Coperta 1 Layout 2 - Mizil · viaţa”.93 El se simte întotdeauna onorat de prietenia pe care i-o...

FEREASTRARevistă editată de

Asociaţia Culturală „AGATHA GRIGORESCU BACOVIA” - Mizil

Anul XII - NR. 8 - 9 (95 - 96) Iulie 2015Anul XII - NR. 8 - 9 (95 - 96) Iulie 2015

Mariana Ionescu

Adela Naghiu Dan Anghelescu

Virgil Diaconu

GânduriEmil Proşcan

Alb şi negruAdevărul iubirii este în

unele despărţiri precum Iisus în tai-na învierii. Totul se întoarce în Cer. Lumina este laîndemâna noastră precum noi ai pământului sun-tem.

Trăim în labirintul fanteziei noastre.Limităm infinitul şi-l punem în noi, hrană întru ne-încredere. Nu avem jaloane şi seara ne întoarcemcuminţi dintr-o nouă evadare eşuată.

Liniştea mea nu e tăcere! Am încercatde multe ori să-mi amintesc ceva din perioada ime-diat următoare naşterii mele. Oare ce gândeam, cevedeam, la ce eram conectat atunci când pentruceilalţi reprezentam doar o „mână de carne” nede-prinsă încă să vadă, să gândescă, să înţeleagă?

Timpul de o zi e prea scurt. Un du-te-vino, desluşit de Meşterul Manole în mâinile ce zi-desc închinăciunea nesupunerii în sacrificiul iubirii.Pentru că în orice îmbrăţişare există un sacrificiu.

Învăţături transmise prin tălpi goale, a-dică ce rămâne în tine atunci când simţi pământul.Moartea nu este un sacrificiu, ci doar felul neînţelesde a fi.

Roata norocului este cercul în care mer-gem. Săgeata se poate opri oriunde, în orice punctdin calea destinului.

Cerul nu este un cimitir pentru plânsulzeilor, ci un câmp unde noaptea sufletele pot să lu-mineaze.

Ia seamă, e important ce scrii acum de-spre ce ai trăit sau ce ai vrea să trăieşti!

Cu o muzică potrivită sau cu o linişte încare gândurile ar putea încăpea mai lejer se poatecreea dimineaţa perfectă, ziua perfectă sau searaperfectă, ce există până la tangenţa cu apa, apoi setransformă într-o realitate comună, cu ferestre şi uşişi cărămizi care nu au voie să se adune în ziduri.

Poţi scrie despre neputinţa unei aripi rup-te, despre dorinţa evadării, despre singurătatea o-dăii în care se îmbătrâneşte până la riduri, despre aş-teptarea din gările pustiite de eternul paralelism, des-pre copiii nenăscuţi, sau despre zâmbet, adevăr, min-ciună, despre ploaia ce cade peste întinderea nes-fârşită a mării sau despre paşii de dans prin viaţa decare deja mi-ai vorbit, despre firescul curs al pre-zentului sau poţi să nu scrii nimic, să laşi foaia albăsă plutească spre poalele muntelui pe care te afli, ca

şi cum acolo ai strâns toate zăpezile, pregătindu-ţizborul spre cer.

Jurnalul vieţii mele are o singură pagi-nă. Albă. Tot ce scriu despre cele întâmplate vinedin neantul albului. Acolo gândurile se îndrăznesc.Şi anotimpurile. Zăpada, ploile şi foarea de cireş.Am o singură pagină! Mereu albă! În ea îmi ţin co-pilăria. Chircită! În poziţie fetală! Este modul celmai firesc al desăvârşirii. Este modul de a primicâte ceva din trebuinţele Cerului. Fiecare lucru pri-mit va fi cândva folositor. Pentru zâmbet. Sau pen-tru lacrimă. Prin mama mea primesc trebuinţeleCerului. Parte din sufletul ei.

Peste tot în jur cuvinte ce înegresc albul.Litere în fel de fel de forme! Aşa începe orice viaţă- cu linii, cercuri, bastonaşe! Sunt într-o continuă lup-tă! Sau într-o continuă iubire. Un lucru este cert:liniile nu pot exista fără cercuri. Şi invers. Paşii meisunt linii şi cercuri. Nu pot renunţa la niciuna dinaceste forme care îmi scriu viaţa. Liniile vin maiales dimineaţa. Încep din faţa ferestrei. Unele suntde partea zâmbetului, celelalte se bat cu pumnii înpiept că lacrima e cea care exprimă adevărul despreviaţă şi ea trebuie să ne călăuzească paşii pentru aînvinge!

Ce trebuie să învingem? Pe cine? De ce?Aceasta este lupta din mine! Ca în orice

luptă câştig şi pierd. Ca în orice luptă sunt mormin-te, eroi şi mame cu trupul sfâşiat de durere. Durereaeste linia albă dintre două linii negre.

E vară pe Pământ! Iluziile se ascund însubstanţa timpului, infinitul aşteptării se hrăneştedin cromatica lumii, precum fluturii, Soarele îşicomplică timiditatea într-o detaşare complice! Di-mineţile aduc altfel lumina. Marea Trădare răneştenudul universal! Se moare trăind! Copacii ştiu, oa-menii învaţă! Totul până la urmă se întoarce!

Schimbările nu se negociază. Schim-barea se simte precum rostul tuturor lucrurilor! Ano-timpurile sunt panteoanele în care sentimentele noas-tre primesc binecuvântarea Cerului! Maria trăieştetristeţea din viaţa oamenilor…

Restul e neant! Ca orice pagină albă!

REVISTA FEREASTRA NR. 8 - 9, iulie 2015

1

Corespondenţa Blaga-Băncilă se deruleazăpe parcursul a aproape trei decenii: începe în 1934,şi se încheie în 1961, cu o lună înainte de moartea luiBlaga. În prima scrisoare, datată 14 iulie 1934 şiaparţinând lui Băncilă, acesta îi mulţumeşte pentruvolumul Censura transcendentă, pe care îl primise,,cu cea mai aleasă bucurie şi cu rară recunoştinţă”87

şi promite să scrie despre el o recenzie; în ultima,datată 8 aprilie 1961, Băncilă mărturiseşte că a aflatde boala poetului, dar că speră să nu fie ceva grav şisă se vadă în curând la Bucureşti. ,,Până atunci, te rogsă primeşti iubirea, respectul şi recunoştinţa mea,toate foarte mari, împreună cu cele mai adânci urăride sănătate”88, i se adresează Băncilă, cu tonul săuinconfundabil: cald, plin de prietenie şi gratitudine.Între aceste două momente, de debut şi de final, sedesfăşoară două destine, o înşiruire de evenimente ce,,au împletit un fir de destin care, în multe puncte, aavut consonanţe indiscutabile.”89

Epistolele cuprind pagini tulburătoare, pa-gini în care cei doi evocă momente faste sau ,,nefas-te” ale vieţii, sunt o radiografie interioară, privi-legiind latura de trăire ,,sur le vif” a evenimentelor.

Prietenia lor s-a bazat pe un mare sentimentde afinitate, pe care Blaga l-a mărturisit constant:,,Dacă am trăi în acelaşi oraş – sunt sigur că am de-veni prieteni foarte buni. Fiindcă avem multă afini-tate”( subl. nstr.)90 Afirmaţia lui Blaga ,,consună” cucea a lui Băncilă: ,,am fost ca două sunete care s-auacordat” şi, adaugă el, ,,să nu spun într-o simfonie,ca să nu fie pretenţios, dar într-o armonie.”91

Blaga reafirmă mereu acest sentiment de a-finitate pe care îl încearcă pentru Băncilă: ,,Vrei să-ţifac o mărturisire. Am credinţa că nimenea în ŢaraRomânească nu are atât o afinitate sufletească cu mi-ne ca dumneata”.92

Dacă Blaga simte în el această comuniune deidei şi preocupări, Băncilă se ,,uită” spre Blaga cu unimens respect. Scrisorile lui Blaga sunt pentu Băn-cilă ,,mărturia unei prestigioase prietenii”. ,,Văd înatenţia pe care mi-o dăruiţi ceva personal dar şi cevaanonim, adică încurajarea pe care mi-o dă însăşiviaţa”.93 El se simte întotdeauna onorat de prieteniape care i-o arată Blaga şi de manifestările ei: ,,dedi-caţia la Spaţiul mioritic e o onoare atât de mare în-

cât recunoştinţa mea nu se mai poate exprima”.94

Respectul imens pe care Băncilă îl are pen-tru Blaga se manifestă în cuvinte calde. ,,Filosofiadumneavoastră e o cristalină tensiune majoră (…)Ea e înainte de toate o înlăturare a incertitudinilor, onouă geneză cosmică, o înflorire în frumuseţe, tainăşi rost ale realităţii, o sinteză de hieratism şi liberta-te, de geometrie şi ornamentică spontană, un ecoupeste milenii al ingenuităţii originare (…) o amintirea paradisului pierdut şi o valorificare a lui, potrivitexigenţelor ştiinţifice actuale95.

Afinităţile, consonanţa de idei dintre cei doiprieteni sunt şi rezultatul unei aprecieri comune alumii satului românesc, a folcloricului, şi a interesu-lui constant pentru spiritualitatea românească. ,,Ana-liza sufletului ţăranului e o splendoare. Şi când veiauzi la Academie Elogiul satului românesc, veiavea impresia că te-am plagiat. Aşa de mult ne miş-căm pe aceeaşi linie”, mărturiseşte Blaga într-o scri-soare.96

Dacă Blaga nu-şi dezvăluie aproape delocstările interioare, Băncilă se confesează de multe oridespre relaţiile din familia sa, despre suferinţele pro-vocate de o mamă soacră, suferind de nervi, ,,Bătrâ-na a reprezentat în casa noastră un principiu de ne-linişte permanentă şi ceva cvasi-demoniac. Dum-nezeo s-o ierte! Ce a stricat ea, cu sufletul ei în parteposedat, nu vom repara niciodată”. ,,Sfântă dreptateaveau oamenii vechi cari, în căsătorie, căutau nu înprimul rând fata, ci familia din care făcea parte”.Băncilă are idealul de familist desăvârşit, pune in-teresele familiei mai presus de cariera personală.

,,De aceea, în viaţa mea am renunţat la carie-ra intelectuală şi la cărţi (în aşa măsură încât azi oa-recari imbecili pot să mă bată pe umeri iar unii pri-eteni chiar să mă subestimeze) oricât au cerut-o in-teresele de familie. Dacă acum n-aş reuşi nici în fa-milie, ar însemna că mi s-ar distruge amândouă pos-terităţile”. Tot despre familie se confesează el maideparte: ,,Dar eu mi-am cheltuit cea mai mare partea energiei în familie. Aş fi scris zeci de volume re-spectabile cu ceea ce am risipit în acest domeniu”97.Băncilă se confesează şi în legătură cu dezamăgirilelegate de viaţa publică, nu numai de cea intimă. ,,De-zamăgirea a început în februarie. Parcă am fost în-

NR. 8 - 9, iulie 2015 REVISTA FEREASTRA

2

Dr. Mihaela Bacali

Corespondenţa Lucian Blaga - Vasile Băncilă (III)

DRDTÅ

tr-un balon care s-a prăbuşit şi au scăpat doar câţiva.Deci: dezamăgiri publice şi intime: pe cele două pla-nuri. De aceea am spus: trist este sufletul meu pânăla moarte”.98

Scrisoarea lui Băncilă din 31 martie 1939este un adevărat eseu. Ea este o pledoarie pentru mo-ralitate, înţelepciune, echilibru. Deşi autorul ei a tre-cut printr-o adevărată criză morală, generată de con-statarea că răul este prezent în lume, că el se află bi-ne camuflat în conştiinţele oamenilor şi se exteriori-zează de multe ori, sentimentul prezenţei acestui răuuniversal îl revoltă profund. ,,În acest timp am în-ceput să mă îngrijorez de cât de mulţi oameni răi,falşi, cabotini, şantajişti, invidioşi, geloşi, individua-lişti… sunt pe lume. Cele ce am văzut în culisele re-vistelor şi ziarelor, în viaţa culturalilor noştri, a celormai mulţi din conducătorii spiritului public etc. m-aurevoltat uneori până la descompunerea provizorie şiastfel se face că am început să simt pe cei răi ca peo întreagă negaţie a principiilor bune din univers, aspeciei morale din care fac sau cred că fac parte”.

În faţa spectacolului răului universal scrii-torul se întreabă ce are el de făcut ca persoană: sărecurgă la un fel de mizantropie, sau să răspundărăului cu rău. Dar ,,ura cere şi ea vocaţie”, ,,iar eu -o spun cu deplină sinceritate - nu pot urî cu ade-vărat”99

În cele din urmă încearcă să-şi găseascănişte puncte de comunicare cu lumea, spunându-şică oamenii ,,trebuie luaţi aşa cum sunt”100, că ei alcă-tuiesc un fel de mădulare ale unui organism, că ,,atâtomul rău cât şi cel bun sunt esenţiali genului nos-tru”101, că mai importantă este starea iniţială lăun-trică de acceptare, ,,căci omul cu ambiţii e vulnerabilca nimeni altul”102. Concluzia la care ajunge este cătot bunătatea, moralitatea personală este soluţia desupravieţuire.

Scrisoarea conţine şi un îndreptar de viaţămorală, conceput de autor pentru uzul propriu, darcare poate sluji oricui, ale cărui comandamentesunt:103

1.,,Renunţă la revolta care-ţi striveşte su-fletul. Răutatea, egoismul să nu te mai surprindă (...)considerându-le ca pe un fel de normal (…) mai mult,însuşeşte-ţi, principiar, un fel de bunătate universa-lă”.

2.,,Bunătatea sau toleranţa aceasta metodo-logică să fie însoţită însă de atitudinea luptătoare,atitudinea virilă şi civică”.

3.,,Nu te lăsa furat de viclenia oamenilor.Fii bun dar şi circumspect”.

4.,,Sunt foarte rari oamenii de esenţială rău-tate sau de un egoism atât de împlinit”.

5.,,În schimb, dacă vei întâlni oameni în

adevăr buni, închină-te în faţa lor”.6.,,Lumea va fi fiind un echilibru ultim,

trainic, făcut din bine şi din rău. Dar tu nu mai com-plica atât şi fi creator şi apostolic”.

Schimbul epistolar este, aşa cum s-a văzutanterior, dens, mărturia acută a unor combustii inte-rioare. Alteori însă, mai ales cu ocazia sărbătorilor,el se rezumă la urările tradiţionale. Chestiunile le-gate de opera celor doi: publicarea cărţilor, organiza-rea conferinţelor etc. Constituie o altă temă predi-lectă a scrisorilor. Tonul nu-şi pierde însă nicăieriafecţiunea, recunoştinţa, admiraţia, mărturii ale uneiprietenii rodnice şi statornice. Aprecierile la adresaoperei ,,prietenului” sunt întotdeauna pozitive. Chiarşi observaţiile critice sunt făcute pe un ton respec-tuos, ca în scrisoarea următoare: ,,De fapt, Dife-renţialele divine sunt o carte nespus de interesantă(…) deşi e poate cea mai vulnerabilă din câte aiscris. Aşa cum este, eventual, cu unele corecturi se-cundare, era necesară sistemului tău”.104

Pagini de o mare sensibilitate artistică, în-cărcate de emoţie şi pline de poezie îi scrie Băncilăprietenului său în anul 1941, când deja istoria nă-vălise în vieţile lor cu sabia ei ucigătoare. Deşi scrisăîn perioada Paştilor, când ,,pământul parcă se ridică,cerul parcă se coboară, iar graniţa dintre ele se a-mestecă în franjuri spirituale ademenitoare”, scrii-torul nu se poate bucura îndeajuns, fiindcă ,,anulacesta, şi de la un cârd de vreme încoace, istoria faceconcurenţă transcendentului”. De aceea el îşi cautărefugiu, şi îl găseşte ,,în familie şi natură”. Natura, înspecial, reuşeşte să-l scuture de toate angoasele exis-tenţiale. ,,Am ascultat sau privit păsăretul în vizită,cântând mai triumfător sau mai nostalgic ca oricând.Îmi pare rău că nu ştiu cum se numesc toate aceste co-agulări de trupuşoare zburătoare, toate aceste fărâmegingaşe de viaţă cu viers alinător, felurit. Cânteculori ciripitul unora aduce cu al mierlei, al altora, cual privighetorii, al altora, cu al ciocârliei.” Cânteculpiţigoiului îi aduce aminte de faptul că în popor sespune că, în ciripitul său, el zice ,,cinci opinci, cinciopinci, cinci opinci ”; în adevăr, ,,cele câteva suneteargintii, luminoase, cari ies din făptura lui mărun-ţică, iubitoare de soare şi de libertate” par să te facăsă crezi că ,,are o suveică de lumină în gât”.

În aceeaşi scrisoare, o mică capodoperă,conţinând pagini de o bogăţie stilistică demnă de unpoet, scriitorul povesteşte apoi despre apariţia uneiberze: ,,Într-o zi a venit o barză. S-a rotit de maimulte ori şi deodată s-a făcut o boltă mare deasupracurţii. Am rămas cu respiraţia suspendată şi cu unfior, ca atunci când eram copil, în sat, şi barza dincuibul cel mai apropiat îşi fâlfia imens aripile dea-supra capetelor noastre în extaz. Aripile ei ni se pă-


3

reau uriaşe, fantastice, şi parcă simţeam pe corpulnostru răcoarea adusă de mişcarea lor. Ne uitamlung, tăcut după ea, ne uitam la perechea de aripi desus şi la aceea de pe pământ – umbrele ei – care semişcau ritmic, rar şi suveran”.

Elementele de natură îi prilejuiesc scrii-torului consideraţii filosofice, ca în rândurile urmă-toare, în care ,,două stănci” aşezate pe o margine destreşină îl fac să reflecteze la figurinele numite gar-gouille, atât de prezente în arhitectura catedralelorgotice: ,,Arta – şi mai ales cea religioasă – e ceva cese adaugă naturii, şi o transfigurează, e chiar o altăordine decât natura”. Ea rămâne ,,marea învăţătoarede teme şi motive, chiar când acestea sunt azi prinseîn structuri pur umane ori metafizice.”

Băncilă se mărturiseşte un mare admiratoral naturii, pe care o preţuieşte ,,nu din mizantropie”,şi nici ,,din înclinări estetice”, ci ,,pentru misterul deansamblu pe care-l ascunde şi pentru semnificaţiileei simbolice”. Astfel, Băncilă stabileşte o primă di-sociere, cea între natură şi timpul istoric, afirmândcă, spre deosebire de ,,timpul înfierbântat, repezit şiadesea disonant, aşa cum e mai ales astăzi”, ,,naturarespiră larg, are un timp mai degrabă vegetal şi, în ge-neral, nu atacă alt proces până nu l-a terminat pe celîn fiinţă”. ,,Noi, oamenii Europei din ultimii ani,riscăm să ne desfacem din încheieturi, din cauza is-toriei iuţite şi catastrofice pe care o trăim”.

Un alt atribut al naturii este tăcerea. Numaiacolo poţi auzi ,,zvonul tăcerii, tăcerea plină sau ceatransparentă pentru ecouri venite dintr-o altă exis-tenţă, totodată mai intimă şi mai prestigioasă”.(...),,Pentru oamenii moderni, tăcerea rodnică mai-maică nu mai există. Ei trăiesc aproape numai în zgomotsau într-o tăcere severă, de laborator, de cameră arti-ficilă, într-o tăcere de pure absenţe, goală, defunctă.Natura ne învaţă ce e tăcerea pozitivă, ca plenitudinede a exista.”

Plantele, ca reprezentante ale regnului vege-tal, păstrează, afirmă Băncilă, ,,mai mult decât omul,puritatea tipului”. Astfel, o floare, chiar dacă creşteprintre gunoaie, tot floare rămâne, ,,nimic n-o perver-teşte”. Tot plantele au ,,în ele ceva, care în termeniumani, s-ar numi spirit de ofrandă.” De pildă, co-pacii din păduri cresc înalţi, ,,se lungesc ca turlele bi-sericilor” pentru ,,a ajunge să sărute razele soareluişi să se ofere lui”, în timp ce arbuştii, mai mici şimai neînsemnaţi, ,,îi vezi cum se acoperă primăvaracu un gluguş de floare, ca un copil care a venit cusufletul la gură să-ţi ofere ceva”, deci cu cât ,,e po-mul mai mic şi mai prizărit”, cu atât e ,,mai acoperitde floare” şi cu atât impresionează mai mult.

O ultimă trăsătură pe care scriitorul o puneîn evidenţă este aceea că ,,natura e scena în care se

joacă marele mister al luminii. Şi mai ales florilesunt vestalele mici ale acestei lumini neîncepute şinesfârşite”. Ele, ca şi păsărelele cântătoare, ,,provinparcă din lumina ce s-a pulverizat şi s-a semănat înpământ. De aceea sunt atât de pure, de aeriene şi deaceea cată atât de mult spre soare. Sunt un fel deciocârlii vegetale”.

Natura este deci pentru scriitor un refugiuîn care încearcă să se ascundă de teroarea istoriei.Fără şanse de izbândă, fiindcă aceasta din urmă nă-văleşte cu cruzime în existenţă. ,,Pe stradă trec sol-daţi, complet echipaţi. La zece kilometri de aici seconstruiesc mereu fortificaţii. Ceva mai departe,regimentele stau pe Siret şi pe Prut (...) Metafizicae devorată de istorie”, concluzionează scriitorul.105.

În scrisoarea următoare, cea din 26 mai1941, Băncilă evocă, folosind din nou stilul săumetaforizant, drama pe care o trăiesc el şi ai lui, înmomentul vinderii casei de la Brăila. Motivul paresă fi fost ,,nevoia” – ,,ne-a încolţit nevoia”, dar, se des-tăinuie el, ,,poate să fi fost şi un ceas slab”. Senti-mentul pe care îl încearcă este acela că ,,a comis oserie de trădări : a muncii mele de aici, a peisagiului,a bătrânilor, a copiilor şi chiar a vieţii. Căci în casaaceasta am scris cele mai multe din lucrările defond, care au avut ecou în viaţa publică”. Casa aconstruit-o ,,într-un fel de trepidaţie sufletească sa-cră, acum şase-şapte ani” şi a conceput-o ,,ca pe olegătură a neamului meu cu veacurile, în felul încare clădeau înaintaşii de demult. Cum faci un co-vor, luând în mână fiecare fir, aşa am urmărit şi euînălţarea acestui modest şi totuşi boieresc sălaş alnostru”...

Casa şi grădina reprezintă pentru Băncilă osinteză a peisajului dunărean, ,,albia” sa sufletescă,spaţiul matricial, aşa cum pentru Blaga era plaiul.,,Eu trăiesc armonia mai ales în spaţiul plan, întinsla nesfârşit şi, în orice caz, în spaţiul cu perspectivemari, cu cortinele ridicate. Sunt la o vârstă când nute mai poţi replanta adânc în alt peisagiu.” El secompară cu o plantă ale cărei rădăcini sunt adânc în-fipte în ,,câmpia şi lunca dunăreană”. Aici se simte,,înşurubat în eternitate”. Despărţirea de casă, delocurile acestea de care se simte atât de legat, îl facesă reflecteze mai adânc la relativitatea lucrurilor, a-poi chiar la Marea Trecere. ,,Nicicând ca acum nuse aplică mai emoţionant în viaţa mea cuvintele :partir c’est mourir un peu. Vânzarea casei şi pleca-rea aceasta sunt o experienţă anticipată a renunţăriidefinitive, o pregătire pentru cea din urmă taină.”Legătura cu casa, şi prin ea, cu rădăcinile sale, esteatât de profundă încât, plecând, simte că ,,ceva dinsufletul nostru, al celor patru ai mei, rămâne aici şiva rătăci prin odăi şi printre arbori.(...) Aş vrea să mă


4

opresc, ca acei membri ai triburilor primitive, pemarginea râului trecut şi să aştept să vină şi umbra”.Paginile sunt cu atât mai emoţionante, mai nostal-gice, cu cât ele se adresează lui Blaga care fuseseacolo şi, aşa cum mărturiseşte Băncilă, participaseşi el intens la armonia şi pacea locului.106

Blaga a văzut întotdeauna în Băncilă o per-soană desprinsă parcă de cotidian, ruptă de realitate,o fiinţă divină - ,,un înger”(,,E un înger”107), iar fa-milia acestuia a fost pentru poet ,,îngereasca fami-lie”.108 Uneori familiile celor doi participă şi ele laschimbul epistolar, ca în scrisoarea următoare, apar-ţinând lui Blaga: ,,Scumpe Vasile, am primit rân-durile tale şi vă mulţumim pentru urări, pe care leîntoarcem tot atât de calde ca pâinea scoasă din cup-tor”109. ,,Mi-e dor de voi şi vă îmbrăţişez, cei patruîngeri sub patru puncte cardinale”, le scrie el într-oscrisoare.110

Corespondenţa Blaga-Băncilă rămâne ast-fel o mărturie despre două destine care s-au inter-sectat. Ea conţine pagini de certă valoare literară, deaceea o reeditare a volumului, apărut în 2001, estede dorit.

Note

87. Vasile Băncilă, Lucian Blaga, Corespondenţă, op.cit.,p.7, Scrisoare din 14 iulie 193488. ibidem, p.287, Scrisoare din 8 aprilie 196189.Vasile Băncilă, Portrete şi semnificaţii, Recitind scri-sorile lui Lucian Blaga, op.cit., p.29.90.Vasile Băncilă, Lucian Blaga, Corespondenţă, ed.cit.,p.8, Scrisoare din Viena, 7 decembrie193491.I.Oprişan, op.cit., p.4492. ibidem, p.15, Scrisoare din Viena, 15 aprilie 193593. ibidem, p.28, Scrisoare din 18 martie 1936, Brăila94. ibidem, p.33, Scrisoare din 16 iunie 1936, Brăila95. ibidem, p.35, Scrisoare din 16 iunie 1936, Brăila96. ibidem, p.60, Scrisoare din 12 aprilie 193797. ibidem, p.101, Scrisoare din 18 iulie 193898. ibidem, p.109, Scrisoare din 22 august 1938, Brăila99. ibidem, p.140-141, Scrisoare din 31 martie 1939, Brăila100. ibidem, p.143, Scrisoare din 31 martie 1939, Brăila101. ibidem, p.144, Scrisoare din 31 martie 1939, Brăila102. ibidem, p.145, Scrisoare din 31 martie 1939, Brăila103. ibidem, p.148, Scrisoare din 31 martie 1939, Brăila104. ibidem, p.205, Scrisoare din Bucureşti, 4 aprilie 1941105. ibidem, p.212, Scrisoare din Duminica Tomii, 1941,Brăila, p.208-212106. ibidem, p.213-216, Scrisoare din Brăila, 26 mai 1941107. ,,Măi Chinezule, omul ăsta e într-adevăr un înger”,scrisoare Blaga către Chinezu, datată Bern, 12 iulie 1937,Lucian Blaga, Corespondenţă(A-F), p.213, sau ,,E unînger”, Scrisoare din Berna, martie 1937, p.211108. Vasile Băncilă, Lucian Blaga, Corespondenţă,ed.cit., p. 232, Scrisoare din 18 octombrie 1941, Sibiu109. ibidem, p.197, Scrisoare din Sibiu, 3 ianuarie 1941110. ibidem, p.246, Scrisoare din 28 iulie 1942, Sibiu


5

Corneliu Vasile

ROTONDĂ „MOROMEŢII” – 60Miercuri, 8 iulie 2015, Muzeul Național al

Literaturii Române și Fundația Națională pentruStiință și Artă au organizat o interesantă dezbatere,cu prilejul împlinirii a șase decenii de la publica-rea romanului Moromeţii, al lui Marin Preda

Au participat şi au vorbit pe această temă(moderator Dan Mircea Cipariu) distinși oamenide litere, academicieni, scriitori, critici literari, pro-fesori, filologi și editori, precum Eugen Simion,Nicolae Breban, Mircea Martin, Silviu Angelescu,Lucian Chișu, Gheorghe Chivu etc.

Din discuțiile purtate a rezultat că operamarelui prozator român nu se mai bucură de res-pectul unor condeieri mai tineri, inclusiv în timpulvieții scriitorul având destui rivali, detractori sauadversari literari, semnificative fiind ideile expri-mate în diferite ocazii, fie despre tehnica romanu-lui folosită de Marin Preda, fie despre oportunita-tea includerii sale în manuale, între marii scriitori,de către Fănuș Neagu, Ion Negoițescu, Eugen Ne-grici, Gheorghe Grigurcu, Alex.Ștefănescu sau Mir-cea Cărtărescu.

În cadrul unei sinteze a vieții și scrisuluiprozatorului, s-a remarcat îndoiala de sine a luiPreda, care căuta să înțeleagă secretul compoziți-ilor marilor romancieri din literatura universală,precum Tolstoi sau Dostoievski, sau atitudinea safață de țăranul român, prezentat în altă manierădecât în operele lui Slavici, Rebreanu sau Crean-gă. Personajul Moromete nu este urmat, ca atitu-dine economică, de către fiii săi, aceștia nemai-bfiind niște visători și filozofi, ci oameni de acți-une, pragmatici.

Un alt aspect relevat a fost personajul fem-inin în literatura scrisă de Marin Preda, femeia ne-fiind conturată ca personaj puternic, luminos, ceeace se explică, probabil, prin rolul ei secundar îngospodăria țărănească tradițională.

Din biografia autorului, s-a remarcat faptulcă Preda îi considera mentorii săi pe Miron RaduParaschivescu și Geo Dumitrescu, cei care l-auajutat la începuturile carierei sale.

Dezbaterea a prilejuit, de asemenea, compara-rea romancierului român cu alți prozatori româniși străini, evocarea unor întâlniri ale lui MarinPreda, cu editorii și traducătorii „Moromeților”,referiri la al doilea volum al romanului, publicatdupă mai bine de un deceniu, care se deosebeșteradical de primul.

karaoke

stâlpii de pe dig sunt ace înfipte într-o epidermă de elefant

nu pot să-mi închipui că ar putea tămădui cotul râului

nici că podul este un deget al oraşului pe care apa să-l muşte

când are o criză de epilepsieun lucru este sigurrealitatea respiră altfel în tentaculele ficţiuniiventuzele ei intră adânc scormonesc umorileşi îmi amintesc bruscdulapul aşezat pe uşa lipsă dintre camerespatele lui dezmembrat prin care intram şi ieşeamdintr-o lume în altaapoi busculada de pe scări şi vioara unui lăutar

gata să se facă arşiceceata lui Kusturiţa prin oraş ca o coadă ruptă

de salamandră

nu vreau să mă creadă cinevaaşa ar fi cel mai bineaşa arbustul meu de goji ar putea creşte liniştitşi nimeni nu va şti că am desenat odată un pom

cu tot cu rădăcini

a urmat goana spre râu cu maşina de gunoiîn spate pianul legat fedeleş zornăiadin el sărind prin hârtoape suneteca monedele aruncate peste umăr morţilor

pe dig a fost mai greufrânghiile scrâşneau lăsând ghemotoace

în betonul zgrunţuroscând l-am scăpat pe marginea râuluiîn el a vibrat scurt vocea lui Armstrongşi cerul părea un club de karaokede undeva din pereţii de piatră prinşi în plasăau început să iasă rădăciniapendice articulate sensibileapropiindu-se de noi

căutându-şi fructele

oniromahie

vine o vreme când te gândeşti la viitorca şi cum ai mânca boabe de struguri pe întuneric

soarele îţi răsare dintr-o rotulă şi apune în altaîncepi să semeni cu desenele copiilor pe asfaltte aşezi pe margine / fumul de ţigară devine un laţde care se împiedică trecătorii

vine o vreme când nu mai încapi între noapte şi ziumbra caută alt trupajunge la tine ca un melc traversând o autostradă

selfie cu Dumnezeu

orice altceva e mai bun decât mi se întâmplăar trebui definit cuvântul bun nu-i aşa?aproximările pot fi o deprindere a învierii

ai crede că vreau să rămân aicipersonaj în istoria asta a gesturilor măruntesă trec prin mine fiecare linie a trupului tău

în lumea aceea zeppelinul era singurul lucru adevărat

se plimba prin cerul palmelor taledragostea urcase multe octaveliterele scrise cu markerul creşteau mereujos lumea se zvârcolea într-un aer goticpe terasa unei cafenele Tristan tăia

ziarul cu mondenităţisângele cuvintelor amputate se coagula rapidprietenii râdeau îndesând mâna-n punga

de supermarketle mâncau pofticioşi ca pe nişte madleneşi zeppelinul se prăbuşea într-o reluare lentăcăderea asta trebuia să ţină lipsa de sens în frâu

ştiuştiu!

ar trebui să tacpentru că şi diavolul citează uneori din scripturăo să merg cât mai departedeşi cândva şarpele a avut picioareiar ipocriţii sunt uneori mai isteţi


6

Laurenţiu Belizan

POETUL LUNII IULIE

mai creativi

o să merg pe drumul acestalucrurile sunt orbitor de simplecu iubirea ta ca o primejdieca o promisiune

epifanie

te iubesc așa cum își iubește un deținut păianjenulstrivesc zilele le pun într-un colț al ferestreiaștept să văd cum le mănâncinoaptea ies din tine fire lungi rezistenteca niște gratii

umbra-mi ademenităcapul stă să-ntoarcătrebuie să fii tare!moneda lui Charon te arde în palmă

mi-ar plăcea să sculptez piese de șah din gheațăam juca până tabla s-ar umple de apăluntrașul ne-ar urca la proraorașele noastre au luat de-abia acum focNero are Alzheimer a uitat totnu mai știe nici măcar să se bucuream rămas aproape singuri

i-au făcut o tomografie în cap a rămas atât locîncât ar putea intra lumea toată

acum știu!ar trebui să-ți dau mai mult decât inima și ficatulca să-i fac loc lui Dumnezeu

călătorie spre interior

cu băieţii la o bere conceptele iau forma bulelor de pe marginea halbei

se măresc apoi dispar suflate de un copilca într-o fotografie developată în timp ce uşa

se deschide din greşealăvezi adevărul doar o secundă şi hârtia se înnegreşte

dacă o fărâmă din inima ta s-a trezit pentru mine e suficient

pe acolo pot intra trăgând albastrul cerului în fire

vei spune că suntem un apendice al absurduluiprecum un poem perfect rupt în bucăţi şi mestecatîn graaldar hârtia poate redeveni pomun pom cântând din rădăcini în urechile nopţii decheratinăştiu / moartea dă dependenţătrebuie să atingi măcar o dată coarnele taurului

din Pamplona

numai aşa poţi avea acces la extazul pe care în această realitate îl ratezi

oricât l-ai pândi te prinde cu garda jos

şi dacă nimic din astea nu s-ar întâmplaşi dacă gura ar ţine locul inimiitot nu aş întreba ce-ai face Doamne fără mineaş ieşi cu capul înainte din dragostea asta

prin oamenii-oglinzipână am rămâne doar noi doiun lotru şi Tenzing Norgay

invincibila

dacă la început a fost cuvântulpoezia ar fi trebuit până acum să intre

în toate cotloaneleca o pastă multicoloră în matriţa

unui membru amputatmască mortuar-vivantă a lumiio lume androgină în care vulcanul Krakatoa ar disemina turbioane de versuri radioactiveminţi lichide revărsate într-un singur creier

cu neuroni vârstaţi de literecapabil să capteze lumina

dar cuvintele fug spre roşuîntre ele rămâne inefabilul şi deznădejdea de a trăi pur şi simplu

eva(a)dam cu pisica-de-mare

33 seamănă cu două trupuri care fac sex apoi dormo să-mi spui că e prea puţinmintea şi corpul se constrâng reciproc

nu contează că eşti pe alt meridian şi dorul nu te poate ajunge

chiar dacă tehnologia îl prinde uneori din urmă pe Dumnezeu

un lucru ştiu sigur orice fac

orice gândescte înrâureşteliberul arbitru germinează versuriîntr-o şerpuireaxismundi la care vor lucra

pentru decriptare

mâinile îmi tresar uneoriîncerc să găsesc ectoplasma repudiată

în subconştientsă-ţi reconstitui faţadin arhitectura arcadelor descărnatepomeţilor ivorii apoi harta neuronală ca a unui tablou de Pollock

absenţa ta creşte 1 2 4 8 16 32 64


7

embrionul pulseazăexistă un număr imposibil de reprodus aici acumcând doar acea tăcere prinde viaţăcordonul ei ombilical este o coadă-spin

a pisicii-de-marevine spre mine mă recunoaşte înotămîi mângâi pielea finăşi iubirea devine strategie de supravieţuire

necro.inc

nu pot fi donator universaldar aș vrea să-mi prelevați viselecând voi intra în iubire clinică

ar fi ca o folie albastră pe un ecran alb-negrubrațele voastre ogive fluorescentedegetele smulgând un tril fiecărei sinapse

nu poți înțelege splendoarea ierbiidacă o privești de susla început se înverzesc genunchii sângele devine sevă în perfuziedin ea picături de plastic încins cad în matrițete recompunaceeași înălțime

părul tuns băiețeștevocea un fagure de albine sălbatice

degetele lungi de preoteasă egipteanăumbra ta unduind aerullabiile zvâcnind precum branhiile

și nu ai mai respirasă-mi ajungă mie întunericulși ai încerca să uiți totca să cred într-un nou început

ranfluare

ziua aceea este ca un bandaj uitat într-un pacientîngustezi ochii când îți povestescși o fărâmă din tine se transformă în ancorăsfârtecându-mi pielea

lumea te privește ca pe un om normalnimeni nu știe cum vintrele ardmurmurul cardiacîntrece agitația străziiși uneori apari în fotografiile străinilor ca un abur

important este să treci prin zăbrelele mințiiperonul crăpat de iarbăse oprește în dreptul cinematografuluicolonadele scorojite pline de graffitistrăpung aerul greu

te așezi lângă un vagabond

care strivește o cutie de bere -singurul loc în care crește bucata albăneextirpată încă din tine

ești ecranul perfectprin care orice ompoate fugi din viață

fulgurant

te trezeşti dimineaţaîţi spui că lucrurile se vor limpeziapa se încălzeşte greuporii se deschid pielea se dilată ca să

te cuprindă cumvaurmează CC Revival şi lotusulceaiul rămas de la tine se învârte

în mijlocul platanuluişi trupul care miroase la fel peste totîmi spui că sunt un shiva rămas doar cu două braţepe celelalte le simt ca pe nişte iubiri amputatecu ele pot muta străzile şi oamenii cât mai departe

fiecare ochi neconectat în creier la celălaltcreează alt tablou al realităţiica şi cum prostituatele sartriene ar asculta

sonata Kreutzercorpul vitros astupă uşa trec prin elajung în REMtangajul e maximtu un hamac împletit din vene păr tendoane

şi dragostecu cât ochii se zbat mai multpetele de plastic ars se unesc se frâng

în feluri ciudatevine seara catatonicăîmi pun protezele acum am patru braţemă trezesc altfel mereu altfelşi niciodată nu reuşesc să pun la loc

pânza de păianjen

ai trăi doar pentru asta

în cea mai bună versiune a tao fărâmă de iad tot ar fi fost la îndemânăca un marsupiu

un fruct al suferinței

nu simți rupereanici dacă îți lipești urechea de pieptca pe o linie de cale ferată în așteptarea trenului

doar fire de păianjen pleacă din omoplațio plasă între muchia nopții șicearceaful alb-griîn care poți prezice trecutul


8

Dan Anghelescu

ConstantinAmăriuţei:

Drumul de lapoezie lametafizică

1. Introducere: Constantin Amăriuţei,un gânditor dedicat esenţelor spiritua-lităţii româneşti

Stabilit în 1947 la Paris, unde a susţinut unstrălucit doctorat în filosofie (la Sorbona cu o tezăde metafizică) Constantin Amăriuţei (romancierPremiul Rivarol, 1955, pentru romanul Le Pa-resseux şi Prix de la Fondation del Duca pentru LaFiancee du silence,1957;) apare ca una dintre per-sonalităţile exilului nostru în scrierile căreia – ese-uri, proză sau poezie – se face vizibilă aglutinarea,cu înaltă valoare de sens, a unei adevărate tipologiimetafizice a spiritualităţii româneşti, gândită şi înţe-leasă drept esenţă a dimensiunilor noastre identitare.Deşi riguroase, erudite şi ample în expunere, medi-taţiile lui vădesc în acelaşi timp vocaţia cu totul a-parte a unui lirism de mari profunzimi, gravitândmereu către străvechile noastre orizonturi aurorale.În toate acestea se lasă întrezărită o sensibilitate sin-gulară unde, cumva, pe urmele lui Blaga se opereazăo pătrundere în adâncimea pelagică a universuluifolcloric, aspirând la surprinderea volatilei speci-ficităţi a experienţelor existenţiale ale românităţii.Se ajunge astfel la o eşafodare a unui veritabilLetopiseţ metafizic al Ţării Româneşti.

În 1973, alături de N. Neculce, Mihai Cis-mărescu, M. Korne, G. Filiti, D. Damian şi D.C.Amzăr, Amăriuţei a participat cu un studiu sub-stanţial, Starea d’întîi (introducere la o schiţă detipologie metafizică a poporului român), în cadrulunui volum colectiv intitulat Rânduiala. În Pers-pective româneşti, publicat de editura lui Ioan Cuşala Paris, prin scrisului său se configura una dintrecele mai importante contribuţii în materie de gândireromânească, dat fiind că Prolegomenele din Per-spective... aveau să se complinească prin Metafizicacreaţiei lumii, Metafizica „Stării pe loc”, LucianBlaga metafizician al sacrului românesc, Stareade urât, eseuri publicate în Revista scriitorilor ro-mâni (care apărea în Germania, la München) repre-zentând, în fond, capitole ale amintitului proiect ca

Letopiseţ metafizic. Evident se poate distinge aici undemers filosofic menit să trezească şi să activezeconştiinţa de sine a naţiei. Aşa cum sublinia NicolaeFlorescu procesul fenomenologic era urmărit şi des-cifrat pe un parcurs spiritual ce evoluează „de laetnic la cultural”, iar mai apoi „de la cultural laethos”, descriind tipurile de conştiinţă naţională –istorică, organică, socială, spirituală (axiologică)şi ontologică – în raport cu motivul originii, al sta-tului şi al destinului românesc. Exemplificarea şianaliza aserţiunilor teoretice se modulează, ca şi laBlaga, pe trunchiul creaţiei folclorice şi al tradiţieianonime, tinzând să sistematizeze letopiseţul meta-fizic în trei cronici: cea a Firii, a Cugetului şi a Exi-lului. (Florescu 1998. 189).

2. Drumul de la poezie la metafizică

Eseul Eminescu sau lumea ca substanţăpoetică a apărut în anul 2000 la editura „JurnalulLiterar” a regretatului cercetător, Nicolae Florescu.În lapidarul Cuvânt înainte Constantin Amăriuţeiprocedează la o deschidere abruptă a orizonturilorsub care intenţionează – evident polemic – să restau-reze sensul şi implicaţiile vaste ale creaţiei emines-ciene în cultura şi spiritualitatea românească: „Aconsidera, spune el, cum s-a făcut până astăzi, căEminescu este un poet romantic din secolul al XIX-lea, influenţat de filosofia schopenhaueriană şi deecourile gândirii budiste (Nirvana) – ceea ce pentruo simplă critică literară este evident –, nu justificăcu nimic definiţia de poet naţional, şi nici chiar pecea de poet universal (în măsura în care universalultrebuie să decurgă dintr-o excelenţă a individului,în speţă a specificului naţional).” (Amăriuţei 2000.5) O primă consideraţie pune tranşant problema re-ceptării poetului (Metafizica „stării pe loc”) sub-liniind că filosofia lui „…a fost considerată înfuncţie de fondul cultural, desigur temeinic, acumu-lat de poet în Occident”. Dintr-o asemenea perspec-tivă, consideră el, discursul exegetic a fost depreciat,prin greşită orientare, accentul plasându-se nu atâtpe „originalitatea românească a poeziei” cât pe îm-prumuturi dintr-o gândire străină, ceea ce „…a des-rădăcinat inspiraţia venită dintr-un străfund ce neeste propriu.” (Ibid. 23) Reinventariind influenţelearhi-cunoscute şi prea ades comentate, pesimismulschopenhauerian, iradiaţiile perspectivei hegeliene(Spiritul absolut invocat drept Veşnicul Demiurg),resemnarea stoică (Nu spera şi nu ai teamă), nirvanabudistă (Eu nu cred nici în Iehova nici în Buddha-Sakya-Muni) eseistul găseşte că amestecul acesta he-


9

Pagini din eseistica exilului românesc

teroclit de gândire occidentală şi spiritualitate indi-ană nu ilustrează, nu sporeşte şi – în fond – nu susţi-ne prin nimic originalitatea creaţiei eminesciene,astfel că totul rămâne departe de a închega ori de aconstitui o filosofie autentic naţională. Evident, po-etul, „…n-a versificat idei filosofice pentru că i s-aupărut adânci sau pline de înţelepciune. Ci inspiraţialui ne-a relevat ceva tainic şi absolut fără de carenu-i posibilă, nici intuiţia filosofică, nici iluminareamistică, nici inspiraţia poetică. Tocmai, pornind deaici – apare revelaţia: „Eminescu a spus ceva ne-scris în cărţile de filosofie occidentală, ne mai spusde nimeni până la el în poezia românească. /..../ po-et-metafizician, nu s-a dedat discursului filosofic,fie el poemitizat, cum s-a spus. Şi nici la fabricareaunei mitologii personale, cum crede G. Călinescu.”Din acest punct de vedere „… poetul ţării s-a situatîn perspectiva românească a Stării d’întîi ce repre-zintă ethosul naţional. Felul poetic, personal, prin ca-re s-a exprimat şi care reprezintă adevărata filo-sofie a lui Eminescu, este Starea pe loc.” Iată de cevaloarea filosofică a scrisului eminescian „nu maipoate fi pusă în relaţie cu tema lui a fi de tip occiden-tal. Starea d’întîi iese dintr-o intuiţie mult mai a-dâncă decât manifestarea gândirii onto-noologicemoştenite de la Greci./.../Fiind vorba de o poeticăa stării, izvorul de inspiraţie răsare direct din Sta-rea d’întîi, şi nu din Schopenhauer sau din Lenau,căci mijloacele de expresie sunt în primul rînd stări:de dor şi de urât./.../Această gândire poetică estestructural ecstatică. Ea realizează starea pe loc aLumii, fie în farmecul fiinţării ei absolute/.../fie înmelancolia desfiinţării totale a lumii sortită morţii.”(Ibid. 24-26)

Întru desluşirea susţinerilor sale, Constan-tin Amăriuţei redescoperă în desfăşurările gândiriiromâneşti (de la Cantemir, Neagoe Basarab şi pânăla Blaga şi Vulcănescu), o mare vocaţie metafizicăce s-a manifestat fie în termeni materialişti (la Contaondulaţia universală), fie într-o viziune mistică (aritmurilor la Vasile Pârvan) fie într-o simbolistică aunduirii cum se întâmplă la Blaga şi Dan Botta, toa-te la un loc fiind întemeiate pe o profundă intuiţie aceea ce, la el, se află cuprins în strania sintagmă deStarea d’întîi. Sensul termenului se circumscrieaceluia de „stare absolută, pre-ontologică în spiri-tualitatea românească (nici Fiinţă, nici Nefiinţă),/.../ înţeleasă ca stare pe loc. Spre ea tinde poetul:setea liniştii eterne, cântecul vechi ce obsedează şipe Hyperion (mi-e sete de repaos). (p. 16.) Aceasta– se mai spune – se vădeşte ca rezultat fie al unui„cântec ce a încifrat realitatea/.../ prin metaforă/..../fiea unui cântec ce des-cifrează Starea d’întîi caEnigmă prin alegorie.”(Ibid. p. 17.)

Fenomenologia creaţiei poetice pe care Emi-nescu o instaurează ca discurs („deja prezentă înspiritualitatea românească sub forma de folclor”)priveşte, potrivit autorului, o estetică a „stărilor dedor şi de urât.” Pentru Poet dorul este infinit, ceeace deschide orizonturi către imaginea Firei ilimi-tate; urâtul este legat de starea de finitudine a lumii.Dialectica gândirii lui poetice este deosebit de sub-tilă şi permite stranii, tulburătoare treceri dintr-o on-tologie în alta ca în Mortua est, sau O rămâi. Fru-mosul estetic devine, din perspectiva amintită, Sta-rea d’întîi a poeziei în creaţia eminesciană şi „estechiar o stare ontologică: imagine absolută, transce-dentală. Dar nu ca Fiinţă exprimată în idei (ca înfilosofia occidentală) şi nici ca Mister (redat deIcoana divinului, ca în fenomenul religiosului îngeneral) ci ca Enigmă.” (Ibid.p.17.)

Devine astfel sesizabilă, dimensiune speci-fică filosofiei şi Poieticii eminesciene, iluminareastării originare din lucruri. Ilustrative, pentru aceas-ta, în viziunea eseistului sunt, înainte de toate, versu-rile din Scrisoarea I : „La-nceput, pe când fiinţă nuera, nici nefiinţă, / Pe când totul era lipsă de viaţăşi voinţă,/ Când nu s-ascundea nimica, deşi tot eraascuns.../ Când pătruns de sine însuşi odihnea celnepătruns.” Ceea ce (ni se mai spune) transpare din-colo de ele este tocmai „substratul (o sub-stare) me-tafizic” al unui discurs ontologic de o „admirabilăşi precisă precuvântare a lumii, o spunere a ei îna-inte de cuvinte.”(Ibid.p.30.)

Nu fără o tentă de maliţiozitate, Amăriuţeiîl taxează pe Călinescu, cel care n-a rezistat ispiteide-a explica cultural „ideile” cuprinse în versurileamintite, identificându-le sursa în altă gândire decâtcea românească (Rigveda). Nici lui Constantin Noi-ca (considerat mai pătrunzător în ale metafizicii!) nui se trece cu vederea faptul că ideea de nefiinţă e pu-să pe seama influenţelor cunoscute din gândirea in-diană, opinând că, la fel de bine, episodul cosmogo-nic din Scrisoarea I putea foarte bine să trimită şicătre alte teritorii culturale precum Teogonia lui He-siod sau Metamorfozele lui Ovidiu. Dar, nu numaiatât. Reproşurile faţă de Noica se amplifică, pornindşi de la faptul că acesta asimilează nefiinţa din ver-surile lui Eminescu cu Haosul, trecând „de la nefi-inţa ontologică (negativă), la mitologie.” Or –subliniază eseistul – ceea ce Eminescu exprimă prinNepătruns, haos omogen, nediferenţiat, sau matricecosmogonică (haos-mamă pentru punctul Tată)”apare din temeiurile unei intuiţii cu totul diferite deaceea a Haosului (Nefiinţă). Ceea ce devine evidentatunci când scrie: Umbra celor nefăcute nu-înce-puse a se desface,/ Şi în sine împăcată stăpâneaeterna pace. La Constantin Noica, se spune în con-


10

tinuare, identitatea dintre Fiinţă şi Haos e deja sta-bilită, astfel că, practic, el „modifică versul emines-cian într-un sens ce aminteşte creaţia continuată detip cartezian: Umbra celor nefăcute nu-nceta a sedesface/ Şi în sine neîmpăcată stăpânea eterna pa-ce.” Şi Amăriuţei îşi amplifică argumentaţia: „Căeterna pace, adevărat leit-motiv de căutare a poet-ului (ca şi setea de repaus) era neîmpăcată, iată ce-ea ce apare nu numai curios dar şi imposibil. Ade-vărul este că Fiinţa şi Nefiinţa, teme de ontologie(adică de fundament noologic), privesc Lumea în to-talitatea ei fiinţată sau des-fiinţată. Nepătrunsul luiEminescu nu are nimic comun cu ontologia (el estepre-ontologic), şi nici cu mitologia cosmică. În sta-rea lui de eternă pace, Nepătrunsul de la Începuteste intuiţia Stării d’întîi.”(Ibid.p. 32.)

Concluzia analistului se formulează în sen-sul că versurile care deschid Scrisoarea I reprezintăo Precuvântare la discursul cosmogonic, iar în jocullor literar, realizat cu concepte din arsenalul filoso-fiei „...apare clar efortul de depăşire a limbajului, ade-construcţiei semantice”. Tot de aici, întorcându-sela ideea sursei de inspiraţie din Rigveda, se afirmă,tranşant, că orice comparaţie – cât priveşte esenţa –„se opreşte aici, dat fiind că, gândirea liturgică abrahmanilor nu este gândirea ecstatică a poetuluiromân. Din prima va ieşi mitul cosmogonic, din adoua starea pe loc.”

Privitor la aceasta din urmă (starea pe loc),Constantin Amăriuţei consideră că gândirea filoso-fică a profitat, într-un anume fel, de pluralitatea sem-nificaţiilor cuprinse într-un cuvânt, fapt care „apermis înţelegerea nu numai a obiectului vizat şispus de cuvânt (ca un concept noologic), dar şi aceea ce este ne-spus, sub-spus, sau pre-spus de el.Aceste multiple şi tacite cuvântări, pe care limbajulde toate zilele le-a uitat, cu toate că ele se află în-scrise în miezul cuvântului perticipă la bogata inven-ţie poetică/.../ aceste înţelesuri anexe conceptuluiobiectiv sunt în realitate stări.” (Ibid.p. 34.)

Referitor la arta de a scrie ni se mai spunecă ea are capacitatea de a trezi din somnul dogmaticsecretul unei noţiuni simple. Fiinţările lumii văzutepe care poeziile lui Eminescu le aduc în percepţiestarea pe loc, ca stare intimă a lucrurilor pe care po-etul o presimte printr-o gândire ecstatică. Ceea ceaspiră să facă, prin poezie, se afirmă aici este să pu-nă în lumină un miez de stăruinţă universală careeste starea pe loc în forma ei originară de sine, destare principală (Ibid.p. 36). Ceea ce, într-o ultimăinstanţă echivalează cu o ieşire din timp, în stareape loc a lucrurilor unde: Nu era azi, nici mâine, niciieri, nici totdeauna. (Rugăciunea unui Dac). Şi co-mentatorul precizează în continuare: „Totdeauna are

sensul de veşnicie cantitativă a lucrurilor nu de per-manenţă a lor. Starea lucrurilor (sinea) este preon-tologică, ea nu poate fi gândită speculativ sub pe-cetea categoriei cantităţii (ca la presocratici. Par-menide, Heraclit, Empedocle, Melisos,etc) /.../ estestarea stăruitoare de sine a tuturor lucrurilor, ca înversurile următoare: Pe când pământul, ceriul,văzduhul, lumea toată/ Erau din rândul celor cen-au fost niciodată.” (Rugăciunea unui Dac).

Aici este vorba despre o anume specialăcunoaştere: „gândul ecstatic cunoaşte starea pe loca Lumii în Nefiinţa ei”. Şi Amăriuţei, preocupat deo descriere fenomenologică a acestei stări considerăcă merită să fie subliniată frecvenţa clipei ca trăirea destinului şi identificarea ei cu starea pe loc, ca for-mă de depăşire în permanenţa stăruinţei, a Lumii:La ce simţirea crudă a stinsului noroc/ Să nu sesting-asemeni, ci-n veci să stea pe loc.(Despărţire).Opinând că, într-o serie întreagă de rostiri poetice,Eminescu aspiră la o oprire a desfăşurării istorice aLumii (panoramă a deşertăciunilor), pentru a evitaRăul şi a opri Clipa (!) pentru o stare pe loc fericită,analistul enumeră Memento mori şi Povestea mag-ului călător în stele. Aceasta, consideră ConstantinAmăriuţei este, în fond, filosofia lui Eminescu, celcare aude mereu chemarea stării pe loc întrezărită„ca o fiinţare sau ca o desfiinţare absolută, cu tot far-mecul şi cu toată melancolia vieţii şi a morţii

În opinia lui Constantin Amăriuţei sensul şifinalitatea dorului la Eminescu sunt în trăirea uneistări absolute de iubire, acolo unde frumuseţea (lu-mii) este pură, fără corp; fiinţare ideală a stării peloc. De aici funcţia ecstatică a gândirii în mersul eitranscendental spre dincolo de hotarele clipei, reţi-nută totuşi în ea ca stare de dor. În sprijinul acestoraserţiuni sunt citate versurile: „În ochii mei acumanimic nu are preţ,/ Ca taina ce ascunde a tale fru-museţi.” Vorbind mai departe despre Fiinţa lumii re-alizată în stările de dor, comentatorul consideră căpoetul preferă imaginile împietririi, ale încremeni-rii, ale îngheţării lumii în clipa stării de dor pătrun-să de starea d’întîi, iar dorul eminescian face din iu-bire modul ultim de fiinţare ideală. Pentru demon-straţie autorul eseului extrage din texte un numărsemnificativ de exemple: fulger încremenit din nori(Mitologicale), ...şi cu stânci încremenite printrenouri de purpur (Memento mori), mare îngheţată(Odin şi Poetul), de ghiaţă-nalta-i domă/... că orice-i viu în lume acum încremeneşte (Strigoii), etc. Ero-tica lui Eminescu, continuă el, este o regăsire a lu-mii în ideal, adică în starea pe loc, dat fiind că po-etul „iubeşte nu femeia ca atare, ci fiinţarea ei din-colo de lume în frumuseţea ei ideală”.

Vorbind despre Luceafărul lui Eminescu


11

pe care-l consideră „centrul de perfecţiune şi genial-itate/.../ (fără de care) creaţia noastră literară ar pă-rea nedesăvârşită”, Amăriuţei consideră că „oestetică pretenţioasă şi pedantă/.../ s-a grăbit să ca-ute, în genialitatea poetului şi a poemului, izvoarede inspiraţie şi reminiscenţe din cultura universală.Rând pe rând, poeţi ca Ovidiu şi Lucreţiu, filosofi caSchopenhauer şi Kant, moralişti greci şi imnuri in-diene au servit de substrat (filosofic şi etic) poetuluiromân. Ca şi cum/.../Eminescu/..../ nu putea găsi în fi-inţa neamului său, metafizica pe care voia să o ex-prime.” În consecinţă, eseistul denunţă inacceptabilasituaţie la care s-a ajuns prin faptul că „substanţa aces-tei capodopere lirice/.../ cea mai românească operăliterară” să fie pusă pe seama unei inspiraţii străine.Şi argumentaţia lui începe prin a spune că ceea cepoetul „a pus în temă şi în formă lirică” în Lucea-fărul este o „metafizică preexistentă, născută odatăcu fiinţa şi limbajul românesc”. Pentru român, con-tinuă Amăriuţei, „lumea este un cerc de lumină” şi,în acest sens, îl citează pe Mircea Vulcănescu, celcare observase că „Lumea vine de la latinescullumen, adică lumină”, ceea ce duce, în cele dinurmă la ideea de loc privilegiat „unde firescurileacestei orânduiri (divine) intră ca ursită (Omul) sauca menire (tot ceea ce nu este Om) pentru a constituicasa acestei lumi./.../ Metafizica populară româ-nească ne oferă multiple exemple de ursire şi demenire. Ceea ce vom reţine aici, pentru a înţelegeaspectul românesc al Luceafărului, este deocam-dată caracterul incantatoriu al acestei intrări în lu-me, adică în orânduirea gospodăriei (şi a catego-riilor ei).” Amăriuţei subliniază aici repetarea (detrei ori) a chemării adresate de fata de împărat cătreLuceafăr, către cel „ne-lumesc”, cel dintr-un „din-colo” să coboare, să intre în casa lumii. Ceea ce, sespune mai departe, constituie o ursire ca om, intra-rea în vremelnicia omului, părăsirea ne-omenescu-lui de Luceafăr „străin la vorbă şi la port”. Încer-când să lumineze sensul şi tâlcul lui a fi ursit ca omîn metafizica românească analistul aduce în discuţieideea de noimă a lumii acesteia. „Dorul de luceferiprecum şi primirea în bătătura casei a lui Dum-nezeu, sau a unui sfânt sunt şi ele orânduite de

aceeaşi lumină a lumii româneşti.” Însă restricţiile,se mai spune, încep de la depăşirea „cercului (nos-tru) strâmt unde norocul (ne) petrece pe toți”. Iatăde ce apare concluzia că o legendă inversă a Lu-ceafărului „este o imposibilitate”. Ca o consideraţieesenţială asupra poemului, Amăriuţei avanseazăideea că Eminescu se apropie aici „de două aspecteesenţiale metafizicei româneşti: 1) Chemarea (in-cantaţie) a firescului transcendent lumii în cerculluminos al ei; 2) Tema norocului sau a soartei deom, în noima lumii.” Concluzia se impune in-evitabil: „Luceafărul eminescian nu avea nevoie deînvăţătura lui Schopenhauer pentru a vorbi dedragoste, sau de Rig-Veda pentru a descrie origineaintenţională a lumii, tot aşa noi nu avem nevoie deHusserl sau de Heidegger pentru a ne înţelege ros-tul sau norocul nostru în lume.” (Ibid. p. 117-118-119)

Din perspectiva prin care priveşte valorileliteraturii române, Constantin Amăriuţei considerăcă „desvăluirea a ceea ce stăruie, ca frumos poetic,se datoreşte fie stării de dor, fie stării de urât”, po-eticul, într-o astfel de situaţie, ţinând loc de gnose-ologie dar nu a unui fond ontologic, ci adresându-seexclusiv unei stări absolute a lumii. Astfel că Ge-neza Frumosului Românesc îi apare ca o bivalenţăa stărilor revelatoare de absolut în cadrul celor douăstări enumerate mai sus: de dor şi de urât care sunt înacelaşi timp stări reductive şi de extaz, prin funcţialor reductivă, precizează el, fiind înţeleasă cu sensde metodă ascetică şi de metamorfozare poetică alumii, funcţia lor ecstatică permiţând „contemplareastării absolute trăite ca frumos”. Dintr-o asemeneaabordare prin „...limbajul în mod inevitabil ermetic”se exprimă „Fiinţa (dacă starea este a dorului) sauNefiinţa, (în cazul că absolutul este relevat prinurât). Natura bivalentă a stărilor revelatoare de ab-solut de care se amintea mai sus îi pare deosebit derevelatoare în momentul când este aplicată la analizaa două dintre cele mai importante poeme (capo-dopere) din literatura română: Luceafărul şi Dom-nişoara Hus. (v. „Zborul” liric din „Luceafărul”şi „Domnişoara Hus” p. 130) Atât în ceea ce-l pri-veşte pe Eminescu, cât şi pe Ion Barbu, ambii, con-sideră eseistul, abordează aceeaşi temă a iubirii ab-solute dar, observă el, „...Frumosul acestei stări,redate prin demersul exilului din lume şi a extazuluicontemplativ, apare însă ca Rugăciune la Eminescuşi ca Descântec la Barbu.” Acestea, în consideraţiilelui Amăriuţei devin „forme diferite de ermetizareprin limbaj a stării supreme poetice, fruct diurn aldorului la Hyperion, rod sterp al urâtului în Dom-nişoara Hus”, (Ibid. p. 132 şi următ.) primulaflându-se în starea de dor, cealaltă în starea de urât,


12

ambii condamnaţi la exil de lume. Pentru Hyperion,se precizează, setea ce-l soarbe e setea de Fiinţă şizborul lui e gând purtat de dor, în vreme ce la Dom-nişoara Hus ceea ce domină e starea de urât, adicăo plenitudine opresivă a lumii, ceasul rău ce a aco-perit lumea, (cheag alb şi chip de coabe). Zborul(pe care eseistul îl vede ca o „asceză de lume”) fie-căruia este esenţial diferit: pentru Luceafăr este „în-toarcere spre Fiinţa absolută, cădere în Ziua fărăînceput”. Pentru Domnişoara Hus zborul este deliliac, de şoarece sur, „cădere în Noapte, căderespre Nefiinţă”. Hyperion ajunge la Părintele celorce sunt în timp, Domnişoara Hus îl întâlneşte pe„amăgitorul celor ce se cern prin sita nopţii,” Ţi-ganul Aurar („expresie populară pentru Nefiinţa,aşa cum Ţiganul este lucrarea Ne-Fârtatului dinPovestea lumii de demult), într-un („loc transcen-dent” pe care poetul îl ilustrează în versurile: Hai înzbor de şoarec sur,/ La alt ciur /Des şi rar; Clătinatla râul nopţii/ De Ţiganul aurar,/ Ciuruitul prapursur/ Ce-n azur străvechi întinge/ Îngălatul de Azur:/Rupta lumilor meninge.

Prin apropierea celor două poeme, Lucea-fărul şi Domnişoara Hus, comentatorul aduce faţăîn faţă starea de dor la Eminescu şi starea de urâtla Ion Barbu încercând să ilustreze felul cum frumo-sul românesc, destăinuit printr-o aceeaşi temă (dra-gostea) apare diferit, după cum limbajul ermetizeazărespectiva „starea stăruitoare”, considerând că „nu-mai înţelegerea rolului pe care îl joacă dorul şi urâ-tul poate da socoteală, cu folos, de geneza frumo-sului românesc.”

Dorul ca şi urâtul constituie, în înţelegereaeseistului, „starea afectivă pur românească, reve-latoare de Stare metafizică./.../Dorul este...dorinţăşi drum, nostalgie şi asceză spre Absolut./.../Senti-ment al distanţei şi înstrăinării” şi ca atare el revelă„valoarea absolută a obiectului dorit în starea deabsenţă”. Opusul, exilul, prin starea de urât, „pro-vine din prezenţa apăsătoare a lumii ca silnicie is-torică”.

În decursul uneia şi aceleiaşi poezii, Scri-soarea I, Eminescu (spune Amăriuţei) ar fi exem-plificat „frumosul Fiinţei prin starea de dor, şi fru-mosul Nefiinţei prin starea de urât”. Acolo, „ab-senţa de lume (haos originar) nu înseamnă Nefiinţă,deoarece există un punct (un atom primitiv/.../) cedevine Tatăl. Or, prin actul lui – dorinţă pură delume – începe existenţa: De atunci negura eternăse desface în fâşii,/ De atunci răsare lumea, lunăsoare şi stihii...De atunci şi până astăzi colonii delumi pierdute/ Vin din sure căi de chaos pe cărărinecunoscute/Şi în roiuri luminoase isvorând dininfinit,/ Sunt atrase în viaţă de un dor nemărginit.”

Pentru a ilustra opusul, starea de urât Amăriuţeicitează din cuprinsul aceluiaş poem sintagmele cesugerează moartea, dezagregarea „ca viaţă şi ca noi-mă” a universului când „...planeţii toţi îngheaţă şis-asvârl rebeli în spaţ/ Ei, din frânele luminii şi aisoarelui scăpaţi” . Aici, prin starea de urât emines-ciană se „descoperă ontologia inversă a Nefiinţei”şi imaginile pline de forţă poemului sunt elocvente:„...Timpul mort şi-ntinde trupul şi devine veşnicie,/Căci nimic nu se întâmplă în întinderea pustie,/ Şiîn noaptea nefiinţei totul cade, totul tace,/Căci însine împăcată reîncep - eterna pace.”

Un aspect asupra căruia Constantin Amări-uţei revine – de mai multe ori în tentativa sa exeget-ică – este acela al influenţei/ non-influenţei culturiioccidentale şi nu numai: „S-a spus, de altfel, că re-fuzul lumii la Eminescu este de factură schopen-haueriană; iar Nefiinţa dorită este propria Nefiinţăbudistă. În ciuda influenţelor străine, trăirea exilu-lui prin actul somnului este la Eminescu un modpersonal de existenţă. Totdeauna limbajul poetichermetizează o experienţă de exil fundată, nu pedoctrina învăţată la curţi apusene sau răsăritene, cipe starea de urât specific românească. Nu plictisulsau spleenul baudelairian îl cuprind pe poetul Ţăriide la Nistru pân-la Tisa, ci urâtul aprig al lumii înceea ce are ea mai adânc, mai biologic. Somnul va-meş al morţii este acel ce permite fuga dincolo delume, în adâncul ei arhaic. Somnul duce la stareaîn care, de la origine, pietrele dorm cuprinse de visşi extaz. ”. (v. Nefiinţa lirică, p.141 şi următ.)

Referitor la semnificaţii şi sensuri în ceeace priveşte somnul eminescian Amăriuţei distingeaici un „instrument existenţial” călăuzitor către (în)„împărăţia gândirii neînfiinţate” considerând toto-dată că „actul de exil în starea de urât a somnuluieste, prin excelenţă act de asceză, în sensul filosoficde reducere a lumii la o anumită faţă esenţială a ei”şi pune un accent aparte asupra „procesului emines-cian al Nefiinţei”, care (prin somn sau moarte) „du-ce de la urâtul lumii la starea de extaz a lumii ar-haice, lumea în absenţă de viaţă: Tu stingere! Tu,chaos- tu lipsă de viaţă!/ Tu, care c-o suflare stingijocul cel feeric.”

Subliniere esenţială, asupra căreia insistă:nici-un poet „...în afară de Eminescu, nu s-a încu-metat să fundeze lumea poetică pe extazul Nefiin-ţei”. Dar, mai accentuează şi că „Nefiinţa emines-ciană nu-i Neantul dogmatic” ci „un Neant al cu-noaşterii, nu al existenţei. El poate fi chaosul origi-nar nevizitat de Spirit, materia neinformată de Gând,starea absolută ne-relevată în extazul dorului sauurâtului românesc.” Dincolo de toate, definitorie seimpune concluzia: „Eminescu/.../ rămâne mai ales


13

creatorul stărilor de dor, al Absolutului ca Fiinţă.”

ConcluziiDacă – preluând una dintre seducătoarele

gândiri ale lui Mikel Dufrenne – am fi înclinaţi săvorbim despre acel Ceva ce se pretează a fi nelimitatîntr-o lume a poeziei (Dufrenne 1971.108) evident,vom spune că acesta devine identificabil în literaturaromână abia începând cu Eminescu. Opera lui sevădeşte în deschiderile vaste către mari orizonturi –inclusiv cele din sfera cunoaşterii – configurându-sedin acea energie atât de singulară prin care poeziaa devenit capabilă să se cuprindă, să se gândească şisă se reflecte în sine pe sine. În călătoria sa, fasci-nantă, de la poezie la metafizică Constantin Amăriu-ţei operează o situare a Poeticului într-un statut on-tologic originar, capabil să-şi analizeze configuraţi-ile, să-şi (re)pună în discuţie condiţia şi determinaţi-ile propriului mod de fiinţare. Evident, numai înce-pând cu Eminescu a devenit posibilă apariţia aceluijoc secund al energiilor spirituale ce se cuprinde înevanescenta sintagmă de conştiinţă poetică. Aceastaşi pentru că autorul eseului concluzionează într-unmod care îi este propriu: „Recea nemişcare anali-zată de critica literară, reprezintă la Eminescu con-ştiinţa unei stări în care viaţa şi moartea, fiinţa şinefiinţa, dorul şi urâtul, Ziua şi Noaptea lirică, suntunul şi acelaşi lucru./.../ Descrierea Stării d’întîi so-licită din partea gîndului ecstatic efortul nemaiîn-tâlnit în literatura mondială de-a trece dincolo dehotarele limbajului poetic. Versurile devin Discursmetafizic, fără să cadă în retorism, sau în didacti-cism filosofic. Luceafărul reuşeşte să dea în modlapidar (cuvintele sunt „pietre”) adâncul unei stărifără timp şi loc. Versurile cu care se încheie Discur-sul Stării d’întîi a Luceafărului naţional sunt toc-mai afirmarea acestei „stări” absolute (în-locui-toare de lumea relativă): Ci eu în Starea mea măsimt/ Nemuritor şi rece” (Ibid. p. 66-67.)

În Cuvântul înainte la volumul ce aduna laun loc textele pe care, de-a lungul vremii, le scrisesedespre Mihai Eminescu, Constantin Noica lansa (dinameţioare adâncimi de gând) tulburătoarea afirma-ţie: „...cu un singur volum de versuri – e drept răs-colitoare la culme – şi cu unul sau două volume deproză neîmplinită, cititorul român crede a şti ce estefenomenul Eminescu şi ce ne este el.”. (Noica 2014.7)

În actualitatea noastră pretins post-mod-ernă, pretins nu mai ştim cum ecoul dubitativ al aser-ţiunii lui Noica ne urmăreşte şi e cazul să întrebămdacă astăzi noi, românii, mai suntem în stare să în-ţelegem ce ne-a fost, ce ne mai este şi, cu atât maimult, ce ne va mai fi El?

Bibliografie

ALBU Mihaela, ANGHELESCU Dan 2010 Presa ro-mânească din afara graniţelor. Bucureşti, Editura Fun-daţiei România de mâine. GUILLERMOU Alain1964 La genese interieure despoesies d’Eminesco. Paris, La nation Roumaine nr. 221. AMĂRIUŢEI Constantin1951 Frumosul nefiinţei. Paris, Caete de dor. Metafizicăşi poezie.1964 M. Eminesco,ou l’Absolu. Paris, La nation Roumai-ne nr. 224, juillet.1970 Sborul liric din „Luceafărul” şi „Domnişoara Hus”.New York, România, nr. 111, iunie-iulie-august. 1973 Perspective Româneşti. Paris, Editura Ioan Cuşa.1989 Metafizica „stării pe loc”. München, Revista scriito-rilor români nr. 26.2000 Discursul metafizic al poeziei româneşti. Bucureşti,Jurnalul literar nr, 1-2.2000 Simple amintiri despre începuturile Caetelor de dor.Bucureşti, Jurnalul literar/ 15-18. 2000 Eminescu sau lumea ca substanţă poetică. Bu-cureşti, Editura Jurnalul literar.DUFRENNE Mikel. 1971 Poeticul. Bucureşti, EdituraUnivers. FLORESCU Nicolae. 1998 Întoarcerea proscrişilor. Bu-cureşti, Editura „Jurnalul Literar”.


14

Mihaela BobocLuna ca o limbă de câine

e firesc să ne privim prin luneta de patimiîntre noi luna atârnă ca o limbă de câinedeparte ceasul își îndoaie oreleabia acum când se culcă soarele din artere sar asimptomatic nervi de luminăopac mi-e gândul până la tine străbat o geografie străină de orice virtutelicoarea își scaldă umerii mici de madonăcurbele ei mă aruncă în visul din visdin care mă trezesc mereu cu o silabă în plusah cum rupi flori carnivore și le numești dupătoate nopțile oarbecum oblojești apoi timpul și-l minți…

mușc din această lună ca o felie de pâineca un măr pe jumătate coptdin sâmburele lui să-mi fac o trenă pe care târăsc spre rug mireasa cu ochi depământ și cuvântul pe buze să-ți spună

„mă crezi?acesta nu e un poem de dragoste”

(între noi luna atârnă ca o limbă de câinedeparte) 24 iulie 2015

Gânduri în loc de oxigenScriitorul britanic Ian McEwan a devenit,

cu certitudine, o vedetă internațională prin opera saprovocatoare. S-a născut în 1948 și a studiat litera-tura engleză. A scris Grădina de ciment, Mângâ-ieri străine, Inocentul, Durabila iubire, Amster-dam etc. În 2007 a apărut Pe plaja Chesil, romannominalizat la Man Booker Prize, tradus la noi deAna-Maria Lișman (Polirom, 2007). Un roman de-spre cuvinte nerostite, despre o groază viscerală înfața cărnii care „întâlnea carnea”, când gândurile oiau razna, „parcă îi fuseseră pompate cu de-a silagânduri în loc de oxigen”. Într-adevăr, scriitorul con-struiește narațiuni în stil polițist din amalgam degesturi și gânduri. Într-o lume în care există un răupermanent, enigmele se nasc repede, cu pecetea umo-rului negru, a cruzimii și a ambiguității. Poveștilelui Ian McEwan trăiesc între thriller și psihologic.

Am citit romanul Ispăşire de Ian McEwan(Expiation sau Atonement, 2001), tradus la noi deneobositul Polirom. Briony - adolescenta - l-a acuzatde viol pe cel pe care, de fapt, îl iubea. O fericire sesparge, o inocenţă se pierde. Romanul prezintă pute-rea manipulării la scriitori. Uneori imaginația devinesubversivă, se joacă subtil cu realitatea, încearcă s-omutileze, s-o amestece cu ficțiunea, proliferând răul.Cartea vorbește despre nașterea unei vocații literare.Cristina Ionică a scris despre Atonement imediatdupă apariția lui la Londra, considerându-l un romandespre tulburătoarele efecte ale imaginației, despreinocența care ucide, despre iluzii, despre iubire șirăzboi. Cineva scrie un scenariu, iar actorii intră înrolurile respective. Cum ar fi un scriitor malefic ca-re, privind de la geamul său matinal, ar modificadestinele vecinilor? Da, bătrâna ce traversează par-cul va trebui să moară! - îşi zice el. Cum ar putea

literatura să manipuleze fiinţe reale? Toate acestegânduri se nasc citind cum Briony Tallis, fiica ceamică a unei familii englezeşti vrea să devină scrii-toare. Ea pregăteşte o piesa de teatru pentru Leon,fratele mai mare. Un şir de interpretări greşite aleunor situaţii duc la dramă, deoarece Briony crede căvinovatul pentru agresiunea sexuală este Robbie,fiul uneia dintre servitoarele casei. Acesta va fi con-damnat la închisoare, însă obţine o reducere a tim-pului petrecut acolo şi se întoarce la Cecilia, carecrede în nevinovăţia lui. Robbie se înrolează în ar-mată şi pleacă la război.

Aflăm că romanul „Atonement” este scrisde... Briony, ca o ispăşire necesară. Ajungem cuuşurinţă la metaliteratură, la conturarea altui final,nu?„Le-am oferit fericirea lor” zice scriitoarea Bri-ony (chiar dacă realitatea a fost crudă cu cei doi in-drăgostiţi).

În 2007, Joe Wright a realizat filmul Ato-nement pe baza scenariului lui Christopher Hamp-ton, distribuindu-i în rolurile principale pe SaoirseRonan (Briony), Keira Knightley (Cecilia), JamesMcAvoy (Robbie). Mai apare şi Vanessa Redgraveîn rolul lui Briony la maturitate. Muzica filmului esemnată de Dario Marianelli. Filmul a fost extremde apreciat, de recompensat cu premii, pentru narați-unea închegată, veridică, tensionată şi convingă-toare. Uneori imaginile idilice, cu câmpuri de maci,lasă loc cruzimii războiului. În timpul retragerii de-zorganizate, Robbie e rănit şi urmăreşte cu ochi tul-buri ororile incredibile. Carnea e sfâşiată de arme.Imaginea unui picior de copil atârnat într-un copacîl va urmări pe Robbie şi va deveni un coşmar recu-rent. Absurdul războiului transpare manifest cu fie-care imagine. Regizorului îi reuşesc prim-planurilecu literele gigantice ale maşinii de scris, iar suneteleclapelor devin percutante. Romanul conţine o arhi-tectură complexă, simfonică, însă filmul e obligat sătranspună frazele în imagini şi astfel gândurile plinede oxigen sunt eliminate în favoarea vizualului. Ori-ce film realizat după cărţile lui Ian McEwan va fi otrimitere spre lectură, spre hăţişul ademenitor al fra-zelor fără egal. Ceea ce obsedează: mersul lui Bri-ony, inimitabil, direct, fără ezitări, fără oprelişti, im-placabil (un apanaj major al filmului). Regizorul eradeja cunoscut pentru Mândrie şi prejudecată, iarHampton fusese oscarizat pentru Legături primej-dioase. Sigur că foarte multe nominalizări pentruGlobul de Aur au gravitat în jurul filmului Atone-ment, care a primit Globul pentru cel mai bun filmîn 2008. La fel, muzica din film. Încă un amănunt:Briony este interpretată de trei actriţe: la 13 ani deSaoirse Ronan, la 18 ani de Ramola Garai, iar lamaturitate de Vanessa Redgrave.


15

Al. Jurcan

ECRAN LITERAR

FlorentinaLoredana Dalian

Naşterea

Priveam pe fereastra autocarului, umplân-du-mi sufletul de frumuseţea acelei zile de vară pesfârşite. Se duce vara. O să vină toamna peste noi,să ne potopească. Şi-aşa, de la o vreme, anotimpuri-le se succed cu repeziciune, acum e Crăciunul, acumPaştile; se duc anii noştri... de-am trăi măcar vreotrei sute! Am avea timp să spunem toate cuvintelenerostite, să închidem toate parantezele neînchise,să descuiem toate lacătele, să aruncăm în aer zi-durile.

Mă simţeam bine, soarele mă răsfăţa pringeam, autocarul se legăna ca o barcă pe valuri, legă-nare care mie îmi făcea bine. Altora, nu. La răstim-puri, când lua câte-o curbă mai strânsă, corul cucoa-nelor simandicoase emitea la unison câte-un „Aaaau!”Ce-o fi fost în mintea şoferului, adică în sinea lui,doar el ştie. Altfel, nu-şi permitea să comenteze înfaţa unor somităţi. Vai de el! Singurul bărbat cu unautocar plin de femei, pe care să le duci şi să le maişi aduci de la mare distanţă, suportându-le toate ha-chiţele, crezându-se una mai importantă decât alta,îndreptăţite, de bună seamă, să comande fiecare cumîi tuna. Totuşi, suportase cu eroism; eu, în locul lui,dădeam demult drumul volanului şi le pofteam lacondus. Doar în scurtele pauze pe care le făceam, îşivărsa năduful pe câte-o ţigară pe care-o termina dindouă fumuri.

Da, mă simţeam chiar bine. Îmi plăcea ide-ea că mai avem drum lung de străbătut, mă izolasemcumva în lumea mea, detaşându-mă de zumzăialadin jur, visând cu ochii deschişi de să se sperie visul,nu alta. Era prea frumos, ca să dureze. Orice lucruîmi fusese în viaţă prea frumos durase cât zborulunui fluture. Ca şi acum, când am auzit-o pe Soniascoţând un sunet ascuţit, altfel decât corul aolelilorgenerale, din care, oricum, ea nu făcea parte. Stătusecuminte pe scaunul ei, mai schimbând câte-o vorbă,mai schiţând câte-un zâmbet. O studiasem discret,remarcându-i frumuseţea, chiar dacă nu-mi plăceasă recunosc. La strigătul ei, probabil sesizând şi elcă nu era aşa, de flori de măr, şoferul şi-a ieşit dinmuţenie, întrebând scurt: „Ce-i?” „Cred că nasc”, avenit, la fel de scurt, răspunsul.

Fix asta ne mai lipsea! În pustietatea asta,unde nu vezi casă, nu ţipenie de om, cu sclifositele

astea pe cap, exact de asta aveam nevoie cu toţii.Mai ales eu, în starea de beatitudine în care măaflam. Primul gând, egoist, care se pare că e cel carene defineşte, a fost să-i zic: „Naşti, şi scuteşte-ne despectacol, că doar n-am contribuit şi noi la procre-ere!” Nu era doar un gând egoist, ci şi unul gelos.Apoi, imediat, mi-am amintit că Petru mi-o încre-dinţase, să am grijă de ea. „E mai sensibilă, ştii, înstarea asta”. „Şi dacă-i sensibilă, de ce-o laşi pe dru-muri?”, îmi venise să i-o retez, enervată de tupeullui. Bănuiam că ştie că sunt îndrăgostită de el, deşinu i-o mărturisisem niciodată, şi mi se părea o cruzi-me, chiar un afront faptul că tocmai pe mine mă gă-sise din mulţimea de muieri care plecaseră de ne-bune. Dar acum îi dădeam dreptate, a ştiut că numaiîn mine putea avea încredere. Aolitele începuseră săse văicărească mai tare, creând zarvă şi panică, dândsfaturi care mai de care, dar nefăcând niciuna nimic.Sonia s-a uitat spre mine cu nişte ochi care parcăcereau ajutor, şoptindu-mi: „Mi s-a rupt apa”. „Iarmie mi se rupe de apa ta!”, mi-a dat iar ghes gândulvrăjmaş. Totuşi, nu puteam să-i fac asta lui Petru. Înfond era copilul lui, parte din el; în ce fel îl iubeam,dacă lăsam, cu bună ştiinţă, să piară copilul care ve-nise atât de târziu, pe care şi-l dorise mai mult decâtorice. Am hotărât că-i cazul să m-adun, să fac ce potşi ce depinde de mine în situaţia aceea deloc roz-bombon. Şoferul trăsese deja pe dreapta într-un re-fugiu şi, depăşit de situaţie, uşor panicat, ieşise pescara maşinii şi sorbea dintr-o ţigară. În creierul mun-ţilor, cu hârbul ăla, n-aveam nicio şansă să ajungemla timp în civilizaţie.

Prima dată am urlat mai tare decât corul bo-citoarelor, poftindu-le pe toate afară, cu excepţiauneia care mi se păruse mai stăpână pe ea. Am scostelefonul să chem salvarea, dar semnalul îl înghiţiselupul ca pe Scufiţa Roşie. I-am pus pe toţi să veri-fice, acelaşi rezultat. Totuşi, am apelat numărul deurgenţă, amintindu-mi că acela se formează în oricecondiţii. Ţi-ai găsit! Am desemnat-o pe „asistenta”pe care mi-o alesesem să sune continuu la 112 şi, da-că obţine răspuns, să cheme salvarea. Dar nu eratimp de pierdut, Sonia deja intrase în travaliu, spu-nându-mi că simte copilul cum împinge. Am avut şieu un scurt atac de panică, nu asistasem niciodatănici măcar la naşterea unui pisoi, îmi era frică, mi-lă... Mă gândeam ce curajoasă era bunica, nesfiindu-se să ajute animalele mari la fătat. Mi-aş fi dorit săfi fost şi eu ca ea. Dar eu nu suportam nici să văd sân-ge, apoi, civilizaţia ne-a cam boierit. Doamne, ce săfac?

Deşi speriată, simţeam clar că de mine depin-de totul. Dacă s-ar fi întâmplat ceva, ce-i spuneamlui Petru? Cum aş fi apărut în faţa lui? Tâmplele-mi


16

zvâcneau cu putere, mâinile-mi tremurau, dar eu tre-buia să fac ceva! Am sperat că mai am o şansă. Amieşit afară şi-am întrebat dacă se pricepe vreuna lanaşteri. Nici nu m-au băgat în seamă. Erau cucoanesimandicoase, când născuseră ele le stătuseră trei doc-tori la fund şi, oricum, n-ar fi conceput să se murdă-rească. În plus, se pare că le apucase o foame subită.Muşcau cu poftă din nişte sandviciuri, sporovăiau,gesticulau. Mi-am adus aminte că uneia i se adresaucelelalte cu „doamna doctor” şi am sperat că n-o fidoctor în istorie; de obicei, cu apelativul ăsta te a-dresezi medicilor. M-am dus glonţ la ea:

– Sunteţi medic? Uimită de întrebare, m-a strivit cu privirea

de la înălţimea ei de cocostârc, aruncându-mi dinvârful buzelor:

– Nu.– Atunci de ce vi se spune „doamna doctor?”– Pentru că soţul meu e doctor în medicină.Aha! Nu ştiam că titlul se ia prin contact,

ca bolile venerice. – N-aţi auzit de celebrul Scărlătescu? Mi se rupe! Totuşi, mai fac o încercare, spe-

rând că „celebrul Scărlătescu” pusese ochii pe vreoasistentă care l-a şi păcălit s-o ia de nevastă.

– Nici măcar asistentă nu sunteţi? – Nu, duduie.– Atunci, ce sunteţi? Mă gândeam că şi o infirmieră tot era mai

bună decât mine în situaţia dată, o fi văzut şi ea mă-car cum se face.

– Nevastă! Ce nevoie am să mai fiu alt-ceva? Mă rog, am fost top-model, în tinereţe.

Lămurit! Fix de mersul tău încolăcit pe po-dium aveam nevoie. Mă mulţumesc cu ce am la în-demână, mi-am mai luat un ajutor - şoferul - am fă-cut o cruce mare şi-am zis „Doamne ajută!” Încer-cam să-mi fac curaj amintindu-mi cum năşteau fe-meile înainte vreme, pe câmp, asistate de vreuna caele, apoi se ridicau de jos fără probleme şi mergeauacasă. Am pus şoferul să-mi aducă ce pături are prinmaşină şi am întins-o pe Sonia pe jos, pe intervaluldintre scaune. Nici măcar nu mai născuse, să fi ştiutde la prima naştere cum e. Transpira toată, dar nu sco-tea niciun sunet. Ştiam că o doare, dar mai ştiam şică femeile cu bun simţ, chiar dacă se mai vaită cum-va, nu urlă ca înjunghiate atunci când nasc. Îşi totstrângea părul de pe cap, într-o sforţare de a-şi reţinestrigătele. Asta mi-a apropiat-o întrucâtva. Şi eu pro-cedasem la fel când născusem. I-am descleştat dege-tele din păr şi i le-am fixat pe picioarele scaunelor,sfătuind-o să strângă de ele. Doamne, ce să fac? Mă-car de-ar veni normal. Dar chiar şi aşa, cum să

apuc eu de căpşorul ăla cu oasele neformate, să tragde el, să iasă afară? Dacă-i scrântesc ceva, dacă-lating şi-l nenorocesc pe viaţă? Îi spusesem Sonieisă-şi controleze respiraţia, dar a mea o luase raznade tot. Ca şi inima ca şi toate cele. Am întrebat şo-ferul dacă n-avea vreo duşcă, aşa aş fi tras un gât săprind curaj! Evident, n-avea. Mi-am vărsat nădufulasupra lui:

– Atunci, fă şi tu ceva pe lumea asta! Arun-că naibii mahoarca aia şi mişcă-ţi fundul şi adu trusade prim ajutor, şterge foarfecele cu spirt sau cu un de-zinfectant ceva, că o să avem nevoie! Şi stai de pază,să nu prind vreo smiorcăită că-mi vine pe cap, pânăce nu spun eu!

S-a executat, parcă bucuros că avea ceva defăcut, care să-l ajute să iasă din starea de agitaţiecare-l cuprinsese. Mi-am dat şi eu pe mâini cu un gelantibacterian pe care-l aveam prin geantă şi m-ampus pe aşteptat. Parcă aşteptam apocalipsa. Şi chiara venit. Nu mai ştiu cum am tras copilul, cum i-amtăiat cordonul (de asta mi-a fost cel mai frică!), dacăl-am curăţat de ce avea pe el. Mă obseda întrebarea:când am mai trăit asta sau unde am mai văzut-o?Apoi mi-am amintit scena din „Pe aripile vântului”.Nimic nou sub soare! Şi prostănaca aia de ScarlettO'Hara îşi asistase prietena la naştere, fiindcă era în-drăgostită lulea de zmeul Ashley. Şi ea, ca şi mine,ar fi putut s-o lase să se descurce cum o putea, even-tual n-avea decât să crape, abia i-ar fi netezit caleaspre cel iubit. Şi totuşi, n-o făcuse.

M-am dezmeticit când mi-am dat seama căfiinţa care venise pe lume în pustietatea aia aveanevoie de ceva de îmbrăcat. I-am adresat Soniei în-trebarea:

– Ai ceva scutece la tine? A început să plângă, cerându-şi iertare, că

nu se aştepta. Susţinea că fusese o naştere prema-tură. Dar mie nu-mi folosea la nimic, nici mogâlde-ţei care orăcăia. Mi-am scos bluza, felicitându-măcă era dintr-un material moale, de bumbac, l-am în-făşat cum m-am priceput, apoi am pus şoferul să-midea cămaşa lui să mă acopăr. Senzaţia pe care amavut-o ţinând copilul pe care l-am ajutat să dea nascu lumea - n-aş putea s-o descriu. I l-am pus maică-sii pe piept, apoi n-am mai ştiut nimic.

Când m-am trezit, Petru era lângă mine.Am crezut că visasem. Mi-a zâmbit. Am întrebat deSonia.

– E bine, sunt amândoi la maternitate.– Şi tu de ce eşti aici? – Am venit să-ţi mulţumesc. Am făcut un gest de lehamite din mână,


17

ceva gen: „De mulţumiri am sacul plin!” – Eu ce caut aici? Unde sunt? – În spital. Ai leşinat imediat ce i-ai dat

copilul Soniei. Când a venit, în cele din urmă, Sal-varea, v-a luat pe amândouă. Eu am venit cât am pu-tut de repede, după ce m-a anunţat ea.

Privind la mine, m-a umflat râsul, încă pur-tam cămaşa şoferului. Apoi, brusc, zâmbetul mi-a dis-părut. Mă gândeam ce complicată-i viaţa. Eram mul-ţumită, chiar mândră că mă descurcasem într-o situa-ţie în care n-aş fi crezut vreodată să fiu pusă, dară-mite s-o mai şi rezolv. Dar gustul amar nu dispărea.Mă tot întrebam ce lecţie mi-a dat viaţa, ce se cereaînvăţat, băgat la cap, urmat... Apoi, mi-am amintit.Mi-am amintit că mai văzusem asta undeva. Palmape care o primise, în final, Scarlett fusese atât dedură, încât eu n-aş fi putut-o suporta. Iar eu nu vo-iam să urmez aceeaşi cărare cu spini. Să suspini anibuni după un bărbat, ratându-ţi viaţa, anulându-ţi vi-sele, respirând numai pentru el, pentru ca, în final,

să afli că el nici măcar nu te-a iubit, că nu te-a privitnici măcar o secundă ca pe o posibilă parte din el.Brusc, m-am dezlegat de Petru, cum se separă apade ulei. Descătuşată, am repetat gestul de lehamite,spunându-i pe un ton hotărât, spre marea lui stu-poare:

– Dispari!!!Şi, după ani de zile, am avut sentimentul că,

în sfârşit, sunt un om liber.


18

Mihaela AioneseiPOEME

curcubeul de la capătul ploii

te voi aștepta în ploaie până când rănile contorsionate vor lua forma șinelor dreptetăcerea lor va deșira cu ușurință greutatea marfarelor pline cu inimile mele în care am murit de atâtea orifără să înțeleg rostul unicului sens

te voi aștepta în ploaie cu toate îmbrățișările crescute cu toate sărutările

vândute urâtuluimă voi agăța de singura speranțăcare-mi menține umbra –curcubeul de la capătul ploiipoate atunci vei auzi liniștea care frânge picături de sudoaredin spinarea cerului doar ca tu

să vii

te voi aștepta în ploaiecu toate diminețile răscoapte

în pumniși nopțile adunate în poalăîmi voi lungi privirea până

se va pierde urma tuturor gărilor

până când la capătul așteptărilor va apărea Dumnezeu călarepe ultima lacrimă rămasă în viață

și nu vei ști...

de-ale vieţii

vreau să ies din tiparul hărăzitnumai așa voi reuși să sparg

pătratulîn colțurile căruia viața m-a pussă stau pe coji de nucăși-apoi să mă privesc

în oglinzile lumiica o prelungire fără să clipesc

ce naiba nu-i chiar așa de greunimănui nu i-a fost interzisă

cutezanța lui a firăbdarea lui sisifdoar ne cărăm unii pe alții

în fiecare zipe același munteseara ne primenim leșurileluându-ne pulsul între cearșafuriîncrețite de nebuniecică așa ar fi dragostea pe aici

dimineața luăm căpăstrul de viațăne înhămăm plictisiți sictirițicăutăm ziua de mâinecu ardoarea furnicii de a duceîn mușuroi bobul de grâu

uitând să fim fericiți pentrugrăuntele primit astăzi

fiecare poezie are dimineţile ei

se coc propoziții se îndepărteazăprepoziții

și pielea de pe suflet se jupoaie vorba a devenit bisturiufără anestezii se fac

intervenții lasercriteriile se introduc intravenos

pentru vindecare rapidă vindememoții la primul colț de stradăodată cu ziarul de dimineață

furtul a devenit sport naționalcopiem trăiri dezamăgiri regretene însușim până și handicapuripentru clipa de fericire obținutăla foc automat

iubirea chircită în scaun cu rotilese arată tăcută printre tarabe

clovni născuți cu durerea în oaserostogolesc răni până

în măduva copilărieiși râd de se prăvălesc perețiicarnea se împrăștie

umbrele umblă cu un poetpeticit în dreptul inimii


19

Lucian Mănăilescu

Umbrele alterităţiiUltimul volum de versuri semnat de scrii-

torul Geo Galetaru (Mesagerul obscur, Editura„Eurostampa” – Timişoara, 2015 ) reprezintă o acu-mulare magmatică a energiilor lirice, produsă pefalia dintre vis şi realitate , autorul trăind, după cummărturiseşte, „într-o ficţiune de care m-am îndră-gostit”.

Acesta pare a fi şi mesajul poeziei Aşa seîntâmplă, de pe coperta a patra a volumului: „Amcumpărat o carte/ i-am deschis paginile/ am plonjatîn ele/ ca-ntr-un abis incoruptibil/ nu este corect/ i-amspus umbrei mele/ care mă urmărea îngrijorată/ depe peretele opus/ nu este corect/ eu să mor/ şi tu sătrăieşti/ dar/ mai ştii/ aşa se întâmplă lucrurile/ pes-te tot/ în cărţi.”

Spectacolul lumii, cu apeducte ruinate deglorie, cu lucruri ce scâncesc ca nişte insecte multi-colore, cu haine ce miros deja a trădare târzie dez-văluie nevoia de alteritate, stârnind o evadare dinconfesiunea scrisului („Scrii şi scrii/ O imagine avieţii şi a morţii/ Cât să crezi în ea” - Epifaniiledimineţii) . Ipostazele Eu-lui autorial sunt seduse depersonajele care îl interpretează: umbra - Se recol-tează umbra tu plângi peste cuvinte/ Metafizica plân-ge cu capul pe butuc (Tu plângi peste cuvinte); Ci-ne ţine minte/ Lumina de ieri// Umbra/ De azi (Cineţine minte); Timpul e fructul acelui cuvânt care a-leargă/ De la un capăt la altul al lumii/ Cerul e aicidar cât de departe/ E umbra lui care te ţine de mână(Cât de departe); străinul - Oh voi, cu pleoapele ar-se de enigma străinului/ Câtă minciună dansând înmemoria opacă (Saltimbancul din turn); Faptelenoastre se duc în liniştea iernii/ Străinul va vorbi osingură dată (Străinul va vorbi); copilul de cândva- învăţând tăcerea/ plecările şi opiniile; cineva -Cineva care ştie tehnica umbrei/ Înţelesurile sar dincarapace/ (...) Aici cineva deschide fereastra şi plân-ge/ cineva creşte zăpezi în palmele singurătăţii

(cineva creşte zăpezi); Dar cineva vorbeşte pe ma-lul albastru/ Ar fi bine să fie vântul/ Ar fi bine să fiefratele vântului” (Ar fi bine să fie vântul), Râd şiplâng/ Cu tâmpla lipită de continentul acela/ Plincu păsări moarte// Cineva se apropie de mine/ Fărăsă ştiu/ Îmi spune cuvântul acela cumplit/ Cu carevoi intra cândva în lume...

Felul în care Geo Galetaru se joacă de-a cu-vintele aminteşte o superbă poezie a lui GheorgheSmeoreanu, din vremurile de început ale generaţieinoastre, pe care ar fi păcat să n-o reamintim: „Ne în-tâlnim ades în Babilon/ eu şi iubita care paşte mieii,/de dimineaţă sîntem sclavi la turn/ după-amiaza con-versăm cu zeii.// Noaptea avem noi doi un joc cu sem-ne,/ le descifrăm şi zgîriem în lut/ povestea lupteilimbii cu urechea,/ de cînd a fost, de când a înce-put...// La turn avem o muncă nemiloasă,/ săpăm înzid mari cuiburi de beton,/ o, limbile sînt nişte păsărimute/ care se-ntorc să ouă-n Babilon” (Întâlniri înBabilon). Există, la Geo Galetaru, o destructurare acuvântului („Dar numai cuvântul acest şarpe silen-ţios/ Numai el răspunzând peste ape peste orbitelegoale”) o tăcere în care ţipătul întârzie ca un cocorrănit: „Câte coline apun în cuvinte/ doar râsul celorcare privesc de pe malul celălalt/ Trupuri străineîntr-o iarnă fără sfârşit/ Spaţii în care clădim sin-gurătăţi necesare” (Spaţii). O îndepărtare (când teîndepărtezi cineva te ţine de mână) ce apropie tre-cutul („Poate va veni pasărea într-o zi când suntemplecaţi/ La drum cu soarele care-şi uită umbra înnoi” - Spaţii), iar ceea ce trăim reprezintă „un dupli-cat/ al umbrei atroce” (Drept în faţă) care amane-tează metafizici de cartier/ Salturi în gol şi idei sub-til glazurate: „Spaţiul dintre tâmplă şi regnul am-nezic/ Copilăria oglinzii într-o intransigenţă pros-peră (Cândva vom fi). Se poate vorbi, în ultimă in-stanţă, despre cuvântul cuantic, nucleul unei conceptîn jurul căruia, la distanţe incredibile, se află energiade undă a gândului.

Alteritatea de care aminteam („În seara as-ta/ Cineva trece râul în locul tău” ) se multiplică învortexul memoriei, cu un fel de resemnare dispera-tă: „Poate că suntem pedepsiţi să nu mai ajungem/nimeni nu ştie nimeni nu întreabă unde e locul ace-la” (Nimeni nu ştie). Toate acestea şi altele/ Lăsân-du-şi urma la marginea oraşului/ În calea mesa-gerului obscur” induc condiţia cotidianului suporta-bil: „Stai în banca ta/ Mi s-a spus// De la o respi-raţie la alta/ E un continent imperceptibil// Cinevorbeşte/ Cui i se cuvine fructul sonor al trădării//Ca şi cum m-aş da într-un scrânciob/ De ceaţă/ Sfi-dând gravitaţia bunelor maniere// Stai în banca ta/Mi s-a spus// Salopeta de duminică/ Oricum nu ţi sepotriveşte” (Salopeta de duminică).

RAFTUL cu cărţi

În acest amalgam de căutări, revolte şi abandonări,simplificat în Ceva care nu există/ O întâmplare fu-gind prin ploaie(Animalul acela), timpul devineamnezic (ca o floare roşie la butonieră) şi ameninţă-tor (Va veni animalul acela/ Cu o mie de capete/ Cuo mie de guri flămânde în asfinţit/ (...) Mângâie tim-pul/ Atât ţi-a rămas/ În această lumină artroce/Când amurgul trece cu şenile de aur/ Peste chipul tăuneînvins - Atât ţi-a rămas) iar istoria un tărâm al în-străinării: „Din văi am plecat şi în văi ne întoarcem/Ceasul fierbinte îşi spune povestea fără să vadă/Fără să simtă micişle cataclisme care zgâlţâie oglin-da/ Am fost aici şi am cultivat cu fervoare/ Deliciilecăderii în gol saltul peste consecinţe/ La televizor ci-neva trasează geografii invizibile/ Pe pielea unuianimal fără identitate” (Geografii invizibile)

Doar poetul, asemeni lui Ghilgameş ştie căvictoriile, în aventura existenţială, sunt apanajuliluziei sau al zădărniciei: „Mişcările/ Insecte docilepe un perete fosforescent// Ridici mâna/ Un imperiuse scufundă/ În lacrima învingătorului// Următorulpas/ Aduce/ Întunericul mai aproape/ De buze// Şiiată cât suntem de/ Singuri/ În această linişte/ Fre-netică” (În această linişte).

Singura victorie, singura fereastră spre eter-nitatea clipei, este posibilă doar în irealitatea poezi-ei: „Ce este poezia/ Nu vă mişcaţi/ Nu cereţi cu-vântul străin/ Am fost pe malurile abstracte şi-amvăzut/ Trupuri în moleculele vântului/ Veţi duce peumeri/ Povara a ceea ce nu sunteţi/ Ce este poezia/E duminică şi cineva vă ţine de mână/ Cineva se iala întrecere cu umbra/ Cândva veţi spune: am ajuns/Am învins depărtarea cu/ Mâinile noastre fragile”(Poezia)

Partea a doua a volumului - Doar linişte fă-ră timp - proiectează pe ecranul de la marginea lu-mii „Un declic al orbirii din noi,/ de care nu suntemvinovaţi”. Aici „e răspunsul şi marginea/ nu maivorbeşte,/ marginea îşi consumă vocaţia,/ doar tudoar tu în lumina feroce,/ intraductibilă” (În luminaferoce).

Desigur, o cronică ce ar depăşi condiţiaacestor însemnări de lectură (care nu ne îndoim căva exista) ar putea aborda şi alte perspective ale li-ricii lui Geo Galetaru, care ne ajută să stingem tele-vizorul, după ce ne-am umplut plămânii cu vise.

Asta în timp ce poetul rămâne singur/ pemuchia albă şi e seară// genunchii trec de umbră/somnul nu mai ajunge aici// ca o veghe la fereastră/cu degetele proptite/ în întunericul moale/ o coliviezburătoare/ nori care uneori pleacă// nimeni în spa-tele timpului/ privirea rămâne în urmă/ respiraţia eun perete cald/ care se prăbuşeşte// ploile vor spunetotul (Ca o veghe).

Rămâne, aşadar, turnul de fildeş şi - cum spuneaOdysseas Elytis - ca sentiment un cristal.

Cel de al doilea volum de poezie semnat deAdy Filimon (Ştefia – Editura ,,Vinea, 2015) bene-ficiază de un excelent ,,îndreptar” critic, pe care îl ada-ugă viziunii lirice a talentatei poete, O. Soviany.

Octavian Soviany

Jurnal de leprozeriePoezia lui Adi Filimon aparţine unui suflet

timorat şi clastrofob, care, în mijlocul unui spaţiudezolant de ostil, veritabilă carceră ontologică, des-tinată să zădărnicească orice tentativă de evaziune,simte chemarea aspră a libertăţii, ce se concretizeazăîn reverii de zbor şi băi de aer purificatoare, care eli-mină corporalitea grosieră, neutralizând acţiunea e-nergiilor gravitaţionale: ,,în marea junglă urbană eunu mă supăr/ la început mă simt grea ca după o baieîn mare/ apoi uşoară ca un nor gol fără ploi şi fărădrum/ a venit vremea să alerg printre valuri înspu-mate/ printre coame de mânji născuţi liberi/ prinploaie de abur prin foc de şuvoaie de aer/ n-am ni-mic de pierdut nu mai am mamă şi tată/ nu mai amfrate şi soră nu mai am ţară/ nu mai am iubire şi ni-mic nu m-apasă/ aşa cum o face timidul şi veşniculvânt/ aducător de frică şi moarte/ ce gust bun arelibertatea/ atunci când te-mpinge din spate şi teînalţă/ ca un zmeu în soare” (nimic de piedut aici).

Asemenea momente de levitaţie sufleteascăsunt însă rare, un negru saturnian, care posedă greu-tatea excesivă a plumburilor bacoviene macerează


20

insidios nervii, produce pretutindeni formaţiuni tu-morale şi metastaze, învăluie lumea în culorile tene-broase ale thanatos-ului: ,,în mine totul e negru,/ mădoare furia din piept ca un animal în agonie,/ aşa detare încât roade lanţul cu dinţii./ m-aş condamna lamoarte, aşa de neagră e ziua de azi./ animalul urlă,speriat de atâta negru,/ peste el se adună ceea ce amîn stomac, adică/ un moft de cangrenă şi fluturi” (înmine totul e negru).

Prin urmare, pentru ca existenţa să devinăsuportabilă este nevoie de efectul tare al anestezice-lor, al narcoticelor care conduc către o stare de semi-letargie, al analgezicelor care acţionează asupra lezi-unilor sufleteşti: „poate iubesc nopţile pentru că iau/o doză mare de morfină/ rămasă de pe vremea cândmama/ avea ceva neomenesc în lăuntru/ la începutfuram o doză ca să trăiesc/ aceeaşi stare ca ea/ pemine nu mă durea nimic/ decât sufletul ce sângerasub cearceaful alb/ ca un plasture vechi peste-o ra-nă nevindecabilă/ era frumos un timp apoi mamarămânea/ cu privirea înfiptă-n tavan cu pupilele di-latate/ peste care aruncam un pumn de lacrimi/ dingăleata de lângă pat/ peste două-trei ore îi serveamo altă doză de morfină/ pe care o savura ca pe o ma-să regească / în palatele de cristal” (poate iubescnopţile pentru că iau).

Infernul poetei este oraşul, care, în versurilesale, are aspectul leprozeriei de beton, bântuită de pre-zenţe omeneşti anodine, purtătoarele unei dubioaseşi iritante „normalităţi” ce provoacă descărcări in-tempestive de agresivitate, scene sanguinare de vam-pirism: ,,în leprozeria de beton sunt locuri în carecresc oameni normali/ ei nu vin niciodată spre minedar merg eu către ei/ curiozitatea mă face un lynxcu ochiul versat/ citesc în suflet ca pe file de piatrăo repulsie pentru leproşi/ fără motiv îmi ating vic-tima cu gheara şi un şuvoi de sânge cald/ îmi inundăvenele/ trebuie să-l car până la creier/ acolo de un-de porneşte fericirea care e doar/ o poveste cu maimulte finaluri/ atât / iau câteva ca amintire şi plecasemenea unei lipitori sătule” (cerul care dă dinverde-n albastru...).

În timp ce ,,normalitatea” irită şi contrari-ază, empatiile autoarei se dirijează în direcţia fiinţe-lor tarate şi marginale, a oamenilor cu handicap, a,,ciudaţilor” de tot felul, cu ingenuitatea lor aproapeangelică: ,,dorm târziu pentru că nimeni/ nu maispune poveşti de când a dispărut Ortansa/ eu ştiuce s-a-ntâmplat cu Ortansa a venit îngerul după ea/abia a mai avut ceva timp să se schimbe de pijama/îngerul nu era un înger cum ştim noi era un bărbatdezaxat/ fuma iarbă ştergea fără jenă mucii de per-dea însă avea/ nişte aripi imense de înger adevărat/– am povestit asta cuiva am uitat cui/ dar din cauza

lui am pierdut prieteni adevăraţi/ mămicile adoptivemi-au spus că Ortansa a plecat acasă/ că s-a făcutbine/ demenţa ei s-a vindecat/ mi-au dat chiar o aca-dea dar eu ştiu/ că Ortansa nu acasă a plecat ci cubărbatul ăla jegos/ prea era fericită şi-l săruta pegură golanca” (îngerul şi Ortansa).

Înconjurat parcă de germenii tuturor boli-lor, contaminat cu lepra care erodează pereţii oraşu-lui şi fibrele omeneşti, personajul liric capătă el în-suşi fizionomia făpturii estropiate, peste care s-a abă-tut un potop de infirmităţi: ,mă apucă mereu dor/ decasa mea din leprozerie/ de când am plecat nu maipot săruta pe nimeni/ ştiţi/ eu nu am buza de sus iarcea de jos a crescut puţin peste/ de-aceea zâmbetulmeu seamănă cu un rictus amar/ incapabil să schiţe-ze fericirea/ perseverez/ dimineaţa pierd câteva cli-pe în oglindă/ căutând acel chip de bună dimineaţacând încă/ tu dormi pe tine şi te repezi la cafea ca undrogat/ am senzaţia că numai aşa mă poţi privi di-mineaţa/ subiectul principal din viaţa ta sunt eu/faci eforturi să arăţi că nu-ţi pasă de infirmitateamea/ dar eu ascult cum vorbeşti în somn despre grea-ţă/ poate că bei prea mult e scuzabil/ mai mult decâtmine nu bei dragul meu/ e un paradox extrasenzo-rial nu mă certa pentru că/ numai aşa mă pot uita’’(mă apucă mereu dor).

Spiritul acestui loc nu poate să fie decât Ju-mătate-om care regentează peste destinele celor dinleprozerie, menindu-i, încă din clipa naşterii, muti-lărilor, schilodirilor, experimentelor chirurgicale alea-torii, transplanturilor psihotice: ,,Ştefia: –/ cald cald/rece rece/ cald cald/ şi mai cald/ fierbinte / Ştefia îşismulge placenta de pe faţă/ e un copil norocos năs-cut azi/ 13 ianuarie seară fără post/ cu-n tată poso-morât ca o sticlă de ţuică goală/ în lumina întune-cată de-afară se joacă/ nişte fulgi de zăpadă/ fetiţeşi băieţi aleargă să prindă stele căzute din cer/ laŞtefia în minte e linişte poate că trebuie/ să-şi facăgriji pentru ziua de mâine/ sălbaticul Jumătateompândeşte/ din stradă ochiul sănătos al copilei/ aşaface de câte ori se naşte ceva în leprozerie/ tic-tactic-tac ceasul de buzunar îi spânzură pân’ la poale/tremură în frig şi cere un strop de mâncare/ tatălŞtefiei îi aruncă un rest de buric/ e bătălie mare pen-tru placentă (unul n-are dinţi / altul n-are mâini)/doar lăuza doarme adânc între perne/ cu ochii largdeschisi” (Ştefia).

Moartea îsi arată colţii de pretudindeni, etransmisă prin cromozomi, ca o zestre ereditară fu-nestă, de la o generaţie la alta: ,,când tata a muritam curăţat meticulos/ locul unde a stat/ am umplutsaci de piper şi dintre haine cădeau/ mărgele verzirotunde şi lucioase / ca irişii lui de copil mare/ ampus la loc/ perna şi pătura am vândut patul am vân-


21

dut bicicleta/ şi mă-ntrebam dacă numai atâta avea/în spatele uşii am descoperit o cascadă micuţă dezahăr/ de când lipsea furnicile cărau bob cu bobaverea lui/ am căscat gura să-mi rămână ceva de latata/ cascada se făcea tot mai mare mai aprigă/ za-hărul curgea în valuri sclipitoare/ şi eu strigam numai vreau nu mai vreau/ gura înghiţea pe nemeste-cate praful de stea/ până când somnul m-a cuprinsde la brâu în jos/ braţele măcelăreau sinapse nervoa-se/ invadând lumea reală cu gânduri sinucigaşe/ măgândeam că viaţa/ mi se scurgea ca averea tatei prinsângele dulce/ aveam să mor ca el cu ochii miraţi/de copil bătut fără să ştie de ce/ mi-am pus mâinilecruce peste piept şi zahărul curgea” (când tata amurit am curățat meticulos).

Jurnalul leprozerian devine acum roman defamilie sumbru, o ,,cronică a deceselor” şi o tomo-grafie a spaimei de moarte: ,,străzile mă strigă penume dar nu e numele meu/ îmi spun „orfelina”/ şioamenii se uită după mine ca după o nălucă/ poatenu-s destulă poate sunt lichidă/ şi mă adun de pe josstrop cu strop ca apele faraonilor/ mă doare tata -un fir de păr altul nu/ un pas da altul nu/ mă doaremâna dreaptă ca şi cum ar fi mâna lui uscată/ îlplâng de trei ori pe zi peste ochii/ ascunşi prea multîn orbite/ peste barba crescută puţin/ haina încreţităpe margini nu e a lui/ e a nu ştiu cărui străin/ i-a dat-o să se-ngroape cu ea omeneşte/ şi mă sperie căpleacă tot mai des şi mai des iar într-o zi/ nu maivine/ cu mama a fost la fel - a stat ce-a stat apoi aplecat/ până să moară tata am plâns-o pe mama detrei ori pe zi/ acasă am plâns-o/ bisericile nu mă maiîncăpeau de tristeţe/ mama surâdea neînţelegând dece hainele o strângeau/ şi pălăriuţa se făcea tot maimare ca un cuib de bâtlan/ acolo i se adunau toate/chiar şi eu mă cuibăream uneori în pântecul ei/ pâ-nă să moară mama am plâns-o pe bunica de trei oripe zi/ ea ştia asta/ deşi n-o vedeam o căram în spatesă-mi fie cald şi bine/ avea un picior mai scurt şischiopăta ca o cârjă spânzurată în aer” (apele fara-onilor). Dar devine mai cu seamă un jurnal al ma-ternităţii oripilate, care descoperă în ţesuturile proas-pătului născut toxinele ,,leprei” şi are revelaţia fap-tului că a adus pe lume o nouă ,,fiinţă pentru moar-te” în care procesele dezasimilative sunt deja în pli-nă desfăşurare: ,,Ştefia are un tată virgin ea însăşieste aşa/ păcat de mâinile ce sângerau în uterele al-tora/ Ştefia va muri şi ea cândva degetele se vor de-scărna/ şi una câte una falangele vor fi hrana câi-nilor maidanezi/ la fiecare colţ de stradă copiiivând/ mănuşi de bumbac de toate mărimile/ se cum-pără duzini de marfă pentru vremuri grele/ şi undee necesar mănuşi cu degete împăiate/ o întreagă ma-nufactură se naşte/ aici copiii fac legea/ e bine să ai

copii fără degete lipsă/ mânuţele lor te ajută să ducicana la gură/ tu doar te prefaci că ridici braţul-ma-rionetă/ ceilalţi să vadă gestul suav din fiveo’clock/nişte gentlemani adevăraţi nişte ladys încântătoare/schimbă impresii despre Dumnezeu care vine peri-odic/ să-i viziteze cu familia sa/ viaţa în leprozerienu e bună nici rea/ trebuie să-i vezi şarmul şi cal-mul” (Ştefia are un tată virgin, ea însăşi este aşa).

Cronica maternităţii se intersectează însăpermanent în versurile poetei cu o lirică dezabuzatăşi epurată de nostalgie a copilăriei, care se naşte dinacelaşi sentiment al precarităţii ontologice, căci co-pilăria nu mai are aici nimic idilic, nimic ingenuu,ci e, dimpotrivă, asociată cu descoperirea caracteru-lui iluzoriu al existenţelor omeneşti: ,,tata nu m-aiubit/ el avea treizeci de ani / eu aveam viaţa adu-nată în plic/ anii lui înnoptau în cuiburi de lebede/plecau toamna trişti se întorceau primăvara veseli/ai mei erau legaţi de Mica/ erau îmbrăcaţi în ro-chiţele ei din copilărie/ într-o zi mi-a spus că tata numă iubeşte/ copilul preferat e fratele/ mi-a spus căde fapt nici nu exist/ că o păcălisem că m-am născut/şi-am râs amândouă de întâmplarea aceasta/ aşa detare/ încât îngeri de piatră s-au rupt” ( tata nu m-aiubit).

Spre deosebire de autenticiştii „pur sânge”,care repudiază ,,poemul ideologic” şi îşi cenzureazăcu străşnicie orice pornire spre cogitaţia speculativădin oroarea faţă de tot ce nu mai păstrează caracterulfrust al percepţiei nemediate, poemele lui Adi Fili-mon sunt solidare cu o ontologie a declinului şi a fra-gilităţii, cu o ontologie a efemerului din a cărei per-spectivă toate fiinţele, lucrurile şi semnele stau subameninţarea unei apocalipse potenţiale, iar peisajelecitadine se convertesc în versurile sale pe nesimţiteîn sumbre panorame eschatologice: ,,copiii marisunt cu miile răspândiţi/ în curtea noastră, nu ştiu/de vor pleca vreodată; mama le-a dat/ cocoşul defier de pe casă./ nu mai bate vântul din cauza asta,e cald/ şi soarele a căzut peste noi, mai e/ un singurstâlp în prispă / şi-un singur nor din zahăr roz./ co-piii mari sar până la el,/ degete lipicioase lasă urmepe geam./ avem două ferestre, una spre nord, altaspre sud,/ ele centrează lumina în beciul/ unde poatechiar mâine vom coborî/ fără scări, fără funii,/ nevom prăbusi, apoi vom adormi./ copiii născuţi dejamari, cu picioare de carne,/ atunci ne vor vedea,atunci vor fugi, când/ visele vor ieşi din pământuri/ ca aburii după ploaie” (copiii mari).

Pentru ca angoasa morţii să poată fi adusăîntre limitele suportabilului, poeta recurge la ,,costu-maţii”, la ,,puneri în scenă” care funcţionează dupăcanoanele unei retorici a eufemizării: ,,cine a văzutmoartea cu adevărat/ ştie că nu e înveşmântată în


22

negru ci în alb/ e aşa de imaculată şi fără de vinăca un păcat de iubire/ alaiul de îngeri îi deschide po-teca/ florile din păr tremură-n mersul ritmat de vals/şi cad pe singurul ochi senin ca o linişte/ înfioră-toare după furtună/ îngână uşor cântece de leagănşi te ţine la piept/ pe tine/ cel speriat/ ca să-i simţiinima de carne şi durerea de mamă” (cine a văzutmoartea cu adevărat).

Poezia autoarei este astfel, în ciuda aspec-telor sale de reportaj cinematografic, mai degrabăde viziune decât de notaţie; imaginile percepute prinsenzori sunt în permanenţă decupate şi reasamblate,deformate, contorsiate, din perspectiva unei per-cepţii interioare care reuşeşte să scruteze dincolo depelicula superficială a lucrurilor, unde descoperă custupoare neantul. Autobiografismul este ridicat ast-fel la parametrii mai înalţi ai istoriei fabuloase sauai mitului personal, realitatea reprezintă doar mate-rialul de construcţie din care autoarea îşi edifică vizi-unile coşmareşti, care urmează logica particulară avisului, amestecând observaţia veristă cu configu-raţiile onirice care vin din panoplia se pare încă pe-renă a suprarealismului. Aici trebuie căutată marcade originalitate a acestei poezii anxioase, dar lipsitede patetism, pe care poeta reuşeşte să o articuleze înrezonanţe şi sonuri nu lipsite de marca propriuluisău diapazon sufletesc, cu o remarcabilă siguranţă,fără poticniri, într-o mişcare egală cu sine de la uncapăt la altul.

Născută pe data de 18 ianuarie 1977, SilviaBitere a publicat cel dintâi volum de versuri, intitulatDe-a Caroline, la Editura Grinta din Cluj-Napoca,în 2012, având bucuria de a primi „botezul“ dinpartea a doi importanţi critici literari. Mă refer laAlexandru Cistelecan şi A.I.Brumaru.

În anul următor, 2013, Silvia Bitere a publi-cat al doilea volum de versuri, intitulat Gri Kami-kaze, la Editura Eurostampa din Timişoara, iar în a-nul 2014 i-a apărut volumul de proză scurtă, Poves-tiri cu scaun la cap, la aceeaşi editură timişoreană.Recent a ieşit din tipografie un nou volum de ver-suri, intitulat S-VIA Del Mar, la Editura Grinta,Cluj-Napoca, 2015, având o grafică de invidiat. Amavut fericita ocazie să primesc această carte, cu au-tograf, de la tânăra şi talentata poetă şi trebuie să re-cunosc, încă de la început, că am lecturat-o cu sufle-tul la gură.

Spontaneitatea discursului liric, originali-tatea şi frumuseţea metaforelor, dar şi „arderea“ sub-limă a cuvintelor m-au impresionat în mod deo-sebit: „un infractor care pătrunde în casa poetului/să-i cumpere visul va fi dat în judecată/ pentru furtcalificat“ (să nu intraţi în visul poetului)sau: „amadunat cu ochiul meu din aur o poiană plină cu voi/şi-am dat să bea fiecărui trecător din ea/ iar când pă-pădiile au început să plutească prea des în vânt/ nuam mai simţit depărtarea dintre două aripi/ pe careeu le-am numit cândva inimi“ (poem alcalin).

Versurile pe care Silvia Bitere le dăruieşte iu-bitorilor de poezie, curg parcă tumultuos, asemeniunui râu de munte ce se rostogoleşte vijelios, şle-fuind piatră după piatră. Ea este convinsă că: „unpoet adevărat nu mizează/ decât pe dimensiunile su-fletului său/... / uneori este pervers şi adesea absentcu cei din jur/.../ de aceea trebuie să greşească/ doarîn dimensiunile sufletului său“ (dimensiunile sufle-tului).

În majoritatea poeziilor sale, autoarea aces-tui minunat volum lasă impresia că trăieşte într-unmirific tărâm, privilegiat, care îi aparţine şi pe care-lapără cu toată voinţa unei adolescente ambiţioase.Adeseori, îi place să viseze cu ochii larg deschişi:„în vis se trăieşte cel mai bine/ eşti complice cu cinevrei tu atunci când vrei tu/ te poţi rostogoli ai armede toate dimensiunile/ eşti un lunetist cu suflet mare/care atrage atenţia tuturor/ în minunăţia zilelor...“(trage draperiile). Silvia Bitere încearcă şi reuşeştesă ne convingă că „iubirea nu are nevoie de glorie /de trâmbiţe ori trompete“ (poem pentru ea) şi că une-ori „au luat-o razna fluturii în mintea omului“ (cuaripi de cuc). Uimitor şi impresionant cum„par-fumul nobil va ridica fustele / celor mai rafinatedoamne /.../ fluturii vor zbura din rochiile rafinate“


23

Ion VasiuÎn versurile Silviei Bitere

„mereu există un nou început“

(poem în cinstea bărbatului).Regret că nu pot cita, în întregime, o super-

bă poezie, intitulată discuţia , din care voi reproducedoar câteva versuri, lăsând curiozitatea celor care voravea fericirea să o lectureze în întregime, după ceîşi vor procura volumul semnat de Silvia Bitere:„dintre toate discuţiile purtate cu Dumnezeu/ amales tăcerea/ ca simbol al eternităţii noastre vremel-nice“.

Lumea copilăriei, cu toate bucuriile şi jocu-rile ei, trezeşte frumoase şi emoţionante amintiri însufletul şi în inima poetei: „la noi ningea în casă decâte ori veneau sărbătorile/ aşa era la noi în suflet/aşteptam să prindem forma oamenilor de zăpadă/ca să trăim în cele din urmă trista bucurie/ de a netopi unul sub ochiul celuilalt“ (acasă e bine) sau „pevremea când femeile nu-şi părăseau casa/ pentruorice pasăre trimisă din cer/ pe vremea aceea tataaduna strugurii/ iar noi/ iar noi da/ eram fericiţi“(poem alcalin).

Nu o cunosc pe Silvia Bitere, dar mi-au plă-cut poeziile sale, găzduite în paginile unor presti-gioase şi apreciate reviste literare, în ultimii trei-patru ani. Nu ştiu cărui curent literar ar putea fi ală-turate cărţile sale de versuri. Ştiu însă că este unadintre cele mai talentate şi mai valoroase voci lirice,apărute în peisajul literaturii noastre contemporane,precum o nouă stea într-o constelaţie a inefabilului.Nu pot să închei fără a reproduce fraza pe care SilviaBitere a aşezat-o, în loc de prefaţă, pe prima filă aacestui nou volum: „Poezia mea este o chestiune se-rioasă. La originea ei trăieşte veşnic fantezia, deunde nu-mi pot imagina dacă fantezia este sau nu şiea serioasă, dar cu siguranţă este VIE !“ Lecturândacest volum, trebuie să o credem pe cuvânt...

Florin Ursuleanu

Târgul dintre ţăriPe 24 iunie a.c., adică chiar de ziua Dră-

găicii şi chiar în tradiţionalul târg buzoian cu acestnume, a avut loc un eveniment inedit: publicistulViorel Frâncu a lansat ediţia a doua (revăzută şi a-dăugită) a volumului Drăgaica – Târgul dintre ţăritipărită la „Editgraph” Buzău (2015).

Prima ediţie a cărţii (2004) a fost, mărturi-sea autor, o provocare, în primul rând pentru că ve-chimea târgului (la origini o nedee pastorală ce se des-făşura pe muntele Penteleu) presupunea o mulţimede abordări şi interpretări, iar documentarea era unadeosebit de dificilă, dacă luăm în calcul numeroa-sele distrugeri prin care a trecut oraşul de-a lungulzbuciumatei sale istorii, o parte importantă a fondu-

lui arhivistic fiind astfel iremediabil pierdută. Erafiresc, în context, ca datele unor documentări ulteri-oare să fie incluse într-o nouă ediţie (poate nu ulti-ma!) despre care prefaţatorul volumului dr. Sorin Gea-cu (cercetător ştiinţific în cadrul Academiei Române)remarca nu doar rigoarea ştiinţifică a autorului, darşi stilul agreabil, ceea ce face ca lucrarea să fie citităcu mult interes şi plăcere.

Invitaţii, majoritatea istorici sau oameni cupreocupărri în domeniu, (Alexandru Gaiţă, DoinaCiobanu, Constantin I. Stan, Marius - Eugen Con-stantinescu etc.) au punctat sincretismul sărbătoriDrăgăicii, care a preluat elemente din ritualurile pă-gâne (cf. etnologului Ovidiu Bârlea: „Drăgaica pareo rămăşiţă din practicile antice, prin care zeităţileprotectoare ale recoltelor erau solicitate să aperelanurile (...) fetele drăgaice continuând rolul preote-selor zeiţelor Ceres şi Diana”). Alte aspecte amin-tesc de cultul soarelui (Întreaga sărbătoare este unelogiu adus Soarelui, dătător de lumină şi bogăţie -apud: Doina Ciobanu), de vrăjitorie (culegerea ier-burilor de leac), de utiltatea Drăgăicii ca târg de fete,obor de vite şi bâlci.Pe de altă parte, aşa cum spune autorul, citând păre-rea Olgâi Horşia: „Drăgaica este: «un ecou înde-părtat al nedeii Penteleului şi care secole de-a rân-dul a înlesnit întâlnirea şi legăturile negustorilor ceveneau din Ţara Bârsei, Moldova şi Câmpia Bără-ganului»”

Primele două capitole ale cărţii (La izvoa-rele „Drăgăicii” şi Legende, folclor, datini şi obi-ceiuri), încearcă să schiţeze începuturile apelând laecourile străvechii sărbători în memoria colectivă.Un exemplu ilustrativ în acest sens este balada LinaCătălina – o adevărată perlă a literaturii populare:„Buciumele sună/ Fetele se-adună/ Şi se sfătuiesc/Şi se tăinuiesc,/ Cum le-învaţă maică,/ O aleg Dră-gaică/ Şi-i dau drăgăicuţe/ fete mai micuţe (...) Hai,Drăgaică, haide soră,/ Leagă-te cu noi în horă./ Lea-gă-te cu legământ/ Şi te ţine de cuvânt/ Trei ani nute-i mărita,/ Nici bărbat nu vei gusta/ Jurământulde-i călca/ O veni iar seceta...”


24

Următoarele capitole (III – XI) încearcă săetapizeze migrările târgului şi transformările suferi-te de acesta, fie datorită războaielor, calamităţilor na-turale sau epidemiilor, fie datorită mutaţiilor produ-se în viaţa economică şi socială. Nu este însă o sim-plă cronologie; datelor li se adaugă întâmplări, une-ori banale, alteori dramatice, descrieri de atmosferădesprinse din ziarele epocii, înscrisuri domneşti re-dactate într-o încântătoare limba arhaică sau însem-nări de „jurnal” ale unor personalităţi locale.

Iată câteva din punctele de reper menţion-ate:

La 26 august 1778, Alexandru Ipsilantiemite un act de „miluire”, în urma căruia Episcopiaera împuternicită să ia de pe urma târgului „ce se fă-cea la Buzău pe an odată la 24 iunie, care ţine 3zile” (...) vama cea obişnuită şi alte obiceiuri ce vorfi la târgul acesta, după cum s-au luat şi până acum”

Tot cancelaria lui Alexandru Ipsilante, la17 iunie 1797, emite o hotărâre prin care târgul estescos de sub administraţia Episcopiei şi mutat în Ba-riera Ploieşti, în cătunul Poşta, iar veniturile sunt ce-date orfanotrofionului (orfelinatul)

Doi ani mai târziu, la 2 mai 1799, Divanulemite o carte de judecată prin care Episcopia e obli-gată să preia târgul, din nou, cu înlesnirea „ca zabi-ţii (cei ce asigurau ordinea şi liniştea publică – n.n.)să vină numai cu trei zile înainte de începerea bâl-ciului şi să rămână doar două zile după 24 iunie”

Cutremurul din 14 octombrie 1802, războ-iul ruso - turc (1806 - 1812), ciuma lui Caragea, îngeneral lipsa de siguranţă a oraşului au determinatmutarea târgului. Pe 16 august 1808 acesta funcţi-ona la Valea Teancului (între Nişcov şi Tohani), un-de administraţia a construit barăci în care negustoriide pretutindeni vindeau pânzeturi de in şi cânepă,mătăsuri (borangic), dimie, cojoace, încălţăminte, bu-toaie, unelte agricole şi alte obiecte de uz casnic,cele mai multe aduse de prin părţile Braşovului. Unloc important în alişverişul târgului îl ocupa vân-zarera animalelor, a cerealelor şi a altor produselocale, în principal vinul şi ţuica.

În 1812 în urma stingerii epidemiei de ho-leră târgul se mută de la Valea Teancului, de pe mo-şia moşnenilor Verneşti pe moşia boierilor Cârlo-veşti la Gura Nişcovului.

În sfârşit, în 1819, domnitorul AlexandruŞuţu hotărăşte, la insistenţele târgoveţilor, redeschi-derea târgului pe vechiul amplasament: „Io Alexan-dru Nicolae Şuţu voievod i gospod. Zemle Vlahis-coe. Dumneavoastră ispravnicilor ot sud (...) vă fa-cem în ştire, că târgul Drăgaicei, ce este vestit şi o-bişnuit a se face la 24 de zile ale viitorului iunie, lacare vin neguţători şi de la locuri depărtate şi fi-

indcă în anii trecuţi pentru pricină de boală se po-prise, iar acum din mila lui Dumnezeu fiind sănăta-te, în toate părţile, este slobod, de aceea vă porun-cim să o publicuiţi aceasta în tot judeţul, cu totdina-dinsul, ca să audă şi la părţile vecine, cum că târgulDrăgaicei este slobod a se face, după orânduiala şiobiceiul vechi şi să îndemnaţi pe toţi cei ce vor vreaa merge să-şi facă alişverişul, de vândut şi cumpă-rat, fiind acest folos obştesc şi de primire să avemdomnia mea înştiinţare”

Mutaţii fundamentale au loc odată apariţiaconcurenţei de tip capitalist, potenţialul economic altârgului fiind afectat de apariţia negustorilor cumagazine stabile în tot mai multe localităţi, iar cătreanul 1850 micşorarea treptată a numărului de oi şiîmpuţinarea cantităţii de lână colectată au condusla o nouă orientare a profilului târgului, acesta de-venind târg de cai şi vite cornute mari.

Un eveniment cu ecou în epocă l-a constitu-it vizita în Drăgaică, la 23 iunie 1868, a prinţului Ca-rol I. Aflat în suită, artistul plastic Amadeus Pre-ziosi imortalizează momentul în acuarela Întoar-cerea din târgul Drăgaica.

Aşadar, târgul era încă destul de important,după cum precizează şi Dimitrie Gusti în manualulGeografie a Ţărilor Române (1867): „la Buzău seface un iarmaroc mare numit Drăgaica, el este al do-ilea în Muntenia după acel de la Râureni”

După cucerirea independenţei României, Bu-zăul cunoaşte o dezvoltare economică şi demogra-fică semnificativă (...). Populaţi a cresut de la 12000 de locuitori în 1878, la 19 000 locuitori, dintrecare 1448 comercianţi, la 1899 (...)

La începutul secolului XX, târgul Drăgai-ca funcţionează în partea de sud-vest a oraşului, peactualul amplasament, la intrarea în Zona Industrialădinspre Bariera Ploieşti. Constantin Garoflid (1872– 1940), ministru al Agriculturii în mai multe rân-duri îşi aminteşte: „Târgul Drăgaica se ţine şi acumîn marginea oraşului Buzău, lângă Bariera Ploieşti-lor. Începe la 10 iunie şi se sfârşeşte pe 24, în ziuaDrăgăicei, sărbătoare pe care ţăranii o ţin cu sfinţe-nie, deşi nu e trecută în calendar. De ziua aceea eisunt cu toţii la târg, ori care ar fi atunci treaba câm-pului. Târgul începe mai întâi cu vitele, îndeosebiboi şi cai şi ţine o săptămână, pe urmă vine târgulde mărfuri însoţit de jocurile şi petrecerile obicinu-ite de bâlci”

Dar, după cum scrie Dumitru Ionescu încartea sa Istoria oraşului Buzău: târgul Drăgaicase găseşte acum într-o stare de disoluţie, rolul săude piaţă de schimb pierzându-şi importanţa, ceea ceîl transformă „într-un bâlci predominant de mani-festări carnavaleşti”


25

Un scurt moment de reviriment va fi prile-juit de „montarea, între anii 1907-1908, a liniei de ca-le ferată Buzău – Nehoiaşu şi inaugurarea, găriiDrăgaica, fapt ce a facilitat aprovizionarea cu pro-duse şi mărfuri speciale a zonei de deal şi de muntedin nordul judeţului.

Intrarea României în război de partea An-tantei, urmată de ocuparea judeţului de trupele ger-mane a condus, inerent, la încetarea funcţionării târ-gului.

În perioada interbelică acesta este renumitpentru vânzări şi cumpărări de cai. Iată ce nota Con-stantin Garoflid: „În trecut, în timpul târgului, şesulcare se întindea la marginea dinspre miază-zi a ora-şului era plin de boi, vaci şi cu deosebire de cai.”

Începând din anul 1929, analizându-se câş-tigurile obţinute din închirierea locurilor pentru co-mercianţi, Primăria renunţă la arendarea terenuluiorganizând bâlciul în regie proprie.

Pentru perioada 1938 – 1940 însemnărilelui Garoflid consemnează: „Târgul de mărfuri ascăzut din an în an până ce s-a desfiinţat aproapecu totul. Cel de vite a rămas. Mai se ţine şi acum, dare mai puţin cercetat ca altădată”

După instaurarea regimului comunist bâl-ciul buzoian îşi continuă existenţa, mai mult în virtu-tea tradiţiei. De exemplu: „În anul 1947, găsim înTârgul „Drăgaica” 289 de negustori din Bucureşti,din care 19 veniţi cu manufactură şi galanterie, 54cu mărunţişuri, 14 cu ghete şi haine, 9 cu magazinefoto, 14 cu limonadă şi 66 cu diverse mijloace dedistracţie; de la Ploieşti au venit 30 (...) Galaţiul adat 4 comercianţi (...) din Pucheni – Prahova, auvenit 3 inşi cu albii, putini şi cofe, de la Fieni – Dâm-boviţa, 2 cu sticlărie, de la Focşani, unul cu limona-dă, de la Urziceni, unul cu o comedie, iar din judeţulBuzău: de la Vintilă Vodă, doi cu o comedie; de laValea Teancului, Greceanca, Mânzăleşti şi Cernă-teşti, câte unul cu articole de bazar; de la Mizil 4 şide la Simileasca 3, toţi cu mărunţişuri, iar de la Si-riu unul cu articole de Dogărie” (Ion Petrescu -Burloi – Subcarpaţii Buzăului – Relaţii ge-ografice om – natură, Ed. Litera 1977)

Bâlcul propagandistic îşi va avea şi el loculîn Drăgaică, ziarul Viaţa Buzăului consemnând (gro-tesc) în 1956: Drăgaica în trecut loc de exploatareşi jefuire a celor ce muncesc şi totodată un loc de pe-trecere şi distracţie a bogătaşilor (...) devine an dean, o sărbătoare care ilustrează tot mai mult alianţadintre clasa muncitoare şi ţărănimea muncitoare”.

Ultimul capitol, poate cel mai reuşit almonografiei, se intitulează „Drăgaica” în arteleplastice şi literatură. Aşa cum am mai amintit,primul artist plastic ce pictează scene din târgul bu-

zoian este Amadeo Preziosi, căruia îi aparţin lu-crările: Întoarcere de la târgul Drăgaica, Târguldin Buzău şi Oborul.

Ion Andreescu (profesor de caligrafie şi de-sen,câţiva ani, la Seminarul Teologic şi la Gimnaziul„Tudor Vladimirescu” pictează tablourile Bâlci înRomânia şi Bâlci de Drăgaică.

Carol Popă de Satmari (cel ce va devenipictorul şi fotograful Curţii Regale de la Cotroceni,lasă şi el posterităîţii o acuarelă, intitulată Bâlci (deDrăgaică). Mai sunt amintiţi, în context, artiştii bu-zoieni: Gheorghe Ciobanu, Marian Nica etc.

O primă evocare literară a târgului îi apar-ţine lui Dumitru Serbescu – Lopătari, al cărui „per-sonaj” (Moş Tarcoci) povesteşte: „Era târg mare delână, căci nicăieri nu se pomenea atâta lânărie caaici. La bâlciul ăsta veneau nu numai mocani şi ne-gustori din toată lumea, dar chiar şi fete şi nevestedin întreg ţinutul mocănesc. Ele aduceau ţesături şicusături de-ale lor, lucrate atât de frumos, că le cău-tau negustorii de scumpeturi de peste mării şi ţări”

Vasile Voiculescu, în Alcyon sau Diavolulalb descrie o latură mai puţin cunoscută a târguluidin Penteleu, unde hoţii de cai din Regat şi cei dinAustro-Ungaria făceau schimb de herghelii: „Înpreajma drăgăicii, cu bâlciurile ei renumite de cai,hoţii se întrolucau la Podul Calului, deasupra Pen-teleului. (...) Acolo se schimbau între ele prăzile”.

La „panoplia” literară a târgului ViorelFrâncu mai aminteşte Zoosophia poetului Ion Ghe-orghe (Fiii mei şi-ai nimănuia,/ ascultaţi la taica’/lui Gruia;/ afară a-nflorit orzoaica/ şi-a fătat ie-puroaica/ trei viţei şi-un ou -/ că mâine se deschideDrăgaica/ în târgul Buzău), precum autori locali.

Concluzia de final a autorului este, desigur,una pertinentă: „Avem o datorie morală ca aceastătradiţie să fie păstrată, înnobilată şi perpetuată degeneraţiile care vin”. Dar, din păcate, tradiţiile şivalorile spirituale au devenit măşti de bâlci, iar satulmondial nu are trecut, singura lui perspectivă fiindiluzia viitorului.


26

Carol Pop de Satmari

Dumitru BăluţăInsomnia bufniţei de piartă

*** Mai credeți că timpul există? Zadarnic.

O făcătură de-a filosofilor care, în loc să se descurce cu mișcarea

materiei, au inventat așa-zisul timp, iar meșteșugarii ceasul,

ca să-i imite cursul – un fel de a prinde soarele cu lada.

Chiar îl credeți pe Pablo Neruda că ,,pietrele au atins timpul”?

Pietrele ce nu-și mai au loc în sine,

adevărat, au stârnit ,,un miros de vârstă în fina lor

materie”,dar cum altfel în spațiul

de neînvins?

Că lumina-i tăiată în două de întuneric

să însemne timp sau e artificiul rivalitații

distanțelor?

Oh, acest concert teluric...

*** La poalele culmii, pe un bolovan perfect rotunjit de rostogoliri se relaxează unul zis Sisif,

omorându-și urâtul cu semințe

de floarea soarelui.

La poarta cimitirului un covor acoperit cu flori de spini și bănuți

coclițiși satul pe dric...

Știați că nu se mai învârte pământul?

*** Trenul se reține în gară ca să treacă peste linii orbul care nu mai apare.

Un fluture sentimental aplaudă cu mătăsoasele-i aripiîn aerul de motorină.

Orbul ca orbul:traversase pe din urmagarniturii cu lumea pasageră.

*** De la o vreme se pomeni că luptă cu insomnia bufniței de piatră

pe care tot el o încoronase în cuvânt.

Noapte de noapte, sus pe horn toarce subtil la firul Ariadnei, dar și fatumul hohotește în ochii ei

de lună.

Neîmpăcat cu moartea ordinară, iese poetul la maidan și zice: – Dacă ceasul e să pironiți

pe cineva, crucificați-mă pe mine, căci eu

sunt trădatulchiar de poemele mele.

– Ba nu, îl contrează servul cuiului, tu

nu ești barem mioritic. Mergi de cucerește

insomnia bufniței de piatră.

Şerban GeorgescuNiște lumină

Țin în brațe un prunccare ține în brațe un prunccare ține în brațe un prunccare ține în brațe un prunc

Mă orbește un pruncorbit de un pruncorbit de un pruncorbit de un prunc

Sărut un prunccare sărută un prunccare sărută un prunccare sărută un prunc

Arunc un prunc în cușca cu oamenicare fac pruncicare mănâncă oamenicare mănâncă prunci

Rămâne un „eu” (...) perioadă prunc

și niște lumină...

Codrina BranȘiruri de primăvară

Mă mutasem în toamnăDe astă toamnăŞi dintr-o dată…privighetorile!

Broasca în ţest,Bat:E cineva înăuntru?

Livezi cu mirese de pruniCălătorind Prin aprilie.

Abur verdeÎnvelind mesteceniAprilie

Măr japonezFlacărăLa fereastra deschisă

Ningea, ningea neînduratÎn aprilieNingea şi-n gândul meuUitat aşa în uşăPeste drumPudic un mărÎnvelit în mirarea roz-albăUitase de ce


27

VITRALII LIRICEVITRALII LIRICE

Mariana Ionescu (pseudonime literare: Ioa-na Papina, Diamanta Ștefanide, Benedict Ionescu,Vicenția Vara) s-a născută la 26 august 1947, în co-muna Amaru, județul Buzău. Este fiica lui Ion Io-nescu, preot, și al Marianei (n. Ștefănescu). Își înce-pe învățătura în satul Amaru, urmând apoi Liceul „I.L.Caragiale” din Ploiești (1959-1961) și Facultateade Limba și Literatura Română a Universității dinBucurești (1965-1970). În anul 1974 obține o bursăde specializare la Paris. După obținerea licenței, din1970, lucrează neîntrerupt, până în 2003, ca redactor(1970-1998) și redactor-șef la Editura Eminescu.Devine doctor în Filologie a Universității București,cu teza „Proza lui Tudor Arghezi” (1981). În anul2000, este primită în PEN-Clubul Român, iar în2001 este numită redactor-șef la revista „Universulcărții”.

A debutat în „Ramuri” (1971), cu un articoldespre „Cartea nunții” de G. Călinescu; debut în pro-ză cu „Tu, cel pașnic oștean...”, în revista „Lucea-fărul” (1983). A colaborat la publicațiile: „Luceafă-rul”, „România literară”, „Steaua”, „Ateneu”, „Ori-zont”, „Viața românească”, „Amphitryon”, „Carnetliterar”, „Cahiers roumains d’études littéraires”,„Universul cărții” şi, în ultima perioadă a vieţii, larevista Fereastra, devenind un preţios colaborator nudoar prin textele domniei sale ci şi prin sfaturile le-gate de ţinuta grafică a revistei.

Dintre volumele de eseuri, critică literară,proză și poezie publicate aminti: Artă și inspirație(eseuri - 1977); Două părți cal și una vizitiu (nu-vele - 1991); Exerciții de fidelitate (roman - 1978);

Interviu cu înger și maimuță (eseuri - 2001);Umărul de argint (versuri - 2002).

Editează din opera lui T. Arghezi, I. Al. Bră-tescu-Voinești, Liviu Rebreanu, Zaharia Stancu. Afost membră a Uniunii Scriitorilor din România. Aîncetat din viaţă în ziua de 3 iulie 2015, lăsând opagină albă pentru amintirile noastre, pe care va tre-bui să le scriem după ce ne vom reaminti cuvintele.

Semna Vicenţia VaraÎnchipuirea veșnicieiMamei mele in memoriam

O pasăre mi-a atins umărulcu zborul ei de argintşi, topindu-se în creştetul cerului,mi-a strigat:promite că n-ai să mori niciodată!

Strigătul ei a căzut peste frunzişul tulburatşi acesta a prins să foşneascăîn trupul vântului :promite că n-ai să mori niciodată!

Priveşte în oglinda meaşi promite că n-ai să mori niciodată! –a unduit lacul, sorbindu-mi imagineaca s-o scufunde, printre nuferi, în adânc.Apoi, glasul subţire al florilor a suitfâlfâind din petale fragile,împrejurul meu :promite că n-ai să mori niciodată!

Mireazma lor a curs pestepietrele drumului şi le-a înviatiar lucrurile, toate, s-au trezit privindu-măcu pupilele ascunse în solzii materieişi au murmurat:promite că n-ai să mori niciodată!

A izbucnit din pământuri lujerul luminiişi a îmbrăţişat întreaga lume cântând :promite că n-ai să mori niciodată!

Când am pornit peste îngălbenitele văi,rămaşi în urmă pe spinarea vremii –paşii mei îngânau, îngânau :promite că n-ai să mori niciodată!Dar m-am oprit pe ţărmul mării de argintşi am desenat pe nisipurile albemagicul semn al inimiişi atunci nisipul fermecat a începutsă silabisească în păsări, ape, pietre,


28

PRINTRE NUFERI, ÎN ADÂNC

în flori şi lumini:promite că n-ai să mori niciodată!

Beţi vinul acesta

Miroase a dulce carne de om,strigă zmeul scuturându-şi solzii lui groşila trei poştii depărtare de casă,miroase a dulce carne de om,urlă foamea zmeului pofticioasă.Dar eu vă spun vouă, prieteni dragi -nu mâncaţi mărul toamnei fiindcă elmiroase a dulce carne de om mai alescând pieliţa-i verde a sorbit cu lăcomiecăldura mâinii albe care l-a cules.Dar eu vă spun vouă, prieteni dragi -nu beţi apa aceasta rece şi clară,miroase a dulce carne de om fiindcăîntr-o târzie şi vicleană primăvarărâul va fi îmbrăţişat cu veşniciefragede trupuri de copii.Dar eu vă spun vouă, prieteni dragi -mai bine beţi vinul acesta caree sângele meu înspumat,beţi vinul acesta ce inundă viaţarostogolită între noi,grăbiţi-vă, trageţi mai iute sorţii şibeţi vinul sângelui fierbinte cândse limpezeşte în marginea nopţii.Dar eu vă spun vouă, prieteni dragi -dacă schimbaţi în pământ dulcevăpaia visului, cuvintele şi viaţa,gustaţi vinul sălciu din sângele meu fiindcădoar astfel veţi sorbi cu lăcomie setea în carese spală de tristeţe dimineaţa.

Un om şi un scriitor adevărat

Mi-este imposibil să vorbesc despre doam-na Mariana Ionescu la timpul trecut... Și totuși, devineri 3 iulie 2015, Mariana Ionescu, omul, supus

legilor biologiei umane, a plecat... Prea devreme, prea pe neașteptate, prea

brusc, prea discret. A rămas și va rămâne însă în me-moria celor care am iubit-o și am apreciat-o, și în is-toria literaturii române, scriitorul, poetul, eseistul,Mariana Ionescu.

Am cunoscut-o în anul 1999 când era re-dactor la editura Eminescu, cu ocazia publicării unuivolum al meu de versuri care s-a bucurat de atențiași sprijinul ei. Dar nu despre mine vreau să vorbescci despre felul în care poți simți încă de la prima ve-dere acea afinitate de idei, acea comunicare specială,dincolo de cuvinte, pe care nu o poți simți cu fiecarepersoană nou întâlnită. Am rămas de atunci în relații,le-aș spune amicale, ca apoi ele să alunece spre oprietenie curată și dezinteresată, o prietenie discretă,nesufocantă de nici o parte. Mariana Ionescu mi-ascris una din cele trei recomandări necesare întoc-mirii dosarului de primire în Uniunea Scriitorilor, în2006, recomandare care mi-a purtat noroc. Tot doam-na Mariana Ionescu mi-a făcut onoarea să participela două din lansările mele de carte și să vorbeascăpublicului despre ele, lucru pe care nu am să-l uitniciodată.

Tot domnia-sa mi-a deschis cu generozitate„fereastra” spre revista Fereastra din Mizil, undedomnia sa a fost întotdeauna apreciată, revistă cucare am bucuria de a colabora și în prezent. Era unom generos, altruist, care te ajuta fără să aștepte re-compense sau întoarcerea serviciului făcut. A aduso contribuție deosebită la Dicționarul Scriitorilorromâni nu numai în perioada cât a lucrat ca cercetă-tor la Institutul George Călinescu ci și în perioadapensionării, prestând o muncă onorifică. Nu refuzaniciodată pe nimeni, ajutând pe tinerii sau mai puțintinerii scriitori, cu o prefață sau cu o recomandare.

I-am admirat devotamentul familial și pro-fesional, dăruirea și dedicația cu care se implica înactivitățile cultural artistice, la nivelul Asociației„Iulia Hasdeu” din care făcea parte sau în alte activi-tăți unde era solicitată. Se bucura de apreciere și re-spect, multe reviste găzduindu-i creațiile poetice sem-nate cu pseudonimul Vicenția Vara.

Prin plecare ei prea grabită, pierd o mareprietenă iar colegii de breaslă pierd un om și un scri-itor adevărat. Vorbisem ultima dată în urmă cu o lu-nă să ne întâlnim dar din păcate, această întâlnire nua avut loc și nu va mai avea loc niciodată în aceastălume. Mariana Ionescu s-a desprins discret din car-tea vieții și a intrat la fel de discret în cartea istorieiliterare unde creațiile domniei-sale vor ocupa un locimportant.Dumnezeu s-o odihnească!

Maria Postu


29

Jurnal de scriitor

Mircea Băduţ

Reinterpretări de mituri şi legende

(micro-serie de autor)

Rândurile următoare povestesc cum, dintr-oînlănţuire de experimente literare, s-a întâmplat săapară această „serie de reinterpretări speculativ-an-tropologice de mituri şi legende populare”, înfiri-pată prin cele două cărţi apărute la Editura Euro-press în primăverile 2014 şi 2015.

Volumul prim: „Întoarcereafratelui risipitor”

Nu ştiam, nefiind eu chiartipul de persoană strategic-cere-brală, unde mă vor duce încercări-le scriitoriceşti, astfel că - mai alesprivind-o retrospectiv - evoluţiam-a surprins şi pe mine, făcându-măsă urmăresc înlănţuirile cu oarece

încântare. Povestea „catenei” începea în anul 2011...Am scris o carte împreună cu fiica mea. Lu-

crurile s-au întâmplat astfel: eu strânsesem câtevaproze scurte (ficţiuni şi eseuri apărute într-o cadenţădezlânată), iar fiica mea - Anca - produsese o seriede texte (majoritatea lirice) ce-mi păreau reuşite.Cum nici unul dintre noi nu acumulase destule scrieripentru un volum solid, ideea de a le „contopi” într-osingură carte a venit firesc. Şi - pentru a nu avea apa-renţa unui volum rezultat prin alipirea a două cărţidistincte - am propus să ne alternăm textele în cu-prins: o scriitură de-a mea urmată de una de-a ei,ş.a.m.d. Rezultatul a fost interesant, şi cartea (Ficţi-uni familiare, Editura Conphys) a avut un pic desucces. Aşa încât - încurajat de această formulă (al-ternant-bicefală) - i-am propus apoi fiicei mele săscriem împreună un roman, dar unul la care să nulucrăm „umăr-lângă-umăr” (pentru că abordarea nuar fi convenit spiritului ei de adolescent aflat în de-sprindere de tutela părinţilor), ci un roman împletitdin capitole scrise alternativ şi cvasi-independentde către cei doi autori. Ceva ca un dialog, ori - maidegrabă - ca o alternanţă de monologuri servind ace-luiaşi obiectiv literar. Şi, pentru ca eventualul cititorsă înţeleagă rapid structura cu participările întreţe-sute ale autorilor, am spus că ne trebuie o temă cu doipoli, o temă uşor de recunoscut.

Cea mai potrivită dintre ideile ce mi-au tre-

cut atunci prin minte mi s-a părut parabola biblicăcu întoarcerea fiului rătăcitor. Fiica mea n-a fostchiar încântată de propunere, dar nici n-a venit cualtă variantă. Mi-am zis că, dacă încep eu, şi îi aratunul-două capitole, va fi atrasă de proiect. Fixasemcadrul de lucru astfel: proza să cuprindă o perioadădin viaţa a două personaje legate biologic şi prindestin (fraţi dintr-o familie mică), iar firul epic săalterneze subcapitole „povestite” de cele două per-sonaje.

Pentru a accentua premisa temei biblice ampropus să-i botezăm pe cei doi fraţi după alte douănume notorii: Cain şi Abel (într-o mică anagramă) -exploatând voit riscul prejudecării personajelor decătre cititor. Deşi numele sugerează contextul biblicşi destinul personajelor, speram ca paralela să fiedoar provocator-dilematică pentru cititor.

Abordarea propusă pentru proiect s-a con-turat după scrierea primelor pagini. Stilul părea săcorespundă dramei interiorizate, cu accente de psi-hologie şi filosofie: un teatru de gânduri ca o dezba-tere laică (în dublu monolog) a cunoscutei parabolereligioase. Astfel, capitolele - fiecare cu gânduri şiîntâmplări din mintea şi din viaţa câte unui frate - seputeau intercala aproape fără a depinde între ele, cidoar având o cronologie sumară şi pornind de la unset de amintiri comune. De asemenea, anumite sec-venţe biografice urmau să fie revelate din ambeleperspective.

Însă datul temporal al autorilor n-a fost u-nul prielnic: fiica mea s-a retras din proiect, fiinddin ce în ce mai speriată şi mai absorbită de cele do-uă mari praguri din viaţa ei: bacalaureatul şi ad-miterea la facultate. Cum eu deja înaintasem cu po-vestea unuia dintre cei doi fraţi (şi cum ideea proiec-tului încă mă fascina), a trebuit să preiau şi destinulceluilalt. Deşi visasem un roman (unul bipolar), pâ-nă la urmă a rezultat o nuvelă; doar că îmi place săcred că „materialitatea” frământărilor umane cuprin-se ar putea, cu ceva indulgenţă, să transceandă scri-itura înspre denominaţia de „roman scurt”.Mărturisesc, şi cu accent esenţial pentru cele ce ur-mează, că una dintre ideile de pornire ale proiectului- şi anume evitarea acelor elemente topo-contextualecare să fixeze acţiunea în timp şi spaţiu - mi-a camdat de furcă, constituind însă şi o interesantă provo-care de paradox: să evit folosirea de neologisme, săocolesc exprimările evoluate, însă fără a renunţa laun filigran al trăirilor.

Mai toate recenziile pe care le-a avut carteaau subliniat filonul definitoriu al acestei piese cen-trale, observând ideile esenţiale (iar uneori şi pe celemărunte). (Cătălin Badea-Gheracostea: „majori-


30

tatea prozelor ar putea fi citite într-o cheie psiholo-gică şi/sau filozofică, a marilor interogaţii şi a răs-punsurilor vagi”; Valentin Protopopescu: „«Întoar-cerea fratelui risipitor», este, pînă la urmă, acel gende ficţiune psihologică de bună calitate ce explore-ază distincţia asemănării. Cum pot fi doi oameni a-propiaţi şi cu istorii de viaţă aproximativ similarefoarte diferiţi? Mircea Băduţ are meritul de a fi mlă-diat cu profunzime această dihotomie aparent radi-cală, adăugînd nuanţe ce relativizează altitudineapolilor şi îmbogăţeşte cu aspecte morale nişte com-portamente policrome şi imprevizibile, întrucît apar-ţin unor personaje deosebit de vitaliste.”; AndreeaTănase: „o meditaţie în proză asupra alegerilor pecare le facem în viaţă şi cum ne afectează ele, atâtpe noi, cât şi pe cei pe care îi iubim. (...) Fiecare sim-te că alegerea făcută îl reprezintă, însă nu poate să nuse gândească cu nostalgie la drumul ales de celălaltfrate.”; Alexandru Lamba: „Prin prisma variabilăși prin cadrul schițat foarte lapidar, pilda devineatemporală, universal-valabilă. Nu de puține ori,parcurgând sofismele unuia sau altuia, ne vom re-găsi pe noi înșine. Cine suntem? Cei care pleacă,sau cei care stau? Aventurierii sau statornicii? (...)Textul nu trage concluzii, nu se erijează în judecător,nu pilduie – așa cum ne-am aștepta.”; Sorin Preda(1951-2014) „Textele lui ies oricum din zona uimiri-lor interstelare, cantonând serios şi talentat, cu toa-tă convingerea şi întregul ecartament, într-o litera-tură a ciudatului, a zonelor voit neclare, din care nulipsesc nici tensiunea narativă de bună calitate şinici micile dantelării metaforice”; Andrei Simi-onescu-Panait: „Cred că franchețea care se iveșteprogresiv în orizontul lecturii este firul de suprafațăal unei sensibilități bine adăpostite și dificil de acce-sat. Acest aspect este conștientizat la fiecare pas, în-dreptând intențiile stilistice către experiment și în-cercare, în urma cărora se ivește reușita de a ofericititorului înțelegerea faptului că amintirea umanăare un rol bine determinat în viață, indiferent de con-ținutul acesteia, obișnuit sau straniu, întrucât prindeschiderile donate de amintiri poate apărea poftade experiment - într-un cuvânt, vitalitate, deși unanostalgică.”)

Onorabilă a fost şi compararea acestei rein-terpretări de mit biblic cu cea reuşită de ThomasMann în romanul Iosif şi fraţii săi (desigur, păs-trând proporţiile).

Volumul secund: „DonQuijotisme AntropoLexice”

Mult timp de-atunci m-am regăsit (cu încân-tare) prins în siajul stilistic născocit la scrierea aceleinuvele. Da, pentru a sugera că lucrurile se petrec în

trecut (un trecut neclar fixat, dartotuşi „vechi”, nejudecabil cu a-cea familiaritate a contingenţei),îmi creasem o exprimare pseudo-arhaică, iar auto-impusa restrân-gere a lexicului mă forţa să mutexpresia înspre o interiorizare acuvintelor. Şi cum fascinaţia a-ceasta - a descoperirii greutăţiidin cuvintele simple - nu mă pă-răsea, mi-am zis să încerc să con-tinui. Totodată mi-am propus să mă desprind de zo-na „mitului biblic”, cumva şi de teama unor neîn-ţelegeri (dezamăgiri?) privind abordarea mea laică.

Numai că pe-aici s-a mai altoit ceva: o sen-sibilizare, o preocupare tot mai accentuată în gându-rile mele (simptom de bătrâneţe, deh!) pentru as-pectele simple dar profunde ale existenţei umane.Pentru implicita dar discreta coordonată existenţialădin actele/operele oamenilor. Pentru antropologie,care-va-să-zică. (Un exemplu de cum „funcţionea-ză” această sensibilitate: la vizitarea unei cetăţi isto-rice nu mă aflu copleşit atât de grandoarea/ frumu-seţea monumentului, cât de zbaterea gândului ce-mifuge imediat în acel trecut, încercând să-şi imagi-neze fel-de-fel de chestii: câţi oameni vor fi lucratla ridicarea construcţiei? erau ei un fel de sclavi, sau,ca oameni liberi, fuseseră motivaţi de cadenţa unuiblid cu mâncare? şi ce putea fi în acel blid? apoi, prince tehnică prelucraseră piatra? ce substanţe ameste-cau în liantul cu care ridicau zidurile? câţi ani să fidurat construirea? cum şi de unde procura „antre-prenorul” materialele necesare? motivaţia ctitoruluifusese una politico-militară sau una spirituală? etc,etc.)

În ultimul timp am scris o serie de eseuri in-spirate din chestiuni cvasi-cotidiene sau rezultatedin căutări la care ne ducem mai rar cu gândul. Elefuzionează - cu diverse accente/alternanţe de auto-ironie, umilinţă şi duioşie - idei de psihologie, soci-ologie ori de filosofie. Astfel încât, la coagulareaideii de a le reuni şi publica într-un volum, acestepiese de proză eseistică au părut a se potrivi binişorsub umbrela generoasă a antropologiei. Mai mult,atât pentru condimentarea experienţei de lectură, câtşi pentru democratizarea conceptului de antropolo-gie, seria de eseuri – este „punctată” (iniţial, medianşi final) cu câte o proză ficţională din astfel-născutaserie a interpretărilor speculativ-antropologice demituri şi legende populare: pentru că, da, în ulti-mele luni am scris şi trei „randări” în proză ale ba-ladelor „Mânăstirea Argeşului” şi „Mioriţa”. (In-congruenţa „două balade” - „trei proze” se explicăprin aceea că prima legendă mi-a inspirat două


31

poveşti: una dedicată lui Manole, cealaltă Anei.Nepremeditat.) Iar pentru mine, apropo de inedita(şi implicit riscanta) sintagmă „speculativ-antropo-logic”, imersiunea în acele poveşti a fost precum ocălătorie în timp, însă trăind nu doar epopeea, ci şidetaliile vieţii mărunte.

Desigur, şi la scrierea acestor reinterpretăride legende populare am avut parte din plin de aceaprovocare deosebită (probabil cea mai interesantădintre experienţele mele scriitoriceşti): pentru a tran-spune cititorul în atmosfera secolelor respective (16şi 19) a trebuit să „inventez” o exprimare aparentarhaică, însă nerenunţând la un rafinament al ideilor.Chiar dacă am respins consecvent mai toate cuvin-tele ce îmi veneau în minte cu aromă de neologism,am încercat să construiesc o reprezentare fluentă şimodernă, astfel încât cititorul să nu aibă de luptat cuo scriitură de letopiseţ.

Dacă a fost similară provocării de la „În-toarcerea fratelui risipitor”, din cartea anterioară?Da, scriiturile din seria aceasta (de reinterpretărispeculativ-antropologice de mituri/legende pupu-lare) au ceva în comun, însă sunt şi diferenţe pro-funde: acolo am urmărit ca plasările temporală şigeo-spaţială să fie incerte, pe când aici timpul şi lo-caţia sunt bine documentate; acolo era vorba de îm-pletirea a două monologuri, pe când aici avem o epi-că narativă destul de intensă.

Riscuri asumate

Întrucât multe dintre eseurile adunate înacest ultim volum ţintesc spre chestiuni din sfera „con-vingerilor personale”, s-ar putea spune că există ris-cul unor coliziuni spirituale, din eventuale nepotri-viri cu ideile cititorului. Dar am speranţa că vor finu coliziuni ci interferenţe, mai toate aceste scriituriavând inoculat - pe lângă acel „adevăr”, prezentatcând cu oarece patimă, când argumentat mai siste-matic, când pus în şăgalnică discuţie - şi antidotul:fie contrapuncte autoironice, fie îndoieli incluse ho-meopatic, fie propuneri de perspective antagonice(epistemologice, care-va-să-zică). Deseori reiterând,mai discret ori mai explicit, chestiunea esenţială:cum că nimeni nu are în custodie exclusivă adevă-rul. Aşa cum ne spuse şi Marcus Aurelius acum a-proape două milenii: „Tot ce auzim este o opinie, şinu un fapt. Ceea ce vedem este o perspectivă, ci nuadevărul.”.

Am fost avertizat că reunirea în volum amai multor domenii ideatice (beletristică, psiholo-gie, biologie, sociologie, filosofie), deşi beneficăcititorului obişnuit, deschis la provocări, va inducereţinere în tabăra criticilor literari, amalgamareastânjenindu-i în exerciţiul reflex al catalogării. Aşa

cum nici experţii în antropologie, sociologie, psi-hologie ori filosofie probabil că nu pot fi satisfăcuţidacă lecturează cartea în cheia lor, ci nu dintr-o per-spectivă de fuziune. Însă de-acum şi riscul acesta easumat


32

Lecturi de cenaclu

Geanina Enache

Ploaia

Aş vrea să fiu ploaie...Să da ascultare inimii ce bate nebuneşte,

parcă vrând să se elibereze din închisoarea noctur-nă a coastelor… să se împrăştie în seva pământu-lui.

Aş vrea să fiu ploaie!Să fiu parte din acel magic portal ce uneş-

te Cerul cu Pământul, să devin o întoarcere acasăîntr-o noapte de vară în care stelele sunt răspun-surile tuturor întrebărilor.

M-am întrebat adesea ce simte ploaia…ce doruri o zbuciumă, ce tăceri? Am vrut să ştiu…dar m-am ales cu şi mai multe întrebări. Am încer-cat să admit că ploaia este o stare, un sentiment, opoveste, însă nu!

Ea este mult mai mult: întruchiparea tutu-ror sentimentelor, stărilor, poveştilor. Nu are via-ţă ci este însăşi esenţa vieţii! Ploaia veghează pă-mântul cu suişurile şi coborâşurile sale, se revarsăpeste tot purtând stopi de ocean, de lacrimi, de via-ţă. Ea aduce cu sine dorul de mare, pentru că, da,se întâmplă să simţi în tine marea, cu mult înaintede a fi văzut-o.

Ploaia este cea care poartă omul spre om,paşii către paşi şi, poate, de aceea uneori simţim înnoi o durere străină, o tăcere care nu ne aparţine,un nume necunoscut…

Şi tu ai fost cândva o ploaie şi, da, stropidin tine se varsă în mări şi oceane, în lacuri, pestecâmpii sau în palmele coplilăriei. Este o duminicăsufletească, un răstimp al divinităţii…

Aş vrea să fiu ploaie… să mă revărs pestetine ca un „adio!” sugrumat, să mă simţi pe pleoa-pe, să îţi răcoresc buzele, umerii, să mă striveştiîn palme şi să înţelegi că exişti prin curgerea meacătre tine.

Corina Militaru

Ferestre-ochiMotto: Binele nu uită niciodată locul de unde a ple-cat și negreșit revine acolo.

Sunt bătrână, foarte bătrână, ştiu. Chiar de-aş vrea să uit, să mă mint, îmi împrospătează memo-ria la fiecare pas, trupul meu vlăguit. Piciorele numai ştiu, nu mai vor, nu mai pot să mă ajute. Mâinileabia de mai apucă, iar de ţinut... Vărs, scap, sparg şiadeseori îmi supăr fiica. Ea mă îngrijeşte. M-a adusdemult în casa ei, mi-a oferit o cameră exclusiv amea, tot confortul, dar deși îi apreciez efortul îmi es-te dor de căminul meu. De curtea mea, de aer. Aș vreasă respir aer curat, mult aer, să stau undeva într-unparc sau oriunde, însă nu între pereți. Dar singurănu mă pot deplasa, iar ea nu are timp. O înţeleg.

Spatele mi s-a încovoiat, trunchiul stafidit numai păstrează nici cea mai vagă amintire a formelorde altădată. Şi am fost o femeie arătoasă. Ce folos!De la un timp nici în oglindă nu mai vreau să măprivesc. Ce să văd mai mult decât citesc în privirilecelor din jur? Urâţenie, zbârcituri, înveliş disgraţiosîn spatele căruia încă se zbate o fiinţă tot frumoasă,tot iubitoare. Închisă într-o colivie, incapabilă să maiatragă atenţia vreodată în vreun fel. Poate doar uită-turi încurcate şi grăbite să ocolească viziunea supă-rătoare a unui viitor implacabil. Nervozitate prostdisimulată şi nerăbdarea de a scăpă de această atin-gere, fie ea numai vizuală. Nu ştiu şi nu doresc să ca-ute dincolo de aparenţe. Observ, dar nu îndrăznescsă-i blamez deoarece la fel de oarbă am fost şi eu întrecut. La fel am fugit de această imagine, am evitatsă mă confrunt cu un adevăr atât de trist, chiar m-amamăgit că pentru mine va fi altfel. Iluzie. Am îm-bătrânit aşa cum au făcut-o predecesorii mei şi cumo vor face de aici înainte urmaşii mei. Când? Nuştiu. O clipire şi am ajuns azi, aici, aşa.

S-ar crede că nu mai am nimic de spus. Căla periferia vieţii n-ar fi potrivită decât tăcerea. Şitotuşi simt mai mult ca niciodată că am ceva de îm-părtăşit întregii lumi. Un adevăr, singurul adevăr atâtde aproape de noi încât nu-l vedem de-a lungul ani-lor trăiţi în fugă. Am încercat de nenumărate ori să-ltransmit cel puțin fiicei mele, însă este prea grăbităca să asculte. Nu are răbdare să-mi descifreze bol-boroseala, căci nici gura nu mă mai ajută. Gândul lim-pede se rostogoleşte înafară în sunete neinteligibile,cuvinte frânte, propoziţii rupte. Zbatere pe care eami-o curmă cu aceeaşi replică mereu: „Lasă mamă,nu te mai chinui!” De fapt nu chinul meu o îngrijo-rează, ci timpul pierdut cu mine. Deşi o înţeleg mi-

aş dori enorm să-i captez atenţia. Măcar o dată, încăo dată.

Singuri, ochii mi-au rămas fideli. Sunt age-ri în continuare. Şi mintea! Lucidă ca în tinerețe, nuse dă bătută. Nu ştiu dacă-i binefacere ori blestem.Câteodată înclin să cred că-i blestem. Observă, ju-decă şi înţelege tot, dar ce folos când lumea s-a în-depărtat de mine. Deşi fac parte din ea - trăiesc to-tuși - m-a expulzat ca pe ceva nefolositor. M-a arun-cat în interiorul meu, singurul loc unde mai exist. Înrest, în afara graniţelor trupului, sunt invizibilă. Ori-cât mă agit în faţa ferestrelor-ochi, strig, fac semnediperate, nimeni nu mă ia în seamă. Insist, aprind înpriviri lumini, chemări, doar doar cineva îşi va re-aminti că încă sunt acolo, că încă simt, că încă maiam dorinţe. Nimic! Lumea se prelinge pe lângă minemai departe, gonind spre capătul călătoriei cum, nuneg, am făcut şi eu la rândul meu.

Probabil singurul motiv al disperării melede a rămâne conectată cu exteriorul este frica, dis-confortul, neputinţa de a convieţui cu această Analăuntrică. Obişnuită s-o ignor, să mă definesc prinmilionele de proiecţii aruncate împrejur la întâm-plare, deodată sunt nevoită s-o văd, s-o cunosc, s-oaud, să aflu că m-a însoţit dintotdeauna cu şoapteleei discrete, atât de uşor de neglijat. Odată ce legă-turile cu viaţa au plesnit ca nişte elastice întinse pes-te măsură, m-am trezit faţă în faţă cu ea, forţată să-iaccept existenţa. Fără vârstă, fără condiţionări,liberă şi autentică sută la sută. Să recunosc că amascuns-o undeva în pliurile timpului socotindu-i sfa-turie inoportune. N-am fost deloc fericită când amreîntâlnit-o cu toate că, în primii ani de viață mi-afost prietenă nepreţuită - mi-am reamintit ulterior.Din contra m-a speriat şi nu neapărat prezenţa ei, cimai ales sentimentul de vină pe care mi-l inducea.Sau regret, sau risipire, oricum simțăminte de naturăsă mă răvăşească, să clatine tot ceea ce credeam căeste ordine şi normalitate în urma mea.

I-aş fi reproşat irosirea, dar în preajma einu puteam minţi oricât aş fi vrut. Simţeam din toatăfiinţa mea că-mi fusese alături mereu deşi niciodatănu i-am dat importanţă. Mai mult am evitat din răs-puteri orice contact cu ea. Orice dialog, orice şoaptăa acestui ceva din mine a fost strivit, anihilat, respinscu înverşunare. Mă încurca teribil şi nu aveam ne-voie de așa ceva. Nu aveam timp de pierdut. Nicio-dată.

Totuși în copilărie îmi permiteam luxul aces-ta. Da, atunci îmi plăcea s-o ascult. Dădea viaţă vi-surilor oricât de nebuneşti ar fi părut. O lume se în-firipa şi alta se destrăma, însă eram dezinvoltă şiadevărată. Nu mă agăţam de absolut nimic deoarecerecunoşteam jocul şi mă distra nespus de mult. Atât


33

de mult încât mama îngrijorată de aşazisa mea însin-gurare şi-a folosit toată puterea de convingere ca sămă trezească. Şi a reuşit până la urmă. La început ocontraziceam povestindu-i că acolo înăuntrul meu erabucurie, vis, lumină, soare, iubire şi că-mi ajungeasă simt toate acestea. Cu timpul m-am conformat.M-a convins că trebuie să urmez regulile lumii - denecontestat susţinea ea. Calea fiind deja croită eu tre-buia doar să calc pe urmele adânci lăsate de alţii lafel ca mine. Câteodată adieri din străfundul meu răz-băteau la suprafaţă, tulburându-mă pentru scurt timp.Am învăţat să mă feresc, să ascund, să ignor, să aco-păr aceste vibraţii cu tot mai multă agitaţie, zbatere,goană după viitor.

Trebuia să alerg în maratonul vieţii, dar nunumai atât. Să ies din rând, să mă detaşez de masaalergătorilor şi să-i depăşesc. Să fiu cea mai bună,să fiu prima, să fiu perfectă în orice şi oricând. Bi-neînţeles şi inevitabil am eşuat de nenumărate ori,însă întotdeauna am privit spre vârful muntelui, amaspirat la înălţimi. M-am străduit să le ating - câteo-dată şi pentru scurt timp am reuşit -, am sacrificatconsecvent prezentul, proiectându-mi simţirile într-un viitor înşelător. „Nu acum!” îi repetam Anei, ceadornică să se oprească fie şi pentru o clipă. „Mâine,altădată, mai am de făcut...” o reduceam la tăcere,câteodată brutal, enervată pe dorinţele ei mărunte.Astfel au trecut ani la rând de amânare, iar acum de-geaba caut în adâncul meu amintiri. N-am pus de-oparte nicio clipă de magică împlinire, de bucurie ve-ritabilă, de fericire fără nume. Nu aud decât şuieratultimpului scurs cu viteză pe lângă mine. Atât.

Stau întinsă pe un pat străin, într-o camerărece şi tânjesc după căldura unei mângâieri. Din spa-tele ochilor-ferestre strig, implor puţină iubire. Dela cine, când nici fiica mea nu mă înţelege? M-a lă-sat aici printre străini. N-am vrut să-i dau drumul.M-am agăţat de mâna ei până când şi-a retras-o iri-tată şi, după ce m-a asigurat că a aranjat să fiu bineîngrijită, a plecat. Mi-a promis că revine, dar nu preacurând fiindcă are foarte multe pe cap. „Dacă stăteailocului nu ajungeai aici!” m-a certat, apoi a ieșit oda-tă cu medicul. Am rămas singură şi gândul că n-amsă apuc acea clipă de iubire mă înspăimântă. „Măcaro clipă!” mă rog, nu ştiu cui, dar nu aud decât igne-tele mele incapabile să se transforme în cuvinte.

Așezată pe marginea patului - în salon nu

exista nici măcar un scaun - Luminiţa, înnegurată,pândea un semn că mama ei îşi revine. Nu lipsisedecât o oră - dăduse o fugă la farmacie să cumperemedicamente - şi când revenise o găsise inconştientăşi sub perfuzie. Deşi i se explicase că anemia severăera cauza şi că totul se afla sub control, nu reuşea

să-şi controleze spaima şi gândurile negre. O îngri-jora schimbarea atât de neaşteptată petrecută în ab-senţa ei. Îi privea chipul extrem de palid şi parcăîngheţat şi teama că ar putea s-o piardă într-o secun-dă i se furişa în suflet. „Cât de fragili suntem!” oftă,apoi încercă să-şi mute gândurile în altă parte.

Se obişnuise cu atmosfera din spital, cumirosul, cu forfota de pe holurile arareori liniştite.Trecuseră de acum trei săptămâni de când petreceao bună parte din zi în această rezervă printre pacien-tele imobilizate la pat. Privi gânditoare încăperea.Două dintre cele patru paturi se eliberaseră. Doam-nele pe care le ajutase ori de câte ori putuse ajunse-seră probabil acasă şi se bucurau de confortul că-minului lor. Aştepta şi ea acest moment, chiar cre-zuse că este foarte aproape până la această nouăcomplicaţie. Aşadar ieşirea din spital se mai amâ-nase şi până la urmă nu mai contau câteva zile înplus, ci să-şi vadă din nou mama vorbind, mergând,zâmbind, privind-o cum numai ea ştia s-o facă. Câtde dor îi era de acea căutătură.

Auzi un geamăt uşor, apoi icneli tot mai pu-ternice dinspre capătul opus al salonului unde, ob-servă, stătea o pacientă nouă. O doamnă foarte bă-trână. Probabil fusese internată cât lipsise ea, iar ceadianinte plecase la rândul ei. Luminiţa se ridică şifugi degrabă să cheme o asistentă ori o infirmieră.Ştia exact unde le poate găsi. Învăţase locurile undese adunau în câte o pauză, orele când treceau prinsaloane pentru tratament, magaziile unde mai în-târziau câteodată în căutarea vreunei pături sau cineştie cărui lucru. Obţinu promisiunea că va veni ci-neva să vadă ce se întâmplă cu vârstnica şi se în-toarse la locul ei. În scurt timp apăru o asistentă:

– Ce vrei mamaie? Ţi-am făcut calmante,ce mai vrei? se răsti la bătrână, apoi aranjându-i pu-ţin aşternuturile spuse ceva mai blând: Taci, nu maiface gălăgie! N-are cum să te doară aşa că, stai locu-lui!

Ieşi ridicând din umeri, nu înainte de a sejustifica. Făcuse tot ce se putea face pentru acea fe-meie. După nici cinci minute de linişte bătrâna în-cepu iarăşi. Nu gemea, nu se văita, ci parcă cerea -ea ştia ce -, sfâşietor şi insistent. Luminiţa se în-toarse de la fereastra unde rămăsese privind curteainterioară a spitalului, spre patul bolnavei.O văzucum îşi plimba privirea rătăcită dintr-o parte într-altaşi, impresionată, se apropie. Nădăjduia că prezențaei o va alina întrucâtva.

Lângă patul cu pricina află întruchipareasuferinţei. Poate nu durerile fizice o necăjeau - dupăcum spunea asistenta -, dar cu siguranţă fiinţa dinfaţa ei nu avea linişte. Iar înfăţişarea ei o cutremurăpur şi simplu. Vederea acelui chip era dureroasă fi-


34

zic. Ar fi vrut să se întoarcă, să fugă, dar ceva oreţinu. Își controlă cu greu repulsia faţă de pieleapământie brăzdată de riduri în toate direcţiile, guraca o pungă cu buzele alunecate peste gingiile ştirbeundeva înspre interior, părul alb, neglijent, răvăşit dincauza pendulării continue a capului, ochii adânciţiîn orbitele încercănate. Cu toate acestea, când îi în-tâlni privirea totul se schimbă. Atât de limpede, maiîntâi rătăcită şi parcă speriată, apoi extrem de cu-riosă şi cumva mirată. Mâna bătrânei o apucă pe-aei, strângând-o spasmodic. Secunde lungi de studiuşi acei ochi nu se hotărau dacă să aibă încredere orinu, să deschidă porţile sufletului ori nu.

Luminiţa îi mângâie uşor palma urcată şiaproape transparentă. Renunţă să mai caute cuvin-tele potrivite momentului, socotindu-le deodată inu-tile. Tot ce era hidos şi disgraţios se estompase în

lumina acelor ferestre limpezi care între timp se de-schiseseră, lăsând să se vadă înăuntru. Acolo licăreabucuria şi recunoştinţa pentru darul magic primit şiaşteptat îndelung. Brusc simți că-i este drag acestsuflet ascuns în straie atât de ponosite şi cu deli-cateţe îşi plimbă degetele pe fruntea ei, pe obrazulobosit, până când bătrânica ostenită şi împăcată însfârşit - aşa o simţea - adormi. Mâna şi-o eliberă cumare grijă, puţin câte puţin ca să n-o trezească. Seretrase tiptil către patul mamei, ușurată și inexplic-abil fericită.

Se aşeză şi privind în gol încercă să-şi înţe-leagă senzaţiile. În fond nu se schimbase nimic şitotuşi plutea pe o mare liniştită. Îngrijorarea se topi-se lăsând în loc încrederea nestrămutată în viitor.Știa fără să-și explice de unde că totul va fi bine.


35

POEZII ÎN CONCURS

Enea Gela

acestă poezie nu este despremama

de câte ori cădea din cer câte o stea,

tata o prindea din zborși-o decupa în chip de femeie,de aceea, tata ținea în bagajele sale de mânăfemei inventate și o foarfecă

de tablă,ai cărei clești îngustau unghiul,până prindeau în ellumina de pe chipul fiecăreia...

tata avea fericirea la purtător,iar când a-ntâlnit o stea cu coadă,a urcat pe fuiorul ei de luminăși dus a fost...

între el și mama aerul s-a umplutde păsări cernite,iar noi,copiiam învățat un joc nou, le prindeam în laț...

după un timp tata s-a-ntors acasă rănit,dar cu multe medalii prinse

de inimă...era pe vremea când

îmi schimbam dinții de lapte, îngropându-ila rădăcina pomuluiși-l pândeam pe tata care

se credea singur,își desfăcea pe rând medaliile,le ștergea cu colțul tunicii,

le sărutaca să prindă strălucirea dintâi...asta pâna când mama a coborâtde pe continentul ei de tăceriși i-a pus tatei tunica pe focsub coroana pomului meu,medaliile n-a putut...

cum am venit/ sau nu pelume

m-am născut odată cu frigula intrat în scâncetul meuşi-n ţipătul mameidesfăcându-i privirea din copci de-ntuneric şi gheaţăcăuta vânătorii lunatici...vrabia sufletului temătoaresta pe-o creangă de sorcovă ninsăboboci creponaţi înfloreauîn grădini suspendate...mama ţipa cu ghemul de foccuprins între sâniprin claviaturi de oase

frigul ieşea vineţiuîncreţindu-i pe trupo piele străină...căutam în sfârcuri uscatecolastraşi-n frigul acela un leagăn ...

din dragoste

de câte ori plecilaşi în urmă zâmbetulce îşi revarsă lavaprin toate ungherele casei...urcă peste ziduriacoperă cuvintele crisalide în care sufletulţese mătasea luniipentru nopţile când şi dumnezeuare insomnii...de câte ori plecirăsar la subsuoara clipeialte vorbearipi retractilefluturândîn privirea celor ce bat la uşăalbumul cu poze alb-negruşi propoziţii simple...

de câte ori plecicasa îngheaţă numai drumul rămâne fluiddupă chipul şi asemănarea

noastră...

Oana MâncuNu aveam nici buletin, nici CNP

Coseam goblenuri pe pânză maronie de sacCoseam goblenuri cu imagini ale morților

din accidente rutiereDespre care citeam zilnic în ziareCoseam goblenuri 17 mai 1998 doi nouă morți

dintre care trei copii unul de doi aniUnul de zece și unul despre care nu știm

și nu vom afla nimicCoseam goblenuri și le ducem la poliție și toți

se bucurau tare multLe plăceau le puneau pe pereți în sala

unde interogau criminalii suspecțiViolatorii le arătau și le ziceau uite ce o să pățești

dacă nu ne spui ce și cumBăi ratatuleCoseam goblenuri și cu lucruri care nu

se întâmplaseră încă le gândeam coordonatele le planificam

și când erau gata campam acolo și-așteptam să ia foc să explodeze

să se carbonizeze pielea să se audăgroaza teama moartea macabrulCoseam goblenuri dar uneori rămândeam

fără ață roșie și oamenii scăpau doar cu vânătăi și luxații

Coseam goblenuri și se mai întâmpla să-mi scăpam acul între firele maro

Blănoase ale covorului excesiv de scump de la IkeaCoseam goblenuri când stăteam pe bancă în parc iar copii alergau pe lâng mine

țipândȘi-mi scăpam acul din mână.

Despre câștigătorul premiului de onoare alColegiului Medicilor, 2004.

Medicul meu oftalmolog e orb de vreo doi ani,De când cu accidentul acela de-a dreptul ridicol,Cel care fusese vreo două săptămâni la rândCel mai difuzatLa știrile de la ora 5.Mă-sa, o babă la vreo 70 de ani,Uitase că e alergic la paracetamolȘi îi dăduse vreo 3 pastile într-o zi, în loc

de vitamina C.Iar el venise la cabinet ca un doctor normalȘi îi căzuseră nu știu ce retine pe podea,Într-un soi de explozie exoftalmică, la propriu.Cu toate astea, încă mai opera miopi

cu -10, -12, -13Și se juca cu leserele,Își imagina pe unde e irisul fiecăruiaȘi încerca să le facă o surpriză, să îi transforme

în primii oameni care au o vedere perfectăÎn ciuda cristalinului nu prea cristalin.

Mandala Tu stăteai la internatul de băieți, Eu la internatul de fete Pe urmele noastre erau zeci de jandarmi Și-armate de babe demente

I. Centrul mandalei - începutul

mirosea foarte tare a clor din ăla diluat cu apă de la chiuvetă

și totul strălucea într-o mizerie deplină, ornată cu pereți plini de praf întărit de vreme,

de mesaje scrise cu markere permanente la 2 lei și 50 de bani, din cele care se vindeau la colț,

și de căldura locului unde dormise cu un minut în urmă un cerșetor în cărucior căruia

îi apăruseră brusc picioarele, un fel de minune urbană,

văzută numai de paharele goale de cafea la aparat și de pliantele de la carrefour,

care-ți ofereau doar azi o reducere excepțională de 50% la chiloți și de 30% la muștar.

noi cică așteptam un metrou doar pentru că nu găseam niciun taxi care să aibă număr

de-nmatriculare par cu 3 vocale după și altfel nu ne-am fi urcat pentru că noaptea, după ce văzusem filme cu bătaieîn cinemaul rece unde-ți dădeau pături și ceial

la intrare,


36

PRIMA VERBAPRIMA VERBA

în acea noapte, ăsta ar fi fost mai mult decât un semn evident

de a atrage liliecii și când am fi ajuns acasă ne-ar fi intrat mai mult

ca sigur în păr. și am fi făcut atacuri de panică, apoi crize

de epilepsie. iar în spitalele din românia mori până și de la o

banală apendicită.

II. Primul cerc subțire – întoarcerea acasă

Așa c-am luat un metrou. Trebuia s-ajungem acasă, unde niciodată nu era destul de cald unde mereu puțea pe holul blocului a cartofi prăjiți arși

și a varză murată unde zeci de vecini aveau grijă să afle cu cine ai venit. Și cu toate astea, în fiecare seară deschideam ușa

blocului cu cartela mov de interfon, apoi cu cea de-a doua cartelă treceam

de cutiile poștale și, după ce ne rugam să nu cădem cu liftul în gol, așa cum pățise tipa

de la 3 în urmă cu ceva ani, Ajungeam în fața ușii. Uneori parcă ne gândem 2-3 minute dacă să intrăm

sau nu Dar n-aveam unde merge. Orașul era jegos și, unde era de stat, n-aveam noi

ce căuta. Intrăm.

III. Eșecul primului model - minciuna

Ce-i drept, poate n-a fost chiar așa. Ce-i drept, poate c-am dat mărturii mincinoase De frică să nu fiu bătută&violată de polițiști,

așa cum văzusem în filmele despre comunism Ce-i drept, am distrus dovezi am pus totul pe foc, în ghena blocului & trei zile

a mirosit a moarte& țipete Am văzut cum pete maronii de sânge uscat

se transformă în scrum. Ce-i drept, mi-a plăcut tare și încă nu regret. Și tu ai fi făcut la fel în locul meu, Diferența dintre noi fiind că ție ți-ar fi plăcut

de un milion de ori mai mult.

IV. Model interior pentru III - păcatul

Într-una din verile anilor trecuți, Am intrat pe furiș în curtea mănăstirii ăleia

de pe lângă casa bunicii tale de la țară.

Am stat pe-o bancă, am făcut mișto puțin Apoi am furat mere verzi, din alea care-ți fac

gura pungă, Dintr-o cutie De pe pragul Casei Unei măicuțe. Ea a tot alergat după noi – o să vă bată Dumnezeu,

copii/ veniți înapoi și aprindeți o lumânare pentru cel de sus că-i mare și vă vede/

mama voastră de copii Dar nouă nu ne păsa Eram numai noi și merele-aruncate pe casele

bătute de vânt și noroi.

V. Cerc gol- visul

Am visat într-o după-amiază, atunci cândadormisem în tren și mersesem

cu trei stații mai mult,Că am căzut prin canalizarea cu capac zimțat

de pe strada cu bănci rupte & pline de cuvintePe care stau zeci de babe ofilite ca hortensiile

din grădina vecinului.Degeaba încercam să mă prind în cădere de țevi.Lumea tropăia deasupra mea;Țevi pe care câlții plini de rugină se răsuciseră

și crescuserăCoborau odată cu mine în adâncurile lumii

tenebroase.Degeaba țipam.Era frig ca-n casa bunicii, care își păstrează

banii pentru parastas,Având certitudinea că fiii nu o vor înmormânta

cum trebuie & că o vor râde toți vecinii.Degeaba cădeam.Lipitori însetate de viața pe care nu o văzuseră

niciodată, de lumea de deasupra,Se-apropiau de mine. Voiau să mă transforme într-o

foaie goală de hârtie.Degeaba-ncercau.În lungul meu drum spre ținutul tăcerii deplineVedeam ceva ce fuseseră demult pachete de țigări

ale muncitorilor cu căști albastreȘi care acum erau tărâmuri de mucegaiVerde./ Alb./ Albastru.Negru peste tot. Întuneric de cărbune.

Tăcere de argint. Mizerie de aur.Și deasupra mea, lumea toată fugea.Și lipitorile zburau de pe mine și ieșeau din găuri

de canalizare,Apoi ajunse sus, tremurau pe trotuare.Degeaba plecau.Stimați călători, vă anunțăm că trenul inter regio

numărul 1505, destinația Iași, va avea


37

o întârziere de aproximativ 15 minute.Stimați călători, vă anunțăm că trenul inter regio

numărul 1505, destinația Iași, va avea o întârziere de aproximativ 15 minute.

VI. Ultimul cerc – întoarcerea acasă

O ceată de copii pornește spre câmpul din afara orașului

O ceată de copii pornește spre autostrada pe carenumai tiruri încărcate cu butelii mai circulă

O ceată de copii înarmați cu pistoale, cu șepci albastre, cu motoare

Pornește în căutarea trecutului părinților lor. Sunt deciși să spulbere durerea, să spargă tăcerea Și într-un final, probabil indiciși, deloc motivați

și convinși, să se întoarcă la casele lor.

Vinil.

Când am venit la tine, aveai vinyluri cu melodii poloneze peste tot

Și eu mă feream să calc pe ele Și tu continuai să spui dă-le-n mă-sa că le-am luat

de la anticariatul de pe colț Și mă întrebai ce părere ai despre filozofie? Dar eu n-aveam nicio părere, că eram studentă

la facultatea de matematică Și îți ziceam într-una poate ar fi fost mai bine s

ă fi ieșit undeva, Nu vreau să deranjez, nu o să stau mult. Da, da, îți fac acum o cafea, dar nu știu

dacă mai am. E bun un nes? Și cât timp tu umblai pe-acolo căutând o lingurită Eu încercam să depistez un pick up O casă plină de viniluri și nici un pick up. O bucătărie plină de furculițe și fără o linguriță O studentă la matematică și nici un stop

de pasiune pentru filozofie.

Călătorie

În continuare, stimați spectatori, vom analiza tabloul lui A.G. , o piesă unică din 2010.

Mușchiul acoperise toate cărămizile casei De pe Bulevardul Marin Sorescu, numărul 17. Burlanele erau pline de frunze umede, putrezite,

blocate De ani de zile acolo unde numai gândacii domnului Mai îndrăzneau să pășească, Uneori nici ei. Ciuperci anormal de lipicioase, din care curgeau idei

aurii și otrăvitoare, Răsăreau din buretele canapelei cu buline, Pe care încă se mai vedeau petele de cafea

dinainte de plecare. Aici puteți vedea, în premieră, ultimul tablou al

marelui pictor A.G., finalizat cu câteva zile înainte de moartea sa.

Pe un drum din padure, la exact 544 de km distanță, Acolo unde urmele mașinilor pline de braconieri

își ascund urmele, Zăcea un om acoperit de noroi, plin de furnici. Mistreții mâncau ghinde în apropierea lui,

privindu-l cu dispreț. Paradox pe două picioare. Bocanci cu șireturi dezlegate. Briceag cumpărat din aeroport, 13 mai, Finlanda. Vestă de expediții montane cu umplutură de pene

de gâscă. Lupi apropiindu-se./ Soare dispărând. Vă anunțăm că puteți găsi copii înrămate

ale celor două tablouri în magazinul de la intrare. Vă mulțumim pentru atenția acordată și vă mai așteptăm la Muzeul de Artă Contemporană.

Microfonie/ Sau, mai politically correct,Odă ţevilor albe din blocurile turn

Microfonie Sau, mai politically correct, Odă țevilor albe din blocurile turn Între mine și vecina de la cinci (5) există

o conexiune durabilă De trei (3) țevi. Suntem un fel de siamezi de când obiectele

parcă vopsite cu ojă veche, albă Și-au făcut apariția, Au înaintat prin praful pereților plini de mucegai, depăianjeni mici și morți, de șoapte ascunse de oamenitemători, de bancuri obraznice făcute să lupte,

nu să bucure, și de teamă. Apoi și-au făcut loc prin apartamente, au spart

tavane și podele Iar, în final, s-au camuflat. S-au lipit de perete și haț! l-au îmbrățișat dureros. Așa se-aud telefoanele, țipetele, șoaptele, durerile

și visele dintre etajele 5 și 6, Se stabilește ordinea de zi pentru ședința de etaj A locatarilor peste 55 (cincizeci și cinci) de ani. Răsuflarea Mirelei de la 5 (cinci) uneori

atinge țevile, în special atunci când fumează târziu, mereu țigări la bucată

Și eu sufăr odată cu ea Și mă ascund în fumul murdar Și o aud gândindu-se, Mai ales când apa stă rece, nemișcată. Și țevile ne sunt o graniță rece, albă,

dar nu foarte naivă.


38

Emil Proşcan

Amintiri ucise frumosTotul trebuie să fie simetric, spuneai, şi-mi

arătai de undeva de sus îmbrăţişarea rămasă la poa-lele muntelui pe care nu apucasem să o prindem înboldul amintirilor ucise frumos. În orice nedespăr-ţire există o jertfă. De ce sus, te întrebam, de ce? Nevedem mult mai mici aşa. Şi ne pierdem mai uşorprintre părerile oamenilor.

Tristeţea aparţine bunului simţ, îmi spu-neai. Când iubeşti, de fapt construieşti un pod. Tot-deauna îţi doreşti să treci dincolo. Tărâmul necu-noaşterii are cele mai frumoase culori. Acolo este oaltfel de singurătate, îţi spuneam. Acolo gândurilese aşează în privirile şi palmele noastre. Apoi totulse contopeşte. Culorile devin parte din noi.

De unde ştii toate astea?, mă întrebai. Aifost acolo? Nu am fost, dar te construiesc numai înlocul acela neştiut, adică te iubesc. Necunoaştereaîţi poate oferi totul şi tu meriţi totul. Tu eşti dragos-tea, iubirea, liniştea fiecărei zile şi tot ce sufletulmeu îmi cere. Eşti dragostea noastră. Te aştept de-mult. A durat ceva timp până mi-am dat seama căde fapt trebuienţele mele însemni tu. Ştiam că tre-buie să existe un rost al tuturor lucrurilor. Timpulmi-a măsurat paşii cu aşteptarea ta. De ce nu m-aichemat mai înainte?, mă întrebai. Pentru că eu nu amtalent la desen, liniile le fac încet, precum şoaptele.Şi apoi fiecare amănunt contează. Când ţi-am dese-nat părul, munţii erau plini de zăpadă şi am hotărâtsă mai pun şi altceva, aşa că am mai aşteptat un ano-timp. Puneam şi ce mamei mele îi plăcea. Mama

mea ştia multe despre zâmbet şi viaţă. Ea m-a învă-ţat multe lucruri din bunătatea ei. Când am întâlnitflorile din fâneţele unde caii îşi slobozeau libertatea,am fost în mare dilemă, nu ştiam unde să ţi le pun.Erau multe şi de diferite feluri. Ca un Cer aproapeerau. Nu puteam să ştiu în ce parte îţi doreşti dumi-nicile, aşa că le-am pus în mine. Erau blânde, caldeşi se hrăneau cu lumină. Le puneam în mine pentrucă le puteam lua de acolo oricând vroiam. Şi uite cebine-ţi stă acum cu ele în zâmbet. Aşa am păţit şi cuprimul câmp de floarea-soarelui, cu răsăritul dinmarea cu valuri, curcubeul, culesul urmelor de paşişi toate celelalte. Îmi era greu să hotărăsc locul po-trivit în care să ţi le aşez şi atunci aşteptam însera-rea. Într-o zi nu găseam ce să-ţi pun pe glezne şi u-meri. Bunica, stând sub teiul din curte, m-a chematla ea şi după ce m-a mângâiat cu înţelegerea albă aanilor, m-a luat de mână şi m-a dus la lada ei de zes-tre să-mi aleg ce vreau. Am luat albul rochiei de mi-reasă şi câteva duminici. Ce zâmbet avea bunica!Şi ce duminici! Priveam munţii cu piscurile goalecum aşteaptă şi ce periculos e alpinismul mersuluicopăcel. Mă gândeam la tine, la noi şi la zborul pă-sărilor. Într-o dimineaţă am simţit primul semn alexistenţei tale. Pieptul, mâinile şi tot ce în mine res-pira, erau singure şi mama mea nu trebuia să sufere.Atunci am luat pereţii camerei tale, i-am înşirat pemalul mării şi te-am aşteptat. Aveam emoţii. Îţi sim-ţeam respiraţia şi căldura a tot ce pusesem în tine.Valurile aducea din neant necunoaşterea albă.

Ce-i cu şotronul ăsta aici?, ai întrebat. Suntpereţii camerei tale, ţi-am spus. Domnule eşti nebunmi-ai zis, şi ţi-am văzut pentru prima dată zâmbetul.Eram uluit pentru că uitasem de câmpul de flori şi nuştiam de unde ai surâsul. După felul cum alerga pe dea-supra mării, am înţeles că se copilărise aici. Dă-mimâna şi hai să jucăm şotron, mi-ai zis. Mâna ta îşitrimitea căldura în mine precum toate cele puse întine. Precum adâncurile te iubeam şi te simţeam.Urmele pe nisip erau martorii. Tăcerea dădea semnede resemnare. Mersul pe pereţii camerei tale im-proviza nemurirea. Copilăria era a tuturor şi se jucacu pescăruşii. Ceva din ce mamei mele îi plăcea, a-duna scoici şi le arunca din nou în mare. De ce tre-


39

FEREASTRAAnul XII - Nr. 9 - iunie 2015

Supliment retrospectiv - 100 de Ferestre cultuRalE

buie să fim mici?, te întrebam. Pentru ca celorlalţidin mulţime să nu le pese de noi, îmi spuneai. De cesă nu le pese de noi? Trăim împreună şi împărţimaceleaşi zile şi anotimpuri. Ar trebui dată o lege, îţispuneam, o lege îmi spuneai, în timp ce-ţi strângeaipereţii camerei tale de pe nisipul ce striga tăcerea.Noaptea oamenii o iau mereu de la capăt, de aceeaneantul de unde vin valurile e albastru. În fiecareseară îţi strângeai cu aceeaşi grijă a înserării pereţiicamerei tale ce-ţi fuseseră şotron la bine şi la rău.Nu suport buzunare pline, de aceea le port cu mine,la piept, să le strâng, precum urmele tăcerii din îm-brăţişarea ta. Visele mele nu-mi cer niciodată nimic,dar eu le înţeleg şi le dau drumul. Se întorc diminea-ţa obosite şi stoarse de uitare. Împărţim frăţeşte totce agonisim. Priveşte ce urme de paşi sunt peste totşi nimeni nu ţipă, nimeni nu caută. Totul trebuie săfie simetric precum lacrimile ce se ascund în ochiităi, de aceea există privirea, gândurile, munţii şi îm-brăţişarea noastră. Anotimpurile sunt în aceeaşiveşnică căutare întru simetria ochilor tăi şi a lacri-milor ce se ascund în lumina adâncului mereu nepă-truns. De aceea valurile tot vin şi pleacă. Ca şi cumau uitat ceva, ca şi cum mai e ceva de lăcrimat, dezâmbit, de spus. Numai privirea de sus ne face maimici şi atunci ne putem ascunde, aici, lângă ele.Precum universul ne ascundem. Privim de sus ste-lele. Da, de sus. Aşa cum ne trimitem gândurile.Precum bunica părul lung şi-l pieptăna. Acum ştiude ce am aşteptat atât, mi-ai spus într-o zi. Ca totulsă fie simetric, precum aşteptarea vieţii dincolo de pod.

Dimineaţa îţi duci cu aceeaşi răbdare pere-ţii camerei pe malul mării şi nu te temi. De ce noap-tea îi iei cu tine, te întrebam. Şi cochilia melculuiare o spirală, îmi spuneai. Oamenii privesc de sus,văd nisipul pe care-l calcă a desculţ şi se simt liberi,iar noi suspicionăm fericirea de înaltă trădare. Şi-micar pereţii camerei cu mine, pentru că visele meletrebuiesc să rămână cu mine, să-mi rămână în prea-jmă. Visele au mai rămas de pus în tine, îţi spuneam.Nu vreau să abuzez de mila oamenilor, au atâte lu-cruri de neînţeles, de ignorat, de urât. Aşa urc vârfulde munte. Ştiu ce trebuie să se întâmple şi acolo susmă aşez pe crucea pereţilor şotron şi aştept. La poa-lelel piscului este lumea. Totul trebuie să fie simetric,spuneai, şi-mi arătai de undeva de sus îmbrăţişarearămasă la poalele muntelui pe care nu apucasem s-oprindem în boldul cu amintiri ucise frumos. În oricenedespărţire există o jertfă. De ce sus te întrebam,de ce? Ne vedem mult mai mici aşa, îţi spuneam. Şine pierdem mai uşor printre părerile oamenilor. Toa-te aceste întrebări ni le punem mereu, cărămidă cucărămidă, până când podul va fi gata şi tu vei veni.

Nr. 3 (75) - martie 2013

Virgil Diaconu

Secol (I)

Toţi prietenii mei sunt în stradă.Soldatul tânăr s-a întors de pe front în haina de lemn a gloriei.Încă unul amestecat cu morţii sub Statuia Libertăţii!

La parastasul tricolor, camerele de luat vederi fac publice lacrimile care nu mai încap în biserică.Şi sicriul Datoriei se ascunde, de ruşine, în pământ.

Glorie, aşadar, patriei eterne!Glorie acestui pământ în care încolţesc morţii tineri!Glorie imperiului de peste ocean pe care îl slujim cu viii şi morţii!Şi Libertăţii, care îşi creşte statuia pe cadavre!

Din limuzina de lux coboară condoleanţele prezidenţiale.

Întunericul condoleanţelor prezidenţiale.

Tăietorii de panglici îmi trimit bezele din jeepul tinerei democraţii. Iată aleşii, iată dobermanii bicamerali, care traduc Binele Universal în ajutor de şomaj.E vremea faunei politice. A ştiucilor vorace cu solzii în secerăşi a vulpilor cu două ieşiri. E vremea cârtiţelor întunericului.

Şi vremea cloştilor care votează cu patru aripi,pline de devotament faţă de liderul cuibarelor.

Numai în cartierele mărginaşe, copiii străzii.Copiii străzii, pe care mizeria nu i-a lăsat

să fie copii.Ei răsfoiesc petalele focului la care

îşi încălzesc mâinile.Şi focul: un trandafir roşu în casa întunericului.Ei adâncesc noaptea. Umbrele lor se ridică la stele. Nici nu trebuie să caut prea mult strada Sărăciei;sau strada Cuţitului. Ele sunt chiar aici, în inima patriei.

Nr. 3 (75) - martie 2013


40

Onorată asistenţă,Într-unul din aforismele sale, Blaga spunea:

„De sub orice ruină izvorăşte un fluviu de melanco-lie. Şi bătrâneţea este o ruină, dar de sub care izvo-răşte un fluviu de amintiri”.

Din acest fluviu de amintiri am ales pentrudumneavoastră câteva... Mă întreb însă dacă tinere-tul nostru, aflat la vârsta la care iluziile n-au începutsă se scuture, va putea înţelege emoţia care ne în-cearcă pe noi, cei ajunşi la vârsta amintirilor, cândevocăm o lume în care am trăit, o lume pe care as-tăzi o căutăm în amintire şi o găsim risipită pe aleilecimitirelor. Fără să vrem, în acest moment măsurămdrumul care a rămas în urma noastră şi, când vedemcât este de lung, emoţia vine încărcată de o uşoarămelancolie. Să trecem peste ea, împreună, să facemo mică drumeţie în lumea de unde, cum spunea po-etul Octavian Goga, „Glasul anilor se aude tot maiîncet şi tot mai departe”.

În ziua de 17 iunie 1889, un car funebru, ur-mat de Mihalache, Kogălniceanu, Lascăr Catargiu,Teodor Rosetti şi Titu Maiorescu, ducea spre oveşnică odihnă rămăşiţele pământeşti ale lui MihaiEminescu. Purificat prin suferinţă, poetul intra în

eternitate.La nu-mai şase luni de la această tristă cere-

monie, în gara micului orăşel Mizil, oraş care făceaparte din judeţul Buzău, cobora din tren un tânăr că-pitan, purtând uniforma regimentelor de linie şi pepiept baretele a şase decoraţii, semne ale bravurii do-vedite pe câmpurile de luptă de la Smârdan şi Plev-na. Era căpitanul Matei Eminescu, cel mai mic frateal poetului, care, după divorţul de prima soţie, fu-sese mutat în Regimentul 32 de dorobanţi ce făceagarnizoană în Mizil.

Mizilul anului 1890 era un orăşel cu vreo7000 locuitori, foarte mulţi negustori, viticultori,moşieri şi avea o mahala de renumiţi ţigani lăutari.Burghezia oraşului îşi măcina existenţa în fumul ca-fenelei făcând petreceri cu lăutari în podgoriile dinDealul Mare, ori jucând cărţi în familie sau la club.Acest stil de viaţă nu se potrivea cu preocupările luiMatei Eminescu. Ca atare, plictiseala a intrat în drep-turile ei. Pentru a-i pune capăt, s-a oprit la soluţia u-nei noi căsătorii, în definitiv din două rele omul ale-ge pe cel mai mic, şi-o plictiseală în doi e preferabilăuneia de unul singur. Dintre domnişoarele candidatela măritiş, care îndeplineau şi condiţiile de dotă şimoralitate cerute de regulamentele militare, Matei aales-o pe domnişoara Ana Condeescu. Din această că-sătorie au rezultat patru copii: Lelia, Ecaterina, Ani-bal şi cel ce vă vorbeşte, care nu a dat până acum ba-nul moşneagului Charon. Şi pe care popa Mandachede la Biserica Catedrală l-a botezat Gheorghe, în a-mintirea bunicului meu, căminarul Gheorghe Emino-vici. M-am născut după cum vedeţi cu privilegiul dea fi nepotul lui Mihai Eminescu. N-am pentru astanici un merit, dar n-aveam nici o vină pentru toate ne-cazurile pe care le-am avut de pe urma numelui întimpul şcolarităţii; am avut „neşansa” ca în primii


41

George StoianUltimul Eminescu

12 ianuarie 1984. Municipiul ialomiţean Slobozia găzduia atunci o adevărată constelaţie de oa-meni de cultură, veniţi în inima Bărăganului întru cinstirea poetului nostru naţional Mihai Eminescu.

Emoţionanta „Eminesciană” din acea zi a anului 1984 a fost una dintre acele perle de spirit careau servit cu adevărat cultura şi au sfidat impusele festivisme. Era respirarea unor intelectuali sufocaţi denăucitoarea infuzie de politic în cultură, era şi relaxarea mentală a unui public obosit de clişeele culturalepe care propaganda comunistă le infuza cu obstinaţie.

Printre distinşii oaspeţi de atunci ai Sloboziei s-a aflat şi un om de-a dreptul fascinant: GheorgheEminescu, nepotul nepieritorului poet, ultimul descendent al familiei Eminovici. Bătrânul, care avea 88de ani, a vorbit liber, curgător şi coerent, a povestit molcom şi a fost cuceritor. Parfumul vorbelor sale afăcut ca toţi cei prezenţi acolo să uite clipa şi să se abandoneze tuturor timpurilor.

Eram gazetar local la vremea aceea şi, înainte ca Gheorghe Eminescu să înceapă a vorbi, amavut inspiraţia să pornesc rotirea unei benzi de magnetofon şi să înregistrez cele ce veţi citi mai jos. În-credinţez acest frumos şi inedit text revistei de cultură Fereastra şi în acolada gestului meu înscriu camotivaţie respectul pentru oraşul Mizil, din arealul căruia povestitorul şi-a hrănit farmecul.

Gheorghe Eminescu şi Augustin Z.N. Pop

ani de liceu să am profesori doi renumiţi cercetătorieminescieni. Pe Bogdan Duică la limba română şipe Ion Scurtu la limba germană. Cum nu străluceamnici la unul nici la altul, Bogdan Duică nu scăpa nicio ocazie să-mi spună „Păcat de numele pe care îlporţi” şi Ion Scurtu că fac de ruşine numele lui Emi-nescu, dar în afară de aceste neplăceri şcolăreşti,timp de 50 de ani numele nu mi-a pus nici o proble-mă pentru că nimeni nu era curios să ştie dacă şi cerudă sunt cu poetul, iar eu, deşi apărut în lume când„tot românul se năştea poet”, am rămas un original,în sensul că nu am scris, dar nici nu am încercat săscriu vreo poezie.

Vă spuneam că mama mea era născută Con-deescu, ea era sora faimosului primar al Mizilului,Leonida Condeescu, intim prieten al lui Caragiale şipe care marele dramaturg l-a imortalizat în schiţa Ozi solemnă.

Până la decesul prietenei mele din copilă-rie, scriitoarea Agatha Grigorescu Bacovia, maieram doi care ştiam cât de strânsă era prietenia din-tre Iancu şi Leonida, aşa cum îşi spuneau. Pe Leo-nida Condeescu şi Caragiale îi lega în primul rândo prietenie politică, amândoi erau conservatori, Ca-ragiale prin apartenenţa lui la „Junimea”, Leonidaprin tradiţie de familie. Dar în timp ce Caragiale, cuspiritul lui de frondă, refractar disciplinei de partid,a avut cunoscutele oscilaţii, Leonida a trăit şi a muritconservator, constantă pe care Caragiale ţine să osublinieze în schiţa amintită când spune: „Tot ce-iglumă la o parte, trebuie să mărturisească fiecine căpuţini dintre bărbaţii noştri politici mari şi mici aufost aşa de consecvenţi ca Leonida, partidul tău nuare un membru mai nestrămutat şi mai devotat”. Îimai legau pe cei doi interese comerciale, oricât s-arpărea de curios, în vremea când Caragiale ţinea înarendă restaurantul din gara Buzău; pentru nevoilerestaurantului procura vinul de la via lui LeonidaCondeescu, situată în comuna Vadu Săpat. În fine,pe ambii îi lega o strânsă prietenie de foarte tânărulpe atunci George Ranetti, viitorul codirector al re-vistei Furnica, revistă care cultiva un umor de ceamai bună calitate şi era bogat ilustrată de penelul luiŞirato şi Murnu, şi care îşi semna în revista Furnicaarticolele cu străveziul JorjdelaMizil, scris într-uncuvânt. Ranetti mai era şi autorul cunoscutei come-dii Romeo şi Julieta la Mizil. A-ncetat apariţia re-vistei în momentul când trupele germane se apro-piau de Bucureşti şi armata noastră angajase bătă-lia de pe Argeş; refugiat la Iaşi, Ranetti a continuatsă scoată Greierul, revistă unde, printr-un umoradecvat situaţiei, a contribuit la întreţinerea moralu-lui armatei noastre de pe front.

Cei trei prieteni, cărora li se alătura uneori

şi Grigore Tocilescu, rectorul Universităţii din Bucu-reşti, petreceau adesea la via lui Leonida Condeescuşi acolo, într-o atmosferă de voie bună întreţinută decei doi maeştri ai umorului, treceau în revistă toatecan-canurile politice de care mica Românie nu du-cea lipsă.

Nu este exclus ca acolo, stimulat de vinu-rile lui Leonida, în mintea marelui dramaturg să sefi conturat unele din personajele sale din Momenteşi schiţe. Ceea ce pot spune cu certitudine este căschiţa O zi solemnă a apărut pentru prima oară înziarul Universul, la o săptămână după ce la Vadul Să-pat avusese loc o petrecere reuşită. Era o vreme să-racă în evenimente, câte-o crimă banală ţinea afişulziarelor luni întregi, aşa că pentru mizileni apariţiaacestei schiţe a avut proporţii de eveniment. Numaitanti Filofteia, soţia lui Leonida, umbla furioasă princasă cu ziarul spunând: „Leonido, îşi bate joc greculde tine”. Leonida surâdea satisfăcut; ironia lui Cara-giale era caldă, prietenească, împletită cu meritateelogii, poate că din această cauză nu este nici ceamai reuşită. Leonida ştia că această schiţă, mai multdecât zadarnicul zbucium politic, îl va salva de lauitarea definitivă.

După câteva luni, un eveniment local a avutdarul s-o împace pe tanti Filofteia cu grecul. La Mi-zil aveau loc alegeri comunale şi Leonida Condees-cu, deşi în opoziţie, şi-a învins contracandidatul cuo majoritate de voturi covârşitoare, ceea ce în clima-tul politic de atunci constituia a opta minune.Această victorie a fost sărbătorită printr-un banchetcare a avut loc în grădina casei Condeescu şi a fostprezidat de Caragiale. În acea zi, unchiul Leonidam-a prezentat pe mine, pe sora şi fratele meu lui Ca-ragiale prin cuvintele simple: „Iancule, nepoţii luiEminescu!” Emoţia pe care o încerc la distanţă, întimp, de la această întâmplare contrastează cu in-diferenţa de atunci a copilului care se pregătea săintre în clasa întâi primară şi pentru care domnulCaragiale nu era decât arendaşul restaurantului dingara Buzău.

Pentru respectul adevărului, trebuie să spuncă la întâlnirile care aveau loc la Vadul Săpat, MateiEminescu nu participa niciodată, raporturile dintre elşi Caragiale erau foarte încordate şi nici cele dintreel şi cumnatul lui nu erau prea cordiale. Matei Emi-nescu era o fire impulsivă până la violenţă, incapabilsă-şi ascundă adevăratele sentimente sub masca ati-tudinilor convenţionale, pentru el Caragiale nu eradecât „grecoteiul” căruia nu-i putea ierta rolul pe ca-re acesta îl jucase în raporturile dintre poet şi Veroni-ca Micle. Astăzi, după ce academicianul Şerban Cio-culescu, într-un foarte lung şi documentat articolpublicat pe vremuri în Revista Fundaţiilor, a clarifi-


42

cat definitivcauzele care au dusla ruptura dintre Caragiale şipoet, nu mai e un secret pen-tru nimeni că marele drama-turg a jucat rolul lui Cătălindin Luceafărul şi a făcut-o cuo indiscreţie pe care poetulnu i-a iertat-o niciodată. Daranii au trecut îngropând subei toate pasiunile, noile gener-aţii nu se mai opresc la ceea cea fost pieritor şi omenesc în zbuciu-mata lor viaţă, ci numai la ceea ce-i menit să dureze,la opera lor.

Astăzi, când dramaturgul şi poetul îşi dormsomnul de veci în cimitirul Belu, când teiul de lacăpătâiul lui Eminescu îşi cerne frunzele şi pestemormântul alăturat al lui Caragiale, din amintireanoastră dispar toate umbrele şi pe acel imens ecranal trecutului nu ne mai apare decât imaginea lumi-nată de glorie a celor doi titani ai scrisului românesc.

Pentru că suntem la această oră de evocări,să ne oprim un moment cu gândul şi la mormântulsolitar de la Mînăstirea Văratec, unde odihneşteVeronica Micle, femeie de mare sensibilitate artis-tică şi care prin farmecul ei a ştiut să inspire o poeziemenită să înfrunte timpul. Dacă este adevărat ceeace Brătescu - Voineşti susţinea într-o conferinţă ţinu-tă pe vremuri în faţa studenţilor de la Facultatea deLitere, după care personajele din Luceafărul ar fiMaiorescu - Dumnezeu, Eminescu - Luceafărul,Caragiale - Cătălin şi Veronica - Cătălina, atunciaceastă nestatornicie a dat liricii universale o capo-doperă şi liricii lui Eminescu creaţia lui de boltă.

Aş vrea să închei prin câteva cuvinte: cri-ticul Ilarie Chendi, spunea că poezia lui Eminescue o poezie a tineretului şi eu cred că incisivul criticgreşea. Poezia lui Eminescu este o poezie a tuturorvârstelor: tinerii, cu poezia lui lirică, străbătută deun mare romantism, îşi trăiesc iubirile lor prezente;cei în vârstă amintirea iubirilor trecute; poezia filo-zofică a lui Eminescu rămâne un îndreptar pentrutoate vârstele, pentru toţi aceia care în această lumecuprinsă de febră caută răspunsuri la întrebările ră-mase până astăzi fără răspuns.

Nr. 1 (65) - ianuarie 2012)


43

Matei Eminescu

George Băiculescu

RăzbunareaRăzbunareaToporul lovi scurt, înfundat: Buf!... buf!...

buf!... O dată, de două ori, de trei ori... Într-o ju-mătate de oră trunchiul salcâmului se prăbuşi lapământ, cu un vuiet surd, dureros... Era încă tânărşi în putere. Înflorea în fiecare primăvară şi florilelui albe răspândeau o aromă puternică, mereu proas-pătă, adunând droaie de albine.

Ion a lu Gheorghe Stroie, muntean aşezatîn rosturile lui, hotărâse să-l taie; aici urma să du-reze o casă, pentru băiatul lui ăl mare, Constantin.Cum naiba se nimerise, tocmai pe locul salcâmu-lui pica un colţ al viitoarei case. Neavând încotro,într-o zi, pe la jumatea lui martie, Ion îi spuse luifiu-său, Constantin:

– Mă, io tai salcâmul! N-am ce-i face!– Taie-l, bre! fu de acord Constantin, ca

şi cum fuseseră înţeleşi dinainte.Îl doborî lovind în salcâm des, icnind -

apropia, de acum şaizeci de ani - cu toporul. N-atrecut mult timp, peste încă o jumătate de oră,poate mai bine, şi crengile au fost şi ele tăiate iartrunchiul a rămas singur, numai el, în viitoareacurte. Ion al lu Gheorghe Stroie l-a privit îngân-durat ; îi părea rău de el, de salcâm. Apoi şi-a adusaminte că are de reparat un gard şi n-avea doi bu-lumaci de care să prindă lanţii. A stat câteva clipepe gânduri, s-a mai scărpinat puţin după ceafă,spunându-şi în cele din urmă: „Mă, n-ar fi rău sal-câmul!... Da, n-ar fi rău salcâmul!...“ Din trunchi,fără a-l mai coji, a făcut doi bulumaci. A săpat gro-pile, a pus bulumacii în ele, a bătătorit bine-binepământul în jurul lor. De ei a prins lanţii, de lanţi- ţambrele şi, spre seară, gardul a fost gata reparat.

Au trecut zilele, chiar câteva săptămâni -oho, săptămâni bune! Primăvara îşi isprăvise ros-turile, venea vara. Într-una din zile, Ion se opri, dinîntâmplare, în dreptul gardului reparat în primă-vară. În faţa lui se aflau chiar bulumacii de sal-câm. Din capetele lor se iviseră câteva mlădiţe fi-rave, cu muguri şi frunze verzi. Îşi înălţau vârfu-rile plăpânde spre lumina de aur a soarelui. Ne-dumerit, omul nu se dezlipi de la gard; privi uimitmlădiţele de-un verde crud, sănătos, plin de viaţă.– Mă...ăăă! făcu el tulburat, minunându-se. Con-stantine! strigă apoi, cu glas gâtuit de emoţie. Hei,mă, Constantine!...– Ce-i, tată?! răspunse fi-su din fundul curţii.– Ia vin, mă... Vin să vezi cum salcâmul îşi răz-bună moartea!.. Nr.1 (82) - februarie 2014

Adela Naghiu

Ritualuri de trecereLa naştere femeia iese şi eadintr-un trupîntre viaţă şi moartese trece-ntotdeauna prin carneşi cineva se uită repede la ceasşi cineva e spălat de toate drumurileşi coborât cu grijă până în vârful oaselorFemeia când naşte naşte totulşi strigătul şi-l naşte-nspăimîntatăaşa cântă ea când nu mai cântă nimenidecupând în aer zone unde respiraţiapoate să-nceapăBărbatul rămâne în urmăşi inelele lui se-nmulţesc pe trupul femeiiea strânge din dinţi şi rămâne frumoasăca o inimă ce se opreşte la jumătatea bătăii…

Nr. 1 (65), ianuarie 2012

așa mor poeţii

fără să spună din vremela ei semnele de moartese văd întotdeauna mult mai târziuşi nu pe partea cu oameniiEi scriu, scriupână nu se mai poate face nimicşi toată lumea încearcăsă-i aducă pe calea cea bunădar ei îşi cultivă nebuniaîn tiraj tot mai mictrăind mai mult în întâmplările altoraîntorcându-se în viaţa lornumai pe străzi lăturalnicemutându-şi sărăciade pe-un picior pe celălaltşi sufletul până în locul de undeîncepe să se vadă Dumnezeu

Nr. 7 (71), septembrie 2012

mariaj

acasă la noi e un mormânt cu două intrăriaerul e-atât de otrăvitîncât abia ajunge de pe-o zi pe altacu toate că nu mai respirăm de multşi ne e foarte greu să ne clădim viitorulşi ce ziua lucra noaptea se surpaNumai dimineaţa când trebuie hrănită fiaraşi e un noroc să ai mână sigurăşi să poţi suporta până la capătnu ne pierdem cu firea deşi în curând vom izbi de pereţi fiecare amintirile celuilalt şi apoi ni se va face foarte foamedar pe noi nu ne hrăneşte nimenica nu cumva să ne facă răuCopiii noştri şi ei sunt morţipoartă pe umeri ghiozdane pe careîn fiecare dimineaţă le desenăm cu cretăpe umerii lor de lapte şi merg la şcoalăde unde se întorc mai bătrâni decât noiîi certăm părinteşte - ce vă grăbiţi aşa, copii,nici n-aveţi un mormânt al vostru şi ăsta, vezi bine, se duce şi el draculuişi azi-mâine va trebui să ne mutăm şi noi şi ce să facem cu tot întunericul ăstace-l avem de la părinţii noştri şi vi-l lăsăm vouăcă altceva n-avem ce să vă dămtot ce-am strâns a fost din dragoste pentru voidar voi nu carecumva să nu ne ascultaţisă vă uitaţi după alţii şi să vă apucaţi să respiraţi când respiri pe-ntunericaerul se lipeşte de plămânişi plămânii voştri seamănătot cu noisunt plini de mâzgă şi încă de ceva, veţi afla voi mai încolo dar acum, dragii noştri, e ieri şi voi trebuie să creşteţi în continuare noi să îmbătrânim părinteşte să mergem până la capăt cudragostea noastră murind şi de morţi şi de vii

Nr. 6 (78), iulie 2013

Ştefan Doru Dăncuş***

lucrez ca un sclav în româniazi de zi construiescfiecare pagină scrisă e bornă kilometrică.zi de zi sunt invadat de europaoră cu oră pierd betonându-mi versurileînălţând baricade în propriul sânge


44

Vitralii lirice

(peste 20 de ani)fiul meu ridică pistolulfiica mea se pierde în mulţimeaviermifugă a metroului

(peste 30 de ani)desigur învinsmi-am capitonat peştera - frumoasele cărţide poezie scrise cu sângemă apără de frig şi arşiţămai nou, europa vine la mine în vizităsunt interesant pe post de sisifbrusc o baricadă cedeazăîntr-una din jugulareşi imediat apar hoardele ce dau focbisericii care sunt.


Sorin Lucaciacum vă vorbesc dintr-un lemn de salcâm

dragii mei concitadini acum vă vorbesc dintr-un sicriu cu redingotă şi jobensau din blana unui viezure mort de spaimănu sunt nici mort nu sunt nici viu sunt mai degrabă mortul viuînjumătăţesc ziua cu noaptea şi beau

un răsărit de absintaşteptarea e mai rea decât moarteavă spun că vor veni vremuri mai bune şi pentru voivă vorbesc cu liniştea unui patriarh iar voi mă ascultaţi toropiţi de aromele bahice

ale serii până ce vin hingherii de suflete să vă adune să vă perceapă taxa pe visetaxa pe viciul neputinţei taxa pe nonvaloarea adăugatătaxa pe istoria nescrisă a pământului nu-i lăsaţi să vă ia nu-i lăsaţi să vă mâne ca pe vite noi nu suntem d-ăia, băietenoi am fost cândva vieţaşinoi am fost cândva mai ceva decât jean valjeanaici se impune puţin respect măcar aşa de ochii lumiide amorul artei

acum vă vorbesc dintr-un lemn de salcâmde care au atârnat funia groasă a spânzuratuluivă spun că e bine aici sub pământşi e cald în casa fără ferestreşi de aici de jos se vede uneori cerul ca printr-o bucată de pânză ruginie

dar voi acolo sus ce faceţi măi oameni buni

nu facem nimicnu facem nimicsuntem legaţi de mâini şi de picioarene-au pus căluşul în gură au încuiat toate odăile au închis toate drumurile au sigilat graniţele unui viitor de câlţi au zăvorât ultima rugăciune în pântecele luniiîncât ne e lehamite să mai şi murimde azi înainte muţenia îmi va ţine de urât

în nopţile ploioasede azi înainte n-am să vă mai vorbesc decât prin gura unui leu de marmură

Nr. 4 (76), aprilie 2013

Geo Galetaruspune-i acestui străin

cât despre mine, e bine să ştiţică strâng în pumni două patrii de zăpadă.aş mai ajunge la timpîn marile suburbii ale creierului, acolo undepiticii verzi dau foc tobelor incandescente.cine vorbeşte printre copacii nebuni?cine-şi vede inima în ochiul prietenului mort?pielea ta scânteiază pe negrele podişuri,pielea ta cântă şi noaptea e aproape.du-te şi spunei acelui străincă nu mai aşteaptă nimeniîn dimineaţa opacă. acumcând pielea ta cântă şi noaptea e aproape.


Roxana Diana BaltaruBica Raveca

Bica Raveca avea oasele slabeşi era tăcută ca o creangă de măceşecăreia respiraţia îi fură din amintiricu un fel de părere de răuÎşi împletea părul în doua cozi lungi şi subţiriatunci o surprindeam cântândpe colţul cuptoruluide parcă o deprinderede pe vremea când în părul eise ascundea spiritul horelorîncepea să-i ridiculizeze chipu-i istovitdeseori apăreau pete de galbenpe acele şuviţe tulburător de rareşi atunci spuneam că are să întinereascădar ea îşi îndesa cozile într-un batic negru cu flori mari şi îmi zâmbea într-un fel albcâteodată se aşeza lângă nucspunea că iar o apasă spatelei-au încârceiat picioarele


45

îi răspundeam să aştepte să-mi termincazemata de frunze ea aşteptaîncet apoi mergeam în casă- mă lăsa să-i masez coastelecu un lichid vechi în care erau petale de crin şi bucăţi de castaneBica Raveca mi-a spus că îmi pot faceradieră din castaneavea spatele fierbinteeram convinsă că acolo, dincolo de pielea ei subţire apune soareleşi nu înţelegeam de ce înaintede a dormi ea scuipă luminaîntr-o cană de plastic verde,cana ei cu lumină pe care dimineaţasingură mergea şi o plantanu am ştiut niciodată unde.când plecam de acasăavea lacrimi de copil în ochii ei mariplângea încet - eu îi mângâiam mânastrânsă între uşile timpului,îşi îndesa părul alb înapoi în baticul maremă săruta pe frunte şi Doamne,ne ascundeam una faţă de altaprefăcându-ne că nu auzimvocea aceea sinistră din ţărâna straturilor care îi chema deja mâinile pe numeîn ziua în care am ieşit din salonul albea nu mai plângea deloc mă înfricoşa seninătatea din pleoapele-i adânci.toată lumină, nici urmă de carnepe chipul acela blândi-am zâmbit cu ochii larg deschişideşi cineva mă strângeacu putere de suflet ca de o hainăcând am părăsit cameraDumnezeu nu era acoloaşa că timpul a încuiat uşacum a ştiut el mai bine.

Nr. 2 (66), martie 2012

Aida Hancerfiica sionului

nopțile parc-am avea plete devin

iar diminețile se schimbă ca dinții de lapte

tot ce era poetic se întoarce împotriva meafiarei i-a trecut deja sângele prin blanăîncă puțin și te vei întoarce în pântecele mameiras în cap cum ai vrut toată viațaînfășurat într-o pelerină de ploaie

dar noaptea îți vine să-ți agăți hainade sânul drept al femeii iubite o femeiemoartă din punctul meu de vedere și dată la câinidacă n-aș ști că e iarnă te-aș întrebade ce-ți ții agățată rochia de mireasă în geampentru că singura lumină ne vine prin mânecăși singurul întuneric ne iese pe gurăîntr-o noapte și eu am avut părul de vinși un bec economic în fruntepentru pielea ta pentru mișcările pe care le facești fratele meu fără să te ating întreliniile din palma ta mă leagăn ca-ntr-un hamacsunt o femeie frumoasă plâng la comandădamigene cu must și copiii mei vor astupasticlele pline ei vor fi dopuri de plutăîn fiecare urmă de glonteși gloanțe în fiecare gură de vinbeți toți din el pentru căacesta este sângele meu care se strecoarăprintre voi ca un șarpe.

Nr. 3 (67), aprilie 2012

Maria PostuDarul

Ea locuia în acelaşi cartier cu mine,poate pe aceeaşi stradă,poate în aceeaşi casă, în acelaşi trup,ţinând locul doritei surori,îmbătrânind discret în locul meuoferindu-mi în dar un trup de rezervă,nevăzut, nerevendicat de nimeni,nici măcar de ea însăşi privindu-se străinăîn oglinda strâmbădau un regat pentru o piatră,dar eu nu mai ştiu în care jumătate a oglinziisunt eu,invidia lui Dorian Gray mă urmăreşte,nu te grăbi, îmi şopteşti fără cuvinte,alege cu grijă.Mă strecor pe lângă tine,în căutarea pietrei filozofalece alege în locul meu vinovata.Spartă în două, oglinda ascunde sub cioburiun singur chip ce nu mă recunoaşte.

Nr. 4 (68), mai 2012

Mihai NicolaeChef de chef

Dimineaţa se face frig în privireşi un fel de întunerictoarnă cimentpeste tot ce-i ascuns şi hidos


46


47

cuvântul şoptit încearcă să iertesticlele golite de votkă şi muzicadată la maximplimbată dintr-un loc în altulprin odaiede cei ridiculi şi fără apărarebraţele împrăştiate prin aernu înţeleg ce se întâmplădar pregătesc la lumina becurilorclipocitoaretristeţea zilei ce urmeazăca pe o mireasă trasă la sorţi

Nr. 4 (68), mai 2012

Bianca DanSupraplin

Hei Gepeto, e prea mult trafic pe planetăpăpuşile dorm în linia-ntâiam în piept o inimă de lemncu care îmi ascut creioaneleieri mi-am îngropat câinele, Gepeto,ploua în reprize şi mi-am întins sufletul lângă elplin de noroi, cerul urmărea discretmorţii din rotobile de ajuns o singură viaţă, simt cum

se umple paharulultima psihoză e cea pe care-o creezi singur,dă-mi puţină lumină să alung fluturiipe tâmpla rece a soarelui voi juca dartse plin de flori Gepeto şi miroase a humăcobor din trupul meu ca pe o trambulinăomul negru stă mereu după uşătrezeşte păpuşile, e târziu...

Nr. 4 (85), aprilie 2014

Andrei Veleasufletul românului

*sufletul românului e ca pâinea caldă,plină de e-uri şi ambalată în pungi de plastic,e ca pâinea rotundă precum o minge de fotbalcare creşte dimineaţă de dimineață pe cer,în locul soareluişi apoi e comercializată pe o piaţăcu evaziune fiscală de peste şaptezeci la sută.sufletul românului este eminesculdincolo de care nimeni nu a mai scrisşi nu va mai scrie niciodată nimic.pixul a fost ascuns, hârtia destrămată.blaga a fost o lebădă mută,iar arghezi s-a hotărât prea târziu.sufletul românului e un maidanez

care hămăie la miez de noaptemuşcând, înfometat, din lună.apoi pompează antirabicecu seringi lungi, de cristal.sufletul românului construieşteo biserică lângă fiecare birt,o biserică lângă fiecare şcoală,o biserică lângă fiecare instituţie a statului;sufletul românului compensează laicitateafiecărei pietre de pe stradă cu o cărămidă la temelia unui locaş sfânt.închei: străinule rătăcit în ceaţă,adulmecat de bestii din infern,purtat de vântul sorţii prin negre genuni,nu uita că sufletul românului te primeştecu braţele deschise, cu pâine şi cu sare,însă, repet: ai doar trei şanse din zece,rusească ruletă!, să nu fie la negru


George PaşaPână la capătul poveștii, mi-am zis că e bine

Se-aruncă, din fugă, razele soarelui.Parc-ar fi senin, dar trec ba un nor, ba un câine, ba un nor, ba un câine...I-ai prinde, în glumă, de coadă,şi ei să nu simtă durerea,să nu te umbrească, să nu te latre,să nu te umbrească, să nu te latre,pe cer, pe stradă, când te plimbi,cu un plasture pe frunte,cu o broboadă pe umeri, Esmeraldo.Cineva zice: „Bată-vă să vă batăşi să nu vă fie de deochi, fii ai pământului!Unde-i pasărea ce i-a vindecat soarelui răniledoar cu un cântec?Poate că norii au uitat extinctorul,şi-acum pasărea zace sub cenuşă".Trec şi eu pe acolo, nu văd nimic esenţial,deşi pe cer se vântură un nor ca un câine,pe stradă, mă latră un câine ce se risipeşteca un nor, şi-apare, din senin, ca un soare.Fii atent, se aruncă, din mersul pământului,razele soarelui.Pare-a fi senin, dar nu mai trece nimic.Norii au fost alungaţi, cu un surâs, de Esmeralda,câinii au cozile covrig şi muşcă din ele,chiar şi pasărea a înviat din cenuşă,uite-o colo sus cum bandajează rănile soarelui!Eu cânt, Esmeralda cântă,ne plimbăm prin constelaţia câinelui,străzile au dispărut în norii depărtării.

Nr. 5 (69), iunire 2012

Alexandru JurcanCâinele roz

M-a primit în peşterăclovnul cel galbenatârnat mai apoi de-o flacără de rubinmi-a întins lumânarea de auro picătură fierbintemi-a coborât în sufletafară mă aştepta Câinele Rozluptând cu stelelece voiau să intre în peşteră

Nr. 5 (69), iunire 2012

Silvia Biteretu cât dai pe viaţa asta

un vuiet asurzitor pe colinădeparte aproape de mine viaţacălătorul înalt pe drum de munte oftează

spre apusîncearcă să-şi ducă degetul arătător către sineşi moare pe trepte de argint pasul nu se vede nu se aude e în tine şi moareun dor cutremurător mă sapădeparte aproape de mine mă repeto curbă uriaşă îmi iese din pieptţipătul ia forma unui condur din catifea neagrăîl scuip cu putere sub talpăacolo unde stă înfiptă pionezaochiul şi braţul e în tine şi moarenu mă prinde nici umbra din urmăca să-mi ceară te miri ce pe viaţa astatu, cât dai

Nr. 6 (70), august 2012

Corina CiucăExerciţiu de întuneric

„Ajută-mă să mă târăsc!Mă doare pământul prietene.”N-ai vrut s-asculți nimic.Te prefăceai c-aduni linișteîntr-o pălărie veche,din urletele mute care se auzeau de peste tot,din guri de pământ care mă dureau.„Ajută-mă să mă târăsc, prietene!”Noaptea s-a lăsat adânc peste oraș,iar eu te-am rugat să lași lumina aprinsă –știai cât urăsc să nu văd întunericul când vine.Pleoapă dupa pleoapă,Strat după strat,tu doar mi-ai cojit privirea,cum ai jupui o zi de lumina.

E al naibi de frig și întuneric.Sunt singur prietene și ce e mai tragicnici nu-ți simt lipsa.Noptea nu mă mai sperie.

Nr. 6 (70), august 2012

Tincuţa Horonceanu BernevicLumea lui Tudor

Dincolo de uşile albeLumea era o minge de plastilinăPe care Tudor o ţinea în mâinile miciŞi-i dădea formă de inimăCând era supărat îşi lipea lumea de obrazŞi-i asculta ticăitul inimiiSpunând că acesta este ceasornicul lui DumnezeuLumina curgea în el prin perfuzii albe ca

firele de lunăÎntr-o zi Tudor a uitat să mai râdăApoi s-a făcut noapte şi râsul s-a transformat

în pasăreA întins mâna şi a hrănit pasărea din palmăN-a putut s-o ajungă din urmăŢin în mâini o minge de plastilinăŞi ştiu că dacă-i dau formă de inimăEa va începe să bată ca un ceasornicLuându-se la întrecere cu inima mea.

Nr. 6 (70), august 2012

Rodian DrăgoiRealitate năpădită de ierburi

Încep să-nţelegtrupul meu nu îşi mai aminteşte de minemama mă ceartă că am îndrăznit să-mbătrânesccopilul meu încă nu s-a născutşi îmi trimite sfaturi pentruoblojirea tristeţiiîncep să-nţelegse înserează în cuvintele melenu ştiu pe unde rătăceşte numele tăudar eşti mai tânărăcu o sută de ani decât dragosteamea pentru tineîncep să-nţeleganul trecut nu-mi mai vorbeştede anul ce vineamurgul mă bate prieteneşte pe umărşi îmi arată realitatea năpădită de ierburicineva deschide o fereastră spre mineşi se aude dialogul dintre tăcereşi muguri



48

Mihaela PerciunRestulRestul

Mama zicea că noi suntemo familie. Şi eu o cre-deam. Pentru mine o fa-

milie însemna un băiat şi o mamă.Şi o bunică. Doar că bunica trăiapeste câteva case de noi. Nu mai aveam pe nimenialtcineva. Şi nici nu-mi doream vreun alt copil care săse uite în farfuria mea, să alerge prin casă sau sădoarmă în patul nostru şi aşa destul de îngust. Copiiidin mahala nu făceau parte din familia noastră şi măbucuram. Apoi îi uram fiindcă îmi făceau în ciudă,prea se lăudau. Nu ştiam că un băiat trebuie să aibăşi tată. Foarte des auzeam copiii spunând tatameu şinu înţelegeam ce e asta. Odată mi-am luat inima îndinţi şi am întrebat-o pe mama ce înseamnă tatameu,şi de ce eu nu zic tatameu, iar băieţii când ies îndrum numai cu asta se laudă tatameu şi iar tatameu.Auzindu-mi întrebarea, mama mi-a reproşat cu brus-cheţe:

– De ce nu spui tatameu!? Spune! cine nute lasă?!

– Dar ce înseamnă?– Tata meu ce înseamnă? Nu ştiu! Eu n-am

avut!– Da’ eu de ce n-am tatameu?– Ia mai lasă-mă în pace şi nu mă bate atâta

la cap cu întrebările tale - alta n-am ce face! Trebuiesă-ţi dau explicaţii?!

Se răsti atât de urât la mine că am zbughit-oafară. Mama a crezut că am lăsat-o în pace. Dreptcă n-am mai întrebat-o. N-avea rost, putea să măbată. Când era supărată avea obiceiul să mă bată a-nume pe mine. Pe cine altcineva? Uite atunci regre-tam că nu mai am un frate, unul care să mă înlocu-iască. „Te bate ca să-i mai treacă de supărare”, aşao compătimea bunica când deschideam gură să mălamentez. Nici ea nu mă jelea.

A trecut suficient timp, până am înţeles ceînseamnă tatameu. Mă ruşinam să întreb de copiiidin mahala. Aveau obiceiul urât să-ţi râdă în faţăpentru că tu eşti unicul care nu ştii atâta fleac, şi eude asta mă feream, nu voiam să-i văd triumfând dinsimplul motiv că nu înţeleg un lucru atât de clar pen-tru toată lumea.

Într-un moment de slăbiciune mama sin-gură a pornit vorba şi mi-a spus că niciodată n-amsă ştiu ce înseamnă tatameu. Dar de ce - n-a mai vrutsă-mi spună. N-a vrut, fiindcă nici ea nu ştia. Da, seîntâmplă şi cei mari să nu cunoască răspunsuri la în-trebările mărunte… apoi m-a rugat să n-o mai supăr,

să n-o mai sâcâi cu prostii auzite de la copii, că de-străbălaţii ceia ştiu mai multe decât ar trebui să ştienişte copii şi că ar fi mai bine nici să nu mă joc cuei. Mai-mai să mă ia gura pe dinainte şi s-o întreb:Adică chiar cu nimeni să nu mă joc? Şi de ce nicio-dată n-am să ştiu ce înseamnă tatameu? Dar din gurămi-a ieşit cu totul altceva. Eu i-am spus că niciodatăn-am să vreau să mai ştiu ce însemnă tatameu şi cănici pe bunica n-am s-o întreb.

– Pe bunica cu atât mai mult să n-o întrebi!Şi iar s-a enervat. Că o duceam greu tot nu

ştiam. De unde să ştie un copil când o duce bine saurău? Pentru el aceste noţiuni se confundă. Nu pri-cepe cum este când e rău, fiindcă nu cunoaşte şi nicin-a avut de unde să afle cum este când e bine. Şi în-că ceva, cu nimeni nu cutezam să discut despre ast-fel de noţiuni abstracte. Că dacă nici cu bunica -nu… Nu mai avem pe cine să întreb.

Într-o zi mama m-a trimis la magazin. Mi-adat două monede. Una albă-surie, mică, de zece co-peici, şi alta roşietică, mai mare, de cinci. Şi mi-aporuncit să cumpăr o pâine de şaisprezece. Eramgata să mă pornesc, dar numărând câţi bani şi ce tre-buie să cumpăr, am găsit o greşeală de calcul şiprompt, fără să mă gândesc dacă are rost sau nu, amîntrebat-o pe mama:

– Cum să cumpăr o pâine de şaisprezece cudoar cincisprezece copeici? Ce, nu ştii să numeri?

– Roag-o pe vânzătoare…– Roag-o tu!– Fii înţelegător… mama n-are mai mulţi

bani…– Nu mă duc! Eu nu pot ruga!– Du-te şi spune-i că data viitoare…– A-ha! Du-te tu!– Dacă se termină pâinea ce-o să mâncăm?

Vrei să murim de foame?– Nu murim, ne ducem la bunica…– Bunica nu ne mai primeşte, nici ea n-are.Ce bine că mi-am amintit, de fapt, eu nicio-

dată nu uitasem despre economiile mele secrete, de-spre copeica mea. Visam să am şi eu banii mei şi amascuns-o într-un sertar din Casa Mare! Să fug s-oiau? Şi dacă mama va zice că?... Dar n-am ascuns-o,am pitit-o. Sertarul, unul de la un dulap obişnuit, eraplin cu toate cele trebuincioase, câte pot să încapăîntr-un sertar. Şi toate cele trebuincioase erau într-operfectă dezordine. Am răscolit şi am scos din elnişte mosorele cu aţă, un braţ de cârpe şi panglici,apoi am dat de cutia în care erau nasturi vechi, tăiaţide la hainele purtate cândva. În sertar erau adunatetoate fleacurile de care-ţi pare rău să te desparţi, şicare niciodată n-o să-ţi mai prindă bine. Copeica în-să nu era nicăieri. Am scos cutia, rând pe rând, exami-


49

nând toţi nasturii. Tresăream de fiecare dată cândgăseam ceva asemănător şi de fiecare dată mă de-cepţionam. Avem nevoie de o copeică. O copeică!…Ca mai apoi să merg cu demnitate la magazin! Fuse-se în sertar. De nenumărate ori veneam tiptil, fără sămă simtă mama, o găseam, o ştergeam, chipurile, depraf şi o puneam la loc. Am uitat! Am uitat că ultimadată am pus-o într-o cutie de chibrituri. Am zăngă-nit-o chiar. Apoi am băgat-o în cel mai îndepărtatcolţ al sertarului, pentru o siguranţă sporită. Cândam tras cu putere de sertar, mi-a căzut peste picior.N-am plâns. Nu aveam timp pentru un nimic ca ăsta.Răscoleam într-o disperare. Eram totuşi în mare gra-bă, dacă se termină pâinea? Am adunat toate lu-crurile în sertar, mai sperând s-o găsesc printre restulde panglici şi aţe de pe jos. Fără succes. Nu era ni-căieri. Cine o fi luat-o?… Când? Nici cutia nu maiera. Când m-am jucat cu ea ultima dată? Zilele tre-cute... N-am visat, la sigur era. Dacă n-o puneam încutie, dacă n-aş fi ascuns-o atât de bine… o aveampoate şi azi. Ţin minte bine că m-am jucat şi…

Cum de a dispărut!? Unde-i? Copeica şi cu-tiuţa erau un fel de jucării. Jucării pentru maturi. Amînchis ochii o clipă şi am văzut-o aievea, era dintr-unfurnir foarte subţire, căptuşit cu hârtie albastră, cuflori. Parcă o ţineam chiar atunci în mână. Poate i-amschimbat locul şi am uitat? Nu se poate… copeicanu-i… da’ cutia? Cui i-a prins bine? Era fără chibri-turi şi avea cotorul ros de tot. Am întrebat-o pe ma-ma dacă o pot lua şi mama mi-a permis. Era deja amea... Cine mi-a furat-o? Mama? Cutia… şi copei-ca? S-o întreb dacă n-a văzut-o? Şi cum să încep?Şi dacă zice că am ascuns-o? Mi-a repetat că nu-ifrumos să ascund… să ascund anume de dânsa, dealţii - se poate, chiar trebuie, dar de dânsa - nu. Re-semnat a împins la loc sertarul.

– Te duci ori nu te duci!? Rămânem fărăpâine… fugi, hai… spune-i să ne scrie în caietul cudatornici…

– Cum să-i spun să ne scrie în caiet? Să măaudă toţi?

– Şi ce? Toţi sunt scrişi în acel caiet.– Nu vreau în caiet!– Foarte bine, aşa-i spui să nu ne scrie…– Dă-mi o copeică şi mă duc!– Când ţi-oi da acuşi una - n-ai s-o poţi duce!– Am s-o pot!– Atunci stai să iau mătura, şi se repezi spre

ungherul în care-şi avea locul o mătură roasă rău.Am zbughit-o afară. Mergeam prin praful

gros din mijlocul drumului, aşa aiurea, cu capul ple-cat, căutam cu ochii, poate dau peste o punguţă…aidoma cocoşului din poveste. Ce cocoş norocos!Uitasem pe-o clipă de ruşinea că trebuie să mă rog

pentru o pâine.Şi de ce tocmai eu, cel care aveam, acum

nu mai am, o copeică? Una singură. Numai una! Tâ-rându-mi picioarele a lene, nu mă grăbeam, nu do-ream să ajung la magazin. Drumul ducea anume în-tr-acolo, spre centrul satului. Dacă trec de magazinşi mă ridic la deal pe celălalt drum - ajung iar labunica. Nu prea vine pe la noi, poate să trec eu pe ladânsa? Cred că ar fi bine să-i fac o vizită… s-o în-treb ce mai face? Cum adică bunica nu vrea să nemai vadă?...

Câtă tristeţe încape în sufletul unui copil,când îl doare marele nod din gât, iar lacrimile-i suntgata să-l înece. Din neavând ce face îşi afundă şi maiadânc tălpile goale în praful uscat din drum. O la-crimă, poate nu era lacrimă, ar fi vrut să fie o pică-tură de ploaie, îi căzu chiar pe degetul mare de lapicior transformându-se într-o mâzgă subţire. Seaplecă să-şi şteargă degetul. Era mai murdar decât ce-lelalte. Chinuit de nodul din gât şi de mâzga lipi-cioasă, cu ochii împăienjeniţi de lacrimile ce nu maireuşea să şi le stăvilească zări pe-o clipă un luciumetalic. N-a înţeles ce-a fost, dar s-a aruncat în acelpraf şi a răscolit cu disperare până a dat de o mon-edă. Una de zece! S-ar fi bucurat enorm şi pentru unade una, dar pentru cea de zece?! Fericirea lui era de-osută! Privind în jur cu frică, o ridică în grabă. Să nu-lvadă careva, adică să nu mai pretindă nimeni la baniilui… să nu-i spună că a scăpat moneda în praf şi căn-a văzut unde s-a rostogolit… Cine ştie ce mai pu-tea inventa acel cineva pentru a-l priva de… de ave-rea lui!?

Ştergând-o cu mare grijă de pantalonii, ostrânse lângă celelalte două din palmă. Strâns-strâns.Cât putea el de tare. Nodul din gât imediat se resor-bi, se dezumflă fără urmă. Doar brazdele de pe pefaţă mai trădau lacrimile ce i-au curs în şiroaie. Unzâmbet îi cuprinse chipul şi nici nu încerca să-şi as-cundă fericirea. Ajuns la magazin desfăcu pumnulcu cele trei monede umede de prea multă transpira-ţie. Transpirase de tensiunea cu care-şi ţinuse banii,palma fiindu-i haşurată de dungi albe şi roşii-vineţii.Cu indiferenţă, vânzătoarea îi luă două monede şi îidădu o pâine, punându-i alte două rest în palmă. Cebine că mai erau pe raft încă patru pâini!

Alergând spre casă, brusc se opri. Încre-meni la gândul să-i dea sau nu mamei restul? S-o bu-cure? Sau să se bucure de unul singur? Încă nu ştia.Avuse de gând să nu-i mai ascundă nimic, dar amin-tindu-şi recenta dispariţie din sertar, îşi spuse: Pânăacasă mai este, văd eu ce fac! Mergea la deal mân-dru de sine, dar ros de incertitudine şi indecizie: să-idea sau nu restul? Tocmai trei monede!?



50

Luminiţa Petru

Îl cunoaşteţi peStéphane Hessel

Este cel ce a strigat acum câtva timp oame-nilor căzuţi în fatalismul istoriei: „Indignaţi-vă!”, al-tfel zis: „Nu acceptaţi să trăiţi oricum!”, „Păstraţi-vă demnitatea!” Acest strigăt de revoltă a fost pre-gătit de dezvăluirile unor oameni ai legii şi ale unorjurnalişti care şi-au pierdut locul de muncă din cauzaasta. Ei au dezvăluit setea de câştig material a unei pă-turi a societăţii şi mai ales lipsa totală de responsa-bilitate faţă de lume (oameni şi natură) a acestor in-divizi. Apelul lui Hessel a declanşat un uragan. (Pu-blicată pe 20 octombrie 2010, la Editura Indigčne,chiar în ziua în care a autorul a împlinit 93 de ani,cartea Indignez-vous! a devenit rapid best-seller,cunoscând un succes răsunător în Franța și pestehotare- N.R.)

Atitudinea cerută intră în contradicţie cu re-comandările lui Spinoza: să nu te indignezi, să nuiei în derâdere, să nu plângi, ci să înţelegi. Hessel con-sideră că pentru societatea actuală acest pas este o-bligatoriu. Nu se mai produc fapte morale pornind dela bune intenţii cum credea Kant, acţiunile virtuoasesunt tot mai dificile. Ele presupun o depăşire de sine.În contextul actual de afişare insistentă a comporta-mentelor deviante, patologice, compasiunea, iubireaaproapelui e tot mai rară. Peter Sloterdijk (filozofși scriitor german, - N.R.) merge până la a afirma căfilozofia este fiica indignării produse de decepţie.

Nonagenarul Stéphane Hessel a acumulato comoară de sens, trăind marile experienţe ale seco-lului trecut şi actual, putând face un bilanţ al umani-tăţii care a ajuns la crepuscul sau în faţa căreia sedeschid zorii de ziuă. În fond deosebirea dintre celedouă tendinţe o aduce afirmaţia lui: A rezista în-seamnă să creezi, a crea înseamnă să rezişti. Să re-

ţinem şi faptul că pentru el educaţia a constat în a în-văţa să fie fericit făcându-i şi pe alţii fericiţi. El arăspuns tuturor atacurilor realităţii refugiindu-se înpoezie. Să adaug că a ieşit totdeauna învingător şică una din încercări a fost condamnarea la moarteîn lagărul de la Buchenwald. El vorbeşte despre li-berarea de orice forţă materială prin artă, ca despreo probă a puterii de expansiune a sufletului ome-nesc. Arta îţi rafinează dorul de celălalt. Să spui opoezie cuiva înseamnă, pentru Hessel, să te adresezisufletului lui, să institui o comunicare între suflete.

Iată unul din poemele care l-au ajutat să su-pravieţuiască: „Da, eu ştiu de unde vin !/ Însetat caflacăra/ Ard ca să mă consum./ Tot ce am devine lu-mină,/ Ce las în urmă cărbune./ Sunt fără nici o în-doială flacără!” (Ecce homo a lui Nietzsche). Şiaceasta este valoarea pe care trebuie să ajungă exis-tenţa să o aibă: „Să recunoşti adevărul drept adevărşi în acelaşi timp drept eroare; să trăieşti contrariilefără a le accepta; să experimentezi totul în toate mo-durile şi să nu fi la final decât inteligenţa totului -când omul se ridică la această înălţime devine liberca pe orice înălţime, singur ca pe orice înălţime, unitcu cerul cu care nu e niciodată unit, la fel cum e petoate înălţimile.” (Fernando Pessoa - Drumulşarpelui)

Aş adăuga textul lui Edgar Allan Poe Eu-ręka, text care prezintă legătura dintre om şi cosmosca pe o expansiune ce îl depărtează pe om de egoconstituind sfere tot mai largi de integrare.

Stéphane este fiul lui Franz Hessel ale că-rui romane Romanţă pariziană şi Bazarul fericiriiau fost traduse din germană în franceză de Léa Mar-cou în 1987 şi 1989. Plecând de la formula: „Cerulînstelat deasupra capului şi legea morală în suflet”,Stéphane Hessel găseşte că soluţia e să ne educămfără încetare conştiinţa într-o dialectică a dorinţei şilegii. Acesta e rolul religiilor, filozofiilor, culturii îngeneral. Ne aflăm veşnic la intersecţia dintre vis şi re-alitate, între infinitul sperat şi limita fiecăruia. E mo-mentul de a contrazice definitiv mitul lui Rousseaucare afirma că ar fi suficient ca oamenilor să li se în-găduie să trăiască cum vor pentru ca totul să meargăbine.

Aici Hessel diferenţiază morala de etică po-trivit modelului aristotelician. Morala e publică. Exis-tă o morală burgheză sau conformistă, ipocrită. Daretica e personală, ea se defineşte în raport cu o situa-ţie dată, e ancorată în faptele noastre cotidiene. Eae dictată de interesele personale care trebuie să evo-lueze spre o integrare a intereselor unui grup tot mailarg, neoprindu-se decât la interesul superior al în-tregii umanităţi. Era visul lui Montesquieu...

Ce m-a entuziasmat a fost poziţia pe care


51

Stéphane Hessel le-o recunoaşte intelectualilor înconstituirea unei etici a viitorului. Până la urmă va-loarea unei societăţi nu o poate da decât calitatea in-telectualilor ei. În occident, apelul lui Hessel: „Să neîntoarcem la trecut, va fi un progres”, citat din Verdiare, poate, un alt ecou decât în orientul românesc.

Când unii au început să-şi exprime regretulfaţă de regimul Ceauşescu, poziţia corectă ar fi fostsă se reflecteze asupra cauzei şi nu să se încerce înăbu-şirea vocilor sub etichete insultătoare. Adevărul aremulte faţete, nici una nu trebuie ignorată, fiecare vor-beşte în forma ei despre aceeaşi problemă. Odată des-coperit motivul, ar trebui elaborat modelul care să răs-pundă cerinţelor, nivelului cetăţenilor şi să permităprogresul societăţii, al lumii.

După Hessel e momentul să integrăm mode-lul global al vieţii, aceasta e singura soluţie de depă-şire a momentului actual. Se impune o precizare:dialectica propusă de Hessel nu este cea a lui Hegel:de la particular la universal, deci de la local la naţi-onal şi apoi la global. Globalul înseamnă aici luareaîn considerare a fiecărui individ, a dreptului său lafericire. Grăuntele de nisip care a blocat rotiţele me-canismului social este cetăţeanul, singurul sens alputerii financiare, economice şi politice. Această in-clusivitate cere o nouă declaraţie a drepturilor omu-lui în contextul naturii şi mediului înconjurător. Lu-mea ne aparţine nouă şi nu statelor sau forţelor finan-ciare. Există un trecut mitic al fraternităţii pe care nu-mai intelectualii şi-l pot aminti continuu ca să-l îm-partă cu ceilalţi.

Trecutul către care se întoarce Hessel estemomentul în care, la ieşirea din cataclismul războiu-lui mondial, în sărăcie şi în oroare, a trebuit organiza-tă lumea viitorului. El aminteşte că democraţia a re-prezentat: freedom of expression, freedom of confes-sion, freedom from fear, freedom from want, acesteasunt cele patru libertăţi de la Atlantic stabilite deRoosevelt şi Churchill. Ele au fost reluate de redac-tori în preambulul Cartei de la San Francisco în iu-nie 1945. Nu înseamnă că în occident acest model afost respectat, nu, dimpotrivă. Intelectualii au învăţatsă tacă iar bogaţii să aibă dreptate. Modelul de civi-lizaţie contemporană e lipsit de armonie, în spateledrepturilor omului se ascunde dorinţa de a cheltui,a consuma, dreptul de a participa la focurile de arti-ficii generale, a vâna fericirea, a se înscrie în mareacursă împotriva timpului pentru maximizarea plă-cerii. Poziţia supradimensionată a muncii la coman-dă cu constrângerile ei duce implicit, după Sloter-dijk, la consumul neînfrânat. Numai o corectă diviz-iune a muncii ar lăsa fiecăruia dreptul la creaţie cuefectul ei de armonie în contextul social. Moştenireacivilităţii a devenit greu de purtat. Peter Sloterdijk

vorbeşte de „părăsirea integrală a moştenirii” lageneraţiile actuale.

Comentând contemporaneitatea Peter Slo-terdijk spune că oamenii nu vor să fie egali ci prefe-raţi, avantajaţi. Rolul impunerii moralităţii ar fi reve-nit puterii politice. Adoptând democraţia politicieniis-au liberat de slujirea poporului considerând că ale-gerile le dau un mandat nelimitat de acţiune. Votular fi singurul drept al demosului.

Occidentul a căzut în capcana identificăriidemocraţiei cu liberalismul politic şi economic. Săavem încredere în concurenţă, în regulile pieţii, sta-tul să nu intervină în dezvoltarea economiei era con-sensul de la Washington inspirat de economişti „Îm-bogăţiţi-vă!”, cum spunea François Guizot şi totulva merge bine.

Nu, nimic nu merge, totul e în criză. Soci-etatea omenească a devenit un câmp al instinctelor:Libido possidendi şi libido dominandi au luat în ul-timele decenii dimensiuni planetare.

Régis Debray a dezvoltat o interesantă pa-ralelă între topica freudiană şi societate. Libidoul dedominare şi pulsiunile agresive sunt „le ça”, inconş-tientul. Eul ar fi încarnat de raţiunile de stat şi nor-mele Statului-naţiune. Ar trebui instituit un supraeu,o instanţă de cenzură morală pentru a rectifica pul-siunile. Lui Hessel îi place ideea ONU-ului ca organde represie civilizatoare a fondului nostru de sălbăti-cie de neîmblânzit. Este timpul de a recunoaşte in-terdependenţa globală a tuturor elementelor sociale.

Ştiinţa este acum o forţă formidabilă dar s-adesprins de orice lege etică. Politica ezită între o pro-hibiţie stupidă şi o încurajare oarbă. Oricum progre-sul acesta ne permite să afirmăm că nu putem reducespiritul la creer. Împărăţia negustorului este domniacalculului. Ar trebui să o părăsim. Căci fiinţa ome-nească nu poate fi împlinită prin cantitate. ErnestoSabato spunea că singurul observatoar ce poate cu-prinde condiţia umană în întregime e ficţiunea ro-manescă. Arta depăşeşte ştiinţa care progreseazăorbeşte. După Hessel poezia e bătaia de inimă careţine în viaţă universul. Iată un exemplu: „Fără nu-măr destinele ce se ţes alături de al meu:/ Existenţale face să vibreze toate odată,/ Partea mea nu semărgineşte la viaţa de aici,/ O flacără subţire sau oliră fragilă.” (Mai mulţi, fără îndoială - Hugo vonHofmannstahl)â

Să înveţi să fii angajat nu este o atitudinenaturală. Şi totuşi, e posibil să trăieşti o viaţă fără săte angajezi? Oricum, exclamă Hessel, nu poţi fi fe-ricit fără să fii angajat. Există trei feluri de a fi: a voisă fii, a vrea să ai şi să vrei să acţionezi. Primele do-uă sensuri au caracterizat timpurile trecute. Intrămîn a treia perioadă, în care rolul de frunte revine cre-


52

atorului, intelectualului ca individ şi ca nivel de e-voluţie.

Edgar Morin vorbeşte despre o politică decivilizare care să corecteze dezechilibrul în formade relaţie cu lumea, cu natura şi cu noi înşine. Crizaeste întoarcerea la întâmplător, la necontrolabil, ladestin. Adevăratul realism este cel care ia în conside-raţie potenţialul uman şi nu limitările lui. Avem în fa-ţă mişcări care au început în utopie şi care au devenitcurente: feminismul. Ţara Ku-Klux-Klanului are unpreşedinte negru. Organele omului pot fi înlocuite.De ce să nu pornim la împlinirea unei noi utopii, ceaa omului iubitor de semeni. „Îmblânzirea fiinţei” onumeşte Sloterdijk.

E necesitatea dispariţiei eului, afirmă Hes-sel, pentru a avea o viziune universală. El l-a cunos-

cut pe Dalai-Lama şi îl prezintă drept: „contopit întot ceea ce îl înconjoară”. Impermanenţa şi interde-pendenţa pătrund în gândire. „Imobilul se disper-sează şi mişcătorul e stabil.” Are loc o simbioză acivilizaţiilor. Se formează deja în lume grupuri deintelectuali şi politicieni luminaţi care vor să fie nu-cleele noii societăţi. Suntem tot mai mulţi cei careau drept obiectiv principal să fie mândri de felul încare funcţionează lumea.

Nu în ultimul rând e de reţinut sensul vieţiipotrivit formei pe care i-o dă Rainer Maria Rilke.El îi descrie pe oameni ca pe nişte albine ce adunămierea vizibilului în marele stup al invizibilului. Amfăcut o paralelă cu vorbele lui Isus: „Trebuie să măîntorc la Tatăl ca El să vă trimită duhul sfânt.”

Nr. 4 (68), mai 2012


53

Dan Puric

ROSTCând te desparţi din vina ta, în-cerci o vreme să te lupţi cu ire-versibilul, îţi dai seama că n-aresens, te lamentezi de formă şi re-nunţi. Când te desparţi din vinaceluilalt, ai nevoie de o perioadăde timp ca să înţelegi ce s-a în-tâmplat. Iei povestea de la capăt,pas cu pas şi te chinui să pricepice n-a fost bine şi unde ar fi tre-buit ca lucrurile să apuce pe altdrum.La fel se întâmplă şi atunci cândte desparţi de ţara ta. Dezamăgit,înşelat, mânios, îndurerat. Nu ţi-euşor s-o laşi. Ţara şi mama nu ţile alegi. Te aşezi pe celălalt malal lumii şi cauţi răspunsul: ce s-aîntâmplat cu ţara mea de-am fost

nevoit s-o părăsesc.României i-a dispărut rostul. E oţară fără rost, în orice sens vreţivoi. O ţară cu oameni fără rost,cu oraşe fără rost, cu drumuri fă-ră rost, cu bani, muzică, maşini şiţoale fără rost, cu relaţii şi dis-cuţii fără rost, cu minciuni şi în-şelătorii care nu duc nicăieri.Există trei mari surse de rost pelumea asta mare: familia, pămân-tul şi credinţa.Bătrânii... România îi batjocoreş-te cu sadism de 20 de ani. Îi ţineîn foame şi în frig. Sunt umiliţi,bruscaţi de funcţionari, uitaţi decopii, călcaţi de maşini pe tre-cerea de pietoni. Sunt scoşi la vot,ca vitele, momiţi cu un kil de uleisau de mălai de care, dinadins, aufost privaţi prin pensii de rahat...Pământul... Care pământ? Cinemai e legat de pământ în ţara aia?Cine-l mai are şi cine mai poaterodi ceva din el? Tanti Europa vreaca ţăranii să-şi cumpere roşiile şişoriciul de la hypermarketuri, căd-aia avem UE. Cântatul cocoşi-lor dimineaţa, lătratul lui Grivei,grohăitul lui Ghiţă până de Ignat,corcoduşele furate de la vecini şiiazul cu sălcii şi broaşte sunt ima-gini pe care castraţii de la Brux-elles nu le-au trăit, nu le pot înţe-lege şi le califică drept nişte arha-isme barbare. Să dispară!Din beţivii, leneşii şi nebunii sa-

tului se trag ăştia care ne conducacum. Neam de neamul lor n-a a-vut pământ, că nu erau în stare să-lmuncească. I-au urât întodeaunape cei care se trezeau la 5 diminea-ţa şi plecau la câmp cu ciorba însufertaş. Pe toţi gângavii şi pe toţiputuroşii ăştia i-au făcut comu-niştii primari, secretari de partid,şefi de puşcării sau de cămine cul-turale. Pe toţi ăştia, care au nea-mul îngropat la marginea cimiti-rului, de milă, de silă, creştineşte.Credinţa... O mai poartă doar bă-trânii şi ţăranii, câţi mai sunt, câtmai sunt. Un strai vechi, cusut cufir de aur, greu de îmbracat, greude dat jos, care trebuie împăturitîntr-un fel anume şi pus la loc înlada de zestre împreună cu busu-ioc şi smirnă. Pus bine, că poateîl va mai purta cineva.Când or să moară oamenii ăştia,o să-l ia cu ei la cer pe Dumne-zeu...Bisericile se înmulţesc, cre-dincioşii se împuţinează, sfinţiide pe pereţi se gândesc serios săaplice pentru viza de Canada.Părinţii noştri pleacă să culeagăcăpşuni şi să-i spele la cur pe ves-tici. Iar noi facem infarct şi can-cer pentru multinaţionalele lor,conduse de securiştii nostri.Sună-ţi bunicii, pune o sămânţăîntr-un ghiveci şi aprinde o lumâ-nare pentru vii şi pentru morţi.

Nr. 6 (70), august 2012

Vlad Turburea

În clasa I am avut primele mele creioane co-lorate. Erau aşezate într-o cutie de carton grosolan,poros. Parcă era o hîrtie de maculator, îngălbenită devreme şi îngroşată de lipsa slovelor; şase creioanecolorate erau, de la stînga la dreapta – alb, galben,verde, albastru, roşu, negru. Oamenii mari săltau dinsprînceană, ce mare lucru culori la pachet? Copiii înschimb se plecau, aşa cum mi se întîmpla şi mie cîndcandela din perete mă apăsa pe umeri cu lumină.

Uneori erau ore de murire peste lume – pînăşi limba clopotului înlemnea! Atunci, dacă aveaiprivirea la tine, puteai vedea toaca de la biserică fu-rişîndu-se pe uliţă, de dor de copac neînceput; înmurirea aceea dată împrejur, auzeam eu culorile lo-vindu-se între ele – albgalbenverdealbastruroşune-gru – parcă era coada unui guştere bătînd în margi-nile cutiei de carton. Albgalver albgalver grunebas-tru şunero şunero, desena cu sunete viul guşteruluimeu şi eu îl încărcam cu lăcrimarea unui lăstar devie, retezat de căderea aerului peste grădină.

Trecuse vremea lui an tan tichi tan şi ai tupe tine culoarea lui verde împăratul; în ferestre, submuşcatele roşii, păpuşile din cîrpe se treceau în gal-ben, precum fecioarele începute prea devreme; ar-curile din lemn de sînger se frăgezeau pe garduri a-poi păleau de prea multă ridicare spre cer; săgeţiledin cucută, în lipsa zborului, se frîngeau a amar; vier-mii de mătasă, de dragul urmei lor albe pe frunza gra-să de dud, se lepădau de gogoaşă a doua oară; şotro-nul se desena el pe el şi tot el pe el se juca pe uluci.Da, acum era vremea culorilor la pachet, albgalververben verben strunero; arată-ne creioanele, spu-neau copiii, verben verben strunero. Sînt de la Bucu-reşti, spuneam, de la Bucureeeeeşti, întelegei voi?Aşa spuneam, şi lungeam litera e, o gustam pre lim-ba-mi şi o loveam cu tîmpla de cerul gurii – mamata, îmi ziceam eu ca un om mare – o să te mestec pî-nă scot sunet de literă din tine. A! se mirau copiii, şi

lungeau şi ei pe e, dar nu era e-ul meu, se săturaurepede de mestecat şi înghiţeau cu noduri.

Doar unchiul Costei mai ştia rostul. De un-de ai tu, Costei, cercelul de aur din ureche? Din In-sula Paştelui, din Insula Paşteeeeelui, înţelegi Ame-ricane?

Nu scriam niciodată cu creioanele mele, zi-ua le auzeam în ghiozdan – albgalbenverde albas-truroşunegru, albgalver verben verben strunero; sea-ra, puneam cutia la capul patului, cu capacul deschisşi mă lăsam dat difuzorului cu membrană; bună sea-ra copii, acum o să ascultaţi povestea prinţesei de sa-re; a fost odată ca niciodată un tărîm al apelor, atîtde întins, încît paserile care îl străbăteau făceau puiîn plin zbor.

În penumbra odăii, creioanele scînteiau. Ma-mă, mă întreba mama, de ce nu tragi şi tu măcar olinie cu creioanele alea? Nu pot mamă, spuneam, nuvezi tu, dacă scriu cu ele, se topesc! Acestea sîntlumînări, dacă scriu cu ele, se aprind şi se topesc! Şiascultam mai departe povestea prinţesei de sare; măîntrebam cum vine treaba cu facerea puilor în plinzbor şi desenam în aer, cu degetul arătător, ceruri,paseri şi ape; da, mereu cu degetul, topeşte-te tu de-get al meu, mai am nouă, dar creioanele mele sîntdoar şase.

Trecuse toamna şi iarna, acum rochiile demireasă se scuturau peste lume, gardurile de mără-cini se înroşeau de sîngele Domnului; în dor de iarbăcrudă, oamenii se credeau miei şi se lăsau duşi la tă-ierea de păcate; seara, se vedeau pe cer lehuze cusînii grei, venind dinspre Calea Laptelui; pe la porţi,el şi ea se sărutau - aşa spuneau unii - de fapt eu credcă schimbau cuvinte în tăcere. Flămîndă, viaţa se în-cepea ea pe ea din toate pările, numai creioanele me-le rămîneau neîncepute. Desenam şi acum cu dege-tul arătător, ceruri, paseri, ape.

Americane, îmi spunea Costei, un cercel sepoartă în ureche, la vedere, nu în buzunarul de lapiept, înţeleeeegi? Nu înţeleg Costei! Începutul Ame-ricane, începutul, ca să nu plîngi neînceputul! Ce ştiitu Costei, ce? Auzi! albgalver verben verben stru-nero. Într-o zi, cutia mea cu creioane colorate alb-galver verben verben strunero a dispărut.

Timpul cădea la picioarele mele cu gîtul în-tins. Învăţătorul a întrebat clasa dacă are ştire de ase-menea întîmplare. Da domnule învăţător, eu le-amluat, a spus Nicolici; din caietele de pe bănci, se au-zeau petele de cerneală cum se usucă pe file; da dom-nule învăţător! prea strînse în tocuri, peniţele Klapsse răzvrăteau în onduleuri de sineală; cerurile se a-mestecau în călimări, cu paseri cu tot.

Treceţi prin faţa lui şi spuneţi-i ce aveţi despus, a mai zis învăţătorul nostru. Unul a spus – de


54

Şase creioane(din ciclul „Povestiri de la Şipot”)

ce Nicolici? Altul – să nu mai stai în bancă cu mine!Apoi a venit altul şi a spus: houle de culori!

Şi atunci toţi copiii au spus în cor, houle deculori, houle de culori! Eu am spus – Nicolici, poţisă-mi dai tu creioanele înapoi, poţi Nicolici?

Se auzeau iar petele de cerneală cum seusucă pe file, peniţele Klaps se răzvrăteau în ond-uleuri de sineală, hîrtia albastră în care erau îmbră-cate abecedarele se decolora văzînd cu ochii.

Uite, acestea sînt culorile tale! Şi Nicolicimi-a dat o foaie de vocabular pe care erau desenateceruri, paseri, ape şi prinţese de sare.

Nr. 5 (69), iunie 2012

Cristina Gogata

Fac cercuri în nisip cu tălpile şi mă întrebcâte celule îmi mor în fiecare secundă, câte se nasciar, turtite, schingiuite, îmbătrânite, câte în fiecaresecundă care să-mi adâncească ridurile, să-mi în-moaie carnea, să-mi slăbească oasele, putreziciunide celule tot mai defecte. Îi aud respiraţia lângă mineşi mă irită. Părul îi acoperă profilul drept, măcar unadin barierele care ne separă nu e în mintea mea. Săsalvăm relaţia, am venit aici, la mii de kilometri, săsalvăm relaţia, după un consiliu de familie isteric şila recomandarea medicului. Cu ameninţări că n-osă-mi mai văd niciodată copilul, că sunt un pericolpentru mine şi pentru ceilalţi, cu capul greu de la me-dicamente, urându-l pe el, pe ei, pe toţi, până şi pe co-pilul ăsta de care nu ştiu ce mă leagă, am venit pe oplajă aseptică şi geometrică să salvăm relaţia. Încercsă rememorez primele zile, când ne descopeream,când zâmbeam, dar imaginea lui de acum refuză su-prapunerea peste cea de atunci ca magneţii de ace-laşi pol pe care încercam în disperare să-i fac să seatingă, în copilărie. Se ridică şi-ncearcă să-mi zâm-bească, schiţez un gest de mângâiere tăiat la jumă-tate.

Unde-i Blanca? Mă uit la el şi nu-l recunosc,atât de străin şi rece îmi pare, oare cum am putut săcred că fac dragoste cu tine, îmi vine să-l întreb, pri-vesc valurile albicioase şi mi-e dor de marea noas-tră... Unde-i Blanca? Mai tare, mă întorc la el, nu

înţeleg ce vrea, cine-i Blanca? Unde-i fetiţa? Nu în-ţeleg ce mă întreabă eşti nebună, unde-i fata? Sare,caută printre cearşafuri, mă dă la o parte şi fuge peplajă, tot strigă Blanca, Blanca, nu-mi pot aminti ci-ne e Blanca, mă chinui să-mi dau seama, pare fami-liar numele, e o fetiţă, o fetiţă pe care o ţin în braţe şicare mi-e dragă, dar care mă şi dezgustă.

Sunt în spital, mă trezesc ameţită, mă doarefiecare fibră de parcă aş fi fost bătută cu ciocanul pen-tru şniţele, eu sunt în pat, mama leagănă un copil, îicântă, zâmbeşte, mie niciodată nu mi-a zâmbit aşa,vede că m-am trezit şi-i dispare lumina din ochi, seapropie de mine cu copilul, e urât şi plin de punctemici şi albe pe faţă, uite-o, vezi, la ea ai fi vrut să re-nunţi, la minunea asta mică? Ce-i cu ea, a cui e?Măi, fată,tu eşti nebună, e fata ta... A mea? Se hol-beazăla mine, Mihaela, revino-ţi, tu nu-ţi recunoşticopilul? Şi cine e tatăl? Măi, fato, termină odată cutâmpeniile, ai început tu acum? E la farmacie, vineimediat... copilul începe să plângă, mă doare capul.Aud ceva despre supt şi canale, o mână îmi descope-ră sânii, văd o pompă ciudată de plastic, mă doare, co-pilul plânge din ce în ce mai tare, vine asistenta, vor-besc amândouă, îmi pun întrebări dar nu le înţelegcuvintele, copilul ăsta care tot plânge cum îl chea-mă? E fetiţă, ce nume îi dai? Nu ştiu, nu mă intere-sează, închid ochii printre pleoape îl văd că intră însalon şi mi se face rău, vomez lângă pat, pe pantofiimov de lac ai asistentei care iese înjurându-mă, doam-nă, asta-i de dus la psihiatrie, e nebună, mama seuită la mine cu milă şi scârbă şi leagănă copilul ăla.

Cineva mă strânge de umeri, e el, zi-mi un-de-i că te-omor, mă scutură tare, mă doare, zi-mi un-de e, ce-ai făcut cu ea că te omor, mă uit în ochii luişi nu înţeleg nimic, ce vrea de la mine, cine? Pleosc!o palmă, mi-a dat o palmă, de ce ai făcut asta? Cul-mea, nu m-am enervat, numai îmi vine să râd şidintr-o dată mi se face frică, mă chircesc în nisip,iar mă scutură, unde e unde e unde e ce-ai făcut cufetiţa nenorocito ai omorât-o pe cine? Încă odimineaţă, încă o zi de suportat.

Oricând, de acum încolo, a zis doctorul...Mă uit la picioarele mele umflate, la burta care seprelinge în tot patul, la copilul din burtă, străinul dinmine pe care nu l-am vrut şi pe care am fost obligatăsă-l port atâtea luni degeaba. Ce chin pentru mine,ce chin pentru el, un copil neiubit de mamă, un copilcare n-o să ştie niciodată cum e să te îmbrăţişezecald şi sincer cea care i-a dat viaţă... un copil ca mi-ne. Poate... În jumătatea goală de pat ar trebui să fietaică-su... Îmi curge o lacrimă, încă una, încă una,nu le pot opri, aud vasele trăncănind prin bucătărie,miros de cafea, intră în cameră sorbind zgomotos dincafea, hai, trezeşte-te, intră în realitate, ţi-am făcut


55

Lecţia de înot

ceai. E un reproş? Mă uit în ochii lui şi parcă plonjezîntr-un lac fără fund. Mi-am călcat cămaşa, că ai uitataseară. Vine mama azi să facă mâncare, are cheie. Măduc. Vine spre mine, mă sărută pe frunte, dar nu-isuport mâna pe faţă, mă retrag, mirosul lui îmi facerău. Mă apucă de ceafă şi mă dă înapoi, mă priveşteca pe o probă de laborator, apoi pleacă. Cine e stră-inul ăsta, chiar ne-am căsătorit, când, de ce... Închidochii şi-i ţin strânşi câteva secunde, până mă dor, îideschid brusc, dar sunt tot acolo, în camera aia zu-grăvită crem, cu parchet maro, dulap maro, pat maro,aşternuturi crem, biroul maro... totul galben, cremşi maro, până şi covorul ăla anti-jeg, probabil mize-rabil, pe care îmi cobor picioarele. Ce caut acolo?

Cine e în burta mea şi mişcă? Simt ceva ne-definit, o emoţie în final avortată într-un nod în gât.Încă o lacrimă mi se prelinge pe obraz, mă duc labaia albă şi înspăimântătoare în lipsa ei de culoare,mi se face frig, mă spăl pe dinţi, îmi torn pumni deapă rece pe faţă, în oglindă văd chipul hăituit al mai-că-mii, rădăcinile nevopsite sunt aproape albe, măsperii, de unde atâta păr alb, chiar am numai treizecide ani? Îmi caut buletinul în geantă, da, atât. Nu re-cunosc numele... cine e... o cheie se răsuceşte în uşăşi-ncep să tremur, în casă apare o carcasă de păr albsub care mişună ochii mici şi negri ca doi şoareci tur-baţi. Se uită la mine urât, nu zice nimic, se duce di-rect la frigider, porneşte aragazul şi-ncepe să trân-tească lucruri. Ştiu că o urăsc, dar nu ştiu de ce şi cinee. Mă aşez pe un scaun lângă ea şi o privesc cum îşimişcă mâinile pe sub piele venele i se încolăcesc canişte viermi în timp ce tot boscorodeşte copilul meu,ce-a ajuns copilul meu, să-i fac eu mâncare la bătrâ-neţe, sigur, nici hainele nu i le-ai călcat, n-are dom-nişoara nici o treabă, are crize de conştiinţă, l-ai pros-tit acum, auzi, să aibă grijă de una ca tine, să te a-ducă-n casă, să-i dea numele unui copil care dum-nezeu ştie al cui o fi, uită-te la tine, nici nu ştii cumte cheamă, darămite cu cine te-ai... du-te de-aici, nute suport, stai şi te uiţi numai la mine ca-n vitrine...Mă ridic şi ies din bucătărie, nu înţeleg de ce îmivorbeşte aşa, iau o carte de lângă pat şi citesc, citesccuvintele, dar nici un sens, nicio imagine nu se leagăde ele, citesc aşa câteva pagini, ajung la jumătateacărţii, până când aud cheia în uşă şi simt în ceafăcum carcasa de păr alb iese tot boscorodind şi tân-guindu-se pe scări.

Iar mă prinde de umeri şi mă scutură, zi un-de-i copilul, lângă el două uniforme ţepene, o ma-şină de poliţie, ambulanţa, pleosc! încă o palmă, îlvăd disperat, disperat, pentru prima dată văd o emo-ţie pe faţa lui şi încep să râd, să râd din ce în ce maitare, el plânge, îi sar lacrimile orizontal, de-a dreptulşi mi se pare atât de amuzant, am câştigat, îi zic, te-

am făcut să simţi şi tu ceva, pleosc! încă o palmă,simt cum îmi ard obrajii, mă scutură atât de tare căîmi vine să vărs, ce-ai făcut cu copilul, ce-ai făcut,nemernico, nu mă pot opri din râs, am învăţat-o săînoate, a împietrit, se uită la mine aşa de gol că sigurs-ar sparge dacă i-aş ciocăni de câteva ori în carcasă,te-am ascultat, dragule, am învăţat-o să înoate, eştimândru de mine? Îşi întoarce capul spre mare, fuge,se împiedică, se ridică, urmăresc nisipul care ţâş-neşte de sub tălpile lui şi îmi amintesc, în sfârşit, îmiamintesc...

Întuneric mama la capul patului mamă nurămâne aşa cu copil din flori că nu-i bine lasă că vă-nţelegeţi voi nu e totul ca-n filme şi ca-n cărţi aşa-iviaţa mai vă certaţi mai vă-mpăcaţi lasă-l să aibă şicopilul ăsta un tată încearcă măcar şi vezi ce iesedacă nu vă-nţelegeţi divorţaţi şi-asta e mă cufund înceaţa moale şi rece şi-nainte multă ceaţă burta carecreşte apoi el la uşă că dacă e al lui o să-şi asumeresponsabilitatea că nu vrea să fie un laş dar că tre-buie să se asigure încerc să închid uşa dar nu pot opalmă peste faţă eşti proastă, fată, cine dracului crezic-o să te ia aşa cum eşti eu am făcut un pas e rândultău apoi privirea lui goală şi reproşurile mereu repro-şurile şi munţii de cuvinte care umplu tăcerea cu-vinte inutile care zboară prin cameră şi se aşază pefiecare particulă de aer şi-o sufocă zeci şi mii de cu-vinte în care naufragiază zilele mele goale şi eu totînotând între ele în marea lui de cuvinte şi-nainte des-chid ochii cineva îmi tună în urechi în timp ce îşiagită o mână prin mine domnişoară trebuie să facicopilul ăsta că altul nu se mai poate şi ăsta e un mira-col mă uit la capul zbârlit care prelungeşte halatulde deasupra mea seamănă cu o pasăre mama e într-uncolţ printre lacrimi dar ştiu din ochii ei grei că a vor-bit cu el şi că i-a spus ce mi-a spus şi mie iar sufletulîn bucăţi zboară spre tavan zile goale şi gri şi-naintee întuneric îmi simt inima cum se rupe în fâşii e întu-neric şi rece dar nu mai sunt gânduri cineva îmi dăpalme pompieri ţipete o lumină albă în ochi uşa spar-tă o înţepătură proprietarul învârtindu-se ca un hopa-mitică tot spune domnilor mă aduceţi la sapă de lemnştiţi cât de scumpă e uşa asta ce mă fac acum nicidouă chirii e deshidratată de cât timp ziceaţi că numai ştiţi nimic de ea de cinci zile e vocea Andreeide ce plânge cine mai plăteşte acum chiria ce-i cutestul ăsta dar mai taci odată eşti gravidă domnişoarămă uit la faţa bine rasă a celui de deasupra mea măcufund iar în somnul rece şi-nainte stau pe margineacăzii, cu testul în mână, un plus mare şi roşu, carese face tot mai mare, în interfon acordurile din FurElise parcă înoată spre mine, nu ştiu dacă să fiufericită sau să-mi fie frică, eu sunt, zice el, îi simt pa-şii pe scări, îi sar de gât, îi simt mirosul, îi adulmec


56

fiecare por, îl îmbrăţişez de parc-aş vrea să ni se u-nească pielea într-un singur corp ce-i cu ăsta, mă în-treabă, îmi ia mesagerul de plastic din mână, sunt în-sărcinată îi zic eu şi zâmbesc, chiar simt bobul de ma-zăre care îmi creşte pe undeva pe sub buric, mă dăla o parte, se uită la mine se uită cu scârbă la minenu cu mine poftim zic eu încep să ameţesc nu cu mi-ne că ne-am protejatde fiecare dată aerul dintre noie tot mai gri de ce zici asta ce facem ce să fac cu elfă-l marinar spune cuvintele se pierd sub paşii lui pescări mă prăbuşesc.

Nr. 8 (80) – septembrie 2013

Liviu Florin JianuAPROBAT

Motto: Doamne,/Este o onoare să mă înrolez/ Subcerul liber/ Al cauzei Tale pierdute…

Vestea s-a răspândit ca fulgerul. Dumnezeuşi-a deschis un Birou de relaţii cu publicul... Într-oţară nici prea mare, nici prea mică. Într-un oraş niciprea mare, nici prea mic. Într-un cartier nici prea bo-gat, nici prea sărac. Într-o clădire nici prea luxoasă,nici prea sărăcăcioasă. În acest birou, numit Cere,şi ţi se va da, Dumnezeu primea cereri de la popu-laţie, le analiza, şi le acorda rezoluţia: aprobat, sauneaprobat. Interiorul era modest. O cameră. Un sca-un. Pe o masă, un calculator, la care solicitantul re-dacta cererea. Şi o imprimantă, la care era tipăritărezoluţia lui Dumnezeu. Din primele zile, biroul Ce-re, şi ţi se va da a fost luat cu asalt. Cozile se întin-deau pe zeci de kilometri în jurul lui. Şi un lucru cu-rios a ieşit la iveală tot din primele zile. Pe toate ce-rerile înaintate de solicitanţi, Dumnezeu punea o sin-gură rezoluţie: Aprobat. Nu exista nicio cerere săfi fost refuzată. Ceea ce spunea totul despre bunăta-tea lui Dumnezeu.

Totuşi, tot din primele zile au apărut şinecazurile. Un cetăţean solicitase un teren ultracen-tral. Dumnezeu a aprobat cererea. Acelaşi spaţiu avea,însă, deja, un alt proprietar. Acesta a stat la coadă şia solicitat şi el terenul care îi aparţinea. Dumnezeu aaprobat. Şi cazuri din acestea erau cu miile. Un ce-tăţean a solicitat scutire de toate taxele de stat. Dum-nezeu a aprobat. Statul a solicitat şi el, prin avocaţivoluntari, obligativitatea impozitelor pentru toţi ce-tăţenii. Dumnezeu a aprobat. Alţi cetăţeni au solici-tat bunurile altora. Dumnezeu a aprobat. Cei afectaţide această hotărâre, au solicitat bunurile înapoi, bachiar bunuri aparţinând altor concetăţeni, ca daunemorale. Dumnezeu a aprobat. O femeie îndrăgostităde o alta a cerut oficializarea relaţiei lor, prin căsăto-rie. Dumnezeu a aprobat. Biserica a reacţionat şi a

cerut anularea căsătoriei. Dumnezeu a aprobat. S-acerut abolirea tuturor păcatelor. Dumnezeu a apro-bat. Bisericile l-au ameninţat pe Dumnezeu cu cateri-sirea, şi au cerut pedepsirea păcatelor. Dumnezeu aaprobat. Statele şi-au zis că este momentul să cearădominaţie economică, supremaţie mondială, accesunilateral la resurse. Dumnezeu a aprobat...

Nu a durat mult însă, şi statele, ca şi cetă-ţenii, au realizat că au în mână o simplă hârtie. Pecare era redactată simplu şi citeţ cererea, şi sub careera scris un singur cuvânt: Aprobat. Şi semnăturalui Dumnezeu. Atât. Nici un atu. Nicio garanţie. In-dignarea guvernelor şi statelor a fost mare. Şi mai ma-re, indignarea cetăţenilor. A început asaltul: cu pie-tre,cu ciomege, cu praştii, cu sticle, cu revolvere şipuşti, cu flote de portavioane şi armade aeriene, cuarsenale nucleare. Biroul Cere, şi ţi se va da a fostînconjurat, şi Dumnezeu somat să iasă afară, în faţamulţimilor şi armatelor reunite şi dezlănţuite. Ca sădea socoteală de bătaia de joc la adresa supremeicreaţii divine: omul.

La prima somaţie, din birou a ieşit un bătrâ-nel care de-abia se ţinea pe picioare. Cu o bască ce-nuşie pe cap. Aplecat de şale. Cu tenul pigmentat. Cumâinile uşor tremurânde. Cu ochii mici, pe care îiţinea cu oarecare dificultate deschişi, ca un pui degăină, sub soare. „În numele omenirii, explicaţi-vă!“,au urlat megafoanele. „Dragii mei, a rostit cu difi-cultate bătrânul, nu am avut, şi nu am inima, să vărefuz nimic. Un cetăţean, pe nume Pavel, pe care mise spune că l-am cunoscut, a spus: «Toate îmi suntîngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos». Am apro-bat omucideri. Întreb: V-am pus eu vreun pistol latâmplă ca să ucideţi? Nu. Aţi avut şi aveţi toată liber-tatea. Am aprobat minciuni, furturi, toate păcatele.Am trimis eu diviziile de care sunt acum înconjurat,ca să le comiteţi? Nu. Aţi avut, şi aveţi toată liber-tatea. Am aprobat suferinţa. Aţi fost solidari cu ea,sau nici nu v-a păsat? Se mai spune undeva, undenu îmi aduc aminte, cândva: «Cele ce vreţi să vi lefacă vouă oamenii, acelea să le faceţi şi voi, lor».Am aprobat totul, ca să mi se aprobe tot?… Nu. Doarca să fiţi mulţumiţi… Dar voi, când cereaţi, ştiaţi ceaţi cerut? În dauna cui? Eu nu pot să refuz nici unom. Pentru că o singură viaţă de suferit, e destul. „Şibătrânelul a intrat, încet, încet, în birou. Blocada s-aretras, oarecum dezarmată.

A mai existat şi o continuare. A doua zi, auvenit pe Pământ toate puterile cereşti. Au stat lacoadă zile întregi în faţa biroului lui Dumnezeu. Apoi,fiecare înger, serafim, heruvim sau arhanghel, a co-lindat lumea, şi a lăsat la uşa fiecărui om, câte un mă-nunchi gros de cereri, aprobate de Dumnezeu, în alb.

Nr. 7 (79), august 2013


57

Raluca Neagu

Nu întreba nimic te rog

uite cum fug lacrimile în pernă şi morlasă-le sa moarăvreau să ajung spre nicăieri pe drum şerpuitsă erupă toţi norii să ardă oraşul ca un şoarecemintea-i golită de totacvariu din care scoţi peştii cu burţile-n susşi eu vin pentru că vreau să arunc pasărea

asta din pieptla uşa taca pe-un prunc pe care nu-l mai vrea nimenivin pentru că nu am o casaîn care să mă-ngropla fereastra căreia să îţi scoţi pălăria şi să plângitu doar porţi misterul ăla cât un elefantşi ascunzi din tine în fiecare ziapoi strigi hai găseşte-mă prin noapte caută-mă cu mâinile la spatecu ochii bolnavi de ploaieam ajuns acum îţi las cadoul pe pragmă furişez să nu trezesc dragostea pejumătate adormită lângă tinete salut din oraşul încă flambatam părul roşcat şi o mutră de om fericitîn nefericirea luinu mai întrebapune pasărea să-ţi cânte toate răspunsurile.


Ioana Carp

Mărturisirea Miresei din Polonia

text inspirat de filmul Mireasa din Polonia (1998) al regi-zorului algerian-olandez KarimTraïdia

(e chemată la judecata lui; înaintează uşor; mărun-ţică; ochi mari; mâini mari şi mobile; îşi face semnulcrucii la modul catolic )

– Îl recunoşti?– Da, Doamne.Când mi-a fost tată, la beţie,ne făcea curve pe sora mea şi pe mine.Sora mea avea şapte ani, eu cinci.Pe urmă mi-a fost profesor de matematici.Eu învăţam bine.Dar când a-nceput să mă scoată vara la tablăca să se uite la picioarele mele prin sarafanam început şi eu să fug de la orele lui.Dar în zadar fugeam.Că-ntr-o zi am dat tot de elîn uniformă de miliţian.Mi-a spus să mă duc înapoi la şcoală,să nu umblu prin parcuri haimana,apoi iar s-a uitat la picioarele meleprin sarafanul negruşi-a-ncercat şi să pună mâna pe mine.Pe urmă nu mai ştiu, Doamne… (oftează adânc)După ce m-a dus în Olanda...Am fost curva lui? El, proxenet?Am fost nevasta lui, concubina lui,gospodină cu copii mulţi?L-am întreţinut eu spălând duşumele şi budeşi el fuma iarbă?Nu mai ştiu, Doamne…Ştiu numai că mă învineţea toată,îmi izbea nasul şi gura cu pumniide-mi dădea sângeleşi-apoi îmi striga că sunt curvădin lagărul socialist.– Îl ierţi?– Eu?– Tu. Îl ierţi?– Eu... Eu îţi multumesc Ţie şi Maicii Sfintec-am apucat ziua-ndurată să vin la judecata luisă mă vadă la faţă.De iertat, să se ierte singur.Cum o să fac eu asta-n locul lui?

( Pauză. Apoi, ochii mari privesc tot cerul. Mâinilemari fac din nou semnul crucii la modul catolic. )


Florina Isache

Aștept să treacă mortul acesta închis în mine

Priveam prin fereastră cum cădeau toţi fluturii din stomac.

Un gol rămânea, apoi alte goluri creşteau


58

Vitralii lirice

pe tot corpul.Cineva drag murea în mijlocul străziişi nu-l puteam ajuta cu nimic.Durerea săpa în carne.Golurile se umpleau cu oamenişi oamenii se ridicau şi priveau în noi,ca în nişte oglinzi retrovizoare.Nu vedeau nimic printre rânduri.Praful se aşază peste tot ceea ce nu moare

de moarte bună.Morţii sunt o pată în memorie.Femeia care îi conducea avea părul lung,cât un acoperiş sub care trăiau cu toţii: morţi şi vii.Noi eram mulţi copii acolo, priveam prin fereastrăşi nu ştiam unde este cabina de probăsau care viaţă ni s-ar potrivi mai bine...


Marilena Apostu

Numai nopţi nedormite

Aici între aceste ziduri am fost fericiţizidurile sunt tot aici tu eşti foarte departeziua a murit demult în zarzărul din dreptul ferestreimă ghemuiesc în pat şi mă tot gândesc la tineaerul din încăpere crapă de dorşi în jurul meu risipite pe josnumai nopţi nedormitedimineaţa deschid larg fereastrarespiraţia mi se umple de freziichipul tău mă dezleagă de albele nopţica să pot trăi ai apropiat soarele

Nr. 5 (77), iunie 2013

Nicolai Tăicuţu

căderi dintr-un vis de copil

cu praştia am lovit pasăre nevinovată –o aripă a căzut pe ghizdul fântâniis-a oglindit în luciul apeişi dusă a fost spre adâncuricealaltă aripă a căzut pe pervazul ferestreis-a oglindit în sticla mată a clipei de-ntunericşi dusă a fost înspre ceruritrupul păsării nevinovatea căzut între palmele mele(întinse spre iertare, spre iertaremi se îndreptau atunci palmele)cu capul spre trupul meu a căzutcu privirea spre mine...îngrozit, dar cu grijă am strâns palmeleam simţit căldura şi fiorul:sângele ei mi se prelingea printre degete

de-a lungul mâinilor, spre coate, spre piept…trupul ei dezaripattrecea dureros în trupul meu.

Nr. 8 (72) noiembrie 2013

Valeria

Manta Tăicuţu

rădăcini prea bătrâne

abia ne dăduserăm jos solzii, îi

răzuiam cu lama subţire amemoriei, stilizam toată ştiinţa,de la bob până la nordul fertil, oschimbam în tăiş pentru desprindereaacelor rădăcini prea bătrâne,putrede în înţelepciunea lor, nepotrivitecu metalul oceanului nou, trebuiaunişte schimbări, o adaptare lamit, o selecţie naturală aputerilor nopţii, pentru toatăsimbioza ulterioară de păsăritrăitoare în peşti uriaşi, înburţile lor cât o cală devapor scufundat amestecându-şicântecul plin de alge şi scoici,mai alb decât perla,mai trist ca mărgeanul şiverde ca moartea cu ochitransparenţi


Mirela Bălan

fotografie de grup

lumină caldă la asfinţit după ploaiene ţinem de mâini strâns ca pentru o fotografie reuşităşi ne mişcăm asemeni valurilormulticolore-n nerăbdarea lorpe o mare a4 agitată-n cuvinteşi nu e vântul cel ce ne-animămai degrabă o nelinişte rotunjită de povara înţelesuluiumbrele se alungescşapte miliarde de umbreşi-un puzzle în sfârşit completpe faţă Dumnezeu pe spate noipăsăruica pe umărul lui Noeşi clic

Nr. 2 (74), februarie 2013


59

Ani Bradea

Don Qujote la femininŞi ce dacă n-am scutier?ce dacă n-o am pe Rosinanta

şi-n fond ce dacă sunt femeie?nu-mi lipsesc morile de vânt!

am epuizat caietele dictandoîn care-ţi scriu poemede-o sută şi ceva de nopţi încoace.

acum scriu pe frunze presateîn Panorama poeziei universale

contemporanea lui Baconskyşi pe aripi de fluturi din insectar.

mă exasperează dimineţile noastre,

care se trezesc fiecare în alt patşi nici măcar nu fac un caz

din asta.

aşa că plec, iau trenul de noapte,(un substitut bun pentru

Rosinanta)să-mi caut un Don Quijote!

Nr. 3 (75), martie 2013

Călin Derzelea

Alternativ

Nemuritorii au călcat logicaMărşăluind la soroc dincolo,

cu tot cu acareturi.Se spune că acolo pământul

e mai bun de lucratCu răsuflarea ţinută în pumnul

stâng.Noi aprindem lumânare după ei,Plângem lacrimi cât o baltă,

Dăm de mâncare săracilor,Săpăm gropi pentru conducte,Ridicăm statui ignoranţeiAşteptând porumbelul

aducător de pace.Alternativ,Iubim ochi şi păr din

gene recesiveSub acoperişuri formale.

Nr. 3 (75), martie 2013

Ottilia Ardeleanu

secundă tactilă

stau într-o aşteptare intimădintr-odată bucuria îmi sare val de ceară călduţămă ciupeşte de glezne şiam senzaţia aceeadacă n-ar fiaceşti martori neastâmpăraţiaş zice că am luat-o raznachiar aşacopac plin de furnici la drum

Nr.4 (76), aprilie 2013

Viorel Savin*

Ehei...în fiecare primăvarăcam în jurul zilei mele de naştereprecum şarpele / pieleaprecum cerbul / coarneleprecum lupul / blanaîmi schimb celulele trupului.

cele obosite de strescotidian îmi cad în oase –din cauza asta păşesc

tot mai greu...

îmi alunecă în vene –probabil asta explicăde ce agreezmai nou lenea la soare...mi se adaugă riduri –ideograme groteşticare dau vestea falsăcă aş fi devenit înţelept

şi că suficient preparatde toate celepe care mi le-aţi rezervatsunt gata să aprob şi să plec.ehei... şarpele cerbul...!ehei, lupul!

Nr. 6 (78), iulie 2013

Passionaria Stoicescu

Animalul și pasărea

Înainte sau înapoi -animalul sufletuluialeargă neobositşi-şi caută urmele:„Aici şezum şi plânsem...”aici surâsul, aici biciul,aici hohotul, aici fapta,înainte sau înapoi,stânga, dreapta...Nici împlinirea, nici disperarea,doar boarea...Pasărea fericiriin-are picioare,ea e făcută să zboare...Animalul sufletuluialeargă pe pământ,ea deasupra,deasupra deasuprelor,călare pe vânt...Înainte sau înapoi -cerul cu ea,praful cu noi...

Nr.4 (76), aprilie 2013

Alexandru Cazacu

Stampă

Ora de iarnă barocăun fel de revers al memorieicând spaimele se amestecăcu întâmplări declarate fericite fără drept de apelTrecerea prin salonul francezîntinerind odată cu oglinzileşi lungul drum al frazei

către cuvântcând se abandonează tot ce merita

păstratde teama unei evoluţii

imprevizibileAerul rece prin grădinileacestui oraş valahnumit cândva opiul balcanilorunde tot lucrurile


60

ce ne aduc suferinţă ne vor salvaîn dansul de fată morgană al petecelor de omătce subminează gravitaţia

obişnuinţeişi peste toateîn locul oricărei heraldicisomnul unui copil ce a adormitţinând în braţe un iepure gigant

Nr. 5 (77), iunie 2013

Adrian Alui Gheorghe

Piaţa de lumi

Cum discută zeii între ei:– Ce faci?– Ce să fac? Nişte cîmpuri, niştedealuri.– Îmi dai mie muntele acela?– De ce nu? Cît dai...!– Cinsprezece milioane de

oameni ...!– Puţin, foarte puţin...! Că e unmunte din granit,poţi să îl compartimentezi

în peşteri,în camere secrete, în sihăstrii, l-am lucrat două veşnicii şi ceva ...– Cît ceri?– Păi, îmi dai cincizeci de milioane de oameni şio sută de mii de capre, trei sute

de caşaloţi albaştri,un milion de licurici cu care

să delimitez totulîn nopţile cu lunăşi douăzeci de cireşi în floarede pe versantul unui dealde pe o insulă din Marea Chinei.– A, e prea mult ...!– Dar nu vezi? Florile de cireş

au imprimatpe fiecare petalăchipul zeiţeicare încălzeşte universul,a frumuseţii fără rest,artiştii mei, milioane, au lucrat

în adîncuricîteva sute de vieţi,matriţa însăşi e un detaliual vieţii veşnice,al morţii veşnice.Hai, batem palma...!(Un fulger mare a aprins bolta).

În noaptea aceea a fosto ploaie de stelepe care astronomiinu au identificat-o cunici un alt fenomen cunoscut.

Nr. 5 (86), august 2014

Maria Fărâmă

de-a viaţa și moartea

când avem o problemăne jucăm cu o ruletă ruseascăo rotim de câteva oripână când dificultăţileînfloresc a doua oarăca nişte embrioni apocalipticişi atunci nu ştim ce ne facemnorocul nostru e ascunsîntr-o matrioşcă nesfârşităce ne facem, draguledacă nu murim?


Paula Cotoi

Galaxia JKI***

Copilul mi-a zâmbit de parcăMâna lui prea micăŢinea Carul MareŞi îl strângea cu putereDe ultima stea.Buzele lui uscate şi ochiiZâmbeau,Câtă vreme degetul arătătorMuta stelele, desenând frica.Copilul a văzut Soarele, noaptea.

Nr. 2 (83), martie 2014

Corina Gina Papouis

Exit

dacă te uiţi în mine vei observacă nu mai locuiesc acolo demultţi-am lăsat în loccarcasa unei femei docileşi-o dragoste blîndăcu flori în pervazam ucis trecutulmediocritatea mă sufocami-am luat complexităţileşi-am fugit cu genunchii la gurăîn fiecare zi mă întorctiptil, pe uşa din dosadmirîndu-mi crima pefectăfără urmefără martorinici măcar tu

Nr. 2 (83), martie 2014

Alexandru Bora

sângele părăsește încet oglinda

am căutat deseori soarele:nu l-am găsit niciodată.el împrimăvărează numai locuridin care-ai plecat -

spun proorocii.el se arată doar celor morţi -bănuiesc câţiva îngeri rămaşifără aură. nu sunt trist. atâta doarcă nu mai găsesc drumul parcursde la urlet la aceastăbâlbâială măruntă - semn că dejasângele părăseşte încet oglinda.pleoapele cad: sub ele creschalucinante mări de nisip


Maria Stan

matrioșka

regatul meu pentru o seară de maiîn care se ia inimași se pune cu un picior în groapăîntr-o inimă mai mareașa cum mi-am aranjat pe rafturicolecția de parfumuriși romanele lui eliadedupă ce nu a rămas decât scrumulîmi simt buzunarele rupteca un sărut în gara din mangaliatrenul pleacă in cinci minutede la linia una. (Nr. 6, 2014)


61

Melania Cuc

Nimicuri

Notez în agendă problemele nerezolvate de o mie de ani

Între timp acvariul s-a umplut cu anotimpurile lui Vivaldi.

Peşte langă peşte şi miliarde de pâiniHrănesc săracii planetei.Nimicuri-mari şi-n hăuTremură acul de busoală ca fluturele prins.În planul opus, noi numărăm fişicuri cu galbeni.Iona este o jumătatea de cruceUitată în burta balenei.

Nr. 6 (78), iulie 2013

Raluca Şandor Gorcea

Când ești obosit vrei acasă

erau lucruri simplemirosul de săpun şi fier de călcatîncins soarele de toamnă ca o vulpesărind pe acoperişuri, pe blocuri, până în balconul nostru înfaşurându-se moale în jurul lumii, erau Mama şi Tata atât de înalţi decupând aerul bucătărieişi privirea mea se ridica înzepelinul auriu al luminii dintre ei – era o bucătărie plină de dragoste seara se vărsa încet în camereumplând spaţiul dintre mâna mamei şi spinarea galbenă a pisicii dintre masa cu farfurii şi ardeii puşi la coptdintre păsări şi aripile lor întinse când plecautimpul se mula tăcut pe casa noastră,pe şotroanele coloratecu fetiţe în prelungirea lor unu, doi, trei patru-cincihai acasămai lasă-mă puţin încă puţinşase şapte opt-nouăai obosit e târziu erau lucruri simplehai acasă

Nr. 6 (78), iulie 2013

Cosmin Pârghie

nu știu ce ne-a venit să vorbim și de poezie

am stat la o bere cu emil pe o terasă din Bronxam vorbit de proiectul lui genial de a construilaboratorul viitor - poate să aibă şi forma

pământului

şi de capsulele chinezeşti sau poate cuşti chinezeştipentru lume am vorbit de visul lui de a face tot felul de experimente pe om(am uitat să vă spun că emil are de gând să inventeze şi un ser care descompune oamenii nefericiţi

în atomi şi o maşinărie de creat din atomi oameni fericiţi după un program hipermodern) de a obţine cândva premiul nobel de a-şi construi un ozn din banii

pentru operaţie –poate să aibă şi forma unui sicriuam vorbit de chelneriţă ca de o curvă –cel puţin unul dintre noi ar fi vrut s-o iubească cât timp durează o calătorie de la Los Angelesla San Francisco într-un hyperloop am vorbit de multe alte chestii gen mafiecontrabandă sărăcie poezie nu ştiu ce ne-a venit să vorbim şi de poezie când puteam să vorbim despre orice altceva din lumea astapoftim puteam să vorbim de sângele

lui osama bin laden –adevăratul sânge al revoltei care curge şiroi pe lângăvenele noastre neîncăpătoare puteam să vorbim de cartea lui Lucian Boia sfârşitul occidentului sau de chelia lui emil despre câte nu puteam

să vorbimşi noi am vorbit de poezie ca despre o plăcintă

cu spanaccând de fapt lucrurile nu stau tocmai aşa

Nr. 7 (79), august 2013

Florin Dochia

Orb pe mare (32)

deschide ochii, deschide buzele,deschide cu palmele inima,este clipa în care misterul se dezvăluieşi poţi să afli sintaxa ploii şi fulgerul din piept să-l înţelegi pe deplin.

stai în umbra unei flăcări,trupul tău fierbinte s-a închis ca un templu pe dinăuntru, cu cheia cea mare,roşu etern se imprimă în pielea taca o puzderie de stele pe peretele interior al unei clepsidreîn care nisipul curge invers.

ştii că migdalul va înflori încă o dată,am coborât pleoapele ca să pot vedeacum îţi împrăştie arome protectoareîn sistemul sanguin, în sistemul limfatic,aşa cum focul apără lanurilede marile pericole ale mlaştinii,


62

aşa cum ştii că moartea te apărăde riscurile maternităţii târzii,de reciclarea preasfintelor deşeurirătăcite-n văzduh.


Sorin Vânătoru

Moarte violentă în accident de circulaţie

În moartea violentă întotdeauna există o frac-ţiune de secundă, în care Dumnezeu se sinucideinconştient, în care legile cosmice sînt prinse înflagrant delict,

capul care intră în parbriz, într-o hărmălaie defiare şi ruperi, în timp ce aparatul de radio con-tinuă să cînte, iar numărul maşinii nu înceteazăsă impună o raţionalitate a lumii, mă face să măîndoiesc de sănătatea mintală a Big-bang-ului,suflul unui astfel de eveniment izbeşte pe veciorice filozofie posibilă,

cine vrea să scrie cel puţin genial, trebuie săaibă intensitatea subliminală a divinităţii, să ai-bă un accident de circulaţie violent,

să vieţuiască într-un vid desăvîrşit, să se destrame într-un Dumnezeu subit,

printre dîre de sînge şi fierăraie, şi să facă laiuţeală portretul robot al acestei realităţi, desprecare se zvoneşte că ar exista, la iuţeală, fiindcă se aude maşina salvării.

Nr. 9 (81), noiembrie 2013

Carmen Măcelaru

ABC&123

Am început să te iubesc, încet, încet, totul părea o naştere uşoară

Nu mai ştiu cine pe cine plămădea, în fiecare zi puneam pe rând

Mâini, picioare, până când am apărut aşa de niciunde, habar

Nu aveam că m-ai putea face femeie, mă puteai întrupa în masă

Sau scaun sau în ceva de care aveai nevoie urgentsă-ţi odihneşti

Privirea, de ce ai ales să mă concepi femeie?! Nu ştiai că te voi zgâria

Că îţi voi rupe hainele şi că voi pleca de fiecare dată pe strada

Aia luminoasă care apare când îţi deschei cămaşa?Şi vei fi iar singur, singur..., de fiecare dată

când te ating

Celulele tale încep să strălucească ca un oraş noaptea

Cum să dormi în faţa acestui spectacol de lumini, aşa că

Nu mai întreba ce simt când dorm cu tine, m-ai făcut femeie

Şi urăsc să am sâni şi păr lung care să-ţi foloseascădoar ţie

Şi dacă până la urmă voi fi sicriul tău în care ai vrea să mori de câteva ori pe zi

Te-ai mai trezi vreodată?! Aş fi iar singură şi m-aş uita dimineaţa

La încheieturile mâinilor să-mi potrivesc soareleNr. 1 (82), ianuarie 2014

George Vulturescu

Căuc pentru nisipul urmelor

La vârsta de şase ani, în curtea părinteascăun par de lemn mi-a străpuns ochiul stângnu plâng cu elnu râd cu elAcum ştiu:Ochiul meu orb e scobit cât lemnulunui căuc din Muzeul Ţării OaşuluiCui vrei să-i duc apă cu el, Doamne?Pot să-l cufund în neant şi să-lridic plin de nisipul urmelor tale?...Cine le vede să vină după mine…

Nr. 2 (83), martie 2014

Ada Aitonean

Ușoară ca o pană

mânerul e cald încă aşa că mă duc să-l caut pe tataîn casa asta nu se mai poate trăi omeneşte

i-a crăpat tencuialade când el s-a dus la război împleticit

să se facă martirşi dacă s-ar fi întors şchiop alexandrin şi eroude s-ar fi întors rece şi mutilat statuie în travestinumai să nu fi venit aşa târziu aşa bătrân„mi-au zis că e sucul zeilor fata tatii

să nu-i crezi niciodată”dar gura nu mai era a lui şi tata e cald

deşi nu pentru mult timps-a dus până dincolo să doarmă puţin şi neeroumânerul e cald păşesc sigur, nu ca ratatul ăstaţin cordonul de mătase ca pe o baionetă la pieptştiu ce am de făcut.

Nr. 2 (83), martie 2014


63

Alexandru Jurcan

Gratii fără întorcereŞtiam că într-o zi omul acela o să apară şi

nu-mi va adresa nici un cuvânt. Eram sigur că va ve-ni exact atunci când nu mă voi gândi la el, când lu-crurile din jurul meu îşi vor primeni dimensiunile.

Urma să intru pe poarta instituţiei, unde lu-cram de o viaţă. Atunci l-am zărit şi l-am recunoscut,deoarece îmi bântuia visele de câteva decenii. Stăteaimobil la volan. Ochelari fumurii. N-a trebuit să facăvreun semn.

Am urcat îndată, aruncând o ultimă privirespre clădirea care-mi pecetluise viaţa. Ştiam că nici-odată nimic nu va mai fi ca înainte.

Omul conducea calm. M-am aşezat pe ban-cheta din spate, unde era aşezată o biblie învelită înscoarţă negricioasă. Aveam la mine o sticlă plină cucafea amară. L-am servit. N-a schiţat vreun gest, doara zâmbit cu o vagă tristeţe.

Treceam prin localităţi inundate de un soaregeneros, blând. Mai apoi am urcat o culme stearpăşi primii stropi de ploaie au atacat parbrizul. Imediatdupă aceea s-a iscat o vijelie sumbră şi zăpada a a-părut învingătoare.

Maşina gâfâia pe o serpentină periculoasă,înaintând pe buza hăului, în care zăceau trupuri pu-trede de brazi. La un moment dat, la o curbă perfidă,maşina s-a împotmolit. Omul a coborât calm şi a meş-terit ceva, apoi am pornit din nou. Urcuşul părea in-terminabil.

Undeva, sus de tot, pe o culme viorie, am o-prit pe un mic platou, cât o scenă îngustă. Omul mi-astrâns mâna, apoi m-a îmbrăţişat fără o vorbă. A ur-cat în maşină şi a dispărut. În faţa mea rânjea un de-siş umed, din care răzbăteau ochii flămânzi ai lupi-lor. M-am întors speriat spre drumul ce cobora, dar

am rămas uluit: gratii metalice, solide, fără întoar-cere, se rezemau vitrege de straja brazilor foşnind averde livid.

Nr. 4 (85), iunie 2014

Elena Hanganu

PinaSe numea Pina. De curând împlinise 15 ani.

Nu-şi amintise nimeni de ziua ei. Din nou televi-zorul îi acompaniase singurătatea. Chiar o zi cu no-roc! Îngăimă alene de sub pătura de lână petecită şiplină de praf şi scame adunate de-a lungul iernilor.

Camera ei părea o cămară de-a maicilor cuo masă de pe care până şi culoarea lemnului se ri-sipise, două scaune vechi cu picioare de fier dăruitede învăţătorul Jadea, o icoană lăsată de părintele ma-mei sale, patul cu stinghii pe care le simţea într-unmod atroce de fiecare dată când se aşeza deasupra şisoba de fier cu plita crăpată pe alocuri. Se mai gă-seau prin cameră nişte vase pentru gătit, un ceas de-al bunicului şi telefonul mobil. Mda, primul ei te-lefon. Muncise câteva luni la doamna Porfira, iar lafinal îi dăruise acea cutie zgâriată, cu tastele aproapeinvizibile şi o sonerie ce semăna cu scâncetul uneimaimuţe sub ploaie.

Din ziua în care îl primise nu sunase decâtpentru ordine. „Pina, să închizi găinile pe la 6! Nuuita să scoţi zăpada de după casă! Pune apă în ciubărpentru vacă!” Pina… Pina! Pina de dimineaţă pânăseara! Dar nu ar fi întrebat-o nimeni despre hrana ei,despre cizmele găurite, despre frigul din casă şi hai-nele prea subţiri şi jerpelite cu care trebuia să-şi aco-pere goliciunea… nimeni. Nimeni era prietenul eicel mai bun, singurul de altfel.

Se mai gândea uneori la Tudor şi la viselelui. Ar fi plecat şi ea din locul acela, dintre animalelecu patru picioare şi cele cu două picioare, departe delotul din ţarină, de noroiul mizerabil al drumului, de-parte de sărăcia vieţii aceleia. Şi Tudor era de acord.Promise că vor pleca împreună. Cine ştie?! Curând,poate! Şi dacă a uitat?! Dacă a uitat de ea şi de nop-ţile petrecute în întunecimea porţii, pândiţi de vreozgâtie de babă gata pregătită de a înşira veşti proas-pete până-n cealaltă comună? Aşa îşi avea începuturecheala coanei Porfira. „Pina, nu mai sta cu lingăiinoaptea-n poartă! Pina, eşti prea mică pentru mări-tat! Lasă handralăii şi vezi-ţi de casă!”

O căruţă de reproşuri şi îndemnuri îi răsu-nau în cap. Le cunoştea pe de rost, le prevedea or-dinea, dar mai ales obosise să le tot audă. Nimic dince făcea nu era îndeajuns de mulţumitor sau impor-tant… Ehehei, important era sacrificiul fraţilor săice-şi petreceau zilele aşteptând să intre vreun client


64

în hotel, să-i care bagajul până în cameră şi apoi săaştepte bacşişul. E chiar o muncă grea. Nemaipome-nit de grea! Nemaipomenit era un cuvânt care îi plă-cea lui Tudor. Îl repeta mereu, indiferent de situaţie.Suna plăcut din vârful limbii. Mestecat cu tutunulfurat bătrânului său (ar fi putut bine să-i fie bunic înloc de tată), suna plin, un cuvânt împlinit.

Ziua se scurgea alene. Puţină treabă, grija-nia mă-sii! înjură Pina, întorcându-se de la baba Se-vastia. Şi niciun ban! Pân’la pensie are să uite babade banii mei şi iar mi-o da slănină la sare!

Se apropia seara. Numai gândul ciorapiloruzi şi al uşii întredeschise o muncise toată ziua. Încreier continua să-i răsune întrebarea: Cum să ai cio-rapii uzi dimineaţa sub pătură?! Mai alergă pe icicolo după treburi, apoi se strânse definitiv în casă,încuind bine uşa.

Mâncase doar câteva linguri de linte în du-păamiaza aceea. I-ar mai fi priit câte ceva înainte deculcare. Dar ce ?! Cămara găzduia doar nişte bucăţide slănină primite pentru munca pe la vecini şi nişteborcane cu gem de coacăze, şi ăla mucegăit. Pina îşischimonosi nasul şi gura într-o strâmbătură urâcioa-să în faţa bunătăţilor şi trase cu zgomot uşa după ea.Fugi şi se vârî sub aşternuturi.

Erau câteva săptămâni de când se trezeanoaptea cu un fel de palpitaţii şi leşin, de parcă arsta să i se întâmple ceva. Se cuibări sub pătură, cân-tări telefonul şi hotărî că la ora aceea nu o mai sunănimeni. Mai rămase lumina. Se întinse din pat şi în-chise becul. Nici nu încercă să aţipească bine, că onăpădiră frigurile. Alunga gândurile ca pe nişte nă-luci. Întunericul prindea contur. Aceleaşi senzaţiicare o treziseră o împiedicau să adoarmă. De ceaveam ciorapii uzi sub pătură şi uşa deschisă?!

Dintre toate inimile acestui pământ bolnav,Pina îşi veghea sinele cuibărit între formele creiona-te de ultimele limbi de foc din sobă. Afară era ger.Uşa, deşi prost poziţionată în tocul ei, era închisă şiîncuiată pe dinăuntru. Frigul o înghesuia între scân-durile patului. Ultimele scântei dădeau colţul unacâte una. Noaptea năclăia pereţii camerei. Pina con-tinua să se foiască, să se îndrepte, să-şi urce genun-chii până la gură. Somnul însă nu se lăsa însăilat.

Satul nu mai scotea niciun zgomot, se frân-se sub pătura grea a întunericului. Până şi lunii îi erafrig, căci se pitise după o imensă unduire de noriprea leneşi în plimbarea lor lăsând doar uneori să seîntrezărească silueta ştearsă a astrului. Era noapteadâncă şi frig şi o stare de însingurare acoperise pă-mântul. Pina continua chinul de a trage plapuma odih-nei peste creierul său. Liniştea se cuibărise în toateungherele.

*

Uuuuuu! spintecă văzduhul. Din ce în ce maiaproape şi mai desluşit, sunetul punea stăpânire pespaţiul dintre ea şi cer. Inima-i huruia ca roţile trenu-lui. Urletul maşinăriei continua înaintarea. În jur nuse vedea nimeni. Dihania cu rât de fier şi braţe ciudatde subţiri şi dure venea scâncind ca un sugar preaobosit de plâns. Şi ea privea magnetizată de dincolode ea. Privea cum i se scurg printre degete visele, du-rerile şi geamalâcul de neputinţe. Iar trenul înainta.Părea o iluzie în care moartea îţi dă palme peste faţă.Avea să guste libertatea.

*De dimineaţă gura satului se strânse ca la

hram, doar locaţia era diversă. S-au adunat la gară.Îşi făceau cruci şi blestemau. „Ceasu’ rău, mamă!”Dădeau târcoale fetei ca nişte vulturi prăzii.

„Ce căuta ea acolo la 3 noaptea?!” se pro-ţăpi o babă în faţa agentului. Mulţimea de capeteîngăima din când în când câte-o aluzie. „Strigoii!Strigoii, maică!” jură o bătrânică pe basma că ar fifost cauza. Încet, cu tâlc şi vehemenţă, legenda senăştea. „O fi împins-o careva!” zise unul. „Io am maivăzut-o orbecăind noaptea prin sat. Când am oprit-oş-am întrebat-o de ce umblă noaptea descălţată, seuita la mine de parcă ar fi înnebunit. Mă vedea, darparcă nu era ea.”

Pina zăcea în propriul sânge îngheţat. Unlac de sânge aproape vişiniu nuanțat în diverse for-me colora cimentul. Fata încă mişca şi murmura.Umbrele se învârteau pe lângă ea devorând fragili-tatea situaţiei. „Che-maţi-l pe Tudor!” strigă cineva.„Nu-i acasă! O plecat în Germania!” Şi el fără să-mispună!

Într-o lume în care nu se întâmpla nimic,satul fără nume îşi primise botezul.

Nr. 5 (86), august 2014


65

Adrian A. Agheorghiesei

NorocosulÎmi crapă capul. Parcă

cineva mi-a băgat un tirbuşonîntr-un ochi şi înaintează în sus.Încerc să-mi pipăi fruntea, darpalmele nu ajung acolo. Şi băr-bia parcă mi se desface, îmi simtgingiile umflate. Dar cel mai răumă dor genunchii. Nu ştiu, ce-va de fier mă apasă pe rotule,strivindu-mi picioarele. Vreausă le îndoi, dar ori nu mă as-cultă, ori n-au loc. Miroase abeci. Ba nu! A rădăcini, a pă-mânt. Sau a lemn. Dacă nu aş clipi, aş spune că amochii închişi, aşa beznă e. De fapt, cu ei închişi, totmai disting câteva pete. Şi frigul ăsta... Scot limba,o învârt. Simt câteva fire de ceva sărat. Sau amărui.Încerc iar să ajung cu mâinile la cap. Nu ştiu de cenu ajung - ori nu le pot mişca, ori... Dar dacă nu lepot mişca, de ce mă dor coatele? Şi uite, le pot miş-ca: acum mă bat cu palma pe piept şi aud poc, poc,poc. Simt în vârful degetelor ceva moale, sigur lu-cios. Şi nişte... da, nişte hârtii. Şi mai e ceva dur.Împing din tălpi, mă târăsc cu totul câţiva centime-tri. În sfârşit! Am reuşit să îndoi picioarele puţin. Numă mai taie aşa tare frigul şi parcă şi tirbuşonul adispărut. Dacă n-aş mişca şi nu aş auzi cum îmifoşneşte respiraţia, aş spune că am surzit. Şi dacă ţinaerul în mine, aud clar cum curge sângele şi inimacum bubuie, ca un baros de plumb. Adulmec aerulunsuros, măsor spaţiul cu trupul, ridic capul, îl las săcadă, îmi duc mâna pe lângă corp, mângâi podeaua,o lovesc cu unghiile, apoi tavanul aflat la vreo două-zeci - treizeci de centimetri de nasul meu... şi, pentrucâteva clipe, nu mai aud nici măcar respiraţia, nicimăcar sângele. Sunt un bolovan, un bolovan de sim-ţuri făcute gheaţă de singurul gând care mă mailocuieşte: ăştia m-au îngropat de viu!

Nu ştiu cât timp a trecut, dar respir maigreu. Nu ştiu nici măcar dacă mai e timp, dacă maisunt sau ce dracu mai e. Singurul lucru pentru caremai încerc să gândesc e frica, frica asta care ba măîncălzeşte, ba mă răceşte, ba amândouă deodată. Oifi mort şi asta e moartea. Dar nu mi-amintesc să fimurit. Şi dacă-s mort, de ce îmi pot da seama că-smort? Şi de ce simt la fel ca înainte? Dar când e îna-inte? Poate-s mort de atâta timp, încât am uitat cumse simţea viaţa. Da, sigur sunt mort. Şi atunci de cemi-e teamă şi de ce vreau să ies de aici? Şi de ce amsenzaţia că pot să aleg? Ce fel de moarte e asta de

nu pot s-o deosebesc de viaţă? Uite, eu aleg să fiuviu. Şi vreau să ies dracului de-aici. Dar cum? Poatereuşesc să mă întorc pe o parte, să spunem că re-uşesc. Să spunem că mă ţin degetele, unghiile şicrucea asta pe care acum o desluşesc clar, după for-me, să spunem aşa. Sap în stânga sau în dreapta şi da-că mi-ajunge aerul şi nu-mi cade mână... Dar dacănu-s într-o margine şi dau de vreun mort? Şi dacămortul nici măcar putrezit nu-i? Nu! Trebuie săpatîn sus. Dar cum trec de capac? Aşa cum aş fi trecutşi de scândura din lateral. Cum dracu de m-au băgatăştia de-a viul în sicriu?! Poate ar fi mai bine să nufac nimic, să aştept. Sau poate, agitându-mă, terminmai repede socoteala. În fond, mai rău de atât... Na,că de acum respir praf. Şi, ia! Dacă fac linişte, parcăaud sunete străine. Aud pe naiba, am să crăp ca pros-tul aici, cu toate pregătirile făcute. Şi bărbia asta măomoară. Am gura umflată cât o prună. Ce mama...Deschid gura şi pipăi gingiile. Simt lipsă. Mai pipăio dată. Îmi lipsesc dinţi. Doi. Ăia de aur. Fix ăia.Nenorociţii ăştia mi-au furat dinţii! Cioclii dracului,borâţi nenorociţi! Dar... mi-au lăsat banii. Ce cioclulasă banii? Deci dinţii i-au luat ai mei, cât eram caldîncă. Mi-au luat dinţii. Râd de mă prăpădesc! Să fifost tata, nevasta? Râd şi-mi pipăi partea de unde,cândva, i-am dat ficat femeii.

E tot mai frig şi habar n-am câtă vreme amai trecut. Poate nici n-a trecut. În tălpi am sticlă. Măchinui să îndoi degetele, unghiile scrijelesc... N-amşosete. Ăştia nu mi-au pus şosete. Şi dacă bine amsimţit eu... da, sacoul ăsta e fără doi nasturi. Primulşi ultimul lipsesc. Ăsta e costumul bunicului. Şi nicimăcar ăla bun. Mda, dac-am murit înaintea lui...Bine că nu m-au băgat în cutie în fundu’ gol. Aş vreasă mă enervez, să mă enervez ca un bărbat.

Bizar - mi-a trecut frica. Sunt demult aici.Acum sunt mai liniştit, mai senin. Respir mai bine.La capătul sicriului parcă o văd pe ea. Zâmbeştedulce şi dinţii galbeni îi sclipesc. Şi alt bărbat, în şo-sete doar, o ţine de după umeri. Se vede c-o iubeşteşi că o va săruta. Îi va băga limba în gură, îi va lingedinţii ăia de aur, iar ea îi va spăla şosetele. Se voriubi mult. Încerc să împing capacul, să-i ard douăpeste ceafă, dar mâna cade încleştată pe cruce. Şinici nervos nu sunt. Şi parcă nici nu mai vreau afară.La ce-i nevoie de un ştirb, un desculţ? Nu mi-e bineaici, în locşorul meu, cu toate ale mele, ştiind că nupot avea mai mult, dar nici mai puţin?

M-au legat la picioare, nu le pot depărta de-loc. S-or fi temut că fug... Mi-e sete şi am început sămă strâng într-un perete. S-a făcut şi lumină, luminămov. Da, aş putea să mănânc ceva. Uite, din stângaiese un viermişor cu aripi de apă. Şi uite şi un peli-can cu nasturi în urechi. Sigur mă caută pe mine. O


66

fi aflat ceva. Şi pe piept îmi sare o broască. Sigurare lentile de contact, că prea albastră e. De sus seaud bufnituri şi mă ninge cu bucăţele de ficat.Bineînţeles că şi mie mi-a fost dor de tine, draga meavăduvă cu picioare largi. Dar de ce ciocănesc pă-sările astea de deasupra mea? Să se fi terminat tram-vaiele la oraş? Să urc? Nu, nu vreau afară, asta ar fiultima picătură...

*– Da’ are ceva pe el?– Are, bre, ţi-am zis că are.– Sigur? Ştii tu sigur sau ai auzi şi tu aşa...– Are, bre, n-auzi?! Doar ştii în ce casă stă,

pe un’ se-nvârte, cum rupe norii cân’ cade pe la onuntă, un botez... Şi ai văzut ce merţan i-a dat fra-ieru’ lu’ nevastă-sa, merţ’ ce-l conduce ăla care acumo încalecă şi pe ea. Ha, ha!

– Bun. Dacă mă murdăresc degeabape labe, te-am ars. Da’ ştii cum? Te-am ars

nasol. Acolo te las lat, te bag în pământ, nu alta,auzi?

– Are, are. Şi am auzit. Hai, ia alea în spate!*

După o oră de săpat, tâlharii ajung la coş-ciug şi dau capacul la o parte. Mortul deschide ochii,hoţii încremenesc. În câteva clipe, unul dintre ei pu-ne mâna pe capacul de la sicriu, folosindu-l ca pe unscut, apoi, amândoi o rup la fugă. Mortul îşi întindeoasele, inspiră lacom, se şterge la ochi şi, clătinân-du-se, reuşeste să se ridice în picioare.

După câteva minute, timp în care îşi amin-teşte tot şi îşi face ordine în gânduri, se uită adâncîn întuneric, după tâlhari. Nici să moară omul întihnă nu mai poate, îşi spune, apoi, făcând pâlnie dinpalme, zbiară:

– Bă, unde fugi, bă?! Adu, bă, capaculînapoi, mama ta de şnapan!


Adelina Bălan

În piaţa Quasimodo Vreau să tac. Spun doar atât: „Nu am voie

să vorbesc” iar cei din piaţă (piaţa plină de viaţă,viaţa-i o paiaţă), neliniştiţi şi nelămuriţi, se înde-părtează. Liniştea care se aşterne în urma lor e deli-cioasă ca o miere trezind jarul papilelor. Mi-au spussă tac - vocile din mine căutând răspunsuri care nuse relevau din risipirea în ceilalţi. Mintea făcea stopcadru după stop cadru, zi şi noapte; mimicile se în-grămădeau haotic şi tapetau pereţii subconştientului,milimetru cu milimetru. Respiraţie şi gând sufocatefără un motiv evident; încercam să-mi descifrez me-

nirea în oglinzile din jur. Nu eram profet, însă rănilemele se lăbărţau ca şi când ar fi putut cuprinde toţiorfanii, toţi şchiopii, toţi avortonii.

Azi cerul e senin şi o broască ţestoasă îşi fa-ce drum printre sânii mei. Drumul ei urcă şi coboarădupă cum aerul intră şi iese din piept, sperând să-şigăsească ritmul. Dacă trec dincolo de străveziul ilu-ziilor, aş putea spune că sunt adevărată tot aşa cumquasimozii când se visau, se vedeau fără cocoaşă; iarBaltasar avea în loc de cârlig un braţ stâng adevărat.Tot în vis.

Când suferinţa nu are sfârşit, rămân şi vise-le fără aer. Lacrimile se preling şi adapă timpul înse-tat de răspunsuri. Eşti singur. Cuc. Adevărurile iesdin baloane de săpun. Basmele nu-şi mai au rostul.Realitatea se dezvăluie până la urmă uşoară. Facedragoste cu fiecare muritor în alt fel.

Inspiraţie Stau pe marginea trambulinei. O lene uşoa-

ră ca un zgomotde fond ţine muşchii în necurajulsaltului. Stau faţă-n faţă cu înţelesurile mele, arcuiteperfect, cu îngerii pe care-i văd cu pumnii strânşi, deparcă ar putea intui încordarea firii.

Gândurile se învălmăşesc precum mieii lasupt; iar eu, un dumnezeu mărunt în carne şioase, să-laleg pe cel sacrificat, să zămislească simţirea; apoiversul. Inspiraţia e aproape fără durată; ca o amintireadusă-n prezent. Şi mai e putinţa plămânilor de arezista cu doza limitată de aer.

Plonjez şi cât ai clipi ajung în apele neclareale subconştientului. Devin propria-mi ficţiune şivreau să găsesc firul care să mă scoată din labirint;vers alb după vers alb, într-o salbă de adevăruri.

Mi-ar fi plăcut să fiu Ariadna şi să-i animpe cei care ar căuta pe google cuvântul „labirint”.Să-şi numească personajele după mine, sau măcarmuzele. Iar la final, cu paginile scrise în faţă, săplângă de bucuria creaţiei. Dar eu nu sunt Ariadna.

Eu încă rătăcesc în căutarea unei stări de gra-ţie. Timpul, răbdător, bate pasul pe loc; împreună cuinima, îmi câştigă secunde meditând la mizericordie.Tristeţea se instalează treptat, otravă conştientă deputerea ei de seducţie şi mă absoarbe spre realitateaaerului care impune regulile jocului. Totul se reducela neputinţa fizică a trupului în care sunt închisă -nu vrea să mă ducă mai departe, mai adânc în pri-ceperea de a trăi. A trăi şi a scrie. Inspir iar, adânc şiverbele la infinitiv urlă ca un nou-născut. În mineîşi caută sensurile…


67

Ioana Vintilădistorsiune

te-am rugat să-ţi controlezi ochiul care-ţi fugeatunci când ştii că nimic nu mai e de-ajuns.gesturile de pumă care stă la pândă cândabandonurile inevitabile nu mai pot fi alungate.te-am rugat să îmi săruţi bătăturile din palmeca şi cum ar fi nişte mici guri care nu pot fi

ale altcuiva.să vezi că vremea în care posibilităţile şi fericirileputeau fi comparate a trecut de mult.mă priveşti cum îşi priveşte ornitologulcea mai rară pasăre descoperită.şi sunt sigură că ai scoate puşca de vânătoareşi ai trage până şi ultimul glonţ pe care

ţi l-ai promis ţie.pe de altă parte, te-am rugat să-ţi aminteştide noaptea aia-n care ne pulsau venelede atâta fericire, o fericire care ne electrocuta

încontinuu.până şi zâmbetul mărunt al părinţilor pe care-ivizităm o dată la câţiva ani dura mult preamult pentru cât mai puteam noi suporta.te-am rugat să dai drumul halogenilor în cuşcaîn care alerg pe roata de hamsteri.să-ţi aminteşti că nu ne-a ucis nimeni, că aerulpe care-l respirăm are aceeaşi concentraţiede dioxid de carbon ca o nebuloasă.opreşte totul şi fă-mă să tacjurămintele nu înseamnă nimic. disperareaneurologului care a atins nervul greşitnu înseamnă nimic. nu schimbă nimic.e totul în capul tău. e totul în capul tău. e totulîn capul tău.haidegăseşte-mi firele albe din păr şi smulge-leambalează-mi inima în staniol şi închide-o

într-un borcan ermeticîntr-unul dintre cele mai prestigioase muzeesă nu ne uităm mânile şi capetele în apă

Nr 1 (82), februarie 2014

Andreea Despina PopoviciDaily planning sau a lâncezi

mi-am zis de dimineaţă că nu-mi facprobleme azi nu mă intereseazănici cât de tare plouă nici criza dolarului

nici măcar fenomenul tunguska despre caream citit tot ce-am prins săptămâna trecutăam o lună de când am împlinitdouăzeci de ani pe tocurişi astăzi nici măcar tu nu mă intereseziam observat că atunci când empatizezprea mult cu cineva mă dor degetelede parcă toată fiinţa mi-ar sta la capătula două mâini lipsite de delicateţeastăzi nici delicateţea n-ar trebui să contezeînsă tu-mi vorbeşti ca unei amiceşi golul nu-l umple vreun emoticonsau poemele pe care le citim în doi de la balcondin toate astea rămânem cu o migrenă păcatcredeam că poemul seamănă cu o entorsăîl scri acum te doarepeste o lună

Nr. 2 (83), martie 2014

Ofelia Prodanfilmul

o să vină repede şi al treilea dintre noivezi tu, Tudore, ne ştim poate prea binecarcasa noastră încă rezistă, metalul

încă străluceşteînsă e ultimul lucru la care noi treine vom gândi atunci, muşuroaie de furnicivor răsări în ochii noştri curioşi, soarele

se va întunecablândule Tudor, tu care bei cu noi doar vin roşuşi nu verşi o picătură pentru cei plecaţin-au trebuinţă, spui tu, gândul meu le face

mult mai mult bineblândule Tudor, te aşteptăm în văgăuna

de sub pământulgreu, să vii plutind peste oraşe şi poduri


68

Vitralii lirice

cu sticla ta de vin roşu la pieptdă-o dracu de moarte, cine mai stăsă se gândească la lucruri inutiletu ştii că ne vom strânge toţi trei şi o săfacem cel mai frumos film, se vor strângelocuitorii de sub pământul greu, nişte figuranţi

de treabăîi vom plăti bine, dar ei vor refuza baniice să facem cu banii, noi vrem din vinul roşual blândului Tudor, cel care vine plutindaşa o să vină cel de-al treilea dintre noice lucru măreţ şi filmul acestane distruge creierul de patru ani de zilene roade până şi carcasahai Tudore, desfă sticla aia odată

Nr. 3 (84), aprilie 2014

Liviu Ofileanuexcavatorul întoarce pământul și biserica

pentru că ai tăcut ieri, când i-au sfârtecatpe apostoli şi astăzi, când fără nici o vinăun autobuz cu elevi a căzut între stânci,filosofii s-au supărat cel mai tareîntre ziua de sâmbătă şi duminică,pentru fumul de la pearl harbour ş.a.m.d.de atâta amar de vreme trebuie să fi ajunsîn visele Tale cucuta lui socrate darn-ai răspuns decât prin tornade şi cutremure,câte un mic pompei ici-colo, un fleacprecum word trade center.lumea s-a plictisit de aşteptare… în absenţaemoţiilor puternice, foamea de adevărdescarcă adrenalina în stare pură:cargouri cu heroină pe bază vegetalăşi astea spulberate de un tsunami din dragoste.speranţa ucide oamenii - de viile scrie numele pe crucile-de-mort.chiar dacă am sugruma clopotelesă ducem naţionalismul până în coreea,xenofobia în catacombele creştinismuluiomul tot om rămâne, sofistulcare încalcă primul ceea ce afirmă.şi totuşi, oare cum ar fi arătat ana lu' manole?- frumuseţea tipică plaiului, ţăranca trupeşă,bisericoasă, o prostănacă atrasăde mirul unei bărbi meditative?nu i-am văzut un obraz precum al lunii,surâsul plural, aglutinat în bulevardulrevoluţiilor din '89 şi 2009? surâsulfeciorelnic care anula veacuri de umilinţă?dacă trupurile putrezeau în uitare -ana ieşise din zid pruncucidule metafora libertăţii mereu confiscate.

îmbătrânim şi nu o vedem pe anadespletită ana. bombele daucu tesla morţii strat după strat:icter negru / ciumă roşie. nimic mă,nimic. urmele sunt acolo, ana nicăieri…


Ion Peiacîntînd

nu poţi fugi de singurătate în vecininu poţi chema poştaşulsă sune de două oriexistă doar un timp al întîmplărilor frumoasenu poţi purta decît o datăhaine de sărbătoaredalucrurile se întîmplă o singură datăo dată te naşti, o dată te uimeştio dată se sting luminile şi muzicanţii pleacăoricît te-ai aduna la un loctot cu aceeaşi piele te îmbraci dimineaţade o mie de ori ca o singură datănimeni nu poate consola pe nimenifiecare îşi duce în cîrcă propria-i viaţăca pe un cufăr gol, omuledegeaba chemi îngerii la priveghicu aceiaşi, mereu aceiaşi ochi măsoricrăpăturile din pereţiîn aceleaşi mîini îţi sprijini frunteao singură dată, o singură dată se întîmplăsă fie toate, o singură datăîntr-o singură explozie de luminăîntr-un singur turnir, într-o singură datăca atunci cînd metafora coboară în lumeîn caleaşcă de aurnumai durerea se repetămereu şi mereu aceeaşiînfiptă adînc în beregată ca un sfredelde pămîntda fiecare putrezeşte singur în propriu-i numefiecare în propriu-i semnam ridicat ochii către vîrfurile plopilorcare legănau cerul deasupraşi am văzut pîntecul dezgolit al lui dumnezeuprin care se împleticeau gîştele sălbaticeţipătul lor ascuţit din toamna tîrzie…şi l-am rugat:atîta doar, doamnesă ies din lume cîntînd ca un viermecîntînd ca unviermeînflorit

Nr. 7 (88), noiembrie 2014


69

Revista revistelor culturaleATENEUAnul 52 • Nr. 550 •iunie 2015

Adrian Jicu (Măştile exilului sau cumsă ratezi un roman), notează în debutul cronicii des-pre romanul lui Constantin Arcu, Măştile somnu-lui: „O vorbă veche spune că la pomul lăudat e binesă nu te duci cu sacul. Ea se aplică, mă tem, şi ro-manului Măştile exilului (Bucureşti, „Cartea româ-nească“, 2014), al patrulea publicat de ConstantinArcu şi unul dintre cele mai slabe pe care le-am cititîn ultima vreme. Titlul, promiţător, se dovedeşte,încă din primele pagini, iluzoriu.

Experienţa exilului a dat cărţi excelente, dela memoriile paşoptiştilor la literatura de sertar aepocii comuniste şi la (auto)ficţiunile identitare alepostdecembriştilor. Optând pentru tema exilului (ex-terior şi interior deopotrivă) Constantin Arcu se pla-sează, riscant, în descendenţa unor autori ca MirceaEliade, Vintilă Horia, Petru Dumitriu, iar dintre con-temporani alături de Matei Vişniec, Paul Goma sauCătălin Dorian Florescu. Aşteptam, aşadar, o (re)in-terpretare originală, dar aşteptările mi-au fost înşe-late...”

Andrei Ionuţ Cioineag , la rubrica Au-tori şi cărţi, îl „botează” pe buzoianul Marin Ifrim(Marian IFRIM), acordându-i o „notă” oarecum la

limită: „Trecând cu vederea unul, două accese demegalomanie ori de mândrie superfluă, Blocat înlift, spre cer propune o poezie a revizuirii şi a con-solidării pe plan spiritual. Abundând de semnificaţiişi înţelesuri ce ies la iveală doar reflectând la stro-fele-i, versurile îşi păstrează farmecul indiferent da-că o asociem cu experienţele istorisite de autor saunu. Totodată, mixtura interesantă a profunzimii cunemijlocitul şi a accentelor spirituale cu convingeri-le naive fac din această carte o lectură suportabilă.”

G. Gheorghiţă (Ultimul moralist inco-mod) developează câteva secvenţe din finalul uneivieţi fabuloase, al cărui „autor” a fost marele GunterGrass: „«Suntem în situaţia primejdioasă de a faceaceleaşi greşeli ca în trecut. Pe neobservate, ca şi cumam fi somnambuli, putem intra într-un nou războimondial» (Din interviul acordat în Lübeck cu o lu-nă înainte de moarte.). În acelaşi interviu abordeazăşi alte teme controversate: mizeria socială mondi-ală, suprapopulaţia, schimbările climei: «Nu sun-tem decât invitaţi care petrecem un timp scurt şifoarte precis pe această lume şi nu lăsăm în urmanoastră decât deşeuri atomice. /.../ Întâlniri după în-tâlniri au loc, dar problematica e aceeaşi: Nu seface nimic»”

ACTUALITATEA LITERARĂAnul VI• Nr. 48 • iunie 2015

Ascultând inima poeziei, ne înserăm îninterminabilele clipe ale deşertului zilei de ieri: „A-veam puţintel puţintel./ Gândul călătorea prin ţinu-tul prăfos/ dinspre Peshawar,/ printre minele ascun-se rătăcite flămânde/ prin speranţa adunată într-unvârf de bocanc./ Praf praf praf de moarte şi el, gân-dul,/ abia aţintit spre viitorul incert./ Viitorul incert!Nu există decât/ viitorul incert, nu exista decât a-ceastă răsturnare-n nimic/ praful ridicat în văzduh/după camionele grele zăngănitul lor... puncte punctepe scrisorile tale. (Prin ţinutul prăfos dinspre Pe-shawar – Cleopatra Lorinţiu)

Delicată şi străfulgerată de ploi de vară,poezia Ioanei Burghel reinventează albastrul copi-lăriei: „am ochii unui poem nescris/ prin inima meatrece soarele desculţ/ la marginea luminii a sădit/ ogrădină/ cât dor de cireşe amare!/ când lumea îşicerne seninul din nisip/ în ochii mei adumbriţi seadună păsări/ liniştea e ca o zi pe care mi-o amin-


70

RĂSFOIRI

tesc/ până la amănunt” (Dor de cireşe amare) Într-o „epistolă” către cel de curând ple-

cat, Luca Piţu, ca un ecou al umbrelor printre carese află şi „Bătrânu” (Petru Ursache), doamnaMagda Ursache survolează cenuşiul „iaşiot” , in-vocând un alt destin crucificat de vehemenţa miori-tică, cel al Profesorului Mihai Drăgan: „A murit la1 noiembrie, 1993, după ce s-a înverşunat trei ani sălupte pentru dreptatea lui. Numai că i-au vărsat po-top de insanităţi peste cap. Grupul de presiune, for-mat din restanţieri (dirijat de vechea colegă de ca-tedră, pe post de igienist social) scrisese foarte teh-nic pe pancarte: „Drăgan – dictator!”. „Mihai Dră-gan – Ceauşescu!”, agitându-le în faţa Almei Mater.Un fost utecist ameninţa cu greva foamei la statuialui Xenopol, dacă nu era „expulzat” din facultaterăul. A obţinut un post de asistent. Un individ fărăcărţi, poreclit Nicadoru, decretase: «Studenţii auspus deja nu cărţilor semnate de Drăgan». Altul, su-pranumit Locotenentul, intonase altă arie a calom-niei: că respectul exagerat pentru valori româneştiţine de ceauşism. Or, efortul de editor al colecţieiEminesciana demonstrase cât de… ceauşist eraDrăgan. La colocviul Eminescu din ultimul an alvieţii n-a fost invitat să participe, deşi chiar el sezbătuse să-l înfiinţeze. Fusese pusă în circulaţie oimagine falsă, deja în chenar negru. Dar când s-aurespectat la „Cuza” erudiţia, efortul, tenacitatea,egal truda pe carte?

Nu s-a lipsit „faculta” noastră de Lovines-cu, de Călinescu, de Şerban Cioculescu, de Gh. Ivă-nescu, de Petru Caraman, de Dan Simonescu…?Dar ce i s-a întâmplat lui Mihai Drăgan este – cred– cea mai groaznecă (vorbă de cronicar) faptăcomisă de o Universitate contra unui profesor al ei.Au chemat-o pe „Doamna de Eminescu” de la Cluj,Ioana Em. Petrescu, să-l înlocuiască pe „Domnulde Eminescu” de la Iaşi. Doamna a refuzat cu ele-ganţă.

Da, Luca, mereumereumereu universitariiau încercat (şi de cele mai multe ori au reuşit) re-ducerea la neant a celor pe care îi credeau adver-sari în carieră: Gavril Istrati l-a eliminat pe emi-nentul lingvist Gh. Ivănescu, Davidsohn pe TheofilSimenschy, Elvira Sorohan pe I.D. Lăudat. Şi aşamai departe. Asta era una dintre expresiile pe carele întrebuinţa Petru la finele unei argumentări, casă lase „uşa” deschisă. O să merg cât pot de depar-te, ca toate astea să nu fie uitate şi iertate, aşa cumse încearcă. Imperativul meu este anamneza (...)

Experţii în tehnica delaţiunii şi a agitaţieis-au transformat în lunetişti pentru cel mai bundascăl al Catedrei, în timp ce politrucii, mai ocrotiţidecât stejarii seculari, au fost recuperaţi, recondi-

ţionaţi, refolosiţi. Ca legendarul decan Al. Andri-escu. Trebuia să-l fi văzut pe marginea gropii luiDrăgan, erect şi satisfăcut. Şi câţi n-au avut o satis-facţie nemaipomenită că ei au pământul sub pi-cioare, iar eminescologul îl are deasupra capului!”

BUCUREŞTIUL LITERAR ŞI ARTISTICAnul V• Nr. 6 (47) • iulie 2015

Dramatică, pentru orice scriitor, între-barea formulată de Florentin Popescu în titlul edi-torialului: „De ce şi pentru cine scriem?”.

Concluzia redactorul şef al revistei bucu-reştene: „Date fiind toate acestea, noi, ca autori, neputem întreba de ce şi pentru cine mai scriem. Şiaici răspunsurile, cum lesne se înţelege, pot diferi dela un autor la altul. Unul poate zice că scrie doarpentru el, familie şi prieteni. Un al doilea că o facepentru că are ceva de spus şi altora (Cui? Posteri-tăţii?), un altul pentru că «viaţa lui e un roman». Şiaşa mai departe. Să tragem de aici concluzia că lite-ratura e pe ducă şi că nu mai are niciun viitor? Arfi păcat...

Eu sunt optimist şi (încă!) mai sper că poe-zia, proza, teatrul vor deveni (sau redeveni) mai de-vreme sau mai târziu o «hrană spirituală» cum eracândva, aşa cum se exprima nu demult cineva.”

Victor Crăciun (intervievat de FlorentinPopescu) „derulează”, în faţa cititorilor, secvenţeleunui refugiu dincolo de hotarele capricioase ale me-moriei: „Am trăit şi mi-o amintesc perfect, clipacând coloana de căruţe în care se afla şi a noastrăa fost ajunsă din urmă de şirul de maşini sovietice, pecapota celei dintâi dintre ele aflându-se chipul zâm-bitor al lui Stalin, cu figura căruia cred că era pri-ma dată când făceam cunoştinţă. Şirul camioanelorîncărcate de ostaşi, unele trăgând tunuri, s-a opritla un moment dat şi pentru că fratele meu, mititel,plângea, unul dintre soldaţi, mai bătrân, i-a întinsmamei gamela cu apă, Boris, neştiind să bea din ea,revărsând-o peste cămăşuţă. Stalin zâmbea, fratelemeu plângea, iar eu nu înţelegeam decât că fugeamdin locurile dragi ale copilăriei din cauza armateiîmbelşugate cu puşti. În urmă rămânea şleahul plinde căruţe care înălţau spre cerul senin nori grei depraf...”

Titus Vîjeu reaminteşte una din marilesurprize literare ale anului 1953 – atribuirea, de către


71

Academia Regală Suedeză a Premiului Nobel pen-tru literatură lui... Winston Churchill: „În 1951,liderul conservator avea să fie rechemat să formezeguvernul britanic, astfel încât, până în 1955 SirWinston Churchill se va afla din nou în fruntea echi-pei ministeriale. Mandatul său va fi «luminat» deatribuirea Premiului Nobel pentru literatură aceluiacare se ilustrase «întru apărarea înaltelor valoriumane.» Am putea spune că după triumful asupraGermaniei naziste din mai 1945, decizia Comitetu-lui Nobel din toamna lui 1953 reprezenta a douavictorie planetară a acestui personaj adulat şi con-testat în egală măsură de către contemporani. Ad-versar declarat al comunismului, Churchill şi-a de-dicat o bună parte din viaţă amintitei cauze uma-niste, evocată la Stokholm. (...) Memorialist infati-gabil (My Early Life - Viaţa mea de început -1930,Thoughts and Adventures - Gânduri şi aventuri -1932), Winston Churchill a contribuit la promova-rea imaginii publice a propriei familii prin bio-grafiile consacrate tatălui (Lord Randolph Chur-chill -1906) şi stră-străbunicului său John Churchill(Marlborough: His Life and Times – 4 volumeapărute între 1933-1938). Cele mai interesante con-tribuţii vizează însă desfăşurarea istoriei în cel de-al XX-lea veac. Fie că e vorba de uriaşele sintezeconsacrate celor două războaie mondiale fie de dis-cursurile sale rostite în timpul războiului în locuripublice ori la BBC: Step by Step (Pas cu pas -1939,titlu de actualitate în România contemporană - n.n.),The Unrelenting Struggle (Luptă fără cruţare -1942), The End of the Beginning (Sfârşitul în-ceputului -1943), The Dawn of Liberation (Zoriilibertăţii -1945), Victory (Victorie -1946).”

CAFENEAUA LITERARĂAnul XII• Nr. 7 (150) • iulie 2015

În – de acum – nelipsitul şi aşteptatuleseu semnat de Alex Ştefănescu, cunoscutul criticîl „reciteşte” pe Sadoveanu: „Lui Mihail Sadoveanui-au lipsit, în general, acele circumstanţe care îl aju-tă pe un scriitor să cucerească publicul. N-a trăit pu-ţin, ca să îl considerăm un personaj tragic şi să-icitim opera cu pietate. N-a scris o singură carte, casă o considerăm un fel de Biblie. N-a fost sărac, casă ne solidarizăm cu el şi să-i privim aprioric cărţilecu bunăvoinţă. N-a fost nedreptăţit în timpul vieţii decritica literară, ca să ne simţim obligaţi să-i facemdreptate post-mortem. N-a fost în avangarda litera-

turii române, ca să îl susţinem ca pe un reformator.Dimpotrivă, dacă îl citim cu plăcere, riscăm să fimconsideraţi demodaţi. Şi totuşi, farmecul scrisuluisău răzbate prin aceste împrejurări nefavorabile şiajunge mereu la noi, aşa cum iese soarele maiestuosdin nori, ca happy-end al oricărei furtuni. Talentulşi numai talentul asigură gloria postumă a mareluiscriitor.”

Mircea Handoca (Mircea Eliade – Au-tografe III) îl prezintă pe marele istoric al religiilorîn oglinzile de suflet epistolare, sau în cele înscrisepe prima pagină a cărţilor dăruite unor contemporanipe care i-a cunoscut şi apreciat: Vintilă Horia, CezarBaltag, Antonie Plămădeală – Mitropolitul Ardealu-lui, Mac Ricketts (istoric american al religiilor, carea învăţat româneşte şi a venit în România pentru aaprofunda opera mentorului său spiritual), DumitruMicu... Iată câteva citate din fragmentul dedicatreleţiei lui Eliade cu Cezar Baltag (poetul fiind celcare a tradus în româneşte cele trei volume ale mon-umentalei cărți a lui Eliade, Istoria credințelor șiideilor religioase): „În primăvara anului 1973, Ce-zar Baltag, împreună cu soția sa, poeta Ioana Ban-taș, a avut fericirea să-l cunoască direct pe savant.Impresiile acestei întâlniri de neuitat mi le-a îm-părtășit cu ani în urmă într-un interviu pe care l-aminclus în volumul Convorbiri cu şi despre MirceaEliade. La această întrevedere autorul i-a înmânatinvitatului său volumul Rites and Symbol of Initi-ation, cu dedicația: «Lui Cezar Baltag, această in-troducere în primul mister, omagiul autorului/Mircea Eliade, Chicago, 23 aprilie 1973».

Relatându-mi întrevederea, Cezar mi-a vor-bit despre interferența dintre opera poetului și lu-mea miturilor: «O mare bucurie am avut când Mir-cea Eliade a început să vorbească despre cărțilenoastre. Le citise și nu oricum. Ioanei Bantaș i-a elo-giat un poem despre părul bunicii, iar mie mi-a vor-bit despre un mit al tribului Tanetehare, mit comen-tat de Levi Strauss, în Le cru et le cuit. (…) Comen-tând acest foarte frumos mit (tableta mea fusesescrisă cu vreo 3-4 ani înainte de întâlnirea mea cuDomnul Eliade), observam că analizele lui LeviStrauss (care vedea aici un codaj vizual, o «dublăopoziție dintre vizibil și invizibil», sunt departe dea epuiza semnificația bogată a mitului. Mă intere-sează - arătam eu – sensul artistic intern, al acestuimit primitiv conținut în lanțul aproape cauzal al pa-radoxurilor povestirii, pentru că, o dată acceptatăprima premiză paradoxală (o femeie iubește un șar-pe) toate observațiile care urmează devin firești,logice chiar”.

Să amintim – strict legat de conținutul au-tografului – că în acea seară de Sfântul Gheorghe,


72

cei doi au vorbit despre ritualurile legate de ziua de23 Aprilie, precum şi despre alte mituri și rituri atâtde familiare lor. Autograful e scris pe prima paginădin volumul Mythes, rêves et mystéres: «Dlui șiDnei Cezar Baltag, amintirea unei seri de SfântulGheorghe, petrecută împreună la Chicago, MirceaEliade, 23 aprilie 1973.»”

Un poem din grupajul semnat de LilianaRus: „Nicăieri mai mult ca afară,/ în mijlocul ape-lor ce mişcă mulţimile,/ în goana infernală a maşi-nilor,/ nu mă pot ascunde mai bine./ Nicăieri ca înrafalele de vânt,/ nu-mi pot ascunde frica/ şi bătăilede grindină din tâmple./ Această pace durează atâtavreme/ cât vânturi şi ploi răsucesc cocoşii de tablă./Vasul se umple repede./ Un plaur în apele fricii mi-efuga,/ o memorie bună vălurind în locuri ferite desoare./ Şi astfel, redesenată cu vinovăţie,/ împere-cheată cu boli ce nu se mai vindecă,/ în clepsidrăde lut frica poate-ncolţi./ Sămânţa ei îmi porunceştesă urlu,/ şi eu, defensivă şi domesticită,/ nu pot oprirostogolirea acestui coşmar.” (Coşmar)

În rubrica „Arte poetice”, Virgil Dia-conu îl contrazice, elegant şi documentat, pe Căli-nescu, cel din „Curs de poezie (...) cuprins învolumul Principii de estetică - Fundaţia pentru lite-ratură şi artă „Regele Carol II”, Bucureşti). Şi credcă are dreptate, dar – dintr-un impuls al îndrăgosti-tului de paradox – îmi place la nebunie această des-fiinţare a esteticii de către marele critic: „ Esteticaeste o ştiinţă care nu există (…). Estetica, ca studiuobiectiv al capodoperei nu va exista niciodată. Toa-te străduinţele esteticienilor sunt inutile speculaţiuniîn jurul goalei noţiuni de artă şi orice estetică nucuprinde mai mult decât întrebarea dacă putem saunu găsi criteriul frumosului urmată de răspunsul ne-gativ sau de prezumţiuni insuficiente.”

OGLINDA LITERARĂAnul XIV• Nr. 163 • iulie 2015

Doamna Ştefania Oproescu propune –în editorial - o incursiune în „Babilon”, fascinantăşi, în acelaşi timp, neliniştitoare: „Dacă ar fi săprivim globalizarea metaforic, ne-am putea imaginaun car tras cu forță de tehnologie, în timp ce căru-țașul a rămas la o bere leșioasă pe terasa cantinei

sociale, iar bagajul cultural se rostogolește din mersca pepenii, împuținându-se, după ce s-a slăbit fun-dătura căruței. Dincolo de glumă, rămâne de văzutîn ce măsură un limbaj universal, propus de mulțigânditori de-a lungul istoriei, va mai fi de folos vii-torului în context globalizant, sau tehnologia vafolosi alte mijloace avansate de comunicare. (...)

Primele documente cunoscute privitoare lafolosirea unui limbaj artificial, s-au păstrat din sec-olul XII prin Lingua ignota, autoarea fiind starețamănăstirii Rupertsberg, construită la vărsarea râu-lui Nahe în Rin. S-a dovedit cu timpul că ar fi fost vor-ba mai mult de un limbaj cifrat.

În sec Xll, călugărul iezuit Athanase Kir-cher, în jurul căruia s-a creat o adevărată legendă,este tentat de subiect scriind Polygraphia Nova,după ce a încercat descifrarea hieroglifelor. (...) Înfascinantul său testament, Bernard Shaw, și-a lăsatîntreaga avere pentru finalizarea proiectului. Gân-dind că acest lucru nu va fi realizabil, a lăsat altetrei variante de folosire a banilor, tot în domeniulculturii.

Medicul polonez Ludovic Lazăr Zamenhofface primul pas concret, lansând în 1887 limba Es-peranto, a cărei dicționar în limba română aparerapid, în 1889. Carmen Sylva susține ideea și ce-dează cu titlu gratuit dreptul de traducere în aceastălimbă a operei sale.

Puțin mai târziu, în 1968, după succesul depublic obținut cu romanul Colecționarul, JohnFowles publică, în pofida recomandărilor apropia-ților săi, volumul de note Aristos. Printre alte temeexistențiale tratează și subiectul educației, susți-nând necesitatea introducerii unui limbaj universal.Notele au fost scrise în preajma anului 1950, cândglobalizarea nu era iminentă. Autorul considera de-ja limba Esperanto ca fiind eșuată. Faptul că neaflăm în anul 2015 și, limba propusă ca universalănu a fost îmbunătățită, nici nu a produs vreun entu-ziasm de masă, cu toate strădaniile, poate spunemulte. (...)

Cum să nu te ducă gândul la mult mediati-zatul caz William James Sidis (1898-1944), consi-derat cel mai deștept om din istorie, având un I.Q.de 250-300. Să nu uităm, însă, că testul respectiv afost introdus de Alfred Binet abia în 1909. CopilulSidis vorbea la opt ani tot atâtea limbi și la aceeașivârstă a scris limba universală Vendergood, bazatăîn mare parte pe latină și greacă. Acceptat la Uni-versitatea Harvard la numai 11 ani, a absolvit-o la16, prezicându-i-se un viitor strălucit ca om de ști-ință. Contrar previziunilor, s-a retras din viața pu-blică, a fost preocupat printre altele de cosmologie,de istoria nativilor americani, și a murit șomer la


73

doar 46 de ani. Parcă vezi „omul din Tecuci” al luiMihai Ursachi...”

Proza SF semnată de Victor Martin (Ma-rele premiu) are, pe lângă vălul de mister al genu-lui, şi profunzimea celebrului tablou al lui Gauguin(De unde venim? Cine suntem? Încotro ne în-dreptăm?): „ - Știți, spuse deodată, în limba engle-ză, mai demult, în liceu, am scris câteva povestiriscience fiction. Am fost publicată în revista școlii;profesoara de limbă și literatură ucrainiană m-a în-curajat tot timpul, dar colegii au început să fie invi-dioși. O lungă perioadă de timp, n-am mai scrisnimic, dar am citit mult, intens, noaptea și pen as-cuns. Știți, la noi, science fiction-ul nu se prea citeș-te. Se publică mult, se vinde, dar nu se cumpără și nuse citește. Nereușind să intru la vreo facultate, amînceput să frecventez mai multe cenacluri, dar amfost primită cu ostilitate./ - Asta v-a ambiționat, spu-se președintele juriului./ - Nu m-a ambiționat deloc.Am renunțat la scris și, mai ales, la pretenția de apublica. Lucrez într-o fabrică de pantofi. Trebuie săfie vreo confuzie. Sunt mare fană a genului, dar nusunt Maia Indatova care credeți voi. Sunt alta, dinaltă dimensiune, din vreo lume paralelă. Se întâmplămulte lucruri stranii în țara noastră. Aici cad ceimai mulți meteoriți, aici avem cei mai mulți teleki-neziști din lume, automobilele o iau singure la dealși, în zona de est a capitalei, consumă mai puțin detrei litri de benzină la suta de kilometri. O fi din ca-uza radioactivității./ - Nu e nici o radioactivitate,spuse președintele. Vă recunosc chipul. Cel maimult mi-a plăcut romanul „24 de ore plus”. Nici ro-manul „Sarea iodată” nu e rău./ - Mă luați peste pi-cior. Am scris aceste romane, dar nu le-am publicatniciodată./ - Nu vă iau deloc peste picior. Faptelesunt fapte. Vorbiți limba engleză aproape la fel debine ca mine, care sunt englez. Aveți accentul celorcare trăiesc în orășelele din vestul Londrei./ - Pânăacum, n-am scos o vorbă în limba engleza. Acum,m-am trezit deodată că știu limba asta. Cred că suntîn stare să vorbesc şi franceza, dar nu înțeleg de ce,spuse în limba franceză. ..”

Daniel Roxin propune, la rubrica „Dez-văluiri” un subiec incitant, legat de studiul interdis-ciplinar realizat la Sarmizegetusa, în 1993, pentruGuvernul României: „În 1995, cercetătorii au ter-minat studiul, cu hărţi cu tot, şi l-au predat, în douăexemplare, beneficiarilor: Ministerul Lucrărilor Pu-blice şi Ministerul Culturii. Urma să se iniţieze oamplă campanie de săpături arheologice şi să se re-alizeze un centru turistic excepţional. Numai că stu-diile au dispărut, iar în anul 2005 a izbucnit unscandal politic în jurul a 15 brăţări dacice din aursustrase din situl arheologic Sarmizegetusa.”

Iată ce spune actorul Mircea Diconu, fost min-istru al culturii: „Ştiu de acel studiu. Tocmai de lael am pornit. Dar, cum am deschis gura, m-au datafară imediat. Sarmizegetusa Regia a rămas ranamea…” (…) Acuzaţia fostului ministru al culturii înlegătură cu acest caz este deosebit de gravă: „«ci-neva» de la conducerea României împiedică aflareaadevărului legat de siturile arheologice de la Orăş-tie. Oare de ce? (…)

În dosar au apărut, în mod uluitor, şi nu-mele unor grei ai societăţii româneşti: Adrian Năs-tase, …Ioan Talpeş, …Dan Iosif,…Sergiu Nicolaes-cu şi… Marian Iancu. Dan Iosif a fost suspectat căar fi făcut legătura între lumea interlopă a valorilorantice şi unii colecţionari bucureşteni. Marian Ian-cu a figurat în declaraţii ca fiind unul dintre cum-părătorii unei brăţări de 80.000 de euro, pe care afăcut-o cadou unui prieten. Şi ceilalţi «granzi» aufost nominalizaţi în dosar ca fiind cumpărători. Toţiau fost scoşi ulterior de sub acuzaţii.”

PLUMBAnul XI• Nr. 100 • iulie 2015

Romulus Dan – Buznea (O rază desoare într-un nor de plumb) devine purtătorul decuvinte frumoase în momentul „centenar” al revisteispirtualităţii bacoviene: „Și cred că sunt în asenti-mentul tuturor atunci când afirm că prin intermediulrevistei PLUMB - Bacovia, mentorul ei din ceruri,ne-a apropiat și ne-a unit mai mult ca oricând, ne-afăcut să-i înțelegem mai bine poezia și să-i deslușimtainele, să-l percepem ca o chintesență a «condițieiumane» în stările unor crize parcă fără de sfârșit,adică un Bacovia extrem de actual, extrem de pre-zent printre noi. (…) …parcurg cu emoție câtevadintre primele numere ale revistei, reunite nostalgic,într-un gest de aducere aminte. Și de mulțumire.Adresată vouă, celor care faceți posibilă existențași continuitatea acestui demers publicistic, ce poartănume de poezie, ca fundament spiritual al revistei,plin de profunzime...”

Florin Daniel Dincă propune o „relec-tură” a cărţii lui Dorin Tudoran Eu, fiul lor. Dosarde securitate, apărute în 2010 la Editura Polirom.Iată un fragment semnificativ: „«Obiectiv» al DSS-ului, Dorin Tudoran, alias «Tudorache» – insul de-nigrat sistematic, respins de la publicarea propriei


74

poezii şi a dreptului firesc la replica absolut necesa-ră, cel ameninţat cu pierderea libertăţii sau cu moar-tea, cel împins la greva foamei – ni se adresează, întoiul lecturii cărţii Eu, fiul lor. Dosar de securitate,din miile de pagini ale Securităţii, cu toată cutezan-ţa omului deplin al refuzului de-a trăi în genunchi,cu speranţa rănită a celui ce se aşteptase la o maiconsistentă solidaritate de breaslă, cu deznădejdeacelui ce se convingea că inacţiunea şi obedienţa,poltroneria şi complicitatea se transformau în ma-triţa normalităţii din Romania. Faţă în faţă cu sine,exdisidentul, cu trecutul predecembrist, produs de ma-şinăria infernală ceauşistă – să citim: «În coş-marurile mele, eu însumi rămân pentru mine însumiacel altcineva. Şi nu sunt sigur când sau dacă voiscăpa vreodată de această stranie fiinţă ce mi-a luatlocul sau stă cu mine pe acelaşi scaun, bea cu minedin acelaşi pahar şi citeşte, deodată cu mine, ace-eaşi carte, uitându-se peste umărul meu sau lă-sându-mă să privesc peste umărul său.» – DorinTudoran, Eu, fiul lor. Dosar de securitate, 2010, p.10.” Concluzia ar putea fi (şi) aceasta: „Dorin Tu-doran – care este «unul dintre foarte puţinii scriitoriromâni care au ieşit demni şi dârji din ultima dic-tatură comunistă», care nu a putut «să fie atuncidoar un om de hartie» (Mircea Martin) ştiind că«revanşa n-are nicio noimă» , că «a uita chiar totuleste o vinovăţie» – ne invită la moderaţie şi la recu-perarea celor ce, trăind in toiul dictaturii în floare,şi-au creat şansele recuperării: «De partea cealaltă,nu cred că e drept să punem intreaga viaţă şi operăa unor oameni (de la Eliade la Vlad Georgescu şiDoinaş) sub semnul intunecat al unor opţiuni, de-cizii, nefaste cu siguranţă, dar de moment.» (DorinTudoran, Absurdistan)”

VATRA VECHEAnul VII• Nr. 6 (78) • iulie 2015

Despre soarta poeţilor (a poeziei) AnaBlandiana depune... „ mărturie” în interviul acordatlui Nicolae Băciuţ: „Toţi «poeţii tineri» cred că ceidin generaţia de dinaintea generaţiei lor au fost maiproşti decât ei. De deosebit, se deosebesc prin faptulcă aparţin câte unui curent artistic diferit, din care– întotdeauna – rămâne în cele din urmă doar ceeace este autentic şi comun tuturor. Aş vrea, să amin-tesc, că prima mea rubrică (la revista Amfiteatru)era despre poeţii morţi tineri, ceea ce a fost pentrumine prima forare în neant (...) Cei adevăraţi nu auvârstă. Ceilalţi nu contează, indiferent dacă sunttineri sau bătrâni.”

Constantin Bihara (Demiurgicul Emi-nescu) are curajul să treacă dincolo de zăngănitul„armelor” dintre apărătorii şi denigratorii lui Emi-nescu, având luciditatea unui pact cu eternitatea,care şi ea este schimbătoare: „Intrând în zona Emi-nescu, intrăm într-o zonă periculoasă, pentru căsuntem cuprinşi de vraja lui care este foarte greu săfie destrămată. Repet, nici Eminescu nu are dreptulsă ne anuleze. El e emblema acestui popor, dar nu epoporul însuşi care îşi păstrează potenţialitatea uneinoi virtuale embleme. Nu se poate să nu fie aşa. Em-inescu nu e repetabil, dar o altă virtuală emblemă eoricând posibilă pentru a reprezenta poporul pe onouă treaptă de evoluţie, corespunzătoare unor noicondiţii, unor noi realităţi, pentru că poporul nu edat odată pentru totdeauna aşa. El nu mai este, ori-ce s-ar zice, acelaşi cu acela din secolul al nouăspre-zecelea. Nu putem spune mai pe scurt altceva despreEminescu decât că este demiurgul universului spir-itual român. Morţii nicio concesie!”

Cuvânt dulce-amar despre… cuvânt:„Glorie ţie, cuvânt nemernic/ tăvălit în tranşeeleveacului/ înşelat şi trădat/ de toate gramaticile/ şide-a bogatului/ şi de-a săracului/ decorat dupădezastre, ucis/ şi înviat de gura arsă a poeţilor/haină de gală a fricilor mele/ frunză amară a di-mineţilor,/ cheie a lumii, când te găsesc/ îmi găsescmoartea prin poezie/ glorie ţie, cuvânt nemernic,/glorie ţie.” (Cuvânt – Nicolae Dan Fruntelată)

ARGEŞAnul XV (L) • Nr. 6 (396) • iulie 2015

„Viața trece și nimic nu se spune/ mereuaceste gesturi de ciung/ aceste cuvinte afazice/ aces-te mișcări înțepenite/ mugurul poemului/ ars sub ză-padă/ În fiecare zi visăm mai mult/ să deschidemtoate ușile/ și singurul răspuns/ rămâne indiferențastelelor/ și tăcerea casei” – aceste versuri (traducereşi prezentare Ioan Lascu) îi aparţin poetului şi cri-ticului literar belgian Jean-Luc Wauthier „fost re-


75

dactor-șef al celei mi longevive reviste europene depoezie, Le Journal des poètes, până la neașteptatalui dispariție din martie 2015. (…) Jean-Luc Wauthiera fost un prieten entuziast și plin de solicitudine alpoeților români, el vizitându-ne țara în mai multerânduri, prezent fiind la Cluj-Napoca (unde a ob-ținut Marele Premiu Internațional de Poezie «Lu-cian Blaga», 1998), Craiova și Neptun (la Festivalul«Zile și nopți depoezie»)”.

Mihai Barbu, pornind de la activitateaşi experienţa unui medic american de origine româ-nă (Dana Bota, doctor în medicină, profesor şi me-dic la University of California din Irvine), ne pune- ca pe nişte pacienţi răsfăţaţi ce suntem - în faţa rea-lităţii medicale româneşti, dominată de poliprag-mazie şi miracole de plastic, ce fac bine doar... sam-sarilor de medicamente.

„«În America pornim, întotdeauna, cu medi-camentul cel mai ieftin şi prescriem doza cea maimică. Pe parcurs vedem cum evoluează boala, mă-rim doza sau schimbăm medicamentul», mi-a expli-cat nepoata mea. Ajuns acasă, m-am prezentat launul din puţinii cardiologi din Vale care m-a con-sultat şi mi-a prescris o listă lungă de medicamente,bazată pe o «schemă de tratament» personală, ce seridica, după compensare, la vreo 50 de lei noi. Dl.doctor mi-a indicat şi farmacia de la care să le iauşi să-i zic, neaparat, farmacistei că sunt trimisul luispecial. La Câmpeni, medicul american m-a tratatcu doar câţiva lei. Anul acesta am ajuns în Califor-nia şi am continuat discuţia de acasă. I-am arătatanalizele şi m-a întrebat direct: «Aspirină ţi-a pre-scris?» «Nu, că era prea ieftină...», i-am răspuns.«Păcat. E foartebună în prevenirea accidentelor ce-rebrale». Dr. Bota ştie ce spune. Ea lucrează, într-un domeniude vârf, într-un spital unde se trateazătumorile cerebrale.”

Şi mai e ceva: „...în America nu numai bo-gaţii au parte de îngrijiri medicale. Etica medicalăamericană pretinde ca orice cetăţean, imigrant saunativ, alb, galben sau negru, american sau de oricealtă naţionalitate este tratat similar în cazurile deurgenţă. Când te afli între viaţă şi moarte în Ame-rica, poţi spune că te afli pe mâini bune. Aşa aajuns, la Irvine, o femeie din Mexic care tocmai tre-cuse graniţa pentru a fi îngrijită în sistemul medicalamerican. Avea o tumoare la creier, a fost operată şinu mai avea mult de trăit. I s-a indicat un tratamentşi era de preferat să-l facă în State. Au venit însărudele, au jelit-o şi au vrut s-o ducă,neaparat, acasăca să-şi poată lua un ultim răma bun de la toată lu-mea din sat. «Dacă o duceţi acasă şi i se face rău, cumo veţi mai putea aduce înapoi? Sunteţi imigranţi ile-gali şi nu o să mai puteţi intraîn State» şi-a expri-

mat îngrijorarea dr. Bota. «No problem, dr. Bota, nuvă faci griji pentru noi. De aceea am săpat tunelepe sub frontieră ca să le folosim în caz de urgenţă!»,au asigurat-o rudele Carmencitei.”


76

REGULAMENTUL CONCURSULUI NAŢIONAL DE CREAŢIE LITERARĂ „V. VOICULESCU”

ediţia a XXVI-a – 2015

Centrul Județean de Cultură și Artă Buzău și Di-recția Județeană pentru Cultură organizează, cu spri-jinul Uniunii Scriitorilor din România, în colabo-rare cu Biblioteca Județeană „Vasile Voiculescu”și Primăria Comunei Pârscov, cea de-a XXVI-aediție a Concursului Naţional de creaţie literară„Vasile Voiculescu”, pentru volume publicate înperioada 1 septembrie 2014 – 1 septembrie 2015.

CONDIȚII DE PARTICIPARE

La concurs se pot înscrie autori, din țară sau din stră-inătate, indiferent de vârstă, care îndeplinesc cerin-țele prezentului regulament. Lucrările, publicateîn limba română - trei la număr - indiferent de sec-țiune, vor fi trimise prin poștă, cu mențiunea Pen-tru Concursul de Creație Literară „Vasile Voicu-lescu”, pe adresa: Centrul Județean de Culturăși Artă Buzău, B-dul Nicolae Bălcescu, nr. 50,cod 120360, până la data de 10.09.2015 (datapoștei). În colet, într-un plic, va fi introdusă o notăcu: datele autobiografice ale creatorului, palmare-sul literar, domiciliul și telefonul (adresa de e-mail) la care poate fi contactat. Fiecare persoanăpoate participa la concurs cu o singură creație lit-erară, indiferent de secțiune. Volumele primite laconcurs nu se returnează autorilor, după jurizareacestea fiind repartizate bibliotecilor publice dinjudețul Buzău.

PREMIILE CONCURSULUI

Marele Premiu – 1500 lei, acordat de Centrul Jude-țean de Cultură și Artă Buzău. Trei premii nați-onale „Vasile Voiculescu”, în valoare de câte 1000lei fiecare, acordate de: Primăria MunicipiuluiBuzău (Secțiunea poezie ), Biblioteca JudețeanăBuzău (Secțiunea proză), Publicistul CristinelPopa (Secțiunea Publicistică)

Informaţii suplimentare se pot obține la urmă-toarele telefoane: 0238710383 (Centrul Județeande Cultură și Artă Buzău); 0238723050 (Direcțiapentru Cultură Buzău); 0238721509 (BibliotecaJudețeană Buză). Persoană de contact – Ionel Stănuţă – telefon0728913853

Alwyn Marriage

Alwyn Marriage es-te o autoare britanică ce sebucură de o mare notorie-tate, fiind publicată în nume-roase reviste și antologii. Pelângă volumele de poezie

Beautiful Man, Touching Earth și festo, opera eicuprinde și volume nonficționale. Activitatea ei sedesfășoară de asemenea în domeniul editorial, re-marcându-se în acest sens mult-lăudata antologieCollins, New Christian Poetry, ce îi aparține. În tre-cut a avut funcția de conferențiar universitar în fi-losofie, cea de editor de revistă, a fost directoarea adouă ONG-uri internaționale literare și a fost, de ase-menea, consultantă în problemele de mediu. Înprezent este redactor-șef la Oversteps Books și arestatutul de cercetător în limba engleză la Universi-tatea din Surrey. Alwyn Marriage ține, de asemenea,ateliere de poezie atât în Marea Britanie, cât și pestehotare.

Piele

Lumina pătrunde prinpachetul într-un ambalaj extrem de subțirece îmi apasă genunchiul.

Ferm, îndesat, catifelat, avândparfumul unei smochine coapte gata

de-a fi mâncată:îmi îngrop nasul pentru a-ți inspira dulceața.

Sprijinit de pieptul meuși visând de-a lungul anilordegetele tale mici și puternice le mângâie

pe ale mele

aflând și apoi trăgând decutele de carne moale ale mâinilor melece mă surprind, mă fac unacu generațiile de femei neîncrezătoare

care-au învățat din înțelepciunea nepoțilorce se aflau pe drumul către bătrânețe.

Viţă de vie

crânguri de măslini și podgorii se-ntindcât cuprinde zarea, pământul e un praf sterp secătuit de-al cerului foc neiertător.

un semn de-ntrebare noduros și răsucitse ițește din scoarța crăpată de soarebolborosind sarcastic cuvinte ce iau în râs

închipuirile noastre bahice de belșugcu șoapte ale frunzelor prăfuite ce foșnescîntrebîndu-se dacă oasele acestea uscate

pot supraviețui.

Mugurii-ncleștați nu se vor desfaceîn lipsa ploii, însă dacă cerurilese vor îndupleca, atunci roadele nu vor întârzia

noi recolte vor încolți, reînviind vița de viecea care, precum acel straniu invitat la festinul

unei nunțice transformă apa-n vin.

Scenă la schi

Ținându-mi teama-n frâu, cu mușchii-ncordați,încetinesc

pe pista șerpuitoare în încercarea de-a evitaimaginea adâncimilor prăpăstioase de jos.

Trebuie să-mi găsescputerea și curajul deopotrivă, pentru-a putea schia.

Ajungând jos la telecabină, văd în fața mea o fatăstând la coadă. Arată nesănătos,e supraponderală și e necuviincios de copilăroasă, sub ochii mei

e-n permanență ajutată de mama ei să se țină de bară. Tot ea îi îndreaptă

și schiurile.

Târâtă-napoi în sus către înălțimea amețitoare o pot vedea

pe fată stând aproape în spatele mamei, eliberându-și mâna,

apoi urmând-o neînfricată pe calea din fața mea.Ochii mi se deschid dintr-o dată, și-ntr-un final

îmi dau seama:

Pentru-a schia cu repeziciune în urma mamei ei în care se încrede

e nevoie de un mare curaj, căci acea copilă nu vede.


77

Traducere şi prezentare:Ioana Sabău

Aceste poeme sunt traduse în cadrul Proiectului

Internaţional coordonat deprof. dr. Lidia Vianu,

Director al Masteratului pentru Traducerea Textului

Literar Contemporan - Universitatea Bucureşti.

Prof. Dr. Constantin Miu

ORTODOXIE ȘI

ROMÂNISMîn concepţia lui Nichifor Crainic

şi Dumitru Stăniloae

Ideile pe care Constantin Rădulescu-Mo-tru le susţine cu fervoare în cartea sa Românismul(1936) au prilejuit o serie de polemici la vremea re-spectivă din partea câtorva personalităţi ale vieţiinoastre culturale, printre care Nichifor Crainic şiDumitru Stăniloae. Argumentele cu care cei doi oa-meni de cultură combat aşa-zisul românism propo-văduit în cartea lui Constantin Rădulescu-Motrusunt valabile şi astăzi, în condiţiile conturării curen-tului europenizării şi mondializării.

Dar ce înţelege Constantin Rădulescu-Mo-tru prin românism? Acesta este „o nouă spirituali-tate pe înţelesul exclusiv al celor tineri.”

1. Părintele Stăniloae este mai precis înexplicarea termenului propus de autorul Românis-mului: „…două lucruri vede dl. Rădulescu-Motruspe- cifice în românism: amestecul de individualismşi co- lectivism, şi autohtonismul statului.”

2. Nichifor Crainic opinează pe bunădreptate că românismul nu poate fi o manifestareepocală - cum crede C. Rădulescu-Motru -, ci „în-suşi modul permanent şi specific de a crea istorie alneamului românesc.”

3. Asupra unei singure chestiuni NichiforCrainic se declară a fi unanim cu C. Rădulescu-Mo-tru: e vorba de esenţa românismului, aceasta fiindetnicul. Idealul mişcării naţionale din epoca celor doioameni de cultură urmărea „integrarea etniculuiîntr-o vocaţie istorică.”

4. Acest deziderat (de care a fost animat şiCorneliu Zelea Codreanu) - explică Nichifor Crainic- însemnă dominaţia etnicului în cultură, în viaţa destat şi în viaţa socială; idealul generaţiei tinere esteetnocraţia.

5. Dar ce înţelege directorul revistei Gândi-rea prin etnocraţie ? Răspunsul e limpede: reduce-rea influenţei străinilor. Ideea aceasta Crainic o vadezvolta în studiul Spiritul autohton. Tinerii dinzilele noastre sunt ei animaţi de etnocraţie? Nicivorbă! Ei sunt pro-occidentali, dar această manie eprost înţeleasă şi de cele mai multe ori se reduce la

mimetism, mai cu seamă în ceea ce priveşte modaşi muzica.

Specificul autohtonismului românesc, Pă-rintele Stăniloae găseşte a fi „simţirea unei legăturimistice cu natura animală şi vegetală.”

6. În acest punct, concepţia părintelui pro-fesor se întâlneşte cu cea a lui Lucian Blaga, potrivitcăruia mitologia getică (cea a strămoşilor noştri)este una de tip vegetal.

7. Spre deosebire de popoarele apusene, ca-re văd în natură „numai materie de exploatat”,

8. poporul nostru „pune umanitate în ra-porturile sale cu vitele şi cu natura.”

9. Ba mai mult, intră în dialog cu aceastadin urmă, iar creaţiile populare dezvăluie tectonicasufletului naturii ca oglindă fidelă a sufletului celuicu care se înfrăţeşte. Trăsătura cea mai cuprinzătoarea neamului nostru, pe care acesta o află în sânul na-turii este armonia, sinele definindu-se prin armoni-zarea cu lumea.

Cele două mari iubiri ale românului au fostşi rămân natura şi credinţa. Acestea sunt cele douăsurse ale vieţii sale spirituale : „Din pământ (adicădin natură – n.n.) – viaţa trupului, din Dumnezeu –viaţa sufletului.”

10. Acestea sunt manifestările sub care se pre-zintă românismul în ortodoxie şi de care tinerii (darnu numai ei) ar trebui din când în când să-şi amin-tească.

NOTE:

1. Apud N. Crainic, Mistificarea românismului, în Orto-doxie şi etnocraţie, Editura Albatros, 1997, p. 98.2. Apud Dumitru Stăniloae, Ortodoxie şi românism, Aso-ciaţia românilor din Bucovina de Nord, 1992, p. 50.3. Nichifor Crainic, op. cit., p. 104.4. Idem, p. 106.5. Ibidem, p. 107.6. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 52.7. Apud Al. Tănase, Lucian Blaga – filosoful poet, poetulfilosof, Editura Cartea românească, 1977, p. 271.8. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 56.9. Idem, p. 53.10. Ibidem, p. 54.


78

DIN CUPRINS

Pag. 1 Emil Proşcan (Gânduri), 2 - 5 Dr. MihaelaBacali (Corespondenţa Blaga V. Băncilă), 6 - 8 (Po-etul lunii - Laurenţiu Belizan), 9 - 15 Dan Anghe-lescu (Pagini din eseistica exilului românesc), 15.Al. Jurcan (Ecran literar), 16 - 18 Loredana Flo-rentina Dalian (proză), 18. Mihaela Aionesei (po-ezie) 19. Lucian Mănăilescu (Umbrele alterităţii -însemnări de lectură), 20 - 23 Octavian Soviany (Jur-nal de leprozerie - cronică literară), 23. Ion Vasiu(Silvia Bitere - Mereu un nou început), 24 - 26 Flo-rin Ursuleanu (Târgul dintre ţări - însemnări de lec-tură), 27. Vitralii lirice (Dumitru Băluţă, ŞerbanGeorgescu, Codrina Bran), 28 - 29 RememberMariana Ionescu, 30 - 32 Mircea Băduţ (Jurnal descriitor), 32. Geanina Enache (lecturi de cenaclu),33- 35 Corina Militaru (proză), 36. Oana Mâncu(Prima verba), 39. Emil Proşcan (Amintiri ucisefrumos), 40. Virgil Diaconu (versuri), 41 - 43 Geor-ge Stoian (Ultimul Eminescu), 43. George Băicu-lescu (Răzbunarea), 44 - 48 Vitralii lirice (AdelaNaghiu, Ştefan Doru Dăncuş, Sorin Lucaci, GeoGaletaru, Roxana Baltaru, Aida Hancer, MariaPostu, Mihai Nicolae, Bianca Dan, Andrei Velea,Gheorghe Paşa, Alexandru Jurcan, Silvia Bitere,Corina Ciucă, Tincuţa Bernevic, Rodian Drăgoi49 -50 Mihaela Perciun (proză), 51 - 53 LuminiţaPetru (eseu), 53. Dan Puric (rost), 54. Vlad Turbu-

rea (proză) 55 - 56 Cristina Gogata (proză) 57.Liviu Florin Jianu (proză), 58 - 63 Vitralii lirice(Raluca Neagu, Ioana Carp, Florina Isache, Mari-lena Apostol, Nicolai Tăicuţu, Valeria Manta Tăi-cuţu, Mirela Bălan, Ani Bradea, Călin Derzelea,Ottilia Ardeleanu, Viorel Savin, Alexandru Caza-cu, Adrian Alui Gheorghe, Maria Fărâmă, PaulaCotoi, Cristina Papouis, Alexandru Bora, MariaStan, Melania Cuc, Raluca Şandor Gorcea, Cos-min Pârghie, Florin Dochia, Sorin Vânătoru, Car-men Măcelaru, George Vulturescu, Ada Aitonean)64. Al. Jurcan (proză) 64 - 65 Elena Hanganu(proză) 66. Adrian A. Agheorgiesei (proză umoris-tică) 67. Adelina Bălan (proză) 68 - 69 Vitraliilirice (Ioana Vintilă, Andreea Popovici, OfeliaProdan, Liviu Ofileanu, Ion Peia) 70 - 76 Răsfoiri(Revista revistelor literare), 77. Alvin Marriage (lir-ică engleză) 78. Constantin Miu (eseu), 80. Regu-lamentul Festivalului Naţional de literatură„Agatha Grigorescu Bacovia”.

Grafică: Carol Pop de Satmari (Bâlci - de Drăgai-că) - 26, Igor Zenin (Doamna cu căţelul) - 29, VladTurburea 54, Florin Menzopol - 61 şi 68.Lucian Mănăilescu (1, 6. 18, 19, 24, 32, 39, 53, 60,coperta 4)

Fotografie:Cristina Irian - 40, Lucian Mănăilescu - 1, 6. 18,19, 24, 32, 39, 53, 60, coperta 4


79

Redacţia revistei FEREASTRA

Director: Emil Proşcan; Redactor-șef: Lucian MănăilescuAdresa: Strada Agatha Grigorescu Bacovia, nr. 13 ATelefoane: 0244251144; Director: 0722653808; Redactor-şef: 0769210763.

E-MAIL: [email protected]; [email protected]

Redactori: Emil NICULESCU, Florin URSULEANU(Tehnoredactare) Mihai LOVIN-CAŞOCA, Maria Cornelia TOMA,

Nicoleta TUDORACHE (Corespondenţă, difuzare)

TIPAR EXECUTAT DE EDITGRAPH BUZĂUBuzău, fdt. Filantropiei, nr. 37Tel.: 0720 144348; 0724 534329; Fax: 0238 727520E-mail: [email protected]; [email protected]

ISSN 1844 - 2749

Festivalul Naţional de Literatură „Agatha Grigorescu Bacovia”REGULAMENT

Asociaţia Culturală „Agatha Grigorescu Bacovia” şi Primăria Oraşului Mizil organizeazăEdiţia a IX-a a Festivalului Naţional de literatură „Agatha Grigorescu Bacovia”.

Festivalul se desfăşoară pe două secţiuni: POEZIE şi PROZĂ. Pot participa creatori de litera-tură din ţară şi străinătate, indiferent de vârstă şi afiliere la U.S.R. sau alte asociaţii profesionale. Nu potparticipa autorii care au obţinut unul din primele 3 premii la ultimele 3 ediţiile ale festivalului, (cu excepţiacelor cărora li s-a retras premiul în bani, pentru neprezentarea la festivităţile de premiere).

Lucrările vor fi expediate la adresele de e-mail: [email protected] sau [email protected].

Materialele pot fi trimise şi prin poştă, tot în format electronic (CD) la adresa: Asociaţia CulturalăAgatha Grigorescu Bacovia, str. Agatha Bacovia, nr. 13 A, Mizil, judeţul Prahova, până la 10 septembrie2015.

Textele vor fi culese cu Times New Roman, corp 14 (obligatoriu diacritice) - cel mult 10 pa-gini A4 pentru secţiunea proză (una sau două proze scurte) sau 15 poezii. Pentru ambele secţiuni textelese semnează cu numele real (dacă autorul doreşte să fie publicat sub pseudonim va specifica acest lucru).Se anexează un CV, care va cuprinde şi adresele de corespondenţă (poştală, e-mail, nr. de telefon) şi o fo-tografie în JPEG sau TIF, cu latura mare de minimum 20 cm. (pentru a permite reproducerea ei în revistă,în cazul publicării). Vom confirma primirea textelor imediat ce acestea ne parvin. (Lipsa confirmării esteechivalentă cu neînscrierea textelor la jurizare)

Textele care nu respectă prevederile acestui regulament vor fi eliminate din concurs. Juriul, prezidat de poetul Nicolae Băciuţ, redactorul-şef al revistei Vatra Veche, format din 5

scriitori, membri ai U.S.R., va acorda următoarele premii: Marele Premiu Ahata Grigorescu Bacovia. La secţiunea POEZIE: Premiul „George Ranetti” (I); Premiul Spirea V. Anastasiu (II); Premiul

revistei Ferastra pentru poezie (III).La secţiunea proză: Premiul Gheorghe Eminescu (I); Premiul Leonida Condeescu (II); Premiul

revistei Fereastra pentru proză (III). De asemenea vor fi acordate premii speciale şi menţiuni ale unorreviste literare, instituţii de cultură sau sponsori.

Jurizarea se va face astfel: Fiecare membru al juriului va alege şi va nota primele 15 texte, lafiecare secţiune, în ordine valorică, (cel mai valoros text primind 15 puncte, cel de al cincisprezecilea unpunct). În final punctele se vor cumula, întocmindu-se clasamentul, în funcţie de care se acordă premiile.Pentru premiile revistei FERASTRA, redacţia va acorda o bonificaţie concurenţilor care au trimis colaborărivaloroase în anul 2015. Premiile acordate de celelalte reviste şi sponsori vor fi jurizate de către reprezen-tanţii acestora. Câştigătorii vor fi anunţaţi din timp pentru a participa la festivitatea de premiere din lunaoctombrie 2015, urmând să confirme prezenţa.

În cazul neprezentării la festivitate premiile se redistribuie.


80

I.S.S.N. 1844 - 2749

GânduriEmil Proşcan

Alb şi negruAdevărul iubirii este în

unele despărţiri precum Iisus în tai-na învierii. Totul se întoarce în Cer. Lumina este laîndemâna noastră precum noi ai pământului sun-tem.

Trăim în labirintul fanteziei noastre.Limităm infinitul şi-l punem în noi, hrană întru ne-încredere. Nu avem jaloane şi seara ne întoarcemcuminţi dintr-o nouă evadare eşuată.

Liniştea mea nu e tăcere! Am încercatde multe ori să-mi amintesc ceva din perioada ime-diat următoare naşterii mele. Oare ce gândeam, cevedeam, la ce eram conectat atunci când pentruceilalţi reprezentam doar o „mână de carne” nede-prinsă încă să vadă, să gândescă, să înţeleagă?

Timpul de o zi e prea scurt. Un du-te-vino, desluşit de Meşterul Manole în mâinile ce zi-desc închinăciunea nesupunerii în sacrificiul iubirii.Pentru că în orice îmbrăţişare există un sacrificiu.

Învăţături transmise prin tălpi goale, a-dică ce rămâne în tine atunci când simţi pământul.Moartea nu este un sacrificiu, ci doar felul neînţelesde a fi.

Roata norocului este cercul în care mer-gem. Săgeata se poate opri oriunde, în orice punctdin calea destinului.

Cerul nu este un cimitir pentru plânsulzeilor, ci un câmp unde noaptea sufletele pot să lu-mineaze.

Ia seamă, e important ce scrii acum de-spre ce ai trăit sau ce ai vrea să trăieşti!

Cu o muzică potrivită sau cu o linişte încare gândurile ar putea încăpea mai lejer se poatecreea dimineaţa perfectă, ziua perfectă sau searaperfectă, ce există până la tangenţa cu apa, apoi setransformă într-o realitate comună, cu ferestre şi uşişi cărămizi care nu au voie să se adune în ziduri.

Poţi scrie despre neputinţa unei aripi rup-te, despre dorinţa evadării, despre singurătatea o-dăii în care se îmbătrâneşte până la riduri, despre aş-teptarea din gările pustiite de eternul paralelism, des-pre copiii nenăscuţi, sau despre zâmbet, adevăr, min-ciună, despre ploaia ce cade peste întinderea nes-fârşită a mării sau despre paşii de dans prin viaţa decare deja mi-ai vorbit, despre firescul curs al pre-zentului sau poţi să nu scrii nimic, să laşi foaia albăsă plutească spre poalele muntelui pe care te afli, ca

şi cum acolo ai strâns toate zăpezile, pregătindu-ţizborul spre cer.

Jurnalul vieţii mele are o singură pagi-nă. Albă. Tot ce scriu despre cele întâmplate vinedin neantul albului. Acolo gândurile se îndrăznesc.Şi anotimpurile. Zăpada, ploile şi foarea de cireş.Am o singură pagină! Mereu albă! În ea îmi ţin co-pilăria. Chircită! În poziţie fetală! Este modul celmai firesc al desăvârşirii. Este modul de a primicâte ceva din trebuinţele Cerului. Fiecare lucru pri-mit va fi cândva folositor. Pentru zâmbet. Sau pen-tru lacrimă. Prin mama mea primesc trebuinţeleCerului. Parte din sufletul ei.

Peste tot în jur cuvinte ce înegresc albul.Litere în fel de fel de forme! Aşa începe orice viaţă- cu linii, cercuri, bastonaşe! Sunt într-o continuă lup-tă! Sau într-o continuă iubire. Un lucru este cert:liniile nu pot exista fără cercuri. Şi invers. Paşii meisunt linii şi cercuri. Nu pot renunţa la niciuna dinaceste forme care îmi scriu viaţa. Liniile vin maiales dimineaţa. Încep din faţa ferestrei. Unele suntde partea zâmbetului, celelalte se bat cu pumnii înpiept că lacrima e cea care exprimă adevărul despreviaţă şi ea trebuie să ne călăuzească paşii pentru aînvinge!

Ce trebuie să învingem? Pe cine? De ce?Aceasta este lupta din mine! Ca în orice

luptă câştig şi pierd. Ca în orice luptă sunt mormin-te, eroi şi mame cu trupul sfâşiat de durere. Durereaeste linia albă dintre două linii negre.

E vară pe Pământ! Iluziile se ascund însubstanţa timpului, infinitul aşteptării se hrăneştedin cromatica lumii, precum fluturii, Soarele îşicomplică timiditatea într-o detaşare complice! Di-mineţile aduc altfel lumina. Marea Trădare răneştenudul universal! Se moare trăind! Copacii ştiu, oa-menii învaţă! Totul până la urmă se întoarce!

Schimbările nu se negociază. Schim-barea se simte precum rostul tuturor lucrurilor! Ano-timpurile sunt panteoanele în care sentimentele noas-tre primesc binecuvântarea Cerului! Maria trăieştetristeţea din viaţa oamenilor…

Restul e neant! Ca orice pagină albă!


1

Corespondenţa Blaga-Băncilă se deruleazăpe parcursul a aproape trei decenii: începe în 1934,şi se încheie în 1961, cu o lună înainte de moartea luiBlaga. În prima scrisoare, datată 14 iulie 1934 şiaparţinând lui Băncilă, acesta îi mulţumeşte pentruvolumul Censura transcendentă, pe care îl primise,,cu cea mai aleasă bucurie şi cu rară recunoştinţă”87

şi promite să scrie despre el o recenzie; în ultima,datată 8 aprilie 1961, Băncilă mărturiseşte că a aflatde boala poetului, dar că speră să nu fie ceva grav şisă se vadă în curând la Bucureşti. ,,Până atunci, te rogsă primeşti iubirea, respectul şi recunoştinţa mea,toate foarte mari, împreună cu cele mai adânci urăride sănătate”88, i se adresează Băncilă, cu tonul săuinconfundabil: cald, plin de prietenie şi gratitudine.Între aceste două momente, de debut şi de final, sedesfăşoară două destine, o înşiruire de evenimente ce,,au împletit un fir de destin care, în multe puncte, aavut consonanţe indiscutabile.”89

Epistolele cuprind pagini tulburătoare, pa-gini în care cei doi evocă momente faste sau ,,nefas-te” ale vieţii, sunt o radiografie interioară, privi-legiind latura de trăire ,,sur le vif” a evenimentelor.

Prietenia lor s-a bazat pe un mare sentimentde afinitate, pe care Blaga l-a mărturisit constant:,,Dacă am trăi în acelaşi oraş – sunt sigur că am de-veni prieteni foarte buni. Fiindcă avem multă afini-tate”( subl. nstr.)90 Afirmaţia lui Blaga ,,consună” cucea a lui Băncilă: ,,am fost ca două sunete care s-auacordat” şi, adaugă el, ,,să nu spun într-o simfonie,ca să nu fie pretenţios, dar într-o armonie.”91

Blaga reafirmă mereu acest sentiment de a-finitate pe care îl încearcă pentru Băncilă: ,,Vrei să-ţifac o mărturisire. Am credinţa că nimenea în ŢaraRomânească nu are atât o afinitate sufletească cu mi-ne ca dumneata”.92

Dacă Blaga simte în el această comuniune deidei şi preocupări, Băncilă se ,,uită” spre Blaga cu unimens respect. Scrisorile lui Blaga sunt pentu Băn-cilă ,,mărturia unei prestigioase prietenii”. ,,Văd înatenţia pe care mi-o dăruiţi ceva personal dar şi cevaanonim, adică încurajarea pe care mi-o dă însăşiviaţa”.93 El se simte întotdeauna onorat de prieteniape care i-o arată Blaga şi de manifestările ei: ,,dedi-caţia la Spaţiul mioritic e o onoare atât de mare în-

cât recunoştinţa mea nu se mai poate exprima”.94

Respectul imens pe care Băncilă îl are pen-tru Blaga se manifestă în cuvinte calde. ,,Filosofiadumneavoastră e o cristalină tensiune majoră (…)Ea e înainte de toate o înlăturare a incertitudinilor, onouă geneză cosmică, o înflorire în frumuseţe, tainăşi rost ale realităţii, o sinteză de hieratism şi liberta-te, de geometrie şi ornamentică spontană, un ecoupeste milenii al ingenuităţii originare (…) o amintirea paradisului pierdut şi o valorificare a lui, potrivitexigenţelor ştiinţifice actuale95.

Afinităţile, consonanţa de idei dintre cei doiprieteni sunt şi rezultatul unei aprecieri comune alumii satului românesc, a folcloricului, şi a interesu-lui constant pentru spiritualitatea românească. ,,Ana-liza sufletului ţăranului e o splendoare. Şi când veiauzi la Academie Elogiul satului românesc, veiavea impresia că te-am plagiat. Aşa de mult ne miş-căm pe aceeaşi linie”, mărturiseşte Blaga într-o scri-soare.96

Dacă Blaga nu-şi dezvăluie aproape delocstările interioare, Băncilă se confesează de multe oridespre relaţiile din familia sa, despre suferinţele pro-vocate de o mamă soacră, suferind de nervi, ,,Bătrâ-na a reprezentat în casa noastră un principiu de ne-linişte permanentă şi ceva cvasi-demoniac. Dum-nezeo s-o ierte! Ce a stricat ea, cu sufletul ei în parteposedat, nu vom repara niciodată”. ,,Sfântă dreptateaveau oamenii vechi cari, în căsătorie, căutau nu înprimul rând fata, ci familia din care făcea parte”.Băncilă are idealul de familist desăvârşit, pune in-teresele familiei mai presus de cariera personală.

,,De aceea, în viaţa mea am renunţat la carie-ra intelectuală şi la cărţi (în aşa măsură încât azi oa-recari imbecili pot să mă bată pe umeri iar unii pri-eteni chiar să mă subestimeze) oricât au cerut-o in-teresele de familie. Dacă acum n-aş reuşi nici în fa-milie, ar însemna că mi s-ar distruge amândouă pos-terităţile”. Tot despre familie se confesează el maideparte: ,,Dar eu mi-am cheltuit cea mai mare partea energiei în familie. Aş fi scris zeci de volume re-spectabile cu ceea ce am risipit în acest domeniu”97.Băncilă se confesează şi în legătură cu dezamăgirilelegate de viaţa publică, nu numai de cea intimă. ,,De-zamăgirea a început în februarie. Parcă am fost în-


2

Dr. Mihaela Bacali

Corespondenţa Lucian Blaga - Vasile Băncilă (III)

DRDTÅ