CONTROLUL SOCIAL ŞI DEVIANŢA

8.1. Ce este controlul social, forme şi stiluri de manifestare

În fiecare societate, există “o schemă a vieţii colective” : fiecare individ ştie cum să se comporte în anumite situaţii, ştie ce aşteaptă ceilalţi de la el şi la ce reacţii se poate aştepta el de la ceilalţi în urma acţiunilor sale. Atunci când apar comportamente neaşteptate,  atipice, care nu se încadrează în modelele recunoscute şi acceptate social, ele vor fi sancţionate. Sancţiunile reprezintă unul din elementele controlului social. În sensul său cel mai general, controlul social reprezintă ansamblul mijloacelor şi mecanismelor socio-culturale care reglementează, orientează, modifică sau influenţează comportamentele indivizilor în societăţi, în vederea conformării lor la sistemul valoric-normativ şi menţinerii echilibrului societăţii ca sistem.

Am putea spune că, iniţial, teoriile despre controlul social au fost dezvoltate ca răspunsuri la interogaţiile filosofilor secolului XVII privind posibilitatea convieţuirii oamenilor, a desfăşurării vieţii sociale în condiţiile în care oamenii au atitudini egoiste unii faţă de alţii, sunt, aşa cum susţinea Hobbes : “Homo, homini, lupus”. Mai târziu, E. Durkheim a efectuat o analiză a moralităţii ca acţiune “ a societăţii în interiorul nostru”, ca fapt social rezultat din interiorizarea normelor. K. Marx indică constrângerea exercitată de instituţii (mai ales de stat), ca factori de control social.

G.H. Mead abordează tema controlului social, explicând 434c29e procesul interiorizării normelor prin dezvoltarea Eului subiectiv, prin conştientizarea aşteptărilor pe care alţii le au faţă de tine.

S. Freud construieşte supraeul ca autoritate socială interiorizată, care funcţionează ca şi conştiinţă. Iată, deci, că teoriile despre controlul social au apărut înainte ca noţiunea de control social să fie inventată şi uilizată în sociologie.

Conceptul de control social a fost introdus în sociologie la începutul secolului XX de către Şcoala americană a “jurisprudenţei sociologice” (E. A. Ross, R. Pound,  L. Brandeis, O.W. Holmes) pentru a desemna pârghiile principale prin care societatea îşi asigură – prin diferite mijloace – funcţionalitatea şi stabilitatea. În concepţia lui E.A. Ross 1 ordinea socială nu este niciodată spontană sau instinctivă, fiind asigurată atât ca efect al presiunilor psihologice directe, al sugestiilor şi acţiunilor de stimulare de către diverse forţe sociale, cât şi ca acţiune dirijată a instituţiilor cu rol de reglare a comportamentelor. În opina lui Ross, legea reprezintă cel mai specializat şi cel mai perfect mecanism de control în societate, este fundamentul ordinii sociale.

Reprezentanţii şcolii “jurisprudenţei sociologice” au inclus în controlul social nu numai mijloacele şi regulile indisolubil legate de sancţionarea comportamentelor indezirabile, ci şi pe cele care stimulează, promovează conduitele dezirabile social, respectiv : obiceiurile, moravurile, uzanţele, educaţia, arta, etica etc. Acest fapt l-a determinat pe J. Carbonnier să considere că acest concept este “o formă mai îndulcită a constrângerii sociale”.2

În acelaşi context, Szczepanski 3 sublinia faptul că fiecare grup, colectivitate, societate dezvoltă o serie de măsuri, sugestii, modalităţi de convingere, sisteme de persuasiune şi presiune, interdicţii, constrângeri, sancţiuni (ajungând până la constrângerea fizică), sisteme şi modalităţi de manifestare a recunoştinţei, acordare de premii, distincţii prin care conduc comportamentul indivizilor şi grupului spre modele acceptate de valori şi de acţionare spre realizarea conformismului membrilor. Acest sistem îl vom numi sistemul controlului social. Sociologul polonez, mai sus amintit, a sesizat că nu toate comportamentele şi acţiunile indivizilor sunt supuse în aceeaşi măsură controlului social. Fiecare om deţine o anumită sferă particulară, are dreptul la o anumită zonă “privată”, care limitează controlul social, care poate fi mai mare sau mai mică, în funcţie de : a) tipul de societate (autoritară sau democrată, tradiţionalistă sau modernă etc.), b) coeziunea grupului (cu cât aceasta este mai mare, cu atât controlul social ese mai puternic), c) caracterul instituţiilor din care individizii fac parte (într-o organizaţie paramilitară, controlul social este extrem), d) poziţia indivizilor în grup (în comparaţie cu un om de rând, de exemplu, preşedintele ţării este supus la un control social mult mai mare).

Faptele necesare, indispensabile desfăşurării vieţii colective, sunt mult mai controlate decât faptele care nu au decât o importanţă individuală. Astfel, societatea este mult mai interesată de modul în care un director de şcoală coordonează activităţile educative, decât de modul în care el îşi petrece sfârşitul de săptămână. Cu cât o acţiune se referă mai mult la viaţa grupului, cu cât ea constituie o ameninţare a grupului ca întreg cu atât mai mare va fi represiunea asupra ei. De altfel, rostul controlului social, aşa cum opinează J. Cazeneuve4, este “să orienteze comportamentul membrilor societăţii într-un sens conform cu menţinerea acestei societăţi”. El include în sistemul controlului social ansamblul proceselor de socializare şi îndeosebi al presiunilor pe care le suferă fiecare om din partea altor membri ai societăţii.

Din perspectiva altor sociologi, ca de exemplu W.G. Sumner5, “reglarea comportamentelor membrilor societăţii are loc în cea mai mare măsură, prin intermediul aşa numitor “folkways” (cutume sau tradiţii populare) şi “mores” (moravuri)”. Principala condiţie a vieţii sociale – subliniază autorul citat – este adaptarea omului la mediu, adaptare ce dă naştere la diverse grupuri de solidaritate, unite prin credinţe, convingeri şi moravuri comune. În calitatea pe care o au “folkways” contribuie la solidaritatea socială, au un caracter reglativ şi imperativ pentru comportamente. Ele reprezintă pentru grupul social cam ceea ce reprezintă deprinderile pentru individi. Atât “folkways” cât şi “mores” constituie mijloace informale de control social ce se perpetuează de la o generaţie la alta prin intermediul socializării.

R.E. Park şi E. W. Burgess, în lucrarea “Inroduction to the Science of Sociology” (1921) distingeau existenţa a trei modalităţi sau forme de exercitare a controlului social în societate :

- formele spontane, elementare de control social (de exemplu, adaptarea individului spontană, la comportamentul unei mulţimi sub presiunea ei) ;

- opinia publică (ce joacă rolul de autoritate socială neinstituţionalizată) ;

- instituţiile şi reglementările juridice (care funcţionează ca autorităţi imperative instituţionalizate) .

Conform teoriei funcţionalist-structuraliste (T. Parsons),  regulile sociale indică individului normele sociale permise de societate pentru diferite situaţii, după care îşi orientează activitatea şi alege din alternativele posibile pe aceea pe care o consideră cea mai bună. Parsons accentuează asupra ideii că supunerea faţă de norme nu se datorează unor factori de control social coercitiv, ci unui comportament natural, firesc, datorat internalizării valorilor sociale.

Interpretările pe care sociologii le dau astăzi controlului social pot fi grupate în două mari categorii : a) interpretări restrictive, care pun accentul pe caracterul instituţionalizat şi coercitiv al controlului social şi b) interpretări normative, care tratează controlul social sistemic, ca ansamblu de acţiuni umane îndreptate către “definirea devianţei şi stimularea reacţiilor sociale în prevenirea şi respingerea ei “6.

Allan V. Horowitz 7 remarcă faptul că în funcţie de diferite norme utilizate de către diferitele subculturi, definiţiile devianţei nu implică în mod obligatoriu consensul normativ. Homosexualitatea, de pildă, susţine sociologul american, poate fi, pe rând, considerată ca indiciu alimoralităţii, al bolii sau al unui stil libertin de viaţă. Variatele stiluri şi forme de control social sunt încorporate în relaţii sociale concrete şi corespund contextelor sociale în care operează (Horowitz).

În opinia lui Sorin M. Rădulescu, principalele criterii de clasificare a formelor de control social sunt :

a)            după instanţele din care emană, controlul social exercitat de instituţii cu caracter statal (tribunale, închisori, spitale de psihiatrie etc.), de diferite grupuri sociale(familie , şcoală , grupuri de vecinătate, asociaţii, organizaţii etc.) sau de către anumiţi indivizi ce au o anumită autoritate în grup (capul familiei, preotul, şeful ierarhic etc.) ;

b)           după modul în care este exercitat controlul social, este organizat formal, realizat de instituţii specializate şi spontan (informal), realizat prin tradiţii, obiceiuri, prin opinia publică etc. ;

c)            după direcţia acţiunii exercitate, controlul social poate fi direct (explicit), îmbrăcând forma aprobărilor, ameninţărilor, sancţiunilor etc. şi indirect (implicit), realizându-se prin zvonuri, sugestii, manipularea prin intermediul propagandei sau publictăţii etc.;

d)           după mijloacele utilizate : controlul social stimulativ (pozitiv), efectuat prin intermediul aprobărilor, recompenselor, indicaţiilor, sugestiilor etc. şi controlul social coercitiv (negativ) prin tabuu-ri, sancţiuni punitive, interdicţii etc.;

e)            după mecanismele de reglare normativă la care apelează, controlul  social are caracter psihosocial (sugestia, convingerea, persuasiunea, manipularea etc.), caracter social propriu-zis (instituţii sau organisme cu caracter statal, juridic, politic, adminstrativ etc.) şi cultural (obiceiuri, moravuri, convenţii, tradiţii etc.)

f)            după metodele (tipurile de sancţiuni) adoptate în rapot cu conduitele deviante, putem vorbi despre controlul social penal (pedepsele), compensator (plata unor daune), conciliator (negocieri, înţelegeri mutuale) şi terapeutic (resocializare).

Pornind de la ultimul criteriu de clasificare (de la tipurile de sancţiuni adoptate în raport cu comportamentul durabil), Horowitz 8 prefigurează existenţa mai multor “stiluri” de control social : penal, al cărui obiectiv principal constă în a “produce durere sau alte consecinţe neplăcute celor care au comis acte blamabile” ; compensator, care implică obligarea violatorilor normei de a compensa victimele pentru  prejudiciile şi daunele suferite (accentul cade pe reinstaurarea stării normale perturbată de actul deviant) ; conciliator, care facilitează descoperirea unor soluţii prin negocierea mutuală între părţile implicate, fără antrenarea sancţiunilor coercitive ; terapeutice, care are ca principal obiectiv modificarea personalităţii indivizilor devianţi prin manipularea unor sisteme simbolice ce-şi propun să-i readucă la “normalitate”. Conform acestui ultim stil, individizii sunt trataţi ca victime ale unei boli, care nu poate fi controlată de ei înşişi, motiv pentru care sunt supuşidiagnosticului şi tratamentului medical.

8.2.         Criterii de definire a fenomenului devianţei

Ideea că pentru a înţelege societatea trebuie să înţelegem şi fenomenele devianţei care apar în interiorul ei, câştigă tot mai mulţi partizani. Comportamentul deviant, începând cu deceniul patru, devine un concept cheie în sociologie, cu timpul constituindu-se o nouă ramură a sociologiei : sociologia devianţei.

Temele tradiţionale ale sociologiei devianţei, care-i conturează de fapt obiectul de studiu sunt : infracţionalitatea, problema violenţei, alcoolismul, pornografia, prostituţia, consumul de droguri, homosexualitatea, lesbianismul, invaliditatea, sinuciderile, tulburările şi bolile psihice.9

Definiţia sociologică a devianţei a fost elaborată cu precădere de doi autori : Sellin şi Merton. Cel dintâi definea devianţa ca ansamblul comportamentelor îndreptate contra normelor de conduită sau ale ordinii instituţionale. În aceeaşi termeni defineşte şi Merton fenomenul devianţei. Acesta este ansamblul comportamentelor care ameninţă echilibrul sistemului său, cu alte cuvinte, ansamblul comportamentelor disfuncţionale. Dicţionarul de sociologie, coordonat de C. Zamfir şi L. Vlăsceanu, precizează că devianţa este un act de conduită care violează normele scrise sau nescrise ale societăţii sau ale unui grup. Ea se referă la tipul de comportament care se opune celui conformist, convenţional şi include nu numai încălcările legii (infracţiuni, delicte), ci orice deviere, abatere de la regulile de convieţuire. Un evantai larg de conduite pot fi incluse în categoria fenomenelor deviante : de la conduitele bizare, excentrice, la cele imorale (indecenţa, obscenitatea) şi până la cele cu caracter antisocial. Putem spune că, deşi cele mai multe comportamente deviante

presupun încălcarea normelor juridice, o parte dintre ele nu sunt periculoase pentru societate (sunt “infracţiuni fără victime”). Pentru clarificarea conceptului, o primă distincţie se cuvine a fi sesizată : între fenomenul devianţei şi cel al anormalităţii. Pe de o parte, avem de-a face cu un concept sociologic (cel de devianţă), pe de alta, cu unul psihopatologic (cel de anormalitate). Cel de pe urmă caracterizează incapacitatea individului (validată medical ) de adaptare la exigenţele vieţii sociale şi de exercitare adecvată a rolurilor sociale.

Conform paradigmei “acţionaliste” (a teoriei acţiunii umane), care pare cea mai potrivită pentru abordarea problematicii sociologiei devianţei 10, devianţa reprezintă un fenomen normal în sens durkheimian. Fiind un tip de acţiune umană, ea este susţinută fie de acţionalitate, fie de iraţionalitate şi depinde de percepţia membrilor societăţii asupra acţiunii şi ordinii sociale. În acest sens, A.K. Cohen remarca faptul că “nu poate exista o societate de sfinţi întrucât procesul de redefinire socială operează continuu, pentru  a asigura că toate poziţiile pe o scală mergând de a imoralitate la virtute vor fi mereu completate şi că întotdeauna, unele vor fi mai sacre decât altele”.11

În legătură cu definiţiile devianţei, mai înainte propuse, ar mai fi necesare câteva observaţii clarificatoare.

Devianţa este o noţiune relativă din cel puţin două motive : a. pentru că sistemul normativ diferă de la o societate la alta şi ceea ce într-o societate reprezintă o încălcare a normei, într-o alta reprezintă dimpotrivă, un comportament conformist şi b. pentru că “legea reprezintă un important factor de schimbare socială care poate induce modificări în receptarea contextului normativ al unei societăţi şi se poate transforma chiar ea sub impactul unor schimbări sociale”. Din această cauză, chiar în sânul aceleiaşi societăţi, anumite conduite considerate la un moment dat ca infracţionale, ulterior sunt apreciate fie ca simple abateri morale, care ies de sub incidenţa legii, fie chiar conforme cu sistemul valorico-normativ. Un exemplu concludent pentru primul caz este următorul : există societăţi musulmane care permit poligamia sau consumul de droguri, interzicând însă consumul de alcool sau carne de porc, fapte ce-şi pierd valabilitatea în celelalte societăţi sau, mai mult decât atât, sunt apreciate în sens contrar. Pentru cel de al doilea caz, putem găsi numeroase exemple chiar şi în realitatea românească : dacă în epoca dictaturii comuniste demonstraţiile stradale împotriva politicii guvernamentale erau incriminate de lege, astăzi legile permit astfel de acţiuni ; dacă în urmă cu 50 de ani cuplurile consensuale, celibatul erau considerate ca deviante (din punct de vedere moral), astăzi există o mult mai mare toleranţă faţă de aceste forme alternative la căsătorie.

O altă observaţie care trebuie făcută vis a vis de definirea devianţei este că nu orice act care se abate de la normă trebuie apreciat ca deviant. Inovaţiile se înscriu în acest caz : deşi ies din tiparele normei, ar fi absurd să le apreciem ca deviante. Pe de altă parte, dacă este să luăm în calcul, pe de o parte, marea diversitate a normelor dintr-o societate şi pe de altă parte, creativitatea conduitelor umane, am putea spune că orice individ uman, într-un anumit moment al vieţii sale încalcă norma devenind deviant.

Toate aceste observaţii constituie argumente ce susţin caracterul relativ şi echivoc al noţiunii de devianţă, atâta vreme cât ceea ce este considerat deviant într-o societate sau într-o epocă este dezincriminat într-o altă societate şi într-o altă epocă.

În sociologia devianţei, se face şi delimitarea dintre devianţa pozitivă şi devianţa negativă. Prima este echivalentă cu schimbarea socială şi se referă la acele acţiuni deviante care pun sub semnul întrebării fundamentele ordinii sociale existente, pecetluind afirmarea unor noi tendinţe de organizare socială, descoperirea unor noi mijloace de realizare a scopurilor sociale etc. Nesupunerea civilă ar putea fi o astfel de formă de devianţă pozitivă?

Devianţa negativă este echivalentă cu nerespectarea sistemului axiologic-normativ, ea se concretizează în acţiuni care depăşesc limitele socialmente acceptabile de toleranţă. Această delimitare reliefează faptul că devianţa are nu numai un caracter distructiv, ci şi unul constructiv. Ea se manifestă constructiv în următoarele trei situaţii : 12 a) când oferă o “supapă de siguranţă” membrilor societăţii prin prevenirea acumulării excesive de tensiuni, nemulţumiri, conflicte care ar putea pune în pericol ordinea socială ; b) când mobilizează resursele colectivităţii, contribuind la afirmarea şi întărirea valorilor sociale fundamentale (E. Durkheim); c) când stimulează schimbarea socială prin punerea sub semnul întrebării a legitimităţii normelor, redefinirea sistemului normativ, modificarea rolului mijloacelor de control social.

În finalul acestei analize, să zăbovim puţin asupra diferenţelor care există între fenomenul de devianţă şi cel de anomie. Trebuie spus, în primul rând, că devianţa nu este echivalentă cu absenţa normelor, cu anomia, cu dezorganizarea asocială. Termenul de anomie vine din grecesul a nomos (fără lege) şi semnifică o stare de dereglare a unui sistem sau subsistem social datorită dezintegrării normelor ce reglementează comportamentul indivizilor şi asigură ordinea socială.

Termenul sociologic de anomie a fost consacrat de E. Durkheim care l-a folosit mai întâi în lucrarea sa “La Division du travail social” (1893) pentru a desemna una din cauzele proastei funcţionări a diviziunii muncii şi, mai târziu (1897) în lucrarea “Le suicide”, pentru a desemna un anumit tip de sinucidere în cadrul celor posibile (sinucideri “egoiste”, “altruiste”, “anomice” şi “fataliste”).

Anomia este o stare socială caracterizată prin “suspendarea temporară a funcţionalităţii vechilor reglementări”, prin tendinţe antinormative cel puţin în prima ei fază, de negare a oricărui fel de normativitate întrucât este percepută coercitivă în mod exclusiv.

Revoluţiile, răsturnând vechea ordine socială, constituie situaţii anomice tipice pentru că provoacă dezorientare normativă, confuzie în sistemul reperelor care ar trebui să orienteze conduitele. Analizând “marile tragedii” ale Revoluţiei ruse, P. Sorokin 13

constată că stările anomice generate de revoluţii sunt urmate, cu necesitate, de tendinţe de “pervertire a comportamntului uman”, cu alte cuvinte, de tendinţe deviante. Revoluţiile,

susţine sociologul american, antrenează apariţia următoarelor comportamente individuale şi sociale :

- dispariţia vechilor obiceiuri şi dezvoltarea altora noi într-o scurtă perioadă de timp, şi nu în câteva decenii, aşa cum s-ar fi întâmplat în condiţii obişnuite ;

- adoptarea rapidă a unor noi forme de gândire şi conduită în domeniul religios, moral, estetic, politic, profesional etc.;

- “biologizarea individului, transformarea sa într-o fiinţă primitivă care reacţionează numai la stimuli necondiţionaţi”;

- “eliberarea” indivizilor de sub autoritatea normelor morale sau legale declarate a fi de natură prejudiciantă pentru libertatea individului ;

- transformarea actelor de crimă şi tâlhărie în acţiuni motivate în numele “luptei pentru libertate, fraternitate şi egalitate” ;

- amplificarea reacţiilor verbale şi scrise ale publicului (înmulţirea mittingurilor, a discursurilor în public, a articolelor de presă, a pamfletelor etc.);

- înmulţirea infracţiunilor având ca obiect proprietatea ;

- creşterea numărului de divorţuri, a delictelor sexuale şi a altor tipuri de delicte ce afectează morala publică ;

-  pervertirea conduitei de muncă, dezvoltarea parazitismului, tendinţa de a dobândi bunuri fără depunerea nici unui efort util ;

- modificarea raporturilor de autoritate şi subordonare, care caracterizau vechea ordine socială, negarea ierarhiilor şi a autorităţii legii.

Accentuând asupra caracterului şocant al schimbărilor induse de revoluţii în sistemul normativ, în comportamentul unor largi categorii de populaţii, P. Sorokin arată că :”Sclavii care până ieri erau supuşi faţă de stăpânii lor, pierd orice sens al obiedienţei, arestându-i şi asasinându-i (…) Un individ paşnic şi inimos devine un asasin crud şi sângeros. În  cursul câtorva zile sau săptămîni, un monarhist devine republican, un individualist, socialist ; o persoană credinciosă, un ateu … “.14

Revenind la marile teorii despre anomie, constatăm că, după Durkheim, R.K.Merton este cel car îşi aduce o substanţială contribuţie, concepţia lui bucurându-se de un imens succes până în anii ’70. Versiunea lui Merton se concentrează asupra organizării şi reglării sociale în analiza apariţiei şi frecvenţei comportamentului deviant. După anii ’70, influenţa teoriei lui Merton a pierdut din forţa pe care o avusese, producându-se o deplasare a conceptului de anomie din domeniul organizării sociale, în cel al integrării sociale, concomitent cu centrarea tot mai serioasă pe individ. După

această dată, s-a mai produs o schimbare notabilă a sensului, anomia devenind sinonimă cu alte noţiuni, ca de exemplu : frustrare, alienare, stare de insecuritate, izolare psihică etc.

8.3.         Diferite teorii despre devianţă

S-a încercat să se răspundă la întrebarea :”de ce oamenii se angajează în comportamente deviante?” de pe poziţiile mai multor ştiinţe : ale biologiei, psihologiei şi sociologiei.

Vom prezenta succint conţinutul explicaţiilor biologice şi psihologice, urmând să zăbovim mai mult asupra teoriilor sociologice privind fenomenul devianţei.

În epocile premoderne, mult timp s-a crezut că oamenii acţionează  iraţional, deviant pentru că sunt posedaţi de “spiritele rele”. Se încerca găsirea cauzelor comportamentului deviant în forţele supranaturale. În secolul XIX, descoperirile biologice au făcut ca această explicaţie să cedeze în favoarea alteia în acord cu noile cunoştinţe în biologie.

Cea mai cunoscută explicaţie a formulat-o C. Lombroso (1876), un medic care şi-a desfăşurat activitatea în închisorile italiene. Din diferite măsurători fizice pe care le-a realizat asupra deţinuţilor, el a constatat că aceştia aveau trăsături fizice distincte : frunte îngustă, pomeţi proeminenţi, urechi mari şi lăbărţate, şi mult păr pe corp. Adoptând perspectiva evoluţionistă, el a susţinut că devianţii, mai precis criminalii, sunt “atarici”, respectiv subdezvoltaţi din punct de vedere biologic.

Mai târziu, un psihiatru britanic, Charles Goring (1913) a combătut teoria lui Lombroso, susţinând că nu există diferenţe fizice esenţiale între criminali şi necriminali. Ulterior s-a revenit asupra ideii că persoanele criminale constituie un tip fizic distinct.15

Astfel, Sheldon (1949) susţine că tipul anatomic mezomorf (musculos şi atletic) este mai pobabil să devină criminal decât tipul ectomorf (înalt, slab, fragil) sau endomorf (scund şi gras). Tot cam pe aceleaşi poziţii se situează şi soţii Gluck (1950), deşi ei susţin că legătura dintre criminalitate şi caracteristicile fizice este o legătură indirectă, intermediată. În viziunea lor, mezomorfii au un anumit tip de personalitate (insensibili faţă de ceilalţi, ei pot reacţiona la frustrare cu comportament agresiv).

Sociologul american Norman Goodman supune dezbaterii rezultatele unor cercetări recente privind comportamntul criminal, în confomitate cu care persoana care are un model cromozomial, care conţine un cromozom masculin (x y y), poate fi mai înclinată spre comportamente violente. S-a constatat că modelul (x y z) este mai răspândit printre bărbaţii criminali decât printre cei care nu au săvârşit crime. Concluzia lui N. Goodman este că numărul subiecţilor studiaţi a fost prea mic – în cazul respectiv – pentru a putea stabili cu certitudine existenţa unei legături între comportamenteul criminal şi prezenţa unui cromozom masculin suplimentar. În sprijinul punctului de vedere mai sus enunţat, sunt citate studiile realizate de Wilson şi Herrnstein (1995), care susţin că factorii biologici au un efect nesemnificativ asupra comportamentului criminal şi că “mediul

social este cel care joacă un rol important în stimularea sau inhibarea oricărei influenţe pe care caracteristicile biologice o pot avea asupra unui astfel de comportament”.16

8. 4. Teorii sociologice ale devianţei

Sociologii furnizează mai multe paradigme explicative în legătură cu fenomenul devianţei. Ele diferă în funcţie de punctele de vedere, concepţiile, teoriile cu privire la cauzele devianţei.

        Astfel, Şcoala de la Chicago (R.E. Park, L. Wirth) ne oferă o interpretare bazată pe modelul “patologiei sociale” şi “dezorganizării sociale”, în cadrul căreia devianţa este înţeleasă ca abatere de la norma de conduită presupusă a fi universal valabilă. Cauza abaterii o reprezintă perturbările “patologice” ale întregul organism social, care se manifestă cu mai multă putere în cursul proceselor de modernizare, industrializare, urbanizare.

        O altă teorie intitulată “teoria asocierii diferenţiale” sau a “transmiterii culturale” (E. Sutherland, 1940) susţine că devianţa (criminalitatea) este învăţată în cursul socializării şi este transmisă mai departe la fel ca şi conformitatea. Interacţiunea individului cu valorile şi normele grupurilor deviante, însuşirea normelor regulilor, simbolurilor acestor grupuri de către individ îl va determina să adopte comportamente deviante. Angajarea în acte deviante depinde de gradul de influenţă pe care grupul deviant îl are asupra indvidului de timpul pe care individul îl petrece în acest grup.

Comportamentul deviant este rezultatul adoptării unei subculturi deviante. Conţintul procesului socializării stă la baza diferenţei între comportamntul deviant şi cel nedeviant. Se constată însă că, deşi toţi oamenii vin în contact cu valori şi norme antisociale, nu toţi vor adopta comportamente antisociale. Pentru a analiza efectele interacţiunii individului cu grupul deviant, trebuie să mai luăm în calcul şi alţi factori importanţi cum ar fi : vârsta individului, frecvenţa şi intensitatea contactului.

        Conform teoriei funcţionaliste (T. Parsons) devianţa este un eşec al solidarităţii sociale. Ea creează disfuncţii în relaţiile dintre rolurile sociale ale indivizilor, făcându-i să reacţioneze ostil faţă de normele şi valorile societăţii sau să le ignore. Devianţa perturbă întreg echilibrul stabilit între funcţiile şi structurile sistemului social, deoarece ea desemnează situaţia în care indivizii refuză sau sunt incapabili să-şi exercite rolurile sociale.

        Teoria controlului social (Hirschi, Nye, Reckless etc.). Întrebarea cheie de la care pleacă fondatorii acestei teorii este următoarea : “De ce, chiar şi în zonele cu o rată înaltă a criminalităţii, unii tineri nu ajung delincvenţi?”

Cauzele devianţei – susţin gânditorii mai sus numiţi – rezidă în lipsa unui control intern efectuat de individ, precum şi în lipsa unui control extern adecvat efectuat de către societate. Controlul intern îl ajută pe individ să se “izoleze” de subcultura delincventă din mediul înconjurător.

Devianţa apare şi atunci când legăturile dintre individ şi societate sunt slabe, când controlul social informal lipseşte şi dimpotrivă, atunci când legăturile indivizilor cu societatea şi controlul social informal sunt puternice, fenomenul devianţei este absent.

În 1969, Hirschi a lansat ideea că legăturile puternice dintre indivizi şi societate se definesc în principal prin următoarele caracteristici : ataşament, angajament, implicare.

Ataşamentul se referă la faptul că aflaţi în relaţii cu alţi oameni importanţi pentru ei, indivizii vor acţiona în mod responsabil, luând în consideraţie şi opiniile, sentimentele, preocupările semenilor lor ; raportul dintre indivizi şi comunitate este puternic.

Angajamentul se referă la faptul că atunci când actorii sociali sunt angajaţi în anumite relaţii ( de familie, profesionale) sunt mulţumite de statutele sociale pe care se află, ei sunt mai interesaţi de menţinerea sistemului decât de schimbarea lui şi tind să se conformeze valorilor şi normelor societăţii şi să-şi tempereze eventualele înclinaţii deviante.

În aceste condiţii, nu e de mirare că sloganul mobilizator al partizanilor schimbării sociale din America anilor ’60 era 17 :”nu aveţi încredere în nimeni peste 30 de ani”.

Implicarea se referă la faptul că oamenii care sunt antrenaţi în activităţi nedeviante relaţionează cu oameni nedevianţi, cu oameni care respectă sistemul normativ împărtăşind cu ei aceleaşi credinţe, opinii, reguli sunt mai rezistenţi, mai refractari chiar faţă de acţiunile deviante.

Reprezentanţii acestei teorii susţin că devianţa este o condiţie “naturală” a indivizilor, de aceea nu trebuie explicată. Ceea ce trebuie explicat nu este devianţa, ci controlul social, conformismul care rezultă din mecanimsele controlului social.

Teoriei controlului social i se reproşează incapacitatea de a explica acţiunile deviante întreprise de oameni cu statut superior, aparent “respectabil” şi care sunt bine integraţi în comunităţile lor, aşa cum ar fi crima gulerelor albe.

O altă dificultate a teoriei constă în faptul că nu explică comportamentul celor integraţi în subculturi deviante, ale căror legături sociale puternice şi sistem normativ sunt condamnate de majoritatea societăţii. În concluzie, problema nu este numai integrarea în comunitate ci şi natura sistemului de valori şi norme ale respectivei comunităţi.

Lipsa de integrare a indivizilor în societate poate fi în anumite circumstanţe cauza, iar în altele efectul comportamentului deviant.

Cauza devianţei este explicată de alţi sociologi prin aşa numita tensiune structurală. Se înscriu aici interpretările care se bazează pe modelul anomiei (Durkheim, Merton). Aşa cum arătam mai înainte, devianţa este un rezultat al perioadelor de schimbare socială

care perturbă câmpul valorico-normativ, dezorientează conduitele indivizilor determinându-i să adopte comportamente adaptative deviante.

Merton (1938) susţine că devianţa este produsul nepotrivirii, conflictului dintre scopurile sociale (susţinute cultural) şi mijloacele legitime, instituţionale, oferite de societate în vederea atingerii acelor scopuri.

Neavând acces la aceste mijloace, indivizii adoptă mijloace ilicite, dar mult mai eficiente de realizare a scopurilor propuse. Nu toţi indivizii deţin succes profesional sau financiar, prin mijloace adecvate, legitime nici chiar într-o societate a succesului cum este numită SUA. Cei care nu au mijloacele necesare pentru a parcurge un nivel superior de educaţie, de specializare într-un anumit domeniu este puţin probabil să se bucure de “succese”, fapt ce induce un oarecare sentiment de anomie ce poate determina adoptarea unor modalităţi deviante de adaptare. În concepţia lui Merton, adaptarea deviantă poate îmbrăca patru forme principale :18 inovaţia, ritualismul, marginalizarea şi rebeliunea.

Inovaţia, ca formă de adaptare deviantă, se referă la situaţia în care individul acceptă scopurile culturale standard dar nu şi mijloacele standard (promovate de societate) pentru atingerea acestor scopuri. Un caz concret este atunci când ne folosim de informaţii “confidenţiale” (obţinute pe căi oculte) pentru a obţine profit în afaceri.

Ritualismul se referă la situaţiile în care indivizii nu acceptă sau se fac că nu înţeleg scopurile sociale dar care acţionează totuşi în conformitate cu cerinţele societăţii : este tipic cazul birocratului preocupat mai mult de completarea corectă a formularelor decât de rezolvarea solicitărilor cuprinse în interiorul acestora. Este vorba despre respectarea exagerată a regulilor, procedeelor, deci a mijloacelor în detrimentul scopurilor.

Marginalizarea defineşte acea situaţie în care individul a abandonat atât scopurile cât şi mijloacele standard. El elimină contradicţia dintre atingerea scopurilor şi lipsa mijloacelor, respingându-le şi pe unele şi pe celelalte şi retrăgându-se din mecanismul social, abandonând societatea.

După Merton, acesta este cazul cerşetorilor, alcoolicilor, drogaţilor, bolnavilor mentali. Marginalizarea este o formă de alienare pasivă.

Rebeliunea (alienare activă) este un mod de adaptare prin care persoana, nereuşind să accepte scopurile şi mijloacele sociale, le înlocuieşte cu alte scopuri şi mijloace. Este cazul militantului pentru drepturi civile, al revoluţionarului, protestatarului etc.

Potrivit teoriei tensiunii structurale, sursa devianţei nu se află în individ, ci în structura socială.

Devianţa este explicată şi din perspectiva paradigmei “conflictului” (Quinney, Turk, Walton, Spitzer, Young etc.) Această teorie îşi găseşte rădăcinile în concepţia marxistă cu privire la caracteristicile orânduirii capitaliste şi anume : dominanţa proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie, repartiţia inegală a resurselor, goana

după profit, competiţia acerbă între agenţii economici. Devianţa este, deci, un produs al inegalităţii sociale şi al competiţiei nemiloase care determină grupurile sociale defavorizate să adopte mijloace deviante de supravieţuire. Acest tip de societate permite agenţilor de control social să înfăptuiască discriminări în privinţa înregistrării şi sancţionării comportamentelor deviante. În acest sens, Quinney (1974, 1980) afirma că proprietarii mijloacelor de producţie (capitaliştii) controlează sistemul legal, fapt ce le permite să definească drept deviantă orice acţiune care le-ar ameninţa privilegiile şi proprietăţile. În aceleaşi coordonate se înscrie şi concepţia lui Spitzer (1980), care subliniază faptul că autoritatea capitaliştilor asupra sistemului legal le permite utilizarea lui pentru apărarea propiilor lor interese şi pentru menţinerea sub control a celor care ameninţă funcţionarea societăţii capitaliste. El susţine că proprietarii joacă un rol cheie în a-i defini devianţi din punct de vedere social pe cei care nu vor să desfăşoare activităţile necesare funcţionării mecanismului capitalist sau care nu manifesată respectul cuvenit faţă de autorităţi, faţă de ordinea ierarhică capitalistă.

Teoria conflictului, ca şi teoria tensiunii structurale, mută sursa devianţei dinspre individ spre structura socială. Limitele ei derivă chiar din unele presupoziţii fundamentale pe care se întemeiază. Astfel, ea consideră că bogaţii sunt atotputernici şi că sunt liberi să definească după bunul plac orice act inconvenabil pentru ei ca act deviant.

“Această teorie 19 ignoră consumatorul sau legile pentru protejarea muncitorilor care restrânng libertatea de acţiune a capitaliştilor”, ignoră faptul că “există legături împotriva trusturilor care împiedică anumite companii să controleze evenimentele după bunul lor plac”, precum şi faptul că chiar în ţările socialiste care limitează cel mai mult inegalităţile sociale, există manifestări ale fenomenului de devianţă.

Teoria etichetării este un nou model explicativ al devianţei. Cum apare această teorie? Stanton Wheeler, profesor cercetător în sociologia devianţei (SUA), într-un interviu cu Mihail Cernea 20 sesiza că în primele patru decenii ale secolului, interesul cercetătorilor devianţei era polarizat în jurul efortului de a răspunde la două întrebări :1) cum putem explica variaţiile (după aria geografică, zona oraşelor, legislaţia în vigoare, după diferitele categorii sociale etc.) în rata criminalităţii? 2) cum putem explica de ce tocmai un anumit individ ajunge la comportament delincvent sau la crimă? Iată, deci, continuă autorul mai sus menţionat, că în această perioadă cercetătorii nu-şi puneau întrebarea : de ce acest comportament este considerat deviant sau criminal. După cel de al doilea război mondial, situaţia se schimbă fundamental : apar noi modele de teoretizare sociologică a devianţei, termenul de devianţă este utilizat cu o frecvenţă crescândă, este elaborat conceputl de “labelling”(etichetare).

Tot acum Frank Tannenbaum şi Edwin Lemert au subliniat importanţa problemelor pe care le ridică denumirea unei conduite date drept delincvenţă, crimă sau devianţă. A proceda astfel, susţin cei doi autori, înseamnă a eticheta sau stigmatiza respectiva persoană şi a-i îngreuna revenirea la un mod de viaţă obişnuit. Una din cele mai clare abordări a acestei teorii a realizat-o Howard Becker, care, în lucrarea “The Outsiders”, făcea următoarea inserţiune explicativă : “însăşi grupurile sociale constituie devianţă, aplicând aceste reguli la anumiţi indivizi şi etichetându-i drept marginali”.

Raţionamentul pe care el îl dezvoltă în această lucrare porneşte de la întrebarea “ce anume face dintr-un act, un act criminal”. Pe scurt, răspunsul ar fi următorul : nu ceva care este imanent actului însuşi face dintr-un act un act criminal, ci etichetarea oficială. Iniţial, el a ajuns la acest răspuns, constatând că în legislaţia americană, existau atât lucruri inofensive cât şi lucruri periculoase care, după împrejurări, erau considerate uneori ca deviante, iar alterori ca acceptabile. La rândul său, Stanton Wheeler constat că majoritatea crimelor gulerelor albe (exemplu, propaganda înşelătoare a unor produse, “violarea reglementărilor antitrust în lumea afacerilor) la început primesc sancţiuni foarte blânde : i se solicită persoanei să renunţe la a le mai comite şi abia în ultimă instanţă se acordă o modestă sancţiune penală (cel mult 1 an închisoare). La polul opus, furtul unor cauciucuri de automobil poate fi pedepsit cu până la 15 ani închisoare în unele state din SUA. Putem spune că, în conformitate cu această teorie, devianţa nu are realitate în sine, ci numai prin procesul său de definire, de “etichetare” a unor comportamente ca fiind deviante. Nici un comportament nu este în mod inerent sau în mod automat deviant. Diversele societăţi (şi în cadrul acestora diversele grupuri) etichetează diferite acţiuni ca deviante.

Ceea ce este important pentru această teorie nu este actul de devianţă propriu-zis (“devianţa primară”), ci devianţa secundară, etichetarea publică ca deviant şi, ca urmare, acceptarea identităţii deviante de către persoana care a săvârşit actul. Această acceptare poate fi considerată ca un stigmat care schimbă fundamental conştiinţa de sine a respectivei persoane şi duce la o “carieră deviantă” (Goffman, 1963). Cu alte cuvinte, nu violarea normei contează (pentru că toţi sunt “devianţi” într-un mod sau altul) ci etichetarea, stigmatizarea persoanei care a violat norma.

Cercetările sociologice care au succedat această teorie au scos în evidenţă câteva dintre limitele ei. În 1980, Gove constata că unii delincvenţi se angajează în infracţiuni diverse, cu toate că nu au fost prinşi niciodată şi deci nu au fost expuşi devianţei secundare, respectiv etichetării şi stigmatizării. Pe de altă parte, pentru anumite categorii de oameni, faptul de a fi etichetaţi este mai degrabă un stimulent pentru a-şi schimba comportamentul decât pentru a persevera în comiterea de infracţiuni. De asemenea, aşa cum sesiza M. Cernea, în orice societate unii comit prejudicii corporale altora, se încalcă dreptul la proprietate, nu se respectă contractele etc. Ori, abordarea acestor acţiuni ca simple activităţi de etichetare “ar fi o greşeală şi o trivializare”.

8.5. Statistica criminalistică

Frecvenţa cu care se produc actele delincvente diferă nu numai de la o ţară la alta, ci chiar şi în interiorul aceleiaşi societăţi, de la o regiune la alta (ea este mai ridicată în regiunile metropolitane decât în cele urbane mici, suburbane sau rurale). Cercetările sociologice evidenţiază faputl că SUA are cea mai ridicată rată a criminalităţii comparativ cu celelalte societăţi industrializate ale lumii. Ca explicaţie a acestui fapt, cercetătorii sugerează următorii câţiva factori : centrarea pe succesul individual, mari inegalităţi economico-sociale, rata înaltă a mobilităţii sociale şi geografice (care reduce controlul social).

În continuare, vom face câteva aprecieri referoitoare la statisticia criminalităţii în SUA.

Relativ la această problemă, Norman Goodman, în “Introducere în sociologie” a ţinut să facă în primul rând următoarea constatare : există mai multe crime decât sunt înregistrate statistic. Departamentul de justiţie al SUA estimează că ar putea fi de 3 ori mai multe crime decât se raportează (multe crime nu sunt înregistrate pentru că victimele nu sunt identificate sau nu figurează în rapoartele birocraţiei).Studiile în domeniu asociază delincvenţa cu vârsta, genul, clasa socială şi rasa.

În privinţa vârstei, se constată că cei mai mulţi criminali sunt adolescenţi sau puţin peste 20 de ani, sunt deci tineri şi foarte tineri. Acest grup de vârstă rerezintă peste 40% din crimele violente şi aproximativ 50% din toate delictele împotriva proprietăţii. Pe de altă parte, este mai probabil ca “crimele gulerelor albe” (delapidări, fraude, reclame false, manipulare a acţiunilor şi a obligaţiunilor, înşelare la preţ, poluarea mediului, vânzarea clandestină de alimente dăunătoare sau de droguri etc.) să fie comise de cei care sunt mai în vârstă.

Asociind delictele cu genul studiile arată că bărbaţii comit de 4 ori mai multe delicte împotriva proprietăţii decât femeile şi cam de 9 ori mai multe acte violente.

Unele delicte sunt tipic masculine (violul) şi altele tipic feminine (prostituţia).

Se observă că agenţii care aplică legea sunt mai reticenţi în a eticheta femeile drept criminale decât în a eticheta bărbaţii. Când prejudecăţile legate de gen vor fi tot mai rar întâlnite şi pe măsură ce drepturile femeilor şi bărbaţilor devin egale (Alder şi Alder, 1979)s-ar putea ca diferenţa în ratele crimelor să scadă.

Corelarea devianţei cu clasa socială evidenţiază faptul că un procent mai mare de delincvenţi aparţin clasei de jos comparativ cu clasa mijlocie sau de sus. În acelaşi timp, mai multe victime provin din clasa de jos decât din celelalte. Şi nu în ultimul rând, probabilitatea de a fi arestaţi şi condamanţi e mai mare pentru reprezentanţii clasei de jos.

Infracţionalitatea este strâns legată şi de factorul rasă. Aşa, spre exemplu, frecvenţa cu care africanii-americani sunt arestaţi este mai mare decât procentul din populaţia totală pe care aceştia îl reprezintă. În 1996, când ei reprezentau 12% din populaţie, ei formau cam 28% din arestările pentru delicte grave, 33% pentru delicte împotriva proprietăţii, 45% delicte împotriva persoanei (FBI, 1987).

Statistica privind starea infracţionalăţii în România evidenţiază existenţa unei situaţii relativ mai puţin alarmante decât cea existentă în SUA. Comparativ însă cu situaţia existentă în umă cu 10 ani, lucrurile nu sunt deloc îmbucurătoare : dacă în 1989 au fost depistaţi 55.737 infractori, în 1999 numărul acestora a crescut de peste 4 ori, ajungând la 239.346.

Deşi numărul infractorilor minori în 1999 nu reprezintă mai mult de 7% din numărul total al faptelor penale în ţară, în raport cu anul 1989 el a crescut aproape de 8 ori (de la 2868 la 16.119). În topul delincvenţei juvenile cele mai multe infracţiuni sunt cele de furt (17 059) şi tâlhărie (761) ; uremază apoi vătămările corporale (273), violurile (110), prostituţia (87), omorurile (24).

Cea mai mare parte a micilor infractori au vârste cuprinse între 14 şi 17 ani ; aproape 40% din minorii delincvenţi sunt elevi în clasa a V-VIIIa şi aproape 50% din fetele care se prostituează.

În privinţa sexului, datele statistice arată că majoritatea infracţiunilor sunt comise de băieţi (peste 90%).

În privinţa mediului de rezidenţă observăm că şi în România delincvenţa juvenilă este mai frecventă în mediul urban decât în cel rural : 71% din furturi şi 71% din tâlhării, 63% din omoruri şi 57% din loviturile generatoare de moarte sunt săvârşite de minori în oraşe.

Consumul de alcool joacă un rol important în determinarea generării infracţiunilor. El stă la baza cazurilor de lovituri cauzatoare de moarte (88%) şi a cazurilor de viol (55%). Mai mult de 1/3 din omorurile comise de minori s-au produs sub influenţa alcoolului.

Note:

1              G. A. Theodorson, A. G. Theodorson, A Modern Dictionary of Sociology, N.Y., Thomas and Growell Company, 1969, apud. Dan Banciu, Sorin M. Rădulescu, Marin Voicu, Introducere în sociologia devianţei, Ed. şt. şi encicl., Buc., 1985, p. 56.

2              Jean Carbonnnier, Sociologie juridique, Paris, Armand Colin, 1972, apud Dan Banciu, Sorin M. Rădulescu, Marin Voicu, op. cit., p. 57.

3              J. Szczepanski, Introd. în sociologie.

4              J. Cazeneuve, Les pouvoirs de la television, Paris, Gallimard, Idees, 1970, p. 118.

5              D. Banciu, Sorin M. Rădulescu, Marin Voicu, op. cit., p. 57.

6              Sorin M. Rădulescu, Homo Sociologicus, p. 272.

7              Allan Horowitz, The Logic of Social Control, N-Y., 1990, apud S. M. Rădulescu, op. cit., p. 272.

8              Allan V. Horowitz, op. cit., p. 11, apud S. M. Rădulescu, op. cit., p. 273-274.

9              Marshall B. Clinard, Robert F. Meier, Sociology of Deviant Behaviour, N.Y., Montreal, London, 1979, apud. S. M. Rădulescu, op. cit., p. 19.

10            Sorin M. Rădulescu, Homo Sociologicus, Şansa, Buc., 1994, p. 34.

11            Albert K. Cohen, The Elasticity of Evil : Changes in the Social Definition, apud. S. Rădulescu, op. cit., p. 34.

12            C. Zamfir, L. Vlăsceanu, Dicţionar de sociologie, p. 168.

13            P. A. Sorokin, The Sociology of Revolution, N.Y., 1967, apud Sorin M. Rădulescu, op. cit., p. 35-36.

14            Ibid.

15            N. Goodman, op. cit., p. 144-145.

16            Ibid.

17            N. Goodmann, op. cit., p. 147.

18            N. Goodman, op. cit., p. 149.

19            N. Goodman, op. cit., p. 150.

20                  M. Cernea, op. cit., p. 69.