Copiii si copilaria editia 2014

Cristina BRĂDĂU

Livia GHIURCUŢA(Coordonatori)

Copiii şi copilăria. Dincolo de cuvinte

Editura Universităţii din Oradea

Oradea

2014

Acest volum cuprinde lucrările Simpozionului Naţional Oradea-centru cultural şi spiritual

european. Cultură şi civilizaţie desfăşurat la Oradea, Liceul Teoretic „Aurel Lazăr”, în data

de 7-8 aprilie 2014. Simpozionul a fost parte a activităţilor proiectului cu acelaşi nume,

Oradea-centru cultural şi spiritual european. Cultură şi civilizaţie. Textele care nu au

respectat criteriile precizate în regulament nu au fost incluse în antologie. Textele publicate

în carte sunt cele trimise de profesorii coordonatori în format electronic. A adar întreagaș

responsabilitate pentru originalitatea i corectitudinea textelor le apar ine.ș ț

Coordonatori:

Prof. dr. Livia GHIURCUŢA

Prof. dr. Cristina BRĂDĂU

Prof. Violeta FETEA

Parteneri:

Universitatea din Oradea, Departamentul de Relaţii Internaţionale şi Studii Europene

Inspectoratul Şcolar al Judeţului Bihor

Biblioteca Judeţeană „Gheorghe Şincai”

Cercul Militar-filiala Oradea

Uniunea Femeilor Române-filiala Oradea

Liceele şi colegiile reprezentate la această acţiune

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a RomânieiORADEA - CENTRU CULTURAL ŞI SPIRITUAL EUROPEAN : CULTURĂ ŞI CIVILIZAŢIE. Simpozion naţional (2014 ; Oradea) Copiii şi copilăria : dincolo de cuvinte : simpozion naţional : Oradea, 2014 / coord.: prof. dr. Cristina Brădău, prof. dr. Livia Ghiurcuţa, prof. Violeta Fetea - Oradea : Editura Universităţii din Oradea, 2014 Bibliogr. ISBN 978-606-10-1363-0

I. Brădău, Cristina (coord.)II. Ghiurcuţa, Livia (coord.)

008(498 Oradea)

Corector: prof. Violeta FETEA;

Colaborator: prof. dr. Olga Valentina DRĂGAN

Coperta: asist.univ.dr. Cosmin CHIRIAC

Tehnoredactre computerizată: dr.ing. Elena ZIERLER

Imagini copertă: autor Vanesa ANDOR - elevă Liceul Teoretic „Aurel Lazăr” Oradea

Liceul Teoretic „Aurel Lazăr”, Oradea

CUPRINS

AM O COPILĂRIE FERICITĂ?................................................................................6

Ecaterina ILLYES...............................................................................................................6COPILĂRIA ÎN REGIMUL COMUNIST, COPILĂRIA ÎN REGIMUL

DEMOCRATIC................................................................................................8

Patricia BAR.......................................................................................................................8FLORI DE VIS, PARADIS PIERDUT.....................................................................11

Miriam Amalia MOŢ........................................................................................................11COPIII ŞI COPILĂRIA............................................................................................13

Iulia CRISTEA .................................................................................................................13COPIII ÎN ISTORIE.................................................................................................16

Bogdan ROŞAN................................................................................................................16COPIII ŞI COPILĂRIA............................................................................................19

Aprilia-Cezara TĂNESCU ...............................................................................................19COPIII SUNT DIN RAI...........................................................................................21

Alexandra PAUL...............................................................................................................21COPILĂRIA ESTE INIMA TUTUROR VÂRSTELOR..........................................23

Melania STANCIU ..........................................................................................................23Doina LAŞIŢĂ .................................................................................................................23GÂNDURI… COPILĂREŞTI…..............................................................................25

Abril MONTES DE OCA.................................................................................................25COPILARIA DE IERI - COPILARIA DE AZI........................................................27

Andreea GYONGYOSI.....................................................................................................27COPILĂRII ÎN OGLINDĂ......................................................................................29

Paula IVAN.......................................................................................................................29COPILĂRIA.............................................................................................................31

Oana PETREAN şi Camelia COZA .................................................................................31COPILĂRIA MEA...................................................................................................35

Antonia CORNEA............................................................................................................35ÎN LUMEA FEERICĂ A COPILULUI....................................................................38

Bianca Nicoleta DUMA....................................................................................................38CE CRED COPIII DESPRE VIOLENŢĂ................................................................41

Florin ŞUTEA ..................................................................................................................41DESPRE TRISTEŢEA COPIILOR DE ASTĂZI.....................................................44

Giulia MĂRGINEAN ......................................................................................................44COPILĂRIA- SURÂS AL ATEMPORALITĂŢII LĂUNTRICE............................47

Ionela DIACONU.............................................................................................................47COPILĂRIA.............................................................................................................50

3


Laura AILINCĂ................................................................................................................50COPILĂRIA.............................................................................................................51

Carmen Paraschiva TOMA...............................................................................................51Elena Bianca GÎLCĂ .......................................................................................................51COPILUL, COPILĂRIA ŞI LUMEA ACESTUIA..................................................55

Denis HALASZ ...............................................................................................................55O COPILĂRIE OTAKU...........................................................................................57

Alexandru HANGANU.....................................................................................................57NAŞTEREA ŞI COPILUL ÎN SOCIETATEA TRADIŢIONALĂ ROMÂNEASCĂ

........................................................................................................................59

Mihaela IONIŢĂ-NICULESCU.......................................................................................59COPIII ŞI COPILĂRIA............................................................................................65

Andreea-Liliana ROŞU.....................................................................................................65COPILĂRIE, ŞCOALĂ, EDUCAŢIE......................................................................68

Marinela Monica IORGA ................................................................................................68ROLUL ŞI IMPORTANŢA JOCULUI ÎN DEZVOLTAREA ................................73

PSIHO-SOMATICĂ A INDIVIDULUI...................................................................73

Daniela IEDERAN............................................................................................................73Gelu Daniel SEREA..........................................................................................................73COPILĂRIA.............................................................................................................78

Carla Amalia FILIP...........................................................................................................78VISUL ROSALIEI...................................................................................................81

Rebeca MALIŢA..............................................................................................................81FIIND COPIL...........................................................................................................87

Lavinia LELE....................................................................................................................87Tema copilăriei în Evul Mediu.................................................................................91

Daria DODESCU..............................................................................................................91TEMA COPILĂRIEI ÎN ISLAM.............................................................................95

Teodora ŞIMON...............................................................................................................95Să învăţăm să ne jucăm!...........................................................................................99

Carmina PANAIT,............................................................................................................99Filofteia DUMITRU..........................................................................................................99COPIII ŞI COPILĂRIA..........................................................................................102

Patricia Alice PRODAN..................................................................................................102DIN AMINTIRI SE NAŞTE IAR COPILĂRIA.....................................................106

Rafaela GHERMAN ......................................................................................................106COPILĂRIA...........................................................................................................110

Andreea-Maria COSMA.................................................................................................110 Carina ŞUSTER.............................................................................................................110

4


5


AM O COPILĂRIE FERICITĂ?

Ecaterina ILLYES1

„Am făcut totul pentru copilul meu şi el nu este fericit” devine un „refren” tot mai

des fredonat, de tot mai mulţi părinţi, iar în momentul când ascultăm povestea lor, totul se

reduce la asigurarea necesităţilor materiale, iar necesităţile sufleteşti ajung, în cel mai bun

caz, pe ultimul loc, dacă nu dispar cu desăvârşire.

Copilul are nevoie de iubire, respect şi autoritate din partea părintelui. Să-i oferim

iubire în orice moment al vieţii lui, dar această iubire să nu devină sufocantă. Iubirea nu

înseamnă numai îmbrăţişări, îi putem arăta iubirea şi prin activităţile organizate împreună.

Să ne facem timp pentru a-l petrece cu copiii noştri, să ne bucurăm de viaţă, să ne

acceptăm copiii aşa cum sunt, să nu-i comparăm niciodată cu copiii prietenilor sau

vecinilor.

Dar ce activităţi am putea organiza cu un copil de 3-4 ani, dar şi cu un copil mai

mare?

- Să devenim artişti realizând „obiecte de artă” prin pictură, din plastelină, din

fire colorate, din sârmă, din diferite materiale. Ne jucăm, îi dezvoltăm abilităţile, dar îl şi

învăţăm să devină creativ. Iar aceste momente pentru copil devin de neuitat. Să avem

răbdare, fiindcă mânuţele lui sunt micuţe şi neîndemânatice, să fim conştienţi de faptul că

se pot întâmpla şi accidente nedorite în actul creaţiei: se răstoarnă paharul cu apă, culorile

vor ajunge, pe mânuţe, haine, chiar şi pe mobilă, foarfeca taie câteodată şi alte materiale

decât cele dorite. Este de dorit, ca înaintea fiecărei astfel de activităţi să ne gândim la toate

scenariile posibile care s-ar putea derula pe parcursul acestor evenimente şi să ne luăm

toate măsurile de securitate. Dacă totuşi se întâmplă şi evenimente nedorite, să nu certăm

copilul, el nu este vinovat, nu a mai trecut prin astfel de experienţe, să transformăm totul

într-un joc, o glumă care a avut şi un moment mai întunecat, dar care poate fi rezolvat.

- Să mergem în excursie – excursiile devin un moment de bucurie pentru copil.

Să încercăm să descoperim împreună natura, flora şi fauna. Îl putem învăţa să imortalizeze

scene din natură cu ajutorul aparatului de fotografiat. Putem să-i învăţăm poezii legate de

plante, animale, anotimpuri. (Furnica, Broscuţele, Căţeluşul şchiop, Somoroase

păsărele...., Iarna pe uliţă etc.)

1 Prof. Şcoala Gimnazială nr.4, Vulcan, jud. Hunedoara6


- Să pregătim împreună o prăjitură - copiii sunt foarte interesaţi să facă aluat,

să realizeze diferite forme. Astfel el se simte important, face aceleaşi lucruri pe care le

face mama sau tata în familie.

- Să practicăm împreună un sport. Cu tata: fotbal, baschet, tenis de câmp,

înot, cu mama: gimnastică, aerobic, zumba.

Deseori ne întrebăm: este bine să lăsăm copilul să greşească?

Probabil ar trebui să începem cu întrebarea: pentru ce pregătim acest copil?

Inevitabil răspundem că pentru viaţă, dar câteodată faptele noastre nu denotă acest lucru.

Trebuiesc satisfăcute nevoile copilului: hrana, odihna, sănătatea, educaţia , siguranţa şi

respectul. Dar, nu trebuie să-i satisfacem toate dorinţele. De câte ori am auzit: trebuie să-i

cumpăr fiului meu telefon de x lei, fiindcă colegul lui are un astfel de obiect şi copilul meu

nu este mai prejos decât colegul lui. Nu este nevoie să-i cumpăraţi orice obiect dorit de

copil, îi puteţi explica că la momentul acela bugetul familiei nu vă permite această

cheltuială, dar împreună puteţi face un plan prin care vă propuneţi nişte paşi de urmat, dar

mai ales de obţinerea unor rezultate în activitatea copilului, care să vă ducă pe toţi mai

aproape de realizarea dorinţei. Planul propus poate fi şi abandonat, nu trebuie să se

finalizeze de fiecare dată, dar nu evitaţi să daţi explicaţiile necesare în cazul unui eşec. În

viaţă nu toate lucrurile duc la success, deseori ne lovim de eşecuri, dar ele trebuiesc

înţelese, pentru a nu ajunge la disperare sau depresie. În viaţă nimic nu este perfect, dar

este bine să căutăm perfecţiunea. Este folositor să lăsăm copilul să greşească, iar

experienţa unei greşeli recunoscute şi îndreptate, întăreşte relaţia părinte –copil, mult mai

mult decât o experienţă fericită de la început, prin care am dorit să netezim drumul

copilului prin viaţă. Rolul părintelui este de a ajuta copilul să vadă care sunt consecinţele

fireşti ale faptelor sale. Acele consecinţe pe care şi le poate asuma, pe care le va

experimenta pe propria piele.

Educaţia nu trebuie să însemne în niciun caz condiţionare, recompensă, pedeapsă

sau păcălire, supunere sau obligare. Educaţia trebuie să fie o legătură indestructibilă între

părinte şi copil, iar atunci şi copilăria lor, a copiilor noştri va fi una fericită şi memorabilă.

În această situaţie,copilul dumneavoastră sigur va spune: da, am sau am avut o

copilărie fericită!

7


COPILĂRIA ÎN REGIMUL COMUNIST,

COPILĂRIA ÎN REGIMUL DEMOCRATIC

Patricia BAR2

Copilăria este o etapă importantă din viaţa fiecărui om, nu degeaba se spune:

,,Copilăria este oglinda sufletului”. Această etapă a vieţii noastre nu a fost scutită de

efectele negative sau pozitive ale regimurilor politice prin care a trecut de-a lungul

timpului ţara noastră. Astfel, cei care şi-au trăit copilăria în regimul comunist povestesc

acum cu stupoare despre efectele acestuia asupra copilăriei lor, o copilărie care este foarte

diferită de cea pe care o trăiesc astăzi copiii.

De aceea, am recurs la alcătuirea acestei scurte prezentări la un interviu cu o

persoană care şi-a trăit copilăria în timpul regimului comunist.

Persoana intervievată mi-a povestit cum în acea etapă a vieţii ei se juca alături de

fraţii şi surorile ei cu vecinii. Jocurile frecvente erau: şotron, baba oarba, ţâţă-mâţă şi de-a

v-aţi ascunselea. Jocurile copilăriei erau completate de problemele cotidiene: îngrijea

împreună cu sora ei de fraţii mai mici care erau gemeni pentru că părinţii lor nu se puteau

ocupa de ei deoarece munceau la CAP. Chiar dacă petreceau destul de puţin timp cu

părinţii, mi-a mărturisit că nu a simţit din partea acestora lipsă de afecţiune şi că în puţinul

timp liber pe care îl aveau, îl petreceau în familie. Îşi aminteşte cu plăcere de clipele

petrecute cu prietenii şi cu fraţii cu care se juca, dar şi că un rol important în viaţa sa l-a

avut şcoala.

Aşadar....

Clasele primare şi cursurile gimnaziale le-a făcut în satul natal, iar după

terminarea orelor mergea, nevoită fiind, la munca câmpului. Dn cauza colectivizării

agriculturii încă de la vârsta de 8-9 ani copiii erau nevoiţi să-şi ajute părinţii la sapă şi la

adunat de fân. Neavând timp să-şi facă temele decât seara era nevoită să le facă la lumina

lumânării sau la lampa cu petrol. În clasele generale făcea şi practică mergând la cules de

plante medicinale: flori de tei, măcieşe, frunze de dud, pentru viermii de mătase care erau

crescuţi în şcoală şi care trebuiau hrăniţi din 2 în 2 ore, fiecare elev venind cu câte o pungă

de astfel de frunze.

2 Elevă, clasa a XII-a D, Liceul Teoretic ,,Aurel Lazăr”, Oradea, coordonator: prof. dr. Livia GHIURCUŢA

8


De asemenea, îşi aminteşte şi de zilele de sărbătoare în care venea la Oradea în 24

ianuarie unde se juca hora Unirii, de 1 mai când se organizau festivaluri în parcuri şi de

23 august-ziua naţională, când veneau la defilare în costum PTAP alcătuit din pantaloni,

bluză şi bonetă, toate de culoare albastră.

Un alt element care şi-a pus amprenta asupra copilăriei ei au fost şi alimentele

care se dădeau raţionalizate. Acestea erau alimente de bază: ulei, zahăr, făină, laptele,

insuficiente pentru familiile cu mai mulţi copii. De aceea, de cele mai multe ori era

nevoită să se trezească dimineaţa la ora 4:30 pentru a merge să stea la coadă ca o

certitudine a procurării alimentelor.

Pentru a urma învăţământul liceal, îşi aminteşte interlocutoarea mea, erai nevoit să

vii în Oradea, unde trebuia să rămâi la internat care costa 600 de lei, din cauză că nu-ţi

permiteai să faci naveta, iar condiţiile internatului erau foarte stricte. Dacă vroiai să mergi

acasă la sfârşit de săptămână aveai nevoie de bilet de voie semnat atât de pedagogă, cât şi

de directorul şcolii. Pe bilet era specificată şi ora la care trebuia să te întorci la internat, iar

dacă întârziai erai dus la direcţiune şi timp de o lună nu mai aveai voie să mergi acasă.

Internatul avea regulile sale!!!La cantina şcolii erau de serviciu toate fetele dintr-o cameră

de internat timp de o săptămână. O altă regulă în internate era aceea că în fiecare

dimineaţă la ora 6,00 erau scoase în curtea şcolii, în pijama, la învioarare, după care se

urca în camera de internat pentru igiena personală şi autogospodărie, coborai apoi la

cantină şi după ce terminai de mâncat mergeai la orele de curs. După terminarea acestora,

elevii mergeau la masă, iar de la ora 16,00 până la ora 19,00 începeau meditaţiile. La

finalul meditaţiei se cobora la masă după care se întorceau în cameră unde mai vorbea cu

colegele de cameră până la ora 22,00 când era ora stingerii, adică odată cu încheierea

programul la televizor. În duminicile în care nu mergeau acasă se mergea la teatru sau la

filme precum: Pistruiatul şi Sandocan.

Din punct de vedere religios le era interzis să meargă la biserică, iar în şcoli orele

de religie erau interzise categoric.

Acum, odată cu trecerea anilor, omul de lângă mine, copilul de altă dată, îşi

aminteşte cu drag de această etapă a vieţii ei chiar dacă cu regretă nimic îşi aminteşte şi de

lipsurile şi de greutăţile pe care le-a avut de înfruntat. Ne mărturiseşte că deseori priveşte

la copiii din zilele noastre şi nu mai observă la ei atâta bucurie în timp ce se joacă. Se

bucură că aceştia nu mai trec prin greutăţile şi lipsurile prin care ea a fost nevoită să treacă

în copilărie, că pot să petreacă mai mult timp cu părinţii lor, că au spaţii special amenajate

pentru joacă, lucruri care în copilăria ei erau doar imaginare. Observă totodată că aceştia

nu mai pun atâta accent pe joacă şi îşi petrec cel mai mult timp în faţa televizorului sau în

faţa calculatorului, făcându-i pe copii să stea mai mult în casă şi să interacţioneze mai

puţin unii cu ceilalţi.

9


Ne confesează, spre partea finală a interviului, cu puţin amar în voce, faptul că şi

copilul ei face la fel, dar a început să se obişnuiască cu aceste lucruri şi a înţeles că aceasta

este copilăria specifică acestor timpuri, iar copilăria pe care ea a trăit-o li se pare copiilor

una deja „demodată”.

În încheiere, interlocutoarea mea speră că generaţiile viitoare vor încerca să

îmbine ambele tipuri de copilării (cea comunistă cu cea democrată) şi vor socializa mai

mult prin întâlniri directe, în parcuri şi vor petrece mai puţin timp în faţa calculatorului şi

a televizorului pentru o sănătate intelectuală şi fizică fără probleme.

10


FLORI DE VIS, PARADIS PIERDUT

Miriam Amalia MOŢ3

Cuvinte cheie: inocenţă, naivitate, încredere, iubire, visare

Buchetul florilor de vis îl reprezintă anii firavi ai copilăriei, ani plini de visare,

plini de naivitate, plini de inocenţă şi de multă încredere.

Copilăria e începutul tuturor începuturilor, e începutul primelor zile de viaţă a

primei prietenii, a primei iubiri. E lucrul manual ţesut la ghergheful inocenţei cu atâta

măiestrie de mâinile firave şi gingaşe ale micilor artişti, iar firele împletite cu atâta artă

sunt: naivitatea, sinceritatea, bucuria, încrederea şi iscusinţa celor mici. În clepsidra

copilăriei se oglindesc cu atâta reflexie razele calde şi sincere ale măreţului soare

încălzind tot mai profund acest timp şi încercând totodată să-i extindă marginile bine

conturate, dar totuşi variabile.

Copilăria este o floare rară cu miresme dulci şi intense care nu se vor uita

nicicând. Această vârstă binecuvântată ne vorbeşte despre fericirea de a fi copil, despre o

lume unde binele învinge întotdeauna răul, despre o lume în care soarele străluceşte şi

cerul rămâne senin.

Copilăria e lacul fermecător în care te scalzi plin de nădejde, încredere şi pace

ştiind că întotdeauna vor exista două mâini întinse care îţi vor veni în ajutor. Ea este

şuvoiul de ape care izvorăşte limpede şi curat din adâncurile fiinţei şi la care omenirea

aleargă fără încetare să-şi potolească setea idealurilor sale de dragoste, de bunătate, de

frumuseţe, de perfecţiune. E joaca minţilor naive care planează spre alte spaţii, spre

meleaguri de basm, unde mai apoi totul devine realitate. E universul în care zmeii se

împletesc cu zânele, feţii frumoşi cu crăiesele, unde piticii sunt din ciocolată, iar

floricelele din acadele. E visul neşters al fiecărui copil. Copilăria este o lume fermecată,

duioasă în care orice se poate întâmpla. E o lume atât de imensă şi plină de visare, dar

totuşi atât de mică atunci când îi pătrunzi realitatea. Într-o lume lipsită de emoţie sau de

sensibilitate, într-un univers îngheţat sufletul de copil dezgheaţă sufletele semenilor săi.

Copilăria este un dar al vieţii care trebuie trăit din plin şi preţuit pentru frumuseţea

şi unicitatea sa. Este una dintre cele mai preţuite comori pe care nimeni nu ţi-o mai poate

3 Elevă, Clasa a VII-a, Şcoala Gimnazială Nr.11, Oradea, coordonator: prof. Dorina GURĂU11


lua din suflet. ,,O, de-ar exista veşnic esenţa copilăriei în cugetul omenirii, atunci

omenirea ar avea o veşnică esenţă de bunătate şi iubire”.

Există totuşi şi copilării în care razele iubitoare de lumină şi speranţă nu au

luminat niciodată unele vieţi nevinovate, cu toate că ea este inocentă în felul ei. În

asemenea situaţii visele celor mici au fost umbrite de negură şi ceaţă. Cu toate acestea

fiecare copil merită să aibă o copilărie plină de speranţă şi visare, plină de mângâiere şi

pace, dar... din păcate pentru unii e „paradisul pierdut “.

,,O, de şi-ar răspândi teiul mireasma lui dulce în sufletele oamenilor şi parfumul

până în întinderile apuse ape fiecărui ins, atunci copilăria ar fi veşnic tânără şi frumoasă”.

BIBLIOGRAFIE

www.librarie.net/autor

www. citate pedia.info/ citate -despre- copilarie -

12

http://www.librarie.net/autor

http://www.citatepedia.info/citate-despre-copilarie-


COPIII ŞI COPILĂRIA

Iulia CRISTEA4

Cuvinte cheie: copilărie, prieteni, fericire, grădiniţă, familie, jocuri.

Sunt mare, am 13 ani, o vârstă între copilărie şi adolescenţă. Aşa că, programul

meu pendulează între joacă şi teme multe şi grele, că nici nu ştiu cum să-mi împart timpul.

Totuşi sunt copil încă…

Gândurile îmi sunt întrerupte de zgomotul soneriei ,,Ţrrrr ţrrrr!”, care mă irită.

Tocmai asta lipsea! Dar glasuri cunoscute de prieteni mă cheamă scurt şi hotărât: ,,Hai!”.

Nu rămâne loc de refuz. Fericită, uit de gândurile învălmăşite de până acum, îmi iau în

fugă rolele, hamsterul şi nu se poate fără soră-mea cu al ei hamster grăsuţ. Ne luăm la

întrecere, toată gaşca, spre locul nostru de joacă, eu fiind cap de coloană. Ne învârtim într-

un cerc mare, iar hamsterii se bucură de libertate şi de soare, manifestându-se prin chiţăit.

Nu este bucurie mai mare! Deşi, nu este un loc de joacă amenajat, nouă ni se pare un

tărâm mirific şi, cu imaginaţia fiecăruia dintre noi, creăm jocuri noi, atractive,

diversificate încât am putea scrie o carte. Strigătele de bucurie, de încântare îşi iau zborul

spre geamurile vecinilor, dar sunt cuvinte vesele, calde ce transmit bună-dispoziţie, care

opresc eventualele reproşuri ale capetelor de la ferestre. Din fericire, sunt multe momente

cu jocuri: ,,Baba-oarba”, şotron, ,,De-a restaurantul”. Preferatul tuturor este ,,De-a v-aţi

ascunsa” pe care îl jucăm în serile răcoroase de vară şi nici nu puteţi bănui ce locuri

ascunse găsim şi ce emoţii puternice trăim.

Trebuie să amintesc şi anii de grădiniţă, de poznele copilului nevinovat şi inocent,

uneori cu final nedorit. Găseam o plăcere în a fugi de colegi, ca de inamici, când un smoc

de iarbă mi-a pus piedică şi m-a proiectat drept în cuiul ieşit al unei bănci, care mi s-a

înfipt în frunte.

Nu mai ştiu ce m-a îngrozit mai tare: chipurile înspăimântate ale celorlalţi micuţi

şi al doamnei educatoare, sângele ce-mi şiroia pe faţă sau faptul că mi-am pătat blugii

preferaţi.

4 Elevă: Cls: a VI-a A, Liceul Greco-Catolic ,,Iuliu Maniu”, Judeţul: Bihor, coordonator: prof. Emilia HAŞ

13


Amintirea dureroasă nu se va şterge, cum nu s-a şters nici cicatricea de pe fruntea

mea. Dar timpul a trecut repede, fetiţa micuţă a crescut, preocupările, jocurile sunt altele şi

poznele sunt diferite, după vârstă. Taberele sunt cele mai plăcute, mai ales când, seara

târziu, taman la ora 12 noaptea ne adunăm în camerele colegelor, ferite de ochii dirigintei.

Cu sufletele la gură, ascultăm poveşti şi urmărim jocuri de groază la lumina lanternelor.

Cine se mai putea trezi dimineaţa, când ciocănitul vesel al dirigintei, la uşa noastră se

transforma în vampiri.

Nu se poate trece peste poveştile din copilăria bunicilor, de acu’ 60 de ani cu care

ne adormea bunica seara, întâmplări ce seamănă leit cu ale noastre. Sunt multe: cu sania

de vite încărcate cu copiii satului şi răsturnată apoi într-un şanţ enorm claie peste grămadă,

cu covata de pâine drept barcă pe lac, finalul fiind uşor de ghicit. Mie îmi plăcea însă o

întâmplare comică, de pe când bunica avea 7-8 ani şi a trimis-o mama ei cu de mâncare la

câmp, precum Nică din Humuleşti. Desculţă fiind, s-a împiedicat şi a vărsat o parte din

mâncarea din oala de lut. Ideea a încolţit în mintea copilului şi a completat zeama cu apa

din pârâul în care se scăldau raţele. E clar ce a mâncat bietul cosaş, după o zi de muncă.

Familia înseamnă mult pentru mine şi, de Paşti mergem cam 200 km ca să ne

întâlnim cu neamurile din Bistriţa. Acolo tradiţia îşi spune cuvântul şi masa pascală este

respectată întocmai: se ciocnesc ouă roşii cu urarea „Cristos a înviat!”, se mănâncă pască

şi şuncă, apoi miel umplut stropit cu vin. Dar ce e mai grozav este întâlnirea din parc „La

ciocnitul ouălor!” unde se adună tot tineretul ciocnindu-se ouă pe luate. E încântător să te

întorci acasă având străiţuca plină cu ouă colorate.

Mi se pare că aceste întâmplări sau jocuri ale copilăriei seamănă atât de mult cu

cele trăite cândva de eroii operelor literare.

Mă regăsesc în mulţi dintre ei, la fel pe prietenii mei. Şi eu am furat mere din

grădinile vecinilor precum Nică din „La cireşe”, sau am prins fluturi şi melci asemenea lui

Nică din „Pupăza din tei”.

Îmi plac drumeţiile cu familia şi am bătut cu piciorul plaiurile Băiţei şi ale

Apusenilor ce îmi amintesc de versurile lui Eminescu „Fiind băiet păduri cutreieram”. Din

fericire, mai este mult până când voi exclama nostalgic „Unde esti, copilărie, \ Cu pădurea

ta cu tot?”.

Pentru familia mea, iarna este un prilej pentru patinaj şi schiat pe pârtia albă, unde

recunosc eroii din „Iarna pe uliţă”. Din fericire, nu am aceeaşi soartă ca „Niculăiţă

Minciună”, copil isteţ, dar neînţeles de cei din jur. Nu vreau să fiu luată drept Goe sau

Ionel Popescu, chiar dacă uneori ar exista unele mici asemănări. Adesea am străbătut Alpii

alături de buna şi capricioasa Heidi împreună cu Peter şi sper să calc cu adevărat pe urma

poveştii ei.

14


Copilăria descrisă în literatură mi-a pătruns adânc în suflet şi am suferit alături de

„Cuore, inimă de copil”, mulţumind cerului că îi am alături pe părinţi. Şi pe Remi l-am

însoţit în lunga şi încercata călătorie alături de signor Vitalis, talentaţii Capi şi Sufleţel.

Sunt copil încă şi totuşi anii copilăriei de până acum îi simt undeva, într-un

colţişor, unde voi merge atunci când voi simţi nevoia, când probabil se vor naşte

sentimente de regret şi nostalgie. Au rămas memorabile cuvintele lui Creangă de acu’ 125

de ani: „Aşa eram eu la vârsta cea fericită, şi aşa cred că au fost toţi copiii, de când e

lumea asta şi pământul, măcar să zică cine ce-o zice.”

15


COPIII ÎN ISTORIE

Bogdan ROŞAN5

Copiii în decursul istoriei au avut multe de suferit. În contextul în care se afla ţara

lor ei au avut de suportat consecinţele. Desigur ei au avut şi avantaje, cum ar fi unele

reforme care au fost în favoarea lor, precum reformele şcolare, însă au avut şi mult de

suferit de-a lungul unor războaie sau a unor regimuri politice.

Abordarea Holocaustului în România, dar şi în Europa a avut un grav impact

asupra psihologiei copilului. Cum în Europa, evreii erau destinaţi anihilării, numai un

procent de 6-5% dintre copiii evrei au supravieţuit. Înainte de a fi deportaţi, copii evrei,

dar şi ţigani sufereau un tratament inimaginabil fiind supuşi atacurilor fizice şi

psihologice, excluşi din şcoli, înfometaţi şi lăsaţi să moară. Prin natura acestei crime,

uciderea copiilor în timpul holocaustului este puţin documentată şi foarte puţin menţionată

de-a lungul istoriei. În România, dintre cei aproximativ 11.000 de romi decedaţi după

deportarea în Transnistria, jumătate au fost copii. Cel mai adesea uităm însă faptul că

dintre cele şase milioane de victime vinovate de a se fi născut evrei, un milion şi jumătate

au fost copii. Cum toţi evreii europeni erau destinaţi anihilării, doar un procent cuprins

între 6-8% dintre copiii evrei au supravieţuit războiului, în timp ce procentul adulţilor a

fost de 33%.

„În dimineaţa aceea soldaţii au bătut la uşă, înjurând şi strigând tot felul de

obscenităţi. Ne-au ordonat să ieşim în stradă… Plânsetele femeilor şi ale copiilor şi

glasurile care strigau Sema Israel, m-au făcut să înţeleg brusc ce se întâmplă… În

buimăceala şi suferinţa de atunci, mi-a trecut prin minte un gând. Cum putuseră toţi

prietenii şi vecinii noştri germani şi români să ne întoarcă spatele?… Soldaţii au condus

convoiul până la gară… Pe sine aşteptau pregătite, cu uşile deschise, vreo treizeci de

vagoane cu uşile deschise… Deci asta era călătoria mea de vis cu trenul – un coşmar…

Odată cu prima zdruncinătură, s-a dezlănţuit iadul pe pământ. Oamenii se rugau, plângeau,

se tânguiau ţinându-se unii de alţii ca să nu se dezechilibreze. Cel mai greu de îndurat erau

scâncetele copiilor. L-am întrebat pe Dumnezeu: „De ce copiii? De ce noi? De ce eu?

5 Elev, Clasa a XII - a D, Liceul Teoretic ,,Aurel Lazăr”, Oradea, coordonator: prof. dr. Livia GHIURCUŢA

16


Fusesem crescută într-o familie deosebit de religioasă şi credeam în Dumnezeu.

Credeam în bunătatea oamenilor… Oare ce se întâmplase aşa de grav, că lumea copilăriei

mele, plină de bucurii şi tristeţi simple, fusese întoarsă brusc cu susul în jos?”… În cea de

a patra zi, trenul s-a oprit. Soldaţii au descuiat uşile, strigând: „hai jos, jidani nenorociţi.”

Murdari, morţi de foame şi epuizaţi, de-abia reuşeam să ne ţinem pe picioare. Ne-au

ordonat să formăm o coloană şi ne-au pus să mergem pe jos până la Mărculeşti… Copiii şi

bătrânii care muriseră în călătorie fuseseră aruncaţi pe câmp” (mărturia unei

supravieţuitoare a holocaustului).

În timpul regimului comunist, au avut de suferit în special copiii care nu erau de

acord cu regimul şi aveau idei occidentale. Aşa a fost şi cazul la începutul anilor 1950,

17


când în România funcţiona singura închisoare pentru copii din lume. Este vorba de

închisoarea de la Târguşor, de lângă Ploieşti. Aici erau închişi cei mai buni copii din ţară,

care aveau cele mai bune rezultate la învăţătură. Ei erau împotriva regimului, credeau în

venirea americanilor, aveau idei cu totul opuse regimului.

În concluzie, copiii de-a lungul istoriei au fost mai mult folosiţi ca nişte unelte în

contextul dat la acea dată, ei neavând prea multe de spus şi fiind mai uşor de manipulat.

18



Aprilia-Cezara TĂNESCU 6

Cuvinte cheie: perioada copilăriei, părinţi, suflet, naivitate, concepţie

Ce este copilăria? De când până când durează aceasta? De ce anume este

influenţată durata acesteia? Sunt întrebări cu răspunsuri variabile, în funcţie de fiecare

persoană.

În opinia mea, copilăria nu este doar perioada de început a vieţii, a formării

noastre, perioada în care intrăm în contact cu oamenii, natura şi tot ce ne înconjoară. Eu

consider copilăria o stare de spirit, care izvorăşte din sufletul şi subconştientul nostru,

păstrându-ne conştientul tânăr.

În primul rând, Ambrose Bierce defineşte copilăria ca fiind „Perioadă a vieţii

umane, intermediară între idioţia prunciei şi nebunia tinereţii - la doi paşi de păcatele

maturităţii şi la trei de regretele bătrâneţii”. Prin aceste rânduri, Bierce doreşte să

transmită faptul că viaţa este împărţită în anumite cicluri, pruncia fiind perioada în care ne

formăm principalele deprinderi, în care începem să facem primele greşeli şi primim

primele îndrumări. De asemenea, scriitorul suţine că aceasta este o perioadă a naivităţii, în

care totul pare perfect şi imperfect în acelaşi timp. De ce perfect şi imperfect? Unui copil

care abia cunoaşte lumea, totul i se pare desăvârşit, fără pereche, dar în acelaşi timp va

găsi el ceva care nu concordă cu imaginea perfecţiunii existentă în concepţia sa.

În al doilea rând, o vorbă din bătrâni spune că: „Eşti copil atâta timp cât ai

părinţi”. Mulţi ar contesta această idee deoarece nu părinţii te fac copil, ci starea de spirit.

Eu consider că durata copilăriei nu este influenţată de părinţi deoarece sunt atâţia copii

care nu au parte de un cămin, dar totuşi o cunosc, în timp ce alţii, chiar dacă au parte de

acesta, copilăria lor este de scurtă durată datorită neglijenţei parentale. Copiii şi copilăria

este un subiect destul de dificil, datorită influenţelor negative existente în zilele noastre

din partea societăţii şi care au efect direct asupra odraslelor, nevoite să renunţe timpuriu la

pruncie.

Ca studiu de caz, am analizat copilăria mea şi pe cea a surorii mele. Copilăria mea

6 Clasa a XII-a A, Colegiul Economic “Virgil Madgearu” Târgu Jiu, Gorj, coordonator: prof. Ileana COICA

19


nu a avut o durată prea mare, deoarece am fost nevoită să intru mult prea devreme în

contact cu mizeriile societăţii. Eram primul copil, apărut exact în perioada în care ai mei

încercau să îşi facă un drum în viaţă. Le era foarte greu să se împartă între firmă şi mine,

aşa că încercau să ma lase în grija altcuiva, dar de cele mai multe erau nevoiţi să mă ia cu

ei pentru că nu concepeam să stau fără cei ce mi-au dat viaţă. Astfel eram nevoită să

particip la discuţii serioase, care mă puneau pe gânduri, în ciuda vârstei fragede. Mai

târziu, când am mai crescut puţin, au început să construiască o casă. Fiind prinşi în

aceleaşi activităţi monotone cu serviciul, de multe ori trebuia să renunţ la activitatea

normală a unui copil, anume joaca, pentru a mă ocupa de muncitori. Privind la sora mea

mai mică, nu regret nicio secundă faptul că nu am avut o copilărie asemenea celorlalţi

copii. Pe ea au lăsat-o părinţii în grija străbunicii noastre la câteva luni după naştere. Ea a

avut o copilărie complet lipsită de griji, a crescut într-un mediu liniştit, departe de

aglomeraţia oraşului. La ţară nu avea aproape nimic din ceea ce aveam eu la oraş, dar ea

considera că are totul. Ea era tot timpul mulţumită, iar mie nu îmi putea face nimeni pe

plac. În prezent, aproape la vârsta maturităţii, ea are acelaşi suflet de copil pe care îl avea

din perioada copilăriei, eu în schimb am renunţat timpuriu la tot ce ţine de naivitatea

copilăriei. Cu toate că facem parte din aceeaşi familie, există diferenţe semnificative în

comportamentul nostru, provenite din mediul în care am fost crescute. Eu mă pot lăuda că

în ciuda faptului că a trebuit să-mi sacrific copilăria, am avut de învăţat o mulţime de

lucruri esenţiale ce îmi vor fi de ajutor în viaţă, în timp ce ea, aşa cum a fost obişnuită, va

trebui să aibă pe cineva în faţă.

În concluzie, durata copilăriei nu este delimitată de anumiţi parametri generali,

aceasta variază de la fiinţă la fiinţă. Copilăria reprezintă o stare de spirit, izvorâtă din

adâncul sufletului, pentru a încerca să neutralizeze greutăţile vieţii. Copiii depind foarte

mult de mediul social în care se dezvoltă, acesta influenţându-le şi definindu-le copilăria.

Cel mai plauzibil exemplu îl consider copilăria de care am avut eu parte şi copilăria pe

care a avut-o sora mea.

BIBLIOGRAFIE

http://quotationsfreak.wordpress.com/citate-dragoste-femeie-oportunitate-mama-prietenie-

primavara/despre-copilarie/

20


COPIII SUNT DIN RAI

Alexandra PAUL7

Cuvinte cheie: dragoste, Dumnezeu, cadou, îngeri, rai

Copiii sunt un dar, un dar atât de sfânt, încât ca să-i înţelegem nu ne trebuie decât

iubire şi o parte din inima noastră care a rămas intactă peste ani, la fel de pură ca a lor.

Când un copil vine pe lume este ca un înger, vine fără păcate, dar în timp el face greşeli şi

devine om. Este mic, onest şi curios. Nu ştie ce este minciuna, ura sau durerea. Ştie,

recunoaşte şi acceptă un singur lucru: iubirea.

Lumea se învârte datorită lor, copiilor, pentru că ei emană, dăruiesc şi împărtăşesc

mai multă dragoste ca nimeni altcineva de pe pământ. Iar noi, oamenii cu inima

păcătoasă, ar trebui să învăţăm ceva de la aceşti îngeri ai iubirii şi să acceptăm acest cadou

prea valoros dăruit de Dumnezeu, pentru că acesta este un semn al iubirii lui eterne pentru

noi, pentru că în orice copil vezi inima infinită a lui Dumnezeu.

Pe măsură ce un copil creşte, inima-i descreşte şi încetează a mai fi copil, a mai

copilări şi a iubi necondiţionat, se maturizează, devine adult, dar acolo adânc în inima lui

rămâne o părticică, fie cât de mică, neatinsă de ura, dezamăgirea şi durerea acestei lumi.

Copilul din noi încearcă să iasă la suprafaţă şi să acopere toate suferinţele şi rănile care şi-

au pus amprenta adânc în suflet. Acest proces ne ţine în viaţă şi se numeşte vindecare prin

iubire. Iar dacă noi nu am fi avut copilărie sau nu am fi fost copii, nu am mai fi avut

această putere de a iubi, iar rănile nu s-ar fi vindecat şi rasa noastră nu ar mai fi existat.

Totul este datorită copiilor. Copiii ne învelesc în veselie şi ne dăruiesc atât de multă

dragoste, acel fel de dragoste inocentă, sinceră şi cu acel ingredient special în ea, încât să

putem dărui şi noi mai departe. Iubirea unui copil este rară în această lume, nu se poate

crea pentru că ea este unică, vine cu adevărat din inimă şi este specifică doar unei singure

perioade, copilăria. Poate ei nu ştiu cât de valoroşi sunt pentru această lume, dar noi ar

trebui să ştim.

7 Elevă, cls. a VII-a B, Liceul Teologic Greco-Catolic Iuliu Maniu, Oradea, coordonator: prof. Emilia HAŞ

21


Copiii sunt nişte fiinţe divine, cu şase aripi de îngeri de bunătate, cu o aură de

fericire şi cu o lacrimă prea-sfântă de iubire, venite din rai pentru a ne învăţa pe noi,

oamenii de rând, ce este iubirea, bunătatea şi solidaritatea.

Încă din vremuri străvechi, copiii existau şi, ca nişte mici îngeri, făceau lumea mai

bună. Ei apar peste tot, în toată istoria omenirii: în Biblie, în cărţile de istorie; în basme

chiar şi îngerii sunt făcuţi după chipul lor inocent. Copiii şi copilăria au evoluat şi s-au

adaptat stilului de viaţă odată cu adulţii, dar la ei un singur lucru nu s-a schimbat,

inocenţa. Aceşti copii ai lui Dumnezeu sunt atât de armonioşi, încât sunt una cu natura şi,

atunci când un copil întâlneşte natura, reacţionează diferit faţă de restul lumii, este uimit

de această creaţie a Tatălui său, o respectă şi chiar dă o mână de ajutor tuturor vietăţilor.

Trebuie să ne dăm seama şi să fim recunoscători chiar în această clipă pentru acest cadou;

aceste fiinţe vin pe lume, o fac mai bună, cresc şi pleacă uneori prea devreme, iar, dacă se

întâmplă, fiţi convinşi că pleacă în Rai, acolo unde le este locul, pentru că au fost prea

inocenţi, prea inimoşi şi miloşi, iar Domnul are nevoie de ei acolo sus.

Într-un final, tot ce pot spune despre copilărie este; că e unică, minunată, specială,

iar atunci când o trăieşti nu ai responsabilităţi. Eşti liber, te bucuri de iubire, fericire,

afecţiune infinită şi tot ce trebuie tu să faci e să te joci şi să fii fericit.

Aşadar să ne bucurăm de acest dar de la Dumnezeu pentru că această perioadă

este ca o vacanţă pentru viaţă, este o vacanţă pentru suflet pentru că îţi hrăneşti inima cu

iubire pentru toată viaţa. E ca şi cum ai opri la benzinărie, ai alimenta maşina şi ai pleca

într-o călătorie foarte lungă şi, te-ai opri doar când vei găsi destinaţia, în cazul nostru,

Raiul.

22


COPILĂRIA ESTE INIMA TUTUROR VÂRSTELOR

Melania STANCIU 8

Doina LAŞIŢĂ 9

„Copilăria este inima tuturor vârstelor”. Această afirmaţie blagiană se referă la

acea perioadă a existenţei umane, marcată de fascinant, de bucurie şi de vis. Copilăria

constituie nucleul originar al existentei fiecarei persoane în parte.

Planeta Mercur, cel mai apropiat vecin al Soarelui, guvernează anii copilăriei, iar

mercurul, ca simbol, este hrana nemuririi. Poate aşa se explică de ce fiecare urmă de pas

ne întoarce la copilărie, iar spre finalul vieţii redevenim copii.

Perioada de dulce confuzie între real şi imaginar, copilăria, este simbolul

inocenţei, al simplităţii naturale, al spontaneităţii. Copilul e aşa cum e, fără premeditare şi

gânduri ascunse. E cel mai mare şi adorabil mincinos, dar în acelaşi timp şi cel mai cinstit

şi sincer din lume. Se mai spune despre copil că e cartea în care citim şi în care mai

trebuie să scriem. Adeseori îngerii apar sub înfăţişarea unor copii, ca simbol al

nevinovăţiei şi curăţiei.

Cineva asemuia copilăria cu un izvor de apă ce ţâşneşte limpede şi curată şi spre

care alergăm necontenit să ne potolim setea de idealurile ei de iubire, de bunătate, de

frumuseţe, de perfecţiune.

Pentru mine, copilărie înseamnă să te joci nelimitat; să fii zburdalnic pe iarba

verde chinuind iepuraşii şi puişorii gălbiori; să alergi desculţ pe nisipul fierbinte udându-te

cu stropitoarea; să-ţi umpli mâinile cu viorele şi să le dai bunicii să le pună în apă; să

alergi după fluturi sau să prinzi cărăbuşi şi să-i faci morişcă; să tragi cu praştia şi să mai

nimereşti şi geamurile vecinilor; să înveţi să înnoţi fără să-ţi pese câtă apă înghiţi; să

patinezi până îngheţi de te dor mâinile; să te dai cu rolele sau bicicleta oricât de juliţi ţi-ar

fi genunchii; să te dai cu sania până te saturi de-atâtea căzături; să fii prieten cu toată

lumea şi mai ales cu ursuleţii sau păpuşile Barbie pe care le aperi adeseori de răutatea

unora pe care nici măcar nu te superi. Copilărie înseamnă să visezi cu ochii deschişi, să

plângi şi apoi să râzi cu aceeaşi uşurinţă; înseamnă naveta între părinţi şi bunici, dar şi

unii şi alţii să te strângă în braţe, iar tu să-i ţii de mână. Mai înseamnă să înveţi să scrii, să

8 Prof. Colegiul Tehnic Energetic „Dragomir Hurmuzescu”, Deva9 Prof. Colegiul Tehnic Energetic „Dragomir Hurmuzescu”, Deva

23


citeşti, să socoteşti, dar mai ales să înlocuieşti mâncarea cu ciocolata şi s-o mănânci în

grabă până-ţi ajunge la urechi. Ce plină e copilăria, dar cât de uşor ţi se pare totul atunci!

E numai soare şi cer albastru fără nori. Acum, trebuie doar să învăţăm şi parcă e prea

mult. Apoi, treptat, ne îndepărtăm de copilărie. Cine uită, însă, să fie câte puţin copil, nu

poate fi pe deplin fericit. Iar dacă la final nu redevii curat cum te-ai născut, nu vei putea

intra în împărăţia lui D-zeu. Intrând, vei cuceri nemurirea, graţie celei mai minunate etape

din viaţa ta, copilăria.

Cotrobăind prin ungherele literaturii române, am dat de Grigore Vieru, care, lipsit

în copilărie de jocurile necesare unui copil, le-a călăuzit altora copilăria. Zăbovind

îndelung, prin opera sa, în lumea copiilor, a purtat un dialog continuu cu ei, deschizându-

le uşile, învăţându-i să fie copii. I-am întâlnit pe Tudor Arghezi şi Elena Farago, şi ei

copilăroşi peste măsură. Comunicând cu vieţuitoarele atât de dragi copiilor, cum sunt:

căţelul, pisica, şoarecele, furnica, gândăcelul, cucul, bondarul, au zugrăvit toate bucuriile,

emoţiile, duioşiile copilăriei. Îmi amintesc ce mult l-am îndrăgit pe Zdreanţă şi cum m-a

ajutat el să iubesc acele mici cuvântătoare de care până atunci îmi era doar frică. L-am

descoperit pe Victor Eftimiu, care şi el creează o imagine a copilăriei plină de veselie şi

candoare. Descrie copilul sfios, visător, care adoră jocul cu bilele, arşicele, sau înălţatul

zmeelor. Şi indiferent de joc, copiii lui apar „râzând ca nebunii”, îndemnându-te, parcă, să

te bucuri de copilărie atunci când o ai. Ana Blandiana, compară şi ea copilăria cu o

poveste frumoasă „ce te cuprinde şi apoi te lasă”. Dar cele mai multe amintiri legate de

copilărie, spuse cu răbdare şi mult haz, sunt totuşi, cele ale lui Ion Creangă. E primul în

topul năzdrăvăniilor copilăriei. Cine poate uita de „Ozana cea frumos curgătoare”, de

caprele râioase ale Irinucăi, de pluta de pe Bistriţa, de pupăza din tei, de cireşele şi cânepa

mătuşei Marioara, şi de câte şi mai câte.

Citându-l pe Creangă, pot spune: „aşa era el la vremea aceea fericită” şi nimeni şi

nimic nu va putea schimba mirajul acelor clie când orice vis prindea contur, devenind

realitate...

24


GÂNDURI… COPILĂREŞTI…

Abril MONTES DE OCA10

Cuvinte cheie: copilărie, prietenie, adevăr, eu, drum

Copilăria… ce cuvânt obişnuit…. şi totuşi … ce înseamnă?

I-am întrebat pe cei mai mari decât mine, scriitori, părinţi, bunica, sora mea mai

mare.Toţi vorbesc cu nostalgie şi dragoste. Dar ce cred eu, copilul ce-şi trăieşte acum

(2014) copilăria?

Este copilăria etapa vieţii când te distrezi, te joci, faci glume şi mergi la şcoală?

Este „vârsta cea fericită”, cum spune Ion Creangă? Sau „darul nepreţuit al lui Dumnezeu

pentru fiecare om”, cum spune bunica?

Mulţi ar fi de acord, dar… părerea mea despre copilărie este alta.

Îmi place mult să citesc, e un refugiu, un tărâm al regăsirii, al echilibrului.

Obligată să mă adaptez altei lumi, părăsind Argentina, am dat piept cu realitatea. Copilăria

din cărţi e mirifică, dar cea din viaţa de fiecare zi… Da…înfăţişarea mea merge la şcoală,

face glume şi trece prin momente jenante de care mai târziu va râde… dar… sufletul şi

mintea mea? Sufletul îmi rămâne confuz. Are… altă părere.

Copilăria este momentul în care înţeleg că între copiii de vârsta mea nu sunt nimic

altceva decât… încă un punct… poate… neînsemnat.Sunt încă o persoană care se închide

şi se transformă pentru a avea mai mulţi prieteni, pentru a lăsa o impresie bună.Acum mă

întreb: de ce trebuie să mă schimb? De ce nu pot fi eu? De ce nu mă văd ceilalţi drept cine

sunt?

Adevărul este că, dacă încerc să fiu ,,eu”, rămân doar cu o prietenă. O singură

prietenă care mă acceptă drept cine sunt. O singură prietenă căreia îi pot povesti totul. O

prietenă pe care mă pot baza. Dar, spre deosebire de alte prietenii, şi ea stie că se poate

baza pe mine, pentru orice, de la cel mai mic şi neînsemnat secret până la cel mai

important. În aceste momente de confidenţe simt că nu sunt un ,,nimic”. Dacă cineva se

poate baza pe mine, mă simt mai importantă, iar acest sentiment de reciprocitate cred că se

numeşte ,,prietenie”.

10 Elev, Clasa a VIII-a B, Liceul Greco-Catolic Iuliu Maniu, Oradea, jud. Bihor, coordonator: prof. Mihaela POPOVICIU

25


În copilărie apar multe certuri, multe prietenii false, puţin adevăr, mulţi ,,prieteni”

care bârfesc. Rar găseşti o persoană în faţa căreia nu trebuie să te schimbi, o persoană care

îţi acceptă defectele. Deşi este doar una, mă bucur că pot avea încredere în ea. Poate

aceste gânduri dau impresia unui pesimism specific vârstei, unui strigăt al celui ce simte

că părăseşte copilăria, al celui ce nu găseşte sprijin în lumea adulţilor… poate…

Şi totuşi aceasta este părerea mea despre copilărie. Copilăria nu este mereu roz, nu

este doar un moment în care eşti liber. Pentru mine este un drum cu obstacole. Trebuie să

avansez, dar să rămân eu.

26


COPILARIA DE IERI - COPILARIA DE AZI

Andreea GYONGYOSI11

Cuvinte cheie: jocuri, natură, râsete, calculator, „World of Warcraft”

„Copilăria este o lume de miracole şi de uimire a creaţiei scăldate în lumină,

ieşind din întuneric, nespus de nouă şi proaspătă şi uluitoare”, spunea scriitorul Eugen

Ionescu.

Pentru majoritatea oamenilor copilăria este o vârstă de care îşi aminteşti cu drag,

nostalgie şi melancolie. O vârstă pe care o regretă cei mai mulţi dintre noi. Îşi amintesc de

ea la vârsta adultă, mai ales când dau de greutăti şi îşi spun: „ehehei dacă aş fi acum copil,

nu aş avea atâtea griji, nu mi-ar păsa de nimic, singura mea preocupare ar fi joaca”.

Amintirile cele mai dragi ale copilăriei mele şi care îmi vor rămâne pentru totdeauna

în memorie sunt cele ale vacanţelor petrecute în faţa casei, alături de copii din vecini, având

aceeaşi vârstă cu mine. Pasiunile comune erau jocurile pe care fiecare copil le trăieşte,

specifice vârstei: „de-a v-aţi ascunselea”, „mâţă”, „ţară, ţară vrem ostaşi”, „la perete, stop”,

„flori, fete şi băieţi”, „împărăteasă, împărăteasă”. Clinchetul râsetelor noastre inocente

răsuna pe toată strada, animată de voioşia şi zburdălnicia noastră. Imaginea şi trăirile acelor

momente îmi vor rămâne pentru totdeauna întipărite în memorie.

Cu ce amintiri plăcute însă, va rămâne un copil care stă ţintuit la calculator cât e

ziua de mare? Plăcerea jocului cu ceilalţi copii va rămâne pentru el taină nedescifrată.

În mod cert, copiii de astăzi au avantajul tehnologiei de la cele mai fragede vârste,

au un imens beneficiu prin accesul rapid şi sigur la informaţie şi la lumea cunoaşterii, însă

universul virtual le fură o parte din farmecul jocului specific vârstei. În locul jocurilor live

„Ţară, ţară vrem ostaşi”, ori „De-a v-aţi ascunselea”, sau „Împărăteasă, împărăteasă”,

copiii de astăzi preferă calculatorul, la care uită de ei jucând „World of Warcraft”,

„Barbie”, „King’s game”, „Sims”, „Travian”, sau „Lord of age” ori „Counter Strike”.

Furaţi de jocul pe calculator, ei sunt însă privaţi tocmai de esenţa aspectului ludic la

această vârstă, adică interacţiunea cu mediul, natura, dar ce e mai important, cu cei de

vârsta lor, riscând să se dezvolte fără să înveţe ce înseamnă comunicarea interumană

normală.

11 Elev, clasa IX-a B, Liceul Teoretic ,,Onisifor Ghibu” Oradea, coordonator: prof. Livia IVAN27


De altfel, aşa cum aprecia poetul chilian Pablo Neruda, „un copil care nu se

joacă nu este un copil, dar omul care nu se joacă a pierdut pentru totdeauna copilul

care trăia în interiorul său şi de care îi va fi groaznic de dor”.

Jucăriile au existat din cele mai vechi timpuri, însă adaptate fiecărei epoci în parte.

În Grecia şi Egiptul antic copiii se jucau cu păpuşi din piatră, lut sau lemn, pe vremea lui

Napoleon îşi făceau din nuiele spade şi puşti pentru a simula un mic război. Iar în

Ardealul secolulului al XIX-lea băieţii îşi făceau mingi din păr de vacă, viori din coceni de

porumb, fluiere din salcie, ori că se jucau „de-a hoţii şi vardiştii” sau „dacii şi romanii”.

Trăim o epocă în care tehnologia evoluează cu o viteză uimitoare. În acest

context, este oare într-adevăr devastator calculatorul pentru lumea unui copil ? Sau era

firesc ca în era tehnologiei copiii să îşi găsească jocuri în universul virtual ? În acelaşi

spirit chiar şi o parte dintre adulţi se lasă furaţi de lumea calculatorului, ajungând să îşi

trăiască viaţa „virtual”.

Şi, nu în ultimul rând, lucru trist, dar real, lumea cărţilor rămâne o altă

necunoscută pentru cei mai mulţi dintre copiii de astăzi. Varietatea mijloacelor multimedia

a luat cu succes locul cărţilor copilăriei preferate altă dată de cei mici, de la „Huckleberry

Finn”, „Aventurile lui Tom Sawyer”, seria „Old Shatterhand”, „Toate pânzele sus” ori

„Cireşarii” sau romanele lui Jules Verne.

Nici capitolul desenelor animate nu a rămas fără schimbări. „Scufiţa roşie”, „Albă

ca zăpada şi cei şapte pitici”, „Cenuşăreasa” sau „Tom şi Jerry” nu se mai numără de mult

timp printre preferinţele copiilor. Locul lor a fost luat de personaje care se transformă în

roboţi, de desene animate dominate de monştri, violenţă şi de figuri hidoase, Dragon Ball,

Ben 10, Chicken and Cow.

Indiferent care ar fi faţa copilăriei, o lume dominată de prinţi şi prinţese, de

veveriţe simpatice ori de eroi salvatori, la urma urmei, esenţa copilăriei este aceeaşi. Şi

acesteia îi sunt nelipsite, imaginaţia, joaca şi bucuria de a trăi.

Paulo Coelho afirma că, „un copil poate oricînd să înveţe un adult trei lucruri:

cum să fie mulţumit fără motiv, cum să nu stea locului niciodată şi cum să ceară cu

insistenţă ceea ce îşi doreşte”. Aş dori ca eu şi generaţia mea să fim acei adulţi care

păstreză aceste trăsături ale copilăriei: să fim mulţumitori cu ceea ce avem fără însă a

lenevi sau a sta locului, urmărind progresul, ştiind să cerem de la viaţă şi de la potenţialul

nostru ceea ce ne dorim.

28


COPILĂRII ÎN OGLINDĂ

Paula IVAN12

Cuvinte cheie: copilărie, trecut, muncă, respect, distracţie, mofturi.

Copilăria - tarâmul poveştilor care devin realitate, nu ştii când intri, dar nici când

ieşi. Însă într-o bună zi efectul somniferului va trece şi ne vom trezi într-o lume pătată de

mită şi de corupţie, iar singurul lucru care ne va rămâne curat sunt doar amintirle ludice

croite cu fericire care în orice moment ne-ar fi prins, nu se poate să nu ne amuzăm câtuşi

de puţin.

Interesată de acest subiect al copilariei m-am gândit să fac un mic studiu

comparativ depre copilaria anilor ‘80 şi cea contemporană, bineînţeles în familie.

Ajungând la prima persoană din familie cu care vorbesc larg, deschis, şi anume mama, pot

să spun că vorbele ei pe cât de adevărate pe atât de apăsate mi-au rămas imprimate în

minte: „Ce tehnologie? Ce telefoane şi facebook?”. Ascultând aceste cuvinte m-am

cufundat puţin în canapea deoarece parcă mă regăseam şi eu în cuvintele rostite. În acel

moment parcă m-am deşteptat şi mi-am dat seama de mocirla dependenţei tehnologice în

care suntem cufundaţi. Mi-am dat seama că de multe ori sunt pete care ne umbresc şi

clipe care uneori ne fac să vedem în jur doar gri, nu ridicăm ochii de pe ecranul laptopului

sau al smartphonului, nu privim în jur la frumuseţea naturii care ne înconjoară, lumea

noastră e una virtuală, cu culori şi mirosuri artificiale.

Continuând discuţia am adus în prim’ plan cea ce cred eu că ne lipseşste destul de

mult şi anume unitatea de grup sau de anturaj în care trăim. Cred că noi tinerii nu prea

avem prieteni adevăraţi, şi spunând asta mă refer la acei prieteni care ne pot influenţa în

bine. Am fost surprinsă de răspunsul care l-am auzit: în copilăria ei, a aparţine unui grup

implică respectul unul faţă de altul era respinsă orice formă de violenţă indiferent de

culorea pielii sau de naţionalitatea care îţi era scrisă în buletin. Când aparţineai de

exemplu unei clase de elevi sau unei şcoli, trebuia să ştii că oriunde mergi trebuie să aduci

cinste şi respect acelei şcoli, în caz contrar fiind aplicate reguli drastice ce puneau la punct

pe cel necuviincios. Făcând din nou o comparaţie în mintea mea am înţeles că cele şapte

păcate în care suntem zămisliţi cuprind o genă mai mare care din păcate se dezvoltă mult

12 Elev, clasa IX-a B, Liceul Teoretic “Onisifor Ghibu”, Oradea, coordonator: prof. Livia IVAN29


mai repede, iar inocentţa unui copil este uitată de la o vârstă foarte fragedă şi de ea ne

aducem aminte doar din poze, căci discriminarea este „cool”, iar bătaia de joc şi luatul în

zeflemea a colegilor e la ordinea zilei. În fond, ne distrăm pe seama celorlalţi, „a

fraierilor”, nu concepem că această distracţie a noastră înseamnă umilinţa demnităţii

umane. Demnitatea o înţelegem prin a fi deasupra celorlalţi.

După aceste răspunsuri şi examinări văzând că generaţia veche câştigă teren în

faţa generaţiei actuale, am vrut să cred că şi noi ştim crea momente şi clipe inedite;

probabil că aceste diferenţe se datorează din cauza vremurilor evoluate în care am fost

puşi să trăim. Intenţionând să deschid alt orizont de întrebări favorabil actualului tineret

am început a-i zice mamei că anii au trecut şi oamenii s-au schimbat şi odată cu

modernizarea lor şi copiii, în special sistemul educaţional, care, după mine aş zice că

pregătirea unui tânăr adult este mai dezvoltat decât sistemul educaţional comunist.

Bineînţeles că mama nu considera la fel, iar replica ei nu a întârzâiat să apară: „În acea

vreme erai muncit şi nu îţi mai ardea de obrăznicii! Frica de cel de la catedra se

transforma în respect şi preţuire de carte, dar acum din prea multă bunătate faţă de elevi

şi prea multe aşa zise „drepturi ale copiilor” aceştia îşi iau lumea în cap”.

Dezarmată, cumva am încercat să apelez la inteligenţa şi cultura mea ca să găsesc

o explicaţie, însă singura lămurire pe care am decoperit-o a fost că acea „frică” faţă de

omul adult pe care vocea blândă a mamei mi-a descris-o, a dus la completarea celor şapte

ani de educaţie parentală şi acea muncă de la o vârstă mai mică a completat ultima piesă la

busola acelor tineri de demult. Adică, e vorba de „cei 7 ani de acasă” de care auzim în

proverbul românesc atunci când se face aluzie la educaţia cuiva. Educaţie tot mai modestă

şi pe cale de dispariţie azi.

După aceste paralele între copiii generaţiilor, respectându-mi blazonul de

anchetator i-am adresat mamei o ultimă întrebare, ce i-a dat de gândit: „Crezi că mai sunt

copiii cum erau odinioară”; după un moment de gândire mama mi-a răspuns: „Hmmm...

probabil mai sunt, dar tot mai puţini. Problema cea mare, draga mea fiică, este că de fapt

acei adulţi de altă dată care puneau preţ pe educaţie şi morală, acei adulţi azi sunt tot

mai puţini şi sunt mai mulţi bădăranii care ştiu să dea cu pumnul şi să fie imorali. Aceştia

sunt vinovaţi pentru că sunt tot mai puţini copii bine educaţi.” Da, tristă concluzie a

studiului meu...

După ce această anchetă a fost încheiată am început să aştern pe o foaie plusurile

şi minusurile, avantajele şi dezavantajele dintre cele două generaţii de copii, apoi, trăgând

concluziile mi-am dat seama că fericirea copiilor nu este creată prin mofturi şi modă, ci

prin şcoală, prin jocuri clasice (leapsa, v-aţi ascunselea... etc). Dacă aceste mofturi sunt

stăpânite, probabil că şi noi vom reuşi să croim o generaţie responsabilă de adulţi, care

30


poate da naştere unor copii sănătoşi moral şi emoţional. Binele adulţilor şi al copiilor se

intercondiţionează.

În principiu, cu bune cu rele, acest tărâm al poveştilor, anume copilăria, sunt

convinsă că pentru noi toţi a fost unul special, fie modern bazat pe calculator, fie clasic

bazat pe jocuri vii. Inocenţa vârstei face ca totul să pară frumos.

COPILĂRIA

Oana PETREAN13 şi Camelia COZA14

Cuvinte cheie: sincer, inocent, acasă, magică, binecuvântat

Ce poate fi mai frumos decât copilăria? Nimic, pentru că ea este cel mai frumos

stadiu al vieţii în care totul e permis, a râde şi a plânge în acelaşi timp, a te bucura de

întreaga atenţie a celor dragi, a fi în permanenţă binecuvântat.

Copilăria este expresia inocenţei şi a purităţii, orizontul tuturor viselor şi al

creaţiei. Nimeni nu ştie când începe, căci te trezeşti copil şi gata. Înveţi să faci primii paşi,

să iubeşti, să dăruieşti şi să preţuieşti, lucruri esenţiale ale vieţii!

Din păcate această perioadă îşi arată valoarea, abia după ce a trecut, abia atunci

când te trezeşti matur, cu o mulţime de probleme pe cap, cu tot mai puţine persoane

alături, atunci când, de fapt, începi să simţi cu adevărat viaţa… Poate, copilăria este o

prefaţă a vieţii, o scenă, mai bine spus, o piesă pe o scenă, interpretată de multe ori

superficial, deoarece nimeni nu ştie să o preţuiască şi să se bucure de ea la momentul

oportun. Toţi copiii visează la maturitate, la o viaţă independentă, neştiind să profite

îndeajuns de dragostea şi de bunătatea ce îi înconjoară.

Eşti copil, eşti mic, sincer şi inocent, speri, doreşti şi visezi. Se întâmplă ca

maturitatea să ucidă speranţele şi voinţele copilăriei, să le spulbere, dându-ţi acea dorinţă

de a mai fi copil o dată.

13 Elevă, clasa a IX-a D, Colegiul Naţional „Avram Iancu” Brad, judeţul Hunedoara, coordonator: prof. Dalia ŞTEFAN

14 Elevă, clasa a IX-a D, Colegiul Naţional „Avram Iancu” Brad, judeţul Hunedoara, coordonator: prof. Dalia ŞTEFAN

31


Când rostesc cuvântul „copilărie” gândul îmi zboară „acasă” , dar acest cuvânt nu

ar mai fi aşa de plăcut auzului şi nu mi-ar mai alina atât de bine sufletul dacă nu mi-ar

aduce în inimă dorul de mama, acea fiinţă bună, parcă dată de la Dumnezeu, să ne

mângâie doar printr-o vorbă bună şi sinceră. Părinţii, oamenii pe care îi am cel mai mult în

preajmă, care au fost şi ei odată copii, îmi sunt cei mai buni prieteni de fiecare dată când

evadează din lumea plină de probleme şi de griji şi încearcă să se comporte asemenea mie,

să zâmbească, să râdă fără motiv, să se joace… Pentru mulţi, copilăria, întruchipează casa

bunicilor, locul sfânt, înconjurat de bunătate şi modestie. Bunicii, persoanele rupte dintr-o

altă lume, aduse nouă pentru a ne purta de grijă şi a ne iubi ca pe cel mai de preţ lucru al

lor sunt fiinţele cele mai apropiate de universul copilăriei. Faţa li se luminează atunci când

îşi privesc nepoţii, uită de griji şi dureri, se joacă alături de ei, redevenind copii măcar

pentru câteva minute. Cunosc foarte bine acest sentiment, deoarece să o văd pe bunica

zâmbind, era cel mai frumos lucru posibil. Deşi era bolnavă şi îndurerată, sufletul îi

întinerea pe timp ce eu creşteam şi era alături de mine. Îmi aduc aminte cum mă aştepta

pe scaunul din faţa casei, scoţând din buzunarul şorţului câte ceva dulce. Niciodată nu uita

de bomboanele mentolate sau de turta dulce făcută chiar de dânsa… Bunica povestea cu

mine, se juca, îmi era cea mai bună prietenă.

Trecerea timpului ne răpeşte acele clipe frumoase şi ce e mai grav, ne răpeşte

acele persoane dragi şi necesare copilăriei fericite.

Omul, cu cât înaintează în viaţă, cu atât mai mult îşi pierde din sinceritate şi din

bunătate. Devine mai serios, mai dur, uită să se mai joace… Cu fiecare lacrimă se

îndepărtează tot mai mult de copilărie, de lumea plină de miracole şi de uimire a creaţiei

scăldate în lumină, ieşind din întuneric, nespus de nouă şi de proaspătă.

La un moment dat, orice persoană, ajunsă la o vârstă considerabilă, încercată fiind

de necazuri şi de probleme, găseşte o clipă de reculegere, întrebându-se pe sine însuşi de

unde vine, în ce ţară a copilăriei îşi are originea.

După ce ne maturizăm devenim străini de joc, de copilărie şi îmbătrânim atunci

când uităm să ne mai jucăm, să ne bucurăm de orice faptă măruntă, dar făcută din suflet.

Toate valorile vieţii sunt inspirate din copilărie, îşi au originea aici, precum

dragostea, înţelegerea şi credinţa.

Un copil poate oricând să înveţe un adult trei lucruri: cum să fie mulţumit fără

motiv, cum să nu stea locului o clipă şi cum să ceară cu insistenţă ceea ce îşi doreşte; doar

că adulţii neglijează obiceiurile copiilor, uitând că şi ei au fost cândva asemenea lor.

Ajungem să realizăm la maturitate că din viaţa noastră, copilăria a fost poate cea

mai fericită perioadă şi uneori ne e dor să ne întoarcem în trecut măcar câteva minute, nu

pentru a schimba ceva, ci pentru a retrăi acele clipe în care eram fericiţi şi nici măcar nu

ştiam… În copilărie doreşti totul, în tinereţe şi la maturitate ceva anume, iar la bătrâneţe

32


nimic mai mult decât să mai fii copil din nou… La bătrâneţe rederulezi filmul vieţii cu

bune, cu rele, cu unele speranţe îndeplinite, cu altele spulberate. Poate nu toţi au devenit

„domni” sau generali, poeţi sau oameni de stat, dar copii au fost cu toţii cândva, egali în

drepturi şi în şanse.

De copilărie se leagă toate, asemenea unui colier cu mărgele: amintirile,

persoanele, comportamentul, absolut tot! Crăciunul şi Paştele, Sfintele Sărbători, păstrate

şi trăite cel mai intens în perioada copilăriei, îşi pierd din farmec pe timp ce înaintăm în

vârstă. Mirosul brazilor împodobiţi, cozonacii proaspăt scoşi din cuptor şi glasul

colindătorilor, toate acestea ne duc cu gândul la copilărie, la „acasă” , la părinţi şi la

bunici.

Sărbătoarea e cu adevărat sărbătoare, atunci când o petreci în sânul familiei,

învăluit în tradiţie şi în mister… Atunci simţi cu adevărat puterea sfântă şi binecuvântarea,

eşti mai aproape de Dumnezeu.

Astfel copilăria este cel mai special moment din viaţa fiecărui om şi trebuie trăită

la intensitate maximă. Cât eşti copil, ai o inocenţă aparte care te deosebeşte de restul

lumii, neştiind ce înseamnă răutatea, egoismul celor din jur şi implicit părerile celor din

jur nu te afectează.

Copilăria e vârsta magică pentru că numai acum tot ceea ce visăm devine realitate.

În lumea noastră, a copiilor, păpuşile vorbesc, maşinile aleargă cu viteza gândului şi totul

pare o minunată poveste fără sfârşit.

În lumea fără griji, ocrotită mereu de cei mari, tristeţile şi nefericirea nu ar trebui

să-şi facă loc. Orice durere cât de mică ar fi ea, e alungată cu uşurinţă de sărutul cald al

mamei sau de mângâierea blândă a tatălui.

Orice ieşire din atmosfera de fericire perpetuă a copilăriei, reprezintă pentru copil

o sursă de pericole. Trecerea peste toate dificultăţile vârstei, se poate face uşor atâta vreme

cât cineva veghează asupra copiilor. De fapt, pentru copil, casa, este spaţiul cel mai sigur

chiar dacă el nu este îngrădit, în sensul propriu al cuvântului, căci liniştea lui vine din ceea

ce fac ceilalţi pentru el.

În trecerea timpului, imaginea copilăriei rămâne vie în mintea noastră pentru că

oricât de tare ne-am îndepărta de acel moment al existenţei, vom simţi mereu nevoia să ne

întoarcem la el. Această idee, o regăsim şi în lirica românească, iar poetul Lucian Blaga,

reprezintă strânsa legătură dintre joc, iubire şi înţelepciune. Asta înseamnă că tot ceea ce

noi trăim din copilărie şi până la senectute e o lecţie de viaţă continuă în care învăţăm să

ne jucăm, să iubim, să trăim fericiţi, înţelegându-ne pe noi înşine şi pe ceilalţi.

Fericirea copilăriei este o fericire simplă, căci copilul pentru a fi fericit are nevoie

în primul rând de dragoste şi de înţelegere.

33


Un copil fericit îi va face la rândul său şi pe alţii fericiţi, căci o copilărie frumoasă,

înseamnă o viaţă frumoasă, căci în copilărie devenim conştienţi de existenţa noastră pe

lume şi tot ceea ce învăţăm acum ne va ajuta mai târziu. În fiecare dintre noi va rămâne

mereu o parte din copilul care am fost şi ceea ce rămâne în noi ne ajută să mergem mai

departe pe cărările vieţii. Oamenii a căror copilărie a fost tristă şi plină de privaţiuni vor fi

mereu afectaţi de aceste lucruri şi va fi necesar din partea lor un efort mult mai mare

pentru a se putea desprinde de trecut.

Putem afirma, aşadar că vârsta copilăriei rămâne reperul permanent la care se

raportează omul pe parcursul existenţei lui. Toate acţiunile noastre au ca punct de plecare

ceea ce am învăţat în copilărie, la vârsta aceea fericită, când alergam după fluturi, când

cântam cu ciocârlia, când ne căţăram în copaci sau când ne ascundeam în podul de la casa

bunicilor. Unde sunt astăzi toate acestea, ne întrebăm cu mirare căci parfumul vârstei de

aur, cum o numesc unii e şi acum puternic în memoria noastră olfactivă.

Astfel, putem prezenta copilăria ca pe o perioadă a vieţii în care nu trebuia să

facem mai nimic pentru că alţii făceau diverse lucruri pentru ca noi să fim fericiţi. Şi nu

putem spune că nu făceam nimic, căci fiecare gest al nostru, fiecare cuvânt, fiecare pas

însemna viaţa adevărată şi un salt spre cunoaşterea vieţii şi a sinelui.

34


COPILĂRIA MEA

Antonia CORNEA15

Atunci când vorbeşti despre propria-ţi copilărie este ca şi cum ai încerca să-ţi faci

un autoportret... reuşeşti mai mult sau mai puţin ca să-ţi surprinzi expresivitatea.

Toţi oamenii au momente de copilărie, indiferent că sunt mici sau mari, deoarece

anii copilăriei sunt cei mai frumoşi, chiar dacă am trăit evenimete mai mult sau mai puţin

plăcute, fac parte din viaţa noastră şi unii ne vom aminti mereu.

Pentru că şi eu am copilărit şi pot spune că şi acum copilăresc, am să vă povestesc

cum arăta lumea văzută prin ochii unui copil, copilul din mine, care era la început de

drum, un drum al vieţii, plin de necunoscute care, deşi ar fi trebuit să mă înspăimânte,

întotdeauna au fost impulsurile care m-au determinat să merg mai departe.

Povestea copilăriei mele începe la ţară la bunicii mei. Deşi la început nu am

cunoscut pe nimeni la oraş deoarece în primii ani ai vieţii am stat mai mult la bunici,

treptat m-am împrietenit cu vecinii din bloc devenind ca o familie. Copilăria mea s-a

desfăşurat pe două planuri, cel al lumii de la ţară şi cel al lumii de la oraş. Chiar dacă

lumea în general e de părere că la oraş e mult mai bine fiindcă există condiţii mai bune,

parcuri amenajate sau locuri de agrement eu m-am adaptat destul de greu la viaţa de oraş.

Se apropia clasa întâi şi trebuia să aleg între a rămane cu bunicii mei unde şcoala

era la o distanţă mai mare şi inferioară celei de la oraş sau de a rămâne cu părinţii mei

unde şcoala era mai aproape de zona în care stăteam, lucru ce uşura situaţia bunicilor mei.

A fost o alegere destul de grea deşi am ales să rămân cu părinţii mei, dar mi-a lipsit foarte

mult viaţa de la ţară, libertatea de a merge unde vrei, de a îngriji şi a hrăni animalele şi în

special obiceiurile pe care le făceam şi le ştiam doar eu cu bunicii mei cum ar fi mersul la

izvor, treburile gospodăreşti şi vegherea animaleleor în fiecare seară înainte de culcare.

Deşi mergeam la şcoală în oraş, aşteptam cu nerăbdare venirea vacanţelor în

special cea de vară pentru a putea merge la bunici. În timpul şcolii legam prietenii tot mai

strânse cu vecinii şi colegii mei din oraş, iar în timpul vacanţelor acelaşi lucru se întâmpla

la ţară.

Chiar dacă trăiam într-un stat democratic, se părea că regimul comunist îşi lăsase

amprentele destul de bine acolo unde fusese, deoarece, când eram la oraş lumea parcă

15 Elevă, Liceul Teoretic ,,Aurel Lazăr”, Oradea, coordonator: prof. Tabita FĂRCAŞ35


alerga după dovedirea faptului că există libertate, încercau diversificarea în toate

domeniile, lumea avea opinii noi, tot timpul exista parcă un haos al ideilor în timp ce la

ţară lucurile decurgeau lent şi sigur pe un ritm comunist de parcă lucrurile nu se

schimbaseră. Erau două lumi diferite cea a oamenilor care au reuşit să se adapteze şi cea a

oamenilor care au fost lăsaţi în urmă în maratonul acesta spre libertate şi democraţie.

Bunicii mei şi nu doar ei, cam toţi sătenii în general considerau că trăiesc într-un

stat democratic luând parte la evenimetele ce se petreceu în jurul lor, dar de fapt nu doar

ideile, modul de viaţă, ci efectiv modul cum gândeau era după modelul care ar putea fi

numit comunist, dar este mai mult un model pe care cei de la sat în esenţă nu şi l-au

schimbat de-a lungul timpului şi mă refer aici la agricultură sau la creşterea animalelor şi

ca să vă dau un exemplu bunicii mei şi acum numesc magazinul ,,cooperativă”, Poliţia

Miliţie şi ani buni la rând m-au trimis la brutărie după pâine doar în zilele în care ştiau că

trebuie să fie.

Uneori regretam faptul că am cunoscut cum este să tăieşti la ţară pentru că astfel

poate că nu aş mai fi suferit atât de mult după bunici şi după prietenii de acolo însă cu

trecerea anilor am realizat că de fapt, dacă nu aş fi crescut la ţară nu aş mai fi avut atât de

multe amintiri şi atât de frumoase pe care numai la ţară aş fi putut să mi le fac. Bineînţeles

că şi la oraş am avut parte de întâmplări palpitante doar că anii de la ţară au fost mult mai

diferiţi decât cei de la oraş. Acolo am învăţat ce înseamnă să miroşi iarba şi să o priveşti în

timp ce creşte, să bei lapte proaspăt muls de la vacile tale şi să te culci devreme de multe

ori înainte ca să apună soarele fiindcă a doua zi trebuie să te trezeşti de dimineaţă şi să faci

faţă la treburile gospodăreşti. Chiar şi jocurile mele au fost diferite. Dacă la oraş mă jucam

tupu, mâţă sau cu jucăriile gata făcute, la ţară ne confecţionam singuri jucăriile, făceam

plăcinte din noroi şi ne întreceam cine strânge cei mai mulţi melci.

La ţară am învăţat ce înseamnă respectul, organizarea, responsabilitatea, să dai

bună ziua indiferent dacă cunoşti persoana respectivă sau nu pentru că sigur îţi va

răspunde la salut, învăţat ce înseamnă portul, muzica, folclorul, dansul, obiceiurile,

neamul românesc. La oraş am învăţat ce însemnă mândria, preteţia, muzica şi hainele

comerciale, indiferenţa, dar am învăţat şi ce înseamnă să fii educat, cizelat, prezentabil,

atent, cult, responsabil, politicos şi în ambele cazuri am învăţat ce înseamnă umorul, visul

şi optimismul.

Toate aceste lucuri, cu bune şi cu rele constituie viaţa mea, persoana care mă aflu

aici care dacă nu aş fi trăit toate aceste lucruri şi nu aş fi gustat din ambele moduri de viaţă

nu aş fi aceeaşi. Chiar dacă la ţară au existat toate evenimentele petrecute mai mult în

slujba animalelor şi agriculturii nu acesta era lucrul cel mai deranjant, ci urmele

comunismului care a rămas odată cu oamenii în timp ce la oraş lucrurile chiar dacă nu sunt

la fel de frumoase libertatea, timpul mai mult liber, accesul la orice, modul diferit de a

36


gândi înfrumuseţează situaţia şi te determină să nu ştii pe care dintre cele două lumi să le

alegi deşi de câţiva ani încoace nici la ţară nu mai este ceea ce a fost, mentalitatea

comunistă a dispărut aproape în totalitate odată cu noile generaţii.

Aşadar faptele petrecute de-a lungul anilor m-au format ca om, amintirile sunt

cele mai fumoase suveniruri care mi-au rămas şi toate aceste lucruri mă reprezintă în mai

mică sau în mai mare măsură, aceasta este copilăria mea.

Având în vedere că pentru mine anii copilăriei au fost sinonim cu fericirea a-şi

concluziona întrebându-mă, oare merită vreodată să ne maturizăm pe deplin?

37


ÎN LUMEA FEERICĂ A COPILULUI

Bianca Nicoleta DUMA16

Cuvinte cheie: farmec, jocuri, prietenie, curiozitate, spirit;

Palat de cleştar, plin de jucării şi veselie, iubire, căldură şi duioşie, înconjurat de

protectoarele mâini părinteşti şi purificat de mireasma unei lumi de basm... Aceasta este

copilăria. Doar un simplu cuvânt posedă o infinitate de înţelesuri, idei şi gânduri.

În sufletul unui copil, primăvara este regină. În ochii acestuia lumea pare a fi un

loc magic, construit în jurul propriei persoane. În acest tărâm pastelat, ura şi răul sunt

supuse neantului în timp ce frumuseţea străluceşte necontenit. Curiozitatea, uimirea sunt

semnificative acestei perioade în care absolut totul pare o enigmă, pare interesant.

Sunt de acord cu aserţiunea lui Jean Jacques Rousseau: „Copilăria este somnul

raţiunii ” deoarece, după cum spune Honore de Balzac: „cu cât judeci mai mult, cu atât

iubeşti mai puţin”, copilul găseşte în orice un farmec aparte, aprinde flacăra unei bucurii

simple şi pictează zâmbete gingaşe pe faţa oamenilor cu suflet bun.

Părinţii, mai ales, se îndrăgostesc iremediabil de zâmbetele copiilor, de aceia îşi

doresc cu disperare să le revadă cât mai des. Din această cauză, mofturile copiilor sunt

îndeplinite cu uşurinţă. Egocentrismul gândirii unui copil determină construirea unei lumi

ireale ce pare a fi o extensie o propriei persoane. Astfel i se clădeşte un întreg regat, în

care mama şi tata intervin întotdeauna pentru a înlătura orice discomfort. Copilul este cel

ce însufleţeşte întreaga familie, cel ce înlătură monotonia şi face totul mai distractiv.

Jocurile copilăriei sunt clipe încununate de exuberanţă ce se eternizează în

amintire. Şotronul, jocurile cu mingea, baba-oarba, de-a v-aţi ascunselea sunt doar câteva

dintre podoabele ce au înfrumuseţat copilăria oricui. Cele mai frumoase momente se

construiesc alături de prietenii adevăraţi. Astfel putem spune că un element important ce

ţine de copilărie este prietenia. Bucuriile sunt mai frumoase trăite alături de nişte persoane

dragi, alături de alte râsete. Sunt de părere că prieteniile cele mai strânse se zămislesc încă

din copilărie şi se transformă în adevărate sentimente de frăţie. În opinia mea, cred că

jocurile şi copii sunt surse inepuizabile de sentimente pozitive.

16 Elevă, clasa a VII-a C, Şcoala Gimnazială nr. 11, Oradea, Bihor, coordonator: prof. Dorina GURĂU

38


Zilele trecute, trecând prin parc, am văzut un copil blond, cu ochii de smarald ce

se bucura de vremea frumoasă, jucându-se. Zâmbetul acela şi ochii lui, atât de nevinovaţi

mă făceau parcă să uit de tot cenuşiul vieţii, al lumii şi simţeam cum un val diafan de

fericire îmi mângâie delicat inima. Îmi doream să îi urmez exemplul aşa că în toată acea zi

am fost zâmbăreaţă şi pozitivă.

În momente ca acestea îţi dai seama de cât de multe lucruri ai de învăţat de la un

copil. Uneori, inundaţi de griji şi stres, devenim reci, distanţi, sobri şi rămânem orbi la

toate minunile care ne înconjoară. De ce oare, nu mai reuşim să stăm să privim frumuseţea

şi graţia unei flori? De ce nu putem să privim apa albastră a cerului şi să ne încărcăm cu o

doză de optimism? De ce nu lăsam ca primăvara să ne încălzească inima şi să ne reînvie

zâmbetul? Din aceste motive trebuie să învăţăm de la copii să ne bucurăm de lucrurile

mici, să gustăm din fericirile simple ce reprezintă de fapt parfumul gratuit al vieţii, să

trăim cu zâmbetul pe buze, să ne dorim lucrurile în care credem, să nu rămânem

indiferenţi.

De-a lungul timpului mi-am dat seama de un lucru. Copilăria nu este doar o vârstă

biologică, ci şi o stare de spirit. Atunci când reuşim să ne bucurăm de nuanţele unei flori,

de mângâierea unei raze aurii, atunci redevenim copii. A fi copil înseamnă a păstra

bucuria, creativitatea şi puritatea privirii. Citatul lui Constantin Brîncuşi se potriveşte

perfect în acest context: „Când nu mai eşti copil, ai murit de mult.“

În această lume atât de variată există persoane ce se nasc pentru a fi copii toată

viaţa. „A fi copil” nu înseamnă neaparat a fi o persoană infantilă, ci mai degrabă, a privi

lumea cu ochii plini de dragoste şi curiozitate.

Lucian Blaga afirmă următorul lucru: „Copilăria este inima tuturor vârstelor”.

Fiecare perioadă a vieţii are ceva special, ceva frumos. Copilăria e lumea colorată a

basmului. Tinereţea este perioada marilor vise ce am dori să le împlinim la maturitate. E

atunci când libertatea ne dă putere, ni se pare firesc să încercăm necunoscutul, uneori chiar

să sfidăm moartea, să provocăm viaţa. Bătrâneţea este perioada privirilor retrospective, a

unui „bilanţ” asupra vieţii de acum trecute, când omul priveşte nostalgic înapoi, dar în

acelaşi timp se bucură de amintiri. Amintirile sunt inestimabil de valoroase pentru că: „Cel

ce a avut o copilărie luminoasă şi fericită şi-a adunat comoara nesecată în care se găseşte

mângâierea şi în cele mai dureroase clipe” (Wilhem Wundt).

Mai există încă un aspect ce l-am lăsat ultimul tocmai din prisma faptului că îmi

trezeşte fiori reci şi-mi umple sufletul cu negura tristeţii. Este vorba de copiii ce nu au

copilărie. Ce se întâmplă, oare, cu acei copii a căror copilărie se rezumă doar la tristeţe,

necazuri şi lacrimi? Ce se întâmplă cu acei copii ce muncesc pentru a-şi ajuta părinţii, ce

nu au pus mâna nicioadată pe o jucărie, ce nici măcar nu îndrăznesc să pună. Constatăm

cu groză că avem atâtea orfelinate şi spitale arhipline ce ascund suferinţe ce ţin de

39


domeniul inefabilului. Dacă totuşi ne este imposibil să ajutăm, atunci, cel puţin să arătăm

puţină compasiune, să lăsăm ca aceste cazuri să ne ajungă la suflet şi să nu rămânem

indiferenţi.

Ca să închei într-o notă pozitivă, fac un ultim apel la sufletele voastre cu ajutorul

acestor cuvinte a căror vrajă e una puternică: „Copilăria e cadoul pe care ni-l dă viaţa.”

(Horaţiu Mălăele).

BIBLIOGRAFIE

www. citate pedia.info/ citate -despre- copilarie

www.librarie.net/autor

www. citate pedia.info/constantin- brancusi

40

http://www.citatepedia.info/constantin-brancusi

http://www.librarie.net/autor

http://www.citatepedia.info/citate-despre-copilarie-


CE CRED COPIII DESPRE VIOLENŢĂ

Florin ŞUTEA17

Cuvinte cheie: violenţă, lectură, istorie, opinie, copilărie

Lumea în care trăim noi, copiii, este plină de violenţă. Lecturile noastre, ştirile de

la televizor, filmele pe care le vedem, toate conţin agresivitate, de parcă în jurul nostru n-

ar exista şi lucruri frumoase.

Amintiţi-vă: începând cu Capra cu trei iezi şi continuând cu Toma Alimoş, cu

Monastirea Argeşului, Mioriţa sau Baltagul, numai crime şi nelegiuiri prin care ni se face

educaţie; şi atunci profesorii noştri se miră de ce nu ne place să citim…

Istoria e plină de crime şi trădări, amintiţi-vă de Decebal, de Mihai Viteazul şi de

Brâncoveanu sau de toate acele războaie inutile şi sângeroase…

Cred că a venit vremea ca noi, copiii, să spunem nu acestor „porţii” de violenţă

care ne sunt servite prin manuale, ore, filme şi spectacole.

Eu cred că violenţa nu înseamnă putere, ci mai degrabă laşitate. Din păcate, o

întâlnim tot mai mult în jurul nostru. Se pare că şi secolul 21 va fi un secol al violenţei...

La greci, Eschil era de părere că violenţa generează, de obicei, violenţă.

Mahatma Gandhi numea violenţa „arma celor slabi”, iar Isaac Asimov, „ultimul

refugiu al omului incompetent”.

Scriitorul american Ernest Hemingway spunea, prin vocea unui personaj celebru,

că omul nu poate fi învins; omul poate fi distrus, dar nu învins, iar Thomas Edison, tot în

secolul trecut, considera că „până nu ne oprim din rănirea tuturor fiinţelor vii, suntem

încă sălbatici”.

Am fost curioşi ce cred câţiva colegii de-ai noştri, membri ai grupului de

jurnalistică, despre violenţă.

Iată câteva din opiniile lor:

• „Violenţa între două sau mai multe persoane este, din păcate, frecventă. Ea

începe de la o simplă vorbă, poreclă sau de la pierderea unui obiect, ajungându-se apoi la

un vocabular vulgar şi apoi la agresivitate. Uneori, din cauza violenţei, se pot pierde vieţi

17 Elevă, clasa a VII-a, Şcoala Gimnazială „Andrei Mureşanu” Deva, Judeţul Hunedoara, coordonator: prof. Daradici LADISLAU

41


omeneşti. Eu cred că ar fi nevoie de mai multă stăpânire de sine din partea oamenilor, iar

pentru cei agresivi ar trebui să existe pedepse mult mai dure.” (Georgiana)

• „Eu cred că violenţa este o prostie. Într-o zi, doi oameni s-au bătut din cauza

unei fete. Ei s-au trântit pe jos şi a cam ieşit cu sânge...” (Răzvan)

• „La violenţa fizică se ajunge de la violenţa verbală. Am văzut lângă bloc doi

băieţi care, după ce s-au înjurat, s-au bătut urât de tot. Eu cred că prin comunicare nu s-ar

ajunge la atâta durere.” (Lorena)

• „De la violenţa verbală, se ajunge la cea fizică. Apoi se ajunge şi la poliţie. Unii

îi plătesc pe alţii ca să bată pe cineva. Violenţa este peste tot: la şcoală, pe stradă, la

televizor.” (Bogdan)

• „Uneori violenţa începe cu o joacă. Doi se ceartă şi încep să vorbească tot mai

urât. Aceasta este violenţa verbală. Unele fete se bat din cauza băieţilor, iar băieţii, din

cauza fetelor. Sunt unii copii răsfăţaţi de părinţi şi ei cred că pot face tot ce vor. Toţi cei

care sunt violenţi trebuie pedepsiţi.” (Georgiana)

• „Odată am vrut să opresc doi băieţi mai mari care se băteau urât de tot, dar mi-a

fost frică.” (Cosmin)

• „Violenţa este un lucru foarte urât. În noaptea de Paşte, când ne pregăteam să

mergem la biserică, în faţa blocului doi bărbaţi se băteau pentru nişte bani. Unul din ei a

scos un cuţit. Noroc că un vecin a chemat poliţia care a rezolvat totul.” (Amalia)

• „Acum o săptămână, doi băieţi s-au certat şi s-au luat la bătaie. Au venit

gardienii şi i-au pălmuit pe amândoi. Nu poţi rezolva violenţa prin violenţă.” (David)

• „Această întâmplare este adevărată: o colegă de-a mea din a V-a a jignit o fată

din a VII-a, care a pălmuit-o. Colega mea a chemat băieţii din a VIII-a care au bătut-o pe

cea mare. Aceasta a chemat nişte băieţi de liceu ca să-i pedepsească pe cei de a VIII-a.

Când au aflat profesorii, s-au potolit cu toţii, că altfel...” (Alexandru)

• „I-am spus unui băiat să nu fumeze şi el m-a luat la pumni. Noroc că au venit

părinţii lui şi l-au văzut. Acum nu mai fumează.” (Paul)

• „Violenţa nu este numai un lucru rău, dar este şi un mare păcat.” (Gheorghe

Carla).

• „Eu am văzut doi oameni care se băteau pentru o sticlă de bere de un litru. S-au

bătut la sânge. Să te baţi în aşa hal pentru o bere e o prostie.” (Robert)

• „Când doi băieţi din cartier s-au bătut, eu i-am urmărit de pe geam. Unul s-a ales

cu nasul spart, iar celălalt, cu o mână fracturată.” (Andrei)

• „Eu cred că ar trebui cu toţii să mai lăsăm de la noi şi să încercăm să ne

înţelegem bine.” (Diana)

42


• „Violenţa nu este plăcută când o simţi pe pielea ta. Credeţi-mă, am păţit-o chiar

şi eu. Am fost închisă în scara blocului pentru inelul şi cerceii mei, noroc că tatăl meu a

fost pe aproape. Trebuie să ne ferim de oamenii dubioşi.” (Daria)

• „Mi-ar plăcea ca în oraşul nostru să nu mai existe oameni care înjură...” (Berciu)

Se spune că victoria agresorului, chiar dacă nu este însângerată, întotdeauna este

murdară.

Iar noi, copiii, elevii Şcolii Gimnaziale „Andrei Mureşanu” Deva, suntem cu toţii

de acord cu acest lucru.

43


DESPRE TRISTEŢEA COPIILOR DE ASTĂZI

Giulia MĂRGINEAN18

Cuvinte cheie: copilărie, bucurie, tristeţe, opinie, optimism

Să fii copil e ca un vis: minunat pentru unii, dar întunecat şi dureros pentru alţii.

Noi, copiii, trăim într-o lume a contrastelor, gândită şi făcută astfel de către adulţi. Ei au

uitat parcă de propria lor copilărie şi nu mai ţin cont de nevoile şi de visurile noastre.

Deşi se cred maturi, mulţi sunt lipsiţi de simţul responsabilităţii: îşi doresc familii,

abandonându-le apoi. Oare v-aţi întrebat cum e să trăieşti cu un singur părinte în această

lume în care oamenii parcă nu se mai înţeleg între ei, vorbesc tot timpul la telefon, dar nu

reuşesc să comunice nimic.

Sunt elevă în clasa a VII-a şi am câţiva colegi care sunt crescuţi doar de mamele

lor. Dacă aţi veni la noi în clasă, n-ar trebui să vi-i arăt: te uiţi la ei şi le vezi tristeţea în

priviri. Dar am şi colegi ai căror părinţi lucrează în străinătate, ei fiind lăsaţi în grija

bunicilor sau a altor rude. Părinţii lor vin de sărbători şi vara, în concediu: aceşti colegi au

cele mai scumpe telefoane, tablete, cele mai scumpe treninguri, dar le simţi tristeţea în

suflet pentru că dorul de părinţi este cel mai puternic şi cel mai dureros din lume.

Când i-am rugat pe colegii mei într-o pauză să scrie de ce nu le place copilăria, la

început nu m-au luat în serios, apoi mi-au scris lucruri care m-au pus pe gânduri. Desigur,

celor mai mulţi nu le place copilăria, pentru că trebuie să meargă la şcoală, au multe teme

de făcut şi de învăţat chiar la materii care nu le plac deloc. Alte răspunsuri sunt de-a

dreptul amuzante, de genul: „nu-mi place să fiu copil deoarece trebuie să mă trezesc

dimineaţa” (de parcă adulţii nu trebuie să facă la fel…); sau: „nu-mi place copilăria pentru

că nu am permis auto”; sau: „pentru că n-am voie să mă uit la filmele pentru adulţi”.

Iată însă şi câteva opinii demne de luat în seamă:

• „pentru că nu sunt luată în serios de către adulţi şi nu-mi place când ei merg

într-un loc şi noi nu avem voie”;

• „pentru că îmi doresc să fiu adult şi m-am săturat să execut ordinele lor”;

• „pentru că nu sunt ascultată, chiar dacă ideile tale sunt uneori foarte bune”;

18 Elevă, clasa a VII-a, Şcoala Gimnazială „Andrei Mureşanu” Deva, Judeţul Hunedoara, coordonator: prof. Daradici Ladislau

44


• „pentru că sunt tratată ca un animal de casă, hrănită şi îngrijită, fără să se ţină

cont de adevăratele mele nevoi”;

• „pentru că sunt obligat să învăţ la unele materii pe care nu le înţeleg şi din

pricina asta nici nu le suport”;

• „nu îmi place să fiu copil pentru că părinţii mei sunt divorţaţi, iar eu, cum sunt

mică, toate certurile lor ajung la mine”;

• „nu-mi place să fiu copil pentru că am multe limite şi interdicţii, iar cei mari

mă tratează de parcă aş avea nevoi speciale”;

• „eu mă simt depreciat de părinţi, de profesori, toţi vor câte ceva de la noi, fără

să-i intereseze ce ne place, ce am dori să facem, să devenim…”.

Într-o zi, am discutat cu F, colegul meu ai căror părinţi au divorţat de curând. Are

încredere în mine şi a fost de acord să-mi răspundă la câteva întrebări.

Întrebare: Cum te-ai simţit când ai aflat că părinţii tăi vor divorţa.

Răspuns: Am crezut că este o glumă proastă. Tatăl meu este un om foarte ocupat

şi lipsea mult de acasă. Mi-am dat seama că ceva se întâmplă între ei, deşi păreau reţinuţi

când eram şi eu acasă. Într-o zi însă au izbucnit, certându-se urât: atunci am înţeles că tata

mai are pe cineva… Nu am înţeles de ce: mama mea este o femeie tânără şi foarte

frumoasă.

Întrebare: Te-a afectat mult decizia lor?

Răspuns: De parcă n-ai ştii… Am fost printre elevii buni ai clasei, iar în primul

semestrul al acestui an, media mea generală este printre ultimele…

Întrebare: Nu ai mai vrut să înveţi sau n-ai mai putut?

Răspuns: Nu îmi prea dau seama… Începusem să plec de la ore, când aveam

lucrări… M-am apucat de fumat. M-am trezit la un test de istorie că nici măcar nu-mi mai

pasă: am dat foaia goală şi am luat un doi…

Întrebare: Te-au întrebat cu care dintre ei vrei să rămâi?

Răspuns: Nu neapărat… Oricum rămâneam cu mama. Tata s-a mutat cu altcineva:

nu cred că m-ar fi luat la el.

Întrebare: Ţi-a fost greu?

Răspuns: Şi-acum îmi este. Mama s-a necăjit mult din pricina mea: din cauza

situaţiei la învăţătură, din cauza notei scăzute la purtare… Mi-am propus să n-o mai

necăjesc… Dar ţin mult şi la tata: era sportiv, făceam multe lucruri împreună… Acum ne

întâlnim mai rar: vorbim ca între bărbaţi…

I-am spus colegului meu că va trebui să treacă peste această problemă şi să

demonstreze părinţilor lui că este capabil să realizeze lucruri valoroase în viaţă. În primul

rând, trebuie să-şi îmbunătăţească situaţia la învăţătură, în aşa fel ca părinţii săi, chiar dacă

45


sunt despărţiţi, să fie mândri de el. M-a privit cu tristeţe şi mi-a spus că şi-a propus acest

lucru.

Eu cred că nimic nu poate fi mai frumos decât copilăria. Am încredere în copii, în

colegii mei şi ştiu că, atunci când vor creşte, vor face numai lucruri bune, se vor descurca

în viaţă.

Trebuie să fim optimişti. Şi dacă suntem inteligenţi, putem să-i schimbăm pe cei

mari să ţină cont şi de dorinţele noastre.

46


COPILĂRIA- SURÂS AL ATEMPORALITĂŢII LĂUNTRICE

Ionela DIACONU19

Copilărie: surâs, joc, inocenţă, fantezie, poveste

„Hai mai bine despre copilărie să povestim, căci ea este veselă şi nevinovată şi

drept vorbind, acesta-i adevărul.”, spunea Ion Creangă în Amintiri din copilărie. Copilăria

este acel colţişor de suflet rătăcit printre pânzele de păienjeni ţesute de timp, un tărâm

magic, marcat de candoare şi inocenţă, o dimensiune nedeterminată spaţial sau temporal

ce dăinuie în mansarda unor amintiri de mult uitate şi care aşteaptă, nesecătuită de

speranţă, să fie regăsită şi contemplată iar şi iar. Pentru cei care o trăiesc, ea înseamnă

imposibilul transpus în real şi reactualizat, iar pentru cei care au trăit-o, copilăria este

primăvara de mult apusă care a cedat locul celorlaltor anotimpuri, pentru ca apoi să se

stingă şi să lase în urmă o rază palidă şi un ocean nemărginit de amintiri, pe care să le

resimţim atât de vag, ca într-un vis.

Copilăria este pură magie, este tot ceea ce noi dorim să fie şi poate oricând să

renască dintr-un chip pur din imaginaţie. Nu există graniţe pentru această sublimă lume a

miracolelor, fiind o bucăţică ruptă din Paradis şi materializată într-un surâs. Ca un şuvoi

de apă ce izvorăşte din adâncurile fiinţei umane, copilăria există pentru a ne demonstra că

vieţii i se pot da oricând infinite semnificaţii şi că cel ce o trăieşte ca pe ceva magic,

indiferent de vârstă va trăi etern. Trenul copilăriei te trimite într-o călătorie fantastică, spre

un univers total diferit, care-ţi conferă prerogativa de a fi cine îţi doreşti tu să fii, iar

biletul nu se cumpără, ci se construieşte din tot.

Unui om nu îi poţi fura niciodată acea nevoie imensă de a cunoaşte şi acea

curiozitate cu care caută în tainele Universului orice i-ar putea aduce acea stare în care să

se complacă, să râdă, să plângă, să vorbească fară încetare sau să transmită atât de multe

printr-o tăcere himerică, să îşi dorească totul, fără ca măcar să ştie la ce anume i-ar fi de

folos un singur lucru. Un om poate face toate acestea în tihnă, poate să viseze la tot ceea

ce mintea umană nu ar putea percepe ca pe ceva real, căci la urma urmei acesta este

farmecul copilăriei - să deţii atât de multă putere, frumuseţe şi imaginaţie şi să le dai în

schimbul unei jucării ce ţi-a părut a fi interesantă.

19 Elev, Colegiul Economic „Virgil Madgearu”, Târgu- Jiu, coordonator: prof. Ileana COICA47


Dacă marea ar putea fi asemuită cu copilăria, atunci valurile care se izbesc cu

atâta forţă de stâncile aflate pe ţărm ar fi esenţa anilor copilăriei, iar liniştea şi calmul din

adâncuri ar fi ultimii ani ai existenţei. Ce-ar însemna copilăria fără fantezia ce o defineşte,

fără aroma prăjiturilor savurate în casa bunicilor sau fără micile zgârieturi care să aducă

aminte de peripeţiile trăite împreună cu alţi împăraţi ai lumii lor?

Lucian Blaga spunea că inima tuturor vârstelor este copilăria. Într-adevăr, copil

fiind, lumea îţi aparţine, timpul este maleabil şi eşti independent de lumea oamenilor mari.

Cu timpul, rămânând în esenţă tot copil, poţi spune că deţii elixirul tinereţii, iar cel ce ştie

că un zâmbet, fie el şi fără un motiv întemeiat, este cheia tuturor lucrurilor reale sau

imaginare, poate spune că a înţeles ce înseamnă să fii copil şi mai ales că viaţa în sine este

un joc.

Fiecare persoană poate asocia copilăria fie cu zâmbetul cald al mamei, fie cu ochii

blânzi ai bunicilor sau cu orice altceva îi confirmă că a fost cândva cel mai iubit membru

al familiei şi că la un moment dat a dispus de toată atenţia şi afecţiunea pe care o poate

oferi cineva. Amintirea acelor vremuri aproape date uitării îţi cutremură întreaga fiinţă şi

îţi fac sufletul să vibreze asemenea unor corzi cu care se joacă o muză. Copilăria - surâs al

atemporalităţii lăuntrice învie, cu un nemărginit talent, un dragon încătuşat şi abandonat

între zidurile unui vechi castel care de veacuri aşteaptă calm în liniştea întunecată a unei

fragile speranţe să fie eliberat pentru a putea renaşte în splendoare şi pentru a reactualiza

ceea ce părea a fi pierdut.

Cel mai frumos cadou oferit vreodată cuiva sunt anii copilăriei care ascund cufere

pline cu comori şi cele mai năstruşnice fantezii concepute vreodată. Nimic nu le conferă

acestor ani de fericire o nostalgie mai aparte şi o tristeţe mai profundă decât trecerea

ireversibilă a timpului. Aşadar timpul este cel mai mare duşman al plenitudinii

sentimentului adevăratei copilării, dar nici măcar el nu poate să şteargă prin simpla sa

scurgere efectul miraculos al unei zile în care ai simţit cu adevărat că viaţa în esenţă este

exact aşa cum o concepi: un simplu teatru de păpuşi, o poveste rostită de către bunica

înainte de îngreunarea pleoapelor, seară de seară, un basm cu eroi fabuloşi sau o scută

istorioară cu cavaleri neînfricaţi şi domniţe fermecătoare. Portalul către tărâmul magic al

vârstei de aur care poartă însemnele unei nesfârşite bucurii şi candoarea simţirii, este un

joc. Un joc, prin prisma percepţiei unui copil este cu mult mai mult de atât. Un joc este o

luptă, prietenie, realitate şi incertitudine, este spiritul său în adevărata lui formă care atinge

culmile absolutului, este ceea ce un adult numeşte viaţă. Jocul este culoare, lumină şi

fericire, care printr-o formulă magică se împletesc şi sintetizează ceea ce oamenii mari nu

pot înţelege. Tainele inimii unui copil nu pot fi simţite pe deplin de către un adult, căci ei

pot spune doar că înţeleg după care se întorc la treaba lor, pe când un copil nu are nevoie

să înţeleagă nimic, singurul lucru pe care poate să-l facă este să simtă la nesfârşit un

48


nemărginit orice. Poate că de aceea copiii nu spun ceea ce gândesc, având un stil al lor

aparte de a comunica cu lumea din exterior, folosind propriile lor mijloace perfecte din

toate punctele de vedere, care, din păcate, se pierd în negura timpului odată cu

maturizarea, pe când ele ar putea contura o lume atât de frumoasă, lipsită de cuvinte şi

completată cu gesturi simple, dar încărcate cu nenumărate semnificaţii.

Întotdeauna viaţa îşi va urma propriul ei curs, lăsând în urmă poveşti care îţi storc

lacrimi sau care te găsesc ceva mai visător. Nu este nimic de făcut pentru a schimba acest

fapt şi nici măcar nu trebuie făcut acest lucru. Fiecare clipă trebuie trăită ca pe ceva

minunat, indiferent de circumstanţe, deoarece timpul va merge întotdeauna înainte, iar noi

nu trebuie să rămânem pe loc, ci trebuie să lăsăm în urmă ceva care să rămână ancorat în

timp şi în amintire, de la un castel de nisip construit într-o vară pe o plajă însorită, până la

o scrisoare adresată unei fiinţe dragi. Indiferent de locul spre care se îndreaptă fiinţa în

drumul său spre porţile cerului, ea va purta mereu amprenta copilăriei. Anii trec ca nişte

săgeţi ce-ţi sfâşie sufletul prădat de timp, dar niciodată umbrele copilăriei nu vor pieri.

BIBLIOGRAFIE

Ion Creangă- Amintiri din copilărie

Ionel Teodoreanu- În casa bunicilor

Mihail Sadoveanu- Dumbrava minunată

Lewis Carroll- Alice în ţara minunilor

Hector Malot- Singur pe lume

49


COPILĂRIA

Laura AILINCĂ20

Dulcea copilărie..... Se aşterne asemeni fulgilor gingaşi peste viaţa noastră.

Aceasta începe din prima clipă a vieţii, primul plânset, prima strângere la pieptul

mamei, prima jucărie. Toate acestea reprezintă doar începutul celei mai frumoase părţi a

tuturor trăirilor din viaţă, a candidatului univers al copilăriei.

Mulţi se întreabă ce este copilăria…. Unii ne-au răspuns că este cea mai

minunată perioadă a vieţii. Perioada în care începem să cunoaştem pas cu pas misterele

lumii.

Mulţi ne-au spus că, această perioadă ne părăseşte odată cu trecerea timpului.

Dar noi credem că ea va rămâne mereu întipărită într-un colţ din sufletul nostru.

Multe persoane spun că mereu vom regăsi copilăria în zâmbetul părinţilor. Ei ne

vor fi mereu alături ajutându-ne să trecem de momentele grele în care avem nevoie de

un zâmbet care să ne încălzească inimile.

Atunci când vorbim despre copilărie, primul nostru gând este legat de cel mai

frumos lucru pe care îl are orice om pe acestă lume: mama. Zâmbetul ei cald ne-a

întâmpinat de la primele secunde de viaţă. Glasu-i liniştit ne-a şoptit poveşti seară de

seară şi ne-a deschis drumul spre calea viselor frumoase. Chipul ei luminos ne-a călăuzit

paşii pe tot parcursul copilăriei. Pentru copilăria noastră, mama a fost pentru noi exact

ce înseamnă razele soarelui pentru petalele plăpânde ale unei flori: viaţă şi speranţă.

Copilăria nu ar fi completă fără primii ani din viaţa de elev, perioadă în care

învăţătoarea noastră se străduia din răsputeri să ne formeze. Şcoala rămâne un capitol

special din lumea copilăriei noastre, o etapă plină de bucurie şi împliniri.

Copilăria este un tărâm magic. Nu ştim unde şi când începe, nu ştim când şi

unde se termină. Căutând răspunsuri la dilemele vieţii, nu facem decât să desenăm

conturul fin al hărţii sufletului nostru...

20 Elevă, clasa a VI-a, Şcoala Gimnazială nr. 4 Vulcan, jud. Hunedoara, coordonator: prof. Ecaterina ILLYES

50


COPILĂRIA

Carmen Paraschiva TOMA21

Elena Bianca GÎLCĂ22

Cuvinte cheie: veselie, inocenţă, jocurile, copil, copilăria.

Făra îndoială, copilăria este cea mai frumoasă perioadă din viaţa fiecărui om. Nu

ştim când începe şi nu ştim când se termină. Este unicul moment din viată când trăim totul

cu maximă intensitate, când râdem şi plângem în acelaşi timp, ne supărăm şi iertăm într-o

secundă. Copilăria este universul duios, dulce şi fermecat unde totul este posibil, unde

întâlnim prinţi şi prinţese, dealuri de zahăr şi munţi de marţipan, iar norii sunt din vată pe

băţ, care primesc diferite forme amuzante, unde pe albia râurilor curge ciocolată, iar

ursuleţii din jeleu parcă aşteaptă să fie gustaţi. Este lumea mirifică din care lipseşte

tristeţea. Aici copiilor li se citeşte mereu pe faţă veselie, iar grijile îi ocolesc cu

încăpăţânare. În acest tărâm al fanteziei, buzele lor ştiu doar să râdă, iar sufletele lor

zboară precum fluturii suavi în lumina caldă a soarelui de primăvară. Inocenţa cu care

copii îşi trăiesc copilăria este asemenea gingăşiei unei flori care gustă splendoarea vieţii

prin aceasta.

Când eşti copil viaţa este ca o joacă. Îti doreşti mereu să fii un om mare. Tot ceea

ce face un adult, îţi pare că e uşor şi că ai putea să faci şi tu lucrurile la fel de bine, dar de

fapt nu ştii cât e de greu să fii părinte. Când suntem mici, trăim totul aşa cum ne dorim.

Cum să uităm de cele mai importante şi aşteptate momente ale anului, venirea lui

Moş Crăciun care în fiecare an ne aducea în sacul lui mare şi roşu multe daruri, Iepuraşul

ce venea de Paşte şi care ne ascundea în iarba crudă şi firavă, ouăle frumos colorate. Sau,

nu putem uita nici de vechile poveşti pe care ni le spuneau părinţii sau bunicii, despre

venirea lui „bau, bau” care ne va speria dacă nu eram cuminţi.

Copilăria este tărâmul magic din care nimeni nu ar vrea să iasă vreodată. Este acel

tărâm unde noi, copii, ne creăm propriile lumi unde totul este permis.

21 Elevă, Clasa. a IX-a, Colegiul Naţional „Avram Iancu”, Judeţul: Hunedoara, coordonator: profesor Dalia Maria ŞTEFAN

22 Elevă, Clasa. a IX-a, Colegiul Naţional „Avram Iancu”, Judeţul: Hunedoara, coordonator: profesor Dalia Maria ŞTEFAN

51


Jocurile copilăriei vor rămâne întipărite în minţile noastre. Cine nu s-a jucat măcar

o dată „De-a v-aţi ascunselea, Şotron sau Ţară, ţară vrem ostaş”, nu poate spune că a avut

o copilărie adevărată şi frumoasă. Nici pe prietenii de joacă nu îi putem uita, ei vor rămâne

mereu în inimile noastre.

Desenele animate, ce să mai spunem?, când mama sau tata ne opreau televizorul

spunând că am stat prea mult, iar noi începeam să plângem.

Când se vorbeşte despre copilărie, persoana care va apărea mereu în mintea

noastră este „mama”. Zâmbetul ei cald ne-a întâmpinat de la primele secunde ale vieţii.

Glasul ei liniştit ne-a şoptit poveşti seară de seară şi ne-a deschis drumul spre calea viselor

frumoase. Prin despărţirea de această fiinţă minunată, aflăm ce înseamnă cuvântul dor. La

fel cum prin prima jucărie stricată aflăm ce înseamnă supărarea. Toate acestea fac parte

din evoluţia fiecărui copil. Există în viaţa copiilor, momente prin care aceştia au conştiinţa

existenţei lor pe Pământ. Este vorba despre ceea ce poate descoperi un copil ai cărui paşi

sunt îndrumaţi cu grijă de adulţi. Aşa poate descoperi că soarele răsare în fiecare zi şi că

noaptea stelele strălucesc pe cer. Descoperirile copilăriei nu se fac oricum, ci la baza lor

stau poveştile bunicilor, poveşti născute din profunde experienţe de viaţă şi transmise nu

din tată în fiu, cum se spune, ci de la bunic la nepot. De aceea e frumoasă copilăria pentru

că e învăluită într-o aură de mister care acum e mai puternică decât oricând. Pornind de

aici putem spune că anii copilăriei petrecuţi la ţară sunt un amestesc de realitate şi mister,

căci poveştile aici sunt fără sfârşit. În acest univers rural e o lume desprinsă parcă din

vremurile mitice ale basmului în care copilul se integrează perfect. Defapt nu poveştile

sunt cele care construiesc universul fascinant al copilăriei, ci imaginaţia pe care ele o

dezvoltă la copil punându-l în situaţii diverse. Putem vorbi despre un triunghi, copil, sat,

copilărie şi putem să ne susţinem afirmaţiile folosindu-ne de amintirile lui Ion Creangă

sau de cele ale lui Lucian Blaga. La sat, copilăria, în viziunea celor doi, este cea autentică.

Noi spunem că la distanţă mare în timp ea îşi păstrează autenticitatea, căci nicăieri

ca aici copilul nu trăieşte cu adevărat pentru că astăzi oraşul alternează farmecul

copilăriei. Veştile bune şi amintirile lor despre copilăria de altă dată se suprapun peste

ceea ce trăieşte un copil în lumea rurală. Nimic nu e mai frumos decât să aştepţi ca bunica

să-ţi scoată din cuptor plăcintele tale preferate şi tu, copil fiind să nu ai timp să le mănânci

în linişte, ci să fugi cu ele în braţe la ceilalţi copii care te aşteaptă pofticioşi.

Aşa cum, copilăria este asemenea unei flori mici, gingaşă, firavă, plină de viaţă şi

viu colorată care cu trecerea timpului creşte, la fel suntem şi noi. Când suntem mici

suntem energici, plini de viaţă, iar pe măsură ce creştem ne pierdem din energie.

Oare, când se termină copilăria? Poate, se termină atunci când facem pentru prima

dată cunoştinţă cu dezamăgirea, prietenii falşi şi minciuna? Nimeni nu va şti niciodată să

dea un răspuns concret la aceste întrebări. Ne trezim dintr-o dată şi vedem că lumea s-a

52


schimbat, că nimic din jurul nostru nu mai este la fel, că o mulţime de oameni cu care ieri

povesteam totul acum nici nu ne mai salută şi că nimic din ce exista cândva acum nu mai

e. Dar pe urmă ne dăm seama că tot ce până mai ieri însemna viaţa noastră aşa de

neobişnuită era copilăria.

Pe urmă cu paşi repezi ne apropiem de crudul adevăr pe care cu siguranţă nu ne

dorim să-l aflăm. Să fii copil este cel mai frumos moment din viaţă, este o adevărată

bucurie şi veselie, ai timp să faci tot ceea ce îţi doreşti, iar timpul nu îţi stă în cale.

Când vroiam să ieşim cu prietenii la joacă nu îi sunam deoarece nu aveam

telefoane, mergeam din uşă în uşă şi îi strigam să iasă la joacă, iar dacă părinţii nu le

dădeau voie ne rugam de dânşii până îi lăsau, iar atunci urlam şi săream de fericire. Ne

jucam până seara târziu când părinţii ne strigau să mergem în casă. Vara, plecam de acasă

la scăldat fără să spunem cuiva, iar când ne întorceam aveam parte de o bătaie zdravănă.

După ce veneam de la şcoală nu aveam niciun chef de teme şi lecţii, iar părinţii ne forţau

să învăţăm pentru binele nostru, dar pe măsură ce am crescut ne-am dat seama că tot ceea

ce au făcut ei pentru noi atunci a avut un impact pozitiv asupra noastră.

Primul loc în care am învăţat să colaborăm şi să convieţuim cu alte persoane, a

fost grădiniţa. Era locul unde aşteptam cu mare nerăbdare să mergem în fiecare dimineaţa

deoarece ştiam că acolo ne aşteaptă colegii şi doamna educatoare. Pe urmă am crescut, am

ajuns la şcoala primară de unde datorită doamnei învăţătoare am învăţat să scriem şi să

citim şi uşor, uşor ne-am desprins de tărâmul copilăriei. Apoi a urmat şcoala generală,

unde am întâlnit dezamăgirea, minciuna şi nedreptatea şi unde am întâmpinat primele

probleme din viaţă.

După această perioadă de trecere de la copilărie la adevărata viaţă au urmat

momente mult mai dificile pentru noi când ne era dor să fim din nou copii, să ştim ce

înseamnă veselia, zâmbetul, timpul liber, prietenii adevăraţi şi trăirea fiecărei clipe cu

maximă intensitate.

Am trecut de la copilărie la adolescenţă, unde am întâlnit prima iubire, prima

suferinţă din dragoste şi primele schimbări care au dus la maturitate. Dar ne amintim cu

drag de copilăria noastră, de toate clipele minunate de care aveam parte, de toţi oamenii

care ne erau alături în momentele grele şi de năzbâtiile din care nu am ieşit tocmai

victorioşi.

Oricâte probleme am avea şi oricât de mult ne-am dori să fim din nou copii, acest

lucru nu se va mai întâmpla niciodată. Din această cauză, atunci când eşti copil merită să

trăieşti totul aşa cum cere vârsta respectivă şi să te bucuri de fiecare clipă petrecută

deoarece este unică la fel cum este şi copilăria, unica perioadă din viaţă când totul este

posibil şi când fără să vrei te bucuri de fiecare lucru ce se întâmpla în jurul tău.

53


Copilăria, va rămâne mereu proaspătă în minţile şi inimile noastre având în

permanenţă un reper despre ce înseamnă adevărata fericire, dar care nu mai are aceeaşi

strălucire pe care o avea când am trăit-o. Mai trăim acea copilarie atunci când privim

fotografiile de când eram mici şi ne aducem cu drag aminte de persoanele care ne-au fost

alături, ne-au sprijinit în momentele grele şi nu în ultimul rând de prietenii care au făcut

parte din copilaria noastră şi pe care ne-am dori să-i avem în permanenţă aproape. Nu

putem uita niciodată acele momente unice şi speciale din viaţa noastră în care am râs cu

un motiv sau în care am făcut lucruri din plăcere. Cu trecerea timpului lucrurile se

schimbă şi învăţăm cum este să zâmbeşti doar de faţadă sau cum este să faci lucrurile pe

care nu ţi le doreşti doar din obligaţie. Am vrea ca timpul să stea în loc, să mai fim din nou

mici şi să luăm totul de la zero, dar realitatea este prea dură şi ştim că acest lucru nu va

mai fi posibil, dar speranţa va rămâne mereu în noi. Însă, nu trebuie să uităm că, prima

parte a vieţii noastre, copilăria este menită pentru a trăi aceste lucruri la fel cum viaţa este

menită să ne schimbe pe noi înşine.

A vorbi despre copii şi copilărie este pentru noi, care abia am părăsit vârsta

aceasta, dar încă ne simţim copii, extrem de dificil, iar dificultatea vine nu din ceea ce a

rămas în urmă, ci din dorinţa de a păstra mereu în sufletul nostru doza aceea de copilărie

care ne ajută să fim mai buni şi să trăim mai frumos.

54


COPILUL, COPILĂRIA ŞI LUMEA ACESTUIA

Denis HALASZ 23

Cuvinte cheie: fericire, inocenţă, copilărie, a învăţa, lumea.

Se spune că eşti copil în acea perioadă a vieţii omeneşti de la naştere până la

adolescenţă, dar să fii copil nu înseamnă numai atâta, să fii copil înseamnă să te distrezi şi

să fii fericit indiferent de vârstă.

Fiecare om îşi începe viaţa cu copilăria. Eu, tu... Copilăria este firul vieţii, ea ne-a

fost primul univers mai larg, după ce-l încercuit al camerei noastre, după geamul magic al

televizorului, prin care am privit zile întregi. Prima vârstă a omului stă sub semnul

copilăriei, care însă îl fascinează şi e adult, prin frumuseţe şi libertate. Copilăria desăvârşeşte

condiţia omului de făuritor şi înţelept, probându-i imaginaţia şi spiritual creator.

Copilul este în mod fundamental o fiinţă încrezătoare, nu este însă nici puternic,

nici virtuos nici sigur. Însă el este ca floarea-soarelui, care în fiecare dimineaţă se deschide

în faţa soarelui, de acolo primeşte totul, de acolo aşteaptă totul (căldură, lumină, forţă şi

viaţă). Putem considera că soarele este societatea, iar floarea-soarelui reprezintă copii într-

o societate în care ”soarele” nu ne poate da căldură, lumină, protecţie, etc. Copilul nu

poate să se dezvolte şi să devină adultul lumii de mai târziu, aşa cum a spus şi Sfântul

Luigi Orione „Tinerii sunt comoara cea mai de preţ a familiei şi a societăţii. După modelul

în care sunt educaţi şi mediul în care cresc, ei vor fi soarele sau furtuna zilei de mâine”,

dar nu numai noi putem învăţa un copil, ci şi un copil poate oricând să înveţe un adult trei

lucruri: cum să fie mulţumit fără motiv, cum să nu stea locului niciodată şi cum să ceară

cu insistenţă ceea ce îşi doreşte.

Copii au felul lor de a vedea lumea şi sunt singurii cărora nu le este frică de viitor.

Îşi zidesc fericirea pe visuri, iar poveştile în care binele învinge răul fac parte din realitatea

lor. Toate gândurile măreţe, toate invenţiile cu adevărat importante au izvorât din sufletul

unui copil care a visat să-şi depăşească condiţia şi să impresioneze lumea demonstrând

astfel că evoluţia societăţii depinde de ambiţia visului unui copil. Sunt copii care trebuie

să lupte pentru apărarea propriilor drepturi, copii pentru care dragostea înseamnă atât de

23 Elevă, clasa a XI-a, Liceul „Don Orione” Oradea, judeţ Bihor, coordonator: prof. Ofelia ŞIPOŞ55


mult tocmai pentru că le lipseşte. Aceşti copii au nevoie doar de o şansă pentru a-şi

demonstra valoarea.

E atât de greu să ajungi în lumea unui copil însă e o aventură care merită într-

adevar trăită. Copii detectează artificialitatea, minciuna şi egoismul, oricât de mult ai

încerca să-ţi maschezi atitudinea.

Lumea unui copil reprezintă toate lucrurile pe care el le crede că fiind adevărat,

cum ar fi Moş Crăciun, iepuraşul de Paşte, super eroii, etc. Lumea acestuia nu poate fi

distrusă ea se creează din nimic şi devine o minunată creaţie, unică, pentru fiecare copil.

Citatul „Cel ce a avut o copilărie luminoasă şi fericită şi-a adunat comoara nesecată

în care-şi găseşte mângâiere şi-n cele mai dureroase clipe ale vieţii” de Wilhelm Wundt

semnifică faptul că în viaţă, copii, au nevoie de o copilărie frumoasă pentru a trece mai uşor

în clipele grele ce vor urma în viitor. Într-un singur cuvânt lumea copiilor înseamnă

libertate, şi anume libertatea de a fi creativ, de a fi cine vrei tu şi de a realiza ce vrei tu.

Fiecare copil îşi creează propria lume în care trăiesc toate dorinţele şi visele

acestuia. În acea lume el îşi găseşte adăpost, alinare, dar şi fericire. În acea lume sunt şi

părinţii şi prietenii şi bunicii şi toţi cei pe care îi iubim.

În ziua de azi lumea copilului este din ce în ce mai mică, fiind acaparată de

tehnologie şi de alte gaget-uri. Pentru a-ţi crea propria ta lume ai nevoie doar de

imaginaţie şi de o minte creativă, ceea ce copii au din plin.

Desigur că există şi lumea reală în care copilul trăieşte şi este conştient de asta,

dar el combină lumea din jurul lui cu lumea lui creând astfel o lume perfectă pentru a fi

fericit şi a se bucura de copilăria sa, copilărie pe care poate nu o preţuieşte în acel

moment, dar pe viitor îşi va da seama că acea copilărie a fost specială şi că ea nu a murit şi

nici nu va muri câtă vreme există un zâmbet pe faţa sa.

A ne păstra copilăria înseamnă să redevenim în mod progresiv copii, să ne regăsim

inocenţa, să descoperim simplitatea şi frumuseţea sufletului. Inocenţa presupune autenticitate,

luciditate şi curaj, dar ea ar trebui protejată. Nu contează faptul că suntem bătrâni sau am

îmbătrânit, copilul din noi continuă să trăiască, el fiind flacăra speranţei. Nu încetăm să ne

jucăm atunci când îmbătrânim, ci îmbătrânim atunci când încetăm să ne mai jucăm. Copilăria

este un mister căreia trebuie să îi găseşti cheia căci fără ea nu poţi simţi fericirea.

Copilăria este singurul lucru în viaţă care ne face să avem un zâmbet pe buze, ne

face să ne gândim la un viitor mai frumos. Să demonstrăm ştiinţific că un copil găseşte

rezolvări mai simple la lucruri complicate cum ar fi: „cum să băgăm un elefant într-un

frigider?”, mulţi adulţi au venit cu idei de frigidere gigant sau alte maşinării, dar când

copii au fost întrebaţi răspunsul lor a fost că deschid uşa de la frigider, bagă elefantul în

frigider şi apoi închid frigiderul la loc. Acest lucru ne demonstrează încă o dată că lumea

unui copil nu are limite la fel ca şi imaginaţia acestora.

56


O COPILĂRIE OTAKU

Alexandru HANGANU24

Cuvinte cheie: Tărâm magic, caldă, lume extraterestră, maturizare, visător.

Copilăria este un tărâm magic unde toate visele sunt frumoase. Nu putem şti când

începe şi când se termină.

Prima zi este trăită din plin, iar a doua zi realizăm că s-a terminat fără a fi trăită pe

deplin. Copilăria este dulce, fermecată şi caldă, în care se poate întâmpla orice! Ne putem

întâlni oricând cu dragonul care scuipă foc, cu extratereştri răi care au venit să distrugă

lumea, eroii din filmele de acţiune sau minunatele personaje animate care te duc într-o

lume în care absolut totul e posibil dacă ai puterea voinţei de partea ta.

Copilăria este un moment al vieţii când simţi cu adevărat că trăieşti. În care râdem

şi plângem în aceeaşi zi, în care ne certăm cu cel mai bun prieten şi ne împăcam la fel de

repede cum ne-am certat, în care suntem împreună cu toată lumea, dar totodată singuri.

Apoi pe măsură ce creştem, pe măsură ce ne maturizăm anime-urile împreună cu poveştile

lor minunate dispar, şi sunt înlocuite de fapte ale vieţii reale. Devenim mai serioşi, uităm

să zâmbim când este nevoie, nu ne mai bucurăm la orice, avem gusturi şi pretenţii rafinate.

Încercăm să uităm de magie şi de eroii cu care am crescut, de Moş Crăciun şi ne dăm

seama că părinţii noştri nu mai sunt cele mai extraordinare persoane din lume. Povestea

copilăriei mele începe într-un sătuc mic plin de oameni iubitori care aveau mereu zâmbete

pe faţă. La vârsta de 6 ani imaginea mea faţă de copilărie s-a schimbat deoarece m-am

mutat din acel sătuc liniştit într-un oraş zgomotos cu oameni grăbiţi şi foarte serioşi.

Am încercat şi am reuşit în cele din urmă să uit acel sat şi să încep o noua viaţă în

acest oraş plin de surprize. La vârsta de 11 ani eram format, aveam o groază de prietenii

cu care împărţeam totul, mă jucam fără să îmi pese de nimic altceva. Încă îmi aduc aminte

acele zile dulci ale vacanţei de vară când toţi eram afară şi ne jucam tot felul de jocuri

amuzante unele chiar inventate de noi. Cu timpul descopeream diferite stiluri de muzică,

de îmbrăcăminte şi nu în ultimul rând minunata artă anime. Stăteam zilnic în spatele

blocului cu punga de chipsuri şi sucul rece vorbind nonstop despre aceste desene

24 Elev, clasa a XI-a C, Liceul Tehnologic „Grigore Moisil”, judeţul Hunedoara, coordonatori: prof. Emilia Cristina VLAD şi prof. Elena BARB

57


minunate. Eram prea mici şi naivi să ştim ce erau anime-urile atunci. Cu timpul începeam

să vedem anime-urile ca pe o arta şi le priveam din altă perspectivă. Începeam să ne dăm

seama că anime-urile erau de fapt poveşti minunate care proveneau din Japonia. Încă îmi

aduc aminte primul anime văzut de mine cu vocile originale japoneze.

Era o limbă total extraterestră pentru mine, dar totodată mi se părea foarte drăguţă.

Tot timpul împreună cu minunaţii mei prieteni citeam şi încercam să aflăm tot mai multe

despre Japonia şi tradiţiile sale. Dorinţa de cunoaştere ne-a făcut să luăm mai în serios

şcoala şi în special limba engleză, deoarece nu puteam comunica cu alte persoane din alte

ţari fără a şti limba engleză. Desenele de pe paginile caietului s-au transformat în

adevărate opere de artă, care erau apreciate de toate categoriile de vârstă. Muzica

Japoneză, gusturile culinare ale Japoniei, locurile din Japonia ni se păreau minunate şi

fascinante. Trăiam într-o lume diferită care exista, dar era foarte departe de noi, dar tot

odată şi foarte aproape. Eram total diferiţi de copii care la vârsta noastră se credeau mari

rap-ări sau fotbalişti. Eram ca nişte bile albe într-un bol cu bile negre. Persoanele care ne-

au susţinut au fost dragii noştri părinţi care au crezut în noi şi în dorinţele noastre. La

vârsta de 14 ani eram ca toţi adolescenţii foarte naiv şi visător. Niciodată nu am să uit

cuvintele mamei mele care mi-a spus „Va trebui să ne mutam într-un oraş, tatăl tău a fost

promovat într-o funcţie mai mare” La început am crezut că mă minte, dar s-a dovedit că

nu este aşa...

Durerea pe care am simţit-o în momentele în care m-am despărţit de prietenii mei

nu poate fi descrisă în cuvinte. Acele momente petrecute cu prietenii mei s-au spulberat

neaşteptat de repede. La plecare cel mai bun prieten al meu mi-a spus „Nu regreta nimic

fii tu însuţi în continuare chiar dacă nimeni altcineva nu te va aprecia”. În acele momente

triste mi-am dat seama ce înseamnă viaţa şi maturizarea. Viaţa merge înainte cu bune şi

rele chiar dacă, cazi mereu te vei ridica. Mulţi spun că ar trebui să uit această artă şi să mă

maturizez. Dar niciodată nu am să îmi uit dulcea copilărie.

1.Cand te-ai mutat prima dată la oraş şi de ce? : La vârsta de 6 ani, din cauza

locului de muncă al tatălui meu.. 2.Ce reprezintă anime-urile pentru tine ? : Poveşti de

viaţă care se regăsesc în viaţa contemporană.. 3.Ai mai păstrat legătura cu vechii prieteni?:

Da, desigur, vorbesc des cu ei.. 4.Ce înseamnă mai exact anime-urile?: Anime-urile sunt

animaţi care provin din Japonia, ele sunt pentru toate categoriile de vârstă.. 5.Ce înseamnă

otaku ? : Fan anime.

58


NAŞTEREA ŞI COPILUL ÎN SOCIETATEA

TRADIŢIONALĂ ROMÂNEASCĂ

Mihaela IONIŢĂ-NICULESCU25

Cuvinte cheie: naştere, copil, vechiul regim demografic, societatea tradiţională

românească

Generatoare de viaţă, naşterea marchează debutul parcursului existenţial al

fiecărui individ. Începând din antichitate până în modernitatea târzie, naşterea în

complexitatea resorturilor sale a fost abordată de către teologi, medici, filozofi, literaţi,

ulterior de către antropologi şi istorici. Act învăluit în mister ca şi anatomia feminină,

naşterea la termenul sorocit este aşteptată cu teamă şi emoţie de către familie şi

comunitate. La nivelul diferitelor paliere ale societăţii, dincolo de diferenţele sociale şi

culturale, venirea pe lume a unui copil este rezultatul uniunii dintre bărbat şi femeie,

hărăzită de Dumnezeu. În toate categoriile sociale, prezenţa copiilor normalizează statutul

social al adulţilor, care intră astfel pe deplin în rând cu lumea26.

Comparativ cu societăţile occidentale aflate în plin proces de industrializare,

deopotrivă catolice şi protestante, în care vechiul regim demografic dominat de natalitatea

ridicată se află în plin proces de disoluţie27, în Vechiul Regat excedentul de naşteri –

dovada unei fertilităţi foarte ridicate în cadrul cuplului legitim şi ilegitim, evidenţiază

perpetuarea concepţiilor tradiţionale despre rolul femeii şi al căsătoriei, inexistenţa sau

afirmarea lentă a practicilor contraceptive. Scăderea fertilităţii s-a manifestat în Europa

după 1870, cu excepţia Franţei, ţară în care natalitatea a cunoscut un declin vizibil de la

jumătatea secolului până la primul război mondial, ca urmare a controlului naşterilor28.

Între anii 1888 – 1900, în România rata brută a natalităţii a fost de 40,6‰, cu

variaţii foarte mici între 1901 – 1905: 39,2‰; 1906 – 1910: 40,3‰ şi între anii 1911 –

1915: 42,1‰. Rata totală a fertilităţii între anii 1905 – 1909 a fost de 5,75, pentru ca între

1932 – 1936 să scadă la 3,96, vârsta medie a mamei fiind 29,2 ani în ambele intervale

25 Prof. dr. la Colegiul Economic „Virgil Madgearu”, Târgu - Jiu, Gorj.26 Elisabeta Stănciulescu, Sociologia educaţiei familiale. Familie şi educaţie în societatea

românească. O istorie critică a intervenţionismului utopic, vol. II, Editura Polirom, Iaşi, 2002, p.61.27 Massimo Livi Bacci, Populaţia în istoria Europei, Editura Polirom, Iaşi, 2003, p. 155.28 Ibidem, p. 189.

59


cronologice comparate29. În mod cert numărul mare de naşteri, de multe ori până la limita

vârstei biologice de procreare, ne duce cu gândul la ignorarea zilelor de abstinenţă

sexuală dintr-un an fixate de biserică la 23030.

Preponderent rurală, societatea românească din Vechiul Regat până la primul

război mondial este puternic ancorată în vechiul regim demografic prin familia

tradiţională cu mulţi copii, din care mai puţin de jumătate ajung la maturitate. Teoretic,

numărul copiilor este limitat doar de capacitatea biologică a cuplului de a procrea.

Conform moralei creştine şi perpetuând regulile nescrise ale comunităţii, cei doi soţi

zămislesc în medie de la 6 până la 10 copii, şi din nevoia de a compensa afectiv şi social

pierderea prematură a unui număr considerabil dintre ei. În cazul familiilor de agricultori

şi meşteşugari, copiii aveau „vocaţie instrumentală” prin implicarea în activităţile

economice, pentru cei din categoriile înstărite ei reprezentând „identitatea socială”31.

Pentru a avea copii sănătoşi şi a înlătura temerile provocate de o eventuală

sterilitate, tinerele femei îmbinau practicile creştine: rugăciunile, sărindarele, acatistele şi

liturghiile la biserici şi mănăstiri, respectarea posturilor, cu cele curative: leacuri din

plante, băi şi nu în ultimul rând descântecele şi vrăjile bătrânelor comunităţii32. Sarcina

impunea anumite restricţii pentru viitoarea mamă tocmai pentru a proteja viitorul copil şi

pe sine. Deşi muncea până la naştere, femeia gravidă evita ridicarea greutăţilor, respecta

posturile, ocolea infirmii şi îşi înfrâna poftele pentru a nu pierde copilul, nu consuma

fructe îngemănate pentru a nu naşte gemeni33. Ca şi pubertatea, căsătoria şi moartea,

naşterea a fost privită ca un fenomen natural şi social, dimensiunea sa culturală fiind

circumscrisă riturilor sau ceremoniilor de trecere34. Începând cu societăţile tradiţionale,

ceremoniile naşterii şi ale sarcinii au fost privite ca un întreg, fiind puse în practică rituri

de separare a femeii gravide din societatea generală, din cea familială şi chiar sexuală,

secondate de riturile perioadei de sarcină ca perioadă de prag35.

Naşterea însăşi este dominată de pericole, deopotrivă în mediul rural şi urban, ca

urmare a muncii istovitoare pentru viitoarea lăuză, a complicaţiilor medicale provocate de

sarcină indiferent de vârstă şi a condiţiilor de multe ori precare din punct de vedere igienic

în care au loc durerile facerii. Dacă în spitalul urban, moaşa reprezintă în a doua jumătate a

secolului al XIX-lea femeia instruită medical să ajute la naştere, în comunitatea rurală

29 Vladimir Trebici, Ion Ghinoiu, Demografie şi etnografie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, p. 62.

30 Ibidem, p. 161.31 Elisabeta Stănciulescu, op. cit., p. 51.32 Simion Florea Marian, Naşterea la români, Editura Saeculum, Bucureşti, 2008, pp. 14-15.33 Academia Română, Institutul de Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu”, Sărbători şi

obiceiuri, vol. I, Oltenia, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001, p. 22.34 Arnold van Gennep, Riturile de trecere, Editura Polirom, Iaşi, 1996, p. 5.35 Ibidem, p. 47.

60


noţiunea este circumscrisă femeilor în vârstă fără calificare medicală, cu experienţă de viaţă

confirmată de membrii colectivităţii. Vechiul Regat înainte de 1914, cu toate măsurile

adoptate în vederea creării unui sistem sanitar modern, compatibil cu dezideratele teoriei

medicale, a fost puternic afectat de numărul foarte mic de medici, personal mediu şi spitale.

În Berlin, oraş recunoscut pentru numărul mare de naşteri, procentul femeilor asistate de

medic la naştere nu depăşea 13% din numărul lor în anul 190136.

Cea mai agreată poziţie la naştere era în genunchi, pe jos – direct pe pământul

locuinţei, naşterea în pat aşa cum a fost ea practicată în spital fiind extrem de rar întâlnită

în familiile de ţărani. Pentru istoricul Constantin Bărbulescu, naşterea şi viaţa au fost

asociate în veacul al XIX-lea cu poziţia verticală a corpului uman, în timp ce

orizontalitatea a fost asociată cu moartea, de aici izvorând oroarea femeii pentru naşterea

în pat37. Despre poziţiile la naştere în judeţul Dolj, dr. Ch. Laugier scria la începutul

secolului XX: „femeile nu nasc niciodată în pat, ci jos cele mai multe pe un aşternut de

fân, căci astfel a născut şi Maica Domnului, pe vatra casei ori pe pământul gol. Unele nasc

în picioare, ţinându-se cu mâinile de gâtul bărbatului (Vela), altele în genunchi ţinându-se

de braţele a două femei (Livezi, Balta Verde). Altele şezând pe un scaun mic şi scund

(Catane, Negoiu). În fine, altele nasc pe vatra focului ţinându-se cu mâinile de lanţurile

după coş, după care se spânzură căldarea când fac mămăligă (Rast)”38. Naşterea pe

pământ, îngroparea placentei cu participarea femeilor sterpe reprezentau acte de

socializare ce depăşeau spaţiul restrâns al familiei39.

De multe ori, naşterea rapidă era provocată de diferite metode utilizate de

asistenţa feminină patronată de moaşe, precum afumarea casei cu ardei pisat pentru

provocarea de contracţii în urma unor strănuturi violente, zgomote puternice în

apropierea gravidei sau supunerea acesteia la băi de aburi. Dacă exista riscul decesului

pentru femeie şi făt, toate eforturile erau îndreptate pentru salvarea femeii. Numărul

mare de copii născuţi morţi, decesul mamei provocat de epuizarea corpului, de boli

necunoscute sau de practici blamate de către medici au făcut necesară creşterea

numărului de moaşe, prin instruirea în reşedinţele de judeţ a unor femei respectate de

fiecare comună în parte. Primele şcoli de moaşe au apărut în Principate târziu, la

Bucureşti în 1839 şi la Iaşi în 1852.

În adresa din 25 iunie 1896 a Direcţiei Generale a Serviciului Sanitar, se

menţionează lipsa de moaşe specializate să asiste la naştere în toate localităţile ţării,

femeile fiind asistate de „moaşe empirice, femei lipsite de cunoştinţele necesare, marele

36 Olivier Faure, „Medicul”, în Omul secolului al XIX-lea, coordonatori Frevert, Ute; Haupt, H. G., Editura Polirom, Iaşi, 2002, p. 87.

37 Constantin Bărbulescu, Imaginarul corpului uman. Între cultura ţărănească şi cultura savantă (secolele XIX-XX), Editura Paideia, Bucureşti, 2005, p. 211.

38 Ibidem, p. 210.39 Ernest Bernea, Trilogie sociologică, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2004, p. 143.

61


număr al naşterilor nenorocite însoţite de complicaţii, de boli îndelungate şi adeseori

mortale se datorează lipsei de moaşe învăţate”40. Competenţa profesională şi

comportamentul moral - veritabil cod deontologic în viziunea Consiliului Sanitar

Superior, au fost formulate în termeni cât se poate de concludenţi: „moaşele în funcţiuni

publice să se poarte cu umanitate, modestie, cu dezenteresare pentru ca populaţiunea

săracă să recurgă la ajutorul lor cu încredere, ca ele să nu se limiteze la simpla asistare la

facere, să îngrijească de lăuză în timp de cel puţin 10 zile după facere, ca să se controleze

necontenit activitatea moaşelor comunale, modul lor de procedare, şi să se pedepsească cu

asprime orice neglijenţă în îndeplinirea datoriilor acestor moaşe plătite cu fonduri

publice”41. Pentru prevenirea febrei puerperale, Direcţia Generală a Serviciului Sanitar

recomanda includerea în proiectul de lege pentru anul 1897 – 1898 a unor fonduri

necesare pentru „crearea de burse pentru şcolile de moşit”42.

Îmbolnăvirea femeii, neputinţa familiei în faţa bolii şi a sărăciei îl determină pe

soţ să implore ajutor financiar din partea Primăriei. În 1894, Mihai Duţescu din Târgu-Jiu

spera să obţină o pensie lunară pentru că soţia sa Rucsanda „este bolnavă de pe timpul

resbelului 1877-1878 din facere de copii care am dus în cura Spitalului Judeţean Gorj, de

unde am obţinut certificat medical de la Domnul Doctor Madalea certificat pe care l-am

înaintat Majestăţii Sale Carol I cu recipisă recomandată. Majestatea sa a recomandat să i

se dea soţiei mele toată întreţinerea cât ar găsi de cuviinţă”. Pentru a fi cât mai

convingător, soţul împovărat peste măsură cu grijile casei nu uită să menţioneze

incapacitatea femeii de a munci: „este cu desăvârşire neputincioasă, după cum toată lumea

din oraşi o ştie, care nu este în stare a face nimic la nici chiar aşi face curăţenie ca celelalte

femei din cauza acelei nenorocite boale”43.

Pentru nepoata sa Elisabeta Petrescu, „aflată în agonia morţii” cu un copil în

vârstă de şase luni, fără avere, casă de locuit şi familie în stare să crească copilul, Polina

Petrescu solicită ca acest copil să treacă în grija Primăriei44. În astfel de cazuri, cârmuirea

respinge orice solicitare bănească pe motivul nerespectării legii. Dramatică este şi condiţia

Anei C. Piscureanu, văduvă după moartea soţului său Constantin, cu 9 copii minori, fără

niciun sprijin material şi fără locuinţă, care a obţinut din fondul milei plata pentru cinci

zile lucrate de soţul său ca servitor al Primăriei şi un ajutor de 50 lei45.

Demonizată de către personalul medical şi de instituţiile statului, moaşa a avut un rol

bine stabilit în ierarhia comunităţii, prin îndeplinirea actelor cu caracter ritual după naşterea

40 A.N-D.J.GJ., Fond Primăria Târgu - Jiu, Dosar nr. 13/1896, f. 22.41 Ibidem.42 Ibidem, f. 23.43 A.N-D.J.GJ., Fond Primăria Tg-Jiu, Dosar nr. 28-1894, Plata doicelor pentru copii găsiţi,

mile la săraci şi înmormântări gratuite, f. 34.44 Ibidem, f. 29.45 Ibidem, f. 65.

62


copilului46. Prima baie a copilului, realizată de moaşe, are şi astăzi o semnificaţie rituală

puternică, prin obiectele puse în scaldă – busuioc, pentru a fi frumos, flori, muguri, bani,

seminţe de dovleac, porumb, grâu, leuştean, fagure de miere, pâine şi tămâie pentru a fi

binecuvântat de Dumnezeu cu sănătate şi belşug47. Urările de sănătate, noroc, voie bună,

frumuseţe şi bunătate din partea moaşei anticipau „venirea” ursitorilor, moment cu o

puternică încărcătură emoţională pentru lăuză. În Polovragi, în cinstea ursitorilor aşteptate în a

treia seară de la naştere, moaşa aranja masa cu pâine, vin, miere şi sare. Atât mama cât şi

moaşa încercau a doua zi să explice visele nopţii precedente pentru a vedea ce noroc are noul

născut48. Între femeile asistate la naştere, copiii moşiţi şi moaşe se stabileau relaţii sociale

complexe, ea fiind sărbătorită de cele mai multe ori de Anul Nou sau Sfântul Ion. Masa

moaşei, cu apă sfinţită şi pe care „nepoatele” aşezau daruri, era nu numai prilej de sărbătoare,

dar şi de proorocire dacă vor mai naşte sau nu, băieţi sau fete49.

În unele zone ale României până la botez, copilul era numit „Turc”, până la botez

numele său nefiind ştiut de nimeni, cu excepţia părinţilor săi50. Prin denominaţie, copilul

este individualizat şi integrat în societate, printr-un ceremonial public ale cărui dimensiuni

erau direct influenţate de statutul social, tradiţii şi sexul nou – născutului51. Botezul, cu rol

de iniţiere în lumea creştină şi dominat de acte sacrale, angaja în celebrarea sa un număr

restrâns de persoane, familia şi naşii52. Din considerente juridice şi sociale, în numeroase

cazuri părinţii catolici şi protestanţi îşi exprimă opţiunea pentru botezul ortodox al

copilului. În anul 1866, în Târgu - Jiu registrele de naşteri consemnează trei situaţii:

Ecaterina - fiica Anei şi a lui Iosif Miller, catolici53; Ioana, fiica lui Rudolf şi Rozalia

Miller, catolici54; Wilhelm, băiatul Mariei şi a lui Wilhelm Oberland, de religie luterană55.

Numele de botez al copilului, atât la etnicii români majoritari, cât şi în familiile

germane, italiene, catolice sau protestante este în mod frecvent numele tatălui în cazul

băieţilor şi al mamei pentru fată. Johann Bileuw (44 ani), tâmplar şi Antonia (34 ani) îşi

botează fiul Johann, pentru a perpetua un element de patrimoniu, numele tatălui56.

Premeditarea acestei apelaţii izvorăşte din nevoia de a lăsa moştenire în timp, un „bun”

imaterial, moştenit de la strămoşi sau în compensaţie pentru pierderea unui copil cu

46 Mihai Pop, Obiceiuri tradiţionale româneşti, Edirura Univers, Bucureşti, 1999, p. 149.47 *** Sărbători şi obiceiuri, p. 22.48 Alexandru Ştefulescu, Polovragii, Editura Casei Bisericii, 1906, p. 12.49 Antoaneta Olaru, Calendarele poporului român, p. 44; Ion Ghinoiu, Op. cit., p. 118.50 Ion Aurel Candrea, Folclorul medical comparat. Privire generală. Medicina magică, Editura

Polirom, Iaşi 1999, p. 274.51 Arnold van Gennep, Riturile de trecere, Editura Polirom, Iaşi, 1996, p. 65.52 Ernest Bernea, Trilogie sociologică, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2004, p. 143.53 A.N-D.J.GJ., Fond Primăria Târgu - Jiu, Dosarul nr. 222/1865-1866, f 61.54 Ibidem, f. 77.55 Ibidem, f. 85.56 Ibidem, Dosarul nr. 233/1868.

63


acelaşi nume. Calendarul ortodox este reper esenţial în alegerea prenumelui, prin

atribuirea numelor de sfinţi în credinţa că astfel vor fi ocrotiţi şi feriţi de rele.

Fără îndoială, naşterea unui băiat este un mai mare motiv de bucurie decât a unei

fete, cel puţin pentru „capul gospodăriei”. Valori fundamentele ca numele, proprietatea,

meseria nu pot fi perpetuate decât prin asigurarea succesorilor pe linie masculină. Dacă

prin căsătorie averea familiei sporeşte prin includerea zestrei tinerei neveste, în schimb

logodna şi căsătoria femeii diminuează avutul casei. Alături de motivaţia economică, nu

trebuie omise considerentele morale, conform cărora responsabilitatea şi vigilenţa

părinţilor în ceea ce priveşte cuminţenia fetei nu încetează decât prin încredinţarea sa celui

hărăzit să-i fie soţ.

64



Andreea-Liliana ROŞU57

“Copilăria este inima tuturor vârstelor” (Lucian Blaga)

Copilul este o fiinţă care creşte, care se dezvoltă. Factorii fundamentali ai

dezvoltării sunt ereditatea, mediul şi educaţia.

Se consideră că „predispoziţiile naturale” au un caracter polivalent, oferind o

matrice de posibilităţi pentru dezvoltarea psihică, fără să predetermine în mod fatal

anumite calităţi sau însuşiri ale personalităţii umane. Structura psihologică a personalităţii

este rezultatul transformării structurii biologice sub influenţa vieţii sociale şi a educaţiei.

Orice trăsătură psihică este o unitate a interacţiunii dintre factorul genetic şi cel de mediu

(inclusiv educaţia), primul aflându-se într-o stare virtuală sau potenţială care, sub influenţa

celuilalt, se actualizează şi se transformă într-un fenomen psihic, ceea ce rezultă

depinzând concomitent de direcţia pe care o imprimă factorul ereditar, precum şi de forţa

declanşatoare pe care o imprimă factorul exterior (mediul sau educaţia). “Cel mai

important punct al acordului ştiinţific rezidă în faptul că nici o trăsătură sau calitate nu

este exclusiv ereditară şi nici una nu este exclusiv ambientală la origine” (G.W. Allport,

1981, p. 79) .

Dacă asupra eredităţii nu putem interveni, în ceea ce priveşte mediul şi educaţia,

părinţii au o influenţă majoră, mediul familial fiind primul care stimulează şi asigură

dezvoltarea copilului. Educaţia, considerată de unii cercetători cel mai important factor al

dezvoltării umane, favorizează dezvoltarea mentală (memoria, gândirea, imaginaţia,

motivaţia etc.) şi chiar accelerează dezvoltarea psihică.

Copilăria este acea vârstă fericită, a speranţei şi a visului. Copilăria se defineşte,

sau ar trebui să fie, o mişcare spre înainte, ca o plecare spre orizonturi diverse, spre o

multitudine de proiecte.

Copiii „noilor generatii” am putea afirma că sunt magnifici. Ei sunt generaţia care

au puterea de a configura noul: vin cu daruri faţă de generaţiile anterioare, au o nouă

deschidere către nou şi uşurinţă de a procesa informaţiile şi tehnologia nouă. Au o

puternică personalitate şi sensibilitate înnăscută.Toate aceste daruri ale copiilor sunt

57 Profesor la Colegiul Tehnic „Traian Vuia”, Oradea65


conferite de evoluţia conştiinţei. Copiii, tinerii ştiu că viaţa este nelimitată, liberă şi nu

frica, nu înţeleg de ce adulţii rămân blocaţi în frică.

Copiii noii generaţii folosesc alte „instrumente” în care noi, adulţii, nu avem

încredere. Ei pot fi intuitivi în mod natural şi raţionali într-un mod surprinzător de logic şi

firesc. Dacă ne încăpăţânăm să-i transformăm în ceea dorim noi să fie, nu vom reuşi asta,

se vor refugia în lumea lor, se vor închide, ne vor exaspera navigând în lumea virtuală.

Dacă îi lăsăm să ne arate felul în care doresc ei să transforme Pământul, ne vom

deschide şi noi spre iubire, compasiune, ne-condiţionare şi acceptare. Dacă nu acceptăm

propria lor individualitate şi dorinţă de exprimare de sine, vom aduce singurătatea în

vieţile lor şi în vieţile noastre, separarea în familie, dezbinarea, tristeţea. Este important să

înţelegem rolul major pe care fiecare dintre noi îl are în relaţia copil-părinte.

Ca şi părinţi avem datoria să îi respectăm ca Suflete, să nu îi constrângem şi să-i

învăţăm să aleagă între Bine şi Rău, fără să alegem noi pentru ei când devin responsabili şi

conştienţi.

Un copilul odată ignorat, o parte a lui suferă, în prezenţa părinţilor el ar trebui să

nu se mai simtă singur, nedorit sau o povară. Copiii sunt speciali şi mai sensibili.

Părinţii perfecţi nu există, încă. Părinţii perfecţi ar şti că un copil are nevoie de

mai mult decât de hrana sănătoasă, proaspătă şi nutritivă.

Un copil are nevoie de atenţie, de răbdare şi DRAGOSTE, de un spaţiu sacru al

dezvoltării personale armonioase, o imaginaţie încurajată, jocuri cu zâne şi pitici şi

lumânări aprinse în scorburi de “pitici”, de Moş Crăciun, de stele căzătoare care împlinesc

dorinţe, poveşti despre iubirea de sine şi curajul de a fi.

Educaţia şi creşterea unui copil nu este control şi 'dresaj' plin de reguli, perpetuate

limitativ „nu face aia şi nici aia şi nici aia” fabricând mici roboţi. Faptul că suntem mai

mari decât ei, nu înseamnă că suntem şi înţelepţi. Ca şi părinţi, să îi învăţăm cum să

deprindă a păşi şi exista pe această planetă. Nu suntem cu nimic superiori lor.

Deseori, cei mari fac pe şefii cu ei. În sfârşit au pe cineva pe care să conducă! De

aici izvorăsc rebelii, din dorinţa de nesupunere la control.

Ei ştiu bine ce fac, ei simt adevărurile şi activează sistemul de protecţie împotriva

controlului şi conflictul dintre generaţii e acolo.

Copiii ar trebui învăţaţi despre emoţii din prima copilărie, acasă, de către părinţii lor.

A fi părinte sau dascăl înţelept presupune să le permiţi să îşi manifeste

magnificienţa şi să fii autentic. Să îi ghidezi, inspiri, cum, tu ştii cum. Puterea de părinte

sau cadru didactic trebuie să izvorască din iubire şi întelepciune, compasiune, răbdare

infinită. Nu aducând frică, ameninţările şi controlul.

Poate dacă un copil ar fi o piesă de decor nemişcată, cred că cei mai mari ar fi în

sfârşit mulţumiţi! Din fericire, dorinţa de explorare a lumii este uriaşă la copil.

66


Părinte sau cadru didactic deseori nu mai ştim să iubim; uităm cum e să dăruieşti

şi să simţi iubirea, cum e să fii vulnerabil arătând iubirea. Un joc al uitării iubirii, un joc al

rănilor nespuse, al lipsei de comunicare şi ascultare. Fiecare dintre noi poate să aleagă să

îşi reamintească cum să iubească, din nou. Există acest potenţial. Îl putem descoperi

împreună dacă ne simţim copleşiţi de realitatea tridimensională. Putem să ne inspirăm

cum să iubim din nou copilul din noi. Un copil este un tezaur. Joaca este esenţa unui copil.

E totul atât de simplu şi totodată atât de complicat! Dacă îi vom învăţa să stăpânească

emoţiile, vor înţelege regulile jocului şi vor fi liberi să creeze şi să experimenteze o viaţă

frumoasă.

Atât părinţii cât şi cadrele didactice dorim ca elevii/copiii care se formează sub

coordonarea noastră să se dezvolte armonios, să îi pregătim să facă faţă cerinţelor

societăţii, să fim mulţumiţi de ei, să aibă succes în viaţă pe toate planurile. Întrebarea care

se pune este şi reuşim? Ţinem noi seama de nevoile lor? Cu toate acestea răspunsul din

punctul meu de vedere este unul negativ, deoarece ca şi cadre didactice în prezent nu

putem să le oferim Programe pentru ei. De asemenea nici părinţii nu iau în considerare

nevoia de socializare a tinerilor şi adulţii implicaţi în formarea lor uită să lase loc de

petrecere a timpului liber cu ei.

„Un copil poate oricând să înveţe un adult trei lucruri: cum să fie mulţumit fără

motiv, cum să nu stea locului niciodată, şi cum să ceară cu insistenţă ceea ce îşi doreşte.”

(Paulo Coelho). Ar fi o minune ca un copil să îşi păstreze şi să aducă cu el mai departe

darurile copilăriei. Inocenţa şi frumuseţea naturală. Spontaneitatea şi tenacitatea, curajul

de a fi el însuşi. Probabil cu o împlicare mai serioasă şi cu o colaborare mai strânsă în

parteneriatul şcoală-familie-agenţi economici, tinerele generaţii şi-ar găsi mai uşor drumul

în viaţă.

BIBLIOGRAFIE

Allport , W .Gordon: „Structura şi dezvoltarea personalităţii”, EDP, Bucureşti, 1981;

Ioan Nicola: „Tratat de pedagogie şcolară”, Editura Aramis, 2000.

http://www.intelepciune.ro/

67


COPILĂRIE, ŞCOALĂ, EDUCAŢIE

Marinela Monica IORGA 58

Copilăria este perioada cea mai frumoasă din viaţa oricărui om. Este vârsta la care

putem visa, explora natura cu minunile şi farmecul ei, vârsta la care ne putem imagina că

suntem personajele din poveştile noastre preferate. A fi copil înseamnă a te bucura de

fiecare clipă petrecută alături de părinţi, prieteni, colegi, alături de toţi cei şi toate cele care

alcătuiesc acest univers mirific şi această perioadă magică pe care o numim copilărie,

vârsta inocenţei, a tuturor posibilităţilor, pe care doar atunci când nu o mai ai o preţuieşti

şi mai mult.

Copilăria este deopotrivă startul în viaţa oricui şi, ca în orice situaţie, startul

trebuie să fie unul bun pentru a se asigura reuşita. Privind lucrurile din această

perspectivă, considerăm că este necesar ca această etapă a vieţii, copilăria să se sprijine pe

nişte piloni solizi care, ulterior, să asigure echilibrul, succesul în viaţa de adult. Aceşti

piloni sunt: frumuseţea sufletească, respectul pentru sine şi pentru ceilalţi, dragostea

pentru natură şi pentru mediul înconjurător, pentru frumos, toleranţa, altruismul, respectul

pentru pace, non-violenţa, preocuparea pentru promovarea unui stil de viaţă sănătos etc.

Dacă aceste valori sunt însuşite, conştientizate, cultivate în copilarie, ele vor

deveni perene, vor constitui premisele conturării unei personalităţi echilibrate, bogate,

flexibile, care poate manageria cu uşurinţă obstacolele, dificultăţile, dar şi succesul.

Dimpotrivă, lipsa acestor elemente, a acestor valori determină personalităţi lipsite de

echilibru, de încredere în sine, predispuse eşecului. Am spune că, într-un fel, copilăria

reprezintă temelia în construcţia personalităţii oricui. „Ea este seismograful care anunţă

cutremurele intime de mai târziu. În funcţie de ea, omul se comportă într-un anumit fel

când e matur şi nu altfel” (P. Sălcudeanu, Apa care tace). La crearea unei copilării fericite

şi, implicit, la conturarea unei personalităţi echilibrate contribuie mai mulţi factori.

Primordiali sunt familia, şcoala, educaţia.

Părinţii sunt principalii responsabili de creşterea şi educarea copiilor. Familia este

mediul în care copilul stabileşte primele relaţii şi experienţe sociale. Ea are o funcţie

psiho-afectivă, economică, educativă. Conferă copilului sentimentul de siguranţă, îl ajută

să depăşească obstacolele, să dobândească echilibrul emoţional, îi asigură condiţiile

58 Prof. Şcoala gimnazialǎ nr. 2, Loc. Videle, jud. Teleorman68


materiale necesare creşterii şi dezvoltării sale. În familie, copilul învaţă să se aprecieze pe

sine şi pe ceilalţi, deprinde un anumit mod de viaţă, vine în contact cu valorile şi normele

societăţii.

Alături de familie, şcoala are o contribuţie esenţială în educarea, formarea,

conturarea personalităţii copilului. Ea dezvoltă şi completează educaţia cu care copilul

vine din familie, îl orientează, îi formează competenţe, aptitudini, atitudini de care are

nevoie pentru a se pregăti pentru viaţă, îi oferă modele, îl orientează către o viitoare

profesie, carieră. Şcoala, ca instituţie, are rolul de a instrui, a educa, a forma, a le lumina

celor care pătrund pe porţile ei, calea către viitor, către cunoaştere, către viaţa de adult.

Ca urmare a participării la cursul de formare organizat de Universitatea „Babeş-

Bolyai” din Cluj Napoca, „Trecutul de lângă noi. Istoria orală a comunităţilor locale“, am

constituit la nivelul şcolii la care predau un cerc de istorie orală în cadrul căruia, împreună

cu elevii am exersat un demers bazat pe utilizarea şi valorificarea metodelor de cercetare

specifice istoriei orale: interviul, chestionarul, observarea imaginilor, a documentelor etc.

Împreună cu elevii participanţi am reconstituit istoricul şcolii, iar în cadrul acestei poveşti,

am putut descoperi, pe lângă alte aspecte şi imaginea, percepţia dascălului şi a şcolii în

mentalul actualilor şi al foştilor elevi, rolul jucat în conturarea personalităţii lor.

Generaţii de ieri, dar şi generaţiile actuale au apreciat rolul pe care şcoala

gimnazială l-a avut şi îl are în educarea şi formarea lor. Dascălii care şi-au îndeplinit rolul

cu maximă seriozitate, veritabili educatori, prin ceea ce au făcut, au contribuit la

pregatirea temeinică, ştiinţifică, morală, spirituală a numeroase generaţii de elevi care,

prin ceea ce au devenit, au demonstrat că startul în educaţia lor a fost unul temeinic şi

solid. „Aici s-a făcut, într-adevăr şcoală, s-au format oameni”, care au afirmat cu

convingere peste timp: „Da , sunt mândru că am fost elev al acestei şcoli !”

Prin ceea ce au făcut, prin ceea ce au dăruit, prin ceea ce au construit, dascălii s-au

impus definitiv şi irevocabil în conştiinţa şi în memoria discipolilor lor. Interviurile

realizate cu foşti şi actuali elevi ai şcolii au arătat că învăţătorii şi profesorii lor i-au

influenţat, i-au marcat, le-au devenit modele, şi-au pus amprenta asupra formării lor

profesionale şi asupra personalităţii lor. „Întotdeauna, îmi amintesc cu plăcere de toţi cei

care ne-au format, dar, ca în viaţa oricărui copil, un rol aparte l-au jucat doamna

învăţătoare şi doamna dirigintă, pe care le-am respectat în permanenţă. Le vedeam ca pe

nişte femei desprinse dintr-o altă lume, alături de care niciodată nu ne-am simţit

stânjeniţi şi, chiar pot spune că, în preajma dumnealor, mă simţeam ca în familie”, afirmă

d-na P.G., fostă elevă a şcolii.

Copilăria se construieşte şi se desfăşoară în mare parte în universul şcolii. Aici s-

au regăsit şi încă se regăsesc numeroase generaţii de elevi: “Sunt mândru şi bucuros că

69


învăţ la această şcoală. Este un loc frumos, avem profesori buni, învăţăm multe lucruri

care ne vor ajuta în viitor”, afirmă E. E., elev în clasa a VII-a A.

La şcoală, copiii se informează, dar se şi formează, se face instrucţie, dar şi

educaţie, pătrund, prin intermediul disciplinelor de studiu în tainele cunoaşterii, descoperă

secretele ştiinţelor, iar prin activităţile non-formale şi informale, extraşcolare îşi formează

şi îşi dezvoltă comportamente, competenţe, abilităţi precum: respectul faţă de valorile

locale, naţionale, europene, atitudini pozitive faţă de sine şi faţă de ceilalţi, respectul

pentru mediul înconjurător, pentru pace, democraţie, spiritul de echipă, dorinţa de

implicare pentru rezolvarea problemelor şcolii, ale comunităţii. Participarea copiilor de

diferite vârste la numeroasele proiecte, activităţi extraşcolare, extracurriculare desfăşurate

la nivelul şcolii este benefică în măsura în care le stimulează iniţiativa, creativitatea,

competititivitatea, spirtul de echipă. “Particip, de fiecare dată, cu plăcere la toate

activităţile şcolare şi extraşcolare”, afirmă O.I., elevă în clasa a VIII-a A. „Ele ne

formează şi ne creionează modul, stilul de lucru”, afirmă C.B., elevă în clasa a VIII-a B.

La nivelul şcolii se construiesc relaţii interpersonale bazate pe colaborare,

solidaritate, prietenie, respect reciproc, pe diferite paliere: elevi – elevi, elevi –cadre

didactice. Se construiesc prietenii care supravieţuiesc peste perioada de şcolaritate. În anii

de şcoală, copiii învaţă să socializeze, îşi formează diferite grupuri în care deprind norme

de viaţă, reguli, valori care îl ajută în diferite etape, momente ulterioare ale vieţii. „Cu

profesorii aveam o relaţie extraordinară, de respect, în primul rând, afirma, d-na G.P.,

fostă elevă a şcolii. Domnii profesori erau persoanele la care în permanenţă alergam să

cerem sfaturi, să cerem ajutorul, deoarece eram conştienţi că, în interiorul şcolii, dascălii

sunt cei care ştiu să facă educaţia cel mai bine, iar acasă, părinţii o consolidau”.

Afecţiunea, ataşamentul, dragostea necondiţionată, îmbinate, la nevoie, cu

exigenţa şi obiectivitatea au fost şi sunt coordonatele pe care se defăşoară relaţia cadru

didactic elev la şcoala noastră. Împreună, dascălii şi elevii se bucură de realizări, succese,

caută soluţii pentru depăşirea eşecurilor, a neîmplinirilor. Domnul sau doamna sunt pentru

elevi nu doar îndrumători, mentori, ci adevăraţi părinţi. „Profesorii sunt ca părinţii acestei

familii, şcoala, care ne îndrumă şi ne ajută la fiecare pas pe care îl facem .” (C. C., elevă

în clasa a VIII-a A).

Dascălii se bucură de aprecierea şi respectul elevilor lor, devin modele de urmat.

Numeroşi actuali şi foşti elevi ai şcolii apreciază modul în care unii dascăli i-au marcat, i-a

influenţat, le-a pregătit drumul pentru viaţă. Dragostea pentru dascălii lor a fost exprimată

în diferite forme de elevi. Spre exemplu, O.C., acum elevă în clasa a VIII-a B, îi dedica, la

sfârşitul clasei a IV-a doamnei sale învăţătoare următoarea poezie:

70


Iubitei doamne învăţătoare

O singură iubire-i mare

Aproape ca a lui Hristos:

Iubirea doamnei-nvăţătoare,

Acelaşi duh şi chip frumos.

Eram micuţi şi inocenţi

Venind cu mamele de mână,

Eram drăguţi şi chiar isteţi

În curtea şcolii plină.

Dar chipul doamnei-nvăţătoare

În inimi ni s-a-nfiripat

Şi cu alintări duioase

Suflete ne-a legănat.

Anii au trecut ca clipele,

Orele s-au dus ca vântul,

Doamna noastră învăţătoare

Ne-a luminat cu cuvântul.

Ne-a pus o veşnică lumină

Pe chipul nostru alintat,

De aceea cade bob de rouă

Pe obrazul nostru-nlăcrimat.

Iubirea fi-va peste ani

Ca un simbolic salt ceresc:

Un nume sfânt:”învăţătoarea”,

Din câte nume se rostesc.

Să ne trăiţi de-acum-nainte,

Să fiţi ca oamenii cei tari

Trăind cu brio bătrâneţea

Răzbind prin anii legendari

71


Relaţiile dintre elevi reprezintă şi ele un capitol aparte în viaţa oricărei şcoli. În

perioada şcolarităţii se construiesc relaţii de colegialitate care, peste timp, se transformă în

veritabile şi solide prietenii. „Fiecare minut petrecut în acest loc devine o amintire

plăcută peste timp”, afirmă M.F. elevă a clasei VIII-a B.

Aşadar, şcoala, prin tot ceea ce presupune ea, instruire, educare, formare, relaţii

interpersonale, întâmplări speciale, îşi pune amprenta într-un mod covârşitor asupra

copilăriei şi a vieţii oricui. Fiecare copil păstrează peste timp, în inima sa, amintirea

dascălului preferat, a şcolii în care a pătruns pentru prima dată în tainele cunoaşterii, a

celei mai interesante şi inedite experienţe de învăţare. „Cea mai plăcută amintire pe care

o am în legătură cu şcoala este atunci când tocmai începusem clasa I şi eram micuţă şi

intrasem într-o curte mare cu o clădire frumoasă, iar toţi acei necunoscuţi pe care i-am

văzut în ziua aceea, astăzi sunt cele mai importante persoane din viaţa mea” (C.C., elevă

în clasa a VIII-a A).

Recunoştinţa faţă de şcoală devine mai puternică pe măsură ce anii trec şi îţi dai

seama cât de important a fost rolul ei în copilăria şi în viaţa ta. „Eu, şcolii, datorez totul.

Aici am crescut, aici am învăţat şi tot aici mi-am făcut prieteni” (C.C., clasa a VIII-a A).

„Datorez şcolii ceea ce sunt în prezent şi ceea ce voi fi în viitor” (F.M., clasa a VIII-a B).

„Datorez şcolii ceea ce am devenit eu astăzi … toate lucrurile pe care le-am învăţat….

Şcoala nu este numai locul în care am mers pentru a învăţa din cărţi sau de la profesori

diverse informaţii, este locul în care am învăţat cum să mă comport în diferite situaţii,

cum să fiu eu însămi” (P.G.)

Material realizat pe baza interviurilor luate de elevii din cadrul Cercului de istorie

orală ai Şcolii Gimnaziale Nr. 2, loc. Videle, jud. Teleorman, actualilor şi foştilor elevi ai

şcolii, actualilor şi foştilor dascăli ai şcolii, părinţilor şi altor reprezentanţi ai comunităţii

locale.

72


ROLUL ŞI IMPORTANŢA JOCULUI ÎN DEZVOLTAREA

PSIHO-SOMATICĂ A INDIVIDULUI

Daniela IEDERAN59

Gelu Daniel SEREA60

Copilăria este una dintre cele mai importante perioade pentru dezvoltarea

individului. În acest cadru psihologic, jocul este o coordonată esenţială, prin care copilul

se raportează la exterior.

Orice îl amuză pe copil, orice îl ajută să nu se plictisească e un joc. Orice

combinaţie este posibilă şi absolut orice lucru se poate transforma într-o joacă.

Jocul este mişcare, explorare, comunicare, socializare, observaţie şi imitaţie,

exerciţiu, disciplinare, învăţare şi, mai ales, plăcere. Esenţa jocului este reflectarea şi

transformarea, pe plan imaginar, a realităţii înconjurătoare. Jocul nu este numai o simplă

distracţie, ci, prin joc, copilul descoperă şi lumea şi viaţa într-un mod accesibil şi atractiv,

o cercetează, o prelucrează şi o transformă în învăţare, în experienţă personală. De aceea,

în timpul jocului, copilul desfăşoară o variată activitate de cunoaştere.

Jocul îi dezvoltă copilului interesul şi curiozitatea, îi antrenează imaginaţia,

inventivitatea, gândirea, iniţiativa, îi consumă energia prin mişcare şi totodată este o

activitate pe care copilul o realizează în mod normal şi din plăcere.

Jocul şi predispoziţia copilului pentru joc este expresia dezvoltării sale psihice

normale. Toţi copiii se joacă şi au nevoie să se joace, apatia comportamentală putând fi un

indiciu care ar trebui să genereze o stare de îngrijorare din partea adultului. De asemenea

jocul este vital pentru relaţia părinte-copil, dar şi pentru relaţia dintre un adult şi copilul pe

care acesta îl are în grijă. Prin joc copilul percepe mai uşor realitatea înconjurătoare, se

apropie mai uşor de adult, îşi formează deprinderi şi obiceiuri bune în cel mai plăcut mod

cu putinţă, îşi satisface nevoia de atenţie, care, pentru el, se traduce prin iubire, se dezvoltă

în mod armonios din punct de vedere psiho-somatic şi poate fi disciplinat într-un mod

plăcut.

Jucându-te cu copilul tău devii prietenul lui, îi capeţi încrederea şi ajungi să îl

cunoşti mai bine decât ţi-ai imagina. Dacă vrei să-ţi cunoşti copilul şi să ţi-l apropii, să-l

59 Prof.dr. la Colegiul Naţional ,,Emanuil Gojdu”, Oradea60 Prof. Colegiul Naţional ,,Emanuil Gojdu”, Oradea

73


înţelegi şi să-i dai şansa de a te cunoaşte, joacă-te cu el. De dragul unui adult care se joacă

frumos cu el, copilul poate face tot ce acesta îi cere, fără împotrivire.

În ceea ce priveşte tipurile de joc, există nenumărate forme de joc, însă specialiştii

le grupează în trei categorii:

„Jocuri de creaţie” care urmăresc dezvoltarea imaginaţiei, creativităţii, simţului

estetic, gândirii logice: de exemplu jocurile de construcţii, desenul, modelajul, bricolajul,

jocurile de rol, etc.

„Jocuri de mişcare” care urmăresc dezvoltarea musculaturii şi motricităţii

copilului, a echilibrului său, coordonarea mişcărilor, dezvoltarea abilităţilor manuale şi

disciplinarea copilului. Sunt jocuri sportive, cu reguli pe care adultul trebuie să le explice

şi să urmărească respectarea lor. De aici valoarea pe care aceste jocuri le au în

disciplinarea copilului. Dansul şi cântecele însoţite de mişcări sunt excelente jocuri de

mişcare, etc.

„Jocuri didactice” care urmăresc dezvoltarea intelectuală a copilului: dezvoltarea

vorbirii, a vocabularului, însuşirea noţiunilor de gramatică, matematică, dezvoltarea

spiritului de observaţie, cunoaşterea naturii, etc...

Aceste jocuri sunt la îndemâna oricărui adult. Unii adulţi ştiu din instinct ce

trebuie să facă spre a transforma până şi drumul de la grădiniţă spre casă într-o joacă

plăcută şi instructivă. Pentru toţi ceilalţi, jocul este ceva ce se poate învăţa. Sau de care îţi

poţi aduce aminte. Un părinte care îşi aduce aminte de jocurile copilăriei sale, de ceea ce

găsea el interesant şi amuzant, va găsi măcar câteva soluţii de a petrece timp de calitate, de

a se juca cu propriul copil. Alternativ, poate să-l roage pe educator să îl înveţe jocurile de

la clasă spre a le putea juca împreună cu micuţul lui acasă.

Există însă în societatea modernă şi anumite elemente care pot deteriora impactul

pe care jocul îl are în dezvoltarea psiho-fizică a individului. Un copil care nu se joacă e

plictisit de moarte. Dacă nu e scos afară e ca o bombă cu ceas. Jocul, mai ales în aer liber,

îi dă copilului şansa de a-şi consuma enormele rezerve de energie de care dispune.

În prezent există parcă o adevărată conspiraţie împotriva jocului şi a mişcării în

aer liber. Cu excepţia vacanţelor şi a ieşirilor la iarbă verde, pentru majoritatea familiilor,

cu copii sau fără, timpul liber este petrecut în casă, la televizor şi calculator. Ieşitul în oraş,

la plimbare în parc, se reduce la câteva ore pe săptămână, mersul la cinema sau la teatru

este o experienţă rară, practicarea unui sport în familie este ceva întâlnit la extrem de

puţine familii.

Copiii mici, pentru faptul că pot fi luaţi într-un cărucior şi, deci, sunt mai comod

de transportat şi de supravegheat, ies cel mai mult afară. Cu cât cresc, acest privilegiu li se

reduce sub diverse pretexte însă adevărul este că un copil merge pe picioarele lui. Din

păcate, însă, fie că vorbim despre cea mai ieftină formă de entertainment, adică

74


televiziunea, fie despre jocurile pe computer, internet, muzică, dvd-uri, playstations şi tot

soiul de jucării sofisticate, toate sunt parcă dinadins făcute să-l ţină pe copil între patru

pereţi şi să-i ofere părintelui confortul mental că micuţul lui se joacă în siguranţă, acasă,

şi, cel mult, într-o vizită, în casa altcuiva.

Pe de altă parte, strada, oraşul par să fi devenit un mediu din ce în ce mai

periculos şi nesigur pentru sănătatea şi viaţa copilului, factorii de risc fiind numeroşi şi

variind de la poluare la criminalitate. De asemenea, aglomeraţia urbană şi dorinţa de

afirmare profesională îi obligă pe cei mai mulţi părinţi la un management al timpului

extrem de strict, astfel încât nici drumul de acasă la grădiniţă/şcoală şi invers nu mai este,

pentru mulţi copii, decât o plimbare cu maşina prin traficul aglomerat şi nu o fericită

ocazie de a lua aer, de a merge pe propriile picioare, de a observa mediul înconjurător,

oamenii.

De exemplu televizorul: dacă urmăreşte zilnic desenul animat preferat sau

programul preferat, dacă se uită la un film Walt Disney cât părinţii se mai odihnesc puţin,

nu e o nenorocire. Însă privitul la televizor ore în şir este cât se poate de nociv pentru

sănătatea fizică a copilului, pentru dezvoltarea sa intelectuală şi emoţională.

Privitul la televizor, ore în şir, înţepeneşte întreaga musculatură, copilul stă rigid,

într-un repaus nefiresc de lung, ceea ce îl face să devină buimac, agresiv, capricios şi

provocator, chiar dacă programele urmărite au fost adecvate vârstei! Când conţinutul lor

promovează agresivitatea şi violenţa, efectul nociv creşte exponenţial.

În afara nemişcării, privitul la televizor ore în şir determină o prelucrare a

informaţiei în direcţia receptării pasive, nu active, aşa cum se întâmplă atunci când

realitatea este percepută cu toate simţurile, cu ochii în mişcare, examinând atent toate

detaliile şi implicând şi celelalte simţuri în acest proces. Creierul este impulsionat către o

desfăşurare fragmentată, asociativă a gândirii, conexiunile nervoase fine se structurează în

acest sens, iar creierul devine tot mai puţin potrivit unei gândiri creatoare proprii.

De aceea, copiii care se uită mult la televizor stabilesc mai greu contacte

personale, fac des şi cu plăcere grimase şi evită să se uite în ochii interlocutorului, au o

putere de concentrare mai mică, răspund superficial, stereotip, nu manifestă interes faţă de

obiecte şi lectură şi chiar puţinele cărţi pe care le preferă sunt comics-uri şi cărţi ilustrate.

Adesea, imaginile pe care copiii le văd la televizor se întipăresc în mintea lor în mod

caricatural şi ei se distanţează de lumea reală. La televizor, copilul „trăieşte” într-o lume

bidimensională, abstractă, mai înainte de a o fi cunoscut şi asimilat pe cea reală.

Pe de altă parte Computerul este ceva mai interactiv decât televizorul şi lipsit de

reclame, însă internetul şi chat-ul favorizează izolarea individului, mai întâi de familie,

apoi, treptat, de restul societăţii. Deja se vorbeşte despre „boala computerului” despre

dependenţa pe care o generează nu doar în rândul copiilor, ci şi al adulţilor. În ţări precum

75


China, de exemplu, ca urmare a problemelor create, au apărut clinici şi programe de

recuperare. Jocul la computer presupune ceva mai multă mişcare decât privitul la

televizor, însă grupe importante de muşchi nu sunt puse deloc în mişcare, în timp ce altele

sunt prea intens activate. Apar probleme ale coloanei, dureri de ceafă, de spate, probleme

oculare. Din ce în ce mai mulţi părinţi se plâng de faptul că micuţii lor se joacă toată ziua

la computer, îşi neglijează temele, nu citesc deloc, sunt iritaţi dacă se întrerup ca să vină la

masă şi preferă să ciugulească un sandwich şi nişte dulciuri în vreme ce butonează frenetic

tastatura, total absorbiţi de ceea ce fac şi rupţi parcă de lumea exterioară.

Mulţi părinţi îşi închipuie că micuţul lor are nevoie să se familiarizeze cu

computerul de la vârsta de trei ani. Fals. Computerul nu este decât un instrument, nu

educaţie în sine, iar internetul, o sursă de informare, nu întotdeauna şi cea mai bună.

Un studiu internaţional realizat de specialişti englezi a demonstrat că elevii care

învaţă cu ajutorul cărţilor şi citesc mai mult sunt mult mai buni la învăţătură decât cei care

învaţă cu ajutorul computerului şi stau toată ziua pe internet. Aceştia din urmă, sunt mai

slabi la matematică, ştiinţe şi literatură, scriu şi citesc mai greu şi mai prost.

Cercetarea făcută asupra unui număr de 100.000 de elevi pe o perioadă de 15 ani,

în 32 de ţări ale lumii a confirmat că, folosite în exces, computerele scad performanţele

şcolare ale elevilor. Ei citesc mai puţin, scriu mai puţin, studiază mai puţină literatură şi

literatură de specialitate, frecventează mai puţin bibliotecile, fac mai puţine exerciţii, se

implică mai rar în proiecte şi competiţii şcolare, sunt mai superficiali şi mai dezinteresaţi.

Cercetarea ştiinţifică a dovedit că cea mai sănătoasă şi mai sigură cale de a învăţa

rămâne tot cartea tipărită deoarece calculatorul, pe de o parte, nu este o metodă eficientă

de a acumula, selecta şi reţine informaţiile, iar, pe de altă parte, poate fi folosit şi în

scopuri extraşcolare, distrăgând atenţia elevilor de la învăţat.

Lectura este pentru minte ceea ce este mişcarea pentru trup. Revistele şi ziarele nu

sunt destul, dar au beneficiul lor. Lectura unui roman, oricât de facilă ar fi tema,

stimulează gândirea şi imaginaţia.

În concluzie, afirmăm faptul că jocul este vital pentru copil. La fel ieşitul în aer

liber. Privat de aceste două lucruri, copilul se va ofili ca o floare tăiată de pe lujer. Nu

putem schimba lumea în care trăim însă putem găsi întotdeauna soluţii, mai ales dacă în

joc este sănătatea şi dezvoltarea normală a copiilor noştri.

Importanţa jocului cu propriul copil este esenţială în clădirea relaţiei părinte-copil,

în înţelegerea şi apropierea de el, în câştigarea încrederii reciproce. Jocul devine astfel un

pilon de bază în disciplinarea eficientă a copilului.

Jocul este o formă de manifestare întâlnită la copii indiferent de rasă, apartenenţă

etnică, civilizaţie, cultură, din cele mai vechi timpuri şi satisface în cel mai înalt grad

76


nevoia de activitatea a copilului generată de trebuinţele, dorinţele şi tendinţele specifice

vârstei lui.

Jocul este cea mai eficientă cale de învăţare şi disciplinare a copilului, de

cunoaştere şi apropiere a lui, de educare a copilului în spiritul valorilor morale şi estetice.

Jocul este cea mai importantă formă de activitate a copilului.

Din toate aceste motive şi graţie tuturor valenţelor pe care le are, jocul este însăşi

esenţa copilăriei.

77


COPILĂRIA

Carla Amalia FILIP61

Cuvinte- cheie: puritate, iubire, bucurie, timp, zâmbete

Era o vreme ploioasă. Dar azi era ceva diferit, era plăcut. Simţeam cum stropii de

ploaie îmi ating obrajii şi îmi oferă o linişte interioară neexplicabilă. Credeam că mă aflu

singură pe stradă, precum e şi un nebun în mintea sa, dar la o distanţă de vreo doisprezece

metri, pe o băncuţă, se afla o femeie de aproximativ şaizeci-şaizeci şi cinci de ani. Era

asemeni unei stane de piatră. Parcă se afla în transă... M-am apropiat. Văzându-mă, mi-a

zâmbit.

- Ploaia reuşeşte mereu să îmi amintească de sentimentele pe care le-am îngropat.

M-am aşezat alături. Cu vocea răguşită de prea multă tăcere, am întrebat:

- Dacă nu sunt indiscretă, ce sentimente aţi îngropat?

Cu un zâmbet în colţul gurii, mi-a răspuns:

- Nu eu am ales să le îngrop. Ele au fost suprimate de timp.

- Ce legătură are timpul? am întrebat eu, curioasă.

- Timpul uneori este cel mai mare duşman al nostru. Fură tot. Amuzant este că are

şi complici.

Văzându-mă confuză, a continuat.

- În momentul în care depăşim perioada copilăriei, Soarele parcă nu mai

străluceşte atât de tare. Razele lui nu ne mai mângâie şi nu ne mai încălzesc sufletul.

Florile îşi pierd mireasma. Răsăritul ne anunţă doar că ziua a început, iar apusul, că

aceasta s-a încheiat. Bucuria celorlalţi devine o iritare pentru noi. Lacrimile de fericire

sunt prea puţine. Complicii suntem noi înşine.

Îmi venea să râd. Era pueril. M-am abţinut, era o doamnă în vârstă, nu trebuia să

uit asta.

- Scuzaţi-mi lipsa de politeţe. Nu doresc să credeţi că iau în derâdere ceea ce

tocmai mi-aţi spus. Dar cum se poate să aibă vreo însemnătate cele pe care mi le-aţi

enumerat?

61 Elevă, clasa: a X-a C, Colegiul Tehnic ,,Alexandru Roman”, Aleşd, Bihor, coordonator: prof. Şarlota BĂICAN

78


Se uita fix în ochii mei. Nu am reuşit să îi susţin privirea. Ochii ei erau mult prea

trişti. Mi-a spus:

- Noi uităm că razele Soarelui sunt trimise de la Dumnezeu pentru a ne aminti că

nu suntem singuri. Că El este şi va fi mereu alături de noi. Că nu va permite ca în jurul

sufletului nostru să se formeze un strat gros de gheaţă. Şi precum El ne încălzeşte sufletul,

noi suntem datori să nu lăsăm copilăria să-şi facă bagajele, deoarece prin ea suntem

capabili să manifestăm sentimente pure, reuşind la rândul nostru să dezgheţăm alte inimi.

- Să dezgheţăm alte inimi, am repetat eu..

- Da. Asemenea unei mici progenituri. Cu un surâs izvorât din micul său suflet,

noaptea din mintea celor întunecaţi este străbătută de o rază.

- Noi de ce nu reuşim să facem acest lucru?

- Deoarece nu mai avem credinţa unui copil. Nu putem să concepem că un simplu

surâs ar aduce lumină în privirea cuiva. Noi avem credinţe diferite, mult prea diferite faţă

de cele ale unui micuţ. Credem că lucrurile simple sunt ieftine, lipsite de importanţă şi

lipsite de vreun ajutor.

- Când, într-adevăr, înseamnă mult, am continuat eu.

- Precum răsăritul. În zilele noastre acesta a devenit un motiv de iritare. Ciudat, nu

înţeleg de ce e un motiv pentru a fi posomorâţi, trişti sau nervoşi dimineaţa, când tocmai

ar trebui să realizăm că încă un fragment din Cartea Vieţii se pregăteşte pentru a fi scris.

Priveşte un copil dimineaţa. Este somnoros, dar asta nu contează, şi nu-l face să spună:

urăsc ziua asta, de ce a trebuit să mă trezesc? Când e atât de clar răspunsul... te trezeşti

pentru că încă eşti în viată!

Începea să-mi pară rău că mă număram printre cei care nu recunosc adevăratele

valori. Parcă cerul plângea de mila noastră în acea zi. Nici urmă de curcubeu.

Mă uitasem în stânga mea, înspre doamna X, aşa o numisem, deoarece nu i-am

putut afla numele niciodată (n-am idee de ce nu am întrebat-o), şi încercam să-mi dau

seama dacă ochii ei care erau atât de trişti şi-au vărsat durerea sau erau lacrimile cerului.

Cu vocea răguşită de tăcere, cu o lumină a ochilor venită parcă dintr-o altă lume, şi cu un

zâmbet resemnat, m-a întrebat:

- Tu l-ai cunoscut pe monstrul din dulap?

- Nu, i-am răspuns eu amuzată de întrebare.

- Eu l-am cunoscut.

- Tăcere. Era trecut probabil de miezul nopţii. Din dulap parcă se auzeau zgomote.

Eram în pat, stăteam nemişcată. Respiraţia mă dădea de gol... monstrul din dulap mă

auzise. M-am ridicat uşor din aşternuturi. Era o distanţă mare până la uşă, parcă prea

mare. Inima îmi bătea tare. ,,Urâtul” era în spatele meu. Îi simţeam respiraţia pe umeri. Nu

mi-am mai putut stăpâni calmul şi am luat-o la goană. Am deschis încetişor uşa camerei

79


părinţilor mei şi m-am strecurat între braţele lor protectoare. Acolo, monstrul niciodată nu

a izbutit să-mi facă vreun rău.

- E aberant să crezi că mama şi tata te pot ocroti de tot răul din lume.

Imediat am regretat că am spus acest lucru,deoarece nu înţelesesem ceea ce dorea

ea să-mi spună.

- O fi aberant, a spus ea, dar mama şi tata pot deveni într-adevăr nişte cavaleri ai

mesei rotunde, gata în orice clipă să-şi apare prinţul sau prinţesa.

Într-adevăr, uitasem că-n copilărie răul nu mă putea atinge. Că eram invincibilă şi

nu aveam precum Ahile un punct slab, părinţii având grijă de acest lucru.

- Eşti încă tanără... scuză-mă, câţi ani ai?

- Doizeci şi unu.

- Mai ai timp să-ţi recuperezi copilăria!

Era puţin ciudat. Nu mă aşteptam să spună acest lucru cu o bucurie asemănătoare

cu cea a unui nebun care tocmai şi-a găsit căţeluşul pierdut (un flacon legat cu o aţă).

- Nu am cum să îmi recuperez copilăria, am depăşit acea etapă.

- Nu mă înţelegi! A strigat ea.

Linişte.

- Scuză-mă. Te rog să mă scuzi, nu trebuia să ridic tonul.

- Nu e nimic, am răspuns eu, deşi mă simţeam puţin iritată de această ieşire a

doamnei.

- După ce îţi pierzi copilăria, parcă te afli într-un neant. Răul îţi poate face rău.

Ura, tristeţea, disperarea, toate acestea rămân statornice. Păstrează în inima ta darurile pe

care ţi le aduce copilăria.

- Ce fel de daruri? am întrebat eu.

- Sentimentul de pace care dispare odată cu trecerea timpului. Pace nu mai există

când trebuie să îndeplineşti anumite funcţii, când trebuie să faci unele lucruri pe care

urmează să le regreţi, când trebuie să treci chiar şi peste cadavre.

Sentimentul de iubire dispare odată cu numeroasele dezamăgiri...sentiment care

încet-încet este transformat în apatie, iar acest lucru duce la cea mai mare durere, posibil

existentă în viata unui om, singurătatea. Şi pierderea credinţei, care este echivalentă în

concepţia mea cu pierderea vieţii, devii un viu mort. De ce să mai trăieşti dacă încă nu mai

crezi precum un copil că încă este rost de pace şi iubire?

- Nu ştiu, chiar nu ştiu.

- Eu le-am pierdut. A trecut mult timp de când pacea, iubirea şi credinţa m-au

părăsit. Încearcă să nu le pierzi şi tu, nu pierde copilăria!

Acestea fiind spuse, s-a ridicat. Nici nu m-a privit. Am înţeles imediat de ce, ochii

ei erau trişti. Ştia că fără lacrimile cerului, ale ei ar fi fost vizibile.

80


VISUL ROSALIEI

Rebeca MALIŢA62

Cuvinte-cheie: inocenţă, fantastic, vis, copilărie, joc

Genele zorilor abia se zăresc pe faţa uşor palidă a Cerului. Răcoarea dimineţii se

furişează prin deschizătura unei ferestre aurii spre patul de lemn lăcuit unde dormea lin şi

uşor micuţa domnişoară Rosalie. Surâsul de pe chipul ei era atât de blând şi fermecator,

încât fluturii regali ce dansau vals în grădina de flori şi fântâni arteziene se aşezau încet pe

cârlionţii lungi şi roşiatici ai fetiţei. Parcă aveau să-i spună o poveste, acei mici îngeraşi,

flori înaripate ce fâlfâiau la urechile delicate ale copilei, o vegheau ca nişte păzitori

imperiali magici. O rază gingaşă şi jucauşă a reuşit să se strecoare în camera cu podele

vechi de stejar şi se opri chiar pe fruntea Rosaliei. Capul plăpând şi nobil i se mişca încet

pe perna moale de saten, iar luminiţa se rostogoli uşor pe întregu-i chip angelic. Şi când

să-şi deschidă ochişorii de smarald o mică şi frumoasă creatură ce părea a fi o fată de

mărimea unei palme de copil cu nişte încântătoare aripi rozalii de fluturi i se înfaţişă

sublim şi îi stârni curiozitatea frumoasei Rosalie. O asemeanea fiinţă Rosalie nu mai

întâlnise până acum. Era de necrezut. În sfârşit, întâlnise o zână care să-i împlinească cea

mai arzătoare dorinţă şi chiar dacă nu ar fi reuşit să-i îndeplinească dorinţa măcar să

meargă într-o aventură de neuitat în lumea ei, a fiinţelor fantastice. Rosalie a zâmbit

satisfăcută, crezând că această mică zână îi va face ziua cu totul şi cu totul magică. Oh, pe

chipul ei se vedea atâta veselie, atâta înviorare, iar strălucirea ochilor ei era atât de clară,

nobilă, pură. Cât de minunată era acea bucată de om, ce zburda ca un mieluşel pe pajiştea

plină cu flori de mac în acea rochie lungă şi albă de in. Râdea în revărsarea zorilor, râdea

de jocul ei ludic, râdea de întâlnirea sa neaşteptată cu preafrumoasa zână, râdea atât de

inocent şi parcă simţea binecuvântarea acelei frumoase dimineţi .

„Ce să cred?” îşi spunea drăgălaşa fată, cu obrăjorii rozalii şi buze roşii de rubin,

„Oare încă visez? Sau e adevărat? Poate că Îngerul meu păzitor mi-a trimis o zână bună

care să-mi împlinească cea mai arzătoare dorinţă aşa cum i-am cerut chiar noaptea trecută

62 Elevă clasa a XI-a A, Colegiul Tehnic ,,Alexandru Roman”, Aleşd, Bihor, coordonator: prof. Şarlota BĂICAN

81


când mă uitam la luminiţele cerului.” Încă era nelămurită. Dar, nu sta mult pe gânduri şi o

întreba pe misterioasa creatură:

- Bună, frumoasă zână!

- Bună dimineaţa, Rosalie!

- Mă cunoşti?

- Da, te cunosc, drăguţo!

- De ce ai vrut să mă vezi? Credeam că voi, zânele, nu aveţi voie să vă arătaţi

oamenilor… Ştii dacă vrei eu pot să ţin un secret.

- Dar, nu este niciun secret. Tu, dragă Rosalie, eşti cel mai pur şi inocent suflet pe

care l-am întâlnit vreodată. Oh, când tu te-ai născut, Eileithyia a fost onorată cu o cunună

de flori de iasomie din partea fiinţelor bune şi înţelepte ale universulului.

- Eileithyia? Ea este sora ta?

- Nu...ea este responsabilă de naşterea fiecărui copilaş.

- Aaaaaa…Minunat. Dar, spune-mi, te rog, tu ai puteri magice?

- Dar, ce mister ascunzi în această întrebare?

- Voiam să ştiu dacă poţi îndeplini dorinţe sau poţi vedea în viitor sau trecut, sau

ai putea să transformi aceşti saboţi în nişte conduri de cristal.

- Conduri de cristal? Hahaha...mă faci să râd, micuţă domnişoară. La ce ţi-ar folosi

aceşti pantofi de cristal? Sunt incomozi şi se sparg uşor, nu sunt buni pentru joacă.

- Poate aş vrea să-i fac cadou sau să-i păstrez pentru o ocazie specială.

- Dar, ia spune-mi, această „ocazie specială” include şi un prinţ pe un cal alb?

- Hmmm... aş putea crede că citeşti gândurile.

- Dar, ai spus că vrei să ştii despre trecut sau viitor, nu-i aşa?

- Da.

- De ce te-ar interesa astfel de lucruri?

- Sunt curioasă. Cred că sunt cea mai curioasă fiinţă din întreaga lume!

- Vino…vino după mine.

- Aşteaptă! Unde mergi?

Preafrumoasă zână se îndrepta graţios înspre grădina de trandafiri din spatele

casei. Rosalie îndemnată de curiozitate alerga într-un suflet după zâna cu aripi rozalii de

fluture. Chiar la ultimul tufiş de trandafiri se deschidea o mică portiţă împânzită de ghimpi

şi iederă ce pâlpâia clar ca şi cum ar fi avut propria sa lumină. Nimic mai curios nu era ca

această misterioasă portiţă. Să fi avut vreun sens? Rosalie era uimită. Chiar i se întâmpla

aceasta? Singurul lucru pe care îl ştia era să urmeze micuţa fiinţă magică. Avea o mare

încredere în ea, simţea că o cunoaşte dintotdeauna şi se simţea tare apropiată de dânsa.

- Micuţă zână, încotro te îndrepţi?

- Spune-mi Charis.

82


- Charis, wow ce lumină strălucitoare! Nu am mai văzut această portiţă până

acum.

- Pentru că nu ţi-ai dorit asta.

- Da, cred că ai dreptate. Nu mi-am mai dorit demult ceva. Ceva care să-mi

schimbe viaţa într-un basm. Mi-am dorit ciocolată, îngheţată, păpuşele, pantofi, rochiţe,

funde. Mi-am dorit ce-şi doreau şi celelalte fetiţe. Pentru că... credeam că aşa este cel mai

bine. Dar noaptea trecută, uitându-mă la acea frumoasă minge albă de pe cerul înstelat am

ştiut că era timpul să mă redescopar, să caut mai mult, să visez, să cred că orice lucru e

posibil, chiar şi tu!

-Vii? Sau mai stai pe gânduri?

- Vin!

Era cu totul grozav. Rosalie, cu picioruşul său alb ca spuma laptelui şi delicat ca

petala trandafirilor din grădină, păşi în lumea cealaltă, dincolo de portiţă. Inima ei pură

bătea de fericire, simţea cu-adevărat că visele nu sunt vise, ci realitate, prezent, simţire.

Ochii ei străluceau ca două smaralde scăldate în lumina soarelui, iar zâmbetul de pe chipul

ei era expresia adevărată a fericirii.

- Charis... unde suntem? Suntem în rai?

- E o părticică din tine, din raiul tău, din inima ta curată şi inocentă şi din mintea

ta făuritoare de lumi fantastice.

- Oh, e atâta splendoare, ador locul ăsta! N-aş mai pleca niciodată de aici! Uite

Charis, mii de flori graţioase cu mireasmă încântătoare! Iarba e atât de moale la atingere şi

atât de fragedă şi crudă! Fluturii sunt minunaţi, au nişte culori fantastice! Oh...văd, văd o

cascadă incredibilă! E atât de frumos. Vezi ce văd şi eu? Modul în care fiecare părticică

din apă se răsfrânge de rocă, forţa cascadei, puritatea fiecărei picături de apă. Şi acum

simt cum acest miracol se rostogoleşte pe chipul meu. Îmi întind palma. O iubesc! Şi încet

mă topesc în apă, mă fac una cu ea. Hai şi tu, Charis! Apropie-te! Hai că nu te stropesc!

- Îmi place să te văd cum te distrezi! Înoată doar! Am să te aştept.

- Tu pierzi!

- Deci... ţi-a ajuns? Eşti pregătită să ne continuăm călătoria?

- Ce? Vom pleca? Dar abia am ajuns. Vreau să mă rostogolesc în iarba aceasta

moale, să alerg fluturii, să cânt cu păsările cerului, să stau în ploaia cascadei, să râd în

soare. Nu-mi poţi cere să părăsesc acest loc fantastic.

- Dar asta ţi-ai dorit. Ai vrut să cunoşti şi vei cunoaşte.

- Bine, bine. Vin şi eu imediat.

Cele două prietene îşi continuă drumul înspre o altă lume, dincolo de curcubeu.

Soarele se ascunse după nori, vântul suflă, iar iarba se făcea mai aspră. Drumul era greu,

83


plin de pietriş dur. Picioruşele fetiţei erau tot mai rănite, dar ea nu se plângea. Ştia că avea

ceva important de găsit.

- Unde mergem? Ştii, poţi să-mi zici, poţi să ai încredere în mine.

- Nu mai avem mult.

- Mergem spre munte nu-i aşa?

- Mai degrabă în peştera muntelui.

- Într-o grotă?

- Da, grota şarpelui Phytos.

- Un şarpe? Dar eu urăsc şerpii! Mi-e frică de ei!

- Atunci cred că o să fii îngrozită de un şarpe gigant!

- Gii -gii- gii -gigant?

- Hahaha! Stai liniştită! Fiul lui Zeus a omorât şarpele!

- Pfui! Ce bine! Că tremuram toată!...Dar stai! Mă simt ciudat...simţi şi tu?

Această caldură şi fericire... Oh, dar e...minunat.

- Vorbeşti despre starea de euforie? Pe mine nu mă afectează. Sunt fiinţă mitică. E

din cauza peşterii.

- E neobişnuit acest munte.

- Da, am ajuns în inima Pamântului. Aici vei afla nişte răspunsuri, dar nicidecum

cunoaşterea absolută. Nimănui nu-i este permis să cunoască infinitul. Nimănui.

- Aceşti vapori, sunt atât de puternici! Nu mă simt în largul meu...e straniu, dar

simt un extaz şi parcă mă sufocă.

- Nu voi permite, nu am venit pentru asta. Încă n-a venit timpul.

- Dar ce-mi văd ochii? Iată, trei tinere! Sunt ciudate, vocea lor…. E tulburătoare,

gravă, neumană. Totul e mult prea străin pentru mine! Du-mă acasă!

- Încă nu e vremea. Aşteaptă!

- Acest miros de tămâie şi pin...e ameţitor.

- Rosalie…

- Ciinee mmm-a strriigat?

- Nu ştii cine sunt şi totuşi ai venit aici să afli răspunsuri?

- Eu doar mi-am dorit! Nu am făcut niciun rău! Eeuu aşa cred...

- Aşa crezi? Vrei doar să crezi sau să fii sigură? Spune-mi ce ai vrea să cunoşti?

Trecutul, prezentul sau viitorul?

- E dificil.

- Nimic nu e dificil pentru Oracolul din Delphi!

- De fapt..nu ştiu dacă am voie să cunosc, dacă mi-e permis.

- Dar atunci de ce ţi-ai dorit să ştii dacă nu ţi-e permis?

- Sunt curioasă!

84


- Atunci pune întrebările şi eu îţi voi răspunde!

- Bine. Spune-mi te rog, care e secretul descoperirii lucrurilor viitoare?Voi fi eu

cea pe care mi-o doresc astăzi? Voi ajunge să am totul? Tot ce-mi doresc?

- La aceste întrebări dă-mi voie să-ţi răspund cu vorbele cugetătorilor tuturor

timpurilor: „Copilăria e taina dezvăluirii viitorului” (Grigore Vieru), „Copilăria este

şuvoiul de apă care izvorăşte limpede şi curat din adâncurile fiinţei şi la care omenirea

aleargă fară încetare să-şi potolească setea idealurilor sale de dragoste, de bunătate, de

frumuseţe, de perfecţiune.” - (Francesco Orestano). Aşa este: „În copilărie doreşti totul, în

tinereţe şi la maturitate ceva anume, la bătrâneţe nimic.“ - (Lev Nicolai Tolstoi).

- Voi îmbătrâni? Cum pot să nu îmbătrânesc niciodată? Există viaţă fară de moarte

şi tinereţe fără bătrâneţe?

- „Dacă păstrezi copilăria mereu cu tine, nu vei îmbătrâni niciodată!” - (Tom

Stoppard). „Copilăria este primăvara tinereţii.” - (Alexandru Gh. Radu). „Când nu mai

eşti copil, ai murit de mult.” - (Constantin Brâncuşi). „ Copilăria este regatul unde nu

moare nimeni”. - (Stephanie Meyer)

- Cât timp durează copilăria?

- „Copilăria durează toată viaţa. Ea se întoarce mereu pentru a însufleţi secţiuni

mari ale vieţii de adult. Poeţii ne vor ajuta să găsim copilăria vie din noi, această lume

permanentă, durabilă, de neclintit.” - (Gaston Bachelard). „Copilăria e o stare fără vârstă,

ea ţine de infinit, este singura felie care topeşte întregul univers înconjurător, vârsta în

care nu spaimele de moarte îl macină pe om, ci spaimele de care se înfioară şi gazele,

parte şi ele din acest întreg fabulos numit natura. Copilăria este seismograful care anunţă

cutremurele intime de mai tarziu; în funcţie de ea, omul se comportă într-un anumit fel

când e matur, şi nu altfel.” - (Petre Sălcudeanu).

- Frumoase răspunsuri. Îmi place! Te pricepi la jocul cugetărilor! Dar, te rog! Încă

sunt nelămurită. Cum pot să ştiu dacă ceea ce fac este bine? Îmi place să aleg. Totul mi se

pare un joc, dar mi-e frică de consecinţe.

- Te maturizezi?

- Am crezut că dai doar răspunsuri, nu pui întrebări.

- „Maturizarea omului înseamnă să-şi recâştige seriozitatea pe care a avut-o la

joacă, atunci când a fost copil.” - (Friedrich Nietzsche)

- Sunt confuză!

- E simplu: „Copilăria e cadoul pe care îl dă viaţa.” - (Horaţiu Mălăele). „Copiii

găsesc totul în nimic, oamenii găsesc nimic în tot.” - (Giacomo Leopardi).

- Deci m-am maturizat?

- „Cei mai mulţi oameni nu se maturizează, ci doar cresc.” - (Leo Rosten)

85


- În regulă. Încercăm altfel. Cum pot să fiu un geniu pentru a înţelege aceste

răspunsuri?

- „Secretul geniului este transferul spiritului copilăriei în maturitate.” - (Thomas

Henry Huxley)

-....Voi cugeta la jocul nostru. Totuşi înainte de-a pleca aş vrea să ştiu dacă voi

avea parte de o soartă fericită, dacă îmi voi întâlni prinţul visurilor mele şi dacă voi izbuti

să-mi îndeplinesc cea mai arzătoare dorinţă a mea? Voi reuşi? Ce mă aşteaptă pe mine

oare? Voi avea doar pajişti verzi cu flori îmbietoare sau ploi şi vânt şi multe răni? Voi

avea parte de împlinire?

- Acum tu eşti un boboc de trandafir, Rosalie. Peste un timp, petalele ţi se vor

desface, vei fi cea mai frumoasă floare şi mireasma ta îi va ademeni pe mulţi Feţi-

Frumoşi. Frumuseţea ta nu va avea margini, dar doar unul te va culege. Te va pune în

vază, îţi va da apă şi lumină, dar doar pentru o scurtă perioadă de timp, pentru că eşti

fragilă şi delicată. El te va iubi mult şi va dori să te păstreze. Atunci te va pune în jurnalul

său, printre versurile de amor şi te va culca printre filele care se vor hrăni din parfumul

tău. El va îmbătrâni, tu te vei usca, dar vei rămâne mereu printre filele jurnalului său, la fel

de frumoasă, un simbol al dragostei eterne.

Rosalie se trezi din patul de lemn lăcuit. Soarele învăpăiat strălucea în lumina sa

perfectă. Dar, parcă ceva se schimbase. Părul îi era mai lung, ondulându-se după mişcarea

valurilor de foc, buzele îi erau mai roşii, mai aprinse, sclipirea din ochii ei de smarald era

mai enigmatică ca niciodată, rozalii-i pomeţi erau mai frumoşi, mai proeminenţi, trupul

zvelt şi mlădios, pielea albă, de mătase, iar din pleoapele-adumbrite se desprindea o vrajă,

o graţie sublimă. Crescuse. Dar în tainicile adâncuri ale fiinţei sale păstrase o părticică din

raiul său, o lume binecuvântată, specială şi fantastică. Copilăria era visul său şi ştia că

atunci când soarele va răsări din nou pe bolta cerească, se va desprinde pentru o clipă din

patul de ierburi verzi şi moi, de curcubeul păcii, de cascada spectaculoasă, de balerinele

văzduhurilor azurii, de iubirea jocului, de inocenţa şi puritatea inimii, de surâsul cald al

copilăriei, de bucuria nejustificată, de plăcerea de a fi şi doar a fi. Pentru că aceasta este

copilăria, copilaria mea.

86


FIIND COPIL.....

Lavinia LELE63

Cuvinte cheie: fericire, zâmbet, prietenie, familie, paradis

Tema despre care se va vorbi în această seară în micuţa şi calda noastră

emisiune este copilăria. Dar pentru că noi nu suntem foarte înaintaţi în vârstă, ne-am

gândit că avem nevoie de un mic ajutor deoarece, dorim să ne apropiem de inimile

tuturor oamenilor care citesc acest interviu şi să-i facem să se uite adânc în inima lor şi

să redescopere tezaurul de mult uitat. Prin urmare, am chemat-o să fie alături de noi pe

cea mai minunată fiinţă, cea mai caldă şi cea mai iubitoare, bunica.

- Bună seara, draga mea bunică!

- Bună, iubitul meu Andrei! Sunt pe deplin onorată pentru că te-ai gândit la mine

pentru acest inverviu, voi răspunde la toate întrebările pe care le ai pentru mine cu mult

drag.

- Tu eşti cea mai potrivită, bunico. Prima întrebare pe care ţi-o voi adresa este:

Ce înseamnă copilăria pentru tine?

- Copilăria pentru mine înseamnă multe lucruri. Înseamnă cea mai frumoasă

perioada din viaţa unui om, de care-şi aminteşte cu tare mult drag. Este perioada din

viaţă în care nu cunoşti răul. Nu cunoşti neajunsurile acestei vieţi. Tot ce ai este familia

care are grijă de tine şi îţi acordă cea mai mare atenţie şi te învaţă cum să iubeşti şi să fii

iubit. Te învaţă ce este dragostea adevărată. Atunci când faci o boacănă mai mare decât

tine şi te duci la mami cu lacrimi în ochi, iar ea când te vede, te iartă şi nu te mai ceartă.

Atunci când cazi şi te loveşti, mami e acolo mereu cu tine. Mami are grijă ca toate

lucrurile să fie bune pentru tine. Toate grijile se abat asupra ei, iar ea este pentru tine ca

un strat protector, care nu numai că te apără de toate răutăţile, dar te apără şi de toată

tristeţea existentă în lume. Copilăria este o tinereţe fără bătrâneţe, o viaţă fără moarte.

Este un imens ocean de zâmbete dulci, ochi fericiţi, prietenie, naivitate şi inocenţă, care

se scurge puţin câte puţin în trecerea anilor până când dispare. Copilăria este un tărâm

magic de mult uitat. O lume fermecată şi dulce în care se poate întâmpla orice. Orice!

63 Elevă clasa a X-a C, Colegiul Tehnic „Alexandru Roman”, Aleşd, Bihor, coordonator: prof. Şarlota BĂICAN

87


Ne putem întâlni oricând cu balaurul cu şapte capete, cu zâna anotimpurilor, putem fi

vrăjitori, eroi într-o poveste, putem viziona orice loc cu ochii minţii şi să considerăm cu

tărie că am fost pe acolo. Perioada aceasta din viaţă, este o carte pe care o pot citi

oricând cu sufletul, un film pe care îl pot viziona mereu în cinematograful gândurilor, un

mic paradis al inocenţei.

- Frumos răspuns! Cum a fost copilăria ta, bunico? Ce înseamnă o copilărie

perfectă pentru tine?

- Copilăria perfectă, cred că am avut-o eu. Când eşti copil, toate visele tale le

faci să devină realitate. Am avut un privilegiu imens faţă de copiii din ziua de azi. Eu m-

am născut la sat, am avut libertatea de a merge ore în şir pe un imens câmp cu iarbă

verde, cu dealuri şi cu văi, împreună cu prietenii copilăriei, micuţul meu căţeluş Lucky

care mă urmărea pas cu pas. Prima mea carte cu poveşti pe care mama mea mi-a dat-o

când am împlinit vârsta de 5 ani... Chiar dacă atunci nu ştiam să citesc, rămâneam mereu

uimită de imaginile pline de culori calde, culori care te ademeneau în linul lor dans şi te

teleportau spre o altă lume, o lume a viselor. Când în sfârşit am reuşit să o citesc, la

vârsta de 7 ani, n-am mai lăsat-o din mână. O purtam cu mine mereu. Era cartea care m-

a marcat. Ea a făcut ca dragostea mea pentru literatură să crească şi să se dezvolte până

în momentul când aveam nevoie de cărţi precum aveam nevoie de aer. Încă am nevoie

de cărţi şi voi avea până în ziua când voi părăsi această lume. Asta fac lucrurile

sănătoase pe care le învăţăm încă din copilările, te marchează şi îţi creează obiceiuri

plăcute. Aerul curat de care aveam parte la casa părintească, laptele proaspăt pe care îl

beam imediat ce blânda noastră văcuţă ni-l oferea îmi încânta papilele gustative,

pisicuţele mici care abia făceau ochi, iepuraşii care alergau liberi, porumbeii care zburau

liniştiţi pe bolta cerească, toate aceste lucruri mi-au dezvoltat imaginaţia. Vedeam lumea

cu alţi ochi, pofta de viaţă este caracteristică acestei perioade minunate din viaţa noastră.

Petreceam momente preţioase şi de neuitat împreună cu prietenii mei care şi ei duceau

aceeaşi viaţă plină de culoare şi de muzică duioasă. Eram plini de vivacitate, eram în

stare să alergăm zi şi noapte fără să obosim o clipă. Întreaga iubire cu care eram

înconjuraţi, toată acea atenţie din partea părinţilor ne-au transformat în persoanele care

suntem astăzi. Toate aceste lucruri înseamnă o copilărie perfectă, o copilărie fără griji.

- Bunico, tu clar ai avut o copilărie tare frumoasă, mult mai frumoasă decât a

noastră!

- Da, aşa este! Sunt foarte norocoasă.

- Dacă tot ai adus vorba despre copiii din ziua de azi comparativ cu copiii de

atunci, spune-ne care este mesajul tău pentru toţi copiii care vor citi acest interviu.

- Să ştii că în inima mea este o tristeţe care este nemărginită. O părere de rău

pentru toţi aceşti copii. Ei nu au parte de o copilărie despre care merită să vorbeşti zi şi

88


noapte. Aceşti copii trăiesc într-o eră a telefoanelor şi a calculatoarelor. Zi şi noapte stau

închişi într-un spaţiu sobru, obscur în care razele calde de soare şi-au pierdut de mult

speranţa că poate într-o zi se vor putea strecura înăuntru. Creativitatea şi imaginaţia

bogată le sunt îngrădite din cauza orelor petrecute în faţa acelui ecran periculos. Iubirea

şi admiraţia pentru literatură a dispărut, iar pentru acest fapt plânge o lume întreagă,

plânge o Românie bătrână. Copilul de astăzi a uitat de mult jocul frumos şi prietenesc. A

uitat să bată în uşa amicului lui de aceeaşi vârstă şi să-l cheme la joacă afară. Nu ştie ce

înseamnă o zi în care să te pierzi prin natură, să cauţi, să descoperi şi când în sfârşit ai

găsit calea înapoi acasă, să mergi să-i povesteşti mamei de prima ta aventură. Toate

aceste lucruri sunt necunoscute pentru ei. Copiii de azi trăiesc într-o lume virtuală.

Nimeni nu mai ştie acum de tehnica pietrei aruncate în geam când doreşti ca amicul tău

să iasă afară. Într-o lume dominată de filme de groază, jocuri cu violenţă, muzică grea

nemelodioasă care nu reuşeşte să le atingă nicio coardă a sufletului, găsirea de sine este

foarte grea. Libertatea sufletului este un dar, copiii ar trebui să-l aprecieze mai mult.

Acum când ei n-au nici o grijă pe această lume, ar trebui să umple acest pământ trist cu

râsete de copil, cu veselie şi iubire.

- Acum încep să realizez, bunico, cât de gravă este starea în care ne aflăm, noi

copiii. Răspunde-mi la această întrebare: Când ştim că am ieşit din copilărie?

- Aceasta, puiule, este o întrebare destul de grea. Nu ştim când se termină

copilăria. Ne vedem într-o zi maturi, fără să mai fim copii, ieşiţi din copilărie de ceva

vreme fără măcar să fi apucat să o trăim la maxim. Fără să ne bucurăm de fiecare clipă

în parte. Ei, dragul meu, când ai început să realizezi acest lucru şi să regreţi, acum vin

adevăratele probleme. Acum realizăm cât de efemeri suntem. Acum realizăm că ar fi

trebuit să râdem mai mult şi mai cu poftă, să cântăm mai multe cântece fericite, să

mirosim mult mai multe flori colorate şi să ne jucăm non-stop. Într-un mod extrem de

inopinat, copilăria dispare. Dintr-odată te vezi matur. Observi că trebuie să ţii piept

tuturor responsabilităţilor, tuturor grijilor, problemelor. Zâmbetul acela mare, radiant şi

minunat din copilărie se şterge în fiecare zi puţin câte puţin de pe chipul tău. Dacă în

copilărie, te certai cu cel mai bun prieten, dar treceau doar câteva minute, iar apoi eraţi

din nou cei mai bun prieteni care împărţeau orice, în viaţa de adult dacă te cerţi cu cel

mai bun prieten există momente când cu greu deveniţi iar prieteni, alteori prietenia

dispare... Orgoliul, câteodată poate să distrugă prietenii care erau menite să dureze toată

viaţa. Copilăria este singura perioadă din viaţă în care plângi şi râzi în aceeaşi zi, la

aceeaşi intensitate. Începi şi tu să simţi nedreptăţile din această lume, pentru că acum nu

te mai ocolesc. Inima ta începe să fie rănită, să îndure durere şi să suporte. Iar din toată

acea bucurie, rămâne puţin. Nu mă înţelege greşit, există momente minunate în viaţa de

adult. Cum ar fi căsătoria, naşterea copiilor, naşterea nepoţilor. Toate acele momente de

89


umplere sufletească, de completare, merită toată suferinţa de pe acest pământ. Dar eu

doresc să te fac să înţelegi că, n-o să găseşti în viaţa ta o perioadă atât de lipsită de griji

şi plină de fericire precum copilăria! Când treci prin viaţă şi vezi că majoritatea

oamenilor nu sunt plini de bunătate, nu sunt atât de altruişti precum ai crezut tu că sunt,

te vei întrista. Îţi dai seama că oamenii sunt răi şi că te vor răni nu numai o dată, ci de

mai multe ori. Dacă atunci când erai copil, părinţii erau pavăza ta, te apărau de orice,

când ai crescut şi eşti mare, trebuie să te aperi singur, trebuie să iei singur deciziile. Iar

când părinţii tăi părăsesc această lume şi nu mai ai cui să-i spui „mamă” şi „tată”,

copilăria este doar o amintire prea îndepărtată de lumea reală, prea departe ca să poţi să

te întorci, să o iei de la început, este deja prea târziu ca să întorci timpul şi să găseşti tot

ceea ce ai pierdut, ceea ce acum nu mai ai.

- Bunico, m-ai sensibilizat cu vorbele tale, mi-ai atins inima!

- Bucură-te, puiul meu, toţi copiii ar trebui să se bucure că încă sunt copii, să

trăiască această perioadă la maxim. Să-şi iubească părinţii şi să-i trateze aşa cum merită,

pentru că asta e singura datorie a unui copil.

- Dacă ai primi o singură şansă de a te întoarce pentru câteva clipe la viaţa ta din

copilărie, ce ai vrea să retrăieşti?

- Îmi place, dragule, întrebarea ta. Dacă aş avea şansa să mă întorc, aş pupa-o pe

mama de mult mai multe ori şi aş îmbrăţişa-o până i-aş lua suflul. Aş vrea să mă mai

plimb măcar o dată pe câmpul plin de verdeaţă, să mai simt aerul acela curat şi proaspăt

îmbiat cu mirosul teilor, în schimbul acestui aer poluat al oraşului. Să zâmbesc din toată

inima şi să râd până la lacrimi. Să fiu înconjurată doar de oameni care mă iubesc cu

adevărat, să cunosc iar fericirea, perfecţiunea absolutului. Acestea sunt primele lucruri

pe care le-aş retrăi oricând şi oriunde. Oh, întoarce-te-napoi copilărie, te cheamă inima-

mi pustie!

- Acum la sfârşitul interviului, spune-mi ce cuvânt de adio ai pentru copilărie?

- „Adio” este un cuvânt atât de trist, cred că prefer să-i spun „Cu fiecare lacrimă,

mă îndepărtez de tine copilărie!”

- Eşti cea mai tare, bunico! Am cea mai tare bunică din lume! M-ai făcut să-mi

schimb percepţia pe care o aveam despre copilărie. Mă bucur că încă sunt copil! Acum,

haide acasă să-i dau o sărutare mamei şi să-i spun cât o iubesc.

90


Tema copilăriei în Evul Mediu

Daria DODESCU64

„La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Cuvântul era

Dumneze”.

Spre deosebire de alte religii, creştinismul a susţinut întotdeauna egalitatea şi a

cultivat gândirea, atitudinea şi comportamentul tolerant, fără diferenţe între săraci şi

bogaţi, între oameni liberi şi sclavi, între bărbaţi şi femei etc. Pentru creştini, Dumnezeu

este unul singur şi nimeni nu este mai puternic şi mai iubitor decât El, iar pentru

Dumnezeu, toţi oamenii sunt egali. Dar faptul că oamenii sunt egali în faţa lui Dumnezeu

nu înseamnă că aceştia sunt egali şi între ei. Ne naştem egali, dar devenim diferiţi pe

parcursul vieţii. Practic, în orice comunitate, instituţie sau familie, nu o să existe niciodată

o egalitate veridică, întotdeauna cineva o să iasă în evidenţă un pic mai mult decât

altcineva şi o să dorească să se impună. Chiar dacă creştinismul încurajează egalitatea şi

nu diferenţiază oamenii, viaţa îi diferenţiază, oamenii se compară unii cu alţii, concurează

pentru diferite scopuri şi încearcă să se impună unii în faţa celorlaţi cu diferite ocazii.

Pe acest principiu se bazează şi cartea lui Umberto Eco - „Numele trandafirului”.

Titlul cărţii este interpretabil şi i se pot atribui mai multe semnificaţii, simbolismul

trandafirului fiind extrem de bogat: trandafirul este imaginea sufletului şi a lui Iisus

Hristos (Silesius), trandafirul este simbolul iubirii şi al solidarităţii, al morţii şi al

renaşterii, al misterelor antichităţii.

Începutul romanului prezintă găsirea manuscrisului lui Adso, marcând astfel

existenţa presupusului cititor. Fascinat de întâmplările de la mănăstire şi de tragica

poveste a călugărului, cititorul traduce manuscrisul şi este convins de faptul că acesta ar

trebui să fie răspândit prin lume, considerându-l o lectie de viaţă şi un semnal de alarmă

referitor la distanţa enormă între ceea ce ar trebui să se petreacă într-o mănăstire şi ceea ce

se petrece de fapt.

Întâmplarea se petrece într-o staţie italiană, în anul 1327 şi are ca protagonişti -

doi călugări nou-veniţi: maestrul Guglielmo - recunoscut pentru înţelepciunea lui şi Adso

64 Elevă clasa a X-a, Colegiul Naţional „Emanuil Gojdu”, Oradea, Coordonatori: prof. Daniela IEDERAN şi prof. Gelu SEREA

91


- novicele său, care iau parte la o serie de întâmplări neobişnuite. Deşi pare un roman

„poliţist”, călugării fiind în căutarea adevărului şi a dreptăţii, accentul este pus pe novice

şi pe dezvoltarea acestuia, atât din punct de vedere social, cât şi din punct de vedere

religios. Astfel, ajuns la mănăstire împreună cu maestrul său, Adso îşi începe anevoiosul

drum spre maturizare, transformându-se pe parcursul întâmplărilor dintr-un simplu

adolescent într-un adult trecut prin viaţă. Cei doi călugări sunt întâmpinaţi la sosirea lor de

abate, care le poveşteste tragica şi neobişnuita soartă a unui călugăr din mănăstire. Într-un

cadru atât de sacru şi de protector în aparenţă, povestea unei crime reprezintă o explozie a

neobişnuitului care accelerează procesul de maturizare a copilului.

Întâmpinând oportunitatea de a-şi dovedi logica şi perspicacitatea, Guglielmo nu

ezită nicio clipă şi porneşte în căutarea „criminalului”. Este specificat încă de la începutul

manuscrisului faptul că biblioteca mănăstirii este închisă vizitatorilor, cu excepţia

bibliotecarului, fapt care ridică în mod clar un semn de întrebare în logica maestrului.

Fiind martori la o a doua moarte neaşteptată în mănăstire, misterul se adânceşte şi mai

mult atât în mintea călugărilor, cât şi în mintea cititorilor. Prin mănăstire circulau deja

zvonuri ca şi cum călugării decedaţi ar fi fost împinşi de diavol să facă acest lucru, fapt

care era considerat adesea explicaţia unor astfel de situaţii în Evul Mediu, însă maestrul

refuza să accepte această concluzie şi să se dea bătut în lupta sa pentru aflarea adevărului.

Şocati de evenimente, dar totuşi dornici să ajungă la un deznodământ, cei doi călugări nu

se dau bătuţi şi îşi continuă cercetările. Bazându-se pe logică şi raţiune, Guglielmo

reuşeşte să înţeleagă crimele, dar nu reuşeşte să prevină nici una dintre ele. Deşi unele

presupuneri ale călugărului nu corespund în totalitate realităţii, acesta susţine că în spatele

acestor crime este mult mai mult decât se lasă de înţeles.

Pe parcursul acestui drum, însă, nu doar faptul că alţi călugări şi-au găsit sfârşitul

în nişte condiţii cu totul şi cu totul neobişnuite, dar şi faptul că întâlneşte o fată contribuie

la maturizarea novicelui Adso. Relaţiile dintre călugări şi femei fiind interzise, faptul că

Adso depăşeşte barierele impuse de regulile monahale determină un avans în procesul

maturizării lui. Ca orice adolescent îndrăgostit, Adso îşi pune întrebări referitoare la

dragoste şi se frământă în interiorul său. Având nevoie de susţinere şi sprijin, cedează şi îi

mărturiseşte maestrului fapta comisă. Relaţia dintre cei doi avansează şi nu mai este

considerată o simplă complicitate, ci devine de-a dreptul o prietenie adevărată bazată atât

pe sfaturi, cât şi pe sprijin. Apropierea dintre cei doi călugări îi va ajuta în mod evident în

desluşirea misterului.

Între timp, însă, fiind pusă la curent cu întâmplările din mănăstire, Inchiziţia,

reprezentată de Bernardo Gui, îşi găseste propriul „vinovat”, neluând în seamă vreuna din

teoriile lui Guglielmo. Fata care îi marcase existenţa şi îi schimbase viaţa din toate

punctele de vedere lui Adso este acuzată de vrăjitorie. În perioada Evului Mediu, vrăjitoria

92


era considerată un semn de erezie, iar cei acuzaţi de vrăjitorie erau aduşi în faţa Inchiziţiei

şi pedepsiţi prin ardere pe rug. Din nefericire, iubita novicelui Adso îşi găseşte sfârşitul

condamnată de Inchiziţie, torturată şi arsă pe rug. Fiind convins de nevinovăţia ei, dar

neputincios în faţa necruţătoarei Inchiziţii, Adso vrea mai mult ca niciodată să pună capăt

misterului care i-a răpit nu doar copilăria, dar şi dragostea. Se ambiţionează şi împreună

cu maestrul său pun la cale o strategie pentru a pătrunde în biblioteca interzisă. În urma

găsirii unui pergament scris cu suc de lămâie, maestrul Guglielmo descifrează nişte

mesaje secrete. Există o carte – Poetica, a lui Aristotel – care poate să ucidă, dar este atât

de râvnită de toţi oamenii încât aceştia sunt în stare să renunţe la viaţă doar ca să o

citească.

Biblioteca interzisă este prezentată ca un labirint periculos şi ucigaş, căci

adevăratul vinovat de crimele petrecute în mănăstire se afla chiar acolo. Biblioteca arde,

iar pentru Adso şi maestrul său, drumul spre ieşire este cumplit şi aproape imposibil.

Totuşi, logica şi perspicacitatea de care dau dovadă, acum, amândoi, îi scoate cu succes la

timp din bibliotecă, iar pe vinovat îl lasă acolo, să îşi primească pedeapsa bine-meritată.

Odată cu arderea mănăstirii, arde şi ce a mai rămas din copilăria lui Adso, a cărui

maturizare nu este rezultatul anilor trăiţi, ci experienţelor prin care a trecut. Impactul

Inchiziţiei asupra conştiinţei copilului, impactul brutalităţii cu care au fost omorâţi atâţia

oameni inocenţi şi nevinovaţi, printre care şi iubita lui, asupra sufletului copilului, au

determinat un proces de dezvoltare emoţională şi maturizare forţată. Viteza cu care se

întâmplă evenimentele este remarcabilă, acţiunea fiind prezentată pe parcursul a şapte zile.

Odată cu maturizarea, Adso se dezvoltă atât fizic, cât şi emoţional: îşi pierde inocenţa în

urma unui act de iubire, leagă o prietenie strânsă cu maestrul său şi dobândeşte sentimente

puternice şi extraordinare pentru o femeie; nu se dă bătut în cele mai vitrege conditii şi se

obişnuieşte cu pierderea persoanelor dragi (despărţirea de maestru şi de fată).

Aşadar, romanul lui Umberto Eco oglindeşte, pe fondul iniţerii unui novice în

lumea monahală, iniţierea unui adolescent în lumea maturilor, dezvoltarea emoţională şi

maturizarea unui adolescent în condiţii dramatice. Pe fundalul unei mănăstiri, autorul

prezintă foarte clar cât de mare poate fi distanţa între ceea ce ar trebui şi ceea ce se poate

întâmpla într-un loc sacru, într-un lăcaş al lui Dumnezeu. Ironia este că acolo unde ar

trebui să domnească egalitatea şi iubirea, în acord cu valorile creştinismului, se dovedeste

a fi o luptă continuă pentru superioritate şi dominaţie care se încheie în cel mai neadecvat

şi condamnabil mod cu putinţă: prin omorârea aproapelui, prin uciderea între semeni. Sunt

de părere că un călugăr adevărat ar trebui să fie un model nu numai pentru cei ca el, ci

pentru toţi creştinii. De aceea, cred că relaţia dintre cei doi călugări îmbină perfect

autoritatea unui maestru, respectul impus de acesta novicelui său cu prietenia care se poate

lega între două persoane care nu au acelaşi statut social şi religios, dar împărtăşesc

93


aceleaşi idealuri şi respectă aceleaşi valori. Această prietenie reflectă principiul de

egalitate al creştinismului şi este într-adevăr un exemplu pentru toţi oamenii. Despărţirea

din final, a novicelui ajuns la maturitate de maestrul său, precum şi faptul că Adso nu a

mai auzit nimic despre Guglielmo după ce au plecat de la mănăstire, sugerează misiunea

îndeplinită a maestrului, care a venit la mănăstire cu un copil, a plecat cu un adult şi a lăsat

în urmă un călugăr model care îi va călca pe urme. Edificatoare sunt cuvintele din finalul

cărţii, care dezvăluie cititorului înţelesurile simbolice ale „trandafirului”: „stat rosa

pristina nomine, nomina nuda tenemus” (trad. „trandafirul de altădată dăinuie (doar) prin

nume, nu mai păstrăm decât numele (ideile) goale).

94


TEMA COPILĂRIEI ÎN ISLAM

Teodora ŞIMON65

Islamul este o religie a supunerii şi a ascultării de Dumnezeu, în care există

reguli foarte stricte. Cu toate acestea, în romanul „Vânătorii de zmeie” de Khaled

Hosseini se ilustrează o altă faţă a islamului, o faţă mai puţin cunoscută: aceea că religia

poate servi drept o scuză pentru tortură, maltratare, abuz, viciu, permiţând totodată

existenţa unui alt „tribunal” în care pedepsele se dau teoretic potrivit Coranului, însă de

fapt după interesele oamenilor. De asemenea, discrepanţa dintre musulmanii sunniţi şi

cei şiiţi este un motiv bine conturat în roman prin care se relevă faptul că două diviziuni

ale aceleiaşi religii între care există diferenţe mici (ca dintre catolici şi protestanţi, de

exemplu) se pot afla în antiteză de proporţii.

În această carte se prezintă felul în care conflictele religioase, sociale, etnice sau

chiar ideologice pot nărui copilăria. Suferinţa şi neajunsurile vieţii distrug inocenţa şi îi

obligă pe copii să se maturizeze mult prea devreme. Dreptul fundamental la fericire le

este răpit şi le este înlocuit de oroare, vină şi teamă. Într-o lume în care adulţii par să nu

ia aminte la soarta copiilor, aceştia din urmă nu au scăpare. Copiii sunt dezumanizaţi şi,

din cauza brutalităţii şi a rigorii, sunt crescuţi să devină războinici, nu oameni.

Cronotopul se întinde pe durata a treizeci de ani, din 1970 până în 2001 şi

cunoaşte spaţiul Afganistanului, Pakistanului şi al Statelor Unite. Romanul antrenează

numeroase personaje, dintre care cele mai importante sunt Amir, Hassan, Ali şi Baba.

Amir este fiul lui Baba, iar Hassan, al lui Ali. Amândoi sunt orfani de mamă. Baba şi

Ali au copilărit împreună, deşi Baba era paştun şi sunnit, adică aparţinea clasei sociale

superioare, iar Ali era hazar şi şiit, făcând parte din minoritatea marginalizată a

Afganistanului acelor vremuri. Amir şi Hassan cresc de asemenea împreună. În vreme

ce Amir şi Baba locuiesc într-o vilă exuberantă în cartierul exclusivist din Kabul, Ali şi

Hassan sunt servitori în casa acestora. Astfel, devine evidentă diferenţa dintre cele două

familii. Sugestiv este faptul că Ali şi Baba nu fuseseră niciodată prieteni în copilăria lor,

însă ceva i-a apropiat pe urmă, acel ceva neştergând totuşi statutul de hazar care pare a

65 Elevă la Colegiul Naţional „Emanuil Gojdu”, Oradea, coordonator: prof. Daniela IEDERAN şi prof. Gelu SEREA

95


fi un „păcat” purtat pe umerii celor mai puţin norocoşi de-a lungul întregii vieţi. Aşadar,

faptul că Amir şi Hassan ajung să fie cei mai buni prieteni trezeşte îndoială.

Relaţia de prietenie dintre Amir şi Hassan ar trebui să fie una sinceră, deoarece

copiii se definesc prin sinceritate. Însă Amir pare să îl considere uneori pe Hassan

inferior lui, un simplu hazar. Hassan, pe de altă parte, nu îşi permite să îl desconsidere

pe Amir, arătând devotament, parţial ca formă a prietenei, parţial ca formă de supunere

faţă de stăpân.

Amir aşteaptă afecţiune din partea părintelui său, însă întâlneşte rigiditate şi

uneori chiar indiferenţă. De asemenea, faptul că Baba pare să îl aprecieze mai mult pe

Hassan îl contrariază şi îi stârneşte invidia faţă de Hassan. I se pare injust să îl iubească

mai mult pe Hassan, care nici măcar nu era fiul său. Acest lucru va determina ura sporită

pe care i-o va purta lui Hassan. Faptul că încearcă să fie prieten cu Hassan are un scop,

anume să câştige afecţiunea lui Baba, pe de o parte. Pe de altă parte, fiind orfan, caută o

persoană care să îl înţeleagă, o persoană căreia să i se poată confesa.

Amir merge la şcoală, iar Hassan este analfabet. Amir se foloseşte adesea de

supremaţia pe care i-o oferă şcoala pentru a se lega de Hassan, deşi acesta din urmă nu

are nicio vină. Îi place să râdă de el pentru că nu ştie anumite lucruri, simţindu-se

superior. Acest lucru ilustrează cruzimea lui Amir, care în loc să îşi ajute prietenul la

nevoie, îl umileşte.

De asemenea, Amir respinge orice învăţătură religioasă de la şcoală, pe când

Hassan este credincios şi nu se abate de la practicile religiei sale. Baba nu încurajează la

rândul lui respectarea întocmai a rânduielilor islamice, ca de exemplu nu i se pare un

păcat faptul că bea alcool, considerând că singurul păcat real este furtul. Similare sunt

crima sau minciuna, deoarece în primul caz i se fură persoanei dreptul la viaţă, iar în al

doilea caz, dreptul la adevăr.

Cade vechiul regim şi se instaurează republica. Este începutul celei mai negre

perioade din istoria Afganistanului, care nu s-a încheiat nici până în zilele noastre.

Faptele ce vor urma se conturează pe fondul noului regim politic al cărui apogeu se va

manifesta prin faptele abominabile comise de talibani, fanatici islamici care se folosesc

de religie pentru a explica violenţa şi autoritarismul, cât şi pentru a extermina populaţia

săracă, pe hazari, mişcare similară nazismului din Germania celui de-al doilea război

mondial.

Într-o zi soarta face ca Amir şi Hassan să se intersecteze cu Assef, un copil ce

provine dintr-o familie bogată care cunoaşte noul preşedinte al ţării. Ideologia lui Assef

este asemănătoare celei hitleriste, de purificare a societăţii prin înlăturarea hazarilor.

Assef este cel mai potrivit reprezentant al viitorilor talibani. Încearcă să îi facă rău lui

96


Hassan, însă nu reuşeşte datorită agerimii celui din urmă şi totodată îl jigneşte pe Amir

pentru că este prieten cu un hazar.

Un joc popular este vânătoarea de zmeie, concurs aşteptat cu nerăbdare de toţi

copiii. Amir şi Hassan intră în competiţie împreună. Iniţial, cerul este acoperit de o

puzderie de zmeie colorate. Pe parcurs, zmeiele nu mai rezistă în aer şi după timp

îndelungat rămân pe cer doar două zmeie. Ultimul care rămâne în aer este câştigător,

însă cel mai râvnit zmeu este totuşi cel care a căzut. Ideea este ca cel care câştigă să

fugă şi să recupereze zmeul care a căzut. Având în vedere acest regulament, Amir şi

Hassan au ultimul zmeu, câştigând concursul. Cu toate acestea, îşi propun să recupereze

zmeul căzut, pentru a se întoarce acasă cu trofeul. Hassan găseşte zmeul, realizând în

acelaşi timp că acel zmeu este al lui Assef. Sacrificiul pe care Hassan îl face este enorm

şi atestă devotamentul care nu cunoaşte limite faţă de Amir. Este violat de Assef, iar

întreaga scenă este surprinsă de Amir, care totuşi nu intervine şi nu împiedică această

nedreptate, lăsând să iasă la iveală spaima şi neputinţa sa, cât şi resentimentele pe care i

le poartă lui Amir pentru faptul că Baba îl preferă. Aduce zmeul câştigător la Baba, însă

în ciuda acestui fapt nu se bucură de afecţiunea mult râvnită sau de superioritatea lui în

ochii părintelui.

„Jocul” anterior prezentat este o vânătoare adevărată, nicidecum un joc naiv,

lipsit de semnificaţie, fiindcă nu antrenează spiritul competitiv al copiilor, ci satisfacţia

provenită din doborârea inamicului. Principiul vânătorii nu este ca unul să câştige, ci

mereu să îl răpună pe celălalt. Zmeiele devin armele de care dispun aceşti copii, care

prin jocul ca atare sunt îndemnaţi să lupte, să nu aibă milă, să se bucure de eşecul

celuilalt. Din moment ce acest joc reprezintă cultura afgană, se deduce personalitatea

bărbaţilor crescuţi în această ţară, aceea de războinici.

Motivul pentru care afecţiunea lipseşte este acela că băieţii sunt viitori bărbaţi

care trebuie educaţi într-un spirit luptător de către familie. Deoarece atât Hassan, cât şi

Amir sunt orfani de mamă şi sunt crescuţi exclusiv de Baba şi Ali, aceştia nu se vor

bucura de dragostea de mamă, iar această lipsă le va marca viaţa.

După aceea, oroarea şi vina îi stăpânesc viaţa şi, fiindcă nu mai poate să îl vadă

zilnic pe Hassan, înscenează un furt pentru ca Baba să îi izgonească pe Ali şi Hassan,

care se supun dorinţei stăpânilor. La scurt timp, situaţia politică din Afganistan devine

critică, astfel încât Amir şi Baba pleacă în Statele Unite pentru a începe o nouă viaţă.

Trecutul însă continuă să îl stăpânească pe Amir, întrucât trecutul pentru el nu s-a

încheiat. Minciunile, tergiversările şi vina din trecut îi stăpânesc conştiinţa. Deşi se

apucă de literatură şi are succes şi deşi îşi întemeiază o familie, totuşi nu reuşeşte să iasă

din vechea piele. Faptul că se căsătoreşte cu o femeie afgană, în ciuda faptului că religia

îi permite să se însoare cu o femeie de oricare altă religie, este relevant. Aşadar,

97


păstrează sentimentul naţional şi nu poate trece peste amintirile din copilărie. Tatăl său

moare, iar după moartea sa primeşte telefon de la un vechi prieten de-al tatălui său care

se mutase între timp în Pakistan datorită conflictelor armate ce zguduiau Afganistanul.

Deşi nehotărât iniţial, totuşi ia decizia să revină pe pământurile natale, aducându-şi

aminte de ce se întâmplase cu ani în urmă.

Se întoarce în Afganistan şi observă felul radical în care s-a schimbat viaţa.

Oamenii sunt trataţi inuman, ucişi dacă se opun măsurilor absurde impuse de autorităţile

talibane, iar sărăcia este un motiv recurent. Degradarea şi suferinţa populaţiei sunt greu

de descris în cuvinte. Majoritatea copiilor au rămas orfani după ce părinţii au fost

executaţi pentru nesupunere şi trăiesc în orfelinate în condiţii deplorabile sau sunt chiar

vânduţi pentru sume infime de bani. Statutul copilului s-a degradat vizibil, astfel încât

copiii au ajuns să fie obiecte de tranzacţie, marionete controlate de alţii, fiinţe fără

destin.

Află că atât Hassan, cât şi soţia sa au fost ucişi, iar copilul lor, Sohrab, a ajuns

într-un orfelinat. Porneşte pe urmele sale şi îl găseşte în final în casa lui Assef, care este

un lider taliban. Assef cu bună ştiinţă abuzează de copil, iar Amir reuşeşte să plece cu

Sohrab în urma unei lupte corp la corp pe viaţă şi pe moarte, în urma căreia îl

stigmatizează pe Assef. Se întoarce cu Sohrab în Statele Unite şi acesta din urmă,

traumatizat de abuzurile la care a fost supus şi fiind încă dominat de suferinţa psihică,

nu mai vorbeşte. Totuşi, în deznodământ, mulţumită faptului că Amir s-a hotărât să îi

arate copilului vechea vânătoare de zmeie, Sohrab reuşeşte să zâmbească, dovedind

faptul că orice suferinţă se vindecă în timp, sugerând totodată şi faptul că el însuşi, Amir

şi Afganistanul în general privesc spre viitor şi se vor vindeca. Amir reuşeşte în cele din

urmă să îşi răscumpere greşeala din copilărie.

Consider că romanul „Vânătorii de zmeie” este o lucrare de referinţă în care se

ilustrează veridic situaţia dramatică din Afganistan, în acelaşi timp prezentându-se şi

destinele copiilor într-o lume în care dragostea de oameni pare să fi dispărut şi în care

dorinţa de putere învinge compasiunea, generându-se nefirescul şi haosul. Mai mult,

barierele dintre copii, cum ar fi religia sau statutul social sunt de nedepăşit, tranformându-i

pe o parte dintre ei în adulţi neînţelegători, nemiloşi şi de nestrămutat, cum ar fi membrii

grupărilor talibane. Cel mai puternic m-a marcat faptul că aceşti copii, deşi sunt numiţi

copii, şi-au pierdut inocenţa mult prea devreme din cauza brutalităţii şi a violenţei

omniprezente, astfel încât se poate vorbi de adulţi în trupuri de copii.

98


Să învăţăm să ne jucăm!

Carmina PANAIT66,

Filofteia DUMITRU67

Un gând bun a devenit un proiect valoros:pentru elevi, pentru comunitate, pentru

toţi cei pentru care jocul poate fi o terapie a sufletului. Am cunoscut nu demult o inimoasă

dăscăliţă din Constanţa, coordonatoare a Proiectului naţional „să învăţăm să ne jucăm”.

Desfăşurat în peste 100 de şcoli din vreo 20 de judeţe, proiectul îşi propune să formeze

animatori voluntari dintre elevii de liceu şi gimnaziu care să-şi dedice experienţa şi timpul

lor colegilor mai mici în activităţi de joc. Prin proiect se oferă copiilor o alternativă de

petrcere a timpului liber prin jocuri sportive, jocuri logice, de inteligenţă, de creativitate.

Întrebată fiind - n-aţi vrea să încercaţi? - am răspuns fără ezitare-sigur!

66 Prof. Şcoala Gimnazială ,,George Topârceanu”, Mioveni, Argeş67 Prof. Şcoala Gimnazială ,,George Topârceanu”, Mioveni, Argeş

99


Astfel a devenit Şcoala „G. Topîrceanu” parteneră în acest proiect, acţiune

oficializată în zilele de 15-16-17 Martie 2014. În acest interval de timp, şcoala noastră a

găzduit un curs de formare pe durata a trei zile la care au participat cinci elevi topârceni şi

100


zece elevi din Liceul ,,Iulia Zamfirescu”. Atestaţi cu diplomă de animatori - voluntari, cei

cincisprezece tineri au susţinut primele lor activităţi în programul ,,Şcoala altfel”. Cei

cinci voluntari topârceni: Natalia Răceanu, Ştefan Iordache, Diţuleasa Ştefan, Răzvan

Ţurlea şi Cosmin Borcan au gestionat ore întregi de activitate cu colegii lor mai mici,au

dovedit maximă responsabilitate şi şi-au câştigat respectul acestora şi al nostru, cei mari,

în acelaşi timp.

Dar lucrurile nu s-au oprit aici. Animaţi de dorinţa de a participa activ la treburile

comunităţii, de a promova voluntariatul ca formă a cetăţeniei active, cei cincisprezece

adolescenţi devin iniţiatorii constituirii unui grup local de tineri voluntari, numit ,,Tineri

pentru tineri”, fapt petrecut în luna mai 2014. De menţionat că în comitetul director al nou

înfiinţatei organizaţii au fost cooptaţi şi topârcenii Natalia Răceanu şi Răzvan Ţurlea.

Efortul şi implicarea lor vor fi răsplătite în luna august cu o tabără gratuită în

Munţii Apuseni oferită de Primăria Mioveni unde toţi cei cinsprezece voluntari se vor

afla alături de tineri din întreaga ţară implicaţi în proiecte similare. Succes deplin, pe

viitor.

101



Patricia Alice PRODAN68

Cuvinte cheie: entuziasm, fericire, nechibzuinţă, inocenţă, prietenie

Nu de mult am avut prilejul de a purta una din cele mai pasionante discuţii din

viaţa mea de până acum, dicuţie pe care nu cred că o voi uita vreodată. Evenimentul l-am

dorit şi l-am provocat eu însămi în încercarea de a transforma în ceva tangibil un adevărat

mit al copilăriei şi adolescenţei mele. Renumitul profesor şi scriitor, pe care în acea după-

amiază blândă de iunie am avut curajul de a-l aborda, devenise în ultima vreme o

adevărată obsesie pentru mine, eu visând deja să îmbrăţişez cariera de jurnalist şi poate

chiar să devin un scriitor la rândul meu. Părinţii mei îi fuseseră elevi şi speram din tot

sufletul că încercarea mea de a-l determina să-mi acorde un interviu va fi încununată de

succes, dat fiind faptul că din spusele alor mei, ei nu fuseseră orice fel de elevi, ci studenţi

eminenţi şi demni discipoli ai unui mentor atât de ilustru. Din fericire, nu m-am înşelat şi

propunerea mea a fost primită cu căldură. Întâlnirea noastră a avut loc pe terasa unei

cafenele elegante şi liniştite ce amintea de vremuri apuse.

Aveam, bineînţeles, un set de întrebări pregătite cu grijă pentru că mă interesa

totul despre personalitatea din faţa mea şi în special anumite aspecte legate de opera lui şi

felul în care aceste aspecte puteau fi regăsite în viaţa lui, în realitatea trăită de el şi voiam

de asemenea să aflu în ce fel se va raporta el la lucrurile pe care doream să i le sugerez.

Dar, fireşte, interviul trebuia să se desfăşoare normal, cu întrebări şi răspunsuri, deşi

ardeam de nerăbdare să aflu imediat lucrurile care mă interesau. L-am întrebat despre

copilăria lui. Mi-a spus ca făcea parte din norocoşii care avuseseră parte de o copilărie

fericită, cu părinţi buni, înţelegători şi relativ înstăriţi. L-am întrebat dacă în acest trecut

poate descoperi momente mai puţin plăcute şi cui s-ar datora ele – împrejurărilor, unor

persoane, sau lui însuşi. L-am întrebat dacă îşi aminteşte să fi fost şi momente în care s-a

simţit trist sau singur. Voiam să ştiu care au fost momentele de vârf, care au fost abisurile,

cât de impresionabil era şi ce l-a marcat mai profund, dacă era sensibil şi contemplativ,

sau dinamic şi jucăuş, care-s poznele de care-şi aminteşte, pe scurt, ce a însemnat pentru el

68 Elevă, clasa: a IX-a B, Liceul Tehnologic Sanitar „Vasile Voiculescu” Oradea, Judeţul: Bihor, coordonator: prof. Daniela PRUNCUŢ

102


copilăria. Arătându-se uşor amuzat, el mi-a răspuns cu multă răbdare şi seriozitate la toate

întrebările. „Copilăria de fapt este paradisul pierdut al tuturor oamenilor. L-am pierdut

atât de adânc în mine, încât am uitat să mă bucur şi să socializez. Am uitat de mult şi cum

e să trăieşti în lume fără nici o grijă. Copiii nu-şi dau seama de norocul pe care îl au. Ca

orice copil, nu-mi doream decât să cresc şi eu odată, să fiu om mare, să pot face ce vreau.

Da, eram un copil sensibil şi foarte curios şi să nu uităm, copiii au un mod al lor de a

vedea lumea, mod care s-ar putea numi miraculos. Acum aş putea spune că, banalizând

un pic, până şi lucrurile mici mi se păreau pline de mister, aparţinând unui univers magic

din care, evident, făceam parte şi eu. Erau enorm de multe lucruri care îmi făceau inima

să bată cu putere, sperând că într-o bună zi voi putea intra în lumea misterioasă a naturii

şi viaţa mea va fi o minunată aventură a cunoaşterii”. L-am întrebat cât din acest

sentiment a rămas în el. A stat pe gânduri o vreme, apoi mi-a răspuns cu un zâmbet

prietenos: „Nu ştiu, vreau să cred că fac parte dintre aceia care păstrează în ei până la

capăt o fărâmă din paradisul primordial al copilăriei. Ceea ce e sigur, aspiraţia spre acel

ceva a rămas şi probabil că toată viaţa am căutat să regăsesc farmecul acelei perioade.

Dar vom reveni la asta mai târziu pentru că ştiu că te preocupă. Parcă mă întrebai şi de

părţile negative ale acelei vârste. Am făcut nenumarate pozne, probabil că mi-am speriat

de multe ori părinţii, în momentele în care dispăream ore în şir împreună cu gaşca de

băieţi cu care mă jucam, uitând de timp, sau atunci când aflau de la profesori că am

comis ceva interzis – vreo farsă făcută colegilor, sau chiar profesorilor, absenţe

nemotivate... Din punctul ăsta de vedere eram cât se poate de normal”, mi-a precizat

venerabilul profesor, „şi consider că un exces de cuminţenie şi corectitudine nu

reprezinta o garanţie a calităţilor morale şi intelectuale ale unui copil”.

I-am mai cerut părerea în legătură cu un citat al lui Aldous Huxley – „Adevăratul

talent de a trăi înseamnă să-ţi păstrezi un suflet de copil până la adânci bătrâneţi” . S-a

uitat la mine lung şi scrutător şi mi-a spus că, după părerea lui, asta e o problemă relativă

şi că „talentul de a trăi” nu se traduce obligatoriu în acest fel, pentru unii este adevărat,

pentru alţii nu. „Pentru că un suflet de copil nu garantează nici succesul în viaţă, nici

eficienţa unor gesturi menite a-i ajuta pe ceilalţi. Vreau să spun că este un lucru frumos şi

în aceeşi timp sunt convins că există şi a existat mulţi oameni de valoare care nu au

îndeplinit această condiţie. Un suflet de copil înseamnă şi o mare cantitate de puritate şi

inocenţă. La vârsta maturităţii inocenţa se traduce din păcate prin naivitate, ceea ce

înseamnă că oamenii caracterizaţi de această însuşire sunt victime foarte uşoare în faţa

durităţii vieţii. Sunt cei mai dezarmaţi dintre oameni, dacă ar fi să judecăm lucrurile până

la consecinţa lor ultimă. Dar să nu generalizăm, într-o oarecare măsurp sunt de acord cu

Huxley pentru că doar sufletul de copil poate percepe miracolele vieţii”, spune dumnealui

mai apoi.

103


Mă interesa atât de mult – şi profesorul ştia asta – cât din ceea ce reieşea din opera

lui era legat de realitate, de viaţa lui, cât din persoana pe care o simţeai prezentă în cărţile

lui era el cu adevărat. Am aflat că întrebarea asta li se pune mai tuturor scriitorilor şi că, în

general, e o mare greşeală să confunzi autorul cu personajele lui – cu excepţia cărţilor

autobiografice. Un scriitor vorbeşte în cărţile lui din experienţă, dar nu neapărat din a lui.

Lumea inspiraţiei e la fel de vastă ca lumea însăşi, ca să nu mai vorbim de lumea literară,

care şi ea poate fi o sursă de inspiraţie. Un scriitor devine personal atunci când se inspira

din lumea visului, a aspiraţiilor proprii, a fanteziilor personale. Se poate că anumite

personaje să fie întruchiparea unor dorinţe niciodată împlinite în viaţa reală, sau

continuarea fictivă a unor întamplări prea puţin spectaculoase ori semnificative în

realitate. Am înţeles din asta un lucru foarte important şi anume, că indiferent despre ce ar

scrie, un autor este şi opera lui, nu doar omul care scrie o carte şi că cele două nu pot fi

separate complet niciodată.

L-am întrebat cât din entuziasmul copilăriei îl mai caracterizează. Mi-a spus că ori

de câte ori descoperă ceva nou în munca lui de cercetător sau în călătoriile lui, se simte

exact ca atunci când avea şase, opt sau doisprezece ani şi lumea îi revela un lucru nou şi

miraculos – o specie nouă de fluture, o carte nemaipomenită, o minune a fizicii s.a.m.d.

Voiam să aflu, de asemenea, dacă în viaţa lui au existat şi mai există încă mari

prietenii. Omul, mi-a replicat el, este o fiinţă socială. Doar mizantropii se izolează. În

tinereţe şi adolescenţă prieteniile au o intensitate maximă – e perioada în care simţi că

ceva neîmpărtăşit nu are aceeaşi valoare ca un lucru pe care-l ştii doar tu. Mai târziu în

viaţă legi prietenii cu oameni care au preocupări comune şi schimbul de informaţii nu mai

are doar încărcătura emoţională, ci şi profesională. Nici timpul nu-ţi permite acelaşi grad

de socializare.

Spre sfârşitul întâlnirii noastre am abordat problema fericirii şi l-am rugat pe

ilustrul meu interlocutor să-mi spună ce crede despre despre propria lui viaţă, ce simte

privind înapoi, dacă există vreun regret, vreo neîmplinire, dacă nu există momente în care

ar vrea să fi făcut altceva, să fi trăit altfel. Ştiam că e inutil şi naiv din partea mea, dar

ţineam neapărat ca interviul să fie complet şi nicio întrebare fără răspuns. Aşadar ,l-am

întrebat: „Unde merge viaţa? Nu aţi vrea uneori să vă întoarceţi?”. El îmi răspunde: „O

viaţă bine traită nu are unde să se întoarcă. Pentru mulţi oamenii este ca o lumânare care

se consumă încetul cu încetul. Pentru cei merituoşi e ca un drum a cărui destinaţie finală

ai reuşit s-o atingi cu succes şi privind înapoi fiecare etapă a lui are un rost şi un scop

precis şi bine determinat. Să vrei să te întorci este o absurditate ca atunci când ai vrea să

fii altcineva decât eşti. O viaţă bine trăită nu se termină în regrete, ci doar cu anticiparea

plină de linişte a unei bine meritate odihne”.

104


Mircea Eliade spunea că „nu există decât fericirea pe care o poti da altora”.

Sunteţi de acord cu această afirmaţie?, i-am pus întrebarea de final.

„Fireşte, dacă toţi oamenii ar gândi aşa, lumea ar fi un paradis terestru!”, îmi

răspunde cu zâmbetul pe faţă.

Mi-am luat rămas bun de la acest om minunat cu sentimentul că o fărâmă din

lumina lui interioară îmi va încălzi sufletul tot restul vieţii.

BIBLIOGRAFIE

Butulescu, Valeriu, Noroi aurifer, Editura Scrisul românesc,Bucureşti, 2011

Mircea Eliade, Romanul adolescentului miop, Editura Cartex 2000, Bucureşti,2012

105


DIN AMINTIRI SE NAŞTE IAR COPILĂRIA

Rafaela GHERMAN 69

Cuvinte cheie: zâmbet, inocenţă, speranţă ,emoţiile, trecut

Doar rostind cuvântul „copilărie” o căldură magică pătrunde în adâncul sufletului

dând din nou viaţă amintirilor, de mult uitate, în negura profundă a unui trecut mult

îndepărtat a oamenilor pentru care acum viaţa nu mai înseamnă bucuria de a trăi fiecare

moment la maxim, cu zâmbetul pe buze, ci o contiună serie de probleme a căror finalitate

nu va sosi, probabil, niciodată. A fi copil este ceva unic, ceva ce nu poate fi descris în

cuvinte, o imensă bucurie sufletească simţită la orice mic gest făcut de cei din jurul nostru,

la orice zâmbet familiar şi inocent pe care îl împărtăşim cu ceilalţi, la orice speranţă sau

dorinţă, într-adevăr imposibilă, dar totuşi mult visată în fiecare moment.

În timp ce privesc un vechi album de fotografii din vremea când eram doar o

copilă mică şi neajutorată, când toată atenţia se îndreptă cu multă compasiune şi iubire

asupra fiecărui pas pe care îl făceam încrezătoare spre o altă vârstă, când credeam că totul

este „roz” şi că viaţa este doar o joacă, îmi dau seama că timpul m-a schimbat, că am

crescut şi că acum toate acele clipe minunate le mai regăsesc doar în mintea mea încă

legată de trecutul meu. Îmi amintesc cu multă nostalgie şi entuziasm de acea perioadă de

timp, parcă mult prea scurtă, în care mama şi bunica îmi spuneau eternele basme cu Feţi

frumoşi şi zâne fermecate pe care le ascultam cu atât de multă atenţie şi luare aminte, încât

ajunsesem să cred încă de atunci că totul este posibil şi că dacă îţi doreşti cu adevărat un

lucru întotdeauna există o calea cum poţi ajunge la el. Parcă acum se proiectează în mintea

mea iar şi iar toate acele clipe memorabile şi unice în care mă aflam alături de toţi

membrii familiei în apropierea sărbătorilor de iarnă, când bradul atent împodobit sub care

cadourile mari şi frumos colorate aşteptau nerăbdătoare să fie deschise, când acel moşneag

blând, cu barbă lungă, ninsă de ani era aşteptat cu atât de mult entuziasm în fiecare ajun al

Crăciunului sau când priveam satisfăcută valsul ameţitor al fulgilor mari de nea de pe

geamul împânzit cu finele amprente ale gerului. Nimeni, absolut nimeni, nici chiar cei mai

reci sau nepăsători oameni nu ar putea da uitării toate acele imagini colorate cu milioanele

69 Elevă clasa a IX-a D, Colegiul Naţional ,,Avram Iancu,, Brad, Judeţul Hunedoara, Coordonator: profesor Dalia ŞTEFAN

106


de momente ale copilăriei lor, cu toate emoţiile, speranţele, zâmbetele şi iluziile specifice

unei gândiri imature şi inocentă care nu poate să conceapă că viaţa este o adevărată luptă

între viaţă şi moarte din care jocul treptat se va desprinde tot mai mult, ci continuă să

creadă că totul va rămâne la fel şi că întotdeauna vor exista cei din jur care vor face totul

în locul nostru fiindcă „suntem prea mici”. În cele din urmă trebuie să concepem că nimic

nu este veşnic şi că mai devreme sau mai târziu cei care fac totul pentru noi nu ne vor mai

fi alături, iar noi vom ajunge într-o perioadă a vieţii în care nu vom mai fi mici pentru a

primi totul de-a gata, ci acum la rândul nostru vom ajunge să ne purtăm singuri de grijă,

ba mai mult să facem toate acele sacrificii pe care alţii le-au făcut cândva pentru noi.

Într-o zi frumoasă şi însorită, nu cu mult timp în urmă, discutasem cu bunica

anumite lucruri legate de magicul univers al copilăriei. Ea mi-a spus că în vremea în care

ea fusese copil lucrurile stăteau cu totul şi cu totul diferit faţă de zilele noastre: părinţii nu

erau deloc indulgenţi aplicând numeroase pedepse în cazul în care cuvântul lor era

încălcat, condiţiile nu erau la fel de favorabile precum sunt acum, iar respecul era literă de

lege a cărei amprentă, se spune, că „definea viitorul adult”. Din toate cele auzite am

constatat faptul că acum copiii au evoluat considerabil faţă de generaţiile trecute atât

datorită tehnologiei care este într-un continuu proces de dezvoltare, cât şi atitudinii prea

îndurătoare a membrilor familiei care acceptă în mare parte totul încă din primii ani de

viaţă ai copilului crezând că doar aşa acesta poate fi pe deplin fericit. Într-adevăr orice

copil şi-ar dori ca drepturile lui să fie cât mai vaste, iar în ziua de astăzi, consider, că aşa

ar fi, de altfel, şi corect, însă la baza acestor favoruri primite din partea familiei inevitabil

trebuie să existe şi o serie de îndatoriri fundamentale prin care copilul să dovedească astfel

că merită pe deplin sau cel puţin parţial toate eforturile pe care familia să le depună doar

ca el să fie în pas cu lumea modernă. Respectul, în primul rând, este principala îndatorire

pe care copilul trebuie să o facă atât faţă de membrii familiei, cât şi faţă de restul

persoanelor, fie ceilalţi copii, fie adulţi, cu care acesta este într-o continuă relaţie la fiecare

pas. Prin respect el dovedeşte că este bine crescut şi că deşi aspectul înfăţişează tipul

copilului modern şi rebel, totuşi atitudinea dezvăluie un adevărat tânăr în devenire cu

calităţi excepţionale, demne de urmat, prin care poate obţine numeroase succese în scopul

formării unei cariere de apreciat.

Întotdeauna mi-am pus întrebarea „Oare de ce atunci când suntem copii ne dorim

să fim adulţi, iar când ajungem la acea treaptă a vieţii am vrea să dăm timpul înapoi pentru

a fi iar copii?” Într-o zi meditând asupra acestei întrebări am reuşit în cele din urmă să

găsesc răspunsul la acest mister pe care până atunci nu am putut să îl descopăr. Cu toţii

când suntem copii ne dorim ca timpul să treacă mai repede pentru a deveni oameni maturi,

în toată firea, fiindcă avem impresia că atunci totul este perfect, că suntem puternici cu

autoritate maximă asupra celor apropiaţi nouă şi că putem obţine tot ceea ce ne dorim, însă

107


gândind toate acestea facem o mare greşeală visând zadarnic la un viitor mult prea

îndepărtat care nu poate fi comparat din niciun punct de vedere cu magicul univers al

copilăriei pe care, din nefericire, nu îl apreciam pe deplin cât timp suntem incluşi în

acesta. Abia după înaintarea în vârstă ne dăm seama că, defapt, nicio altă etapă din viaţă

noastră nu poate fi îndeajuns de frumoasă şi pură, la fel ca şi copilăria. Ajungem în cele

din urmă să regretăm nu doar faptul că nu am profitat la maxim de acele clipe minunate

învăluite pe deplin în ameţitoarea vrajă a jocului, ci mai mult de atât ajungem să regretăm

până şi acele dorinţe, acum considerate stupide, de a creşte şi de a evada cât mai repede în

lumea cotidiană care acum nu mai seamănă deloc cu cea pe care, cândva, demult, o

visasem atât de mult. Tot împreună cu trecere treptată, dar totodată parcă prea bruscă a

timpului descoperim şi o mulţime de lucruri şi sentimente noi destul de puţin familiare

care ne duc din nou cu gândul la ideea că toate acestea în vremea copilăriei nici măcar nu

ştiam ce înseamnă ele mai exact, iar acum noi suntem cei care încercăm din răsputeri să

reuşim să le facem faţă. Ura, dezamăgirea, orgoliul, nepăsarea… toate acestea sunt lucruri

noi care până la graniţa dintre copilărie şi maturitate nu au putut în niciun fel să îţi facă

simţită prezenţa, fiindcă oricât de mult au încercat să apară niciodată nu au reuşit să fie

îndeajuns de puternice încă să doboare acel grad măreţ de inocenţă care trăia în adâncul

sufletului nostru. Păcat însă că acesta s-a degradat… că a reuşit în cele din urmă să fie

distrus până şi ultimul său sprijin pătrunzând peste ruinele acestuia toate aceste sentimente

inumane care împiedică sub orice formă rodirea purităţii, a compasiunii şi în unele cazuri

chiar şi a iubirii. Am fi putut crede vreodată că vom ajunge să privim cu atât de multă

nepăsare lucrurile pe care în copilărie le consideram cele mai de preţ? Să ignorăm complet

„cei mai buni tovarăşi de joacă” doar din invidie că au reuşit să se ridice mai sus decât

noi? Sau cel mai important că vom ajunge într-o perioadă în care să nu mai avem

încredere în ceea ce pot face alţii pentru noi, ba mai mult să nu mai avem încredere nici în

noi înşine şi în ceea ce suntem capabili să înfăptuim cu scopul de a putea face faţă

situaţiilor dificile la care suntem adesea supuşi. Toate acestea se întâmplă fiindcă, deşi pe

chipul nostru se citeşte, în mare parte, fericirea, totuşi undeva în adâncul sufletului trăieşte

o imensă dezamăgire construită cu timpul din numeroasele experienţe prin care am trecut

şi din care am învăţat că nu de fiecare dată oamenii din jurul nostru ne vor binele, ci din

potrivă prezenţa multora dintre ei în viaţa noastră are ca scop ruinarea şi răpunerea noastră

şi a viselor noastre la pământ. Fiecare din acestea se accentuează cu timpul... Niciuna

dintre ele nu se naşte pur şi simplu în sufletul nostru, ci treptat prin ajungerea într-o

ipostază în care începem să vedem lucrurile firesc, exact cum se întâmplă nu doar

superficial. În acel moment atitudinea noastră se schimbă considerabil imprimându-se

adânc în conştiinţa noastră faptul că nimic nu este ceea ce pare a fi şi oricât de mult am

încerca să fim ca înainte nu se poate, fiindcă acum ştim ce înseamnă trădarea celor pe care

108


i-am iubit şi în mâinile cărora ne-am fi pus şi viaţa, iar ca răsplată sacrificiilor noastre să

primim dezamăgirea. Putem spune că viaţa în sine ne oferă toate aceste lucruri care ne

întunecă sufletul şi ne coboară la un nivel inferior din punct de vedere sentimental pentru

că, deşi noi avem impresia că am rămas aceiaşi, totuşi timpul îşi lasă vizibl amprenta atât

asupra aspectului fizic cât şi asupra concepţiei noastre, comportamentului, ideilor,

manifestărilor şi a părerilor care nu mai seamănă în niciun fel cu cele pe care le avem în

vremea când eram copii poate pentru că pur şi simplu ne-am maturizat sau, în primul rând

pentru că am pierdut până şi ultima fărâmă de puritate şi duioşie. Nici măcar nu mai are

vreun sens să gândim că vom putea să fim iar la fel de nepăsători din punct de vedere al

neregulilor prin care trecem precum eram cu câtva timp în urmă... pentru că, deşi noi

încercăm să ne shimbăm, să credem că „de acum” vom fi din nou ca înainte, să nu punem

suflet în neplăcerile pe care le primim din jur, totuşi de fiecare dată când facem acest lucru

şi credem că în sfârşit am reuşit cădem, din nefericire fără voia noastră prada unei alte seri

întregi de falsităţi prin finalitatea cărora ajungem din nou de unde am început. De abia

acum simţim într-un fel anume un profund regret că toată acea poveste de vis, invadată de

cele mai frumoase creaturi şi în care supremaţia adevărului dăinuia veşnic asupra oricărei

fapte sau gest pe care le înfăptuiam s-a sfârşit atât prea devreme şi în acelaşi timp pentru

totdeauna. Iată cum timpul îşi arată şi cealaltă latură... aceea pe care o visam de atât de

mult timp, dar care acum ni se pare mult prea grea şi, deşi am dori cu orice preţ, ba mai

mult de atât am fi dispuşi să facem absolut orice pentru a da timpul înapoi la acel univers

fermecat, totuşi este imposibil... „Viaţa merge întotdeauna înainte şi niciodată înapoi.”

Aşa îmi spunea demult bunica... ea ştia ce înseamnă viaţa şi în acelaşi timp la ce să se

aştepte din partea ei, însă eu nu. Tocmai din acest motiv de fiecare dată când îmi spunea

acest lucru pe chipul ei se citea un regert imens pe care nici eu nu îl puteam înţelege

atunci, însă acum pot: dorinţa de a ajunge matură a împiedicat-o mereu de a trăi din plin

ceea ce viaţa în sine în vremea copilăriei a oferit.

Prin copilărie înţelegem nu doar perioada vieţii în care întreaga atenţie o dedicăm

asupra jocului, acelor păpuşi sclipitoare cu chip de prinţese sau a giganţilor ursuleţilor de

pluş coloraţi în nuanţe atrăgătoare, ci în acelaşi timp înţelegem, abia după trecerea

timpului şi ajungerea la o perioadă mai dificilă în care lucrurile mici nu ne mai fac să

zâmbim cu atât de mult entuziasm că, defapt, copilăria reprezintă acel vis frumos în care

lacrima şi suferinţa oricât de mult ar încerca nu poate avea definiţie, dar care din nefercire

se sfârşeşte mult prea curând şi devreme la sosirea zorilor, la trecerea bruscă de la culorile

copilăriei, la monotonul maturităţii.

109


COPILĂRIA

Andreea-Maria COSMA70

Carina ŞUSTER71

Cuvinte cheie: copilărie, amintiri, inocenţă, evenimente

Cea mai frumoasă perioadă din viaţa unui om este fără îndoială copilăria.

Copilăria este singurul moment al vieţii în care trăim totul la maxima intensitate, în care

râdem şi plângem în aceeaşi zi, în care ne supărăm şi iertăm în câteva secunde,în care

suntem singuri şi totodată cu toată lumea.

Einstein spunea despre el, către sfârşitul vieţii: „Cred că secretul realizărilor mele

constă în faptul că am rămas copil”. „Copiii gândesc altfel”, spunea tot el, care a fost

considerat „copilul nemuritor al omenirii”. Nu poţi fi copil decât o singură dată în viaţă,

dar poţi păstra spiritul aventuros şi inocenţa până la vârsta senectuţii şi mai departe.

Universul copilăriei este magic. Nu există spaţiu şi timp, toate evenimentele se petrec într-

un prezent continuu şi într-un singur loc: aici. Până mâine e atât de departe!! Perceperea

lumii este diferită. Există mama, tata şi ceilalţi oameni, de multe ori străini, iar cu străinii

nu ai voie să vorbeşti. Când eşti copil toate visele pot deveni realitate, trăieşti cu emoţie

maximă fiecare întâmplare şi eşti fericit. Copilăria e un univers deziderat, unde prietenia

nu e niciodată falsă, unde jocurile banale se transformă în cele mai aventuroase piese de

teatru, iar jucăriile sunt actorii profesionişti; universul în care imaginaţia nu are limite, iar

fericirea e surprinsă în cele mai neînsemnate lucruri. Cât de uşor crezi poveştile inventate

de cei mari, acele istorioare ce îţi transformă copilăria în magie şi mister.

Cât de frumoase sunt jocurile şi jucăriile!!! Te joci singur şi totuşi camera pare a fi

plină de copii. Te joci şi râzi, te joci şi plângi, te joci şi creşti. Într-o bună zi cineva îţi dă

un fel de verdict: „Eşti mare, gata cu joaca!”. Te supui şi nu înţelegi de ce trebuie să

renunţi la ceea ce îţi place mai mult, de ce trebuie să părăseşti acest tărâm pe care îl

credeai al tău pentru totdeauna. Nu-ţi poate cere nimeni să nu mai fii copil, să uiţi de

bucuria unui vis, să nu mai plângi când se topeşte omul de zăpadă care ţi-a fost prieten şi 70 Elevă clasa a IX-a D, Liceul Teoretic ,,Aurel Lazăr” Oradea, Coordonator: prof.dr. Cristina

Diana BRĂDĂU71 Elevă clasa a IX-a D, Liceul Teoretic ,,Aurel Lazăr” Oradea, Coordonator: prof.dr. Cristina

Diana BRĂDĂU110


ţi-a zâmbit cu dinţii lui de cărbune o iarnă întreagă. Ai vrea cu disperare să-l ajuţi, dar

soarele e mai puternic decât tine şi suferi văzându-l cum moare. Să fii copil înseamnă să

fii tu însuţi, să-ţi gângureşti cuvintele, să iubeşti, să speri, să fii fericit. Câţi dintre noi nu

am adormit cu basmele spuse de mame sau bunici? Cât de curajoşi sunt eroii din poveşti şi

cât de mult ne-am dorit să fim ca ei!! Până la urmă nu e nimic rău în a-ţi dori să fii bun,

frumos, curajos şi deştept. Când suntem copii căutăm modele in universul nostru real sau

imaginar. Putem fi oricine, oricând.

Frumoasă, fascinantă, magică, vârsta inocenţei ne rămâne în suflet şi ne vom

aminti cu drag de ea tot restul vieţii. Purtăm în noi anii aceia şi uneori, mari fiind,

redescoperim bucuria de a fi copii, de a ne manifesta ca ei atunci când primim un cadou,

sau când ni se împlinesc visele cele mai îndrăzneţe. Rămânem cu amintirile, cu un strop

de regret şi cu copilul de odinioară, uitat într-un colţ prăfuit al sufletului. Copilăria este cu

adevărat paradisul inocenţei, un paradis din care am fost izgoniţi, pe care l-am pierdut, eu,

un mic Adam care a vrut mai mult… care a pus întrebări, aşteptând în schimb răspunsuri.

Cu fiecare întrebare îmi pierdeam inocenţa, cu fiecare răspuns mă îndepărtam de

paradis… toate pentru ca acum să fiu mai matur ca oricând… dar cu toate astea… să mai

fiu şi copil.

„A aştepta să culegi altceva dintr-un pământ decât ceea ce a fost semănat în el, ar

fi copilărie.” (Mihai Eminescu)

BIBLIOGRAFIE

„Şireaguri de gânduri”

111

Copiii si copilaria editia 2014

Education

Transcript of Copiii si copilaria editia 2014