spatiul protector al codrului trăiesc iubirea împlinită. Conştientizarea trădării nu atraga însă razbunare din partea Luceafărului; acesta dă dovada de o înţelegere superioară a condiţiei dintre ei. Atributele “nemuritor” şi “rece” sugereaza retragerea geniului în lumea lui, unde n-are nici moarte, dar n-are nici noroc.Elemente de prozodie (versificatie)Prozodia este traditionala, cele 98 de catrene avand ritm iambic ( a doua silaba e accentuata), rima fiind incrucisata.Analiza pe niveluri de interpretareDpdv stilistic, se manifesta o preferinţă pt antiteză, fie între condiţiile protagoniştilor, fie între ipostazele angelic-demonic.