Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” IaşiFacultatea de Filosofie si Stiinte Social-Politice

Specializarea Asistenta Sociala

Metodologia elaborarii proiectelorCopilul abuzat – problema sociala

Îndrumător științific, Conf. dr. Stefan Cojocaru

Student,

Iaşi, 2011

“Copilul bătut”: problemă social

Ce este abuzul asupra copilului?

Legea nr. 272/2004, privind protectia si promovarea drepturilor copilului defineste

abuzul ca fiind orice actiune voluntara a unei persoane care se afla intr-o relatie de

raspundere, incredere sau de autoritate fata de acesta, prin care este periclitata viata,

dezvoltarea fizica, mentala, spirituala, morala sau sociala, integritatea corporala, sanatatea

fizica sau psihica a copilului. Aceeasi lege reglementeaza cazurile de neglijare a copiilor,

neglijarea fiind definita ca omisiunea, voluntara sau involuntara, a unei persoane care are

responsabilitatea cresterii, ingrijirii sau educarii copilului de a lua orice masura subordonata

acestei responsabilitati, fapt care pune in pericol viata, dezvoltarea fizica, mentala, spirituala,

morala sau sociala, integritatea corporala, sanatatea fizica sau psihica a copilului.

Copii bătuţi, maltrataţi, lăsaţi de părinţi singuri sau trimişi în căutarea banilor pentru

băutură. Sunt chestii pe care, poate, cei care citesc acum nu le-au trăit, dar undeva, cândva,

le-aţi văzut, în stradă, într-un film bun care a câştigat Oscar-ul etc. Expresia “copil vagabond”

pare să fie o accepţiune a modernităţii, alături de drogaţi, prostituaţi etc.

Maltratarea copilului este orice rănire cu intenţie a unui copil

Încă din 1960, când a fost pentru prima oară identificat ca o problemă socială

“modernă”, s-a scris foarte mult despre abuzul asupra copiilor. In Anglia, Societatea

Naţională pentru Prevenirea Cruzimilor asupra copiilor a produs încă de la sfârşitul anilor 60

multă literatură pe baza statisticilor de incidenţă din registrele cazurilor de risc şi metode de

lucru cu familiile care au săvârşit abuzuri asupra copiilor.

Termenul de “abuz asupra copilului” a fost folosit pentru prima oară de Kempe, în

1962, pentru a descrie “copilul bătut“. Conceptul a fost extins în mod constant. În anii care

au urmat, a ajuns să fie folosit pentru toate formele de rele tratamente, nu doar pentru abuzul

fizic, dar şi pentru formele de neglijare şi abuz emoţional şi sexual.

Între anii 1965 şi 1985, literatura care analiza abuzurile asupra copilului s-a dezvoltat

enorm, mai întâi în America şi apoi şi în Anglia. Schimbarea denumirilor de la copilul bătut

la răniri neaccidentale, până la abuzurile actuale asupra copiilor, sugerează că descoperirile

de mâine vor face ca definiţiile de astăzi să fie necorespunzătoare. De exemplu, conceptul de

abuz sexual a fost puţin menţionat pâna târziu, în anii 70, dar acum constituie o preocupare

majoră.

Problema abuzului asupra copilului este acum de interes internaţional. În 1976, s-a

fondat Societatea Internaţională pentru Prevenirea Abuzurilor asupra Copiilor şi a Neglijării

acestora, urmată în 1978 de Asociaţia Britanică pentru Studiul şi Prevenirea Neglijării şi

Abuzului asupra Copiilor. Conferinţele internaţionale atrag acum sute de auditori şi aproape

tot atâtea studii şi documente legate de acest fenomen.

A. W. Franklin, unul din iniţiatorii acestei preocupări, afirma în 1983 că “În ultimul

deceniu, am văzut problema copiilor maltrataţi fizic, deschisă să includă şi maltratările

emoţionale, neglijentele, abuzul sexual asupra copiilor, exploatarea sexuală sau prostituţia,

pornografia, copiii siliţi să muncească şi manipularea instituţionalizată a copiilor”. Tot el

sugerează că cei care lucrează în acest domeniu ar trebui să conlucreze cu organisme

internaţionale, cum ar fi Organizaţia Internaţională a Muncii, Organizaţia Internaţională a

Sănătăţii, UNICEF, Liga Împotriva Sclaviei. Mulţi autori interesaţi de această problemă şi-au

pus întrebarea: de ce opinia publică nu s-a preocupat înainte de abuzul asupra copiilor. David

Gil a încercat să dea un răspuns acestei întrebări. Ca prim motiv a identificat dificultatea

definirii abuzului asupra copiilor, atrăgând atenţia că este foarte greu să se facă deosebirea

între comportamentul intenţionat sau neintenţionat al părinţilor. În cele mai multe cazuri,

părinţii sunt cei care depun mărturie, copilul nefiind întrebat. Mentalitatea tradiţională în ceea

ce priveşte drepturile părinţilor asupra copiilor a constituit un al doilea motiv al întârzierii

preocupării pentru abuzul asupra copilului. Bătaia este unul din aceste drepturi. Cultura

tradiţională aprobă pedeapsa corporală şi apară dreptul părinţilor de a-şi creşte copiii

aşa cum cred ei de cuviinţă. Această concepţie a început să se schimbe puţin câte puţin o

dată cu intrarea în vigoare a drepturilor copiilor promovate de Societatea pentru prevenirea

Cruzimilor asupra Copiilor.

Violenţa în familie, de natură fizică, psihologică sau socială, este una din cele mai

serioase probleme cu care se confruntă societăţile modern

Calitatea vieţii multor copii poate fi înţeleasă prin abuzul la care sunt supuşi în mediul

familial, uneori chiar de la naştere. Statisticile arată că, într-un procent alarmant de mare,

părinţii consideră că una dintre cele mai bune metode de a-şi cuminţi copiii este bătaia. In

fiecare an, mii de copii maltrataţi de proprii părinţi ajung în grija asistenţilor sociali, în vreme

ce mulţi adulţi sunt decăzuţi din drepturile legale, însă mai sunt zeci sau poate sute de mii

care îndură cu stoicism corecţiile aplicate de adulţii iresponsabili.

Abuzul fizic cauzează leziuni/răniri ale corpului, cum ar fi tăieturi, vânătăi, arsuri,

fracturi osoase, înţepături sau afectări ale organelor interne.

Abuzul psihologic este un pattern de acţiuni sau lipsa unor acţiuni intenţionale,

verbale sau comportamentale, care transmit unui copil mesajul că ea sau el este lipsit de

valoare, slab, neiubit, nedorit, în pericol sau că este valoros doar fiindcă îndeplineşte nevoile

altcuiva. Refuzul de a oferi suportul emoţional, izolarea sau terorizarea unui copil sunt forme

ale abuzului psihologic. Violenţa domestică la care un copil este martor este de asemenea

considerată o formă de abuz psihologic.

Sindromul copilului batut se refera la leziunile si ranile suferite de un copil in urma

unui abuz fizic.

Leziunile interne, taieturile, arsurile, vanataile, hematoamele, si oasele fracturate pot

fi toate semne posibile ale sindromului copilului batut.

Tulburarile emotionale dezvoltate la copii sunt adesea asociate cu abuzul fizic, si pot

cauza probleme comportamentale serioase, precum consumul de droguri sau abuzul fizic al

altor persoane.

Cauze

Sindromul copilului batut poate fi intalnit in toate clasele sociale.

El prezinta insa o incidenta mai ridicata in cadrul familiilor cu un venit financiar

redus, in care adesea nivelul de educatie este precar, iar stresul zilnic este semnificativ.

Adultul, care in cele mai multe cazuri a fost el insusi victima abuzurilor in copilarie,

loveste copilul intr-un atac de furie.

Plansul enervant al unui copil este adesea factorul declansator al abuzului fizic.

Diagnostic

Sindromul copilului batut este cel mai adesea diagnosticat de catre medicul de garda

sau medicul pediatru, sau de catre profesori sau asistenti sociali.

In urma examenului fizic se identifica vanataile, arsurile, hematoamele, hemoragiile

oculare, etc.

Testele imagistice (ex. radiografii, RMN) confirma prezenta fracturilor sau altor

leziuni interne.

Prezenta leziunilor sau ranilor aflate in diferite stadii de vindecare este aproape

intotdeauna indicatorie pentru sindromul copilului batut deoarece, in general, copilul este

adus la medic dupa o perioada indelugata de la producerea abuzului.

Stabilirea diagnosticului este adesea ingreunata de catre indicatiile abuzatorului (care

nu isi recunoaste aproape niciodata vina), si de multe ori chiar de ascunderea adevarului de

catre copilul abuzat (din cauza fricii, rusinii, etc.).

Tratament

Tratamentul medical in cazul sindromului de copil batut variaza in functie de tipul

leziunilor prezente.

Raportarea abuzului fizic al unui minor catre autoritati este obligatorie pentru

medicul, profesorul sau ajutorul social constatator.

Atat terapia fizica, cat si cea psihologica, este adesea recomandata in tratamentului

copilului abuzat.

Centrele de Consiliere pentru Părinţi sunt servicii publice gratuite, dezvoltate la nivel

comunitar care îşi propun promovarea, dezvoltarea şi implementarea de servicii îmbunătăţite de

parenting, pentru a asigura integrarea părinţilor într-un program de consiliere („parenting”)

înainte ca dificultăţile din relaţia copil-părinte să îl plaseze pe copil într-o situaţie de risc.

Centrele beneficiază de echipe multidisciplinare, formate din psihologi, psihiatri, asistente

medicale, asistenţi sociali, psihopedagogi, ce oferă servicii specializate într-un mediu prietenos,

accesibil şi nestigmatizat.

La nivel naţional, există o predilecţie a abuzului asupra copilului în regiunile nord-est

(607 cazuri de abuz din 3040 reprezentând totalul cazurilor de abuz raportate în anul 2009), şi

respectiv sud-est (548 de cazuri). În cadrul centrelor de consiliere ale Salvaţi Copiii sunt

înregistrate peste 350 cazuri pe anul 2010: 88 abuz emoţional, 53 abuz fizic, 34 abuz sexual,

21 neglijare în familie, 14 trafic sau risc de trafic şi 140 alte tulburări comportamentale.

În decursul celor două decenii de activitate în România, Organizaţia Salvaţi Copiii a

creat şi dezvoltat servicii specializate pentru copii victime ale violenţei şi familiile acestora,

precum şi pentru copii cu risc de a dezvolta o tulburare de sănătate mintală. Primii paşi

parcurşi în dezvoltarea serviciilor au fost îmbunătăţirea competenţelor profesioniştilor din

sistemele de sănătate şi educaţie (psihologi, psihiatri, medici de familie şi medici pediatri,

educatori şi consilieri şcolari), cu privire la identificarea, evaluarea şi intervenţia în cazul

copiilor şi adolescenţilor victime ale abuzului, cu risc sau diagnosticaţi deja cu probleme de

sănătate mintală, şi dezvoltarea de materiale educaţionale destinate profesioniştilor şi

publicului larg.

Salvaţi Copiii România a demarat în 2003 o serie de campanii împotriva violenţei

asupra copilului, având ca mesaj „Bătaia nu e rupta din rai”. Cel mai important rezultat al

acestei campanii a fost introducerea în Legea 272 din 2004 a articolului 90, care prevede

interzicerea prin lege a oricărei forme de pedeapsă corporală şi tratamente umilitoare aplicate

copilului. Campania împotriva violenţei asupra copilului a fost relansată şi în anii următori cu

mesajul „Violenţa naşte violenţă”. Începând cu anul 2007, anual, în cadrul campaniei au loc

cursuri de pregătire (acreditate de Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului)

pentru specialiştii care lucrează cu copii, în educaţia pozitivă.

Din 2008, Organizaţia Salvaţi Copiii, în parteneriat cu Ministerul Educaţiei,

Cercetării. Tineretului şi Sportului, implementează proiectul naţional "Tinerii împotriva

violenţei", al cărui obiectiv major este reducerea incidenţei violenţei asupra copiilor în mediul

şcolar. Pentru perioada noiembrie 2010 – septembrie 2011, Salvaţi Copiii îşi propune

informarea şi educarea a 13.200 elevi din întreaga ţară prin intermediul cadrelor didactice

formate;  realizarea unui Caiet al elevului pe baza informaţiilor prezentate în suportul de curs

al programului anti – violenţă; realizarea unui Ghid de buzunar cu informaţii destinate

dezvoltării personale a copilului şi prevenirii situaţiilor de violenţă precum şi desfăşurarea de

workshop-uri cu părinţi, profesori, voluntari, copii şi consilieri şcolari.