Contribuţia Virginiei Satir Virginia Satir consideră necesară parcurgerea a trei paşi pentru a declanşa

creşterea personală. Primul pas se referă la promovarea unei comunicări oneste, raportate la sine şi la celălalt, al doilea este legat de modul în care

se iau deciziile în familie, şi anume prin comportamente de explorare şi negociere cu evitarea coerciţiei, şi al treilea pas subliniază conştientizarea

diferenţierii ca element necesar în procesul de creştere.

Virginia Satir (1916-1988) a fost un exemplu de utilizare a propriilor resurse în demersul de vindecare terapeutic. De fapt, vindecarea la Satir capătă accente specifice prin felul în care priveşte problema. Ea a fost cunoscută drept un Cristofor Columb al terapiei de familie. A învăţat într-o manieră experienţială şi a apelat de multe ori la experienţa sa directă cu clienţii pentru a-şi aprofunda viziunea asupra schimbării. Sistemul Satir aşa cum este numit astăzi, are rădăcini puternice în comunicare. Pentru toţi cei care i-au urmărit înregistările intervenţiilor sau au participat la work-shopuri organizate de ea, a fost mai mult decît evident că abordarea Virginiei Satir este profund umanistă, experienţială, de scurtă durată, strategică, structurală şi mai mult decat atat, creativă, activă şi caldă.

Ţinta principală a sistemului Satir este o stimă de sine crescută, urmărindu-se congruenţa, armonia minte-corp-spirit în condiţiile hic et nunc. O comunicare explicită reflectă o stimă de sine ridicată. Congruenţa nu este atat un fel de a vorbi cat un fel de a fi. Ea solicită respect de sine şi pentru celălalt şi presupune depăşirea nivelului cognitiv, înţelegerea afectelor şi sentimentelor cu orientare concomitentă spre acţiune. Această abordare activă pentru obţinerea congruenţei presupune obţinerea sinergiei minte-corp- spirit aşa încît resursele personale să fie accesate uşor în funcţie de provocările vieţii.

In general, terapeuţii formaţi în sistemul Satir privesc comportamentul ca fiind conectat cu imaginea de sine a persoanei. Comportamentul are un scop şi indiferent de cat de disfuncţional apare celor din afară, el are o valoare pentru persoana care îl dezvoltă. Nu problema este importantă, ci felul în care persoana se adaptează la ea. Acest proces de adaptare este influenţat de nivelul stimei de sine. Toţi oamenii se nasc cu dreptul la o stimă de sine ridicată şi cu resursele necesare pentru creştere şi schimbare. Fiecare persoană are o esenţă, un spirit unic. Accesarea acestui loc magic, interior, promovează creşterea personală şi o stimă de sine ridicată.

Virginia Satir a acţionat ca terapeut spre creşterea gradului de conştientizare şi acceptare şi externalizarea conflictului asociat dorinţelor nestăpînite. Atunci cand experienţa interioară a clientului este externalizată apare o noua perspectivă, oferindu-i clientului o temă de studiu, de meditaţie dar şi interacţiune. Satir a fost extrem de creativă în demersul său de a transforma constructe emoţionale şi cognitive în oportunităţi pentru schimbare, şi mai mult, şi-a implicat propriul eu în acest demers, depaşind atitudinea de observator neutru specifică terapeuţilor contemporani ei. Ea s-a orientat, astfel, mai mult spre modele de acţiune decat spre modele verbale. Instrumentele create de ea, folosind simbolul şi metafora au fost: "self-esteem tool kit" (Satir, Baumen, Gerber & Gomori, 1991), "Comunication Stances" (Satir, 1988), jocul de rol, mai ales ca parte a sculpturilor

familiale (vor fi prezentate în a II-a partea a lucrării). Ele au revoluţionat activitatea terapeutică şi folosirea lor solicita abilităţi specifice din partea terapeuţilor care doreau să se formeze în sistemul Satir, legate de inventivitate, spontaneitate, congruenţă, creativitate. Virginia Satir considera că elementul esenţial de care are nevoie un terapeut nu este puterea de expertiză sau erudiţia ci umanismul, iar dezvoltarea lui este o provocare de o viaţă (Satir & Baldwin, 1983).

Rezultatele obţinute prin implicarea selfului terapeutului în intervenţie sunt într- adevăr uimitoare dar şi preţul este unul pe măsură: "Terapia este o experienţă intimă. Pentru ca oamenii să crească şi să se dezvolte, ei au nevoie de capacitatea de a se deschide, de a-şi permite această deschidere. Pe de altă parte, aceasta îi poate face vulnerabili….Schimbarea este minimă, sau inexistentă în absenţa asumării acestei vulnerabilităţi atat de către pacient cat şi de terapeut" (Baldwin & Satir, 1987, pg.21). Terapeutul are nevoie de un nivel înalt de maturitate emoţională, auto-conştientizare şi autoacceptare pentru a fi sincer emoţional şi pentru a oferi un răspuns competent clienţilor lor.

http://www.satirinstitute.org/index.php

Interviu Virginia Satir

Principiile fundamentale ale terapiei