CONTRAATAC - adrianbotez.euadrianbotez.eu/rvista contraatac/revista contraatac, nr. 38.pdf ·...

1

COLEGIUL TEHNIC „GHEORGHE BALŞ”-ADJUD

CONTRAATAC

Revistă de educaţie, cultură, literatură şi atitudine, pentru elevi şi profesori - îndreptată împotriva prostului-

gust, imposturii şi agresiunii imoral-antiartistice

-apariţie semestrială-

TUDOR ARGHEZI BĂTĂLIA DE LA MĂRĂŞEŞTI ION PACHIA-TATOMIRESCU

(1880-1967) (6-16 AUGUST 1917) (n. 1947)

Anul XVII, nr. 38, Iunie 2017

2

CUPRINS

I-ANUNŢURI ŞI COMUNICATE……………………………………………………………………………………………………………….3

1-O formidabilă descoperire a unui mare român, trecută cu vederea de manualele noastre şcolare, de Istorie………………………….......3

2-Ne pregătim de un nou război mondial…?!..........................................................................................................................................................5

II-CETATEA DACO-VALAHĂ. OAMENI, VOCI, AUTORITĂŢI………………………………………………………………………….7

1-doar o vorbă să-ţi mai spun - Mari premii literare, pentru cei fără operă – de Liviu Ioan STOICIU………………………………………..7 2-din inimă: Poezia doamnei LIGYIA DIACONESCU - Montréal/CANADA ………………………………………………………………….8

3-gândurile lui ioan de australia – Poeme şi studii mitologice, de Ioan MICLĂU-“Gepianul”, Cringila/AUSTRALIA……………………..11

4-atitudini – a-SCRISOAREA ADRESATĂ PARLAMENTULUI ROMÂN – de Dina CUVATA, Republica Macedonia………………14

b-“…Să schimbi lumea numai cu puterea gândului…” – de prof. univ. dr. Florentin SMARANDACHE, New Mexico/SUA…18

III-EVOCĂRI, RECULEGERI, COMEMORĂRI ……………………………………………………………………………………………..20

1-BĂTĂLIA DE LA MĂRĂŞEŞTI (6-16 august 1917) – şi Pacea de la Buftea – text evocator şi selecţia documentelor, de Adrian Botez.20 2-Războiul de Independenţă al României (1877-1878) …………………………………………………………………………………………..25

3-TUDOR ARGHEZI: 50 de ani de la dispariţia autorului “cuvintelor potrivite”/re-îndumnezeite..................................................................30

4-70 de ani de la o apariţie terestro-astrală, în zona “Piramidei Extraplate”: enciclopedistul olteano-timişorean

ION PACHIA-TATOMIRESCU.............................................................................................................................................................................36

IV-EDUCAŢIA, CREŞTINISMUL/ORTODOXIA ŞI MĂRTURISIREA ADEVĂRULUI………………………………………………68

- Adevărul despre PILAT DIN PONT – de Adrian BOTEZ...............................................................................................................................68

V-POEZIE/CREAŢIE TÂNĂRĂ........................................................................................................................................................................36

1-consacrarea tinereţii: VALERIAN CĂLIN, absolvent al C.T. “Gh. Balş”-Adjud şi PATRICIA OANA BOTEZ, Cluj-Napoca………….61

2-porni luceafărul...: DEBUTEAZĂ: Andreea HÂRJANU (XI E); REVIN: Cosmin LUCA (X E), Alexandra PAVEL (X E), Anca STOICA

(XI F)........................................................................................................................................................................................................................76

VI-MODELELE CETĂŢII VALAHE ORFICO-ARMONICE......................................................................................................................81

-„voluptos joc cu icoane...”: Eugen EVU (Hunedoara), Nicolae N. NEGULESCU (Bucureşti), Constantin STANCU (Haţeg), George ANCA

(Bucureşti), Andana CĂLINESCU (Bucureşti), Elisabeta IOSIF (Bucureşti), Virgil CIUCĂ (New York/SUA), Dumitru ICHIM (Kitchener, Ontario/CANADA), Ioan GÂNDU (Bucureşti), Octavian CONSTANTINESCU (Buzău), Constantin MARAFET (Rm. Sărat), Ionuţ

CARAGEA (Oradea), Liviu-Florian JIANU (Craiova), Marian ILIE (Buzău).................................................................................................77

VII-DACO-VALACHICA.....................................................................................................................................................................................101

a-ROMÂNIA E CHEMATĂ, DIN NOU, SĂ FACĂ ISTORIE, de cercetător George Liviu TELEOACĂ, Bucureşti/ROMÂNIA......101

b-DRAGOBETELE DACIC, de Adrian BOTEZ..........................................................................................................................................107

VIII-RECENZII, ANALIZE - meditaţii asupra unor cărţi şi asupra unor oameni – recenzează: Constantin STANCU (Haţeg) şi Eugen

DORCESCU (Timişoara)………………………………………………………………………………………………………………………….109

IX-ORFEU – TAUMATURGUL; POEZIE, TRADUCERI, TRANSPUNERI …………………………………………………………….126

1-Gabriela PACHIA traduce, în engleză, din sonetele lui Adrian BOTEZ; ……………………………………………………………………126

2-Dina CUVATA – transpune, în aromâneşte: a-poeme de DIMITRIE BOLINTINEANU; b-sonete de Adrian BOTEZ…………………..128

X-Pagina profesorului: 1-VIAŢA SPORTIVĂ – de prof. drd. Marian DRĂGHICI, C. T. “Gh. Balş”-Adjud; 2- NUMERE COMPLEXE,

CUATERNIONI ŞI OCTONIONI – de prof. Gabriela CÂMPEANU, C.T. “Gh. Balş”-Adjud…………………………………………….138

XI-„NECAZURI” ŞI...UMOR!..............................................................................................................................................................................141

1-Un elev “năcăjit”… ……………………………………………………………………................................................................................141

2-Ironia sorţii, de Adrian BOTEZ……………………………………………………………………………………………………………141 3-diverse pentru…”diverşi”!.............................................................................................................................................................................142

XII-DIVERSE…DIVERSIFICATE! : 1-Întâmplări stranii…din/dinspre lumea aceasta?; 2-Atacul cerebral vascular – şi o metodă de

salvare, din medicina chineză!; 3-20 DE LUCRURI MAI PUȚIN ȘTIUTE DESPRE ROMÂNIA, de Sorin TUDOR…………………146

NOTĂ: Semnatarii articolelor răspund, personal şi integral, de conţinutul respectivelor materiale!!!

SPONSOR UNIC AL ACESTUI NUMĂR DE REVISTĂ (sponsor căruia îi aducem, şi pe această cale, mulţumirile noastre): PRIMĂRIA

MUNICIPIULUI ADJUD

3

motto-ul revistei “contraatac”

„NU EXISTĂ ALT IZVOR DE AVUŢIE DECÂT MUNCA, FIE ACTUALĂ, FIE

CAPITALIZATĂ, SAU SUSTRAGEREA, FURTUL. CÂND VEDEM MILIONARI FĂCÂND

AVERE FĂRĂ MUNCĂ ŞI FĂRĂ CAPITAL, NU MAI E ÎNDOIALĂ CĂ CEEA CE AU EI, A

PIERDUT CINEVA. Mita e-n stare să pătrunză orişiunde în ţara aceasta, pentru mită capetele cele

mai de sus ale administraţiei vând sângele şi averea unei generaţii. OAMENI CARE AU COMIS

CRIME GRAVE SE PLIMBĂ PE STRADE, OCUPĂ FUNCŢIUNI ÎNALTE, ÎN LOC DE A-ŞI

PETRECE VIAŢA LA PUŞCĂRIE. (…) JUSTIŢIA, SUBORDONATĂ POLITICII, A DEVENIT O FICŢIUNE. (…)PARTIDELE, LA

NOI, NU SUNT PARTIDE DE PRINCIPII, CI DE INTERESE PERSONALE , CARE CALCĂ

FĂGĂDUIELILE FĂCUTE NAŢIEI ÎN AJUNUL ALEGERILOR ŞI TREC, TOTUŞI, DREPT

REPREZENTANŢI AI VOINŢEI LEGALE ŞI SINCERE A ŢĂRII. CAUZA ACESTEI ORGANIZĂRI STRICTE E

INTERESUL BĂNESC, NU COMUNITATEA DE IDEI, ORGANIZARE EGALĂ CU ACEEA A PARTIDEI

ILUSTRE MAFIA ŞI CAMORRA, CARE MIROASE DE DEPARTE A PUŞCĂRIE”

(cf. MIHAI EMINESCU – art. [Domnul Simeon Mihăilescu publică…] – Timpul, 18 aprilie 1879).

***

POŞTALION ROMÂNESC (sec. al XIX-lea)

I-ANUNŢURI ŞI COMUNICATE

I-O FORMIDABILĂ DESCOPERIRE A UNUI MARE ROMÂN,

TRECUTĂ CU VEDEREA DE MANUALELE NOASTRE

ŞCOLARE, DE ISTORIE…

Românul ALEXANDRU BUSUIOCEANU – a promovat istoria și cultura românească în Spania.

ALEXANDRU BUSUIOCEANU a găsit însemnele dacilor pe stema regilor catolici și vorbește în

scrierile sale despre împărații daci care au distrus Imperiul roman. ALEXANDRU

BUSUIOCEANU este un român, poet, eseist, cronicar, traducător, diplomat și, dintr-o întâmplare istoric.

S-a născut în 1896 și avea să moară în 1961, în exil, la Madrid.

După ieșirea României din neutralitate, BUSUIOCEANU s-a înrolat voluntar în Primul Război Mondial,

deoarece își dorea, cu ardoare, să participe la Marea Unire.

Imediat după război, a început să scrie la “Arena” (Iași), la “Luceafărul”, la “Lamura” și “Dacia”,

ultimele două conduse de Vlahuță. În 1921, a întemeiat, împreună cu Nichifor Crainic, Cezar Petrescu și

Lucian Blaga, revista “Gândirea”, care va avea o influență culturală considerabilă, în România

interbelică.

După un doctorat, susținut la Viena, sub îndrumarea lui J. Strzygowski, s-a ocupat de expertiza colecției

de artă a Familiei Regale Spaniole, stabilind paternitatea celor nouă tablouri ale lui El Greco, aflate, pe

atunci, în numita colecție, și a organizat expoziția internațională de la Paris, din 1937.

4

Deja o somitate, considerat unul dintre cei mai mari critici de artă din lume, pleacă în 1942, ca atașat

cultural, la Madrid. Venirea comuniștilor la putere avea să-l facă să nu-și mai poată niciodată revedea

familia, rămasă în țară.

ALEXANDRU BUSUIOCEANU OBȚINE INTRODUCEREA STUDIULUI LIMBII ROMÂNE,

CA MATERIE OBLIGATORIE, ÎN ȘAPTE FACULTĂȚI SPANIOLE!!!

Va înființa o catedră de Limbă și Literatură Română la Universitatea de acolo, pe care o va păstra până la

moarte. Patriot tot până la moarte, înființează și Institutul Român de Cultură din Madrid, publică și

susține conferințe despre artă și literatura română, obține introducerea studiului Limbii Române ca

materie obligatorii în șapte facultăți spaniole… Primul său volum de poezie, scris în limba spaniolă –

“Poemas patticos”, 1946, are parte de recenzii superbe, criticii considerându-l cel mai bun poet de limbă

spaniolă al momentului. De la Madrid, corespondează cu marii exilați romania: Eliade, Cioran, Vintilă

Horia, Monica Lovinescu…

Preocupat, tot timpul, să caute urme românești, i-a fost elev și, apoi, prieten, lui Vasile Pârvan, inclusiv

în lucrul din arhivele spaniole, patria împăratului Traian.

ALEXANDRU BUSUIOCEANU avea să descopere și să publice, în 1952, în revista “Destin”,

fragmente despre istoria și miturile dacice și getice, care aveau să-l facă pe Mircea Eliade să-i scrie de la

Paris:

“Confiscați cum suntem, toți, de treburi și nevoi personale, ni se întâmpla adesea să trecem pe lângă

opere excepționale, fără să le vedem… De-abia astăzi, spre rușinea mea, am citit studiul D-tale din

<<Destin>> și nu mă pot împiedica să nu-ți scriu aceste câteva cuvinte de mulțumire și de felicitare.

Studiul este pur și simplu extraordinar. Deschide perspective nebănuite în înțelegerea și valorificarea

miturilor istoriografice medievale și nu numai la noi, adică în Europa“.

Eliade îl indemna să-și traducă descoperirea în franceză și să o publice apoi în “Revue de Culture

Europeenne”.

BUSUIOCEANU avea să-i mulțumească pentru interes, dar îi propune să găsească o altă revistă, pentru

că avusese o experiență nefericită cu un alt text de-al lui, publicat în Revue, pe care-l citise plin de greșeli

și contrasensuri.

Capitolele pe care le-a scris, în decursul mai multor ani de trudă, aveau, însă, să vadă lumina tiparului,

într-o ediție completă, abia în 1985, în România comunistă. Volumul apărea la Editura Meridiane, sub

îngrijirea lui Dan Slusanschi, căruia îi datorăm această reușită în vremuri total potrivnice unei astfel de

întreprinderi.

DE CE CELE DESCOPERITE DE BUSUIOCEANU ÎN ARHIVELE SPANIOLE SUNT

EXCEPȚIONALE?

Pentru că, ștergând praful de pe confuzia făcută între geți și goți, trecând prin Herodot, Platon, Strabon,

Seneca, Iorga sau Pârvan, până la Orosius, Alfonso el Sabio, Rodrigo Jimnez de Rada, Martin din Dumio

sau dacul Nicetas din Remesiana, arată cum numele lui Zamolxis, Deceneu, Burebista și Decebal sunt

intrate în legenda universală.

DACI SAU CARPI DE ORIGINE SE SUCCED FĂRĂ ÎNTRERUPERE LA CÂRMA

IMPERIULUI ȘI CONSTITUIE O ADEVĂRATĂ DINASTIE, CEA DINTÂI DINASTIE

DANUBIANĂ ÎN IMPERIUL ROMAN

Dacii liberi, rămași în jumătatea țării neocupate de romani, împreună cu goții sau fără ei, trec deseori

Dunărea, iar odată cu sfârșitul secolului al III-lea, în timpul ascensiunii anarhice a provinciilor, rolul

dacilor devine foarte important. Puțini istorici dau importanță faptului că, timp de patru decenii (286

– 324)…:“DACI, SAU CARPI DE ORIGINE, SE SUCCED, FĂRĂ ÎNTRERUPERE, LA CÂRMA

IMPERIULUI ȘI CONSTITUIE O ADEVĂRATĂ DINASTIE, CEA DINTÂI DINASTIE

DANUBIANĂ ÎN IMPERIUL ROMAN” (Ibidem, pag.207).

5

Țărani și ciobani, aleși prin voința legiunilor, AJUNG ÎMPĂRAȚI AI IMPERIULUI AI CĂROR

DUȘMANI ERAU (cf. Dacians simbol in Coat of Arms of Spanish Monarch). Maximian Galerius, spre exemplu, crescut în cultul lui Zamolxis, asemeni mamei lui, ajuns cezar și, apoi, împărat - A FOST CHIAR PE PUNCTUL DE A SCHIMBA NUMELE IMPERIULUI

ROMAN, ÎN CEL DE IMPERIU DACIC.

În secolul al XIII-lea, geții, cu Deceneu, Zamolxis, Burebista și ceilalți erau “la ei acasă în Spania și numele lor putea înnobila numele oricărui rege” (Al. Busuioceanu, Zamolxis, pag. 184, Editura

Meridiane, București, 1985).

ALONSO DE CARTAJENA: REGII SPANIEI COBOARĂ DIN PRINCIPII GEȚI, DIN DACIA

Episcopul Alonso de Cartajena menționa, în vremea lui Enrique al IV-lea, sec. al XV-lea, că exista

explicația faptului că regii Spaniei coboară din principii geți, din Dacia, luându-și numele de la locul

unde trăiesc, doar pentru că e mai ilustru decât al strămoșilor.

DACII ÎN HERALDICA SPANIOLĂ

Mai mult, dacii au intrat în heraldica spaniolă: când a fost compusă stema regilor catolici, în secolul

al XV-lea, pe lângă acvilă, leul Leonului, Turnul Castiliei, au fost înscrise și însemnele personale ale

regilor, care să simbolizeze noblețea și dreptul lor la suveranitate. Jugul și săgețile, simbolurile dacilor.

Iar alături, simbolul major, nodul gordian retezat. Jugul, bogăția dacilor, cu mulțimea de vite de pe

malurile Dunării; nodul: mitul lui Alexandru Macedon/DACUL (Imperial), retezat de Jugul triumfului

getic.

Sfântul Isodor comenta dărâmarea Imperiului prin lovitura dacilor:

“Roma însăși, învingătoarea tuturor popoarelor, a trebuit să slujească supusă și să primească jugul

triumfului getic” (Ibidem, pag. 212).

(…)„Zamolxis, zeul carpatic al nemuririi, coboară în cronicile spaniole până la rangul de

filozof, sau se disimulează sub nume deformate, în care nu mai poate fi recunoscut; DAR

MITUL RĂMÂNE NEDESPĂRȚIT DE LEGENDA DACICĂ, așa cum i-a impresionat ea pe

antici și a trecut pe sub pana scriitorilor hispanici”, conchide ALEXANDRU

BUSUIOCEANU, la finalul excepționalului său studiu. sursa: românia breaking news.ro (material trimis de dl Virgil CIUCĂ)

***

II-NE PREGĂTIM DE UN NOU RĂZBOI

MONDIAL…?!

ANUNŢ OFICIAL: COREEA DE SUD CREEAZĂ O ECHIPĂ DE COMANDO, CARE ARE

MISIUNEA DE A-L UCIDE PE PREŞEDINTELE NORD-COREEAN KIM JONG UN ŞI PE

PRINCIPALII SĂI LIDERI MILITARI, ÎN EVENTUALITATEA UNUI RĂZBOI

“Formarea unităţii militare, programată iniţial pentru 2019, a fost decalată pentru acest an, pe fondul

atitudinii tot mai războinice a Coreii de Nord, a confirmat, luni, pentru Financial Times, Ministerul Apărării

6

de la Seul.Echipa de comando, din care vor face parte până la 2.000 de militari, va fi alcătuită pe modelul

forţelor speciale din SUA, potrivit agenţiei de presă sud-coreene, Yonhap. Ministerul Apărării a declarat că

echipa face parte din măsurile mai ample, luate de Sud, în vederea consolidării forţelor militare sud-coreene,

în faţa agresiunii nord-coreene. Coreea de Sud îşi va consolida şi strategia, în caz de conflict, axată pe trei

piloni, care presupun atacuri preventive asupra instalaţiilor nucleare nord-coreene, doborârea rachetelor

balistice şi lansarea de contraatacuri aeriene, a adăugat ministerul citat”. sursa: Ziare.com (după Financial Times), Luni, 09 Ianuarie 2017

“Lucrurile par a se complica serios în Orient. Surse militare susţin că armata chineză a mutat în jur de

150.000 de militari şi tehnică de luptă la graniţa cu Coreea de Nord, după ce americanii au dislocat, în

apropiere, un mare grup naval. Totul, pe fondul atacului american din Siria, care a fost resimţit şi

economic, prin scăderea burselor.Armata Chinei a transferat în jur de 150.000 de militari, la graniţa cu

Coreea de Nord, trupe împărţite în două grupuri, pregătite pentru situaţii neprevăzute. Motivul se pare

ca ar fi legat de <<opţiunile militare>> ale SUA, cum ar fi atacurile asupra Coreii de Nord,

asemănătoare cu atacul pe care SUA l-au făcut în Siria, vineri, când au lansat 59 de rachete de

croazieră, asupra bazei militare a Damascului, potrivit agenţiei de ştiri Chosun”.

sursa: Stiripesurse.ro, 11 Aprilie 2017

“Criza din Coreea. RUSIA ȘI CHINA AU TRIMIS TRUPE LA GRANIȚA CU COREEA DE NORD”.

sursa: libertatea, 20 aprilie 2017

“Locuitori din Orientul Îndepărtat al Rusiei au relatat, citați de unele media locale, că au văzut

echipamente militare desfășurate spre granița cu Coreea de Nord. Informațiile au survenit în contextul

escaladării tensiunilor dintre Coreea de Nord și SUA, din cauza programului nuclear al Phenianului”.

sursa: AGERPRES, vineri, 21 Aprilie 2017 “Ministrul sud-coreean de externe Yun Byung-se a avertizat comunitatea internaţională să nu se

grăbească să reia dialogul cu Coreea de Nord, înainte de a-i verifica intenţiile, transmite

Yonhap.

Adresându-se Consiliului de Securitate al ONU, reunit vineri la nivel de miniştri, Yun a arătat

că Phenianul nu este interesat de denuclearizare, ci de recunoaşterea ca putere nucleară, în

vederea unor <<negocieri de dezarmare>>”.

surse: stiripesurse.ro, 1 Mai 2017 ***

7

II-CETATEA DACO-VALAHĂ. OAMENI,

VOCI, AUTORITĂŢI

1-doar o vorbă să-ţi mai spun

MARI PREMII LITERARE PENTRU CEI FĂRĂ OPERĂ

A nedumerit breasla scriitoricească din lume alegerea Academiei suedeze, de a acorda, anul

trecut, Premiul Nobel pentru Literatură unui „mare artist”, cântăreț, compozitor, muzician, Bob Dylan

(Robert Allen Zimmerman), care-și scrie singur versurile — „pentru crearea de noi expresii poetice în

cadrul marii tradiții a cântecului american”. Sau e un poet care-și cântă versurile? Bob Dylan e cântăreț vocal, dar cântă și la muzicuță, chitară, chitară bas, pian și orgă electronică și are zeci de albume,

„înregistrări live” și compilații. Nu are însă și operă literară. Penibil, Bob Dylan nu a fost prezent la

banchetul din 10 decembrie 2016, dat în cinstea câștigătorilor premiului Nobel. În 2 aprilie 2017, s-a

anunțat că: “În trecere prin Suedia, între două cântări, Bob Dylan şi-a ridicat Premiul Nobel: medalia şi

diploma. Pentru a intra în posesia banilor, e nevoie de un discurs de mulţumire… Bob Dylan avea

programate două concerte la Stockholm. Cântăreţul a cerut ca ceremonia să fie una intimă, iar presa să

nu aibă acces. Ceremonia a fost atât de intimă, încât s-a aflat despre ea că a avut loc de la unul dintre

membrii Academiei, Horace Engdahl care, întrebat de o televiziune suedeză dacă Dylan şi-a ridicat

distincţia, a răspuns monosilabic: <<Da>>. Pentru Premiul Nobel, lui Bob Dylan i se cuvine şi suma de

830.000 de euro, însă va primi aceşti bani doar dacă rosteşte un discurs de mulţumire în faţa Academiei,

până la data de 10 iunie (când se împlinesc şase luni de când i-a fost decernat premiul)”… Câtă

aroganță! Sigur, Academia suedeză își merită soarta, s-a făcut iar de râs (de mulți ani, cei ce primesc

premiul Nobel pentru literatură sunt contestați). Pentru un scriitor adevărat, impus ca valoare universală,

premiul Nobel, cu cei 830.000 de euro, înseamnă un capăt de lume. Pentru un celebru cântăreț-textier

multimilionar, din afara literaturii, nu înseamnă mare lucru.

În ziua în care scriu aceste rânduri, îmi e dat să citesc pe internet — atent la instituția premiilor

literare acordate în fascinanta noastră Românie, că „Marele Premiu pentru Poezie” al Festivalului

Internațional <<Nichita Stănescu>>, ajuns la a XXIX-a ediție (28-31 martie 2017), patronat de Eugen

Simion, a fost acordat… lui Mircea Ionescu-Quintus! Scriitorul, ajuns la venerabila vârstă de 100 de ani,

este apreciat de iubitorii de literatură, mai ales pentru epigramele sale. Președintele juriului,

academicianul Eugen Simion, a precizat că laureatul actualei ediții a festivalului este un scriitor reputat,

care abordează un gen considerat de divertisment, deși are o tradiție puternică în literatura română –

epigrama: „Românii au umor, au ironie – vezi Caragiale, ploieștenii excelează prin asta, iar Nichita

Stănescu, de care se leagă momentul de astăzi, a adus o nuanță: râsul-plânsul. Și aceasta are o tradiție

românească. Eu am descoperit că până și cronicarii noștri, care se văietau că bietul om este sub vremi,

aveau acest sentiment”, a precizat academicianul Eugen Simion. Câștigătorul Marelui Premiu

<<Nichita Stănescu>>, acordat de Consiliul Județean Prahova, a mărturisit că a semnat <<trei volume

de poezie modeste>> şi că, de 80 de ani, scrie epigramă. Nu mai pun la socoteală că Mircea Ionescu-

Quintus e președintele de onoare al PNL (adică e un politruc) și că a fost „colaborator”, să nu zic turnător

plătit, la Securitate. Personal, sunt stupefiat — să acorzi Marele Premiu pentru Poezie al Festivalului

8

Internațional „Nichita Stănescu” unui… scriitor fără operă, care de 80 de ani nu scrie decât epigramă…

Nu știu ce valoare are acest premiu (susținut de Consiliul Județean Ploiești). La nivelul României, era

normal să primească un asemenea mare premiu pentru poezie un epigramist cunoscut, din partea fostului

președinte apolitic al Academiei Române, dacă Premiul Nobel pentru literatură a fost acordat de

Academia suedeză unui cântăreț-textier cunoscut. Ce naiba ni se întâmplă? Ne plângem că subcultura

triumfă prin divertisment (semn că relativizarea postmodernă are sens), am ajuns să o și premiem? Boala

globalizării la nivel elitist are efecte secundare nebănuite.

Au vreo legătură premiile literare pomenite și cu corectitudinea politică…?

Liviu Ioan STOICIU, Bucureşti/ROMÂNIA

***

2-din inimă:

LIGYA DIACONESCU – “DIN INIMĂ”: POEME

DOR…DE PÂINE

Ascultă cum se coace grâul

Prin Bărăgan în şoapte albastre

În ţara Sfântă, România

Dovada repetării nostre

Eroii s -au jertfit prin vremuri

Pentru o pâine strămoşească

Urmaşii să respire liberi

Mai sus de Dunărea albastră

Mirosul pâinii aburinde

Ce-i coaptă- n ţest, din lutul ţării

Mă înconjoară-n dor ce curge

Peste ocean , în miezul verii

***

PÂINEA VIEŢII

Mirosul cald prin amintire

Mă poartă-n România mamă

Mie dor de pâinea aburindă ,

De Dunăre de bună seamă

Mă cheamă masa- îmbelşugată,

Mirosul spuzei părinteşti,

De pâinea vieţii nviforată

De ţara plină de poveşti

*

Sărutul câmpului blând, cântă

Cald, prin istorii, amintirea

Şi-mbălsămaţi cu vinul roşu

Prin pâine sărutăm iubirea

Iubirea lui IISUS, DE VEACURI

Şi viaţa cea din veşnicie

Împărtăşiţi cu pâinea vieţii

Din dragoste şi din iubire

IUBINDU-NE

Scumpului meu soţ, Traian (plecat prea devreme dintre noi)

Pe când priveam spre frunzele râzânde Care pluteau pe-un vânt înşelător

9

Mă întrebăm de oare-mi vei recunoaşte gândul

Într-un tablou al vieţii plin de dor

În murmur de izvoare suspinânde

Prin taina toamnei plină de belşug

M-ai regăsit şi-n vorbele cărunte

M-ai sărutat pe suflet, în amurg

***

Eram trecuţi de prima tinereţe

Încă frumoşi, îmbălsămaţi de dor

Şi-nlănţuiti de vreme prin iubire

Nespusă, dar simţită până-n zori

Prin aripi de trăiri adânc ascunse

Mi-ai spus că mă iubeşti din alte lumi

Şi vom pleca cu sufletele-ncinse

Iubindu-ne profund, ca doi nebuni

DORUL

Ţi-am trimis dorul la poartă

Să pătrundă printre flori

În miros de iasomie

Să mă visezi până-n zori

Să valseze printre şoapte

Să zburzi însetat în zori

Spre al meu chip pana-n noapte

Sorbind iubirea-n fiori

Ai venit, chip de lumină

În raze de primăvară

Să mă mângâi cu privirea- ţi

Să mă ceri la mama-n seară

Greu e dorul, bată-l vina

Multe inimi îmbătând

Şi unind într-o iubire

Sufletele-n prag, arzând

Nuntă mare – n poieniţă

Dorul a încins pe seară

Din dorinţă de guriţ ă

Unind inimi iar şi iară

***

COLUMNA ROMÂNISMULUI

Columna românismului mi-e vatră

Un Decebal, Traian, război şi pace

Un suflet zămislit de la Zamolxis

Şi şlefuit de mii de ani încoace

Columna românismului mi-e gândul

Lăsat ca moştenire de Mihai,

De Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare

Ce-au apărat cu sânge-al nostru plai

Columna românismului-i iubirea

De casă, sat , iubită şi de dor

Şi Dumnezeu care-mi dă fericirea

Spre tot ce-i românesc , prin cald fior

***

3-gândurile lui ioan de australia

COȚOFANA sau COMEDIA METAFOREI INFINITE

(continuare:)

”...,Vai, mulțimea-aripată stă pitită pe sub

cioturi,

Și în văi, pe sub mlădiș, la secate de-apă ochiuri,

Unde, în zadar încearcă vre un strop de apă

dulce,

10

Ori pe mușchiul moale, verde, capul ostenit să-l

culce;

Amorțit le este glasul iar simțirea de-ntristare,

Zgribulind și-nfometate au uitat de-a lor cântare;

Noaptea-i neagră, Luna-i tristă, iar pe dealuri

lupii urlă,

Visând o oiță grasă, rătăcind de la vre-o turmă;

Doar într-un târziu se-aude Huhurezu-n note

triste:

”Hu-hu-hu, dragi aripate, vă făcurăți comuniste!”

Cucuveaua cobea tragic, dintr-un arbor

scorburos;

Picotind pe-o uscătură Gaița se căina că-i e

capul dureros,

Numai Mierla nu își lasă obiceiul ei artistic,

Șuierând spre dimineață cu-al ei viers duios și mistic;

Cioara se trezi și prinse a destăinui la Cuc,

Nepăsarea Coțofanei de cărările ce-apuc,

Aste mândre aripate de sub a cerului boltă,

Și-i mărturisește-n taină, că-i pornită pe revoltă:

”Opozant, Corbul se știe a fi bun, da-i muieratic,

Uită slujba, când vre-o brună ciripind cu glas

molatec,

Pe aceeași creangă vine și începe să suspine;

Chiar deunăzi la Consiliu privea galeș înspre

mine!”

” Lucru bun, de-l duci spre țintă, - zise Cucu

filozofic -,

E-o metodă comunistă, sfârșit sigur catastrofic

Coțofanei, ce sucise calea unui întreg codru,

Iar acum se-nfruptă lacom cu o inimă de lotru.

Astfel, ne-nțelegeri grave se născură-n

colectivă,

Căci, deși-și ziceau tovarăși, membrii nu au

deopotrivă,

Beneficiul din hambare și zadarnic cei mulți luptă,

Că tot cele răpitoare dețin funcții și se-nfruptă.

Dar ce freamăt se aude, chiar când raza

aurie,

Soarele și o aruncă peste veșteda câmpie,

Sângerând la orizonturi ceața zării nesfârșite!?

Se-aud strigăte de luptă, voci sinistre, răgușite,

Cânturi ce aduc a vaiet și a țipăt de durere!

Întreg Codrul se deșteaptă după-atât amar de

vreme;

Rasa cea înaripată observă că-i înșelată,

Și spre vila Coțofanei, unde hoața se desfată,

Mari mulțimi de cântărețe – cetățeni de codru

verde,

Se îndreaptă cu urgie, fără vreme a mai pierde.

Ciocârlia se-nălțase pân la raza cea de soare,

De unde a ei cântare, supremă și-nălțătoare,

Se revarsă ca și Duhul biblicei Bunei-Vestiri,

Umplând lumea de speranțe, inimile de iubiri;

Rândunicile vin stoluri, încadrând un Cocostârc,

Vrăbiile vin pe-alături, însă cu același sârg;

Prepelița își luase puii mărișori și-n grabă

Se-ndrepta să pedepsească hoața care cuibu-i

pradă.

Văzând Gaița revolta, simțind încă-acele

ciocuri,

Ce primi la curtea hoaței, se-așeză-n primele

locuri

A mulțimii-nfuriate, ce-și vrea cuibul și cămara,

Înapoi să le posede, aruncând toată ocara

Pe cei ce strâmbară legea și-a dreptății cărăruie,

Ce-și ținuseră cuvântul doar pân-treptele să suie!

Se lărgea coloana luptei, căci din fiece poiană

Veneau sufletele sumbre cu-a lor cânturi de

dojană;

Voiau sânta libertate, independente să fie,

A-și orândui viața după gust și cu mândrie

De familie, de neam si de drag de Codru;

Doar familia unită redă vieții dor și modru!

Coțofanele viclene sistematic le-au strâns viața,

De li se scârbea să-nceapă a lor cânturi

dimineața,

Și nici ziua, și nici noaptea, doar în veșnice

gâlcevuri

Treceau timpul. Frați, vecini, prin tribunale,-

rele vremuri!

Marxiste ori nemarxiste, suflete străvechi de

glie,

Se ridică-ntr-o unire, dorind viață și frăție!

Coțofana și-a ei grauri auzind acea grozavă

Ridicare de mulțime ce se-ndreaptă spre

dumbravă,

O cuprind fiori de moarte, strigând celor

răpitoare,

Să zugrume și să ardă căci nu-i cale de scăpare!

Dar nici faptele nu-s date a sfârși fără

răsplată,

Astfel mândra Coțofană avea tragic să o pață,

Căci din zbor câzu în vrejul rugului ghimpos de

mure,

11

Unde se-ncâlci de aripi, ajungând să se zugrume.

Sfârșit brusc și trist, desigur, fără a da socoteala,

Prin ce văi și scorburi tainici își pitise-

agoniseala,

Ce-adunase multă vreme din cămara colectivă,

Si-avu grijă să nu lase vre un semn pe la arhivă!

Codrul curățat de râia astei filozofii false,

Era plin de veselie, însă ros și-n uscăciune tot

rămase

Deocamdată. În învălmășeală mare, vuind de

prin deal și vale,

Ciripiri de multe tonuri, nouă lume..., noi idei

electorale!

Tinerimea aripată, de-un curaj prin excelență,

Lua codrii-n stăpânire, cum îi avea din strămoși, Din câmpia cu-a ei râuri, până-n munții cei

stâncoși; Astfel neamul-aripat, a Naturii dragi artiste,

N-o să uite peste secoli farsa clicii comuniste;

Veselia și durerea se uneau cu-aceleași lacrimi,

Căci norodul, vechi cât codrul, regăsi vechile

datini,

Al său grai și cântec dulce de dumbrăvi și de

câmpie,

Unde rasa-aripată are rădăcina vieții și a

codrului frăție!

Dar cum codrul este încă pustiit și răvășit, De-al lăcustei dinte roșu, greul vieții n-a sfârșit! Vălmășeala păsărimii nici nu poate fi descrisă,

Lupta cea electorală cu-a ei vrăjbi e iar deschisă!

Iar aceleași Aripate se desbin în multe grupe,

Pretinzând cum fiecare, prin tradiții vechi,

trecute,

Au întâietate astăzi a domni peste Dumbravă;

Întocmind ad-hoc platforme cu mari planuri de

ispravă!

Ciripesc, zbiară, se luptă, fiecare se impune,

Pe când pustiitul Codru, stă sub pulberi de

răpciune;

Se așteaptă ploaie caldă peste rădăcini și muguri,

(Cum ar fi-n societate o credință și-a culturii

începuturi),

Iar izvoarele ce susur de cristal să-și aibă unda,

Ca-n alegeri Aripata, dreaptă să-și prezinte

runda!

Dar amarul greu se-ndreaptă a-l schimba în

miere dulce,

Când mărirea e cuțitul care-n suflete împunge,

A fi mari în lumea mică și-n viața de-o secundă,

Nelăsând dragostei calea înspre inimi să

pătrundă!

Preamărind încetineala, așezând-o fond de bază,

Corbul filozofa aprig cârâind peste dumbravă!

Aripatele cred iute mieroasa-i cârâială,

Ce vestea peste pădure noua lui orânduială;

Astfel din senin se-alege, pretinzând că toți îl vrură,

În cinstire să-l domnească dând a lor învestitură

Corbului, ce în grăbire mai scăpă din plisc o

mură,

Definind ideologia-i într-o formă mai profundă:

-Dragi surate Aripate, noi muncim, și prinși în

muncă,

Noi filosofăm cu fapte, multe-s de făcut în

luncă!

Însă liberă să cânte să se simtă fiecare,

Numai nu zoriți idea legii de privatizare!

-Auzi, frate, zise Cioara, rele să nu mai pățim,

Fii drăguț și ne arată, hrana cum o împărțim?

-Ah, tu, Cioaro, frumușico, tot la hrană te

gândești! Replică subțire Corbul – când din datini

strămoșești, E știut că-ntâi e neamul aripatei să-l cinstești; Greu din ceața comunistă mintea ți-o mai

descâlcești! -Să știi, Corbule c-ai farmec, unde ți-ai găsit

curator,

Așa iute, că deunăzi era-i mare administrator

Al cămării comuniste – zise Cioara cu mirare -,

Azi pricep a ta zăbavă ce-o faci spre privatizare;

Coțofana te-a uns bine, și numindu-l tip perfid,

Își declară și ea-ndată fondarea altui partid!

Cucul cel umblat prin lume, cu idei mai

democrate,

De era-ntre cele păsări cum era-ntre greci

Socrate,

Anunță că-n libertate Codrul poate a se divide,

Fără număr s-aibă-n ramuri și o sută de partide,

(Cum fac oamenii de astăzi – un partid pe orice

stradă),

Să aspire la putere chiar de fac mai multă pradă!

Ghionoaia de îndată vru partid arheologic,

Pupăza își și formase altul bacteriologic,

Gaița – pe cel al muncii, Ciocârlanul- țărănesc,

Liberal e Pițigoiul, toate vin, se definesc,

Încât greu e-a ține minte care cum se mai

numesc!

12

Corbul jubila-n plăcere: toate aduc fărâmițare,

Căci certându-se-ntre ele, eu îmi văd de înălțare;

În sfârșit, cu-a lui mândrie, acordându-și multă

fală,

Zise: - Împreună-n Codru verde avem linia

egală,

Cu reprezentanți de drepturi a cânta cu plin

mandat,

(Oamenii din lumea bună, asta o numesc senat -

).

Astfel ciripind cu toate, bat din nou același drum!

Nimeni practic nu pricepe ce-au să facă de

acum;

Ce direcții dorea Corbul, ori de face vre-o

schimbare,

Cine are, cine n-are, drept pe propria lui stare.

Liberă fără avere, aripata-i proletară,

Libere de Coțofană, comuniste la cămară?

Lișița de baltă tinde în orientări spre dreapta,

Uliul insă ține stânga de unde-și începe treapta!

Astfel, calea-i răsfirată, greu se-ndreaptă spre

unire,

Dar, platformele deavalma vesteau numai

fericire!

Dintre cele migratoare, Barza doar, și Rândunica,

Vesteau semnul Primăverii-adevărate!

Aripatele din Codru sper în sfânta libertate,

Unde-n dulcea ciripire limba Cerului s-o ție,

În cinstire și iubire pe a vremilor vecie,

Să se bucure de soare, de viață, de lumină,

Codrul să întinerească și tot astfel să se țină!

Ioan Miclău-Gepianul, Cringila/AUSTRALIA

***

NUMAI ÎN CARPAȚI UN SUFLET

Numai în Carpați un suflet,

Stă-n frăție cu stejarul,

După glas și după umblet,

Simți că nu-l îndoaie-amarul!

Auzi râul cum se zbate,

Cu a lui valuri gemânde,

Rupând malurile-nalte,

Și ducând prundișuri frânte?

Auzi pasărea furtunii,

Cum se huiduie cu norii?

Trăznetul deasupra lumii,

Cum o umplu cu fiori-i?




Simți că nu-l îndoaie amarul!

Îndienii sar în Gange,

Să-și purifice ființa,

Pe când valurile-i large,

Le aduc și suferința!

Chinezii privesc spre Marte,

Cu-a lor milioane multe,

Sprea-și găsi o nouă soarte,

Cu rachete să se mute!

Europa-i să se uște,

Asia se-nfometează,

Africa-i plină de muște,

Trist tablou lumea formează!




Simți că nu-l îndoaie amarul!

Nu, căci de milenii Codru,

L-a prins frate-n veșnicie,

Iar Românului nu-i modru,

Moartea visul să-i sfâșie!

Ioan Miclău-Gepianul,

Cringila/AUSTRALIA

***

13

“AURUL STRĂLUCEȘTE ȘI ÎN NOROI”

(Iarăşi despre masa rotundă… a lui Brâncuși!)

Am optat pentru acest titlu al scrierii mele, pentru a evita cel pe care de fapt îl aveam in gând, si anume

cum ” adevărurile istorice străvechi s-au scris, deși le găsim doar prin legende, mituri și pe la piețele

de vechituri”. Si, mai ales sub titulaturi de ficțiune (fiction), adică ceea ce nu prea mai interesează lumea

modernă de azi! Dar, mă rog, care lume modernă? Asta care nu-și mai cunoaște originile, rădăcinile, ori

de fapt năruie și cursul istoriei, cum se întâmplă și s-a întâmplat, întotdeauna, în istorie?

Spre a nu lungi vorba, iată că aurul strălucește și în noroi: chiar acoperit, el dăinuie curat și nestricat, chiar ajuns printre mormanele de vechituri, în adevăratul sens al cuvântului.

Așa se întâmplă că, într-o Duminică dimineața, m-am dus la o piață de vechituri din orășelul

Dapto, vecin cu noi, unde am găsit o bucată de aur, adică o carte de legende, întitulată “The Mists of

Avalon”, a scriitoarei americane Marion Bradley, și publicată în Marea Britanie. Despre acest fel de cărți amintea si istoricul Maria Ciornei, in studiile sale despre istoriile străvechi, ce le aflăm dorminde, în

legende și mituri.

Insula aceasta Avalon, acoperită de cețurile Lacului, așa cum sugerează și titlul-“the mists”-(ceață),

este o insulă neindentificată precis încă, se zice; se bănuieşte a fi în diferite geografii, descrise de fapt de

autoarea cărtii, însă interesant este că toate descrierile “Avalonului” induc spre regiunile noastre

pontice!

Și acum, mai précis: Avalonul este legat de perioada Regelui Arthur(King Arthur), care tocmai se

afla în organizarea unei defensive împotriva Saxonilor.

La pagina 361, regele Arthur afirmă: “It was good of my father-in-law to send me this great round table

but” - (zice regele in continuare - traduc în românește): “ dar nu este o hală în Caerleon destul de largă

pentru aceasta”; continuă: “when the Saxons are driven away for good, I think I must build a hall just

to hold it!”

Crede cineva că ar fi o înșelare să apreciem în gândirea lui Brâncuși, care știm că avea acces la marile

librării ale Franţei, dar și dorința vie înspre istoria străveche a daco- românilor, să gândească, la o

asemenea masă rotundă, zisă A TĂCERII? Cred că trebuie să fim mai studioși! Mai ales ca era o epoca a

pătrunderii Noului Testament, în lumea anglo-saxonă.

Dar, Cai, un apropiat al regelui Arthur îl apostrofează: “Then will it never be built”; “is like to saying

when Jesus shall come again”, or “when hell freezes” or “when raspberries grow on the apple trees of

Glastonbury”.

Însăşi amintirea de Isus şi revenirea acestuia, ne limpezește o anumită epocă creştină deja, știind că

regele Arthur era un adept al partidei Crucii. Deci, era un rege creștin. Regina sa, Gwenhwyfar, îl

încuraja astfel: “Our Lord Jesus would safeguard you better than any such wicked enchantments”.

Printre alte multe conversații între rege și regina sa, căreia Arthur i se adresa, “my wife” (nevasta mea),

acesta spune: “There are many folk in this land, the Old People who dwelt here long before Rome

came to us…” (“Aici, în aceste locuri, este un MARE POPOR, un BĂTRÂN POPOR, care a hălăduit

14

cu mult înainte ca să apară Roma şi să vină spre noi…”) . Oare despre care Old Pleople (bătrân, vechi

popor) vorbea creștinul rege Arthur? – popor care a trăit acolo în acele locuri, înainte cu mult de venirea

Romei spre noi…?

Vreau să ne oprim însă ceva mai mult la această misterioasă insulă Avalon, căreia i se mai zicea și Insula Sfântă, ascunsă de cețuri şi neguri în marele Lac. În această insulă Avalon, spune autoarea

legendei, se află mormântul regelui Artur.

Dar curtea regelui Artur se afla la Camelot, de unde Lady of Lake-Goddess tot dorea mult si nostalgic

reîntoarcerea la Avalon, acel loc fără druizi şi britani, liniștit și civilizat, învăluit în cețuri și ape! Însăși pe

coperta cărții vedem această reîntoarcere, călărind pe un cal alb, iar alături plutind o lebădă albă, printre

stufurile unei delte, mergând în aceiași direcție cu călărețul care ținea în mâna dreaptă o sabie

reprezentând și o cruce în partea de sus la mânerul acesteea. Sabia si Crucea erau înconjurate de un halo

luminos.

Direcția călărețului este clar precizată in legendă, adica spre Insula Sfântă, Avalon, dar unde o fi

aceasta? În care anume loc geografic, fiindcă apare tot timpul ca un loc misterios învelit în umbre și cețuri! Legendele multor spații geografice pretind a le aparține această insulă! Chiar și Cretanii din

Insula Creta aveau legende legate de zeița din Avalon. Cartea despre care povestesc amintește și de

Achille, ceea ce ne duce cu gândul la Insula Leuke, adică Insula Şerpilor de azi (Leuke din greaca antică)

situată în Marea Neagră, sau Lac, in vremile străvechi. Zeița din Avalon pretindea a fi mama regelui

Arthur al Celților, și de fapt in jurul acestui personaj legendar –King Arthur - se desfășoară întreaga scena

a cărții “The Mists of Avalon”. Interesant de observat că personajele astea, pe care autoarea cărții le

nota aparținând acestui “Old People grup” veneau dinspre Avalon. “Purtau în ființa lor, neîncetat, dorul

reîntoarcerii la acest așezământ!”

“Să studiem cu mai multă atenție cărțile socotite legende și mituri, deoarece acestea aduc și urme

sigure ale unor realități totuși, realități pierdute în ceturile vremilor preistorice și istorice! Vremuri ce

purtau cu siguranță mareția civilizației traco-daco-geților noștri!”

“Pietrele vor vorbi”, zic Sfintele Scripturi!

Ioan Miclău-Gepianul, Cringila/AUSTRALIA ***

4-atitudini

A-DINA CUVATA

Stimate domnule Adrian Botez,

Mai la vale, veţi găsi Scrisoarea adresată Parlamentului român (Camerei

deputaţilor şi Senatului). Eu am spus cum cred eu că au fost lucrurile, citind din

multele cărţi şi lucrări care mi-au fost la-ndemână.

Am spus, aşa cum veţi vedea şi Dumneavoastră, că, în comparaţie cu

activitatea şi faptele pro-române, făcute de Sfântul Andrei, baron de Şaguna, al

Mocioneştilor şi Fundaţiei Gojdu, care au ajutat mult la întreţinerea şi creşterea românilor din Austro-

Ungaria - Guvernul României şi cu Ministerul Afacerilor Externe, Academia Română şi Biserica

Ortodoxă Română, în ultimii 130 de ani, au lucrat spre dezastrul aromânilor şi în favoarea grecilor şi

albanezilor. Astăzi aromânii din Balcani sunt aduşi la o stare de mizerie şi la graniţa stingerii/

denaţionalizării.

15

Vă rog, în graniţa posibilităţii Dumneavoastră, ca membru al Academiei DACO-ROMÃNE, să

faceţi eforturi şi să realizaţi o atitudine mai omenească şi pozitivă şi prielnică – atitudine care ar fi luată

(în sfârşit!) şi în favoarea aromânilor.

Cu stimă,

DINA CUVATA (Republica Macedonia)

UNIUNEA PENTRU CULTURĂ A AROMÂNILOR DIN MACEDONIA

Bul. “Jane Sandanski” 77/3-39, 1000 Skopje, R. Makedonija

Tel. 0038978350434; e-mail: [email protected]

Skopje, 26.09.2016

Câtre

PARLAMENTUL ROMÂNIEI

-Preşedintele Camerei Deputaţilor

-Grupuri parlamentare

ADRESA: Palatul Parlamentului

Strada Izvor Nr. 2-4

Sector 5 – Bucureşti

Dragi prieteni,

În numele meu şi în numele membrilor şi susţinătorilor asociaţiei “Uniunea pentru cultură a

aromânilor din Macedonia”, caut s-o vedeţi această Cerere a noastră şi, satisfăcător şi în favoarea

noastră, să votaţi Decizia de bunăvoinţă.

Anume, este vorba să votaţi Decizia prin care Parlamentul – Camera deputaţilor şi Senatul,

precum şi Guvernul României, vor corecta o grea şi păgubitoare greşeală, cu hotărârea lor, fără ca să fie

întebată (ori consultată…) şi “partea aromânilor”, din Balcani, în momentele istorice când se determina

soarta lor, în perioada 1903-1941, în care România a decis greşit (şi în defavoarea aromânilor!) să se

amestece la deciderea lucrurilor din Balcani - şi aşa, pentru totdeauna, au îngropat viitorul al

aromânilor.

Astea sunt vederile noastre asupra lucrurilor:

La anul 1903, au fost revoltele de la Cruşevo-Bitolia (azi în Republica Macedonia) şi la Clisura-

Nevesca (azi în Grecia) prin care pentru un scurt timp (10 zile la Cruşevo şi 23 de zile la Clisura şi

Nevesca), au funcţionat Guvernări populare. La Cruşevo a fost proclamată aşa zisa Republica de la

Cruşevo, când preşedintele Guvernului, Dinu Vangheli şi marele commandant al răsculaţilor, voevodul

Pitu Guli, au fost aromâni. Şi preşedintele Guvernării populare de la Clisura-Nevesca a fost Misirli, şi el

aromân. Aceasta spune că aromânii din aceste locuri au dorit să scape de administrarea turcească şi să-şi

creeze un stat propriu – împreună cu macedonenii sau singuri. Dar, guvernul român în acel timp s-a decis

să nu se amestecă în lucrurile interne Imperiului Otoman şi s-a declarat pentru neutralitate, cu care fapt i-a

descurajat pe aromâni să se lupte. Prin acest fapt, guvernul roman a deschis drumul ca să-i dea lovitura de

graţie “chestiunii aromâneşti” din Balcani. Din păcate, ştiinţa românească aceste fapte le-a pus sub

embargou şi nu se permite elaborarea ştiinţifică şi prezentarea autentică a evenimentelor, dar s-a oprit şi

accesul la documentele din această perioadă, iar în Grecia şi Macedonia nici nu se pomeneşte de aşa

ceva, fugind de adevăr şi ascunzând existenta milenară a aromânilor, pe teritoriile băştinaşe.

La Conferenţia de la Londra, din anul 1912, România, iarăşi, cu nimic nu s-a angajat în favoarea

aromânilor, ci s-a angajat pentru albanezi…! - şi cu asta, definitiv, cu adevărat, a îngropat “chestiunea

aromânească”…! - …fapt pe care, apoi, l-a confirmat cu Tratatul de la Bucureşti, din august 1913 (pe

mailto:[email protected]

16

care lovitură mortală au pus semnătură şi doi aromâni, Titu Maiorescu şi Take Ionescu - şi, aşa, se

făcură, aceştia doi, călăii aromânilor!).

Aromânii au continuat să viseze la un stat al lor şi, în anul 1917, au proclamat Autonomia

Pindului (…şi anii au trecut, iar anul viitor se fac exact 100 de ani, de la Sfânta Proclamare! – …şi este

regretabil că nu s-a făcut niciun pas înainte, ci mult prea mulţi înapoi: evenimentele tragice, trecute şi

actuale, îşi caută însemnare şi întrupare, pentru ca să nu fie uitate şi să rămână pentru generaţiile

viitoare, ca obligaţie!!!). Proclamarea Autonomiei Pindului a fost făcută, la-nceput sub patronatul

armatelor italienilor, din acele ţinuturi, iar după capitularea Italiei, patronatul a fost preluat de armatele

franceze. Dar, din păcate, guvernul roman, chiar şi atunci, a luat aceeaşi decizie tragică, privind

“chestiunea aromânească” - şi nu a dat nici-o susţinere fondatorilor AUTONOMIEI PINDULUI.

Apoi a urmat soarta neagră şi rea, care poate fi socotită, concomitent: 1-şi un exod etnic, dar 2-şi un

genocid asupra aromânilor. Ca să fie şi cu consecinţe mai trainice şi să se vădească şi mai dureroasă

lovitura, pentru aromâni - în perioada 1925-1938, România a realizat colonizarea judeţelor Silistra şi

Caliacra, teritorii însuşite prin Conferinţa de la Bucureşti, din anul 1913, cu aromâni din Balcani, cu

care fapt, tare mult le-a ajutat, PE GRECIA ŞI ALBANIA, să scape de marile mase de populaţie

aromână.

În anul 1941, aromânii, în frunte cu Alchibiad Diamandi, au proclamat PRINCIPATUL

PINDULUI (şi anul acesta, anul 2016, când scriem aceasta Cerere, se-mplinesc 75 de ani! - …şi, iar, şi

de acest dureros eveniment ne amintim!), Principat al Pindului care a fost susţinut de Italia, la-nceput, şi

de Germania apoi, dar nu şi de România!!! Şi de data aceasta s-a confirmat că România, cu politica sa

fanariotă, faţă de aromâni, mai mult a făcut PENTRU GRECIA ŞI ALBANIA, decât pentru

aromâni, pentru care, chipurile, se declara ca şi când a vrut să facă ceva, dar…dar… – …mare şi

batjocoritoare minciună care durează până astăzi!

…Şi aşa, aromânii, care ei înşişi se socotesc ca fiind cei mai inteligenţi şi cei mai vrednici (lucru care l-

au spus în cărţile lor şi mulţi dintre învăţaţii străini!) au rămas cei mai “proşti” din toate naţiunile din

Balcani, RĂMÂNÂND NUMAI EI, PENTRU MAREA RUŞINE ŞI BATJOCORIE CELORLALTE

NAŢIUNI, FÂRĂ DE STATUL LOR NAŢIONAL!!!

Stimaţi prieteni,

Fiţi curajoşi şi demni şi aduceţi-o Decizia cerută şi cu asta deschideţi drumul spre o cerere de

scuze faţă de multele generaţii de aromâni, care au aderat la “cauza română”, iar România tot timpul

a lucrat contra lor, în favoarea Greciei şi Albaniei şi, pentru vecii vecilor, pe nedrept a îngropat

soarta aromânilor!!! Lucrând aşa, România a devenit părtaş la genocidul etnic asupra aromânilor,

realizat de atunci şi care se face şi azi, de către Grecia şi Albania, fiindcă acolo au fost şi cei mai

numeroşi aromâni, şi pe locurile lor de baştină - pe care ştim că au fiinţat, în Evul Mediu, Marea Vlăhie,

Mica Vlăhie şi Vlăhia de Sus precum şi Despotatul Epirului, pe care şi azi le visează aromânii. Azi,

aromânii din Grecia şi Albania nu au nici un gram din drepturile omului! - pe care, declarativ doar,

le garantează Uniunea Europeană. Aromânii din Grecia, după cunoscutul “Caz Grilakys”, se găsesc şi în

mai grea situaţie, aş zice îngropaţi, fiindcă fals-îngrijorata Românie, “pentru aromânii din Balcani”, a

semnat “contract” cu Grecia, CĂ NICIODATĂ N-ARE SĂ POMENEASCĂ DE “CHESTIUNEA

AROMÂNEASCĂ”.

Ne întrebăm, pe bună dreptate, cine a căutat aşa ceva, încât România să-i uite şi trădeze pe aromâni?

Aromânii din Grecia, sigur că nu! Poate să se găsească azi cineva, ca om normal, şi să le dea dreptul,

Greciei şi Albaniei, că aromânii să nu aibă drept la educaţie, cu nici un ceas în aromână, în sistemul

lor naţional de educaţie? Este normal, oare, ca, în secolul XXI, aromânii din Grecia şi Albania să nu

aibă nici o secundă de emisiune, la Radio şi/sau la TV? Este omenesc aşa ceva? Sunt aromânii aşa de

necivilizaţi, să nu aibă nevoie, oare, de emisiuni la RTV? Nu sunt aromânii oameni, oare, şi nu li se cade

aromânilor dreptul să aibă slujbă religioasă, în limba lor, pe teritoriul Greciei şi Albaniei? Aşa ceva

a putut să facă şi a confirmat-o, cu purtarea sa, în mulţi din anii trecuţi, numai Guvernul României, iar de

altă parte, vezi Doamne, votează lege şi program, cum că “îi va ajuta aromânii din Balcani”…! Vai de

aromâni, cu un astfel de “ajutor”, din partea României!!! Nu-i aşteaptă decât un genocid etnic,

17

lingvistic şi cultural. Şi pe acel genocid sunt chemaţi ca să şi-l vadă, cu ochii lor, chiar şi la copiii şi la

nepoţii lor. Dacă aşa ceva este uman - judecaţi voi înşivă! De aceea, prieteni buni, ajutaţi-ne măcar

aşa, şi cu gestul acesta scăpaţi-vă voi de păcatul vostru!

Cu o Decizie ca asta, care va fi gestul de cerere de scuze, către generaţiile de aromâni, suntem

siguri, vor fi scăpaţi şi poporul român, şi România, de păcatul făcut deja faţă de aromâni!!!

Acum câţiva ani, în Australia, SUA au cerut scuze aborigenilor, pentru crimele la care au fost

supuşi aceştia, în timpul colonizării locurilor lor, ceea ce înseamnă că SUA recunoaşte că au greşit. Iarăşi,

acum, de câţiva ani, şi Biserica Catolică a cerut scuze evreilor, de prigonirile la care au fost supuşi, prin

secolele trecute. Iarăşi, o recunoaştere şi o pocăinţă! În ultimii ani, şi noi toţi suntem martori,

parlamentele Franţei şi Germaniei au votat decizii prin care negarea Genocidului armenilor,

făptuit de armata Turciei, în anul 1915, se socoteşte ACT CRIMINAL! – ŞI, DECI, ESTE BINE

CA ŞI ROMÂNII (urmând pilda statelor de care am făcut vorbire mai sus!), O DATĂ (IAR ASTA

SĂ FIE ACUM ŞI IMEDIAT!), SĂ PROCEDEZE BINE, OMENEŞTE ŞI CREŞTINEŞTE, CU

AROMÂNII!!! Dragi prieteni,

Fiţi destoinici, strângeţi curaj şi faceţi-l gestul acesta onest şi creştinesc şi civilizator, pentru

pacea sufletelor voastre şi noastre şi ale străbunilor voştri şi ai noştri.

Preşedinte

Dimo N. DIMCEV

(Dina CUVATA – Republica Macedonia)

---------------------

SCRISOARE ADRESATĂ CĂTRE:

CAMERA DEPUTAŢILOR DE LA PARLAMENTUL ROMÂNIEI

1.Preşedintele Camerei Deputaţilor

Domnul FLORIN IORDACHE

2.Grupul parlamentar al Partidului Social-Democrat

-Preşedinte: Domnul Păslaru Florin-Costin

3.Grupul parlamentar al Partidului Naţional Liberal

-Preşedinte: Domnul Nicolăescu Gheorghe-Eugen

4.Grupul parlamentar al Uniunii Naţionale pentru Progresul României

-Preşedinte: Domnul Răducanu Ion

5.Grupul parlamentar ALDE

-Preşedinte: Domnul Ciucă Liviu-Bogdan

6.Grupul parlamentar al UDMR

-Preşedinte: Domnul Màté Andràs-Levente

***

AROMÂNI / MACEDO-ROMÂNI

18

B-FLORENTIN SMARANDACHE

“…SĂ SCHIMBI LUMEA NUMAI CU PUTEREA GÂNDULUI…”

În luna iulie 2016, am participat la două conferințe internaționale (Conferința Internațională de Fuziune,

Heidelberg, Germania; Congresul Mondial de Inteligență Computațională, Vancouver, Canada),

prezentând șase lucrări: aplicații ale Teoriei Dezert-Smarandache și, respectiv, aplicații ale mulțimii și logicii neutrosofice.

Se discută, acum, la Conferințele Internationale, despre un Internet of Things (Internetul Lucrurilor), ca o

generalizare a Internetului de Computere, adică nu doar ordinatoarele conectate între ele, ci și alte

obiecte: vehiculele care transmit semnale electr(on)ice, unele către altele - și orice obiecte (frigidere

comunicând între ele, camere video, telefoane etc.).

Încă în stadiu incipient, acest Internet al Lucrurilor se dezvoltă rapid. Este greu de ținut pasul cu explozia

științifică.

Te simți mic, depășit de o realitate (…fantastică!), neputincios, gata să abandonezi. Trebuie făcute

eforturi disperate, pentru a te informa și, apoi, a mări sau acontribui, măcar câte puțin, la minunile lumii.

Cum va arăta societatea peste un mileniu? Probabil, nici nu ne putem imagina! Ni s-ar părea ireal… să ne

conducă… obiectele…

Am extras sintagme din prelegerile audiate:

- baze de date mari[big data] părtinitoare și redundante;

- optimizare neurodinamică;

- funcții obiective multimodulare;

- tipărire3D;

- științe sociale cantitative;

- discursuri conceptuale;

- metodologie comparată;

- sisteme inteligente asemănătoare creierului;

- complexe fizice cibernetice;

- programare dinamică adaptivă;

- interacțiunea om-robot;

- sisteme complexe;

- inteligență de grup (swarm intelligence);

- modelarea comportamentului colectiv;

- predicția distribuției datelor care se schimbă rapid;

- expresivitatea și aproximarea datelor incerte;

- modelare rară (sparse modelling) în învățarea statistică;

- sisteme fizice interconectate;

- sisteme fizico-cibernetice tolerante la greșeli;

- programare genetică;

19

- swarm robotics (roi de roboți): grup de roboți, auto-organizați și acționând în mod colectiv (fără control

din afară), având încredere între ei;

- meta-euristica optimizării coloniei de furnici (Marco Dorigo);

- rețele de sensori (fără fir);

- optimizare multi-obiectivă;

- algoritmi evoluționari, multi-obiectivi;

- spații cu dimensionalitate neliniară;

- modele pentru baze de date imprecise;

- distribuții posibilistice (Teoria Posibilistică Dubois-Prade);

- agregarea reprezintărilor incertitudinii;

- rețele neural recurente;

- învățarea supravegheată și nesupravegheată a mașinilor;

- sensori de înaltă dimensiune;

- teorii fizice în lumi multiple.

Electronica și Cibernetica injectate peste tot.

Automatizare. Control. Conectivitate.

Vehicule comunicând cu alte vehicule (mașini vorbind, interacționând cu trenuri, autobuze și chiar cu

biciclete!).

Vehicule comunicând cu infrastructura.

Dispozitive inteligente.

Sisteme bazate pe multi-senzori, în sprijinul șoferilor,gospodinelor, agricultorilor.

Robotizare în toate domeniile.

Salturi mari în știință (de la specializare la supraspecializare și ultra-specializare).

Schimbări rapide în date.

Servicii bazate pe web și folosind clouds.

Trenuri electrice fără vatmani.

Unelte fără fir și bazate pe consum eficient de energie(smart energy).

Sisteme de securitate: supravegheri video și audio, controlul accesului, detectarea intrușilor, alarme

automate de incendiu, monitorizare de la distanță.

…Să schimbi lumea numai cu puterea gândului…

„Viitorul începe astăzi”, se spune în reclamele tehnice. Cred că am putea extinde butada la: „Viitorul a

început în trecut”…

Am rămas meditând la tehnologii și supertehnologii, în curs de implementare.

Science Fiction, transformat în Realitate!

prof. univ. dr. Florentin SMARANDACHE, New Mexico/SUA

***

ROBOŢI…

20

III-EVOCĂRI, RECULEGERI,

COMEMORĂRI

BĂTĂLIA DE LA MĂRĂŞEŞTI (6-16 AUGUST 1917) - ŞI

PACEA DE LA BUFTEA

…Scriu, evocator şi invocator, în aceste clipe, din chiar mijlocul unui ocean de sânge, îmbibat în

pământul sfânt-“moşie”-“mocşă”: zona Adjud-Mărăşeşti!

Un loc în care întreg poporul daco-valah contemporan ar trebui să vină doar

târându-se în genunchi şi sărutând, din clipă-n clipă, glia eroică, unde

s-a scris, cu sânge cristic, soarta Neamului Metafizic (adică, “de peste veac şi de peste mocirlă”!) al

Daco-Valahilor, prin “Bătălia de la Mărăşeşti” (6-16 august 1917)!

Şi, în loc de asta, cărţile de Istoria României conţin o materie care-i face pe tineri să uite şi cine

sunt, şi (de) unde sunt, şi cum îi cheamă…şi să uite complet a-şi pune întrebarea: “Datorită cui mai

avem noi, oare, pământ sub picioare, de putem călca, şi putem încă a zice: <<Noi călcăm pe pământul

NOSTRU!>>???!!!”…

…Degeaba se gheboşează, sub soarele primăverii, un Mausoleu Sacru… - …dar de care nu mai are

nimeni grijă şi spre care tinerii noştri elevi nu mai sunt îndemnaţi de profesorii lor (…care nu mai

sunt, în genere, decât, fie vorba între noi, decât nişte laşi slujbaşi de “stat al

nimănui”…pentru că România contemporană a ajuns colonia chiar a celor contra cărora bătrânii

noştri şi-au vărsat sângele, ca să nu ne ia, rânjind, duşmanul etern, încă de pe-atunci, bătătura

ţării…!) - …nu mai sunt îndemnaţi, nici măcar de curiozitate (dacă nu de-a dreptul cutremuraţi şi

mistic-impresionaţi!), să privească, să afle, să memoreze (cu sufletul!) faptele de uluitor eroism ale

străbunicilor lor…şi, apoi, din proprie iniţiativă, să îngenuncheze, cucernic, ca-n CATEDRALA

NEAMULUI, CEA ADEVĂRATĂ…!

NU! Acum, cartea de Istoria României le vorbeşte elevilor despre N.A.T.O. şi despre Uniunea

Europeană, despre Holocaustul evreilor…uitând că n-ar fi existat nicio “uniune europeană” şi nici

evrei cu isterii cosmo-“holocaustizoide” […de parcă numai Neamul lor a avut de suferit şi a fost

martirizat, în istorie…iar ei, evreii, au fost, exclusiv…”eternii MIEI-MARTIRI ai Lumii Istorice”!]

(…şi nici români de “belit”, acum şi altădată, de către primul “pribeag adus de vânt”, care “s-a

sculat mai de dimineaţă”, în abatoarele Lumii Istorice!) – şi nimic democratic (…cu ghilimele ori

fără!), pe Terra, nu s-ar fi împlinit, dacă la Mărăşti-Mărăşeşti-Oituz nu şi-ar fi dat obolul vieţii şi al

sângelui lor fierbinte, HRISTOŞII NOŞTRI STRĂBUNICI!

21

Nu mai facem vorbire, aici (…obosim şi noi, că tot oameni suntem! - de-atâta lipsă de simţire a

“fiilor mancurtizato-oligofrenizaţi” ai acestui Neam Sacru, Neam Întemeietor al tuturor Neamurilor

Pământului…!!!), nici de neînfricaţii DACI-ORTODOCŞI şi despre craiul lor, Decebal… - nici

despre sângele răzeşilor sfinţi medioevici, conduşi în bătălii sfinte, de către voievozii-martiri…

Ce să mai zicem de daco-vaLAHii1 ÎMPĂRAŢI? …de Alexandru Macedon, despre DACII DE

PE TRONUL ROMEI, dar şi despre românii Ioniţă şi Petru şi Caloian ASAN… - …toţi, toţi uitaţi

(uita-ne-ar binele să ne uite, pentru acest păcat strigător la ceruri – PĂCATUL UITĂRII

OBÂRŞIEI, ŞI-A PĂRINŢILOR, ŞI-A STRĂMOŞILOR!), întru moartea fiinţei noastre demne şi

dumnezeieşti, de pe acest tărâm de rai…”gură de rai”, Scară de Îngeri, spre Zalmoxis-HRISTOS!

Nu ne mai amintim de strămoşi, deci vom uita, cât de curând, şi cine suntem, şi cine trebuie să fim,

şi cum ne cheamă!

…“CULTUL STRĂMOŞILOR” – cine mai ştie azi ce înseamnă asta? Calcă, NESIMŢIŢII ŞI ORBII

LUMII, peste mormintele strămoşilor, cei care le-au dat TEMELIE şi RĂDĂCINĂ fiinţei lor, atât

de bicisnicite, azi…fiinţă care a devenit, prin uitarea TEMELIEI DE SÂNGE EROIC, TITANESC,

A PĂMÂNTULUI - …TEMELIE care a devenit, azi, cum spuneam, mai nestatornică decât

nisipurile deşertului!!!

…AMINTIŢI-VĂ, NEBUNILOR, ŞI RĂTĂCIŢILOR, ŞI ORBILOR - DESPRE DATORIA

VOASTRĂ (ÎN VECI DE NEPLĂTIT!) CĂTRE “PICIOARELE”-RĂDĂCINILE

FIINŢEI/FIINŢĂRII VOASTRE…”PICIOARE”-RĂDĂCINI PE CARE HRISTOS-NEAMUL

DACO-VALAH VI LE-A SPĂLAT, CU ÎNSUŞI SÂNGELE SĂU! (Adrian Botez)

*

…Bătălia de la Mărăşeşti (6-16 august 1917) a fost cea mai importantă operaţiune militară,

desfăşurată de Armata Română, în timpul Primului Război Mondial. A fost o operaţiune complexă, de

apărare şi menţinere a liniei frontului punctată cu numeroase riposte ofensive din partea românilor, în

condiţiile în care armata rusă era în plină disoluţie revoluţionară.

Generalul german Curt von Morgen, comandantul Corpului I de Rezervă, consemna în memoriile sale:

"Rezistenţa duşmanului, în special a românilor, a fost neobişnuit de dârză şi s-a manifestat prin 61 de

contraatacuri ... în decursul celor 14 zile de luptă. Ele au condus mai ales la lupta cu baioneta" .

În inima românilor, această bătălie are un loc special datorită eroismului de care au dat dovadă ostaşii

români şi a faptelor de arme ale sublocotenentului Ecaterina Teodoroiu, căpitanului Grigore Ignat,

generalului Eremia Grigorescu, dar mai ales datorită legendarei expresii Pe aci nu se trece!

Planificarea germană a denumit operaţiunea "Bătălia de străpungere de pe Putna şi Şuşiţa", făcând parte

din complexul strategic de rupere a frontului Moldovei împreună cu Bătălia de la Oituz (a treia bătălie de

la Oituz) din 8-22 august 1917. Germanii şi austro-ungarii au plasat în dreptul localităţii Mărăşeşti o forţă

de lovire de 12 divizii cu peste 1100 tunuri - una dintre cele mai mari densităţi artileristice . Începută ca o

bătălie de urmărire a forţelor ruseşti - care nu mai doreau să lupte, bătălia s-a transformat treptat într-o

încercare foarte costisitoare de "a sfărâma armata română din Moldova", după cum chiar mareşalul

Hindenburg, şeful Marelui Stat Major german, afirma . Cotidianul "Times" scria că "APĂRAREA

FRONTULUI LA MĂRĂŞEŞTI A FOST CEA MAI STRĂLUCITĂ FAPTĂ DE ARME SĂVÂRŞITĂ

VREODATĂ DE ROMÂNI ..."

1 -LAI, LAH – negru (în sensul de mistico-divin), sacru.

22

*

...Şi, totuşi, în 5/18 Martie 1918, la Buftea-Bucureşti, se încheia următorul Tratat (Tratatul de la

Buftea-Bucureşti), ruşinos şi umilitor, pentru România (...care nu mai avea alături „aliatul” Rusia:

izbucnise, la Sankt Petersburg, „Marea Revoluţie Boşevică din Octombrie 1017”...2”asaltul palatului

de iarnă”3...):

Pacea de la Buftea a fost un tratat semnat de România cu Puterile Centrale în timpul Primului Război

Mondial, în anul 1918.

CONTEXT

Pacea sau Tratatul de la Buftea a fost un tratat încheiat de România cu Puterile Centrale, în urma

prăbuşirii frontului rusesc, sub presiunea revoluţiei bolşevice din Imperiul Ţarist, în timpul Primului

Război Mondial. Pacea a fost semnată, ÎN MOD FORŢAT, de către România, care, rămasă singură în

faţa Puterilor Centrale, ca urmare a părăsirii luptelor de către armata rusă, nu mai avea şanse reale de a se

împotrivi Centralilor, prin mijloace militare.

Acest tratat s-a încheiat după o serie de lungi discuţii, între reprezentanţii României şi ai Puterilor

Centrale, pentru că Regele Ferdinand I dorea evitarea semnării unui astfel de document, pentru a respecta,

întru totul, Tratatul de Alianţă, semnat cu Antanta, în anul 1916, anul intrării României în Primul Război

Mondial.

Cu toate că în vara anului 1917 armata română, reorganizată şi refăcută, câştigase marile victorii de la

Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, prăbuşirea frontului rus a pus-o în imposibilitatea de a se mai apăra în

Moldova, astfel încât, împotriva voinţei ei, România a trebuit să semneze Pacea de la Buftea.

Tratatul a fost semnat la 20 februarie/5 martie 1918, ora 19, în localitatea Buftea, de lângă Bucureşti.

Textul care stabilea Pacea de la Buftea era următorul:

“Însufleţiţi de dorinţa comună de a pune capăt stării de război dintre Germania, Austro-Ungaria,

Bulgaria şi Turcia, pe de o parte, şi România, pe de altă parte, şi pentru a restabili starea de pace,

subsemnaţii, adică: secretarul de stat de la departamentul Externelor, consilierul intim imperial d.

Richard von Kühlmann, ca împuternicit al Germaniei, ministrul Casei imperiale şi regale şi ministrul

Afacerilor Externe al Maiestăţii Sale imperiale şi regale apostolice, consilierul intim contele Ottokar

von Czernin, von şi zu Chudernitz, ca împuternicit al Austro-Ungariei, vicepreşedintele Sobraniei, d.

2 -Evenimentul istoric cunoscut ca Revoluţia din Octombrie sau Revoluţia bolşevică, a fost lovitura de stat prin care bolşevicii

au preluat puterea cu forţa de la guvernul lui Kerenski, şi care a inaugurat a doua fază a Revoluţiei Ruse din 1917. Lovitura de

stat a fost organizată de bolşevici sub conducerea lui Vladimir Ilici Lenin şi este considerată a fi prima revoluţie comunistă din

secolul al XX-lea. 3 -Pe 25 octombrie 1917 (după calendarul iulian încă în uz la acea vreme în Rusia, 7 noiembrie după calendarul gregorian),

liderul bolşevic Vladimir Ilici Lenin şi-a condus revoluţionarii de stânga într-o revoltă aproape fară vărsare de sânge în Petrograd,

capitala Rusiei, împotriva guvernului ineficient al lui Alexandr Kerenski. Cea mai mare parte a revoltei în Petrograd a fost lipsită

de vărsare de sânge, Gărzile Roşii conduse de bolşevici au preluat controlul principalelor puncte din capitală întâmpinând o slabă

opoziţie. În cele din urmă au luat cu asalt Palatul de Iarnă în noaptea de 24-25 octombrie/6-7 noiembrie 1917. Asaltul, condus de

Vladimir Antonov-Ovseenko, a fost pornit la ora 21:45, având ca semnal de pornire o lovitură de tun (trasă cu un proiectil de

manevră), de pe crucişătorul Aurora. Palatul era apărat de cazaci, batalionul de femei şi de cadeţi (elevi ai unei şcoli militare).

Palatul a fost cucerit în jurul orei 2:00 dimineaţa. Ziua de 7 noiembrie a devenit data oficială la care se sărbătorea revoluţia.

Istoria oficială din Uniunea Sovietică a descris evenimentele ca mult mai dramatice decât au fost în realitate. Filmele create sub

controlul propagandei oficiale arătau o uriaşă năvală asupra Palatului de Iarnă şi lupte crâncene, dar insurgenţii bolşevici au

întâmpinat o rezistenţă... redusă, astfel încât au putut pur şi simplu să intre la pas prin poarta clădirii şi să o ia în stăpânire.

23

dr. Momcilov, ca împuternicit al Bulgariei, Alteţa Sa Marele Vizir Talaat-Paşa, ca împuternicit al

Turciei, pe de o parte, şi d. C. Argetoianu, ca împuternicit al României, pe de altă parte, după ce am

examinat documentele de împuternicire, am căzut de acord că, după ce convenţia de armistiţiu

semnată la Focşani în ziua de 9 decembrie 1917 a fost denunţată la 2 martie 1918 şi expirată la 5

martie 1918, ora 12 amiază, acest armistiţiu va mai continua patrusprezece zile cu începere de la 5

martie 1918, cu un drept de denunţare în termen de trei zile. Între subsemnaţii s-a obţinut deplin acord

ca în intervalul acestui spaţiu de timp să se încheie pacea definitivă pe baza următoarelor puncte:

1-România cedează Puterilor Centrale Dobrogea până la Dunăre.

2-Puterile Centrale vor purta grija pentru menţinerea căii comerciale pentru România prin Constanţa

spre Marea Neagră.

3-Rectificările de frontieră cerute de Austro-Ungaria pe graniţa austro-ungară sunt admise în

principiu de România.

4-De asemenea se admit în principiu măsurile corespunzătoare situaţiei pe domeniul economic.

5-Guvernul român se obligă să demobilizeze imediat cel puţin opt divizii ale armatei române.

Executarea demobilizării se va efectua în comun de către comandamentul suprem al grupei de armate

Mackensen şi comandamentul suprem al armatei române. De îndată ce pacea dintre Rusia şi România

va fi restabilită, se vor demobiliza şi celelalte părţi ale armatei române, atâta timp cât nu vor fi

necesare pentru serviciul de siguranţă pe graniţa ruso-română.

6-Trupele române vor evacua imediat teritoriul Monarhiei austro-ungare ocupat de ele.

7-Guvernul român se obligă să sprijine din punct de vedere tehnic al căilor ferate transportul trupelor

Puterilor Centrale prin Moldova şi Basarabia spre Odessa.

8-Se va asigura repatrierea ofiţerilor misiunilor militare ale Înţelegerii în cel mai scurt timp posibil,

prin teritoriul Puterilor Centrale.

9-Tratatul va intra imediat în vigoare”.

sursa: Iorga, Nicolae - Acte privitoare la istoria marelui războiu, Bucureşti, 1932

***

Caricatură politică franceză: Kaiserul german, cu piciorul pe cadavrul unui rus (Rusia), amenință, cu un

pumnal, o femeie (România), ca să semneze Tratatul de Pace (Buftea-Bucureşti-1918)

NOTĂ :

ATENȚIE IMPERIALILOR

Orice imperiu care a atacat România a sfîrșit prin a fi dezmembrat.

Citind pe Mircea Eliade, prin câteva fragmente din „Căderea în istorie” (1952), puse cap la cap, se

poate constitui cel mai scurt tratat de istorie a românilor :

24

„Noi, ROMÂNII, nu avem niciun motiv să idolatrizăm Istoria. Printre neamurile fără noroc, ne

numărăm în frunte.” „Cu ce am idolatriza, noi, românii, Istoria? Descindem dintr-unul din neamurile

cele mai numeroase din lume și praful s-a ales de el; nici măcar limba nu i se mai cunoaște” .

„Ca să supraviețuim în Istorie, ne-am istovit mai mult decât s-au cheltuit alte neamuri să cucerească

pământul”. „Nicolae Iorga spunea că nenorocul ni se trage de la Alexandru Machedon: în loc să-și ridice privirile spre miază-noapte și să unească toate neamurile tracice într-un mare imperiu,

Alexandru s-a lăsat atras în orbita civilizației mediteraneene și, ajuns la culmea puterii, s-a îndreptat

spre Asia”.

„Cu o mie de ani în urmă, a avut loc ceea ce putem numi pe drept cuvânt o catastrofă de incalculabile

consecințe pentru istoria românilor: slavii au ocupat Peninsula Balcanică și s-au întins până la

Adriatica”. „Istoria neamului românesc e alcătuită din atâta sânge și atâta nenoroc datorită în primul

rând incapacității Occidentului de a vedea dincotro vine primejdia. Pe noi, timp de cinci secole, ne-a

scos din istorie victoria Imperiului Otoman; și această victorie se datorează neputinței occidentalilor de

a se uni împotriva unui dușman comun.” „Istoria se făcea în Apus; fără noi, datorită și sângelui

nostru. Occidentalii nu stăteau nici ei cu mâinile în sân, ci se luptau; dar se luptau între ei. Evident,

lupta aceasta între frați, veri și cumnați, nu putea avea aceeași sângeroasă intensitate ca, prin părțile

noastre, lupta cu turcii și tătarii. Se ardeau orașele în apus, dar parcă tot mai rămânea ceva.

Occidentul e bogat în ruine și toate sunt istorice. La noi, nu rămânea nimic, nicio urmă. Încă din

timpul năvălirilor barbare, oamenii învățaseră cum să-și ardă satele și să le refacă primăvara

următoare.” „În timpul acesta, la o mie, două de kilometri spre Apus, se înălțau catedralele, se

îmbogățeau castelele, se înfrumusețau mânăstirile și oamenii aveau prilejul, măcar la răstimpuri, să

citească pe sfinți, pe teologi și pe poeți, să înțeleagă că sunt oameni și să se bucure că trăiesc omenește

– iar nu ca fiarele sălbatice, prin munți, prin păduri, ca strămoșii noștri, care nu aveau altă vină decât

aceea de a se fi născut în calea răutăților.” „Românii nu au sabotat istoria. Au înfruntat-o și i-au

rezistat din toate puterile lor”.

*

MAUSOLEUL DE LA MĂRĂŞEŞTI

***

25

N. Grigorescu – Atacul de la Smârdan 140 DE ANI DE LA

RĂZBOIUL DE INDEPENDENŢĂ AL ROMÂNIEI

(1877-1878) Războiul de Independenţă al României este numele folosit, în istoriografia română, pentru participarea

Principatelor Unite la Războiul ruso-turc, din anii 1877– 1878. În urma acestui război, România a obţinut

independenţa faţă de Imperiul Otoman. Pe 4 / 16 aprilie 1877, Principatele Unite şi Imperiul Rus au

semnat un tratat la Bucureşti care permitea trupelor ruse să traverseze teritoriul ţării în drumul spre

Balcani, cu condiţia respectării integrităţii teritoriale a României.

În România a fost declarată mobilizarea trupelor. Aproximativ 120.000 de soldaţi au fost masaţi de-a

lungul Dunării, pentru apărarea ţării, în faţa unui eventual atac al turcilor. Imperiul Rus a declarat război

Imperiului Otoman, pe 12 / 24 aprilie 1877, iar trupele ruse au intrat în România pe la Ungheni, peste nou

construitul pod de peste Prut, opera cunoscutului inginer francez Gustave Eiffel.

*

CONTEXTUL POLITIC

La începutul domniei principelui Carol I, România era un stat mic, cu o suprafaţă de 121.000 km2 şi cu o

populaţie de circa 5 milioane de oameni. Încă aproximativ 5 milioane de români trăiau în provinciile

istorice, ocupate de imperiile vecine. Dezvoltarea economico-socială, ca şi aspiraţiile naţionale ale

României, erau grav afectate de statutul de vasal al Imperiului Otoman.

În timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, statul român trecuse printr-un amplu proces de modernizare

economică, socială şi politică. Aceste transformări au contribuit la consolidarea luptei pentru

independenţă, atât faţă de puterea suzerană, cât şi de limitările impuse de marile puteri europene. Atât în

timpul domniei lui Cuza, cât şi după abdicarea sa, s-a desfăşurat o amplă activitate propagandistică, de

către românii aflaţi în diferite state europene, în încercarea de influenţare a opiniei publice internaţionale

în favoarea intereselor româneşti. În acelaşi timp, oamenii politici români au întărit legăturile cu

reprezentanţii mişcărilor de eliberare naţională din Balcani.

Viaţa politică internaţională, din perioada de dinaintea izbucnirii războiului a cunoscut o readucere în

primul plan al discuţiilor a aşa-numitei „Chestiuni Orientale”. Puterile europene au fost obligate să se

concentreze din nou asupra Imperiului Otoman şi a situaţiei naţiunilor, care încercau să-şi câştige

independenţa, având de optat între păstrarea integrităţii teritoriale a imperiului, sau reîmpărţirea sferelor

de influenţă în Balcani. În iulie 1875, a izbucnit răscoala din Herţegovina. În august acelaşi an, s-au

ridicat la luptă bosniecii. În aprilie 1876, s-au răsculat bulgarii, iar în iunie, Serbia şi Muntenegru

declanşau războiul împotriva Imperiului Otoman. Marile puteri aveau interese diferite în regiune. La

începtul anului 1877, după eşecul conferinţelor internaţionale de la Constantinopol (decembrie 1876 şi

ianuarie 1877) şi de la Londra (martie 1877), soluţia militară părea de neevitat.

În aceste condiţii, guvernul român a luat măsuri hotărâte începând cu 1876 pentru întărirea armatei. A fost

decretată o mobilizare parţială, a fost creat corpul de observaţie de la Gruia, au fost executate lucrări de

fortificare a mai multor puncte strategice. Toate aceste măsuri s-au luat într-o atmosferă de susţinere din

partea populaţiei şi cu un moral ridicat al armatei.

Guvernul român a adoptat, la început, o politică de neutralitate, faţă de conflictele de la sudul Dunării şi a

depus eforturi diplomatice, pentru recunoaşterea independenţei ţării pe cale paşnică. Premierul roman,

Lascăr Catargiu, a trimis o notă diplomatic, către puterile garante, prin care afirma că Principatele Unite

sunt separate de Turcia şi nu fac parte din Imperiul Otoman. În aceeaşi notă, premierul român declara că

26

România se va opune armat oricărei încercări de violare a teritoriului naţional iar, într-un conflict general,

România urma să coopereze cu puterile care îi vor garanta integritatea şi drepturile statale.

Iminenţa declanşării unui nou război între ruşi şi otomani a determinat guvernul român să negocieze cu

reprezentanţii Imperiului Rus la Livadia, în septembrie 1876, condiţiile trecerii armatei imperiale, pe

teritoriul naţional în drumul lor spre Dunăre. Cele două guverne au semnat la Bucureşti, la 4 /16 aprilie

1877, convenţia prin care românii acordau „liberă trecere” trupelor ţariste, în condiţiile în care Imperiul

Rus garanta apărarea şi menţinerea integrităţii teritoriale a României.

Guvernul român a hotărât, pe 6 aprilie 1877, să mobilizeze, preventive, armatele permanentă şi teritorială,

cât şi cea de rezervă. Pe 25 aprilie, mobilizarea armatei a fost încheiată, iar organizarea trupelor s-a făcut

conform planurilor de război. România a mobilizat peste 125.000 de oameni, din care efectivele armatei

operative au fost de 66.000 de soldaţi, 12.300 de cai şi 190 de tunuri. Au fost mobilizaţi, în vederea

instruirii, aproximativ 14.000 de tineri, din contingentul anului 1877 şi membri ai miliţiilor – aproximativ

33.000.

*

PROCLAMAREA INDEPENDENŢEI

Imperiul Otoman a reacţionat la acţiunile politice şi militare ale românilor şi a luat o serie de măsuri de

descurajare: suspendarea diplomaţilor români de la Constantinopol, sechestrarea unor nave româneşti

încărcate cu cereale, bombardarea oraşelor Brăila şi Reni, atacarea pichetelor de frontieră, ş.a. În această

situaţie, ministrul de război român Alexandru Cernat a ordonat trupelor române să riposteze ferm, faţă de

orice tentativă otomană de traversare a Dunării. În cadrul sesiunii Adunării Deputaţilor din 29 aprilie şi a

Senatului de a doua zi, Parlamentul României declara rupte legăturile diplomatice cu Imperiul Otoman şi

recunoştea existenţa stării de război dintre cele două state. PE 9/21 MAI 1877, MIHAIL

KOGĂLNICEANU A PROCLAMAT INDEPENDENŢA ROMÂNIEI (n.n.: de fapt, votul s-a dat

pe 20 Aprilie 1877!!!). A doua zi, 10 /22 mai, actul a căpătat putere de lege prin semnarea lui de către

principele Carol I. Guvernul român a hotărât încetarea plăţii tributului de 914.000 lei, suma fiind

direcţionată către bugetul apărării. Tot cu această ocazie, a fost instituit ordinul naţional Steaua României

cu 5 clase, care trebuia să fie acordat tururor cetăţenilor care se distingue, pe timp de pace sau război.

Dacă puterile europene au primit cu rezervă Proclamaţia de Independenţă (Franţa) sau chiar ostilitate

(Imperiul Otoman şi Regatul Unit), opinia publică internaţională a fost favorabilă luptei poporului român.

Înainte de începerea luptelor, Imperiul Rus nu s-a arătat deloc interesat să coopereze, activ, cu România în

acţiunile de război, ceea ar fi îndreptăţit Principatele Unite să participe şi la tratativele de pace, care ar fi

pus capăt conflictului.

*

TRECEREA DUNĂRII DE CĂTRE ARMATA ROMÂNĂ

Marele cartier general român a hotărât, pe 11 iulie, să răspundă cererilor ruşilor şi să faciliteze

concentrarea de trupe ţariste la Plevna, prin trimiterea unei brigăzi de infanterie şi a alteia de cavalerie la

Nicopol. Pe 16 iunie, primele unităţi române au traversat Dunărea şi controlul oraşului Nicopole a fost

preluat în întregime de români.

Marele duce Nicolae a hotărât să atace cu toate forţele Plevna. Atacurile ruşilor au fost response, cu

pierderi foarte mari, de apărarea foarte hotărâtă a turcilor. Într-o telegramă cifrată, marele duce Nicolae s-

a adresat princepelui Carol I, cerându-i ajutorul: „Turcii, adunând cele mai mari mase de trupe la

Plevna, ne zdrobesc. Rog să faci fusiune, demonstraţiune şi, dacă se poate, să treci Dunărea cu armata

după cum doreşti. Între Jiu şi Corabia demonstraţiunea aceasta este neapărat necesară, pentru

înlesnirea mişcărilor mele”.

Principele Carol I a acceptat propunerea marelui duce Nicolae, să devină comandantul suprem al trupelor

ruse şi române de la Plevna. Condiţiile de cooperare urmau să fie discute ulterior. În seara zilei de 19

iulie, noi unităţi române au traversat Dunărea, iar artileria de pe malul stâng al fluviului şi-a intensificat

bombardamentele. În plus, Armata Română a fost reorganizată pe 23 iulie, în vederea îndeplinirii noilor

sarcini. Astfel, a fost creată Armata de Operaţiuni, de sub comanda generalui Alexandru Cernat (43.414

militari, 7.170 cai, 110 tunuri). Pentru apărarea frontierei dunărene, a fost creat Corpul de observaţie

11.380 militari, 1.350 cai, 74 tunuri), iar miliţiile din Oltenia au fost mobilizate.

27

În urma discuţiilor celor două părţi, s-a hotărât ca la baza cooperării să fie pusă respectarea unităţii de

comandă a armatei române, iar la Plevna să se constituie o singură grupare ruso-română numită „Armata

de vest”, pusă sub comanda principelui Carol I. Până pe 25 august, trei divizii române s-au alăturat

Armatei de vest. În această zi, consiliul de război aliat a hotărât ca să fie lansat un al treilea asalt asupra

Plevnei, pe 30 august 1877.

Fortificaţiile de la Plevna ocupau o poziţie strategică extrem de importantă. Aici se încrucişau mai multe

căi de comunicaţie importante, care legau Nicopole, Rusciuk, Sofia, Tîrnovo şi Philippopolis. Asalturile

Armatei de vest s-au desfăşurat în condiţii extrem de grele: în afara terenului accidentat, a fortificaţiilor

foarte puternice, serviciile de contrainformaţii nu obţinuseră toate datele necesare, despre plasarea în teren

a redutelor otomane. La sfârşitul primei zile a celui de-al treilea asalt al Plevnei, singurul câştig a fost

ocuparea redutei Griviţa 1, de către români.

Consiliul de război din 1 septembrie a tras învăţămintele necesare, din eşecul celui de-al treilea atac al

Plevnei. La acest consiliu au participat pe lângă principele Carol I, ţarul Alexandru, marele duce Nicolae,

ministrul rus de război şi o serie de generali ruşi. S-a hotărât să se înceteze orice atac direct, în schimb

urmând să se întărească încercuirea fortificaţiilor otomane şi împiedicarea aprovizionării celor asediaţi.

Rusia urma de asemenea să aducă în zonă trupe proaspete. După două zile de lupte, fortificaţiile de la

Rahova au fost cucerite, această victorie fiind obţinută cu participarea exclusivă a militarilor români.

Odată cu întărirea încercuirii Plevnei, situaţia trupelor otomane a devenit foarte critică. Osman Paşa a

refuzat oferta aliată de capitulare. În schimb, în condiţiile crizei de muniţie, alimente şi furaje,

comandamentul otoman a hotărât părăsirea Plevnei şi retragerea spre Sofia. În noaptea de 27 – 28

noiembrie, otomanii au încercat să părăsească Plevna, la adăpostul întunericului şi ceţei. Manevrele unei

mase de aproximativ 50.000 de oameni (militari şi civili care doreau să plece odată cu armata) nu au

rămas neobservate. Românii au fost cei care au remarcat primii, că otomanii au părăsit reduta Griviţa 2.

După acest moment a urmat o avalanşă de evenimente, care au culminat cu capitularea necondiţionată a

lui Osman Paşa, în faţa colonelului Mihail Cerchez. Gruparea otomană, care a capitulat, în frunte cu

Osman Paşa, a mai numărat 10 generali, peste 130 de ofiţeri superiori, 2.000 de ofiţeri inferiori şi

aproximativ 40.000 de soldaţi. Au fost capturate peste 70 de tunuri şi un mare număr de arme de

infanterie.

Au urmat bătăliile de la Vidin şi Smârdan, duse, exclusiv, de Armata Română – şi care au însemnat două

victorii preţioase.

Cucerirea Vidinului a încheiat participarea victorioasă a armatei române la Războiul de Independenţă.

Armata română avea să-şi facă intrarea triumfală în Bucureşti pe 8 octombrie 1878. Independenţa

României a fost recunoscută de marile puteri pe 13 iulie 1878.

*

URMĂRI

Tratatul de pace dintre Imperiul Rus şi Imperiul Otoman a fost semnat la San Stefano pe 3 martie 1878.

Acesta a creat Principatul Bulgariei şi a recunoscut independenţa Serbiei, Muntenegrului şi a României.

În România, există o părere conform căreia Imperiul Rus nu s-a arătat dispus să-şi respecte promisiunile

făcute în convenţia semnată pe 4 aprilie 1877 de consulul rus Dimitri Stuart (cu aprobarea ţarului

Alexandru al II-lea) şi de premierul român de la acea dată, Mihail Kogălniceanu. Realitatea este că acea

convenţie dintre Rusia şi Romania, care a reglementat tranzitul trupelor ruseşti prin ţară, este una prin

care Rusia s-a obligat "să menţină şi respecte drepturile politice ale statului român, aşa cum rezultă ele

din legile interne şi din tratatele existente şi de asemenea SĂ APERE integritatea prezentă a

Romaniei". Partea românească a crezut că "apere", într-un act diplomatic, înseamnă recunoaşterea status-

quo-ului configurat de către Congresul de la Paris din 1856, unde trei judeţe în Basarabia de Sud (o parte

a Bugeac, o regiune contestată, cucerită în mijlocul secolului 14 de către români, cucerită apoi de turci la

finalul secolului 15 şi condusă până la finalul secolului 19 când a fost cucerită de ruşi) au fost luate de la

Imperiul Rus, înfrânt în Războiul Crimeii, şi alipite românilor din Principatul Moldovei. Totuşi,

reglementările Tratului de la Paris nu mai erau aplicabile în 1878, deoarece acel tratat menţiona faptul că

Puterile Europene asigurau, în 1856, că vor menţine integritatea Imperiului Otoman, lucru care, evident,

nu mai era valid, după înfrângerile din Balcani şi pierderile teritoriale. În lipsa unor reglementări

28

internaţionale în picioare, în 1878, teritoriile luate de la Rusia, în 1856, în Sudul Basarabiei, au fost

subiectul unor negocieri cu partea română, iar Rusia le-a revendicat, lăsând Dobrogea de Nord părţii

române.

La conferinţa de pace de la Berlin din 1878 s-a decis ca Rusia să recunoască României independenţa, să

cedeze teritoriile Dobrogei şi Deltei Dunării, inclusiv portul Constanţa, şi mica Insulă a Şerpilor. În

schimb, Rusia prelua judeţele din sudul Basarabiei (Cahul, Ismail, Bolgrad), care reintraseră în

componenţa Moldovei după Războiul Crimeii prin prevederile Tratatului de la Paris din 1856. Principele

Carol I a fost profund nemulţumit de turnura nefavorabilă a negocierilor. Otto von Bismarck a reuşit să-l

convingă pe principe să accepte acest aranjament, care oferea noi oportunităţi României din punct de

vedere economic datorită accesului la Marea Neagră şi controlului asupra traficului pe Dunăre.

sursă: wikipedia

*

OPINIILE LUI EMINESCU, FAŢĂ DE RĂZBOIUL DIN 1977-1878 În 1877-1878 (afirmă Eminescu, în articolele sale de la Timpul), România a făcut o mare greşeală: am

intrat în război de partea ruşilor, când armata acestora era învinsă peste Dunăre, am avut cheltuieli şi

pierderi de război enorme, contribuţia esentială la această victorie au dat-o ţăranii români, talpa de jos

a ţării, cu un număr imens de morţi... peste 100.000. Nu au dat-o nici ruşii, nici politicienii români, sau

clasa de sus, superpusă, profund coruptă, lipsită de valoare şi imorală. Pentru ce s-au jertfit, atunci,

acesti tineri români, în Războiul pentru Independenţă ? Ca Basarabia să rămână, în continuare, la ruşi,

iar pe aceştia să nu-i mai putem scoate din ţară? Acesta a fost câştigul tinerilor, care şi-au dat viaţa,

pentru Independenţa ţării. Da, după acest Război ne-am reluat, ne-am adus la pământul-mamă al Ţării

Dobrogea, care şi aşa, prin prăbuşirea Imperiului Otoman, în deceniile următoare, ar fi revenit acasă.

Dar ce ar fi trebuit să facem?

Ar fi trebuit să ne fi păstrat neutralitatea, lăsându-i pe ruşi şi pe turci să se macine între ei.

În cel mai rău caz, să ne fi aliat cu turcii, împotriva ruşilor, ca să ne fi câştigat Basarabia, cu condiţia

ca, după război, turcii să ne redea Independenţa şi Dobrogea. Acesta ar fi fost un exemplu de geniu

politic !

Sau, după ce Carol I a primit celebra telegramă, de la Ducele Nicolae, prin care acesta îi cerea ajutor,

căci, altfel, armata rusească ar fi fost zdrobită, să nu ne fi grăbit, neinspirat, să le sărim în ajutorul

ruşilor, ci să le fi pus condiţia: <<Ne daţi înapoi Basarabia, sărim în ajutorul vostru şi vă salvăm. Nu

ne daţi Basarabia, nu sărim în ajutorul vostru, ba chiar ne aliem cu turcii>>” (cf. Florin Podgoreanu

– Despre comentariile eminesciene, referitoare la Războiul pentru Independenţa României).

„ROMÂNIA ESTE SINGURUL ALIAT ÎN PRIMEJDIE DE A FI DEZMEMBRAT CHIAR DE

ALIATUL EI, DUPĂ CE AU ÎNCHEIAT CU EL O CONVENŢIE, PRIN CARE I SE GARANTEAZĂ

INTEGRITATEA TERITORIALĂ” – cf. Mihai Eminescu.

"Au sosit în Bucureşti dorobanţii de pe cîmpul de război. Aceşti eroi, cu care gazetele radicale se laudă

atâta, sînt, mulţumită guvernului, goi şi bolnavi. Mantalele lor sînt bucăţi, iar sub manta. cămaşa pe

piele, şi niciun cojoc, nici flanelă, nici nimic. Incălţaţi sînt tot atît de rău, unul c-un papuc ş-o opincă,

altul, c-o bucată de manta înfăşurată împrejurul piciorului, toţi într-o stare de plîns, într-o stare care te

revoltă în adîncul inimei [ ... .. ]. Turcii, despre care se zice că mor de foame şi de frig, au sosit la

Bucureşti mai bine îmbrăcaţi şi mai îngrijiţi decît soldaţii noştri. Ruşii, care pleacă la cîmpul de luptă,

sînt toţi îmbrăcaţi bine, cu cojoc şi cu manta sănătoasă şi bine încălţaţi. La ai noştri îmbrăcămintea e

curat ironia unor haine,e goliciunea parafrazată.

Şi astfel au petrecut aceste victime ale radicalei, ca să nu zicem un cuvînt mai rău, în zăpadă şi în ger,

nemîncaţi, neîmbrăcaţi,decimaţi mai mult de frig şi de lipsă, decît de gloanţele duşmanului. Nu sînt în

toate limbile omeneşti la un loc, epitete îndestul de tari, pentru a înfiera uşurinţa şi nelegiuirea cu

care stîrpiturile, ce stăpînesc această ţară, tratează cea din urmă, unica clasă pozitivă a României, pe

acel ţăran, care, muncind, dă o valoare pămîntului; plătind dări, plăteşte pe aceşti mizerabili;

vărsându-şi sângele, onorează această ţară! (…)Şi pe cînd aceşti cumularzi netrebnici, această neagră

masă de ignoranţi, această plebe franţuzită, aceste lepădături ale pămîntului, această lepră a lumii fac

29

politică şi fanfaronadă prin gazete şi se gerează de reprezentanţii unei naţii, ai cărei fii nu sînt şi nu

pot fi, tot pe atuncea soldatul nostru umblă gol şi desculţ, flămînd şi bolnav pe cîmpiile Bulgariei, îi

degeră mîini şi picioare de cad putrede de pe trupul viu al omului şi veniţi înapoi în ţară, cad pe

drumuri, în ţara lor proprie, de frig şi de vreme rea" (cf. Mihai Eminescu, Opere, vol II, ediţie îngrijită

de Ion Creţu, Bucureşti, “Cartea românească”, 1938-1939, pp. 207-209).

*

„O lacrimă şi o cunună de stejar nu sunt însă destul pentru acest mormânt. SĂ NU

PLÂNGEM ŞI SĂ NU ÎMPLETIM CUNUNA DACĂ NU NE ADUCEM AMINTE CĂ AVEM

MARI ŞI GRELE DATORII CĂTRE CEI CĂZUŢI ÎN LUPTĂ” (M. Eminescu)

*

“Mari frământări interne au loc la noi. Este momentul când îşi exprimă părerea, referitor la „chestiunea

evreiască”, marii oameni de cultură, ca M. Eminescu, A. D. Xenopol, I. L. Caragiale, M. Kogălniceanu,

B. P. Haşdeu ş.a. Nu era vorba de hilarul, de acum, termen „antisemitism”, ci de apărarea tinerei

Românii.

I.L.CARAGIALE a surprins perfect situaţia, în articolele sale:

“Ce s’a întâmplat, însă ? O seamă de Evrei dela noi, în genere de provenienţă galiţiană – oameni

pribegiţi aci din cauza scurgerii de acolo a acestui element, ce se înăduşă trăind multă vreme în masă,

la un loc prea strimt, pentru libera mişcare a pornirilor lui de rapacitate – au început să agite, din

nou, chestiunea israelită, odată resolvată, strict după litera tractatului dela Berlin. Şi agitarea aceasta

nouă şi-au întemeiat-o tot pe falsa insinuare că Statul nostru se conduce de principiul intoleranţei

religioase. Această nouă agitare, mai întâiu ascunsă, a început să iasă câte puţin la iveală, apoi să se

producă făţiş şi, în fine, să ia nişte proporţiuni, dacă nu primejdioase, dar cel puţin ofensatoare pentru

autoritatea Statului nostru. S’a făcut întâi agitări la sinagoge şi la şcolile confesionale; de aci, apoi, au

trecut chiar în presă; s’au fundat ziare în acest scop: în fine, lucrurile au ajuns la protestul neruşinat,

şi infam şi ridicul, dela Londra. S’a comandat, apoi, în străinătate, un agitator dibaci, care să vie,

numaidecât, să provoace o mişcare de un nou soiu, cu scopul de institui aci o societate semitică, cu o

direcţiune generală, recunoscută de Stat, şi care să reprezinte puterea populaţiei Israelite, în relaţiile

sale cu puterea Statului”. După revizuirea Constituţiei în 1879, evreii se aglomerează tot mai mult în oraşe, încep să ocupe funcţii

în principalele domenii de activitate: medicină, justiţie, învăţământ, cultură etc. Între timp, în Rusia, la

1881, au loc mişcări puternice ale ţăranilor împotriva evreilor, care iau calea exilului. În mediul rural,

devin arendaşi, pentru boierimea care îşi cheltuia averile la Paris, ducând la exasperare ţăranul.

În încheiere, azi, 9 Mai, când sărbătorim mai degrabă Ziua Europei decât INDEPENDENŢA

ROMÂNIEI, cucerită cu atâtea sacrificii, îmi vin în minte cuvintele lui Mihai Viteazul: <<EUROPA?

UNDE ERA EUROPA, CÂND AM AVUT NEVOIE?>>. Suntem singuri, cu Dumnezeul neamului

nostru înainte!” – cf. 8 May 2012 by m.gurza, Diana Iane http://ro.altermedia.info

***

N. GRIGORESCU (1838-1907) – SANTINELA

http://ro.altermedia.info/

30

50 DE ANI DE LA DISPARIŢIA AUTORULUI

“CUVINTELOR POTRIVITE”/RE-

ÎNDUMNEZEITE

TUDOR ARGHEZI (1880-1967)

TUDOR ARGHEZI (pseudonimul lui Ion Nae Theodorescu, n. 21 mai 1880, Bucureşti– d. 14 iulie

1967) a fost un scriitor român, cunoscut pentru contribuţia sa la dezvoltarea liricii româneşti, sub

influenţa baudelairianismului (n.n.: avem mari reţineri, legate de influenţa lui Baudelaire, asupra lui

T.A.). Opera sa poetică, de o originalitate exemplară, reprezintă o altă vârstă marcantă a literaturii

române. A scris, între altele, teatru, proză (notabile fiind romanele Cimitirul Buna Vestire şi Ochii Maicii

Domnului), pamflete, precum şi literatură pentru copii. A fost printre autorii cei mai contestaţi din

întreaga literatură română. Pseudonimul Arghezi provine, explică însuşi scriitorul, din Argesis - vechiul

nume al Argeşului.

S-a născut pe data de 21 mai 1880 la Bucureşti, în strada Ţărani nr. 46, numele său fiind Ion Nae

Theodorescu. Este fiul lui Nae Theodorescu şi al Mariei Theodorescu. Între 1887 şi 1891 a fost elev al

Şcolii primare „Petrache Poenaru”, sub îndrumarea primului său dascăl, Nicolae Abramescu. Între 1891 şi

1896 urmează cursurile gimnaziului „Dimitrie Cantemir” şi apoi pe cele ale liceului „Sfântul Sava” din

Bucureşti. De la vârsta de 11 ani, din cauza situaţiei familiale, este nevoit să se întreţină singur, dând

meditaţii.

Anul 1896 este anul debutului său literar. La 30 iunie publică în ziarul „Liga Ortodoxă”, condus de

Alexandru Macedonski, poezia „Tatăl meu”, semnată I.N. Theodorescu. La cenaclul lui Macedonski îl va

cunoaste pe Grigore Pisculescu (Gala Galaction), cu care va rămâne prieten apropiat. Între 1897 şi 1899

publică versuri şi poeme în proză la „Revista Modernă” şi „Viaţa nouă” pe care le semnează pentru prima

oară cu pseudonimul Ion Th. Arghezi. Întrerupe studiile şi se angajează, în urma unui examen de chimie,

ca laborant la fabrica de zahăr Chitila.

Tudor Arghezi a debutat în anul 1896, publicând versuri în revista Liga Ortodoxă, condusă de Alexandru

Macedonski cu pseudonimul „Ion Theo”.

La 19 ani a intrat la mănăstirea Cernica, unde a stat patru ani, până în anul 1904. În 1904, a publicat

împreună cu Vasile Demetrius o revistă proprie, Linia Dreaptă, care a încetat să mai apară după doar

cinci numere.

În 1905, a început un şir de călătorii în străinătate, deoarece la 30 ianuarie 1905 Constanţa Zissu a dat

naştere lui Eli Lotar, primul copil al lui Tudor Arghezi. Mama copilului, profesoară, a fost nevoită să-şi

ascundă maternitatea şi să-şi lase fiul la Paris, în grija unei doici. Îngrijorat, Arghezi s-a hotărât să plece la

Paris unde a stat puţin timp, apoi s-a mutat la Fribourg, unde a scris poezii şi a participat la cursurile

31

Universităţii Fribourg, dar nu a fost mulţumit de puternicul accent catolic al acesteia. S-a mutat la

Geneva, unde a scris poezii, a asistat la cursurile Universităţii şi, ca să-şi câstige existenţa, a lucrat în

atelierul unui bijutier.

În acel timp, datorită criticismului său, referitor la represiunea mişcării ţărăneşti, a fost ţinut sub

supraveghere de autorităţile elveţiene.

În 1909, a vizitat Italia.

S-a reîntors în România în 1910, şi a publicat lucrări în Viaţa Românească, Teatru, Rampa, şi în revistele

lui N. D. Cocea Facla şi Viaţa Socială, dar şi în revista Cronica, în colaborare cu Gala Galaction; s-a aflat

într-o perioadă în care a avut o activitate literară prolifică, scriind versuri, pamflete politice şi articole

polemice, cu care şi-a câştigat notorietatea în cercurile teatrale, politice şi literare ale vremii. Cocea a

contribuit la succesul lui Arghezi, publicând unul din primele poeme ale poetului, Rugă de seară.

În această perioadă, Arghezi a devenit un critic de artă valoros şi a luat apărarea pictorului Ştefan Luchian

care suferea de scleroză multiplă şi era acuzat de fraudă (din cauza suspiciunii că nu ar mai putea picta,

dar ar permite ca lucrările altora să fie semnate cu numele său).

Era present, cu regularitate, la Kübler Café din Bucureşti, unde s-a format un cerc de artişti şi intelectuali

boemi, care îi includea pe scriitorii Ion Minulescu, Liviu Rebreanu, Eugen Lovinescu, Victor Eftimiu,

Mihail Sorbul şi Corneliu Moldovanu, dar şi pe pictorii Iosif Iser, Alexandru Satmari, Jean Alexandru

Steriadi, compozitorul Alfons Castaldi, şi pe colecţionarul de artă Krikor Zambaccian.

INTERBELICUL

După izbucnirea primului război mondial, Arghezi a scris articole împotriva taberei politice conduse de

partidul naţional liberal şi de grupul de susţinători ai lui Take Ionescu, care doreau ca România să intre în

război alături de puterile Antantei (ca o încercare de a cuceri Transilvania de la Austro-Ungaria); a fost un

susţinător al unirii Basarabiei Vechiul Regat şi detesta alianţa implicită cu Rusia Imperială.

În timpul realizării României Mari mai exact în perioada 1918 - 1919 e închis un an, împreună cu 11

ziarişti şi scriitori (între care şi Ioan Slavici), la penitenciarul Văcăreşti, acuzat de trădare, deoarece

colaborase cu autorităţile germane de ocupaţie. In 1927 apare cu mare întârziere prima sa carte de poezii

"Cuvinte potrivite", iar un an mai târziu tot sub direcţia sa, apare ziarul "Bilete de papagal". După această

dată, Tudor Arghezi va publica mai multe volume de versuri, romane, nenumărate articole. Va impune în

literatura română ca specie literară tableta. În 1929 publică prima sa carte de proza, "Icoane de lemn". În

1931 va publica placheta de versuri "Flori de mucigai" legată, ca şi "Poarta neagră", de anii de detenţie.

Tot acum, pentru copii, publică volumul în proza "Cartea cu jucării", inaugurând o direcţie secundară în

creaţia scriitorului, ce va continua, mai apoi, cu poemele ştiute de şcolari: "Cântec de adormit Mitzura",

"Buruieni", "Mărţişoare", "Prisaca", "Zdreanţă" s.a. Manualele şcolare cuprind multe creaţii ale sale

destinate copiilor din toată lumea. În 1934 publică romanul "Ochii Maicii Domnului" , tema principală

fiind dragostea materna şi devotamentul filial. Continuă să scrie poeme şi în 1935 publică volumul

"Versuri de seară". În 1936 apare "Cimitirul Buna-Vestire", roman, dar care poartă subtitlul "poem". În

1942 vede lumina tiparului romanul "Lina", de fapt un lung poem în proză. În 1943, sub genericul "Bilete

de papagal" (ziarul "Informaţia zilei") publică îndeosebi pamflete usturătoare, pentru care e cercetat de

poliţie. La 30 septembrie, apare pamfletul "Baroane", în care îl atacă pe ambasadorul german Manfred

von Killinger. Ziarul e imediat confiscat, scriitorul e închis la Bucureşti şi în lagărul de la Tg. Jiu. Va fi

eliberat un an mai târziu.

INTERDICŢII ŞI REABILITĂRI

În 1948, apare în ziarul PCR Scânteia, în patru episoade consecutive, celebrul articol al lui Sorin Toma,

fiul poetului proletcultist A. Toma (Solomon Moscovici), intitulat "Poezia putrefacţiei sau putrefacţia

poeziei", în care, printre altele, acuzînd pestilenţialul poetic al lui Tudor Arghezi, autorul sancţionează un

"urât mirositor vocabular". Articolul se încheie cu o veritabilă ameninţare cu moartea. Scriitorul va fi

32

interzis imediat după publicarea acestuia şi se retrage din viaţa publică în căsuţa lui de la Mărţişor unde ar

fi supravieţuit, după cum afirma, din vânzarea cireşelor.

În perioada 1952 - 1967 poetul a fost „reabilitat” treptat, la sugestia lui Gheorghe Gheorghiu Dej. Tudor

Arghezi este distins cu premii şi titluri, ales membru al Academiei Române, sărbătorit ca poet naţional la

80 şi 85 de ani. S-a bucurat de mari avantaje în regimul comunist, ca şi Mihail Sadoveanu, colaborând cu

autorităţile şi scriind poezii sociale pe placul acestora. Publică poemul "1907 - peizaje", "Cântare

omului", "Stihuri pestriţe", "Poeme noi", "Cu bastonul prin Bucureşti". În 1967, poetul moare, fiind

înmormântat, alături de Paraschiva, soţia sa, în grădina casei din Str. Mărţişor, cu funeralii naţionale. Casa

a rămas până astăzi muzeu, fiind menţinută de fiica sa, Mitzura Arghezi.

*

Mulţi critici, insensibili şi ignoranţi (printre care am constatat, cu uluire, se numără şi autenticul cărturar

Nicolae Manolescu, şeful USR!), afirmă că “ARGHEZI ESTE, DE FAPT, UN POET

<<NERELIGIOS>>”, “eretic” etc. – ajungându-se chiar în pragul unui proces pentru…pornografie!

Rămânem uimiţi şi de veşnicul greşitor, faţă de V.I.T.R.I.O.L.-ul SÂNGELUI DACO-VALAH, veşnic

defazatul EUGEN LOVINESCU (faţă de existenţa spirituală a Neamului Daco-Valah), cel care afirmă

„abjecţiunea” poeziei argheziene...

Fireşte, azi ne amuză imbecilitatea unui Sorin Toma, care-l „ghemotoceşte” pe Arghezi, printre înjurături

grobiano-bolşevice: „(„Arghezi A AJUNS SĂ STRECOARE PUBLICULUI CITITOR O ADEVĂRATĂ

CONTRABANDĂ DE DROGURI, STUPEFIANTE, AFRODISIACE ŞI OTRĂVURI SPIRITUALE…

Conţinutul ideologic al poeziei lui Arghezi [dezgustul de viaţă, scârba şi ura faţă de om, pesimismul]

nu are, în sine, NIMIC ORIGINAL ŞI NIMIC NAŢIONAL… Arghezi nu face în poezie decât ce a

făcut Picasso în pictură, INTRODUCÂND CA MATERIAL ARTISTIC EXCREMENTELE ÎN

TABLOURILE SALE”…et ejusdem farinae...

De aceea, nu ne miră prea mult faptul că, până în anul apariţiei, ca debut editorial, a Cuvintelor potrivite

(1927), numele de TUDOR ARGHEZI este aproape necunoscut...apoi, e alăturat lui Eminescu...după

care este şantajat, de comunişti, la modul lugubru...iar azi, ori dispare din manualele şcolare, ori este tratat

ca „poet social”...!!!

Adică, Arghezi rămâne, până azi, profund neînţeles, în genialitatea sa funciară!

Şocaţi de limbajul eliberat, de aureola cuvintelor re-îndumnezeite, re-trecute în Logos Divin, criticii n-au

îndrăznit (sau nici nu s-or fi gândit ...să se gândească!): de pe ce temelie dăruieşte TUDOR ARGHEZI

„artele poetice”, răspândite în mai toate ciclurile şi poemele sale cunoscute: Testament, Psalmii, Flori

de mucigai, Belşug, Hore etc.

Noi afirmăm, dintru început: „Temelia” şi „Tronul”/”Umbilicus Mundi”, de pe care Tudor Arghezi

predică şi vindecă lumea, prin cuvântul redevenit Logos-Cuvânt Întemeietor-Demiurgic-„Parashabda”

este unul dublu: Neamul („Când vii, păşeşte slobod, râzi şi cântă./Necazul tău îl uită-ntreg pe

prag./Căci NEAMUL TREBUIE SĂ-ŢI FIE DRAG/ŞI CASA TA SĂ-ŢI FIE ZILNIC SFÂNTĂ” – cf.

Inscripţie pe o uşe, din vol. de debut, Cuvinte potrivite – 1927, p. 67) şi Patria („Maică, mulţi te-au

duşmănit,/Că EŞTI NEAM BLASGOSLOVIT./Unde sapă sapa locul,/Sare din pământ norocul” – cf.

Mamă Ţară, din ciclul Silabe – 1965, vol. Stihuri pestriţe – 1990, p. 249).

ARGHEZI nu este modernist, pentru că, în primul rând, nu este cosmopolit! ARGHEZI este NUMAI

daco-valah! – ARGHEZI are Patrie-Mocşă, are şi Neam-cu-Rădăcini Miraculoase, Mistice: Neamul

lui Făt-Frumos...şi al lui „Bade Ioane...”-ORFEU, pe care ARGHEZI l-a avut drept model ideal,

celest, viaţa-i întreagă:

“Când ceasul dezrobirii ți-a sunat,/Și sânge și sudori le-ai înviat./ȚI-AI DEȘTEPTAT ȘI MORȚII, ȘI CU

TOȚII/V-AȚI DOVEDIT MĂREȚI ȘI STRĂNEPOȚII.//Să-ți fac un cântec ? VORBELE-MI SÎNT

GOALE/ŞI NU AU FRUMUSEȚEA DIN CÂNTECELE TALE” – cf. Bade Ioane…, din ciclul

Cadenţe - 1964, vol. Stihuri pestriţe –1990, p. 247.

33

El, ARGHEZI, este „colegul” de anistorie (de făurire a eternităţii, prin CUVÂNT!) al olarului DAC:

“Mă uit la tine, șubred vas de lut.

Trei mii de ani ai încăput.

Veci de vecii, pe care le înfrunți, S-au adunat în golul tău, mărunți, Și fiecare vîrstă din vecie,

Lăsînd un fir de praf drept mărturie,

L-a pus tihnit în ciobul păstrător.

Clipa trăiește, veacurile mor (…)

Olarul drept pe palma lui te-a pus

Și-ai scos răspuns, la deget, în auz.

Fragedul sunet, dulce lin,

E-ntreg și nou ca la-nceput, și plin.

Urciorule de vis și de pămînt,

El ți-a dat glas. EU ÎȚI VOI DA CUVÎNT”

(Dacica, din ciclul Hore, în vol. Stihuri pestriţe, Minerva, Bucureşti, 1990, p. 182)

…LOGOS logodit cu CÂNT ORFIC, întru ARMONIE DE NEAM ŞI MOCŞĂ!

...Poemul Făt-Frumos (cf. Tudor Arghezi, Versuri, Cartea Românească, 1940, p. 263) este publicat în

1940, adică la doi ani după 1938...

Epoca Sfântului Arhanghel MIKAËL (Arhanghelul Spiritului) începe de la 1871 şi ţine cel puţin 250

de ani. Primul care a captat influenţele acestei epoci de răscruce, în destinul umanităţii terestre, a fost

daco-valahul MIHAI EMINESCU! Al doilea receptor (din veacul XX) de Spiritualism Pur şi Cosmico-

Eroic...”FĂT-FRUMOS”...a fost rechemat (din „raţiuni politice”!) la cer, în 1938...

Ţara şi Neamul, în anii de după 1938, sufereau cumplit (de boala grea, a asasinatului şi trădării!), Ţara şi

Neamul încă jinduiau după un miracol răpit, dar Ţara şi Neamul nu-şi pierd nici nădejdea, nici

percepţia în ocrotirea Lui Făt-Frumos, ca „sinteză de voievozi”, sau, cum spunea PETRE ŢUŢEA,

despre un frate mai mare al Lui Făt-Frumos-ORFEU – anume, despre MIHAI EMINESCU:

„Românul Absolut”, „SUMĂ LIRICĂ DE MARI VOIEVOZI”.

“Cântecul lui, de care ţara toată

Era învăluită ca-ntr-un vis,

De sta şi ochiul şoimilor închis

În ascultare, s-a oprit deodată.

S-a rupt din codri, s-a pierdut din şes

Şi, goală ca de suflet, tristă, ţara

Nu mai găseşte parecă-nţeles:

De ce e ziuă şi se lasă seara

Fluierul lui cânta şi-n cingătoare,

Şi zeci de sate albe, fermecate,

Cu sute de feciori şi de fecioare,

Îl ascultau doinind pe înnoptate.

(…)

Neamul ursuz din ţărmul de sub lună,

Neam trist, urît, şi hâd şi sângeros,

Ameninţase doinele lui Făt-Frumos,

Mândria lui şi voia lui cea bună.

Iar Făt-Frumos, oprindu-se din cânt

Simţi, din sânge, flăcări că se-adună,

Şi-n glas, în vorbe,-n pâine şi pământ,

Dogoarea cerului străbună.

Şi o lumină nouă-n viaţa lui,

Şi o chemare din tării şi noapte –

Şi-n toate glasul nu ştia al cui,

Şi un îndemn de semne şi de şoapte (…)

Acum s-a dus duşmanul să-l răpuie:

Ori să-l înece-n sânge şi-n vâltoare,

Ori bezna lui zidită să descuie –

În stare şi de milă, dar şi de necruţare –

Cum va voi, căci vrednicul urmaş

34

Al lui Ştefàn şi Ţepeş împreună,

Ridică şi altare din stei pentru vrăjmaş,

Dar şi ţepoaie-nalte, cu proţăpirea bună.

Tu, Ţară,-aşteaptă cântecele iar,

Să se strecoare-n ramuri liniştit,

Din răsăritul mare-n asfinţit,

De la hotar până-n hotar”.

Făt-Frumos, Cel devenit Mistic şi Singuratic în Demiurgia Lui, se ascunde, sub voal sacru, în nemurirea

statuară a fiecărui PLUGAR-POET, care-şi alimentează demiurgia „de la Vatră” – Vatra Cosmică, Cea

Veşnic Vietoare şi În-Vietoare:

„El, singuratec, duce către cer/Brazda pornită-n ţară, de la vatră./Când îi priveşti împiedicaţi în fier,

/Par, el de bronz şi vitele-i de piatră”.

Bronzul Solar-Demiurgic se uneşte, prin intermediul FORŢEI-INITIUM, A VETREI COSMICE, cu

Piatra-Simbol şi Realitate a Rezistenţei, întru „veacul vecilor”.

Din plopul negru , răzimat în aer,

Noaptea, pe şesuri, se desface lină,

La nesfârşit, ca dintr-un vârf de caer,

Urzit cu fire de lumină.

E o tăcere de-nceput de leat.

Tu nu-ţi întorci privirile-napoi.

Caci Dumnezeu, păşind apropiat,

Îi vezi lăsată umbra printre boi”

(cf. Belşug, din vol. Cuvinte potrivite, p. 31

El, PLUGARUL, ca şi El, POETUL, este Umbra Lui Dumnezeu pe Pământ, asigurând Echilibrul-

ARMONIA LUMII CREATE: „îi vezi lăsata umbra printre boi” – boul de „hăis” (boul de stânga-

întunecată) şi boul de „cea” (boul de dreapta-luminată). Boii-Plăvanii (cât şi Asinul Celest, ca umbră

a Celor Doi Fraţi-Demiurgi!4) au fost martori, şi, deci, şi însoţitori funcţionali-demiurgici, la Naşterea

Lui Dumnezeu-Hristos, Făcătorul şi Armonizatorul LUMII-CA-POEM, la „Vatra” de la Bethlehem.

„Vatră”-Iesle, dar şi „Vatră”-Peşteră!

(comentariul: Adrian Botez)

*

Casa memorială „TUDOR ARGHEZI”, de la Mărţişor

4 -În mitologia dacă, Zalmoxis este, totdeauna, expresie a Principiului Demiurgic Bivalent (Yang-Principiul Masculin şi Yin-

Principiul Feminin, în mitologia asiatică brahmano-buddhistă): Gemenii-Zalmoxis, „Dalbii de Pribegi”-Demiurgi, sunt

Apollo-Soarele şi Artemis-Luna!

35

* DACICA

Mă uit la tine, șubred vas de lut.

Trei mii de ani ai încăput.

Veci de vecii, pe care le înfrunți, S-au adunat în golul tău, mărunți, Și fiecare vîrstă din vecie,

Lăsînd un fir de praf drept mărturie,

L-a pus tihnit în ciobul păstrător.

Clipa trăiește, veacurile mor.

Tu, plin de taine și știrbit în gură,

Ai stat ascuns adînc în arătură.

Nici oasele nu i s-au pomenit

Ale aceluia ce-n zmalț te-a-ncremenit

Și, frămîntînd, ți-a dat obîrșii noi.

N-a mai rămas măcar din el gunoi.

Tot un pămînt, la fel de bun, la fel de prost ;

Tu ești aci. El parcă nici n-a fost.

Dar înmuiată-n sînge și sudoare,

Unghia lui ți-a pus un zbenghi de floare

Și, ocolindu-ți coapsa cu subțire

Chenar, i-a dat noroiului simțire.

Tu poți să fii, el poate să nu fie,

Zgîriitura-i teafără și vie.

Nu ești al singurului Dumnezeu,

Ca luna, ca o stea, ca o pustie,

Ești și al semenului meu.

Brîul tău viu, cînd mîinile-au murit,

Dă biruință gingașului pipăit.

Olarul drept pe palma lui te-a pus

Și-ai scos răspuns, la deget, în auz.

Fragedul sunet, dulce lin,

E-ntreg și nou ca la-nceput, și plin.

Urciorule de vis și de pămînt,

El ți-a dat glas. Eu îți voi da cuvînt.

*

CALIGULA

Dorm în umbra legănate lebezile-n puf de undă,

Cuiburi albe, perini albe, printre stele furnicar.

Câte-o stea însingurată câtă-n aripi să se-ascundă

Câte-o lebădă-şi îndreaptă capul, ca un nenufar.

De pe pod, la miezul nopţii, le aruncă mâna bună

Pâinea, ce nutreşte truda şi trudeşte visătorii.

Mâini, lăsaţi-le flămânde să se-acopere cu lună;

Lebezi, aşteptaţi ca pîinea să v-o dea semănătorii.

Stea cu stea pe-ntinsul undei liniştite pun cleştar

Şi printr-însul zugrăvite lebedele par şi luna.

Plângeri de viori şi fluier cad în lac mărgăritar

Şi se-aud din depărtare lovind unda câte una.

În palatele aprinse, cu balcoane şi unghere.

Liturghia bogăţiei are şi-astă-seară loc.

Cine-a scris, în ce odaie, fără pat şi fără foc,

Imnul ăsta de izbândă, de iubire şi durere?

Folosiţi-vă de cântec, de lumină şi de taină,

Cupe omeneşti de goluri, pline-n viaţă câte-o clipă.

Şi cenuşa prin văpaie se-nveşmântă cu o haină

Şi găseşte ca să cadă înapoi, un fulg de-aripă.

Cântecul, lumina, taina, unda, - ntinsurile-albastre,

Noi le ţinem, noi le strângem, cei căzniţi, urîţi şi goi.

Temeliile veciei orice-aţi face-s ale noastre.

Voi, întoarceţi-vă veseli şi slăviţi, întru noroi.

***

36

70 DE ANI DE LA O APARIŢIE TERESTRO-

ASTRALĂ, ÎN ZONA “PIRAMIDEI EXTRAPLATE”:

ENCICLOPEDISTUL OLTEANO-TIMIŞOREAN ION PACHIA-TATOMIRESCU

METAIONIZAREA IMAGINARULUI

CRITIC-HORAL DINSPRE OPERA LUI ION PACHIA-TATOMIRESCU, DE PE SEGMENTUL

TEMPORAL 1966 - 2017

Motto:

«...am tratat despre substratul horal al magiei române [...]; şi am descoperit substratul şi ritul ceremonial al horei

[...]; şi am remarcat ce importanţă prezintă hora pentru ritologia şi ceremonialistica română şi cât coboară de adânc

în mentalitatea arhaică şi în conştiinţa etnică [...] fenomenul horal...»(Romulus Vulcănescu, Mitologie română,

Bucureşti, Editura Academiei, 1985, p. 372 sq.).

Alexandru FIRESCU

Vădită sensibilizare la marile probleme filosofice...

Ion Pachia [...] apreciază îndrumările anterioare date în spaţiul acestei rubrici, drept „primul puls

tranzitiv“ în ceea ce priveşte activitatea sa literară.

Că a ţinut cont de aceste îndrumări, ne-o dovedeşte şi prin poemele: Metamorfoză,

Incandescenţă, Trăirile şi Dialectică, trimise recent redacţiei.

37

Înainte, nr. 6560: textul despre I. Pachia, de la „poşta redacţiei“.

Desluşim în aceste pagini o vădită sensibilizare la marile probleme filosofice ale existenţei.

Poetul este prezent în tot locul, ca un martor ocular şi senzorial la condensarea înaltelor miracole

din seva pământului şi la preschimbarea minunată a lumii şi a firii, sub impulsul răscolitor al erei noastre.

E pilduitor finalul uneia dintre poezii:

În vasta geometrie a pământului meu,

Sângele-mi intră în horă – e gheizer,

Contopindu-se cu înaltul strigăt,

În galactica simfonie a luminii...!

Descrierile de natură au vigoarea

imaginilor pline de frumuseţi:

...Stelele zorilor

coboară-n adâncuri, sub maluri,

să urce-n zenit, spre solstiţiu,

lumina ne-nvinsă, din valuri...

Alexandru Firescu, Corespondenţa literară, în ziarul Înainte (Craiova), anul XXII, nr. 6560, sâmbătă, 2

aprilie, 1966, p. 3.

Miron Radu PARASCHIVESCU

Poezie şi arheologie

Când acum trei ani îmi trimitea pentru întâia dată versuri de-ale sale, ca să-i spun ce cred despre

ele, Ion Pachia-Tatomirescu număra 19 ani. Ţineam pe atunci un fel de „poştă a redacţiei“ din care-mi

făcusem mai mult o profesie de garimpeiro, căutând pulberi diamantine în nisipurile şi nămolurile multe

ce-i erau adresate revistei Ramuri. [...]

La toate astea mă gândeam, mai bine spus, toate astea îmi treceau prin minte, privindu-l – după

mai bine de trei ani – pe fostul meu corespondent de la suplimentul Povestea vorbii, pe care-l cunoscusem

până mai ieri numai din grafie.

Un aer tineresc şi matur în acelaşi timp, în care entuziasmul părea că se aliază cu o îndărătnicie

zâmbitoare, o robusteţe care nu umbrea cu nimic gingăşia spiritului, o fermitate de caracter ce nu numai

că îngăduia, dar şi sublinia unele observaţii de mare fineţe, cu un cuvânt, portretul ideal al unui tânăr

arheolog pasionat de fiecare din descoperirile sale. [...]

N-am uitat nici o clipă ce hotărâtor poate fi pentru un debutant răspunsul pe care-l va primi la o

„poştă a redacţiei“. Din mulţimea de manuscrise primite de-a lungul a mai puţin de un an, în 1966, mult

mi-au dat de furcă paginile înseilate foarte mărunt, ca şi cum autorul lor ar fi vrut să şoptească grafic nişte

lucruri de mare taină, ce cuprindeau o seamă de poeme cu totul remarcabile şi semnate cu un nume şi

aparte: Ion Pachia-Tatomirescu. Vor fi fost în manuscrisele tânărului poet şi unele naivităţi sau

38

inadvertenţe, unele confuzii sau lungimi, nu mai ţin exact minte. Dar ştiu că i-am semnalat toate scăderile

fără să ezit însă nici o clipă că Ion Pachia-Tatomirescu este un poet indiscutabil.

Ceva subteran, abia şoptit, ca şi grafia lui microscopică, dar nu indescifrabilă, un strigăt reţinut,

un cântec spus cu gura închisă, cum zice Arghezi, un efort quasi-anonim de afirmare a fiinţei sale celei

mai străfunde şi care părea că răzbeşte la lumină printre însăilările mai mult sau mai puţin convenţionale

din versurile sale, ceva asemenea hârburilor nestemate ale neoliticului din Sălcuţa şi Vădastra, din Boian

şi Gumelniţa, până-n Verbicioara, un efort de dăruire, parcă mai mult decât de expresie, mi se părea că-l

citesc printre şi pe sub rândurile tânărului corespondent de atunci. Şi mă întreb dacă poetul adevărat nu

tinde în primul rând la asta: la a-şi supravieţui prin cuvântul său, mai mult decât a-şi afirma prezenţa într-

o strictă şi limitată contemporaneitate pe care el, cel dintâi, e chemat s-o ştie şi s-o intuiască în

nestatornica şi perisabila ei curgere.

Versurile de începător ale lui Ion Pachia-Tatomirescu despre această năzuinţă îmi vorbeau. L-am

certat, deci, atâta cât se poate certa la tipar, fără ocoluri dar şi fără ifose, pentru ceea ce mi se păruse

dibuit şi precar în scrisul său – şi i-am publicat câteva coloane de versuri. Au trecut, cum spune romanţa,

ani. Tânărul corespondent ieşise din sfera imediată a preocupărilor mele, ca şi „poşta redacţiei“, de altfel.

Când, în toamna asta, m-am pomenit cu manuscrisul unui volum de versuri al aceluiaşi, însoţit de o

scrisoare prin care-mi cerea să-l recomand cititorului.

Ce m-a izbit în cartea manuscrisă a fost un lucru la care nu mă prea obişnuise lungul meu comerţ

cu tinerii poeţi: Ion Pachia-Tatomirescu ţinuse seama de observaţiile mele de acum trei ani, curăţase toată

zgura şi crustele prea tinerei şi învolburatei sale combustii.

Aşa că volumul intitulat Munte, pe care-l avem în faţă, reprezintă o operă de-a dreptul matură.

Nu voi face greşeala să-l analizez şi să-l explic cititorului. Asta e treaba criticilor sau poate numai a

cititorului însuşi.

Ceea ce însemnez aici sunt simplele mele notaţii de cititor, sentimentul de-a fi întâlnit în tânăra

noastră poezie un accent unic, cu totul personal, un univers reconstituit în semne lirice, aşa cum

reconstituie istoricul o lume din săpăturile arheologice. Deşi pare dedusă din folclor şi descântec, poezia

lui Ion Pachia-Tatomirescu reface drumul spre aceste izvoare: el are prefigurat în minte drumul, de la

punctul iniţial până la cel de sosire. Limbajul său, criptic aparent, concordă un anumit suflet cu o

bâlbâială de Pythie – şi-aici nu mă pot împiedica să-mi amintesc că poetul vine din răspântia câmpiei

Doljului cu dealurile Jiului. Versul lui sugerează folclorul şi descântecul, le re-creează, nu descinde din

ele, ci ajunge la o sinteză proprie, modernă; el are o viziune completă, integrală, asupra sensului culturii

noastre, adică, în cel mai înalt înţeles al cuvântului, un stil: e sensul culturii de câmpie pe care a

dezgropat-o ca un arheolog, culegând descântece de prin satele Filiaşilor, dar, repet, nu ca să plece de la

ele, ci ca să reconstituie drumul invers, înspre geneza lor. Titlurile poemelor sale sunt inspirate în acest

înţeles: că el cuprinde zariştea întregului într-un amănunt lexic. Nu vreau să mă pierd în analize şi mai

puţin în citate. De altfel, nici o explicaţie nu va transmite mai bine cititorului zăcământul liric pe care-l

conţine această poezie, decât ar putea-o face ea însăşi. Suita simfonică a volumului, culminând cu

ultimele două cicluri, Graal şi Sobor, se sprijină pe o ţesătură solidă şi pe o montură a cuvântului inspirat,

ce-mi arată că mă aflu în faţa unui artizan ingenios care inventă nu numai imagini şi metafore, dar şi o

limbă ce conjugă adjective, substantivează verbe, ori, mai cu seamă, inventă o tehnică a imaginii în

mişcare: la el apa „e frântă sub tălpile peştilor“, „nopţile se dezbracă-n ochii pisicilor“... – şi exemplele ar

putea continua. Dar toată inspiraţia lui Ion Pachia-Tatomirescu îmi pare că vine dintr-această stilistică

sugestie a câmpiei, a unui univers mut şi tainic, cu zările dezgolite, dar plin de bogăţii în adâncuri, în

acele adâncuri în care, cum spunea odată Nicolae Iorga în neuitatele lui prelegeri, nu se poate vedea decât

din foarte înalt.

Văleni de Munte, decembrie 1969.

Miron Radu Paraschivescu, Poezie şi arheologie (Văleni de Munte, decembrie 1969), fragmente din

postfaţa la volumul de versuri, Încântece, de I. P.-T., Bucureşti, Editura Litera, 1979, pp. 67 – 75.

39

Vladimir STREINU

Ghiocei

Ne bucurăm poate de o primăvară mincinoasă; dar ne bucurăm. Suntem mai înalţi sub seninul

cerului boltit dintr-o dată şi mai puternici între zări fără hotar. Inima omului are naivităţi vegetale. Numai

mugurii de liliac, uşor de amăgit, dau buzna în vârful crengilor şi ghioceii prin păduri ies imprudent de

sub frunzele uscate de astă-toamnă; şi câte o zi de ger întârziat se întâmplă să-i carbonizeze fără milă. Dar

poate că nu va fi chiar aşa. Cu acelaşi sentiment de zări care se desfac şi de înfloriri care se grăbesc,

privim de multă vreme aventura tinerilor poeţi necunoscuţi. Unii, chemaţi de o primăvară a lor, ajung să

se tipărească; alţii încearcă sensibilitatea câte unui critic prin poştă. Mulţi însă dintre câţi trezesc speranţe

nu le susţin decât cu debutul. Cine a putut perinda în viaţă câteva generaţii de poeţi cunoaşte bine

amărăciunea acestei frustrări. Şi totuşi numele nou adus de vreo publicaţie sau de poştaş ne umple mereu

inima de posibilitatea unei primeniri poetice. Dealtfel numai aşa am cules cândva din cutia de scrisori şi

nume neînşelătoare: Constant Tonegaru, Geo Dumitrescu, Ştefan Augustin Doinaş şi altele, pe care le-am

pus alături, în aceeaşi revistă, de Arghezi, Blaga, Voiculescu şi Philippide. Ceea ce îi va fi făcând pe

tinerii de azi, încă necunoscuţi, să ne mai expedieze poştal versurile lor, îi priveşte.

[...] Unul este Ion Pachia-Tatomirescu [...] E desigur un „ghiocel“, nu pentru că n-am mai auzit

de numele lui, ci fiindcă se aruncă în discursul liric fără reţinere, încredinţându-se asocierii libere a

cuvintelor şi unei inspiraţii despletite.

Într-un lung poem de versuri tot lungi, deşi intitulat Destinaţii confidenţiale, aria lirică e

planetară, asociaţia metaforică sare de la o paralelă a globului la alta, şi până la urmă aflăm că ne vorbeşte

un glas îmbătat de el însuşi, „de lângă o poartă de uraniu scurs din pletele crunte ale Dacilor“. Vorbeşte

deci un pui de Dac, în a cărui minte saltul spaţial de la „pinguinii... care îşi bat clopotele pieptului“ şi „au

aripile îngreunate de ţurţuri“ la „vânturile toride“ şi la „crocodilii... din văile Nilului“, ca şi saltul

temporal de la „pasărea Arheopterix (care) cântă pe năsălia secolului“ la „alba noapte a Troiei“, de aici la

„scheletele din Hiroşima, din Vietnam“ şi apoi la boala contemporană a tuturor continentelor, pare chiar

legea propulsorie a unei inspiraţii deocamdată ameţită şi ameţitoare.

Dar se aud când şi când accente puternice şi unele somaţii ale istoriei, care încordează auzul

cititorului:

„De ce rupeţi lichenii cenuşii de pe uluci ? / Nu vă daţi seama nici în această ultimă instanţă a

crimei / De sugrumarea ultimului timp vegetal de manifestare ? / Pentru ce mai zvârliţi cu măciucile-n

cruci, în voi înşivă ? / De ce s-a-ncolăcit şarpele pe bastonul lui Asclepios ? / Pentru a se naşte astfel

tragedia cea mai frumoasă / Ce-a oferit-o Olimpul, risipindu-şi propriile-i fulgere, / În rana adâncă a unui

timp ce nu se născuse încă ! / Şi ce-au avut greierii la marginea cântecului / De şi-au ros viorile, de şi-au

aruncat inimile pe lună ? / Priviţi-i cum cântă prin şanţuri din lire de iarbă !“ ;

ori: „Pentru ce-şi vântură Australia ţărână-n chelie, / Când n-are multe ciocârlii şi-i sug puii de

cangur la piept ? / Unde-i medicul Europei ? S-a inflamat pojarul sub ochi ! / Americile suferă grav de

deochi în zodia cancerului negru, / Copiii amazoanelor – căsăpitori centauri – sug sânii arborilor; / Cu

cergi din Sahara degeraţii înfaşă tălpile goale, de ceară, / Le-nfăşură bine cu funii de fum tăiate din ţevile

carabinelor, / Până cântă cocorii pe pavilioanele pădurii ultima simfonie absurdă; / De ce visează femeile,

fetele, cu luna plină-ntre sâni?“

Imaginea arbitrară, dar uneori şi revelatoare, rotaţia timpilor şi a spaţiilor într-un vălmăşag

obscur, deşi pe alocurea constelat, propulsia lirică neobosită, având totuşi ca punct de gravitaţie din nou

40

pământul dacic, sunt de asemenea de reţinut din Noul Turn Babel. De data aceasta, o lume de meşteri-

schelete, zidari, dulgheri şi salahori, nesupravegheaţi de nici un arhitect, construiesc turnul, care e poate al

unei sublime absurdităţi.

În amândouă poemele, gestul liric larg, expresia vociferantă şi haotismul impresiilor par să

provină din declamaţia super-hugoliană a lui Lautréamont, după cum, de la noi, Constant Tonegaru este

prezent în ton, în fantasticitatea reprezentărilor şi în recurenţa apostrofei.

Vladimir Streinu, Ghiocei, în revista Luceafărul, Bucureşti, nr. 11 (255), din 18 martie 1967, în

paginile 1 şi 7; şi în cuprinsul Paginilor de critică literară, vol. IV, Marginalia, eseuri, ediţie de George

Muntean, Bucureşti, Editura Minerva, 1976, pp. 90 – 93.

Artur SILVESTRI

O altfel de poezie tânără

Arhaicul patent al liricii tinere este însă Ion Pachia-Tatomirescu, autor de mai multe volume, în

majoritate extravagante, printr-un soi de energetism irepresibil şi pe care cuvintele îl pot exprima cu greu.

De aceea poetul şi inventează caligrame, corale, păgâne liturghii, invocând divinităţi suave

(Zalmo, Făt-Frumos), ori o „Zoria“ misterioasă, în jurul căreia petrarchizează.

Însă criza erotică e trecătoare, nu formele perisabile îl captivează pe poet, ci Mumele, principiile.

În „Zoria“ (1980), el a închipuit utopiile lirice Cosmia şi Zoria, „Încântece“ (1979) slăveşte

„cuvântul“ şi prelucrează, cu o remarcabilă muzicalitate, texte din folclor, „Lilium breve“ (1981), în fine,

dezvoltă, cu precauţiunea de a nu uita ceva, teoria poetică a „Mătcii“, care, la Ion Pachia-Tatomirescu,

este, ca şi la atâţia alţii, Muntele.

Artur Silvestri, O altfel de poezie tânără, I, în revista Flacăra,

Bucureşti, an XXXI, nr. 38 / 1424, 24 septembrie 1982, p. 10.

Jean-Paul MESTAS

(Franţa)

Povos e Poemas / Peuples et Poèmes

(„Popoare şi poeme“)

41

Ion Pachia-Tatomirescu nasceu em 1947 em Tatomiresti. Dacorómeno, é professor no Colégio de

Banat. Membro da União dos Escritores da Roménia, da Associação dos Historiadores de Banat, e

redactor principal dos „Cadernos de Dacoroménia“. É autor duma quinzena de livros de poemas desde

1972 até 1999 e de obras fundamentais consagradas entre outras a Mihai Eminescu e Nichita Stanescu

assim como um Dicionário das Religiões. Publicações em revistas de França.

O ano do seu nascimento é rico de talentos que parecem convocar os mesmos horizontes e as

mesmas luzes; assim de Dumitru M. Ion, Dinu Flamând, Ioana Ieronim, Ion Mircea, Adrian Popescu e

Dan Verona. O perfil de Ion Pachia-Tatomirescu distingue-se por uma investigação mais alimentada dos

arcos-iris da vida.

Ion Pachia-Tatomirescu est né en 1947 à Tatomiresti. Dacoroumain, il est professeur au Collège

de Banat. Membre de l'Union des Ecrivain de Roumanie, de l'Association des Historiens de Banat, et

rédacteur en chef des „Carnets de Dacoroumanie“. Il est l'auteur d'une quinzaine de livres de poèmes de

1972 à 1999 et d'œuvres fondamentales consacrées entre autres à Mihai Eminescu et Nichita Stanescu,

ainsi qu'un Dictionnaire des Religions. Publications en revues de France.

L'année de sa naissance est riche de talents qui paraissent convoquer les mêmes horizons et les

mêmes luminescences; ainsi de Dumitru M. Ion, Dinu Flamând, Ioana Ieronim, Ion Mircea, Adrian

Popescu et Dan Verona. Le profil de Ion Pachia-Tatomirescu s'y distingue par une recherche plus nourrie

des arcs-en-ciel de la vie.

Ion Pachia-Tatomirescu s-a născut în anul 1947, la Tatomireşti [judeţul Dolj / România].

Dacoromân, el este profesor la Colegiul [Naţional] Bănăţean, membru al Uniunii Scriitorilor din

România, al Asociaţiei Istoricilor Bănăţeni şi redactor-şef al Caietelor Dacoromâniei. Este şi autorul a

vreo cincisprezece cărţi de poeme apărute între anii 1972 şi 1999 şi al unor lucrări fundamentale

consacrate, între altele, lui Mihai Eminescu şi Nichita Stănescu, cum, de altfel, şi al unui Dicţionar al

Religiilor. [Are] publicaţii în reviste din Franţa.

Anul naşterii lui [Ion Pachia-Tatomirescu] este bogat în talente – ce se arată a se manifesta în

aceleaşi orizonturi şi în aceleaşi luminiscenţe – ca ale lui Dumitru M. Ion, Dinu Flămând, Ioana Ieronim,

Ion Mircea, Adrian Popescu şi Dan Verona. Profilul lui Ion Pachia-Tatomirescu se distinge printr-o artă

mai hrănitor-îmbelşugată a curcubeielor vieţii.

Mestas, Jean-Paul (Franţa), Povos e Poemas / Peuples et Poèmes (antologie de poezie universală, 100 de

ţări şi 201 poeţi, bilingvă, portugheză şi franceză), Lisboa, Universitária Editora (ISBN 972-700-473-3),

2003 (Capitolul I. P.-T., la paginile 509 – 511).

42

Marian BARBU

A rămas un virtuoz al poeziei

La curțile boierești ale scrisului, Ion Pachia-Tatomirescu a ajuns prin Vladimir Streinu, în

secolulal XX-lea.

Autorul lucrării Versificaţia modernă (1966) l-a creditat pe timișorean, văzând în puținele texte

expediate, ca să i se confirme pasul spre viitor, fără a bănui nici pe departe întinderea orizontului de

cunoaștere a ucenicului ascultător.

Astăzi, când și acestuia i-au trecut pragul interesului literar destui tineri în fieful catedratic de

profesor, poate depune oricând mărturie cum te poți împlini în maturitatea intelectuală, în respirația limbii

române, aici în Țară, când semnezi certificatul de naștere a unei valori ce te surprinde promițător.

Propria-i experiență bate de mult la poarta consacrării!

Ion Pachia Tatomirescu este în 2014 un intelectual împlinit în câteva departamente ale existenței

cărturărești: ca dascăl de umanioare, ca poet cu vocație, ca splendid analist, în critică și istorie literară

(vezi indicativul de dr. în filologie), ca teoretician literar, ca inventator de specii și teme literare, editor,

îndrumător într-ale culturii lumii – el însuși publicând cu grijă în limbile franceză, engleză, sârbă și germană.

Una din cărțile scriitorului, de ultimă oră, se intitulează Caligraful de salmi, Waldpress,

Timișoara, 2013, 176 pagini.

Cu grija editorului, care își tipărește propria-i operă, a secționat-o folositor în orientările

necesare... cititorilor

(O neapărată precizare: ipoteticii cititori sunt cei capabili să înțeleagă limbajul de specialitate, doar aparent

neobișnuit, căci, în fondul său, rămâne unul original, ca în formulările lui de început. Bunăoară, autorul

desfășoară tipologia salmului, luând în calcul metrica versului – trohaic, iambic, coriambic, dactilic,

amfibrahic, anapestic, prim-peonic, secund-peonic, terț-peonic, quart-peonic, salmul-genunian, euro-

salm-omologare):

1. Prefață – De la glosalmi și zalmiori, la ultrascurții salmi.

2. Anul salmului (1 brumărel 2012 – 30 răpciune 2013).

3. Caligrafii dintre hienoamenii kaki.

4. Caligraful de glosalmi.

5. Caligraful de zalmiori.

Toate textele sale... critice au menirea doar să prezinte, să prelungească într-un fel popularizarea

achizițiilor de „noduri și semne“ pe care le reclamă triumviratele din sutele de silabe, alcătuitoare într-o

grupare de șoc mental pentru... huseni. Apropierea din umbră, ca o plesnitură de bici, cum pare a fi

oricare dintre salmi, aduce aminte de Șerban Foarță, Ion Barbu, Nichita Stănescu, Nicomah ș. a.

Deosebirea față de toți – cel puțin în privința ritmului sacadat – constă în așezarea din pagină. La

Pachia este certă insistent de marja dinamică a ritmului. Este ca o lectură provocată, gata să fie

deschiolată, să devină explozivă.

Noutatea celor două versuri (ale salmului) din suita de 555, este de o minunăție aparte, nobilă,

prin izbitura stilistică afișată ostentativ. În interbelica perioadă, acad. C. S. Nicolăescu-Plopșor, în

revista Gând și slovă oltenească, tipărea ceea ce el a numit frământări de limbă (1936 – 1944, cu

întreruperi).

Dacă arheologul, folcloristul și povestitorul oltean țintea să dezvolte bunul simț al limbii române

în toate mediile social-culturale ale vorbitorilor din această parte de țară, poetul timișorean forțează

imaginarul nevăzutului cititor pentru a-l determina să depășească relația dintre cauză și efect și să

pătrundă în alte sfere ale asocierii, pentru a se simți și mai bine intrând în firida rădăcinilor de cuvinte.

43

Aleatoriu, explic eu câteva :

173. Fură,

fulgu-njură...!

482. Blocuri –

mii de șocuri...

Toate nu sunt jocuri de gratuitate fonetică; ele au un rebusism care antrenează, provocator, la

gândire și la decodare. Se-nscriu la ceea ce poetul s-ar fi gândit – citesc deci, exist. Excludem orice urmă

de sentimentalism bigot.

De toată pilda sunt glosalmii, dezvoltați în anturajul calendarului ortodox pe întinderea celor 12

luni, cu denumirea lor străveche (de la romani, care socoteau luna martie drept începutul anului, când se

declanșau muncile agricole). Deci, mărțișor, prier, florar, cireșar, cuptor, măsălar, răpciune, brumărel,

brumar, ler-undrea, gerar, făurar. Structura strofică a fiecăruia în parte se prezintă așa: distih, terțet,

două catrene, terțet, catren. Deci 2, 3, 4, 3, 4.

Așa că fiecare dezvoltă sau folosește cu asupră de măsură cuvinte adecvate lunii „omagiate“.

Caligraful de zalmiori (I, II, ..., XII), (< Zalmoxe), se subsumează acelorași reguli de structurare a

anotimpurilor. De data aceasta, cu câte două cvinarii, drept omagiu fiecărei luni, în ordinea calendarului

ortodox. Jocurile de rimă au bogăția lor stilistică, de la lună, la lună. Extrag puține versuri, adevărate

indicatoare pentru traseele de idei pe care circulă nestingherit poetul Ion Pachia:

Gerar de năut arde-astronaut

nezărit de Gange, dintre nori de goange,

stelelor nevrut, Lunii scurt sărut –

brazii-picioroange trec Lacteea-n

cange,

scrum de-astronaut, gerar de năut...!

(«Zalmior I»);

Câteva versuri de colecție (citește antologie !):

În echerul blând, mai sfințesc un gând

(«... II»);

Nimbul de harbuz crapă-n cucuruz / [...]

Doar o dată-n an, ou-i Magellan / [...] /

harbuz-ou-n an mi-e blând porțelan...!

(«... III»),

De aur am palat, cu otavă-n pat:

zici că-i păr de zebră, cald, pentru

vertebră...

(«... IV») // [...] //;

La mine,-n eon, este-un Cogaion – [...]

(«... XI»).

«Zalmior XII», subintitulat „ars poetica“, păstrează aceeași structură de compoziție, două cvinarii,

cu tonalitatea intrinsecă a baladei Miorița.

Rescriu a doua strofă:

Și la nunta mea, eu sunt fulg de stea,

eu sunt ochiul vrerii, eu sunt umbra

mierii,

eu sunt brăducea tot cu chipu-n nea,

hrană de-azur verii certe-a învierii –

și la nunta mea, eu sunt fulg de stea ...!

La sfârșitul unei lecturi frugale, conchid că poetul din Timișoara revoluționară are un program

de lucru poetic bine organizat, strâns, și biruitor prin ineditul cultivat înadins. Nu numai ca să se

deosebească în breaslă, ci ca să ne arate că limba română nu a încetat să-și bucure vorbitorii (și, bineînțeles, scriitorii, de orice vârstă) de multiplele ei valențe în comunicare. Tocmai acum, când ea nu

ne mai ajută, condiționat, ca ieri...

Timișoara are premianți în orice anotimp al anului, iar ei nu se așteaptă neapărat la premii de

excelență, ci doar la recunoașterea valorii în sine, la un distinguo în Republica Literelor.

44

8 iulie 2014, Craiova.

Marian Barbu: (I) Întru mulţi ani, frate Ioane ! – în revista Rostirea românească, Timişoara, anul

XII, nr. 10 – 12 / octombrie – decembrie, 2006, p. 40 sq.; (II) A rămas un virtuoz al poeziei, cronică literară

– la volumul Caligraful de salmi, de I. P.-T., 2013 – publicată în revista Vatra veche, nr. 8 / 68, august

2014, p. 35, şi reluată cu modificări uşoare în vol. al VII-lea, Trăind printre cărţi, Craiova, 2014, pp. 122

– 126.

Florin PARASCHIV

O hermeneutică a duhului oltean

Ocupându-se de „geografia literaturii române, azi“, Cornel Ungureanu atinge şi conceptul de

Oltenie arhetipală, considerându-l reper al acesteia pe cărturarul Petre Pandrea. Altfel – crede autorul –,

…de la Tudor Vladimirescu la Alexandru Macedonski şi la Brâncuşi, apoi la Tudor Arghezi, Marin

Sorescu şi Adrian Păunescu, lectura modelului oltenesc ar cuprinde şi părţi slabe, de pildă în cazul

jocurilor textuale practicate de Marin Sorescu – ce ar sugruma lirismul în loc de a-l activa!? „Sugrumare“

deloc întâmplătoare la un poet şoltic, dispus să ia în serios non-severitatea spirituală, anticalofilia altui

oltean, I. D. Sârbu: metafora fi-va doar o metaforă „vicariantă“ (!) a Adevărului. Dar ce-i mai păsa lui M.

Sorescu de unele rezerve critice, câtă vreme Petre Ţuţea, preţuitor al logicii artistice, îl flata pe poetul

oltean ca autor al unei lirici raţionale !

[La Ion Pachia-Tatomirescu] se poate şi mai puţin drastic, dar nu mai puţin demn spiritual:

„Dinţii privirii, fascişti… / Aparţine cuiva fermoarul gurii / de rechin ironic… / Dar ciudată este arderea

neînceputului. Pe scripetele / istoriei, / respiră orizontul cunoaşterii – / mai întâi, în zariştea metaforei…“

[PTComp, 252: Saltul Eroului în constelaţia Racului] / [...].

Da, oltenii ating nonşalant spiritualitatea înaltă, ca poetul Ion Pachia-Tatomirescu: „La rugul

Albei Sfere ard preaplinul / ulcior cu untdelemnul pentru beznă, / crestez în gordianul nod şi-mi port

pelinul / echilibrării casei sufletului, nordul, / chiar dacă Baba-Gaia-mi pică pe-aripi ceară, / vămuindu-

mă-n ’rădăcinatul cer, de zimbri, de ninsoare – / la răstignirea-n măr, mi-adulmecă grea vară, / sub ochii-i

de aramă, rotiţi ca laseri-irişi, / înfiorând priveliştea fiinţei – cer din jos…“ [PTComp, 95 sq. – Cer din

jos] / [POher, 11 sq. – ibid.].

Brâncuşi dorea ca Păsările şi Cocoşii săi să umple vreodată întreg Universul şi să exprime

Marea Eliberare ! De altfel, se şi mărturiseşte: „Cocoşul sunt eu!“ Se completează de minune cu şirele

poetului Ion Pachia: „Prea mă răsfaţă Împăratul Roşu: / mi-nhamă la caleşti coleoptere – / ce zboară-n

ceruri, peste multe ere, / mire de-oi fi fecioarei lui, cocoşul…“ [PTComp, 269 sq. – Sonetul Roşului

Împărat (ori psalmul elementului Foc)].

Cocoşul, căftănit cu cromatica înaltelor ranguri şi cu elementele esenţiale ale Universului vizibil.

Iar Marin Sorescu ne propune o empatie feerică… [POher, 32 sq. – Simboluri irezistibile).

Cadrul geografic al Olteniei e îndeajuns de impunător: „interferenţă de dealuri subcarpatice cu

câmpia, pitoresc abundent, cu munţii – străjeri de zare – la nord, cu marea deschidere a văii Jiului spre

sud […]“ ca şi a văii Oltului, „pitoresc de păduri şi zăvoaie […]“, peisaj „generator al unei bogate culturi

minore, cum zice Blaga, cu oameni echilibraţi, coborâtori parcă din mit şi dintr-o anume filosofie a vieţii,

profeţind, cum Zbârlea, Bolgagiu, Budică, semănând cu Păcală, ca Bizae ori Gângu, cu indivizi

aparţinând unei vaste galerii de tipologii umane…“[PPers, 294 sq. – Ion Pachia-Tatomirescu: Mi s-a spus

că glasul din poemele mele este al unui pui de Dac / PTComp, 42] / [POher, 34* – Simboluri…].

Marin Sorescu îşi aminteşte cu o satisfacţie specială, cum la reprezentaţia cu Iona – în plin regim

comunist – foştii deţinuţi politici plângeau în sală, „în pântecele balenei“. Cum să-i interpretăm?

Adevărată „dramă de întemeiere a paradoxismului“ [PTIo, 71], exclamă cu parti-pris respectuos un alt

45

oltean, Ion Pachia, care a gândit – poate odată cu alţii – acest curent literar ca o formă de împotrivire a

robilor faţă de Răul comunist ! Paradoxismul acesta s-ar putea esenţializa prin apoftegma estetică de

calibru: „L’Eau est comme l’amour… A coté d’un grand feu, Elle s’evapore“…[PTAfor, 17], sau

aluzionarea subţire: „Le crime / euxine“…[PTSal, 28] Undeva, în tăriile suprarealiste (nicio mirare în ţara

lui Tristan Tzara & co.), robul a câştigat partida. Rămâne numai de completat prin victoria terestră.

[POher, 39 sq. – Boierii. Robii].

Peisajul oltenesc însuşi, cu a sa „câmpie oblică“, pare a pretinde o feerie a libertăţii, prin

împletirea răzvrătirii regionale exemplare cu simbolul luptei naţionale: „Trosnesc cămăşile – cum cresc

arbori în umeri… / Făt-Frumos coboară din frunze-alesul cal… / Pandurii vin din vale, pe flinte – şi nu-i

numeri… / Bălcescu se izbeşte pe-o Dunăre, de mal…“ [PTComp, 151] / [POher, 41 – Spiritul pandur].

Amintirea colectivă păstrează până într-un târziu specificul de „gazdă de haiduci“ al vreunei case

bătrâneşti, de exemplu în Tismana Gorjului. Dar când spui „haiduc“, nu te gândeşti numai la fugari prin

tainiţele munţilor, ci şi la libertarul pădurii, doar românul în restrişte e „frate cu codrul“. […] Amintirea

colectivă aduce ofrandă şi eternului feminin pandur, câte unei amazoane, „Jiana“, un zdrahon care

sugrumă „spahii“, împărţind „galbenii“ inamicului la oamenii cumsecade: [„Cobora cu ochi umbros /

Jiana, prin grâu frumos – / ea, cu braţe de voinic / şi cu păr de galben spic... / I-a ieşit spahiu-n cale / cu

hanger şi cu pistoale / (avea calul pe pârâu, / curgea aurul din frâu...) – / şi spahiul inimic / îşi dorea soare

din spic: / dar Jiana mi-e voinică, / îl luă pe spahiu de chică / şi-l sugrumă-n foi, spre toamnă, / s-o

pomenească de doamnă, / şi-l înhumă-n primăvară / s-o pomenească fecioară, / şi adună oamenii / să le-

mpartă galbenii... // A lăsat în ochiul verii / inima-nflorită-n merii: / slobozire-ar apele, / stelele – adape-

le...!“ – PTComp, 81] / [POher, 45 – Spiritul…].

Dar ce ţi-e şi cu acest paradox Odobleja… Consonantismul său – observă Theodor Codreanu – ar

fi grefat pe un exagerat spirit compartimentist ! Şi este cel mai avântat vis oltenesc, cea mai autentică

trăire în duhul „tinereţii fără bătrâneţe“… Câte un creator [ca Ion Pachia-Tatomirescu] chiar

monitorizează această sensibilitate, dând la iveală reflecţii lirice de genul: În Ţara-Tinereţii-fără-

Bătrâneţe-şi-Vieţii-fără-Moarte, sau În Valea Memoriei: „Eram cenuşă viorie … / când mi-a răsărit pe-

ncreţirea genunii – / şi-am privit-o cu ochii păsării Phoenix… / […] / Nu departe de Valea Memoriei […];

/ …m-am încăpăţânat şi-am ajuns la margine, / în Valea Plângerii, cea albită de oasele trecătorilor, / […] /

chiar dacă fost-au ei rari… / […] / N-am înţeles Hristosul ce-ncepuse a zidi în oranj. / Masa de piatră,

pelinul îmbumbit, / brusc, mi-au cunoscut gustul pulberii…“ [PTComp, 208 sq.] / [POher, 50 sq. –

Basmul, visul…].

Fuga de idei e sprinţară la olteni: „În lifturile arborelui cosmic, ori ale troiţei, / în liberienele

cămăruţe ale bradului de Cogaion, / ale cedrului de Liban et caetera, mitosofiile, filosofiile“ [PTComp.

214] se luptă de milenii „între roboţii sapienţiali, roşi de rugina orgoliilor“ [ibid.], te ajuţi cu cine poţi,

chiar şi cu „unchiul Bacovia“ al golului istoric şi vremii încremenite, doar navighezi peste „nisipuri-idei-

fără-gângurit“ şi depinzi ca tot omul de „creierul-planetă generator de vid“! Din excelenţa poetului I.

Pachia-Tatomirescu. Cam obişnuiesc oltenii să îmbine inteligenţa rapidă cu ironia ! Iar intelectualii

locului (de nu şi ai întregului neam românesc…) au de traversat o stare antipatică: şi cum altfel te-ai simţi

cu ideile tale nobile, cu proiectele tale entuziaste, decât singur, asemeni comandantului unei oştiri placide

şi sceptice. [POher, 80].

În 1961, bucuros de o victorie a speciei (primul zbor în Cosmos, sovieticul Gagarin), un mic

juvete are o fulguraţie cu mult peste vârsta sa adolescentină: a învins nu numai atomul Omul, „rănitul de

cereşti spini“: [„…se avântă spre-nălţimi, / La stelarele mulţimi. // Şi acolo, mândrul om, / Cel stăpân

peste atom, / Rănitul de cereşti spini, / Creşte grâne de lumini…“ – PTComp, 78]. Putea fi mai vigilentă

cenzura momentului**… Dar rămâne, oricând valabilă, ideea datoriei şi a omului răstignit în suferinţa-ca-

răsplată, comporte-se el cum poate. (POher, 108).

Spre sfârşit de partidă, Ţuculescu pictează o pânză uriaşă, Testamentul meu plastic, despre lupta

dintre Bine şi Rău. Se părea că Binele reuşeşte să învingă Răul, cel puţin în intenţia marelui pictor…

Poate nici nu-i nevoie de o etapă târzie, spre a înţelege resorturile lumii: „când gangsteri libidinoşi, când

poliţişti de cauciuc, / isterici, cu zvastici proaspăt scoase din safeuri, / îl zmulg pe Poet dintre cearceafuri

de omăt / şi-l târăsc prin mocirlă, printre ziduri cu puroaie, / […] / pentru c-a strigat împotriva îngerilor

46

corupţi / şi-a miopiei dumnezeieşti, pentru că nu s-a lăsat / călcat în picioare de-o ţigancă păroasă, / […] /

pentru că a tulburat o reuniune a libărcilor / din bucătăria de noapte a împărătesei, / […] / pentru că-n zori,

/ după ce-au cântat privighetorile, s-a oprit / în piaţa publică şi s-a urinat cu poftă / pe statuia de bronz a-

mpăratului burduhănos, / din al cărui ordin / îi fusesră puşi amicii în fiare, ciocârliile-n lanţuri;/ pentru c-a

refuzat să care găinaţ, spermă, guano, / cu cristelniţa catedralei verdelui aur, / […] / pentru că a scuipat

politicianul demagog, / căcănarul-sacru …“ [PTComp, 221 sq. – Despre condiţia Poemului Planetar] /

[POher, 117 sq. – Înţelepciune târzie, înţelepciune ultimă].

Florin Paraschiv, O hermeneutică a duhului oltean, Focşani, Editura Andrew, 2008, pp.10, 11 sq.,

32 sq.,

34, 39 sq., 41, 45, 50 sq., 80 sq., 108 şi 117 sq.

______________

*Note şi sigle la „O hermeneutică...“: Din păcate, Florin Paraschiv, fiind grav bolnav, nu a putut

supraveghea tot complexul proces al tipăririi manuscrisului. Culegătorii capitolelor Hermeneuticii… au

încurcat notele, fişele / citatele, ghilimelele etc.; la pagina 34 – capitolul al III-lea, Simboluri irezistibile –

din lucrarea lui Florin Paraschiv, citatul (potrivit notei 4 de la pagina 124) trebuie pus între ghilimelele de

rigoare: cf. POher, 34, PperS, 294 sq. / PTComp, 42; la pagina 45, a fost omis „citatul“ / textul (din) Jiana

(din PTComp, 81), după cum grăieşte nota 6 de la pagina 127; etc.

** Aceste prime versuri – scrise de „gimnaziastul“ Ion Pachia, din Tatomireşti-Dolj, în 12 aprilie 1961 –

au fost transmise / publicate de Postul de Radio Moscova – Redacţia Română, într-o emisiune pentru

tineret de la sfârşitul lui april’ 1961, constituindu-se în debutul său radiofonic. Cenzura moscovită a

momentului (aventurii Omului în Cosmos) doveditu-s-a a fi cu mult „mai blândă“ decât cea din

România…

Bibliografia de sub siglele din textul de mai sus (cifra de după siglă indică pagina din care s-a extras

citatul):

PPerS = Nicolae Pop, Perimetru sentimental – dialoguri cu scriitori olteni, Craiova, Editura Scrisul

Românesc, 1980.

POher = Florin Paraschiv, O hermeneutică a duhului oltean, Focşani, Editura Andrew, 2008.

PTComp = Ion Pachia-Tatomirescu, Compostorul de nori, Timişoara, Editura Aethicus, 2004.

PTIo = Ion Pachia-Tatomirescu, „Iona“ de Marin Sorescu – o „dramă de întemeiere“ a

paradoxismului, în revista Rostirea românească (Timişoara), anul VII, nr. 4-5-6 / aprilie-mai-iunie, 2001,

pp. 71 – 78.

PTAfor = Aforismele apei / Aphorismes de l’Eau, Timişoara, Editura Aethicus, 1999.

PTSal = Salmi / Salmes / Salms, distihuri superparadoxiste, Timişoara, Editura Aethicus, 2000.

Marian POPA

Istoria literaturii romane de azi pe mâine

(I / [Cuvântul, rombic fulger...]) ...Se cuvântă, se rostesc cuvântări, se dă, se are şi se ia cuvântul,

se vorbesc discuţii, evitându-se de obicei numai binecuvântarea. Poate că impulsionaţi de asemenea

asumări şi de inconsistenţa reificatului, poeţii devin ei înşişi obsedaţi de cuvânt, care pare a fi ultimul

dintre bunurile unui popor deprivatizat sălbatic de restul proprietăţilor sale. În paupertatea sa lucie,

socializat şi confiscat pentru valorificare inferioară, cuvântul rămâne totuşi disponibil speculei poeţilor

îmbogăţiţi şi îmbogăţind ceea ce exploatează.

Limba română este singurul bun care s-a îmbogăţit invers proporţional în raport cu jefuirea

materială şi teritorială a etniei, par a demonstra poeţii: ocupanţii au luat sau au preluat bunurile materiale,

localnicii i-au spoliat de cuvinte, ajungând să aibă una din cele mai complexe şi mai variat disponibile

stilistic dintre limbile lumii. […] În realitate, cuvintele nu seamănă cu banii şi femeile frumoase: ele

47

circulă, dar numai printre iniţiaţi. Se afirmă că o oficialitate şi o mulţime programată întreţin gregaritatea,

paupertatea, abrutizarea şi mimetismul limbii: dar Caragiale, cel care a inventat nu o limbă, ci o literatură,

n-ar fi existat fără aşa-zisa detracare a limbajului din timpul său.

Şi totuşi, remarcabilă pentru statistician ca şi pentru sociolog şi psiholog va fi referinţa la cuvânt

şi la sintagmele sale deşi conotative, care depăşesc elocvent noţiunile presupuse sau dorite pe primele

locuri în topul competenţelor cu efecte inflaţionist-coruptive. Aşadar, nu patrie, partid, popor, Ceauşescu,

iubire, infinit, viaţă, moarte, ci cuvânt. O insistenţă indefinit interpretabilă.

„Dincolo de cuvinte“ (Mihail Crama, 1967). „Cuvintele / cresc dilatându-se singure“ (A. E.

Baconsky, Anotimp electronic, Cadavre în vid, 1969).

[…]: „Cuvântul, rombic fulger încercănat de ape, / mi-e pod în ochiul crud din tulburatul ou – /

El, piatră şi nisip, toarnă adesea-n guri, / haină cu păsări albe, El din lumină-mi ţese; / prin foc, El ploi îmi

toarnă-n păr – eu, în şiroaie, / pornesc dansul sălbatec pe ochiul mort de foc, / în mărul vieţii urc şi

viermele îl scot / să pun seminţe-n locu-i spre sfântă 'luminare.“ (Ion Pachia-Tatomirescu, Încântece,

1979); „Sunt strugurii brumaţi, Cuvinte, / în miez de bob sunt case, temple, / păduri şi cerbi cu gene-

nzăpezite, / şi pajuri, mai ales, Cuvântule, în struguri, / brumate sunt şi ele, nu-s cufundate-n somn…“

(idem).

[PIlram, II, capitolul al 4-lea, Poezia, 218 sq.] / [...].

(II / [Eul liric personifică graţiosul şi autohtonul fabulos...]) Ion Pachia-Tatomirescu [...] ilustra

în Munte (1972) dragostea de ţară în registrul exaltate jubilate, în poeme lungi, cu acumulări de locuri şi

persoane istorice în versuri foarte lungi. În Crocodilul albastru (1975), Încântece (1979), Zoria (1980),

Lilium breve (1981), Peregrinul în azur (1984) şi Verbul de mărgărint (1988), impresionează

valorificările reuşite ale amplorii exaltate, precum şi iniţiativele experimentale care, fapt rarisim în epocă,

nu servesc relevării grotescului, alienantului şi dezagreabilului, ci împlinirii în graţie şi feerie

folclorizantă, abil extinse prin pitoresc, umoresc şi picanterie.

Eul liric personifică graţiosul şi autohtonul fabulos: „Sunt fiul Muntelui şi al Mătcii / sub

curcubeu / şi mă numesc Făt-Frumos. / […]; Eu, Făt-Frumos, răsar dintre inele / de matcă grea, roind în

grai Alb Munte.“

În multe poeme domină incantatoriul: „Apă spână, / apă spână, / soarele / zace-n / fântână / şi-n

solzi / mi-l îmbrac-o zână ! / Sora-ţi / l-a iubit / spre casă, / la solstiţiu / de-avrămeasă – / el o vrea-n / inel

/ mireasă... / Frunză albă / apă / crudă, / tâmpla / stelelor / asudă, / ochiul / nu-ţi mai este / rudă... / Făt-

Frumos / doarme-n / fântână, / tâmplele / spre verde-l / mână... / De-acum, / soarele-oglindă / peste noapte

/ mi-l colindă.“ (Demon, 5, „…colindă“).

Zoria este o himeră a frumuseţii, adică frumuseţea însăşi; trimiterile la stratul elin al localului sunt

bine alese. Frumuseţea înseamnă liniştea stării de graţie, chiar dacă metaforele ei sunt uneori violente,

feericul este apropiat de exotismul medievalităţii benefice, în care inserţia unui detaliu certifică de obicei

subtil, apartenenţa la localul divinizat. Un „Poem la marginea serii“:

Nouri coboară în lupi, la marginea serii,

devorând aştrii mei de marmură.

Plouă cu-argint din candele de Cogaion

peste suflete-acoperite cu frunzele lunii

–

acea lumină inversă există oare,-n

abisuri,

unde seminţele să-ncerce curcubeul de

seară ?

Faţă şi revers cu însemnele paşilor

lăsaţi

de păduri şi de sturzi în cristalul

şi-n apele ochilor mei:

îndemn să muşc fructul

până-n lacrimă, la marginea serii ...!

Dar poetul revendică prin Peristylium, de la debut (1966), şi „prima ars poetica paradoxistă“,

consolidată teoretic prin Scrisoarea unui poet dacoromân către domnul Cantemir sau Enciclopedicus,

text anexat manuscrisului Zoria şi eliminat de cenzură, precizările sale târzii amendând asumările

48

nejustificate ale unui Florentin Smarandache (vezi Scrisoare deschisă, în Al cincilea anotimp, an 5, nr. 1

/ 36, trimestrul I, 2001).

Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe mâine, vol. II, Buc., Ed. Semne, 2009, paginile 218 şi

489 (siglă: PIlram, II).

***

ION PACHIA-TATOMIRESCU ’70 :

Ion Pachia-Tatomirescu, la schimbarea prefixului 60 cu prefixoidul 70

– critic literar, editor, eseist, etnolog, filolog, folclorist, istoric literar (ori istoric al civilizaţiilor, al

religiilor, al Pelasgo-Daciei, al limbii valahe), lingvist, poet, profesor, prozator, publicist, teoretician

literar, traducător –

Numele: Pachia.

Prenumele: Ion.

Părinţii: mama, Elena Pachia (n. Florea); tatăl: Dumitru Pachia, tâmplar.

Data şi locul naşterii: Ion Pachia se naşte la 16 februarie 1947, în localitatea Tatomireşti, judeţul Dolj.

Pseudonime. Ion Pachia, încă de la debutul său liric din revista craioveană de cultură, Ramuri, numărul

apărut la 15 septembrie 1966 (ce conţinea şi suplimentul se poezie şi proză, Povestea Vorbii, redactat de

Miron Radu Paraschivescu), semnează Ion Pachia-Tatomirescu

(pseudonimul Tatomirescu, „alipit“ numelui de familie, provine din tema Tatomir-, de la toponimul desemnând

localitatea-i natală, Tatomireşti, + onomasticul sufix pelasgo[>valaho]-dac, -escu).

Din credinţa-i jurnalistică „străveche“, potrivit căreia numele unui autor trebuie să fie întâlnit

doar „o dată şi bine“ în pagina / paginile unui număr de ziar / revistă (credinţă însuşită de la „maeştrii“

săi: Al. Firescu, Miron Radu Paraschivescu, Vl. Streinu ş. a.), Ion Pachia-Tatomirescu a mai semnat şi

încă mai semnează cu o mulţime de pseudonime, dintre care „divulgăm“ doar optsprezece (la care a fost

nevoit să recurgă, îndeosebi, în Anuarul de martie, în calitatea-i de redactor-şef):

prof. Aethicus („profeticus“), Ana Arnika, Brânduşa Bradu, Dacian Bradua, M. Brădilă, D.

Breianu, Ioan Dacian Breiescu, Marin Breiu, Decebal Bucurescu, Oană Cârssia, Daciana Donăresianu,

Brânduşa Ghionescu, Mugur Masicua, Marin Masicua-Măceş, Mugur Murgescu, Sarmis Pordu, Marin

Urechiochilescu (< Urechi- „urechi“ + -ochil- „Ochilă“ + -escu), Ioan Viespan.

Studii universitare şi postuniversitare: Ion Pachia este licenţiat – în anul 1971 – al Facultăţii de

Filologie de la Universitatea din Timişoara (sau Universitatea de Stat / Vest din Timişoara, potrivit

sintagmelor sub care-i cunoscută prodigioasa instituţie după Revoluţia Valahă Anticomunistă din

Decembrie 1989); însă devenind doctorand al Facultăţii de Litere şi Arte de la Universitatea Lucian Blaga

din Sibiu, la 4 noiembrie 2003, în urma susţinerii tezei Generaţia resurecţiei poetice din 1965 – 1970, lui

Ion Pachia i se acordă titlul şi Diploma de Doctor în Filologie

(membrii Comisiei de Doctorat: prof. univ. dr. Pamfil Matei, preşedinte – decanul Facultăţii de Litere şi Arte de la

Universitatea Lucian Blaga din Sibiu, prof. univ. dr. Mircea Tomuş, conducător ştiinţific – Facultatea de

Litere şi Arte, prof. univ. dr. Liviu Leonte – referent oficial de la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din

Iaşi, prof. univ. dr. Mircea Braga – referent oficial de la Universitatea 1 Decembrie 1918 din Alba Iulia,

prof. univ. dr. / cercet. şt. pr. I. dr. Crişu Dascălu – referent oficial de la Universitatea

Tibiscus din Timişoara / Academia Română – Institutul de Cercetări Socio-Umane Titu Maiorescu al

Academiei Române, Filiala Timişoara).

Activitate / funcţii. Ion Pachia a funcţionat ca profesor de limba şi literatura valahă / dacoromână

(la şcolile generale / gimnaziale doljene din localităţile: Fratoştiţa, Tatomireşti, Brădeşti şi Răcarii de Sus,

apoi, la Liceul Industrial Nr. 1, din Filiaşi-Dolj, între anii 1974 – 1982, la Liceul Industrial Nr. 10 / Auto,

din Timişoara, 1983 – 1986; la Liceul Industrial C. F. R., din Timişoara, 1987 – 1989, şi la Colegiul

Naţional Bănăţean, din Timişoara, de la 1 septembrie 1990 şi până la 30 iunie 2011, când iese la pensie);

49

În cele aproape cinci decenii de activitate în învăţământ, profesorul Ion Pachia a fost dublat – în

chipul cel mai fericit – de poet, sau de cercetătorul ştiinţific.

În paralel cu bogata-i activitate desfăşurată în învăţământ, Ion Pachia-Tatomirescu a făurit şi

impresionantă operă de critic literar, de editor, de eseist, de etnolog, de filolog, de folclorist, de istoric

literar (ori al civilizaţiilor, al religiilor, al Pelasgo-Daciei, al limbii pelasge > valahe), de lexicolog, de

lingvist, de poet, de prozator, de publicist, de teoretician literar, de traducător etc.

În calitate de scriitor „activ şi permanent-revoluţionar-paradoxist“ – poet, prozator, critic, istoric

şi teoretician literar –, Ion Pachia-Tatomirescu se remarcă din anul 1966 şi până în prezent (este membru

al Uniunii Scriitorilor din România din anul 1980).

Are şi o remarcabilă activitate de „redactor“, ori de „membru al consiliilor redacţionale“, la

diferite reviste de cultură din România şi din străinătate: Dreptul la timp (Timişoara, 1990); Destine

literare (unde-i „membru asociat al Colectivului Redacţional“ al acestei reviste de cultură, editată de

ACSR / Asociaţia Canadiană a Scriitorilor Români, Montréal / Canada, 2010 – 2012; ISSN 1916 – 0623);

Lamura (Craiova, 2006 – 2017; ISSN 1583 – 1981); Noul Literator (unde-i „membru al Consiliului

Redacţional“, 2010 – 2017; ISSN 2069 – 3397), Orient latin (Timişoara, 2005 – 2008; ISSN 1453 –

1488), Rostirea românească (Timişoara, 2004 – 2006; ISSN 1224 – 0478); Banchetul (Petroşani, 2016 –

2017); e membru în Consiliul de Redacţie al revistei Lumina (Pančevo-Serbia, 2006 – 2012; ISSN 0350–

4174).

A fost redactor-şef adjunct la revista online, Regatul Cuvântului (Craiova, noiembrie, 2011 –

noiembrie 2012; ISSN 2247 – 9716).

A fost „director-fondator“ / redactor-şef al periodicelor Caietele Dacoromâniei (Timişoara, 1996

– 2000; ISSN 1224 – 2969) şi Anuarul de martie (Timişoara, 2006 – 2011; ISSN 1842 – 0974).

Din anul 1995 şi până la sfârşitul anului 2012, Ion Pachia-Tatomirescu a fost directorul Editurii

Aethicus din Timişoara.

Apartenenţă la organizaţii profesionale, societăţi de profil. Ion Pachia-Tatomirescu este membru

activ al Uniunii Scriitorilor din România (din anul 1980), al Societăţii Române de Haiku (şi unul dintre

fondatori; 1990 – 2002), al Asociaţiei Istoricilor Bănăţeni (din 1992), membru al Academiei Dacoromâne

din Bucureşti (şi unul dintre fondatori, din 1996, academie din care demisionează în 21 decembrie 2010),

al Société des Poètes et Artistes de France (din 1999), al Academiei des Stiinţe, Literatură şi Arte din

Oradea (2004 – 2009), al Société Mondiale des Poètes / World Poets Society (din 2007) etc.

Este membru de onoare al Societăţii Culturale / Literare „Tristan Tzara“ din Moineşti-România

(din anul 2005).

Debutul în publicistică / jurnalistică. Dacă i se mai citaseră / publicaseră câteva versuri moderne la

„poşta redacţiei“, fie de la Radio Moscova, prin prier / florar, 1961

(nişte stihuri „de gimnaziast“, evident, inspirate de zborul în spaţiul cosmic al lui Iuri Gagarin, din 12

aprilie 1961),

fie de la revistele bucureştene, Gazeta literară („metamorfozată“, din 3 brumărel 1968, în

România literară) şi Luceafărul, de prin anii 1964 şi 1965

(tot nişte stihuri, dar „de licean-inovator de forme fixe de poezie“, graţie marilor poeţi, Geo Dumitrescu şi

Mihu Dragomir),

ori de la craioveanul cotidian al regiunii Oltenia, Înainte

(din ianuarie 1966, graţie distinsului om de cultură, jurnalistul craiovean, Alexandru Firescu),

prima revistă de cultură / literatură, în care îşi face veritabilu-i debut Ion Pachia-Tatomirescu

(publicând prima ars poetica paradoxistă a holopoemului şi şapte poeme – Cocostârci aurii, Stiletul,

Antiromanţă de iarnă, Dialectică, bucurându-se – ca şi ars poetica holopoemului – de comentariul lui

Miron Radu Paraschivescu, pe întreaga pagină a 14-a, a suplimentului literar rămurist, Povestea vorbii, la

care s-au adăugat încă trei, Învăţăturile lui Neagoe..., Poem din primăvară şi Declaraţie, în cadrul rubricii

de Cenaclu, de la pagina 21 a revistei – în spiritul resurecţional al respectivelor anotimpuri), este Ramuri

(Craiova), nr. 10 (27), din 15 septembrie 1966.

50

Ion Pachia-Tatomirescu, la vârsta primelor versuri în lumina tiparului

(fotografia publicată la debut, în revista Ramuri, nr. 10 / 15 septembrie 1966, p. 21).

Ars poetica holopoemului poartă un titlu latinesc, Peristylium (desemnând un „ansamblu arhitectonic din

şiruri de coloane / stâlpi“ şi marcând un templu, ca la Sarmisegetusa, capitala Daciei, ori o grădină

interioară, un teritoriu – în cazul artei holopoemului de debut a lui I. P.-T., un teritoriu liric,

inconfundabil, extins / cuprinzând, graţie holopoemului, Sacrul Întreg Cosmic, sintagmă prin care se

înţelege Dumnezeul Zalmoxianismului, din care poetul, ca orice „nemuritor“ pelasgo- > valaho-dac, e

parte – fapt remarcat, de altfel, peste câteva luni, la rubrica Distinguo, în Luceafărul, nr. 11 [255], din 18

martie 1967, şi de marele critic literar, Vl. Streinu, determinându-l a sublinia că tânărul poet, I. P.-T., este

«...un pui de Dac...»).

Dacă pentru poetul, pentru teoreticianul artei poetice paradoxist-holonistice, Peristylium, debutul

are loc în 15 septembrie 1966, atunci, pentru istoricul / istoriograful literar, publicarea primului articol /

studiu (fragment) – adică „debutul istoricului literar“ – are loc în ziarul Înainte (Craiova), anul XXV, nr.

7310, din 1 septembrie 1968 (p. 3), cu Eminescu la Floreşti (fişe din momentul biobibliografic

eminescian, „Câmpul Cerbului“), şi „debutul criticului literar“ se petrece în 26 decembrie 1969, când i

se tipăreşte prima recenzie, Clamor (la volumul de versuri, purtând titlul omonim, Clamor, de Ion

Potopin, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1969), tot în ziarul craiovean, Înainte, nr. 7720, 26

decembrie 1969 (p. 2).

De la primele-i poeme publicate în ziare / reviste, se lămureşte faptul că Ion Pachia-Tatomirescu

„conjugă“ întru catharsis «marile probleme filosofice ale existenţei», eul liric fiindu-i «prezent în tot

locul, ca un martor ocular şi senzorial la condensarea înaltelor miracole din seva pământului» (Al.

Firescu, Înainte, Craiova, nr. 6.560, 2 aprilie, 1966, p. 3), ecritura sa înnobilându-se în zodia «unei

muzici, a unui ecou inefabil, care este pecetea poeziei», pecete inconfundabilă, dinspre o primă ars

poetica a paradoxismului, Peristylium, dinspre o limpede şi foarte profundă „definiţie“ a holopoemului,

certificate chiar din toamna anului 1966, de Miron Radu Paraschivescu (în suplimentul de poezie şi proză,

Povestea vorbii, nr. 7, al revistei de cultură, Ramuri, anul al III-lea, nr.10 / 27, 15 septembrie 1966, p. 14).

Publicaţiile – ziarele, revistele, „pe suport de hârtie“ şi online, din România şi din străinătate – la care

a colaborat / colaborează Ion Pachia-Tatomirescu sunt numeroase

(facilitându-i publicarea – între 15 septembrie 1966 şi 16 februarie 2017 – a peste 2147 de articole, recenzii /

cronici literare, studii, prefeţe etc. – din anul debutului său, 1966, şi până în anul celui de-al 70-lea ocol al

său în jurul Soarelui, 2017):

Agero (revistă online, Stuttgart / Germania, 2006 – 2012; ISSN 2069-3397), Albina românească

(Bucureşti, 2009 – 2012; ISSN 1583-2546), Al cincilea anotimp (Oradea, 2001, 2002; ISSN 1222-2348),

Amfiteatru (Bucureşti, 1968), Annales de l’Academie des Lettres et des Arts du Perigord (Revue Littéraire

et Artistique, Bordeaux / Franţa, 1991), Anotimpuri literare (Timişoara, 1994 – 2005), Anuarul de martie

(Timişoara, 2006 – 2011; ISSN 1842-0974), Arcaşul (Cernăuţi / Ukraina, 2008; ISSN 1844-0975), Art et

Poésie (Pagny sur Meuse / Franţa, 2002; ISSN 0518-7648), Aurora (Bucureşti – „buletinul ilustrat bilunar

al Ambasadei Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste în Republica Socia-listă România), Banatul

(Timişoara, 1994), Banat (Lugoj, 2005; ISSN 1584-3890), Banchetul (Petroşani, 2016 şi în prezent, ISSN

/ ISSN-L 2501-1332), Caietele Dacoromâniei (Timişoara, 1996 – 2001; ISSN 1224-2969), Caietele / Les

Cahiers / Notebooks „Tristan Tzara“ (Moineşti, 2005 – 2012; ISSN 1584-8825), Cafeneaua literară

51

(Piteşti, 2006 – 2009; ISSN 1583-5847), Cetatea culturală (Cluj-Napoca, 2007, 2008; ISSN 1842-4791),

Citadela (Satu-Mare, 2010; ISSN 1842-8800), Clarin (Bilbao / Spania, 2009; ISSN 1135-464X), Clio

(revistă a Asociaţiei Istoricilor Bănăţeni, Timişoara, 1992 – 1994), Comterra (Bucureşti, 1999 – 2001;

ISSN 1454-1325), Constelaţii diamantine (revistă online, Craiova, 2009 – 2012; ISSN 2069-0657),

Contemporanul (Bucureşti, 1968, 1969), Contraatac (Adjud, 2012, ISSN 1841-4907), Contrapunct

(Bucureşti, revistă a Uniunii Scriitorilor, 1991), Convergenţe Româneşti / Romanian Convergences

(Londra, 1985 – 1987), Cugetul (Craiova, 2012 – 2017; ISSN 1844-329X), Dacia magazin (New York /

Statele Unite ale Americii – Orăştioara de Sus / Hunedoara, Dacia / România, 2005 – 2008),

Dacoromânia (Bucureşti, 1998 – 2001; ISSN 1224-1350), Destine literare (revistă „pe suport de hârtie“

şi online, Montreal / Canada, 2010 – 2012; ISSN 1916-0623), Dreptul la timp (Timişoara, 1990), Familia

(Oradea, 1971; 2005 – 2008; ISSN 1220-3149), Francisletras (Goiânia / Brazilia, 2007), Haiku

(Bucureşti, revistă de interferenţe culturale româno-japoneze, 1990 – 1999; ISSN 1221-3160), Heliopolis

(Timişoara, 1996; ISSN 1224-6557), Inédit (La Hulpe / Belgia – revue mensuelle du Groupe de Reflexion

et d’Information Littéraires, 1997 – 2011), Înainte (Craiova, 1966 – 1969; este cotidianul regiunii Oltenia,

apoi al judeţului Dolj, evident, după reîmpărţirea administrativ-teritorială a României, din 1968), Înainte

(Bucureşti, 1974; această gazetă de educaţie ostăşească organizează un concurs de creaţie literară al

armatei naţionale, în anul 1973, pe când autorul efectuează stagiul militar într-o şcoală de ofiţeri-rezervă,

juriul din capitala României acordându-i Premiul special pentru poemul Eroica, publicat de gazetă în nr.

1 / 1353, ianuarie 1974, p. 2), Jalons (Paris / Franţa, 2001 – 2009; ISSN 0184-8100), Jornal O Capital

(«Jornal de resistência ao ordinário», Aracaju / Brazilia, 2010), Jurnalul de Timiş (Timişoara, 1993 –

1994), Knijevni jivot / Kњижевни живот (Timişoara, 2006), Lamura (Craiova, 2005 – 2016; ISSN

1583-1981), Limba română (Chişinău / Republica Moldova, 2009; ISSN 0235-9111), Limbă şi literatură

(Bucureşti, trimestrial al Societăţii de Ştiinţe Filologice din România, 1981), Luceafărul (Bucureşti, 1968

– 1969; 1981 – 1989; 2005 – 2007; ISSN 1220-627X), Lumina (Pančevo / Serbia, 1995 – 2017; YU ISSN

0350-4174), Lumină Lină / Gracoius Light (New York, 1998 – 2010; ISSN 1086-2366), Mioriţa

(Câmpulung Moldove-nesc, 1991), Mioriţa USA (revistă online, Sacramento-California / Statele Unite ale

Americii, anul IV, 2010), Mouvances (revistă online, Québec / Canada, 2006 – 2010), Mozaicul (Craiova,

2005–2007; ISSN 1454-2293), Negru pe alb (Odobeşti, 2007; ISSN 1843-0118X), Neue Banater Zeitung

(Timişoara, 1982), Neue Literatur (Bucureşti, 1989), Noua ProVincia Corvina (Hunedoara, 2012; ISSN

1841-4478), Noul Literator (Craiova, 2010 – 2017; ISSN 2069-3397), Oglinda literară (Focşani, 2005 –

2016; ISSN 1583-1647), Orient Latin (Timişoara, 1996 – 2012; ISSN 1453-1488), Orion (Slobozia,

1994), Orizont (Timişoara, 1968 – 1969; 1971; 1983 – 1989), Orte (Elveţia / Zürich; 2005 / 2006; ISSN

1016-7803), Pentru Patrie (Bucureşti, 1966 – 1969), Poezia (Iaşi, 2005 – 2017; ISSN 1582-0890), Pro

Saeculum (Focşani, 2005 – 2007; ISSN 1583-1949), Radix («revue bilingve de culture», Mornimont /

Belgia, 1991), Ramuri (Craiova, 1966 – 1969; 1977; 1980 – 1987; ISSN 1220-6342), Regatul Cuvântului

(revistă online, Craiova, noiembrie, 2011 – noiembrie 2012; ISSN 2247-9716); Renaşterea bănăţeană (26

octombrie 1991 – 23 noiembrie 1996; 2004; ISSN 1221-4051), Renaşterea libertăţii (Târgu-Jiu, 1990),

Rétro-viseur (Lille / Franţa, 2003; ISSN 0762-8986), Rivista Internazionale di Letteratura / Revue

Internationale de Littérature / International Review of Literature „Fleurs de Lune“ (La Spezia / Italia,

2000), Rostirea românească (Sibiu / Timişoara, 1995 – 2006; ISSN 1224-0478), Saeculum (Sibiu, 2009 –

2011; ISSN 1221-2245), Scrisul Românesc (Craiova, 2012 – 2015; ISSN 1583-9125), Sfârşit de mileniu

(Craiova-Bechet, 1996 – 2000), Steaua (Cluj-Napoca, 2002; ISSN 0039-0852), Tibiscus (Uzdin / Serbia,

1993 – 2012; YU ISSN 0354-3080), Tim 17 (Timişoara, 1990), Tomis (Constanţa, 1968), Transilvania

(Sibiu, 1983 – 1988; 2003; ISSN 0255-0539), Unu (Oradea / Târgu-Jiu, 2006), Vatra veche (Târgu-

Mureş, 2010 – 2017; ISSN 2066-0952), Viaţa de pretutindeni (Arad, 2008; ISSN 1841-1908), Vrerea

(Timişoara, 1996), Zeit (revistă online, Brăila, 2012; ISSN 2065-8885) etc.

Debutul editorial. Prima carte publicată de Ion Pachia-Tatomirescu, în anul 1972, înmănunchează

poeme scrise între anii 1965 şi 1969, structurate în cinci cicluri – Ţara vocalelor eterne, Odă României,

Muntele nostru, Munte: Antiromanţă de vară şi Poem pentru orgă –, purtând polivalent-simbolicul titlu,

Munte (Bucureşti).

52

Munte, de Ion Pachia-Tatomirescu, 1972 (copertă).

Ion Pachia-Tatomirescu, „puiul de Dac“, intră în „Ţara-Poem“ cu un Munte şi aduce «mărturia unei

erupţii lirice de mare autenticitate prin îndrăzneală asociativă şi dinamism interior, traducând zbaterile şi

elanurile unei sensi-bilităţi adolescentine înfiorată de a se descoperi pe sine şi tulburată de presimţirea

unei ordini cosmice» (M. Iorgulescu, Munte, în revista Luceafărul, XV, nr. 32 / 536, 5 august 1972, p. 6).

Opera beletristică şi de cercetare ştiinţifică (24 ia-nuarie 1972 – 16 februarie 2017) încorolează (în

ordine cronologică) lucrările:

1. Pachia-Tatomirescu, Ion, Munte, poeme, Bucureşti, Editura Eminescu, 1972.

2. Pachia-Tatomirescu, Ion, Crocodilul albastru (poezii pentru copii, cu ilustraţii de Doina

Micu), Bucureşti, Editura Ion Creangă, 1975.

3. Pachia-Tatomirescu, Ion, Încântece (Demon – Graal – Sobor), versuri, cu „postfaţa“

Poezie şi arheologie (scrisă la Văleni de Munte, în decembrie 1969), de Miron Radu Paraschivescu,

Bucureşti, Editura Litera, 1979.

4. Pachia-Tatomirescu, Ion, Zoria, poeme, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1980.

5. Pachia-Tatomirescu, Ion, Lilium breve, poeme, Bucureşti, Editura Eminescu, 1981.

6. Pachia-Tatomirescu, Ion, Peregrinul în azur, poeme, Craiova, Editura Scrisul

Românesc, 1984.

7. Pachia-Tatomirescu, Ion, Verbul de mărgărint, poeme, Timişoara, Editura Facla, 1988.

8. Pachia-Tatomirescu, Ion, Dumnezeu între sălbatice roze, trisalmi, cu postfaţa lui I. P.-

T., Despre temeiurile dacoromâneşti ale „micropoemului-haiku“, Timişoara, Editura Hestia, 1993.

9. Pachia-Tatomirescu, Ion, Nichita Stănescu şi paradoxismul, Timişoara, Editura Arutela,

1994; ediţia a II-a, „revăzută şi adăugită“: Timişoara, Editura Aethicus (în colecţia Mari Scriitori

Dacoromâni – ISBN 973-97530-4-3), 2000.

10. Pachia-Tatomirescu, Ion, Haiku (volum trilingv – în valahă, în franceză, în traducerea

lui I. P.-T., şi în neerlandeză, în tâlmăcirea poetului belgian, Florimond Van de Velde –, ilustrat cu „foto-

sculpturi“ de Monique Deryckere, fiind totodată şi un admirabil album „în regia sculptoriţei“), Porto,

Editura Fundaţiei Fernando Pessoa, 1994.

11. Pachia-Tatomirescu, Ion, Împăratul din Munţii de Azur / The Tale of the Emperor in the

Azure Mountains, versuri şi proză, plachetă pentru copii (cu ilustraţii de Adriana Păiuşan şi cu versiunea

în limba engleză datorată Gabrielei Pachia), Timişoara, Editura Aethicus (în colecţia Cosânzeana – ISBN

973-97529-1-8), 1996.

12. Pachia-Tatomirescu, Ion, Mihai Eminescu şi mitul etnogenezei dacoromâneşti, eseuri,

Timişoara, Editura Aethicus (în colecţia Biblioteca Absolventului – ISBN 973-97529-0-X), 1996.

13. Pachia-Tatomirescu, Ion, Bomba cu neuroni, poeme (cu postaţa Ion Pachia-Tatomirescu

şi paradoxismul – „microantologie“ şi note de dr. Dacian Breianu), Timişoara, Editura Aethicus (în

colecţia Cosmografii – ISBN 973-97529-8-5), 1997.

14. Pachia-Tatomirescu, Ion, Zalmoxianis-mul şi plantele medicinale, studii

interdisciplinare, vol. I (ISBN 973-97529-5-0), II (ISBN 973-97529-7-7), Editura Aethicus (în Biblioteca

Enciclopedicus), 1997.

53

15. Pachia-Tatomirescu, Ion, Mărul din Rai cu stelele Crăciunului Dacoromânesc, colinde

culese de I. P.-T., din localităţi de pe văile Amaradiei, Gilortului, Jiului, Motrului, Mureşului şi Oltului,

între anii 1966 şi 1986, Timişoara, Editura Aethicus (în colecţia Tezaur folcloric dacoromânesc – ISBN

973-97529-4-2), 1998.

16. Pachia-Tatomirescu, Ion, Stelele dalbe... dintr-o „Colindă la Timişoara în Decembrie

Însângerat, la anul 1989“, poeme pentru copii (cu ilustraţii de Emil Grama), Timişoara, Editura Aethicus

(în colecţia Cosânzeana – ISBN 973-97529-2-6) 1998.

17. Pachia-Tatomirescu, Ion, Dacoromânia lui Regalian / Regalianus’ Dacoromania – The

Independent State of Dacoromania (258 – 270), Founded by Regalianus, the Great Grandson of the

Hero-King Decebalus (traducerea în limba engleză: Gabriela Pachia, Editura Aethicus (în Biblioteca

Enciclopedicus – ISBN 973-97529-3-4), 1998.

18. Pachia-Tatomirescu, Ion, Aforismele apei / Aphorismes de l’Eau (versiunea în franceză

aparţine lui I. P.-T.), Timişoara, Editura Aethicus (ISBN 973-97530-0-0), 1999.

19. Pachia-Tatomirescu, Ion, Colegiul Bănăţean (pagini monografice şi anuar: martie 1998

– martie 1999), Timişoara, Editura Aethicus (973-97529-9-3), 1999.

20. Pachia-Tatomirescu, Ion, Fulgerul sferic / Éclair sphérique, poeme (traducerea în limba

franceză: Chantal Signoret şi I. P.-T.), Timişoara, Editura Aethicus (colecţia Cosmografii – ISBN 973-

97530-1-9), 1999.

21. Pachia-Tatomirescu, Ion, Salmi / Salmes / Salms, distihuri superparadoxiste, ediţie

tetralingvă (în limba valahă, în franceză, cu tălmăcire de Dacian Bradua, în engleză, cu traducere de

Gabriela Pachia, şi în germană, cu translare de Mihaela Gherasim), Timişoara, Editura Aethicus (colecţia

Cosmografii – ISBN 973-97530-9-4), 2000.

22. Pachia-Tatomirescu, Ion, Dicţionar de termeni estetico-literari…, Timişoara, Editura

Aethicus (colecţia Biblioteca Absolventului – ISBN 973-97530-6-X), 2001.

23. Pachia-Tatomirescu, Ion, Istoria religiilor, vol. I, Din paleolitic / neolitic până în

mitologia pelasgo-daco-thracică (sau valahă / dacoromână), Timişoara, Editura Aethicus (în Biblioteca

Enciclopedicus – ISBN 973-97530-3-5 // I // ISBN 973-97530-5-1), 2001.

24. Pachia-Tatomirescu, Ion, Ultimele poeme hadronice, poeme, Timişoara, Editura

Aethicus (în colecţia Cosmografii – ISBN 973-85261-1-6), 2002.

25. Pachia-Tatomirescu, Ion, Cereasca horă din carul cu doisprezece brebenei, poeme

pentru copii (cu ilustraţii, de Emil Grama, şi cu „colajele-ilustraţii“, de Daciana Dunăreanu), Timişoara,

Editura Aethicus (în colecţia Cosânzeana – ISBN 973-85261-4-0), 2002.

26. Pachia-Tatomirescu, Ion, Povestea celor trei mustăţi de fier, povestiri şi poveşti / basme

pentru copii (cu o postfaţă-colaj, Povestea despre poveştile acestei cărţi pentru bunicul de este şi istoric

literar, de prof. univ. dr. Ioan Doru Breianu, şi cu ilustraţii de Emil Grama şi Sarmis Porduma),

Timişoara, Editura Aethicus (în colecţia Cosânzeana – ISBN 973-85261-2-4), 2003.

27. Pachia-Tatomirescu, Ion, Dicţionar estetico-literar, lingvistic, religios, de teoria

comunicaţiei…, Timişoara, Editura Aethicus (în Biblioteca Enciclopedicus – ISBN 973-97530-8-6),

2003.

28. Pachia-Tatomirescu, Ion, Compostorul de nori, poeme (antologie, tabel cronologic,

note, de Mugur Moşescu, cu un Pentaedru prefaţator – Vl. Streinu, M. R. Paraschivescu, C. M. Popa, Al.

Ruja, A. D. Rachieru –, cu un Dodecaedru postfaţator – Mircea Iorgulescu, I. Dur, I. Buduca, L. Ulici, I.

Rotaru, Paul Van Melle, Fl. Vasiliu, Paul Courget, E. Dorcescu, Jean-Claude George, Jean-Paul Mestas,

Marian Barbu – şi cu un Tabel cronologic, de Mugur Moşescu), Timişoara, Editura Aethicus (colecţia

Cele mai frumoase Poeme – ISBN 973-85261-5-9), 2004.

29. Pachia-Tatomirescu, Ion, Generaţia resurecţiei poetice, studii de istorie şi critică a

poeziei valahe din secolul al XX-lea, Timişoara, Editura Augusta (ISBN 973-695-198-7), 2005.

30. Pachia-Tatomirescu, Ion, Despre fructul Curcubeului / On the Fruit of the Rainbow,

poeme (versiunea în limba engleză: Gabriela Pachia), cu o prefaţă de I. P.-T., Noua estetică

antropocelestă dintre anii 1965 şi 1975 sau estetica paradoxismului / The 1965 – 1975 New

54

Anthropocelestial Aesthetics or the Aesthetics of Paradoxism şi cu o postfaţă de M. Moşescu, Timişoara,

Editura Aethicus (în colecţia Cosmografii – ISBN 973-85262-4-8), 2007.

31. Pachia-Tatomirescu, Ion, Întâiul dadaism – Le Premier Dadaïsme – The First Dadaism,

un studiu de istorie literară valahă (traducere: în limba franceză – de Eugenia Faur şi Dacian Bradua; în

limba engleză – de Gabriela Pachia), Timişoara, Editura Aethicus (ISBN 978-973-85262-8-0), 2009.

32. Pachia-Tatomirescu, Ion, Argumente interne – „Te Deum laudamus…“ – Internal

Arguments, studiu de istorie literară pelasgă > valahă (traducere în limba engleză de Gabriela Pachia),

Timişoara, Editura Aethicus (ISBN 978-606-8125-00-8), 2009.

33. Pachia-Tatomirescu, Ion, Elegii din Era Arheopterix, Cluj-Napoca, Editura Dacia XXI

(în colecţia Poeţi contemporani – ISBN 978-606-604-161-4), 2011.

34. Pachia-Tatomirescu, Ion, La început fost-au sâga, sîgetul, siginii, apoi Sarmisegetusa...,

patru studii de lingvistică pelasgă > valahă

(hidronimie, toponimie, etimologie etc.: Arutéla > Arudéla > Arudeál > Ardeál ; Maris > Mureş, Maramaris >

Maramureş, Maramarisia > Marmaţia, sau „Ţara Dacilor de pe Mureşul Mare / Tisa“ ; Pelasgii >

Valàhii – „marii anonimi“ prin imperii / istorii ; La început fost-au sâga, sâgetul, siginii, apoi

Sarmisegetusa – monografia unui cuvânt pelasg > valah: sâgă),

Timişoara, Waldpress (ISBN 976-606-614-014-0), 2012.

35. Pachia-Tatomirescu, Ion, Comete-n cea de-a 65-a vale… (oranj-poemele toamnei),

Timişoara, Waldpress (ISBN 976-606-614-085-5), 2012.

36. Pachia-Tatomirescu, Ion, Caligraful de salmi, Timişoara, Waldpress (ISBN 978-606-

614-088-1), 2013.

37. Pachia-Tatomirescu, Ion, Urzici prin verze de Paris (epigrame, parodii şi alte

„aspersoare de verde...“), Timişoara, Waldpress (ISBN 978-606-614-083-6), 2013.

38. Pachia-Tatomirescu, Ion, Pagini de istorie literară valahă de mâine, vol. I – IV,

Timişoara, Waldpress : ISBN 978-606-614-091-1 (general);

vol. I, ISBN 978-606-614-114-7, apărut în anul 2014;

vol. al II-lea, ISBN 978-606-614-128-4, apărut în 20 februarie 2015;

vol. al III-lea, ISBN 978-606-614-129-1, apărut în 14 octombrie 2015;

vol. al IV-lea, ISBN 978-606-614-168-0, apărut în anul 2016.

Premii, medalii, diplome, „nominalizări“ etc. acordate lui I. P.-T. :

La 29 august 1991, International Writer (University of Colorado at Boulder – U. S. A.) oferă

lui Ion Pachia-Tatomirescu o Diplomă de Excelenţă (Certificat for Excelence).

La 5 iulie 1998, Societatea Literar-Artistică „Tibiscus“ din Uzdin-Serbia (Iugoslavia) şi

Festivalul Internaţional „Drumuri de Spice“ (preşedintele juriului: Petru Cârdu) acordă lui Ion Pachia-

Tatomirescu Premiul I (cf. Vasile Barbu, Drumurile noastre, Timişoara, Editura Augusta, 1999, p. 93).

La 26 iunie 1999, Société des Poètes et Artistes de France decernează lui Ion Pachia-

Tatomirescu III-ème Prix Vitrail Francophone (I. P.-T. intră în concursul din 1998 pentru acest premiu cu

ciclul de poeme Cosmia et Zoria).

55

La 17 iunie 2000, la concursul de creaţie poetică în limba franceză, Ion Pachia-Tatomirescu

câştigă de la Société des Poètes et Artistes de France şi IV-ème Prix Vitrail Francophone, cu ciclul de

poeme Plaine de Cuivre.

La 31 mai 2000, Academia Dacoromână din Bucureşti acordă lui Ion Pachia-Tatomirescu

Premiul Deceneu «pentru promovarea valorilor dacoromâneşti».

La [24] ianuarie 2003, revista Rétroviseur, din Noyelles-sous-Lens / Franţa încredinţează lui Ion

Pachia-Tatomirescu Prix Colportage-2002 (cf. Rétroviseur, ISSN 0762-8986, nr. 91 / ianuarie / februarie

/ martie, 2003, p. 14).

La 14 septembrie 2004, Consiliul Judeţean Timiş, Centrul de Cultură şi Artă al Judeţului Timiş,

Casa de Cultură a Municipiului Timişoara etc., în cadrul Festivalului Internaţional de Creaţie Literară

Religioasă, Lumină Lină, ediţia I, conferă lui Ion Pachia-Tatomirescu, «pentru opera tipărită», Premiul

Dosoftei.

La 7 octombrie 2004, prin Decizia nr. 318 a Consiliului de Administraţie al Colegiului Naţional

Bănăţean din Timişoara, Ion D. Pachia (Ion Pachia-Tatomirescu) primeşte Medalia de Onoare, bătută în

bronz, «în semn de preţuire pentru înalta recunoaştere internaţională obţinută prin creaţia artistică».

La 27 septembrie 2005, Asociaţia Română pentru Patrimoniu din Bucureşti acordă profesorului

doctor Ion Pachia-Tatomirescu Diploma de Excelenţă «pentru studiile sale de dacoromânistică şi pentru

activitatea sa de editor naţional».

La 2 septembrie 2006, Biroul de Informare al Consiliului Europei în Republica Moldova şi

Salonul Internaţional de Carte de la Chişinău (a XV-a ediţie) conferă Premiul pentru Eseu cărţii

Generaţia resurecţiei poetice, de Ion Pachia-Tatomirescu (Editura Augusta, 2005).

La 30 iunie 2007, Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului din România decernează d-lui

prof. dr. Ion Pachia Diploma „Gheorghe Lazăr“ clasa a II-a, «pentru merite deosebite în activitatea la

catedră şi rezultate remarcabile obţinute în formarea şi educarea tinerilor».

56

La 15 decembrie 2007, forumurile cultural-administrative, redacţia revistei de literatură, artă, de

cultură transfrontalieră, Lumina, şi Cercul Honoris Causa, din Novi Sad / Panciova-Serbia, oferă d-lui

prof. dr. Ion Pachia-Tatomirescu, Medalia de Aur „Lumina“ 1947 – 2007.

În (9 decembrie) 2009, Juriul Concursului Internaţional Estroverso, ediţia a III-a / 2009

(preşedinte: prof. Livio Sossi), de la Tavagnacco, în asociere cu Universitatea de Studii din Udine-Italia,

acordă o menţiune volumului de povestiri pentru copii, La storia dei 3 baffi di ferro („Povestea celor trei

mustăţi de fier“), de Ion Pachia-Tatomirescu, carte tradusă în limba italiană de Patricia Bălăreanu şi

Giulio Zanette (cf. Nicolae Băciuţ, Vamă pe valoarea adăugată, Târgu-Mureş, Editura Nico, 2010, p. 22).

La 1 Mai 2013, Primăria Comunei Brădeşti, din judeţul Dolj, înmânează d-lui prof. dr. Ion

Pachia-Tatomirescu, o Diplomă de Cetăţean de Onoare – «pentru contribuţia la creşterea prestigiului

comunei Brădeşti, din judeţul Dolj».

La 19 noiembrie 2013, Uniunea Scriitorilor din România – Filiala Timişoara nominalizează

pentru Premiul „Cartea Anului 2012“ : Pachia-Tatomirescu, Ion, Comete-n cea de-a 65-a vale… (oranj-

poemele toamnei), Timişoara, Waldpress, 2012.

La 29 octombrie 2015, Asociaţia Culturală „Noul Literator“ din Craiova conferă d-lui prof. dr.

Ion Pachia-Tatomirescu, o Diplomă de Excelenţă «pentru întreaga activitate dedicată promovării Culturii

Româneşti».

La 11 noiembrie 2015, Uniunea Scriitorilor din România – Filiala Timişoara nominalizează

pentru Premiul „Cartea Anului 2014“ : Pachia-Tatomirescu, Ion, Pagini de istorie literară valahă de

mâine, vol. I, Timişoara, Waldpress, 2014. Etc.

Lista de referinţe din cele 55 de volume, de pe segmentul temporal 1966 – 2017 (în ordinea

alfabetică a numelor auctoriale), despre opera beletristică şi de cercetare ştiinţifică a lui Ion Pachia-

Tatomirescu :

1. Academia Română, Dicţionarul general al literaturii române, P / R, Bucureşti, Editura Univers

Enciclopedic (ISBN 973-637-070-4 / 973-637-138-7 / 978-973-637-138-7) , 2006 (Articolul despre I. P.-

T., de la p. 3, este semnat de S[orina] I[anovici]- J[ecza]).

57

2. Academia Română, Filiala Timişoara, Institutul de Studii Banatice „Titu Maiorescu“ din

Timişoara (coordonator general: Crişu Dascălu; coord. principal: Doina Bogdan-Dascălu), Enciclopedia

Banatului, vol I – Literatura, Timişoara, David Press Print (ISBN 978-606-8643-38-0 // vol. 1 : 978-606-

8643-37-3), 2015 (Articolul despre I. P.-T., de la p. 584 sq., este semnat de S[orina] I[anovici]- J[ecza]).

3. Alexiu, Lucian, Casa Faunului / The Faun’s House..., antologie de poeme („40 de poeţi

contemporani“), întocmită de Lucian Alexiu, Timişoara, Editura Hestia (ISBN 973-9192-39-4), 1996

(Despre I. P.-T., O prezenţă aparte..., p. 62).

4. Almăjan, Ion Marin, Ochiul neadormit al bufniţei, Timişoara, David Press Print [ISBN 978-606-

8643-77-9], 2016 (Despre I. P.-T. : 8 Aprilie 2015, p. 57 sq.; şi Poetul nu-i mânătarcă de vid..., pp. 151 –

153).

5. Banciu, Paul Eugen, Birăescu, Aquilina, Timişoara literară – dicţionar biobibliografic al

membrilor Uniunii Scriitorilor..., Timişoara, Editura Marineasa (ISBN 978-973-631-438-4), 2007 (despre

I. P.-T. la paginile: 213 – 215).

6. Barbu, Marian, Trăind printre cărţi, vol. II, Petroşani, Editura Fundaţiei Culturale „Ion D. Sârbu“

(ISBN 973-99330-9-Z), 2002 (despre I. P.-T.: Poate fi „salmul“ o nouă formă a sinesteziei ?, paginile 68

şi 69).

7. Barbu, Marian, Trăind printre cărţi, vol. IV, Petroşani, Editura Fundaţiei Culturale „Ion D.

Sârbu“ (ISBN 973-7920-09-0), 2005 (Cronica Resurecţii poetice la Compostorul de nori, de I. P.-T., se

află la paginile 57 – 60).

8. Barbu, Marian, Gheorghe, Alexandru, Medalionul literar – structură permanentă de cultură şi

educaţie, vol. I, Craiova, Editura „Ramuri“ (ISBN 978-973-7936-30-1), 2006 (Capitolul despre I. P.-T., la

paginile 382 – 388).

9. Barbu, Marian, Trăind printre cărţi, vol. V, Craiova, Editura Sitech (ISBN 978-973-747-845-0),

2008 (Cronica Un cercetător avizat…, de la paginile 257 – 262, abordează Generaţia resurecţiei poetice,

de I. P.-T., publicată în anul 2005).

10. Barbu, Marian, Trăind printre cărţi, vol. VI, Craiova, Editura Sitech (ISBN 978-606-11-2937-9),

2012 (Coborând în timpuri memorabile, pp. 79 – 82, este cronica literară privind Elegii din Era

Arheopterix, de I. P.-T., volum apărut în 2011).

11. Barbu, Marian, Trăind printre cărţi, vol. VII, Craiova, Editura Sitech (ISBN 978-606-11-4173-9),

2014 (A rămas un virtuoz al poeziei, pp. 122 – 126, se referă la volumul Caligraful de salmi, de I. P.-T.,

publicat în anul 2013; salmul – brevetat de I. P.-T. în mileniul al II-lea e. n., rămâne deocamdată cea mai

scurtă formă fixă de poezie din istoria literaturii universale, tiparul fiind un distih cu bogată rimă, cu

primul vers, fie dintr-un iamb, fie dintr-un troheu etc., în măsura „2“ / „două silabe“, iar secundul stih, în

măsura „4“, din dublarea troheului / iambului, ceea ce nu exclude utilizarea altor picioare metrice încât

distihul să însumeze exact şase silabe, conditio sine qua non pentru salm, fireşte, întru „eclat“ / „fulger“

vectorizat în catharsis).

12. Berca, Olimpia, Dicţionar al scriitorilor bănăţeni, Timişoara, Editura Amarcord (ISBN 973-

9244-08-4), 1996 (Articolul despre I. P.-T., la p. 160 sq.).

13. Berinde, Aurel, Geneza romanităţii răsăritene, Timişoara, Editura Bemirodan (ISBN 973-85843-

0-2), 2002 (Despre I. P.-T., la pagina 140).

58

14. Birăescu, Aquilina, Zărie, Diana, Scriitori şi lingvişti timişoreni (1945 – 1999) – dicţionar

bibliografic, Timişoara, Editura Marineasa (ISBN 973-9485-24-3), 2000 (Despre I. P.-T., la p. 215 sq.).

15. Boaghe, Gheorghe, Fragmentarium – interviuri restante, Craiova, Editura Cugetarea Tigero

(ISBN 973-97990-7-8), 2005 (Interviul Despre „Lilium breve“ şi alţi crini, acordat de Ion Pachia-

Tatomirescu profesorului / criticului Gh. Boaghe, în 31 decembrie 1982, se află la paginile 92 – 99).

16. Bobină-Vucovan, Valentina, Exerciţii de critică literară, Timişoara, Editura Marineasa (ISBN

973-9485-44-8), 2000 (Articolul despre I. P.-T., la paginile 111 – 114).

17. Boris Crăciun, Daniela Crăciun-Costin, 1500 scriitori români clasici şi contemporani – un

dicţionar biobibliografic esenţial, Iaşi, Editura Porţile Orientului (ISBN 978–973–7863–62–1), 2010

(Despre I. P.-T., la p. 464).

18. Breiu, Marin, Pachia, Gabriela, Lirica bănăţeană pentru copii, Timişoara, Editura Waldpress

(ISBN 978-973-7878-97-7), 2011 (Despre I. P.-T., la paginile 105 – 146).

19. Chivu, Iulian, Lecturi reflexive, Iaşi, Tipo Moldova (ISBN 978-606-676-661-6), 2015 (Despre I. P.-T., la

paginile 42 – 45: Comete în opera omnia).

20. Constantinescu, Justin, Deaconescu, Ion, Poeţi olteni : 1944 – 1980, Craiova, Editura Scrisul

Românesc, 1982 (Capitolul I. P.-T., la paginile 321 – 323).

21. Duţescu, Mihai, Vrânceanu, Nicolae Petre, Antologiile revistei Noul Literator, vol I – Poezia,

Craiova, Editura Grafix (ISBN 978-606-791-291-3), 2016 (Capitolul I. P.-T, la paginile 169 – 172).

22. Firan, Florea, De la Macedonski la Arghezi, Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1975 (Despre I.

P.-T., la p. 421).

23. Firan, Florea, Ramuri – studiu monografic, corespondenţă, manuscrise, antologie, bibliografie,

Craiova, Editura Macedonski (ISBN 973-9014-21-0), 1996 (Despre I. P.-T., la p. 107).

24. Firan, Florea, Profiluri şi structuri literare, vol II (M – Z, contribuţii la o istorie a literaturii

române), Craiova, Editura Scrisul Românesc (ISBN 973-38-0391-X), 2003 (Capitolul I. P.-T, la paginile

285 – 287).

25. Rodica Florescu, Luţă, Gheorghe, Monografia comunei Brădeşti, judeţul Dolj, Craiova, Editura

Autograf-MJM (ISBN 978-606-8039-94-7), 2013 (Despre I. P.-T., în capitolul Printre oamenii Ţării de o

largă cultură..., la p. 153 sq.).

26. Gigea-Gorun, Petre, Printre epigramiştii olteni, Craiova, Editura Fundaţiei „Scrisul Românesc“

(ISBN 978-973-7864-24-6), 2008 (Despre I. P.-T., la p. 275 sq.).

27. Grigoriu, Florin, Lecţii de haiku, Bucureşti, Editura Amurg Sentimental (ISBN 973-9406-30-0),

1999 (Despre I. P.-T., Trisalmul, la pagina 157).

28. Hübners Who is Who, Enciclopedia Personalităţilor din România, ediţia a IV-a, Verlag für

Personenenzyklopädien AG (ISBN 978-3-7290-0086-5), 2009 (Despre I. P.-T., la pagina 996).

29. Iscru, G. D., Traco-Geto-Dacii naţiunea matcă din spaţiul carpato-danubiano-balcanic,

Bucureşti, Casa de Editură şi Librărie Nicolae Bălcescu (ISBN 973–98387–2–3), 1998 (Despre I. P.-T., la

paginile: 61, 119, 205 şi 208; în ediţia a IV-a, „revăzută şi adăuguită“ – din anul 2005 –, ISBN 973-

86387-2-4, referinţele despre I. P. T. se găsesc la paginile: 102 sq., 195, 283 şi 292).

30. Levenard, Jean-Michel, Rotaru, Ion, Skemer, Arnold, Anthology of the Paradoxist Literary

Movement, Los Angeles, Ophyr Univ. Press (ISBN 1-879585-34-0), 1993 (Despre I. P.-T., la pagina 42,

în Pseudo-eseu asupra unui nou curent literar euro-american : paradoxismul, de Ion Rotaru).

59

31. Luca, Laura Crina, Ion Pachia-Tatomirescu – Generaţia resurecţiei poetice / The Generation of

the Poetic Resurrection, în Caietele / Cahiers / Notesbooks „Tristan Tzara“, vol. / vols. 5 – 6 (ISBN 973-

87609-1-7), no. 13 – 20, 2006, pp. 81 – 84.

32. Luca, Laura Crina, Holopoème et salmes – „deux masses d’armes“ avant-gardistes de Ion

Pachia-Tatomirescu, în periodicul Caietele / Cahiers / Notesbooks „Tristan Tzara“, tom I, vol. XI – XIV,

nr. 31 – 60, 2010, pp. 445 – 447.

33. Mestas, Jean-Paul (Franţa), Povos e Poemas / Peuples et Poèmes, Lisboa, Universitária Editora

(ISBN 972-700-473-3), 2003 (Capitolul I. P.-T., la paginile 509 – 511).

34. Mocuţa, Gheorghe, Pe aceeaşi Arcă, Arad, Editura Mirador, 2001 (Capitolul dedicat lui I. P.-T.,

Ultimul paradoxist, la paginile 51 – 53).

35. Niţu, Maria, Lecturi la fileu – cronici de întâmpinare din Vestul Apropiat, Timişoara, Editura

Eubeea (ISBN 978-973-673-074-0), 2007 (Capitolul consacrat lui I. P.-T., Cavalerul-pandur al

Zalmoxianismului, se află la paginile 146 – 155).

36. Paraschiv, Florin, O hermeneutică a Duhului Oltean, Focşani, Editura Andrew (ISBN 978-973-

1876-42-9), 2008 (Despre I. P.-T., la paginile: 10, 11 sq., 32 sq., 34, 39 sq., 41, 45, 50 sq., 80 sq., 108 şi

117 sq).

37. Paraschivescu, Miron Radu, Poezie şi arheologie, postfaţă la volumul de versuri, Încântece

(Demon, Graal, Sobor), de Ion Pachia-Tatomirescu, Bucureşti, Editura Litera, 1979, pp. 68 – 75 (Cu

„destinaţia“ de a fi prefaţă la volumul de debut, Munte, de I. P.-T., apărut în 1972, aspra cenzură de după

„tezele din iulie 1971“ nu a permis decât publicarea ultimelor 17 rânduri pe a patra faţă a coperţii; „mai

blândă“ cenzura anului 1979 a admis publicarea textului prefaţator-paraschivesc, Poezie şi arheologie, dar

nu ca prefaţă, ci ca postfaţă, cu „tăierea câtorva părţi“; exact aşa cum a scris-o Miron Radu Paraschivescu

în decembrie 1969, la Vălenii de Munte, prefaţa postfaţatoare, Poezie şi arheologie, a fost publicată în

antologia de poeme, Compostorul de nori, de Ion Pachia-Tatomirescu, Timişoara, Editura Aethicus, 2004,

pp. 8 – 21).

38. Păiuşan, Radu, Cionchin, Ionel, Asociaţia Istoricilor Bănăţeni – un deceniu de existenţă (1990 –

2000), Timişoara, Editura Eurostampa (ISBN 973-8422-24-2), 2001 (Despre I. P.-T., la paginile 45 – 48).

39. Pop, Nicolae, Perimetru sentimental, volum de interviuri, Craiova, Editura Scrisul Românesc,

1980 (Interviul acordat de I. P.-T. se află la paginile 294 – 299).

40. Popa, Constantin M., Clasici şi contemporani, Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1987

(Capitolul I. P.-T., la paginile 139 – 142).

41. Popa, Constantin M., Noaptea lui Vincent, în capitolul Subiecte de agent, Craiova, Editura Aius

(ISBN 973-9251-72-2), 1998 (Despre I. P.-T., la p. 145 sq.).

42. Popa, Marian, Dicţionar de literatură română contemporană, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura

Albatros, 1977 (Articolul despre I. P.-T., la p. 553).

43. Popa, Marian (Germania), Istoria literaturii romane de azi pe maine, vol. II («23 august 1944 –

22 decembrie 1989, versiune revizuită şi augmentată»), Bucureşti, Editura Semne (ISBN 978-973-624-

713-2 // II : 978-973-624-715-6), 2009 (Despre I. P.-T., la paginile: 218 şi 489).

44. Popescu, Costinel, Liceul Filiaşi – 45 de ani de la înfiinţare (pagini monografice), Craiova,

Editura Aius (ISBN 973-9490-54-9), 2001 (Capitolul I. P.-T., la paginile 80 şi 81).

45. Rotaru, Ion, O istorie a literaturii române, vol. 5, Bucureşti, Editura Niculescu (ISBN 973-568-

392-X), 2000 (Despre I. P.-T., la paginile 553 sq. / 583).

46. Rotaru, Ion, O istorie a literaturii române de la origini până în prezent, Bucureşti, Editura

Dacoromână (ISBN 978-973-9205-86-3), 2006 (Despre I. P.-T., la paginile: 935, 939, 952 şi 1319).

47. Ruja, Alexandru, Parte din întreg, Timişoara, Editura de Vest (ISBN 973-36-0243-4), 1994

(Capitolul despre I. P.-T., la paginile 276 – 279).

48. Sasu, Aurel, Dicţionarul biografic al literaturii române, vol. II, M – Z, Piteşti, Editura Paralela 45

(ISBN 978-973-697-758-9 // II : 978-973-697-760-2), 2006 (Despre I. P.-T., la p. 269).

49. Silvestri, Artur, Critica poeziei, vol. III (1973 – 1989), Bucureşti, Editura Carpathia (ISBN 978-

973-7609-72-4 // III : 978-973-7609-75-5), 2014 (despre I. P.-T., în capitolul O altfel de poezie tânără, I,

p. 194).

60

50. Streinu, Vladimir, Pagini de critică literară, vol. IV, Bucureşti, Editura Minerva, 1976 (Despre I.

P.-T., în capitolul Ghiocei, la paginile 90 – 93).

51. Ulici, Laurenţiu, Literatura română contemporană, I – promoţia 70, Bucureşti, Editura Eminescu

(ISBN 973-22-0380-3), 1995 (Despre I. P.-T., la p. 315 sq.).

52. Vasiliu, Florin, Steiciuc, Brânduşa, Interferenţe lirice – constelaţia haiku, Cluj-Napoca, Editura

Dacia (ISBN 973-35-0042-9), 1989 (Desre I. P.-T., la pagina 264).

53. Vasiliu, Florin, Umbra libelulei, antologie a haiku-ului românesc, Bucureşti, Editura Haiku

(ISBN 973-95951-1-1), 1993 (Despre I. P.-T., la p. 166).

54. Vasiliu, Florin, Codrin, Şerban, O sută de catarge / One Hundred Masts, ntologie a haiku-ului

românesc, Bucureşti, Editura Haiku (ISBN 973-97876-0-6), 1997 (Despre I. P.-T., în cap. Un tip de poem

pe care l-a denumit trisalm..., p. 91).

55. Vasiliu, Florin, Universul paradoxurilor, Bucureşti, Editura Eficient (ISBN 973-9366-25-2),

1999 (Despre I. P.-T., la paginile: p. 323 / 345 sq.).

Lista de referinţe despre Ion Pachia-Tatomirescu publicate (de 74 de personalităţi) în periodicele

dintre dintre 2 aprilie 1966 (Al. Firescu) şi 7 aprilie 2017 (D. Velea), în ordinea alfabetică a numelor

auctoriale :

1. Adamescu, Cezarina, Neliniştea rostirii de sine, cronică literară – la volumul din anul 2011,

Elegii din Era Arheopterix, de Ion Pachia-Tatomirescu – publicată în revista online, Agero, Stuttgart

(ISSN 2069-3397), săptămâna 48 / 2011 (cf. www.agero-stuttgart.de).

2. Almăjan, Ion Marin, O sculptoriţă belgiancă şi un poet timişorean, în ziarul Renaşterea

bănăţeană, nr. 1250, 6 aprilie 1994, p. 10; Poetul nu-i mânătarcă de vid printre constelaţii…!, în revista

online, Agero, Stuttgart (ISSN 2069-3397), săptămâna 07 / 12 – 18 februarie, 2012.

3. Barbu, Marian, Vizibilitatea scriitorului român contemporan între valoare literară şi notorietate,

în revista Ramuri, Craiova (ISSN 1220–6342), nr. 9 / 1083, septembrie, 2006, p. 6; Întru mulţi ani, frate

Ioane ! – în revista Rostirea românească, Timişoara (ISSN 1224 – 0478), anul XII, nr. 10-11-12 /

octombrie-noiembrie-decembrie, 2006, p. 40 sq.; Un cercetător avizat: Ion Pachia-Tatomirescu,

Generaţia resurecţiei poetice (1965 – 1970), în revista Lamura, Craiova (ISSN 1583–1981), anul V –

serie nouă –, nr. 1-2-3 / 51-52-53, ianuarie – martie, 2006, p. 20 sq.; Breviar critic [...] Ion Pachia-

Tatomirescu…, cronică – la volumul Elegii din Era Arheopterix, de I. P.-T., 2011 – publicată în revista

Noul Literator, Craiova (ISSN 2069-3397), nr. 4 / septembrie, 2011, p. 28 sq.; Un virtuoz al Poeziei,

cronică literară – la volumul Caligraful de salmi, de I. P.-T., 2013 – publicată în revista Vatra veche,

Târgu-Mureş (ISSN 2066-0952), anul al VI-lea, nr. 8 / 68, august 2014, p. 35.

4. Bertrand, Claudine (Canada), Ion Pachia-Tatomirescu – spécialiste des questions dadaïstes…, în

revista online, Mouvances, Québec, nr. 3 – 4 / Villes, iunie – noiembrie, 2006 (cf. www.mouvances.ca).

5. Bobină-Vucovan, Valentina, Pelasgul, dacogetul, dimensiunea noastră dintâi..., cronică literară

la Mihai Eminescu şi mitul etnogenezei dacoromâneşti, de I. P.-T., în revista timişoreană de cultură,

Heliopolis, anul II, nr. 10 / 22 septembrie 1996, p. 17.

6. Botez, Adrian, Dramatica epopee valahă – prin monografia unui cuvânt : La început fost-au

sâga, sîgetul, siginii, apoi Sarmisegetusa..., în revista online Agero, Stuttgart (ISSN 2069-3397),

săptămâna 08 (17 – 23 februarie) / 2013 (cf. www.agero-stuttgart.de), în revista Destine literare, Canada

(ISSN 1916-0623, anul VI, nr. 38 – 40, ianuarie – martie, 2013, pp. 16 – 22; Lupta Alchimică a Magului

Zalmixian cu ... Arheopteriul din om..., în revista online, Regatul Cuvântului, Craiova (ISSN 2247-9716),

anul II, nr. 1 (3), ianuarie, 2012, pp. 134 – 137 (www.editii.org); în revista online, Zeit (Brăila), nr. 36 / 1

februarie, 2012; în revista online, Cetatea lui Bucur, Bucuresti, nr 36 / 15 februarie 2012, pp. 5 – 7; în

revista online, Constelaţii diamantine, Craiova (ISSN 2069-0657), anul III, nr. 2 / 18, februarie, 2012, pp.

14 – 16; „...Acum vedem ca prin oglindă, în ghicitură, atunci, însă, faţă către faţă“ – Maestrul pelasgolog

şi cometa transsubstanţierii: „Comete-n cea de-a 65-a vale...“, cronică publicată în revista de cultură şi

atitudine, Zeit, Brăila (ISSN 2065-8885), anul V, nr. 50 / 1 aprilie 2013 (cf. www.revista-zeit.ro).

http://www.agero-stuttgart.de/

http://www.mouvances.ca/


http://www.editii.org/

http://www.revista-zeit.ro/

61

7. Buduca, Ioan, „Zoria“ este un spaţiu de oficieri grave în care cosmicul se înfăţişează ca o mai

pură natură…, în revista România literară, Bucureşti, anul XIV, nr. 6, 5 februarie 1981, p. 5.

8. Bungeţel, Ovidiu, Tatomirescianizatele iluzii (recenzie la volumul care a văzut lumina tiparului în

anul 1993, Dumnezeu între sălbatice roze, de I. P.-T.), în săptămânalul Jurnalul de Timiş, nr. 10 / 5 – 11

aprilie 1993, p. 2.

9. Chelariu, Ilie, „Nichita Stănescu şi paradoxismul“ face ordine într-o zonă a polemicilor..., în

revista Orient latin, Timişoara (ISSN 1453-1488), anul al VIII-lea, nr. 1 / 2001, p. 2.

10. Chivu, Iulian, Ion Pachia-Tatomirescu – Elegii din Era Arheopterix, în revista online Agero,

Stuttgart (ISSN 2069-3397), 22 ianuarie / săptămâna 04 / 2012 (cf. www.agero-stuttgart.de);

Reconsiderarea filonului pelasg în etnogeneza românilor, recenzia cărţii La început fost-au sâga, sîgetul,

siginii, apoi Sarmisegetusa, de I. P.-T., 2012 – publicată în ziarul Naţiunea, Bucureşti (ISSN 2247-5117),

28 septembrie 2012; Încă o cometă în opera omnia, recenzie – la volumul Comete-n cea de-a 65-a vale...,

2012 – publicată în revistele: Vatra veche, Târgu-Mureş (ISSN 2066-0952), anul V, nr. 5 [53] / mai 2013,

p. 40; Oglinda literară, Focşani (ISSN 1583-1647), anul XII, nr. 137 / mai 2013, p. 9219; în Portal-

Măiastra, Târgu-Jiu (ISSN 1841-0642), anul IX, nr. 3 / 36, 2013, p. 35.

11. Codreanu, Theodor, Elegii paradoxiste, în revistele: Destine literare, Canada (ISSN 1916-0623),

anul V, nr. 26 – 27 / ianuarie – februarie, 2012, pp. 38 – 40; Oglinda literară, Focşani (ISSN 1583-1647),

anul XI, nr. 123 / martie 2012, paginile 7752 şi 7753; Poezia, Iaşi (ISSN 1582-0890), anul XVII, nr. 1 /

59, primăvară, 2012, pp. 230 – 234; Lumina, Novi Sad / Panciova-Serbia (ISSN 0350-4174), anul LXV,

seria nouă, nr. 1 / 2012, pp. 43 – 49.

12. Courget, Paul (Franţa), Né lui-même sous le signe d'Eau du Verseau, il nous présente aujourd'hui,

ses „Aphorismes de l'Eau“, în trimestrialul Rivista Internazionale di Letteratura / Revue Internationale de

Littérature / International Review of Literature „Fleurs de Lune“, La Spezia / Italia, nr. 15, aprilie, 2000,

p. 14.

13. Cuc, Melania, Întâiul dadaism…, în ziarul Răsunetul – Bistriţa-Năsăud –, joi, 10 decembrie 2009,

p. 2, şi în revista Vatra veche, Târgu-Mureş (ISSN 2066-0952), anul II, nr. 1 / 13, ianuarie, 2010, p. 47.

14. Damian, Theodor, Aflăm din „Caietele Dacoromâniei“…, în trimestrialul de spiritualitate şi

cultură românească, Lumină Lină / Gracious Light (New York), vol. III / nr. 1, ianuarie – martie, 1998, p.

119.

15. Dogaru, Viorel, Un om... un nume: Ion Pachia-Tatomirescu, în ziarul Renaşterea bănăţeană,

Timişoara, nr. 952, 15 aprilie 1993, p. 9; Pentru o nouă rostire / zidire a istoriei civilizaţiilor în care

dacoromânescul este proiectat pe necesarele coordonate esenţial-centrale... (articol despre Mihai

Eminescu şi mitul etnogenezei dacoromâneşti, de I. P.-T, 1996), în Renaşterea bănăţeană, nr. 1875, 18

aprilie 1996, p. 2; Un studiu minuţios, interdisciplinar, al plantelor medicinale... (articol despre

Zalmoxianismul şi plantele medicinale, vol. I, II, 1997), în Renaşterea bănăţeană, nr. 2186, 22 aprilie

1997, p. 2; Paradoxalul „psiho-concert“... (semnal editorial pentru volumul de poeme, Bomba cu

neuroni, de I. P.-T., 1997), în Renaşterea bănăţeană, nr. 2221, miercuri, 4 iunie 1997, p. 2.

16. Dorcescu, Eugen (semnat: E. Berca), Virtuţile muzical-incantatorii, în revista Orizont, Timişoara,

nr. 32 / 646, 7 august, 1980, p. 3; Scrisori la un prieten: Poezie şi cosmografie, în ziarul timişorean,

Renaşterea bănăţeană, nr. 3478 – suplimentul Paralela 45 –, din 3 iulie 2001, p. 6.

17. Dubois, Jean-Claude (Franţa), Prix Colportage 2002, des Poèmes et des Hommes: Ion Pachia-

Tatomirescu – son œuvre poétique particulièrement abondante et étonnante…, în Rétroviseur, Noyelles-

sous-Lens / Franţa (ISSN 0762-8986), trimestrial de poezie, nr. 91, ianuarie – februarie – martie, 2003, p.

14.

18. Dugneanu, Paul, Între manieră şi originalitate, în revista Luceafărul, Bucureşti, anul XXIII, nr.

39 / 961, 27 septembrie 1980, p. 2.

19. Dumbrăveanu, Alina, Ion Pachia-Tatomirescu – 60, în revista Rostirea românească, Timişoara

(ISSN 1224 – 0478), anul XII, nr. 10–11–12 / octombrie – noiembrie – decembrie, 2006, pp. 26 – 31.

20. Dumitrache, Constantin, Un însetat de absolut, în revista Ramuri, nr. 10 / 196, 15 octombrie

1980, p. 7; Poezia între vocaţie şi program, în Ramuri, nr 8 / 254, 15 august, 1985, p. 7.

21. Dur, Ion, Nordul poeziei, în revista Ramuri, Craiova, nr. 2 / 212, 15 februarie, 1982, p. 7.


62

22. Duţescu, Mihai, Stăpân pe verbul său..., în ziarul Înainte, Craiova, anul XXXVI, nr. 10819, 4

ianuarie 1980, p. 2.

23. Evu, Eugen, Ion Pachia-Tatomirescu – sau un cavaler la curtea Oximo(i)ronismului. Mic coment

la trei poeme semiotice, în revistele: Destine literare, Canada, anul V, nr. 26 – 27 / ianuarie – februarie,

2012, p. 61 sq.; Oglinda literară, Focşani, anul XI, nr. 123 / martie 2012, p. 7814.

24. Firescu, Alexandru, Corespondeţa literară : Drept „primul puls tranzitiv“..., în ziarul Înainte,

Craiova, anul XXII, nr. 6560, sâmbătă, 2 aprilie, 1966, p. 3.

25. Florea, Corneliu (Canada), O speranţă de deşteptare…, în trimestrialul Jurnal liber (Winnipeg-

Manitoba / Canada), nr. 20, iarna (decembrie, 1995 – martie, 1996), p. 35.

26. George, Jean-Claude (Franţa), Salmes d'Ion Pachia-Tatomirescu, în revista trimestrială, Art et

Poésie (France / Pagny sur Meuse), 44e année, no 177, janvier 2002, p. 67.

27. Goci, Aureliu, Evocarea istoriei şi a profetismului furtunos..., în România literară, Bucureşti,

anul al V-lea, nr. 20, 1972, p. 12.

28. Grigorie, Toma, Făt-Frumos ca reprezentant tipic al solarităţii..., în revista România literară,

Bucureşti, anul XIX, nr. 12, joi, 20 martie 1986, p. 10.

29. Hurubă, Dumitru, Cam singur printre poeţi, în revista online, Agero, Stuttgart (ISSN 2069-3397),

săptămâna 08 / 19 – 25 februarie, 2012; în revista Oglinda literară, Focşani (ISSN 1583-1647), anul XI,

nr. 123 / martie 2012, p. 7809; în Orient latin, Timişoara (ISSN 1453-1488), anul XIX, nr. 1 / 2012,

paginile 38 şi 39.

30. Iorgulescu, Mircea, Mărturia unei erupţii lirice de mare autenticitate..., în revista Luceafărul,

Bucureşti, anul XV, nr. 32 / 536, 5 august 1972, p. 6.

31. Işanova, Loretta (Rusia), Câştigătorul concursului organizat de Postul de Radio Moscova..., în

revista Aurora („buletin ilustrat bilunar al Ambasadei U. R. S. S. în R. S. România), Bucureşti, nr. 14 / 25

iulie 1988, p. 19.

32. Lascu, Ioan, Simbolul căutării esenţei, al limpezirii energiilor... (recenzie la volumul de poeme,

Verbul de mărgărint, de I. P.-T., 1988), în cotidianul craiovean, Înainte, anul XLV, nr. 13592, 14

decembrie 1988, p. 2.

33. Leu, Corneliu, Trei studii de tradiţie…, în revista online, Carte şi arte – buletin informativ,

Bucureşti, 2 martie 2011, p. 1.

34. Lungu, Alexandru, Catalog liric, în revista Ateneu, Bacău, anul IX, nr. 5 / 49, mai 1972, p. 6.

35. Melle, Paul Van (Belgia), Dans l'Empire des Daces…, în Inédit – revue mensuelle du Groupe de

Reflexion et d’Information Littéraires –, La Hulpe-Belgique / Belgia, nr. 110, noiembrie, 1997, p. 23; Des

détails précieux de l’Europe orientale…, în Inédit, nr. 127, aprilie, 1999, p. 21; L’après-midi du dernier

paradoxiste, în Inédit, nr. 127, aprilie, 1999, p. 21; Paradoxisme, în Inédit, nr. 127, aprilie, 1999, p. 21;

Le temps des aphorismes..., în Inédit, nr. 134, noiembrie, 1999, p. 17; Le recueil „Eclair sphérique“, au-

delà de son paradoxisme..., în Inédit, nr. 134, noiembrie, 1999, p. 21; Nous abordons une des

remarquables études de Ion Pachia-Tatomirescu... („Nichita Stănescu şi Paradoxismul“), în Inédit, nr.

149, ianuarie, 2001, p. 14; Salmes est fait uniquement de poèmes à forme fixe de ce nom..., în Inédit, nr.

153, april, 2001, p. 28; Son important essai consacré au Premier dadaïsme…, în Inédit, nr. 237 / 2009, p.

30; L’auteur méconnu de l’hymne hyperconnu „Te Deum Laudamus“, în Inédit, nr. 250, april, 2011, p. 17;

etc.

36. Mestas, Jean-Paul (Franţa), Il est bon que la Roumanie réouvre les yeux sur l’œuvre de Stanescu,

în Jalons, Vichy-Paris / Franţa (ISSN 0184-8100), nr. 69, trimestrul al II-lea, 2001, p. 44; Incantation,

magie des visions: Ion Pachia-Tatomirescu – Ultimele poeme ha-dronice, în revista Jalons, nr. 73 /

trimestrul al IV-lea, 2002, p. 41; Un choix de ses poèmes parachève l'ouvrage et permet de mettre

heureusement en lumière la qualité d'un art qui s'inscrit dans la tradition hauturiére... (Compostorul de

nori / „Le composteur des nuages“, 2004), în revista Jalons, nr. 79, 4ème trimestre, 2004, p. 40; Ion

Pachia-Tatomirescu, în revista Jalons, nr. 80, 1er trimestre, 2005, p. 30.

37. Michael-Titus, Dr. C. (Anglia), Noua generaţie ? – textul unui manifest..., în revista Romanian

Convergences / Convergenţe Româneşti (Londra), nr. 5, mai 1985, p. 40; Medalion – „Şapte încântece

din Valea Anilor“, în revista Convergenţe Româneşti / Romanian Convergences, nr. 7, februarie 1986, p.

63

27; Dorul de cer şi „Verbul de mărgărint“, în Rostirea Românească, Timişoara (ISSN 1224 – 0478), anul

VII, nr. 7-8-9 / iulie-august-septembrie, 2001, p. 79 sq.

38. Mircea, Cornelia, Idei profunde în metaforice frăgezimi, în revista Caietele Dacoromâniei,

Timişoara (ISSN 1224-2969), anul IV, nr. 12 / 22 iunie – 21 septembrie, 1999, pp. 18 – 20.

39. Mocuţa, Gheorghe, Ultimul paradoxist, în revista Arca, Arad (ISSN 1221-5104), nr. 1-2-3 / 2001,

pp. 174 – 176.

40. Moisa, Mircea, O carte pentru copii, în revista Ramuri, Craiova, nr. 11 / 137, 15 noiembrie 1975,

p. 10.

41. Moldovan, Daniel, La roata vremii, recenzie – la Mihai Eminescu şi mitul etnogenezei..., de I. P.-

T., în periodicul Redeşteptarea, Lugoj, anul V, nr. 280, 3 – 9 octombrie, 1996, p. 9.

42. Moldovan, Vasile, Haiku-ul şi trisalmul sau o uimitoare reţea de vase comunicante, cronică – la

volumul Dumnezeu între sălbatice roze, de I. P.-T., apărut în 1993 – publicată în revista bucureşteană

Haiku, anul VI, nr. 12 / iulie – decembrie, 1995, pp. 38 – 40.

43. Mugurin, Ana, Ion Pachia-Tatomirescu – istoricul literar la al 65-lea ocol al Soarelui, în

revistele online, Agero, Stuttgart / Germania, săptămâna 52 / 28 decembrie, 2012 (cf. www.agero-

stuttgart.de / cultura) şi Sfera Eonică, din Craiova, anul I, nr. 1, [28] decembrie, 2012, pp. 39 – 41; Ion

Pachia-Tatomirescu – epigramist şi parodist, în revista online, Agero, săptămâna 51 (17 – 22

decembrie) / săptămâna 52 (23 – 29 decembrie), 2012; Ion Pachia-Tatomirescu – folclorist, etnolog,

cercetător al mitosofiei pelasge > valahe, în revista Noul Literator, Craiova (ISSN 2069-3397), anul IV,

nr. 10, martie, 2013, p. 24 sq.

44. Muncian, Ivo, Бисерни глагол – Biserni glagol / Verbul de mărgărint –, în revista Banatske

novine, Timişoara, anul XLVI, nr. 4061, 6 ianuarie 1989, p. 6.

45. Mutaşcu, Dan, Poarta cuvintelor, în ziarul Scânteia, Bucureşti, anul XLI, nr. 8894, 1 septembrie

1971, p. 4.

46. Neagu, Gheorghe Andrei, Bibliopolis semnalează lucrarea publicată de I. P.-T. în anul 2009,

Argumente interne – «Te Deum laudamus...» – Internal Arguments, în Oglinda literară (ISSN 1583-

1647), anul X, nr. 111, martie, 2011, p. 6748.

47. Nediglea, Adeline, Reţeta nemuritorului ciment din vremea lui Burebist..., recenzie – la placheta

pentru copii, Împăratul din Munţii de Azur / The Tale of the Emperor in the Azure Mounatains –,

publicată în revista pentru şcolari, Ghiozdanul cu iubire, Timişoara, anul I, nr. 2, septembrie-decembrie,

1997, p. 3.

48. Negulescu, N. N., Reîntoarcerea la origini, I, II, amplă cronică în două părţi – publicată în

revistele online, Constelaţii diamantine, Craiova (ISSN 2069-0657), anul II, nr. 1 (5), ianuarie, 2011, p. 3,

şi în Regatul Cuvântului, Craiova (ISSN / ISSN-L 2247-9716), anul II, nr. 11 – 12 / septembrie –

octombrie, 2012, pp. 6 – 11.

49. Nică, Ionel / Janet, Fanatic sublim, recenzie – la volumul Ultimele poeme hadronice, de I. P.-T.,

din 2002 – publicată în revista Lamura, Craiova (ISSN 1583-1981), nr. 14 – 17 / decembrie 2002 – martie

2003, p. 18.

50. Niţu, Maria, Cavalerul-pandur al Zalmoxianismului, în revista Rostirea românească, anul VIII,

nr. 4-5-6 / aprilie-mai-iunie, 2002, pp. 62 – 64.

51. Olteanu, Valentin, Generaţia Republicii, în revista Învăţământul liceal şi tehnic profesional,

Bucureşti, nr. 12, decembrie, 1988, p. 30.

52. Opreanu, Rodica, Gramatica mărgărintului, recenzie – la volumul de poeme, Verbul de

mărgărint, din 1988 – publicată în Orizont, anul XL, nr. 3 / 1142, 20 ianuarie 1989, p. 5.

53. Palfi, Anton, Das Perlglimmerwort („Verbul de mărgărint“), recenzie publicată în ziarul Neue

Banater Zeitung, XXXIII, nr. 8160, 14 martie 1989, p. 3.

54. Paraschivescu, Miron Radu, Ion Pachia-Tatomirescu ni se prezintă cu o ars poetica intitulată

„Peristylium“…, în supliment literar de versuri şi proză, Povestea vorbii, nr. 7, al revistei Ramuri,

Craiova, anul III, nr. 10 / 27, 15 septembrie 1966, p. 14.

55. Petru, Ion, Ion Pachia-Tatomirescu – 60..., articol aniversar, publicat în Cafeneaua literară,

Piteşti (ISSN 1583-5847), anul IV, nr. 2 / 44, februarie, 2007, p. 22 sq.



64

56. Popa, Constantin M., „Zoria“ de Ion Pachia-Tatomirescu, în cotidianul Înainte, Craiova, anul

XXXVII, nr. 11116, miercuri, 17 decembrie 1980, p. 2; O viziune asupra spaţiului spiritualităţii

româneşti, în revista Luceafărul, Bucureşti, anul XXX, nr. 14 / 1299, 4 aprilie 1987, în paginile 1 şi 5;

Priveliştea Fiinţei, în revista Luceafărul, anul XXXII, nr. 40 / 1430, 7 octombrie 1989, p. 3; „Dumnezeu

între sălbatice roze“ de Ion Pachia-Tatomirescu, în ziarul Cuvântul Libertăţii, Craiova, nr. 905, 19 iunie

1993, p. 3; Zbor deasupra unei generaţii, în revista Rostirea românească, Timişoara (ISSN 1224-0478),

anul XII, nr. 10-11-12 / octombrie – noiembrie – decembrie, 2006, pp. 42 – 45; Toponimie în orizont

pelasgic, recenzie – la cartea La început fost-au sâga, sîgetul, siginii, apoi Sarmisegetusa, de I. P.-T.,

2012 – publicată în revista Scrisul Românesc, Craiova (ISSN 2069-3397), nr. 9, 2012, p. 7.

57. Popescu, Adina, Ploile calde cu păsări, recenzie – la volumul de debut din 1972, Munte, de I. P.-

T. – publicată în revista Orizont, Timişoara, nr. 28 / 246, 1972, p. 2.

58. Popescu, Adrian, Metafora concentrată, neaşteptată, originală..., întoarcerea la un îndepărtat

trecut dacic..., recenzie – la volumul de debut din 1972, Munte, de I. P.-T. – tipărită în revista Viaţa

românească, Bucureşti, anul XXVI, nr. 1, ianuarie, 1973, p. 133.

59. Popescu, Caşin, Dobrogea – vechi cuvânt şi pământ românesc, în revista Al cincilea anotimp,

Oradea (ISSN 1222-2348), anul VI, nr. 2–3 / 41–42, trimestrele II – III, 2002, p. 15 sq.

60. Rachieru, Adrian Dinu, Un împătimit al „izvoarelor“, în Luceafărul, Bucureşti, anul XXXI, nr. 31

/ 1.368, 30 iulie 1988, p. 6; Contracţie lirică... şi fertilă comparaţie între Zalmoxianism şi Shintoism

(cronică la volumul din 1993, Dumnezeu între sălbatice roze, de I. P.-T.), în ziarul Renaşterea bănăţeană

– suplimentul literar Paralela 45 –, Timişoara, nr. 957, 22 aprilie 1993, p. 5; Despre paradoxismul

stănescian, în Rostirea românească, nr. 4-5-6 / aprilie–mai–iunie, 2001, pp. 40 – 42; Ion Pachia-

Tatomirescu: un proiect mitologic, în Paralela 45 – supliment de cultură, literatură şi artă al ziarului

Renaşterea bănăţeană (Timişoara), nr. 4393, marţi, 6 iulie 2004, p. 7; Febra mitologizantă, în revista

Rostirea Românească, anul al X-lea, nr. 7-8-9 / iulie-august-septembrie – 10-11-12 / octombrie-

noiembrie-decembrie, 2004, pp. 97 – 101, şi în Luceafărul (Bucureşti), nr. 9 (686), miercuri, 9 martie,

2005, p. 9.

61. Ruja, Alexandru, Spaţiul-matrice, în Luceafărul, Bucureşti, anul XXXI, nr. 51 (1388), 17

decembrie 1988, în paginile 3 şi 7; Bilanţuri literare – Opţiune pentru poezia tânără, în Luceafărul, anul

XXXI, nr. 53 (1390), 31 decembrie 1988, p. 2; Mitul Cuvântului (cronică la volumul din 1997, Bomba cu

neuroni, de I. P.-T.), în Paralela 45, supliment de cultură al ziarului timişorean Renaşterea bănăţeană, nr.

2262, 22 iulie 1997, p. 5.

62. Sfârlea, Alexandru, Nichita Stănescu şi paradoxismul, în revista Al cincilea anotimp, Oradea,

anul V, nr. 1 / 36, trimestrul I, 2001, p. 2.

63. Silvestri, Artur, O altfel de poezie tânără, I, în revista Flacăra, Bucureşti, anul XXXI, nr. 38 /

1424, 24 septembrie 1982, p. 10.

64. Stancu, Constantin, Saltul în salm, cronică literară – la volumul din 2013, Caligraful de salmi, de

I. P.-T, – publicată în revista Lumina, Serbia / Panciova (ISSN 0350-4174), anul al LXVII-lea, seria nouă,

nr. 7–9 / 560–562, noiembrie 2014, pp. 62 – 64; Istoria literară de mâine, pagini cu energie radiantă din

cuvânt, în revista Lumina, Panciova-Serbia, anul al LXVIII-lea, seria nouă, nr 5 – 6 / 570–571) /

septembrie – octombrie, 2015, pp. 89 – 91.

65. Streinu, Vladimir, Ghiocei – la rubrica Distinguo –, în revista bucureşteană, Luceafărul, nr. 11

(255), din 18 martie 1967, în paginile 1 şi 7.

66. Şerbănescu, Mircea, Tatomirescu, poet al sevelor efervescente, în Anotimpuri literare, anul XII,

trimestrul IV, nr. 48, 2004, p. 5; Un document-eveniment: „Generaţia resurecţiei poetice“, în România

liberă, Bucureşti, nr. 4864, serie nouă, marţi, 7 martie, 2006, p. 26 (p. II, în suplimentul Transilvania-

Banat).

67. Turcu, Marcel, Plumiera, recenzie – la volumul de epigrame din 2013, Urzici prin verze de Paris

– publicată în revista Lumina, Panciova-Serbia (ISSN 0350-4174), anul al LXVII-lea, seria nouă, nr. 7–9 /

560–562, noiembrie 2014, p. 65 sq.

65

68. Ţicleanu, Nicolae, Ion Pachia-Tatomirescu: Zalmoxianismul şi plantele medicinale /

Zalmoxianism and medical herbs, în revista Getica, Bucureşti (ISSN 1221-082X), tomul I, nr. 5 – 6,

2005, pp. 253 – 255.

69. Ulici, Laurenţiu, Mitologicale, în revista România literară, Bucureşti, anul XVIII, nr. 28, 11 iulie

1985, p. 11.

70. Urban, Valentin, Definirea Fiinţei, în Luceafărul (Bucureşti), anul XXXIX, nr. 36 / 1269, 6

septembrie 1986, în paginile 3 şi 6.

71. Vasiliu, Florin, Evenimente culturale, în revista Haiku, Bucureşti (ISSN 1221-3160), anul I, nr. 3

/ 1990, p. 14.

72. Velea, Dumitru, Reîntâlnire sub „etern-sigilatul chepeng“ (7 aprilie 2017), în revista Banchetul

(Petroşani, ISSN / ISSN-L 2501-1332; redactor-şef : D. Velea), anul al II-lea, nr. 16-17-18 / aprilie-mai-

iunie, 2017.

73. Voicu, Amalia, Fără bilet (recenzie la antologia de autor din 2004, Compostorul de nori, de I. P.-

T.), în revista Poezia, Iaşi (ISSN 1582-0890), anul XI, nr. 1 (31) / primăvară, 2005, p. 239 sq.

74. Vrânceanu, Nicolae Petre, Ion Pachia-Tatomirescu – 65, în revista Noul Literator, Craiova (ISSN

2069-3397), nr. 6, martie, 2012, p.13 sq.

***

ION PACHIA-TATOMIRESCU

LA A 70-A OCOLIRE A SOARELUI :

(1) (2)

(1)Ion Pachia-Tatomirescu (12 mai 2012, Versailles; foto : Ana Marinescu); (2) I. P.-T. (19 iunie 2015,

Băile Herculane ; foto : Adriana Weimer)

OPT poeme noi, ale septuagenarului I. P.-T., pentru revista CONTRAATAC, din volumul aniversar,

«DE-A FOTONII...», aflat în pregătire...

ARS POETICA-MI GRAŢIOS VISCOLITĂ

În viaţa-mi de poet dac-pandur de la piramida

extraplată,

creat-am şi nenumărate universuri, nişte soiuri

de roiuri

fotonice, de minuscule big-bang-uri, accesibile

pe rouă,

în dimineaţa receptorilor cu neştirbită aură, cu

neuroni

de platină, incontestabili, aşadar, mărunte big-

bang-uri,

care să-ncapă-n cutia de sus doar printr-o pupilă

ca a pisicii birmaneze, doar printr-o fantă de ens-

cuvânt,

nu de non-ens ce gândeşte în creaţa antimaterie,

prin paradoxistul necuvânt, aşadar, vitale big-

bang-uri

care să locuiască – nu flotant, ci stabil – şi într-

un atriu

înrăzărit în toate sărbătorile Zalmoxianismului

preluate

de Creştinism, de la al treilea cântat de zori al

cocoşilor

şi până la prânzul calm, şi până dincolo de

sferele

des-clipitoare de-amurg...

Nu-mi fu greu s-anin big-bang-uri nici în centrul

fiecărui glob auriu din bradul de Crăciun, de-

Anul Nou,

nu-mi fu inutil nici să le dau drumul după

boabele

de rouă, rostogolite – cu sfinte curcubeie în ele

cu tot –

66

pe nervur-valea fiecărui fir de gazon autosalvat

pe roze

stadioane, nu-mi fu imposibil nici a le

recristaliza

în fulgii de nea, adică în ars poetica-mi graţios

viscolită,

tot de iarna verde a Daciei, la 24 Ianuarie

Anno Domini 2017...

*

EMINESCULUI DIN LYRA

Atâţia poeţi ai vinului din turmele florii de soc

aruncă alice-scântei în moarte,

nu din elementul lemn, ci din foc,

încât coboară-n rădăcina arbustului – de parcă

strigă –

capul de mort asemenea celui de la urâtul fluture

Strigă :

da, e minunatul Sambucus nigra, bun de făcut

fluier

de scos teluric-celestul sunet dumnezeiesc, şi nu

şuier...!

Îngăduie-mi, Doamne, ca de-aici,

dintre gordianele tale gheme de-arnici,

de pe cumpăna-mi cu poloboc,

de unde s-alege puf de fotoni pentru gâscosul

boboc,

să nu-ntreb de ce numai unul avu cogaionic

noroc

de-a se eterniza cu fluier din lemn coriambic de

soc...!

*

DESPRE PARADOXUL HIATULUI DINTRE MIERLĂ ŞI CÂNTEC…

Astă-vară, destinul a despărţit mierla de cântec –

pentru că, în marginea-i dinspre toamnă,-n

răpciune,

destinul desparte chiar şi culorile curcubeului,

aruncându-le la-ntâmplare pe dealuri

şi pe toate reliefurile spiritului;

pentru că şi destinul de iarnă

desparte ursul polar de soţia pinguinului;

pentru că şi destinul de primăvară

se primeneşte-n cele cinci elemente-ale

priveliştii...

*

DESPRE UN POSIBIL POEM-URAGAN…

De vrei să scrii un poem frumos trebuie să ai un

suflet

sublim, de vrei să caligrafiezi un poem urât,

trebuie

să ai suflet grotesc, de vrei să încrustezi în granit

poemul-uragan, trebuie să ai suflet-laser,

proaspăt-eliberat dintre rifturi, dintre plăcile

tectonice –

imense corăbii cu soarta-n ghearele oceanului de

lavă,

de foc, ameninţând cele nouă ceruri…

* DIN TOAMNĂ, ÎN PRIMĂVARĂ…

– Ce faci, Dacie,-ntre negi,

ce faci, Dochio,-n Bucegi...?!?

– Cerul îţi plivesc de negi:

să-ţi rămână numai stele

dintre cele logostele…!

– Ce caţi, Dacie, în seară,

din toamnă, în primăvară...?!?

– M-au închis strămoşii-afară:

să-ntorn jaru-n constelaţii –

dup-ale lor ecuaţii…!

– De ce-i Dochiana,-n şură,

ea, fecioară cu măsură,

ce-aprinde bumbii-n răsură...?!?

– Cată alb de mărţişor :

să te-nzăpezească-n dor;

roşu fulger de ungher

să nu stea vr-un făt stingher;

la păuni, în cer de pene,

ochi-perechi s-aprindă gene;

Feţi-Frumoşi – la Cosânzene –

să stea,-n ceruri totdeauna,

cum stau Soarele şi Luna :

tot anul s-aibă cununa…!

*

SUFLETELE EROILOR VALAHI…

Ştiu că Măiastra lui Brâncuşi

67

de pe ultimul trunchi de piramidă

al Coloanei Credinţei fără Sfârşit

de pe malul Jiului –

râul Dumnezeului

din Cogaion –

are misiunea să ducă

în raiul Zalmoxianismului,

adică al Tinereţii fără Bătrâneţe

şi Vieţii fără Moarte,

sufletele eroilor valahi

din primul război mondial…

Ştiu

că Măiastra a zburat

şi nu se va mai reîntoarce

în vârful sacrei columne

până nu veţi reuni Dacia

strămoşeacă

şi multimilenară,

ca-n vremea lui Burebista,

ori ca-n vremea lui Regalian –

strănepotul neasemuitului

rege-erou, Decebal…

*

AURUL DIN ORELE DACIEI...

Nu-mi irosesc argintul din zile, Împărat al

Romei,

numărând scorpionii din deşerturile tale

cu impresionantă bogăţie de veninoase...!

Ţi-aş inventaria oazele oaselor,

scorpioane-mpărat,

dar ele-ţi strălucesc prin absenţă:

dedesubt de dune, fără vreo răcoroasă

galerie fosforescentă,-ai păstrat

doar oceanul de ţiţei

şi ciclonu-i păcuros...!

Nu-mi irosesc aurul din ore,

sau inelele de ceramică

din trunchiul meu de ianuarie,

nu-mi irosesc platina din decenii,

numărându-ţi scorpionii-mpăraţi-crispaţi

de pe pietrele-sâni ale secatelor albii de râuri,

ori dintre măturicile mov-amare

ale prundişurilor, păscute câteodată

de fugos-fumegoasele capre

mereu-rătăcitoare-ntre şoimii mei pestriţi...

*

MI-AM IROSIT VULTURII TAINEI MARI…

Fără vreo reţinere, v-am spus marea taină

a unicei religii din Cogaion,

chiar pe culmea-curcubeu:

„...sunteţi părţi (bune, ori rele), din Dumnezeu

şi n-aveţi ce căuta cu mintea în afara Lui,

în afara sacrului Întreg cosmic…!

Singura voastră grijă este

să vă păstraţi – ca parte – puritatea, adevărul,

sănătatea, dreptatea, vitejia cinstită,

că dacă partea-i curată, sănătoasă, mereu-

biruitoare,

şi întregului – numit Dumnezeu – îi merge

bine…!“

Dar, de când mi-aţi nuntit oul cu iepurele,

chiar de la o interstelară poştă se vede

că nu mi-aţi respectat sacra rostire,

făcându-mă

să-mi irosesc condorii tainei mari

şi să mai încântecesc o dată:

...microcosmos, macrocosmos,

taina lumii este-n Logos…

OMUL VITRUVIAN

(preluat şi de

LEONARDO DA VINCI)

***

68

IV-EDUCAŢIA,

CREŞTINISMUL/ORTODOXIA ŞI

MĂRTURISIREA ADEVĂRULUI

Când e vorba de guvernatorul roman, Pontius Pilatus5, se ridică, în rândul anumitor

oameni ai Bisericii şi al anumitor istorici, un întreg cor de huiduitori, de răuvoitori – care de care mai

violent şi mai ipocrit, trecând peste textul evanghelic cu priviri crucişe…

În mijlocul acestor defăimători, stau istoricul evreu Flavius Josephus şi istoricul roman (?!) Filon: „Pilat

era crud şi nu se dădea înapoi de la nimic. Sub guvernarea lui nimic nu se putea obţine în Iudeea fără

corupţie; peste tot domnea orgoliul, aroganţa şi insolenţa; ţara era jefuită oprimată şi insultată în tot

felul; oamenii erau trimişi la moarte fără a fi judecaţi mai înainte; cruzimea implacabilă a tiranului

nu ceda niciodată”.

Noi suntem datori a restabili Adevărul – întrucât cei implicaţi, prin scris, în “istoria pilatiană” îi sunt, în

mod vădit, adversari (lipsiţi de cel mai elementar fair play!), sau chiar duşmani, sau sunt “burdufuri

de ignoranţă” – deci, nici unii, nici ceilalţi, nici ceştialalţi nu au nicio credibilitate.

ADEVĂRUL DESPRE PILAT

Şi astăzi, preoţii (şi, în general, teologii creştini ai lumii...), se întreabă cine (...sau, măcar, din

ordinul cui) s-a scris, deasupra capului lui Hristos, pe Crucea Răstignirii Hristosului-Dumnezeu:

„I.N.R.I.”. Se zice că era scris în trei limbi: „în evreieşte, în greceşte şi în latineşte” (cf. Ioan,

19/20).

Se zice (tot de către apostolul şi evanghelistul Ioan) că PILAT ar fi fost cel ce a dat ordinul de

scriere a tăbliţei...dar de unde ştia Ioan asta? – ...el, despre care se presupune (după informaţiile

clericale actuale!) că nu intrase în palatul lui Pilat, adică, nu intrase, în relaţie directă, cu Pilat... -

niciodată?

Inculţii zic că traducerea ar fi „Iisus Nazarineanul, Regele Iudeilor”...O naivitate. În primul

rând, scrisul ebraic este total diferit de cel latin (ne referim, strict, la „textul”: „I.N.R.I.”!) – iar

evreii n-aveau niciun interes să-l numească, pe Hristos, „Rege al Iudeilor”...când interesul lor

real era să-L facă uitat (definitiv şi ireversibil!) pe Yeshua-Mântuitorul! Apoi, se ştie că scrisul

evreiesc se citeşte numai de la dreapta la stânga...iar cel grecesc şi cel latinesc, numai de la

stânga la dreapta...

...Apoi, târziu, alchimiştii Evului Mediu au întrezărit o parte din Adevăr – şi au tradus iniţialele

astfel: „Igne Natura Renovatur Integra” („Prin FOC, Univesul se reînnoieşte, în integralitatea

lui”) – ceea ce numeşte/rosteşte, în sfârşit, Adevărul despre Natura Divină a lui Hristos-

„Yeshua”-„Ha Nozri”, cu un argument cosmic, „de neîntors”!

5 - Pilat din Pont sau Ponţiu Pilat (în latină Pontius Pilatus), originar din Pontul Asiei mici, a fost al cincilea prefect

(guvernator roman) al Iudeei între anii 26-36, în vreme ce la Roma era împărat Tiberius, fiu adoptiv (14 - 37) al lui Octavian (31

î.Hr.- 14). Pilat a intrat în Evanghelii şi în Crez, ca fiind (cel puţin, aparent!) cel ce L-a judecat şi osândit la moarte pe Isus.

69

Dar cine anume (cu certitudine!) a pus să se scrie (sau a scris, cu propria mână...) acest Adevăr –

tot nu aflăm, definitiv şi fără umbră de îndoială...

Aflăm, însă, din singura Evanghelie, ÎNCIFRATĂ ALCHIMIC, dintre cele patru canonice

(...”încifrată alchimic” - deci, foarte greu de falsificat, de către „evreii cei harnici”, de 2.000 de

ani încoace...!) – şi anume, din cea a grecului IOAN, că a avut loc o discuţie vehementă, între

Pilat din Pont şi „arhiereii” evrei:

“Iar Pilat a scris şi titlu şi l-a pus deasupra Crucii. Şi era scris: Iisus Nazarineanul, Împăratul

iudeilor!

Deci, mulţi dintre iudei au citit acest titlu, căci locul unde a fost răstignit Iisus era aproape de

cetate. Şi era scris: evreieşte, latineşte şi greceşte.

Deci arhiereii iudeilor au zis lui Pilat:

-Nu scrie: Împăratul iudeilor, ci că Acela a zis: Eu sunt Împăratul iudeilor.

Pilat a răspuns:

-CE AM SCRIS, AM SCRIS”.

Se deduce, deci, că ordinul l-a dat însuşi Pilat, în deplină cunoştinţă de cauză şi sfidând orice

împotrivire a preoţilor de la Marele Templu din Ierusalim! …Dar, se zice, “Pilat nu era creştin”…! – şi, atunci, de ce l-ar fi “preamărit” (sau, măcar

“apărat”!) pe Hristosul Necunoscut lui? – …şi de ce şi-ar fi riscat, din nou, viaţa, în faţa mâniei

răzbunătoare a preoţilor evrei, permiţând o “blasfemie scriptică”, după mintea “arhiereilor”

evrei… - …când, şi aşa, se alesese de la aceştia cu o primă ameninţare, aceea că “îl vor pârî lui

Tiberiu” (…împăratul cel veşnic îndatorat, băneşte, la zarafii evrei!), dacă nu-l “lichidează”

(n.n.: …câtă absurditate şi câtă ignoranţă, la aceşti farisei/”învăţaţi” [?!], cumpliţi şi cruzi!), pe

duşmanul lor “number one” – Hristos-Dumnezeu?!

Aflăm, dintr-o operă a lui Tacitus (n. 55 - d. 115 d. H.), ţinută, la Vatican, într-un fond secret

(este vorba de lucrarea excepţională: “Magi şi alchimişti la Roma”! – scrisă, se pare, cu un an

înainte de moarte…şi rămasă în manuscris!), că Pilat din Pont şi Ioan au fost (…în ciuda

diferenţei mari de vârstă: Ioan avea, pe atunci, 12 ani, iar Pilat – 35!) - …COLEGI de iniţiere!

În sensul că au avut acelaşi maestru-alchimist, şi în Grecia, şi în Alexandria Egiptului (…pe un

anume GEBIR, adept şi adorator al regelui/zeului alchimist EACUS6… - …un cu totul alt

Gebir, decât medievalul Abu Mūsā Jābir ibn Hayyān, 721-815, chimist, alchimist, astrolog,

inginer, geograf, filosof, farmacist si fizician… autor al celebrei lucrări „The 112 Books”,

dedicată lui Barmakids, vizirul califului Harun-al-Raşid!)… - …dar şi în Tracia, unde l-au avut

(ambii!), ca maestru, pe un anume ZOLTES, prinţ al dacilor-daoi şi alchimist al Kogaionului

Zalmoxian7 (din ZOLTES se trag acei magnifici Boirebista şi Decebal – cu funcţii de “REX ET

PONTIFEX” – Regi şi Mari Preoţi ai Muntelui Mistic!).

Deci, nu este exclus ca Pilat să-l fi primit, de multe ori, sub acoperământul nopţii, pe Ioan, în

palatal său (…cum se deduce - sub condiţia autenticităţii documentului…! - şi din Raportul

6 - EACUS pare să fie un personaj sacru străvechi, poate minoic; a fost, în timpul vieţii sale, un magician care aducea ploaia

(Isocrates, Evag., 14 etc), iar după moarte a fost avansat paznic la poarta infernului (ps. - Apollod., 3.12.6; cf. Eur., Peirithous,

fr. 591, Ar., Ran., 464 şi urm.), sau chiar un judecător al morţilor (Platon, apoi, 41 A, Gorg., 524 A; cf. Isocr., Evag., 15) – cf.

E.R. Dodds, Grecia şi iraţionalul, Polirom, 1988. 7 - ZALMOXIS era un daimon, devenit, ulterior, prin Răstingnire-Moarte-Înviere şi Înălţare, ZEUL SUPREM AL DACILOR-

DAOI (Poporul Sfânt şi Drept al Lupului Fenrir/Purificatorul şi Mântuitorul!). Îl cunoaşte pe Pitagora, cu care a ucenicit,

întru Osiris, la Marea Piramidă! Zalmoxis (ca şi Pitagora, grecilor…) promite oamenilor poporului său sacru, dacii-daoi, că vor

trăi din nou şi că vor deveni în cele din urmă daimoni, sau chiar zei. O tradiţie mai tîrzie îl vede pe Pitagora în contact cu un alt

nordic, ABARIS (n. mea: …care, de fapt, nu este decât alt nume al lui Zalmoxis!...ca zeu al APELOR! - nu doar

al…”Ialomiţei”, cum pretinde DEX-ul!) - şi îi acordă obişnuitele puteri şamanice de prorocire, bilocalizare şi tămăduire; tot

această tradiţie povesteşte despre identificarea misterioasă, a lui Zalmoxis, cu „Apolo Hiperboreanul".

70

lui Pilat din Pont, către împăratul Tiberiu, precum că PILAT AR FI AVUT O ÎNTÂLNIRE

SECRETĂ CU IISUS HRISTOS, în urma căreia Pilat rămâne extrem de impresionat

şi…expresiv, vis-à-vis de înfăţişarea HRISTOSULUI: “Câtva timp eu am rămas încremenit şi

priveam cu admirare, respect şi frică, asupra acestei figuri de OM SUPRANATURAL, O

FORMĂ DE OM, NECUNOSCUTĂ NUMEROŞILOR PICTORI ŞI SCULPTORI, care au

dat forme şi figuri la tot felul de ZEI ŞI EROI”)…şi, de ce nu, chiar să-l fi avertizat, asupra

pericolului de moarte, în care se află “Ravvi”-HRISTOS - din pricina cabalelor asasine ale

(majorităţii) preoţilor Marelui Templu (cei ce asmut gloata, pe post de…complici asasini!).

Tăbliţa cu inscripţia “I.N.R.I.” a fost nu doar “ordonată”/comandată, ci chiar scrisă, deci, CU

CERTITUDINE! - de însăşi mâna lui Pilat, pentru a-şi înştiinţa (şi avertiza!) pe “colegii”

alchimişti din Ierusalim (romani, greci, traci, poate chiar şi evrei…ştim că Iosif din Arimateea

era, şi el, adept, în ascuns, al lui Osiris şi Zalmoxis!), iar, prin aceştia, pe toţi

alchimiştii/”magii”, din întreaga lume! - despre dumnezeirea, etern regeneratoare de univers, a

celui Răstignit… - …”RĂSTIGNIT”, adică: îmbrăţişând lumea, întru Mântuire (Revelaţia

Nemuririi întru Duh!).

…Un amănunt, poate, demn de atenţie: Tacitus, în cartea mai sus citată (“Magi şi alchimişti la

Roma”), afirmă, TRANŞANT, că Pilat nu l-ar fi biciuit şi/sau l-ar fi “torturat” pe Iisus Hristos,

cu acea “coroană de spini”… - …ci l-a îmbrăcat în ROŞU şi i-a “încoronat” fruntea cu

trandafiri ROŞII sălbatici, tocmai pentru a sublinia, simbolic, “stadiul spiritual RUBEDO”8, pe

care Hristos-Dumnezeu venise, pe Terra, să-l dăruiască omenirii…

…Ca urmare, deşi nu a afirmat, public, niciodată, că este creştin, Pilat din Pont a fost mult mai

profund creştin, decât se pretind, azi (…şi nu numai…), a fi, majoritatea “creştinilor”

autodeclaraţi, înfiorător de indiferenţi, faţă de HRISTOS-UNICUL DUMNEZEU, VIU ŞI

ADEVĂRAT. El, Pontius Pilatus, ştia, încă din tinereţe, despre Taina Învierii şi despre

Dumnezeul Învierii Duhului, al Transfigurării Răului în Bine, printr-o lucrare interioară, de o

înălţime spirituală supremă şi de un rafinament sublim…

E bine să dispară (treptat şi luminat-argumentat!) imaginea, creată de către duşmanii

creştinismului, a unui Pilat din Pont – ca…”soldăţoi, brutal şi crud”…pentru că este o

minciună, revoltătoare şi sfruntată minciună! prof. dr. Adrian BOTEZ

***

8 - Pentru alchimiştii antichităţii şi Evului Mediu, aurul era egal cu soarele. Atingerea celui de-al patrulea stadiu din Marea Operă

(Magnus Opus), cel mai inalt, cel final, numit RUBEDO (ÎNROŞIRE), era simbolizată prin transmutarea metalelor în aur.

Aurul şi piatra filosofală erau asociate cu CULOAREA ROŞIE, care, pentru alchimişti, însemna ÎMPLINIREA MARII

OPERE. RUBEDO poate fi interpretat ca realizare a conştiinţei iluminate şi ca unire armonioasă şi totală, a spiritului cu materia.

Cele trei stadii anterioare lui RUBEDO erau NIGREDO – putrefacţia şi moartea spirituală, ALBEDO – purificarea - şi

CITRINITAS – răsăritul soarelui sau trezirea Duhului, spre Lumina Eternă.

Descrierea a ceea ce înţelegeau alchimiştii prin “aur” apare în manuscrisul La Lumiere sortant des Ténèbres: “Alchimiştii n-au

dat FOCULUI numele de aur, în mod întâmplător, pentru că el este aur, şi în esenţă, şi în substanţă, DAR MAI

DESĂVÂRŞIT DECÂT AURUL OBIŞNUIT. Este un aur care e (...) în întregime foc, sau adevăratul foc al aurului, care se

dezvoltă în “minele” filosofice, un aur care nu poate fi schimbat sau depăşit de nici un alt element, pentru că el însuşi este

stăpânul elementelor, este cel mai pur aur, deoarece este puritatea însăşi, cel mai puternic aur, căci, fără el, totul piere, e un aur

balsamic, pentru că împiedică descompunerea tuturor corpurilor, e un aur animal, pentru că e sufletul întregii naturi inferioare,

e un aur vegetal, pentru că este principiul întregii vegetaţii, e un aur mineral, pentru că este sulf, argint viu şi sare, e un aur

eteric, pentru că este de natură paradiziacă şi e un adevărat rai pământesc, învăluit de celălalt rai - în fine, e un aur solar,

deoarece este fiul de drept al soarelui şi adevăratul soare al naturii... În secolul al XVI-lea, Gerhard Dorn descria aurul

alchimic ca fiind influenţa divină şi creativă, prezentă în întreaga materie şi în toate lucrurile.

71

V-POEZIE/CREAŢIE TÂNĂRĂ

1-consacrarea tinereţii

VALERIAN CĂLIN, absolvent al C.T. “Gh. Balş”-

Adjud, membru al cenaclului revistei “Contraatac”

DECEMBRIE

TÂRZIU

Abia mai pălpăie în tot

ce-a fost frumos

colindul

De clopotei de-aramă agățat

În vetre s-a încenuşat amarul:

Mici flăcărui de jar înmiresmat

Din ceruri fulgi de nea fac semne disperate

Bătând în cruci de lemn deplin

Au fost răpiţi flăcăii din cetate

Fecioarele din cântecul sublim

Însingurați străbunii stau risipiţi pe praguri

Cu bărbile precum duiosul din zăpezi

Li-s mâinile-mpletite în şiraguri

Ce se adună-n urmă-le grămezi

Un lup mijind cu colții albi spre lună

Descântă contemplarea unui ceas

Muşcând secunda care tot adună

Din timpul care nu ne-a mai rămas...

*Nu ştiu ce "tristetețe" vezi tu....

Eu văd doar o cumplită dezordine

O scheletică dezordine

Cu găvanele ochilor larg deschise

Sorbind sufletele

Nelalocul lor suflete

Precum iedera în nordul cuvintelor

Tristețea asta - care-ți umbreşte chipul

E inventată de un cititor

Prea nemulțumit

De obiceiul nostru de a ne sinucide

Zilele

E desenată de inima unui armăsar

Care aleargă, aleargă, aleargă,

În interiorul

Cuvintelor.

Tristețea asta

Pe care soarele o smulge

De pe cel mai încrâncenat timp

Şi o infige adânc

În găvanele ochilor larg deschise

E tristețea ochilor tăi

Ce s-a smuls

Din lumina plăpândă

A unui fluture.

*

Cum împarți din strigătul tău

Unora care n-aud

72

Decât frânturi dintr-un

Cer al risipitelor nădejdi

E un intinerar pe trupurile

Celor nenăscuti încă

Cu ploile lor, seci, de marmoră

În care dorm, înfrânte

Păsări de gheață

O singură lacrimă

În creierul munților

Statornică-şi duce solia-n trupurile

Însetate spre deplină absență.

*

Ne culcăm în miez de noapte ,

Ne trezim în miez de zi ,

Pierdem fluturi, pierdem şoapte

Dacă nu ne vom trezi.

Lasă-ţi umbra să se ducă

În amurgul altor seri

Pasăre să fii, pe stâncă

Descrescând în primăveri.

*

Din zenitul unei furtuni te culeg

Ființă de marmoră

În care cioplesc toți sculptorii lumii

Cu dălți de fum

Din nebunia culorilor ce-ți şiroiesc pe tâmplă

Te scutur

De curcubee

Şi te închid în mine

Cu umbra unui nebun

Ce-ți fură tâmplele

Fluturându-şi buzunarele goale

De fericire.

***

DATORII…

În fiecare sat, cătun, oraş, colţ de ţară… - se află un bătrân, ale cărui lacrimi nu i le şterge nimeni. Nu le-a

mai rămas decât rugăciunea, în trupul uscat şi gârbovit de ani . Când şi când, mai privesc, prin fereastra

sufletului, la amintirile lor dragi, dintr-un timp atât de îndepărtat, că veşnicia sună a pedeapsă. Nu există

rău mai mare decât singuratătea din suflet, peste care se întinde ceaţa uitării. Ce facem cu bătrânii noştri?

Ei sunt tranziţia, puntea noastră cea de toate zilele, dintre cer şi pământ.

Cui îi lăsăm?...

Doar în ograda lor, am ucenicit la atât de puţinele minuni date omului, spre pregustare, în lumea asta:

mulţi dintre noi, şi-au format deprinderea - atât de simplă, la acea vreme, de-a fi fericiţi, de-a simţi o

libertate, pe care ne-o dă sufletul celui care ne iubeşte, ochii celor care ne privesc cu drag, ale celor care

îngrijesc de viaţa noastră…deprinderea de a râde şi deprinderea de a plânge…”cu soare”, deprinderea

de a iubi…cât vom fi înţeles noi, atunci, cândva, în primăvara vieţii noastre, din această sublimă

minune…!

Vai nouă! Am schimbat valorile, cele autentice, ale duhului de lumină, cu valorile banului, care ne

destramă fiinţa pe de-a-ntregul. Omenia se vinde, azi, la licitaţie . Trăim vremuri în care un gest de

tandreţe sau de iubire e prea mult…costă! Oamenii suferă de o mare singurătate . O singurătate

alimentată, zi de zi , de materialismul şi impostura depravantă, spre care ne îndreptăm.

A mai rămas ceva demnitate şi suflet în noi?!... Echilibrul pe care l-au clădit sfinţii PĂRINŢI, jertfitorii (cei ce s-au jertfit pe ei înşişi, pentru noi, ei din

toate timpurile lumii!) -victime ale unui sistem ce soarbe vlaga unei întregi naţii - …ne întrebăm, azi,

73

aproape cu scepticism plictisit: “Pentru ce se vor fi jerftit…SFINŢII PĂRINŢI?”...: "Unde sunt cei ce

nu mai sunt?!"…

Suferim de o imensă "amnezie" generalizată, în ajutorul căreia vin, de-a valma, tăvălugurile

“modernismului”, ce ne dezrădăcineză fiinţa noastră, de stăpâni ai acestui sfânt pământ. Bătrânii şi-au

dat, spre jertfire, tinereţea din fiinţa lor… - …dar noi, noi, copiii lor, ce dăm, în schimbul minunilor

copilăriei, dăruite, cu atâta generozitate de sfinţi, de către PĂRINŢI? – …noi, copiii pe care ei i-au

crescut…noi mai avem, oare, ce le dărui, măcar simbolic, în schimbul minunilor dăruite de ei, cu

piepturile deschise?

…Noi ne luăm până şi bătrâneţea, tot din fiinţa lor - pentru a găsi, cică, leacul "tinereţii fără bătrâneţe şi

al vieţii fără de moarte". Nu se poate una fără cealaltă : dacă bătrânii mor, singuri - neavând cui să lase

binecuvântarea (moştenirea duhului, a înţelepciunii ultimelor cuvinte, ce curg din revelaţia ceasului

despărţirii…) - această binecuvântare se întoarce în matca-i din care-a venit. MATCĂ ce se deschide, o

dată cu vârsta, cu lacrima şi suferinţa , cu frământarea sufletească, cu rugăciunea fierbinte (acestea sunt

cheile unei împărăţii date spre moştenire, dar cine s-o mai moştenească, atunci când "urechi avem şi n-

auzim, ochi avem şi nu vedem…''?!) - … şi se formează, ca ultimele cuvinte pământeşti, date spre

învăţătură, date sub formă de binecuvântare. Iar , odată cu binecuvântarea strămoşească - strâns

împletită, întru sfânt rost şi adevăr, moştenim şi BINECUVÂNTAREA DUHULUI.

Fără aceasta, tinerii nu pot îmbătrâni.

Doar pot putrezi. De vii…

…Suntem datori să nu lăsam moştenirea noastră să se piardă. E un preţ prea mare şi ni se va cere

socoteală.

…Români, să ne cinstim NEAMUL, să punem BĂTRÂNII la loc de cinste, acolo unde le e locul : adică,

în inimile noastre, în neuitarea noastră! - uşurându-le, pe cât posibil, frământările acestei vieţi…

***

CHIAR DACĂ

Chiar dacă amândoi ne-am prins mâinile în

fluturi

Desenând în lumini

Vina ta, vina mea

Peste neliniştile din care s-au înfiripat cuiburi

De noapte

Ca două nesfârşite

Înţelesuri

Curgând

Tot va trebui să le rupem

Curburile aerului

Ce ne încarcă de-o tăinuită

vinovăţie

În ochii copilului zămislit

De anotimpurile

Unei firi

Peste firea cea despletit-a fecioarelor

Chiar dacă ne-am prins

mâinile-n arbori

Ce-şi cântă

soroacele

La ceas cumpănit

Tot va trebui să ne întoarcem

De unde

Nenăscuţi

Am fugit.

*

DIN ZENITUL UNEI FURTUNI Din zenitul unei furtuni te culeg

Ființă de marmoră

În care cioplesc toți sculptorii lumii

Cu dălți de fum

Din nebunia culorilor ce-ți siroiesc pe tâmplă

Te scutur

De curcubee

Şi te închid în mine

Cu umbra unui nebun

Ce-ți fură tâmplele

Fluturându-şi buzunarele goale

De fericire.

* RARA AVIS

Fată cu ochii cruzi Precum iarba deasă

74

Ştii vreun descântec

De adormit frunzele veştejite

În lumina sonoră, albastră?...

Păsări te aşteaptă şi acum

Ca să vii

În sufletul tău precum

Arcul zăpezilor

Arc încordat

Înspre stele tăcute

Ce soarbe din noima livezilor

Cu sevele de argint, desfăcute

Fluturi de rouă

Din muguri de gheață

Picură-n sângele tău înmulțit E un ritm ancenstral

Ca-n dimineața

Când mai zărit

Şi iubind ai orbit.

***

PATRICIA OANA BOTEZ, Cluj-

Napoca/ROMÂNIA

SUCCESUL DE SCENĂ AL PREZIDENŢIABILILOR PENALI

Iohannis a candidat în 2014 având un dosar pe rol, la tribunal. Toată jurisprudența, în speța respectivă, îl

dădea perdant pe Iohannis! Așa cum perdanți fuseseră, în aceeași speță, zeci de primari și alți funcționari

publici!…

Iohannis, însă, a fost găsit și declarat nevinovat, curat ca lacrima, iar președinta completului de judecată,

vinovată de acest abuz, a fost răsplătită, de noul președinte, cu un rang juridic și mai înalt: “judecător la

Curtea Constituțională" .

Asta, pentru naivii mei prieteni, care imi spun ca "justiţia era pe drumul cel bun, până când a venit

Dragnea şi s-a dus naibii lupta anticorupţie"! TOŢI SUNT O APĂ ŞI-UN PĂMÂNT!

Îi pot înţelege pe tinerii care se înflăcărează şi se lasă purtaţi de entuziasm, în detrimentul logicii. Pânaă la

urmă, e un semn bun că tinerii aceştia se comportă la fel cu cei din oricare alte timpuri - se aprind pentru

o idee!

Ce mi se pare trist, e că acei oameni care au prins anul '89 nu au înţeles nimic din cum funcţionează

maşinăria puterii. Niciodată "strada" n-a dat jos pe nimeni şi n-a înscăunat pe nimeni! Întotdeauna

indivizi/individualităţi (şi…”servicii”, cum altfel?) au facut jocurile. Mulţimea a servit, întotdeuna, ca

masă de manevră, pentru interesele unora şi altora. Şi, mai ales, nu o "stradă" fără… “lideri” (crescuţi din

…paiele şi gunoaiele “aluviunilor”-jocurilor politice “dinafară”!).

Păcat că nu se mai studiază, în şcoala (sau: nu serios!), nuvela "Alexandru Lăpuşneanul"! Cică "nu mai

e de actualitate" (pentru că - şi asta e o altă poveste - copiii nu mai pot înţelege lucruri care nu au nicio

legatură cu realităţile lor, scrise într-un limbaj care nu se mai foloseşte azi – asta, deşi generaţia mea a

studiat inclusiv textele cronicarilor, cu care, oricât de bătrână aş părea, totuşi nu am fost contemporană!).

Acel "personaj colectiv" care apare acolo, în nuvela sus-citată, descris pentru prima dată în literatura

română, a rămas exact la fel, de-a lungul timpului, cu aceleasi caracteristici - "proşti, da' mulţi" şi

strigândo-behăind, în turmă: "Capul lui Moţoc vrem!".

75

Dar...cine nu-şi cunoaşte (şi, aş completa eu, nu-şi înţelege) istoria, este condamnat s-o repete! În ritmul

ăsta, pe noi, românii, cred ca ne prinde Sfârşitul Lumii, tot învârtindu-ne în "cercul nostru strâmt", ca un

câine in jurul cozii!

*

“TEROAREA BOBORULUI”…! Zilele astea ţi-e şi frică să ieşi din casă - că poate eşti prins într-un protest sau, dimpotrivă, eşti pus la zid

că nu eşti, şi tu, protestatar -sau să spui ceva, orice! - …daca ai votat cu ăia sau cu ăilalţi…! - …e jale,

dacă n-ai votat deloc – “Huo!, tu eşti duşmanul ţării, din cauza ta au ieşit ăia/n-au ieşit

ăilalţi/plouă/ninge/se încălzeşte planeta/nu mai fac găinile ouă…!!!” etc. etc. etc.

Păi, mi se pare bine să ne împărţim în tabere, votanţi contra nevotanţi, tineri (“frumoşi şi liberi”,

neapărat!) contra bătrâni, protestatari contra neprotestatari, bugetari contra privaţi, câini contra pisici,

vertebrate contra nevertebrate... şi să ne luăm la bătaie. Să fie circ! Panem et circenses, nu? Cu noi pe

post de hrana pentru lei!

Dar, oare, cine sunt spectatorii? Mi se pare halucinant (un cuvânt tare "la modă") că acum, în era

tehnologiei, suntem mai dezinformaţi ca niciodată, mai năuci şi mai uşor de manipulat de către oricine!

Chiar nu stă nimeni să se întrebe, în mijlocul huietului: “- Cui prodest?” - cui foloseşte tot tam-tamul

ăsta?

Că nouă, sigur nu! Să fim serioşi, chiar suntem atât de naivi, încât să credem că ajunge cineva la

conducere …"nemânjit"? Chiar credeţi că poţi fi în politică, fără a face compromisuri, din ce în ce mai

mari, pe măsură ce înaintezi în funcţie…şi “grad”? Chiar credeţi că "ăilalţi" sunt mai buni? "Ăilalţi" sunt,

şi ei, sprijiniţi tot de oameni dintre "ăia".

Bine că ne-am dat seama că PSD e rău. Da' înainte de ei, parcă 10 ani, a condus altcineva…?! Ha?! Şi?

Ceva schimbări? În bine! - …că în rău au foooost….slavă…Nu-Ştiu-Cui!

Şi înainte de alegeri, parcă nu erau ei la guvernare. Şi? Ceva bun?

Hmmm…

Şi-atunci?

Chiar credeţi că ura şi dezbinarea, pe care o seamănă diversele tabere politice, între noi, ăştia, cei din

afara "cercului", noi, ăştia, “carnea de tun”… - …chiar asta să fie soluţia?

Oare ce se întamplă în spatele acestui vacarm? Ce fapte monstruoase se desfăşoară, în timp ce noi "nu

suntem acasă"?

Când ne va trece valul ăsta de mulţumire de sine, artificial creată şi întreţinută (că, vezi-Doamne, suntem,

şi noi, importanţi!) ne vom trezi, poate, în mijlocul unui coşmar.

…SAU NU NE VOM MAI TREZI DELOC!

prof. Patricia Oana BOTEZ, Cluj-Napoca/ROMÂNIA

***

76

2-„porni luceafărul...” AZI DEBUTEAZĂ:

ANDREEA HÂRJANU,

clasa a XI-a E, C. T. “Gh. Balş”-Adjud

ÎNCEPUT FĂRĂ SFÂRȘIT

Privesc pe geam, e multă ceaţă…

Dar nu mai e iubire şi dulceaţă,

În zare nu văd decât o umbră şi-un chip

Şi buze ce-mi şopteau că mă iubea, cândva,

Cineva…!

Regrete nu am – doar durere

Şi plâng - nu pentru că “aşa se cere”…

Crezi că-mi face plăcere să te văd – mereu

Depărtându-te spre hău – ca un zeu

Rău?

Şi singurul ce-mi mai dă putere

Să mai scrutez zarea – e doar Dumnezeu!

Da – şi pentru tine-am avut – cândva – rugăciuni

şi cuvinte

Dar acum le încredinţez numai Lui

Mereu…

Trăiesc un vis mult prea lung şi larg, pentru

inima mea

Un vis din care tu-acum lipseşti:

Te-a-nlocuit o stea…

Voi avea nespusă grijă – de-acum

Când zarea - iar - mi se va face drum:

Prima oară – o să mă gândesc la moarte,

Pentru că numai ea nu mă minte în şoapte!

Îmi simt inima frântă şi uşor crăpată

Ca un vas de lut – scos din foc – prea târziu - cu-

o lopată!

…Încep să vreau să nu mă mai trezesc:

Vreau doar steaua mea s-o iubesc!

***

REVIN:

77

COSMIN LUCA, clasa a X-a E, Colegiul Tehnic “Gh.

Balş”-Adjud

PUII

Pasărea va putea sta liniştită

În cuib,

Va putea să-şi ferească puii

De moarte,

Pentru că acei puşti neghiobi

Au – deja – cumva – clandestin şi tihnit

Îmbătrânit.

*

DESPRE VIAȚĂ (a mea, a ta, a noastră…)

Încercând, cu ardoare, să mă înghesuiesc, cât pot de tare, în scaunul pentru care m-am luptat, parcă se

făcuse liniște în autobuz. Mai bine spus, făcuse șoferul liniște.

Era frig.

Drumul părea destul de lung, față de alte dăți, deși o luăm, mereu, pe aceeaşi rută. Era iarnă. Întodeauna,

încerc să prind locurile din față, în spate fiind „marea distracție”, de care nu aveam neapărată nevoie,

după o zi grea de miercuri, cu ore lungi și pause mult prea scurte, bune doar pentru a lua o gură de aer,

exact ca un înotător: „Mi-ajunge!”. Din păcate, acel „ajunge” nu ajungea aproape niciodată să traversezi,

cap-coadă, o oră solicitantă de contabilitate.

Pe durata drumului spre casă, de obicei ascult muzică și mă uit, năuc, pe geam, de parcă văd, mereu,

pentru prima oară, un cer pustiu șicovoare de zăpadă. De data aceasta, sincer, nu știu de ce, am decis să

ascult ce se întâmplă în jur, poate să gust un pic, de la depărtare, din atmosfera din spatele autobuzului.

Mă obosea, oarecum, agitația și foiala lor continuă, de pe un scaun pe altul șiînapoi, buluc, unul peste

altul. Dar, totuși, ei se distrau, și eu aș fi făcut la fel.

De la mic la mare, toată lumea se afla în treabă, sau erau ca mine, mureau de foame. Mai era puțin.

Fetele alea de pe penultimele scaune, dreapta. Enervante ființe. Dau din gură fără rost. „Așa sunt

femeile”! Sincer, dacă aș avea o țață din asta ca soție, ar fi motivul perfect să caut funie, săpun și scaun

78

din timp…, bine-bine, și un copăcel drăguț, care să suporte o sută de kilograme în plus. Exagerez,

fireşte...

Mai erau și băieții ăia care nu erau unul fără altul. Genul ăla de prietenie lungă. Dacă i-aș întreba de când

se cunosc, mi-ar răspunde că de când s-au născut. Mereu am vrut să am parte de genul ăsta de prietenie,

adevărată oarecum, cum spunea un om din ăla inteligent, cu faculttae și multe cărți la bord: „Prieteniile

adevărate sunt cele formate încă din copilărie”. Are dreptate, într-un anumit fel, măcar în copilărie nu

există scrupule, dorințe transformate în necesități și nevoie continuă de bani. Deși, și în adolescență poți pune bazele unei astfel de prietenii, mai greu… Nimic nu e imposibil, cică.

Mereu am avut probleme cu capitolul ăsta, prietenie, socializare... bine, să nu excludem abilitățile de a fi

posac și paranoic. Ştiu, nu e cazul să mă plâng, nu… - …sunt probleme mai grave în lume, cum ar fi că

mori de foame…

Am intrat în localitate. Încă un pic și ajung la mâncare, toți avem nevoie de combustibil. E normal.

Atunci, am văzut lucrul care avea să-mi schimbe toată percepția vieții. Erau două fete și un băiețel, roșii în obraji, li se citea nerăbdarea pe față. Nerăbdare pentru ce? Își așteptau sora mai mare, numai așteptare nu e, când sunt -10°C . Erau săraci, săracii... și eu mă plâng că eu

sunt bătut de soartă.

După ce ne-am înghesuit,fiecare, cum a putut, să ieșim afară din autobuz, cei trei oameni de zăpadă au

sărit la sora lor în brațe… A fost, cred, cea mai ardent şi înălţător-afectivă și plină de dor îmbrăţișare, pe

care am văzut-o vreodată. Atunci am înțeles.

Viața, viața nu e despre noi, fiecare în parte, despre egoism și hrănirea orgoliului. Viața nu e nici despre

bani și palate. Viața e, pur și simplu, despre FAMILIE, despre noi toți, împreună, ca OAMENI.

CA OAMENI…

…E trist. Dar şi mai trist este că…va rămâne, totul, la fel de trist! - …şi mâine, şi poimâine…până la

Sfârşitul Lumii!

***

ALEXANDRA PAVEL, clasa a X-a E, C.T. “Gh.

Balş”-Adjud CUM II STRĂLUCEAU OCHII

Cum îi străluceau ochii sub amurgul lunii

Îmi tăia respiraţia

Vântul îi mângâia uşor părul

Iar cerul îi săruta suav fruntea

Inima înnebunea

Iar ochii se rătăceau în labirintul ochilor ei

Luna tată - cerul mamă

Doi copii pierduţi în noapte

Căutând cu disperare calea

Iubirea

Alinarea

Liniştea

***

79

SUNT UN SIMPLU OM

Sunt un simplu om

O rază în întuneric

Dar tu îmi respingi lumina

Fă-mă să mor

Dar lasă-mă să iubesc

Pictează-mi ochii în lacrimi

Dar ascultă-mi liniştea

Sarută-mi fruntea

Deseneză-mi buzele în mii de cuvinte

Totul e scris, până la ultimul cuvânt

Lasă întunericul să vorbească

Auzi - oare auzi tu

Inimile cum se zbat între viaţă şi moarte?

Cu tine am fost în rai şi în iad -

Ucide-mi tristeţea!

…Liniştea urlă

Şopteşte lacrimi

*

Vreau să uit de tot

Lacrimile amare

Nopţile pierdute

Cuvinte aruncate

Te vreau lângă mine

Pierde-te în ochii mei

Minte-mă că mă iubeşti

Ţine-mă de mână

Nu-mi da drumul

Nu mă lăsa să mor de vie:

Sărută-mă…

*

Mi-ai jurat lumina într-o lume plină de

întuneric

Îmi sărutai fruntea şi spuneai că îngerii nu

mor

Îţi auzeam bătăile inimii în fiecare cuvânt

Voiai să-mi arăţi iubire

Mi-ai promis cărări prin noapte

Nu mă întreba, nu-s nebună

De-ar fi să uit, inima nu-mi va mai bate

Ard printre morminte

Ochii tăi privesc în gol

Rând pe rând

Vino mai aproape

Să-mi auzi inima

Lacrimile tale, doar emoţii în supradoze

Doi copii prinşi într-un tărâm pustiu -

De ce nu mă cauţi ? ***

ANCA STOICA,

clasa a XI-a F, C.T. “Gh. Balş”-

Adjud

A OBOSIT CĂRAREA

A obosit cărarea

Şi cerul nu mai plânge

În suflet stă uitarea

Şi inima-mi se frânge

Au îngheţat şi brazii

Şi valea nu mai cântă

Aştept glasul zăpezii

Şi dorul mă frământă

80

Cad comorile iernii

Pe vălul argintat

De-acum – gust sempiternii…

Crist a-ngheţat curat.

*

DOR DE MAMĂ

Îmi pictezi pe retină

Melancolie

Şi-n al meu suflet – veşnic

Tu scrii o poezie…

Prin vers şi cânt

Maica mă legăna

Şi-n şoaptă vorbe dulci

Ea îmi spunea:

Să fiu frumoasă - caldă

Lumină smaraldă

Precum depărtata-mi stea…

Mi-e atât de dor de chipul ei luminat

De sărutu-i curat…

Copilăria – pe aripi de corb negru – se duce

Dar amintirea – la Ea – veşnic m-aduce…

*

DOAR DOR

Teatrul vieţii mele – arsă de soare

Îmi tatuează-n suflet statui chinuitoare…

Şi azi crudă-i uitarea ce mă doare…

Nici măcar azi nu recunoşti că timpu-i

A rourei sudoare…

Roiesc în suflet clipe multe

Ştiu că-i greu lumile s-asculte

Şi voci – şi zile – şi suspine…:

Sunt doruri multe

Pe care n-are cine să le-aline.

…Pe buze-mi ies vânătăi

De la cuvintele dulci spuse – prea des

Oamenilor răi…

***

INSPIRAŢIE POETICĂ

81

VI-MODELELE CETĂŢII VALAHE ORFICO-

ARMONICE

-„voluptos joc cu icoane...”

EUGEN EVU, Hunedoara/ROMÂNIA

PREZENTARE Netimp al zbaterii de

suflet

Sub clopote sub

vulturi, chin

Cu doar zenitul

nopții‐n cuget

Ca toate ce au fost, mai vin ...

Născuţi pe rând din constelaţii

Precum în cer și sub cuvânt

Plecăm, ai ordinului sfânt,

Durata vârstei inversînd

Străini, ca frații.

*

EXCELSIOR Să duci războaiele visului

Dar nimănui mercenar

Cu armele artelor, scrisului

Gândite, cântate, dansante

Nu ca‐n trilogia lui Dante

Ci‐n sensul divin, gemelar…

Necum suicidar, nici barbar.

Al Harului, harnic prin Har.

Al Harului, harnic prin Har.

*

POEMUL TĂIAT E ora cruntei despărţiri barbare,

A unei alungări din ăst infern

Pe care felurita cui lucrare ?

Substituind dinamici sublunare

Hazardul controlat, prin repetare

Asupritor, din chakrele primare,

L‐asmut şi fără milă ni‐l aştern...

Sămânţă oarbă‐a lumei următoare ‐ Escatologos, nepierdut infern ? ...

***

82

NICOLAE N. NEGULESCU, Bucureşti/ROMÂNIA

AFORISME

* Sunt iluzorii structurile veristice ale lumii reprezentate.

* Analogiile de forme îmbogățesc decorul regizat de contradicții. * Întru biologic și mistic trăim destinul umanității. * Psihologia abisală poartă veșminte simbolice.

* Creatorul dă lumii imaginației o vârstă estetică.

* Pe raze de foc plutește baletul îngerilor.

* Dintr-o scânteie lenticulară izvorăște fulgerul.

* Suntem rotiți într-un caleidoscop iconografic.

* Sub toate deghizările sunt suflete identificabile.

* În grai omenesc, la ramurile noastre cosmice la zicem : mâini ;

la rădăcinile noastre terestre le zicem : picioare.

* În Cheia Zeului cu Trei Frunți se întâlnesc Armoniile Harfelor.

* Spiralele cosmice au desenat ochii.

* Aripile păsărilor cerești întind orizontul.

* O apă izvorândă printr-o învolburare de piatră suprimă teoriile

antitetice.

* Un inițiat cu vocație mesianică este predestinat prin temperament

și prin origini de inspirație divină.

* ADN -ul uman ( acidul dezoxirbonucleic ) este IN - FORMA

SACRALITĂȚII COSMICE întru protoadamicul om ; VESTIRE

cu LI / TERRA / LI - TERRE CREATOARE : pentru terestra

devenire pe spirala infinitudinii a omului ceresc din om.

*ADN - ADEVĂRUL DUMNEZEULUI NOSTRU ; ADEVĂRUL

DIVINITĂȚII NOASTRE.

* Este de esență veșnică tresărirea vieții pe care Dumnezeul

Creator o înfăptuiește în om.

* Sunt familii întregi de armonii în Cerul Luminilor.

* A ) Cu ochiul drept privesc prin fereastra filozofiei intelectualiste ;

b ) cu ochiul stâng privesc prin fereastra filozofiei intuiționiste ;

c ) cu perechea de ochi ( vederea multiplă ) privesc prin fereastra

infinirii universurilor : și nu văd trimful erudiției, ci vanitatea erudiților.

* Din perspectiva eternității a fost semănată în orizontul temporal

sămânța universalității. * Intuitiv, ideile migrează prin toate cărțile.

* Radicalismul distructiv înveninează cu limbi neguroase.

* Prin trufie, la sfârșitul vieții se pierde capul sufletului.

* Inima vieții este un regat al adevărului sentimentelor.

* Slujitorii iubirii nu sunt umbriți de judecăți cu patimă.

83

* Ecoul aude și repetă suspinul lucrurilor ; rostirile din șoapte.

* Nu se pot contesta contingențele care sunt de geneză reală.

* Viața este Adevărul Cerului.

* Fiind regală, veșnicia nu este egală cu timpul.

* Un timp nu poate fi egal cu gândirea timpului.

* Logica se aprinde în razele intuiției.

* Modelul superior terestrului este urmat de gândirea care

învață.

* Psihoza generalizată este generată de limbi amețitoare.

* Neconștientizat, sentimentul diversității fertilizează generații nebuloase.

* În ritm de ergi nu se ajunge la adevăruri eterne.

* Sufletul vede ; spiritul dă forme lumii de gânduri în periheliul

galatic și planetar.

* Toți suntem aleșii sporniciei vieții. * Magia depărtării se topește în razele trimise de Degetul Eternului.

* Încă de pe Golgota ( Gulgalta în aramaică ) se cutremură veacurile

la Drama Liturgică.

* Este Verbul Lui Dumnezeu omul gândit, gânditor și rostitor.

* Geneza lumii este scrisă cu stele.

* Foamea de plăceri eroice o au și utopiștii. * Farmecul frumuseții feminine înflorește în forme sensibile.

* Doar praxenii vede în texte critica impresionistă.

* În maniersim se pierd exercițiile de virtuozitate.

* Sub ploi de autografe încolțește sămânța iluziei celebrității.

***

CONSTANTIN STANCU, Haţeg/ROMÂNIA

POEMELE LUNII APRILIE

APRILIE DE SÂNGE

Aprilie spulberă tainele nopții, rugina întunericului, ura celor care strigă.

Aprilie acoperit de liniile exacte ale cubului de

aur din poveste,

un cântec unduia coloanele de lumină

când un actor harnic imploră steaua

ce cobora cu o parapantă din trecut.

În cuibul păsării, o monedă de argint,

în ochiul cerului, tânărul cu umerii de sânge.

Peste ierburi crude este un timp vechi,

piroanele înfloresc, lupii își pierd umbra

carnivoră.

Până și luna este un cuib din care au căzut toate

lunile anului,

a rămas aprilie de sânge într-o coajă de calcar.

*

84

UN TIMP APROXIMATIV

Ceasul cel vechi din piața de flori arată

un timp aproximativ, amniotic.

Pe străzi, aerul e încărcat de vitrine,

e punctul în care înfloresc cireșii, dar ei nu mai înfloresc.

Nu ne-am mărturisit erorile, statuile așteaptă un

semn,

pomi goi și abstracți vorbesc în urma

îndrăgostiților.

Nu am să te chem pe nume, aștept,

moartea este începutul vieții imponderabile,

în ea vor fi prinse toate cuvintele pe care

nu am avut curajul să le spunem,

precum peștii cu pielea încărcată de diamante.

Memoria se încheagă în jurul obiectelor.

*

FĂRĂ MÂINI…

Unii nu mai dau mâna cu tine, sunt oamenii fără

mâini,

lungi trupuri în salt deasupra crucii.

Nu vor putea fi prinși pe lemnul mirosind a

timp,

vor evada, vor rata ora exactă,

întunericul, cutremurele, oțetul, jocul de zaruri

pe cămașa smulsă.

*

Oase de fosfor vor fi, în holul ceasurilor meduză.

Fără mâni, oameni cu trupuri lungi,

vor simți gustul amar al unei zile în care nu se

vor

întâmpla minuni și sângele umplând potirele de

piatră.

Oase de fosfor, în muzeul ceasurilor meduză…

OTRĂVURI NOI

E primăvară, mă simt comod în trupul meu

bătut de insomnii, de vorbe noi, nefermentate.

L-aș dezamăgi pe Dumnezeu dacă mă consider

nefericit,

dimineața mă spăl pe mâni cu otrăvuri noi.

Astăzi un migrant mi-a arătat cât de important

este

să mergi pe alee, liniștit cu eternitatea pe umeri.

Calendarele sunt ciudate, cu unități de măsură

diferite

de la un sfânt la altul.

Sfântul de astăzi își retrage narațiunile din țările

barbare,

a venit primăvara cu insomnii și cactuși în vise.

Păsări de sticlă plâng cu triluri albastre,

stelele cad în rădăcinile pomilor care înfloresc…

*

POVESTEA

Un gând la Sf. Augustin

Dacă nu aș îmbătrâni, nu aș cunoaște ce este

timpul.

Dacă nu aș muri, nu aș avea certitudinea

timpului.

Dacă nu aș învia, nu aș avea putere asupra

timpului.

Dacă nu aș spera că există locului unde

Dumnezeu

editează un timp familiar, pe o coală albă de

hârtie,

nu aș citit edictele timpul.

Chipul mi se destrămă ca o pată de sânge

pe un perete foarte înalt, nesfârșit.

Dincolo de el îl aud pe Dumnezeu spunându-și povestea.

***

85

GEORGE ANCA, Bucureşti/ROMÂNIA

PONOSLU (selecţie)

unul unul băştinaş

unul mintenaş

unul pride-l-aş

nu te-ntoarce jos

hai unde n-am fost

ba n-aş merge nu

Dumitre şi tu

luna n-a apus

câinii spaimă sus

frunze pân’ la brîu

coatele-n pârâu

copite şirag

pe un hotereag

de are urmaş

el e băştinaş

noaptea să nu pleci

să-l găseşti pe veci

cum nu cântă nici

odihneşte-aici

sare-n ajutor

miezul nopţilor

se mai află-n vale

poale ale tale

de domniţă moale

culcată pe şale

oi mânate a le

regăsi agale

se mai află-n poală

umbra feţii goală

drumul nu se lasă

înspre nicio casă

cerul e colea

pentru nimenea

cât suntem pe pace

groază ni se face

şi părul măciucă

noaptea să ne ducă

ziua să ne tragă

din groapă de fragă

bieţii călători

noaptea de trei ori

bietele femei

ziua tot de trei

o să curgă ploi

să îngheţe-n noi

care-i mai întâi

fără căpătâi

va veni război

să ne batem noi

copilul de jos

ţipă în miros

dar tot lăcrămând

va creşte curând

şi-o să fie-aşa

ca la mumă-sa

şi a celorlalţi

prin munţii înalţi

că-n acel ţinut

n-am mai fi trecut

coboară cobor

de pe un picior

de cer fără nor

cu nemuritor

calea înapoi

despărţit de doi

poate voi răzbi-o

până-n fapt de zio

o plecasem plec

unde e înec

unde e întins

mai de necuprins

bate-mă să pier

86

de cuplu oier

eu fugit pe frig

doamna-n veci să-mi strig

una-n somn a vis

una-n morţi abis

una-n vale i-s

*

(1966 la ziuă)

la ziuă pruncul va fi trezit

tânărului i se vor pisa în blid

cele două priviri bărbăteşti

nescopite aşa cum mai eşti

dar cine îţi spune despre

el şi de tine în culoare de viespe

că nu aveţi aceeaşi putere urâtă

ce bine îşi duce viaţa pe plută

şi acoperă cu ea mormântul apei

în spumă o pereche se frângea

dinainte curgând şi cu plâns

picat peste celălalt dus

dar casa iezilor din piatră-atunci

a căpriorilor acum au părăsit-o

necunoscuţi tatăl sau mama

iar la întoarcere doi inşi

cel de pe râu sau cea de sus

cea înecată-ori cel nemaiajuns

străin cu o străină c-un străin

străină veseli iarăşi într-o

basma s-au strâns bărbat şi mândră

cine a rămas în faţa văilor

tăiat în secere când să se suie

întinsă între foi de ceapă

la îngălbenire

în munte nschimbat nici cu sfârşitul

la adăpostul streşinilor singure

cu grinzi lărgite-n suflul foalelor

cel de curând s-a cunoscut în sâmbure

până la umeri necuprinşi de noapte

fiul dintâi alungat să fie

să nu-i semene copilul drag mie şi ţie

amestecate minţile îi înjugă

la ziuă pruncul va striga strigă

tânărul din altă parte prinde-l-or

lumină din zemuri de ceapă

o tatăl din mână-l scapă

fratele urlă şi începe creşterea

după ce-l tăiase zadarnic secera

şi sfărâmată ceaţa neprinsă

nu se pierduse cu totul însă

tânărul de pe plută

caută femeie ştiută

ca apa-n care s-au scufundat

morţi şi vii fără de păcat

apoi pleacă de lângă mormânt

să vadă cum îi seamănă copilul frânt

*

Ioana Ioana stă în cap

Sarafina trap

Sarafina plânge

Ioana varsă sânge

şi vor umple cana

Sarafina Ioana

în oraş trei trecători

şi cu trei atentatori

trei adânci şi trei cu trei

de trei ori arhierei

trei de pază trei în gropi

întreiţi şi interlopi

astfel Ion cu Ion cu Ion

văduviră anason

ai lor trei viteji urmaşi

fură foc în Caucaşi

într-o lună într-un an m-o

prinde de pe urmă Zanmo

Zanmo fata tibetană

ce am dat-o de pomană

87

într-un alt răstimp hain m-o

mai călca duduca Pinmo

Pinmo dosnica de castă

ce am dat-o de nevastă

după clipe din amvon m-o

prociti preoteasa Xonmo

Xonmo leneşa abila

de-a copilul şi copila

prea târziu şi ca nebun m-o

adormi sibila Funmo

Funmo roasă-n cărni eterne

de nasturii de la perne

gheaţa de peste Cocioc

mi se sparse în cojoc

în tavernă huria

o scuipa Veturia

crucile spălamu-le

închină-te neamule

ultimul moment ideea

de testament Salomeea

*

eu eu îţi voi trimite

albele termite

cărţilor de vers

faţă şi revers

profilul de spate

bicelor dreptate

unde ondulate

stele prin palate

de-a posibili noi ca

infaustul Noica

ortoprimăria

de Sfântă Măria

treabă românească

ex ponto grăiască

seuri optative

supărate stive

ciobule apaş cu

şpalturi spre Ivaşcu

hai dricari noroc

locul fără loc

catren la patru

teatru-n teatru

***

ANDANA MIHAELA CĂLINESCU,

Bucureşti/ROMÂNIA EREZIA DE AZI Astăzi m-am sculat eretică şi tristă

Iartă-mi Doamne gândul răutăcios

Poate nedrept dar să-nţeleg un mai pot lucrarea

ta

Măruntă cum sunt şi plânsa, am orbit şi surzit

Poate ai plecat de mult de printre noi,

Scârbit de lucrarea-Ţi ce atât de frumos începuse

Şi pe alte planete termini ce pe-aici lăsaşi la un

colţ

Ciobit şi de vremuri - de patimi adânc erodat?

Ai dat femeii trup de vioară

Să simtă mai mult durerea vibrând

Ai dat bărbatului umerii largi

Povara lumii s-o poată urca mereu pe un munte

Al cărui vârf se pierde în norii fără sfârşit

Din toate mă iartă dar cum să pricep

Când bietu-mi pisic zace să moară

Desfigurat, chinuit peste poate…

El ce-a avut de plătit?

Cine să-mi spună?

În faţa bisericii martir de peste drum

88

-Ţii minte când clopotnita i se prefăcuse în

scrum?-

Un mesteacăn subţire cu coroana gălbuie şi altul

încă verde

Ca două vegetale lumini

Foşnesc din frunze a dojană,

Încet, parcă le aud murmurând:

« N-ai tu sărmana făptura de rând, ce să cauţi

Rostu-i ascuns, secoli în şir

Se dezvăluie o clipă răsturnand teorii şi eresuri

Şi-ndată

Drumul se-nchide şi întrebarea rămâne fără

răspuns

Şi-ndrăzneţul plăteşte şi el cu o viaţă de chin...

În juru-ne toate sunt minuni, umbre, lumini

Hăţişuri din care ni se relevă câte un semn

Şi iarăşi cădem şi tot urcăm

Şi fiecare îşi poartă Golgota.

Dar, sau blestem, să nu putem face mai mult

Nici măcar din şi pentru iubire,

Nu asta e legea ce supremă ai dat-o?

Nu pentru asta, jertfit fuse Fiul, pe cruce?

...Sau nu?

12 noiembrie 2016

***

ANDANISM DUMINICAL

în loc de rugãciunea dimineţii

Eu merg încet pe drumul meu, cu teamã şi

ferealã

Nu ştiu de-i bine şi-n final ce-mi iese,

Atunci când vreau pe pânzã sã transparã,

Tumultul ce-mi frãmântã şi gândul şi simţirea...

O ştiu, sunt aspru vinovatã,

Mereu am amânat în altãdatã,

Lãsând prea mult în via-mi, struguri sã se coacã,

Deodatã m-am trezit cu ei sub promoroacã...

O mai ieşi dintr-nşii, intraţi târziu sub teasc

Un vin care sã apuce, patinã sã ia?

Justificând popasu-mi pe aici prin omenire?

Sau totul fi-va, ca şi viaţa-mi scris, la rubrica:

Pierdu şi vremea ei şi-a-altora-n zadar?

Nu am ce face, nu şi nu.

Încet cu opinteli merg doar pe drumul meu..

În lumea prea orbitã de zgomot şi culoare,

Mã rãsucesc ca frunza, de vântul aspru

spulberatã...

Cu ultime candori, dezamãgiri, tristeţi...

Voi scrie, sau voi desena vreodatã,

Precum bãtrânul Hokusai spera,

Ceva, ce fi-va viu şi-adevãrat?

Se va gãsi vreo inimã seninã

Sã simtã bucuria şi sã-si gãseascã sie-şi,

Un strop de alinare, de-aleasã bucurie,

Privind la ce-am trudit?

Nemulţumitã, altfel cum?

Ca toţi din lumea mare,

Ascunsã in carapace,

Altoi de melc cu casa în spinare

Şi iepure grãbit, s-ajungã, unde oare?

…Mã-ncumet, sã cad mereu în recidivã,

În ceas de toamnã lungã-

S-adun culori şi vorbe

Din umbrele rãmase,

A vieţii ce trecu...

Mã ierte Hokusai cã-l pomenii pe nume,

Prea-mare-mi fu trufia...

La dreapta judecatã

Se va-nclina balanţa,

Gãsindu-mi,

Mult prea mare, vina?

13 noiembrie 2016

*

…ÎN PRIMĂVARA ALTORA

şi fiecare anotimp întâi în noi

bag seama c-ar trebui să vină

altfel străini rămânem

purtaţi de crudul Timp

a fost cândva altfel?

e nou ceva în lume?

paiaţa îşi râde-n pumni

89

sub fardul gros,

ce multe lacrimi

îşi sapă mereu drum

atunci ca şi acum

o ultimă nădejdie

ne mai înalţă

gând

şi suflet ne alină

şi de-i adevărat

că-n lumea totu-i

un joc nedesluşit

şi că-n final

ce pierde unul

la altul se adună-n câştig

rămânem

ce ni-i dat

pe aicea trecători

să-ncercăm să fim...

nevăzute sfori

de neştiutele Moire

sunt trase nemilos

şi cum ne-o fi norocul....

măcar am încercat

să dăm cumva de-un capăt...

***

ELISABETA IOSIF, Bucureşti/ROMÂNIA DE ZIUA SFÂNTĂ

Să ne apari cu aură de Crăciun!

Sosești din păduri plin de nea

Aducându-ne mereu câte-o stea

Surâzi nostalgic în dalbe stoluri

Împărțindu-ne adesea numai doruri

Te-aprinzi în surâs într-o beteală

Ne cânți uneori câte o pastorală

Numai în sărbători ai frac de nuntă…

De Crăciun ești cu noi, de Ziua Sfântă!

***

VIRGIL CIUCĂ, New York/S.U.A.

UN ROMÂN CĂTRE POPOR iubitorilor de ţară şi neam

Când imperii fără scrupul vor ca ţara să-ţi

dezbine

Tu născut cu veşnicia ca o naţie martiră

Scoate sabia din teacă şi-aminteşte-ţi de Rovine

Unde armii otomane în Neajlov se-mpotmoliră

Când popoare imbecile vor ca aurul să-ţi fure

Pune mâna pe secure şi la mir le dă române

Eşti popor născut din glie, eşti stăpânul ei de jure

Tu să-ţi ocroteşti avutul de popoarele hapsâne

90

Când puteri imperiale vor ţara să-ţi

dezmembreze

Întăreşte-ţi apărarea chiar cu arme nucleare

Apără pământul ţării, construieşte metereze

Loveşte fără cruţare clanurile opresoare

Când băncile globaliste îmbuibate prin sclavie

Vor să-ţi umilească ţara şi s-o-ngroape-n silnicie

Cheamă-ţi fiii tăi la arme şi opreşte la hotare

Clanurile mafiote, hoardele invadatoare

Când “prietini” te trădară ignorând şi drept, şi

lege

Ei ce-s cunoscuţi în lume că se poartă ca mişeii

Pregăteşte judecata, nu-i ierta de vor să nege

Ai curaj şi trage-n ţeapă trădătorii şi lacheii

Când pământul se-ngrozeşte de crimele fără

număr

Adună-ţi din munţi hultanii “Noua Ordine” să-

nfrunte

Toată ţara, toti românii fi-vom umăr lângă umăr

Toţi bancherii să înveţe că nu-s zei cu stea în

frunte

Când trădează guvernanţi – instruiţi de alte

neamuri

Şi îţi pregătesc otrava chiar şi-n fructul de pe

ramuri

Cheamă-n ajutor albine, cheamă lupii, cheamă

ape

Ardă-i focul de nemernici, de vii în pământ să

crape!

Când nu vrea nici popa prostu’ să scapi de

globalizare

Alege-ţi din românime şi guvern, şi preşedinte

Cum şi cerul şi pământul au aspect de închisoare

Cheamă-n apărarea ţării toţi eroii din morminte

Cum guverne şi partide te-au împins la sărăcie

Trage-n ţeapă fără milă trădători de Românie

Cum în Noua Europă ai statut de COLONIE

Trage fără milă-n ţeapă “duşmanii de Românie”

Când puteri beligerante vor pământul să domine

Scoate sabia din teacă pentru-a ţării re-ntregire

Înfruntă fără sfială toate forţele haine

Toţi românii, neam cu fală, sunt sătui de

răstignire

Când conducătorii ţării se fac vinovaţi de crime

Dă cu coasa şi cu sica, taie capete de hidră

Tu popor născut odată cu-a pământului vechime

N-aştepta să curgă timpul nici prin veac, nici

prin clepsidră

Ei ce invadară lumea furând aur şi pământuri

Nu-i lăsa să-ţi pângărească nici biserici, nici

morminte

Pune lupii să-i sfâşie, să-i gonească-n patru

vânturi

Pe pământul ţării noastre chiar şi apele sunt

sfinte!

Când străinii şi cu Soros îţi controlează guvernul

Când ţi-au desfiinţat Armata atât NATO cât şi

UE

Cere sprijin lui Zamolxis şi dezlănţuie infernul

Nu lăsa occidentalii ca pe cap să ţi se suie

*

N-ai de-ales frate române pune mâna pe secure

Căci ne jefuiesc Carpaţii de aur şi de pădure

Conspiraţii mondiale vinovate de păcate

Obligând şi România să-şi cate şi-n iad dreptate.

*

NU VINDEŢI PĂMÂNTUL ŢĂRII

Nu vindeţi pământul ţării la o lume căpcăună

Nu mai vindeţi, nu mai vindeti iarăşi ţarina

străbună!

Nu ne vindeţi orizontul, nu vindeţi ape din râu

Nu ne vindeţi codrul verde, nici lanurile de grâu

Nu vindeţi livezi şi sate nici la regi, nici la

nebuni

Nu vindeti văi şi fâneţe stolurilor de tăuni!

Nu ne vindeţi, nu ne vindeţi, generali şi amirali,

C-aţi distrus armata ţării, eu v-acuz drept

criminali

Nu ne vindeţi, nu ne vindeţi, nici ogorul nici

mormântul,

Trădătorilor de ţară, nu v-ar mai răbda pamântul!

Nu ne vindeţi, nu ne vindeţi, istoria şi trecutul

Trădătorilor de ţară, ne-aţi înstrăinat avutul

Nu ne vindeţi, nu ne vindeţi, senatori, la venetici

91

Din apărători de ţară ne-aţi devenit inamici

Nu vindeţi aurul ţării la negustori şi zevzeci

Nu ne vindeţi, nu ne vindeţi, eu v-am condamnat

pe veci

Nu ne vinde, nu ne vinde, parlamentar impostor

Ai trădat o naţiune şi-ţi baţi joc de un popor

Ne-ai vândut averea ţării clanurilor din Apus

Joci mereu o carte dublă, când diavol când cel

sus pus!

Virgil Ciucă, New York, 2 noiembrie 2013

*

DORINŢE DRĂCEŞTI

Drăcuşori din Lumea Nouă

Vor să domine pământul

Fie ger, fie că plouă

Ei îşi calcă legământul

Din Pustiul din Nevada

Pornesc dracii mascarada

Vor ca soarele să cadă

Toată Asia să radă

C-un gard de sârmă ghimptă

Îşi vor ţara izolată

Dar în mările străine

Au ascunse submarine

*

Drace, tunurile tale,

Deşi scumpe, aduc jale

Pune-ţi de gât o ghiulea

Şi te du la fund cu ea!

*

În apă şi în mâncare

Pun antrax să ne omoare!

Cum e ziua spre chindie

Draci, duceţi-vă-n pustie!

Virgil Ciucă, New York, 18 aprilie 2017

***

DUMITRU ICHIM, Kitchener, Ontario/CANADA

SÂNGE ȘI APĂ

Îi rămăsese

numai numele

Scosului-din-Apă

faraoană.

În rest, ca un sul de carte -

deșertul desfăcut spre citit,

rană cu rană.

De ce pentru Prințului Viului

vorba spurcată a moarte

de viperă

colcăie prin cuvinte

mărginiri săpate spre groapă?

Fiii Pustiului

țipă la el sub pojarnica vastă:

Dă-ne apă,

dă-ne apă,

dă-ne apă!

...și a lovit cu toiagul, cu bățul,

la stâncă în coastă,

și din vâna ascunsă în piatră

izvorul

92

și-a început dezmățul

gâlgâitor de ape fecioare.

Pe Fiii Pustiului,

cu bărdăcile pline-n spinare

nisipul,

râvnitor pentru lut de ulcior, prea hain

prin focul de colb pe rând i-a trecut

dincolo de pragul străin.

Ultimul,

cu numele de Faraon- Scos-din-Nil,

văzând apusul roșu cum plânge

ca un copil,

s-a dat în lături,

însetatului soare

făcându-i loc să bea

din curata răcoare

ce până-n suflet

cu ceruri de noapte te-adapă,

dar din coasta de piatră

curgea acum

numai sânge,

sânge din coastă curgea

amestecat cu apă.

*

ÎNCĂ, ÎN PORT, MAI AȘTEPT

...și eu trebuie să plec.

Mare,

nu te-am întrebat niciodată,

când te desparți de tine

cum o fi urcarea spre nor?

Te doare?

...înțeleg, înțeleg, înțeleg...

Și totuși cum de tăcerea lacrimilor noastre

fiind de-același sânge

e de-o ființă cu urma Lui sărată?

***

IOAN GÂNDU, Bucureşti/ROMÂNIA “Cei ce plâng acum mereu, nu vor

plânge mai târziu!”

(Un pustnic citadin)

ÎNCEPUT BUN

Duhul mi-i umil, inima frântă şi moale,

Parcă ar dori numai zile pline de soare...

Nu se poate, oftează Îngerul meu treaz,

Bucuria vine, trece, adumbrită de necaz...

Iar durerea-n bucurie e semn de smerire,

Bucură-te cu măsură, plângi fără oprire!

Dar n-am lacrimi, Sfinte Înger, au secat,

Plâng mereu lăuntric, am strâns un lac...

Nu te frământa, vine clipa – şi-acum este,

Să-l reverşi prin rugăciune ca pe-o veste...

Sfinte Înger, deşi-s prost şi neînsemnat,

Totuşi, sub aripa ta, numai asta o să fac.

!5 noiembrie 2016

Sfântul Cuvios Paisie de la Neamţ, Sfinţii

Mucenici

Gurie; Samona şi Aviv diaconul; Începutul

93

Postului Naşterii Domnului

***

”Fericit e bărbatul care-L mărturiseşte pe Hristos Domnul

înaintea oamenilor, slobod şi făţiş: cu adevărat acela, va

avea putere nebiruită şi nimic nu îl va vătăma, nici lumea

nici moartea, nici iadul. Căci îl are alături pe Cel ce este

Atotputernic!” (Sfântul Episcop Nicolae Velimirovici)

FAŢA TA DOMNEASCĂ

Doamne, simt suferinţa-Ţi cumplită şi cerească,

Descoperi greu şi rar o inimă să Te-odihnească!

Doamne, a mea-i proastă, uimită şi puţinăcioasă,

Dar poartă în ea cu bucurie Faţa Ta domnească;

Doamne, ţin în ea mulţimi de răni înmiresmate,

Ba pe la praznice chiar şi cununi de spini uitate...

Doamne, păstrat-am în ea şi-un loc de afierosire,

Pe acolo, Doamne, rogu-Te mereu să vii cu ştire!

Doamne, mai am un dar, dar teamă mi-i să-l

scot:

Printre cei prea mici ai Tăi în taină încă mă

socot...

Doamne, ştiu că-s vrednic de-o dreaptă

pedeapsă,

Dar, de se poate, rogu-Te: intră, dă-mi-o în casă!

Doamne, inima mi-e proastă şi chiar

copilărească,

De la Botez poartă cu bucurie Faţa Ta

domnească!

9 noiembrie 2016

Sfântul Ierarh Nectarie Taumaturgul

“Cei ce plâng acum mereu, nu vor

plânge mai târziu!”


***

“Deşi pentru mulţi răul a ajuns bine,

noi ştim că numai binele rămâne...”


SECERIŞUL DIN URMĂ

Dormit-am toţi somn lung şi greu,

Departe de Cuvântul Sfânt al Tău...

Ni se păruse că şi cu aprobarea Ta,

De-a pierde vremea, vai, a Te uita...

Ba unii dintre noi, de tot zărghiţi,

Vândutu-Te-am tot pentru arginţi...

Şi bălăcindu-ne ca turma în noroi,

Făcutu-ne-am din scârbe noi eroi...

Cum secerişul se vede şi se simte,

Ia-ne pe toţi în Mila Ta fierbinte!

Mai bine suferim certaţi prin Tine;

Măcar aşa om şti că răul nu e bine!

17 noiembrie 2016

Sfântul Ierarh Grigorie Taumaturgul,

Episcopul Neocezareei, şiGhenadie,

Patriarhul Constantinopolei; Sfântul

Cuvios Lazăr Zugravul

“Doamne, ajută-ne să nu ne mai

sfădim cu vicleanul nimeni!”


***

94

ÎNGERUL-DRUMAR

Văzând că încă mai zăbovesc,

Pe la răscruci mă poticnesc,

Domnul şi Dăruitorul de har

Trimisu-mi-a şi Înger-drumar!

Aista, aflându-mă nepriceput,

M-a luat iar ca de la început,

Învăţându-mă orice amănunt

Vezi, ţine-o pe drum îngust...

Abisul nu privi, treci departe,

Acolo e primejdie de moarte;

Ocoleşte şi imensul bolovan,

El ascunde un zapis infernal...

Iar de extreme nu te apropia,

Fiind o primejdie şi mai rea!

Nu lua cu tine decât traista,

Nu te opri o clipă, nu dori,

Dar mai cu seamă nu cârti,

Şi nu încetini pe la răscruci,

Ci întărit prin sfinte cruci,

Ţine-te doar printre prunci!

Ştiu, tot ţi se pare prea greu...

Dar, de-ai iubi povara mea,

Un singur lucru ai mai vrea;

Să înveţi la vreme a o purta...

28 noiembrie 2016

Sfântul Cuvios Mucenic Ştefan cel Nou;

Sfântul Mucenic Irinarh

***

“E un bătrân care are tot viitorul în spatele lui”

Jules Renard

FIULE, DEMULT TE BINECUVÂNTEZ

Bătrân, ca gândul străvăzut,

Şi inima-n pruncie, tot mai vie,

Mă spovedesc la racla unui sfânt;

Mă spovedesc parcă de-o veşnicie,

Dar nu mă aud deloc plângând:

Sunt rău, nerăbdător şi mândru,

Nimic nu fac, ca vreascul sunt…

Într-un târziu, suspin în duh,

Şi mă cutremur de ce-ascult:

“Fiule, demult te binecuvântez

Să arzi ca lemnul cel uscat…

De ce ţi-e frică să înviezi?”

Deodată înţeleg, plângând,

Că răutatea, nerăbdarea

Şi mândria îmi ard demult,

Dar la un foc încă mocnind…

Şi-atunci, m-arunc cu totul

În focul cel lăuntric,

Arunc întreaga teamă,

Şi lângă raclă… înviez!

2 octombrie 2014

Sfântul Mucenic Ciprian

“Şi toate acestea, unul şi acelaşi Duh le lucrează

fiecăruia deosebit, după cum voieşte”

(I Corinteni – 12, 11)

***

DESPRE TON

Tonul simplu vine singur şi de Sus!

Tonul potrivit vine târziu.

Tonul cel mai potrivit vine şi mai târziu.

Tonul unic şi desăvârşit vine în ultima clipã...

Dar poate veni şi din prima clipã!

Şi-atunci, începutul şi sfârşitul

Au un singur ton:

Tonul acesta simplu...

Vã rog, vã implor cu umilinţã,

Nu părăsiţi nicicând

Acest ton simplu!

Numai Dumnezeu, Care ştie totul despre ton

Şi îngerul cel bun (trimis de El în ajutor)

95

Înţeleg şi cât de greu se păstrează

Pe pământ un astfel de ton. .

“Cei care nu învaţă nimic în viaţă, repetând

aceleaşi greşeli,

îşi împovărează soarta; prin urmare, trebuie sã

ne rugãm cu

atât mai fierbinte şi stăruitor pentru ei!

(Cuvintele unui pustnic citadin)

Imperial şi imperativ

Fiecare timp cuprinde în sine un imperativ

imperial.

Imperialul este întotdeauna imperial,

Dar imperativul este imperativ, doar cât este

imperial!

Imperialul nu este nicicând supus imperativului,

Chiar dacã tot timpul ar ajunge imperativ.

Imperialul este pur şi simplu imperial,

Înlăuntrul şi înafara imperativelor oricărui

timp...

Imperativul este evident imperativ

Doar un timp, pentru un timp...

Imperativul singur nu este imperial,

Nici măcar ca timp al imperativului...

Imperativul simplu este doar un imperativ...

Imperialul este însă în întregime imperial.

Imperativul este efemer, imperialul este etern!

De aceea scriem – acum şi aici – distinct şi clar:

Imperial şi imperativ...

Singurul imperativ care depăşeşte şi imperialul

Este numai imperativul ceresc:

“Rugaţi-vă, rugaţi-vă, rugaţi-vă, neîncetat!”

Dar acesta este şi imperialul absolut,

Cuprins imperativ şi în “Fericiri”!

***

OCTAVIAN CONSTANTINESCU,

Buzău/ROMÂNIA

BLESTEM DE FATĂ LĂSATĂ Bade, fiindcă m-ai lăsat

să te-ajungă dor turbat

să n-ai casă, să n-ai sat

să n-ai masă

să n-ai pat

şi să mori înstrăinat

să te-ajungă

să te-ajungă

lipsă de parà în pungă

şi iţarii rupţi în tur

şi tăt duşmani

împrejur

să te-ajungă

să te-ajungă

când ăi fi pe calea-a lungă

coarnele buhaiului

de la poarta Raiului

ăl de-mpunge înspre iad

pre aceia

care cad...

***

POLITICĂ

(în dulcele stil urmuzian)

Astăzi mi-am găsit un crez

pe-o làtură de trapez

şi-aş vrea să-l implementez...

Cum nu pot

să-l scot

pe gură

l-am minţit

cu-o murătură

96

şi c-un rest

dintr-o friptură

însă, crezul meu

cinstit

nu poate fi mituit!

Până când

ne mai gândim

am de gând

să-l scot la film

Cartieru-i dubios

însă filmul e frumos:

puşti, pistoale

muieri goale

situaţii cam nasoale

şi greşeli

gramaticale.

Morala?

Creşte preţul prazului

dar, stima obrazului...?

*

PUDRA

(sau, despre cum m-am întâlnit prima oară cu poietria)

Pentru că astăzi este ziua tuturor femeilor, m-am găsit şi eu, hodoronc-tronc, să-mi amintesc de copilărie,

etapă a vieţii mele marcată (cum altfel!) de cea mai puternică femeie pe care am cunoscut-o, adică mama.

Deşi m-am născut la ţară, într-o familie destul de modestă, poetria m-a întâlnit încă de la cea mai fragedă

vârstă: nici nu cred că împlinisem bine cinci ani, când, un fel de revizor contabil, naiba mai ştie cum ajuns

la noi în vizită, mi-a dat trei lei (sumă astronomică, cu care puteai să-ţi cumperi o juma de kil de biscuiţi

moi şi dulci, nu cartonul presat care se vinde azi în locul biscuiţilor, sau douăsprezece turte dulci, e drept,

cam tari si uscate, ori patru Eugenii, dar nu ceea ce numiţi voi astăzi Eugenia, ci biscuiţi adevăraţi,

ambalaţi tot câte doi în hârtie cerată, dar cu o bunătate de cremă de ciocolată adevărată) ca să reţin şi să

recit frumos o poezioară tare ciudată, pentru mine:

“Fetelor, mânca-v-aş gura,

Nu vă mai jucaţi cu pudra,

Că pudra costă parale

Vă lasă cu burta mare…”

Simţeam o ciudă teribilă ori de câte ori maturii asistenţi la reprezentaţia mea peltică izbucneau în hohote

de râs. Îmi imaginam că râdeau de mine, de felul în care spuneam ciudăţenia respectivă, a cărei noimă mi-

au desluşit-o, nu suficient de târziu, flăcăii cu care păşteam caprele pe frumuseţea de coastă din spatele

casei. Astfel că, până să pricep ce-şi-cum, am început să refuz să mai recit nebunia aceea, iar pe seama ei

am inceput să capăt bănuţi, fiindcă refuzul meu îndârjit era îmbunat cu lei de hârtie, verzui, câte doi, la

început, mai apoi trei sau chiar cinci, după curiozitatea musafirului sau după buzunarul lui.

Au fost singurii bani câştigaţi de pe urma poeziei, fiindcă, mai târziu, când am început să scriu şi eu ceea

ce mi se părea mie c-ar fi versuri, minunea nu s-a mai repetat.

Aşa că, stimate doamne, domnişoare şi dudui, aveţi grijă cu ce vă faceţi de lucru, unele chestii pot fi

periculoase, deşi, ca să vă spui drept, nu vă cred eu aşa de fricoase.

*

EA

n-aveţi

de unde să ştiţi

cum a fost

beam bere

în localul lui Snae

o cârciumă chioară

de la mine din cartier

unde Conchita

o muiere cu umeri prea largi

se fandosea

asezându-ne

suporturi colorate de carton

sub pahare

culmea eleganţei, râdeam

fără haz

era vară

şi-atunci, chiar atunci

a trecut Ea...

dintr-odată

totul a devenit

altfel

o priveam

prin fereastra prea mică

şi mi-era ciudă pe

97

aerul

care se dădea umilit

la o parte

s-o lase

să treacă...

*

It's over - Se termină curând aripa-i ruptă

si nisipul de aur

e dus

Cine să numere

câte dorinţe înfrânte

şi câte lacrimi de piatră-n ţărână

s-au scurs

când condamnarea-i semnată

ce mai contează

câteva clipe în plus

Mă scutură frigul tristeţii

aşa de amar

Doamne,

dă să treacă uşor

de la mine

acest ultim pahar...

*

CÂND SE VA DANSA PENTRU MINE, ÎNTR-UNA DIN ZILE, “THE LADY IN BLACK”

n-am cum să mă bucur

nici n-am de ce plânge

nici n-am să petrec

o dâră de sânge

subţire şi laşă

din ochi va să-mi curgă

şi fructul mâniei

şi ura pizmaşă

vor da, brusc, în pârgă!

Hai, luaţi-mi

la numărat păcatele

frica

durerile

drămuiţi-mi cu grijă plăcerile

spaima

batjocoriţi-mi iubirea şi faima

când se va stinge

şi ultima notă

pe struna de liră

va fi prea târziu

uite-l, veţi zice:

nu mai e viu...

***

CONSTANTIN MARAFET, Rm. Sărat/ROMÂNIA

ALTĂ VIZIUNE

înotam printre culori

cu brațele de brațele tale legat

priveam drept și lăcrimat,

iubeam – ochii tăi nalți ce se desfătau într-un

cerc – nu-l umbream

ci-l desenam - târziu

e liniște-n ape – mai puţin în

culoare frunzei: voi nu ați învățat

ce e- iubirea – eu de unde să învăț, stau încoronat – floarea de vișin – e

furtună și vină… - învăț din vânt,

legământ – trăirile

mele – flacără

zurlie – narcise la

pălărie – marți din săptămână – joi e tot

lumină – se preface,

în ghioace .

stai şi

azi: e – flacără vie

prinsă – sub

neputința răbdării,

într-o colivie.

totul este scrum…într-un fum.

*

98

PARADADOXAL

iubiri abandonate – buze uitate

la iarmaroc – în galantar

ploi de la lume adunate

în suflet înșelate… la cântar

frunzele cresc dese pe lumânări

topind neâncetat din hăul:

fecioarele se cunună –n întrebări

iluminănd la apus - desfrâul

…ce faceți când vedeți o dragoste-n lumină?

ce invidii – apoi – ce intrigi o dezbină?

se furișează rănile prin fotografii absente

îmbrățișând o liniște printre morminte…

…un iarmaroc obscen – şi fals – şi corcit

distruge dragostea din infinit…

***

IONUŢ CARAGEA, Oradea/ROMÂN

CHRIST ÎMBĂTRÂNIT

te întrebi de ce te atrage bărbatul acela

cu părul albit şi mâinile aspre

de unde are toate acele semne pe trup

vrei să-i fii camarad de arme şi scut

pe drumul gropit spre necunoscut

vrei să-l atingi şi să-i simţi poleirea

vrei să-ţi fie drept pildă

şi să-ţi vorbească cu duh

vrei să priveşti lumea din ochii săi

începutul şi sfârşitul

apocalipsa fiecărei secunde

desferecarea celuilalt eu

vrei să-i amâni condamnarea

purtându-i toată durerea în pântecul greu

cu vârsta se-aşază gloria pe faţă

însă cununa de spini este numai a lui

tu ştii, femeie, prin mine bărbatul acela

îşi face marea lucrare

mă ţine de mână şi mă poartă prin lume

îi arde de glume şi-mi spune:

nu fi trist, în sufletul tău se-nalţă un munte

în inima ta renaşte un Christ

cu plete cărunte

*

NE CĂUTĂM ne căutăm adesea

în locurile din care am plecat

suntem ecourile care îşi caută gura

născătoare de murmur şi strigăt

şi sufletele care îşi caută

tainica încăpere a inimii

din care au peregrinat

spre alte temple mai mult

sau mai puţin sfinte

ne căutăm, da, da, îndrăznim

să ne tot căutăm

la fel cum arcuşul gândurilor

caută corzile unei viori galactice

cu care doar Dumnezeu poate să cânte

punând materia şi viaţa în mişcare

ne căutăm uneori şi cu teamă

la fel cum mâinile tremurânde

caută nemurirea

pe clapele albe şi negre

ale unui pian dezacordat

de marşul funebru

al timpului

ne căutăm, e tot ce putem face

în labirintul din care se iese

doar în urma unei slabe

strângeri de mână

un fel de zbor cu aripi frânte

99

lăsate în grija umbrelor

prevestind moartea prematură

a visului în care am tot mimat

adevărata noastră existenţă

***

LIVIU-FLORIAN JIANU, Craiova/ROMÂNIA RINOCERII Pe secete - pe la Corabia, azi, puieţii,

De se plantează – 'şi-nţeleg ei, actu-şi?

N-ar fi mai bine, pentru nătăfleţii

Neînzadar – să se planteze…cactuşi?

Plantaţii mari … Dau flori… dau chiar şi apă…

Şi sucuri… umbră… spini… pentru bovine…!

Nu cred că-i fură vreunul, şi-i îngroapă

În soba lui… cu miere … de albine!

Cât de frumos – la margine de drumuri –

Să ai doar cactuşi – cactuşi – ca balize –

Fosforescenţi – de-atât amar de fumuri

Atât de importate – pe devize –

Plantaţii mari de cactuşi – seculare –

Rezistă – şi la ger – şi la căldură –

Şi-n loc de vie - chiar, la strada mare

Îţi poţi planta – din ei – o-mpletitură

Că de prin vie – totul – se tot fură…

Plantaţii mari de cactuşi – Tinereţe

Fără de bătrâneţe – şi în gură

De printre ei, şi ceva morcovete…

Trăiască iepurimea noastră dură!

Ninive, Samarkand - 22 noiembrie 2016

***

MARIAN ILIE, Buzău/ROMÂNIA

VIZIUNE

Rezemat de lemnul crucii sale

Blândul meu popor privea la cer

Nu mai avea timp de osanale

Îmboldit de cete de lăncieri

L-au lăsat un pic să mai respire

Ca apoi urcușul să-și reia

Spre Golgota cea întru murire

Cu imensa cruce-n cârca sa

Nu vedeam nici urmă de apostol

Numai farisei și slugi chezare

Înțeleși în acel odios dol

Îl mânau cu crucea în spinare

Îi ieșii în cale întrebându-l

O, preaîncercat al meu popor

Ce păcate-ai făptuit cu gândul

Ori cu fapta împotriva lor?

100

Te loviră din tustrele laturi

Te-ai opus ori te-au supus vremelnic

Datu-ţi-ai şi hrana ta să-i saturi

Și ai dat martiri - un lung pomelnic

Iar de-a fost să fi greșit vreodată

Împotriva vreunuia din ei

E că strâns în prealunga lor sfadă

Ți i-ai prins vrăjmași pe farisei

*

Gârbovit de-a crucii greutate

Pășea lung privindu-mă arare

Simțeam că un fulger mă străbate

De la frunte până la picioare

S-a spetit târând cu vârtoșie

Crucea grea pe care-aveau să-l suie

Mai curgea prin lemn esență vie

Când aveau să-l răstignească-n cuie

Iar când sus pe-acea ridicătură

L-au crucificat fără litanii

L-auzii atât rostind din gură

Eli, Eli, lama sabahtani

În zadar jeleau mironosițe

Deplângând nedreptățimea ducii

Neamul meu ca desfăcut șuvițe

Atârna prelins pe fibra crucii...

*

Toate astea le-am trăit eu oare

Ori fu semn trimis de DuhulSfânt

Urmă n-a rămas nici pe cărare

Nici sub piatracea de pe mormânt

Martori spun ca l-au văzut aievea

Cum se ridica pe-un fel de nor

Și de undeva de lângăȚebea

Se-nvălătucea al meu popor

Ca-ntr-o horă mare - mână-n mână

Peste munți și dealuri - peste șes

Fu văzut atunci cum se adună

Neamul meu plutind neînțeles

Că-i fu dat să moară și să-nvie

Și precum Iisus să ispășească

Lungi milenii de neomenie

Și deșertăciune pământească

***

101

VII-DACO-VALACHICA

1- ROMÂNIA E CHEMATĂ, DIN NOU,

SĂ FACĂ ISTORIE Moto: „România NU este un stat de mâna a doua”

România este, din nou, chemată să facă istorie, dar cum istoria se face cu certitudini, de la bun început

avem datoria să ocolim zona dilemelor, fiindcă dilema nu este tot una cu cugetarea lui René Descartes:

Cogito ergo sum, care conduce la fermitate. Să nu uităm că ajuns la faza „înalt savantă” a dilemei sale,

măgarul lui Buridan a murit de foame. Tot cu atâta grijă trebuie ocolită și zona lui Dan Alexe, care după

ce a semnat aberația numită Declarația de Budapesta (http://ioncoja.ro/declaratia-de-la-budapesta-din-

16-iunie-1989/) – o aberație incalificabilă din toate punctele de vedere – nu s-a jenat să ne aplice,

conform „înaltelor sale cugetări”, etichete dacopatice, înfierând și alte rătăciri românești (http://www.humanitas.ro/humanitas/dacopatia-%C5%9Fi-alte-r%C4%83t%C4%83ciri-

rom%C3%A2ne%C5%9Fti). I s-au mai alăturat și alții, dar să nu uităm vorba cea din bătrâni: Cine se

aseamănă se adună - și, ca urmare, să nu-i mai luăm în seamă, fiindcă numai cei asemenea lor ne-au

ținut departe de momentele istorice. Numai intimidați, demoralizați și demobilizați, de unii ca aceștia, am

lăsat să treacă pe lângă noi și alte chemări anterioare, de a urca pe scena istoriei, pentru ca, de tot atâtea

ori, să ne auto-marginalizăm, rămânând datori nouă înșine, datori celorlalți, datori întregului din care

facem parte (Jonathan Scheele, înalt comisar UE: “Fiecare stat membru al UE cu ambiţii europene are

nevoie, în primul rând, să-şi clarifice ambiţiile naţionale. Şi doar românii pot să hotărască ambiţiile

României, nu eu ca străin”. http://romanialibera.ro/opinii/interviuri/schelee--romanii-fac-totul-in-

ultimul-moment-186424; sau Ludovic Orban: „vom rămâne la periferia Europei din punctul de vedere

al influenţei” http://ziarero.antena3.ro/articol.php?id=1259083014).

Iată însă, că în eterna confruntare dintre Bine şi Rău, iar au apărut pe plan general dezechilibre şi

stări de tensiune pentru a căror redresare, ni se cere din nou ajutorul într-o formă, pe cât de clară, pe atât

de importantă, fiindcă nu este puţin lucru ca prin alocuţiunea rostită în Parlamentul României, sub titlul

Viitorul Europei, să ni se spună: “Acest popor [român], adeseori martirizat, să fie, de data asta,

artizanul păcii, în sânul UE şi în lume. Chemarea ne obligă să ne reamintim că, în anul 2000, în faţa

televiziunilor din toată lumea, Papa Ioan Paul al II-lea (http://www.egco.ro/news_3268_ro.php) ne

îndemna, vorbind perfect româneşte: “Vei fi naţiune prosperă, pământ roditor de bine, popor solidar şi

făcător de pace!. După opt ani, în faţa Camerelor reunite ale Parlamentului, dar şi în prezenţa Corpului

Diplomatic, acreditat la Bucureşti, pe 4 februarie 2008, Nicolas Sarkozy ne adresa un set întreg de

îndemnuri similare, centrate pe ideea că Europa are nevoie de o Românie inventivă, cu ambiţii înalte

(http://www.revistadesociologie.ro/pdf-uri/nr.3-4-2009/05-RBoicu.pdf).

Această nouă chemarea are, însă, o greutate cu totul aparte. Nu numai fiindcă le reconfirmă pe

celelalte şi, bineînţeles, le actualizează, dar şi fiindcă ne-a fost adresată, într-un moment deosebit de greu

pentru Uniunea noastră Europeană, chiar de domnul Jean-Claude Juncker

(https://en.wikipedia.org/wiki/Jean-Claude_Juncker), cel mai înalt şi mai respectat funcţionar al

momentului, în calitatea sa de Preşedinte al Comisiei Europene, organ executiv, care funcţionează ca un

http://ioncoja.ro/declaratia-de-la-budapesta-din-16-iunie-1989/

http://ioncoja.ro/declaratia-de-la-budapesta-din-16-iunie-1989/

http://www.humanitas.ro/humanitas/dacopatia-%C5%9Fi-alte-r%C4%83t%C4%83ciri-rom%C3%A2ne%C5%9Fti

http://www.humanitas.ro/humanitas/dacopatia-%C5%9Fi-alte-r%C4%83t%C4%83ciri-rom%C3%A2ne%C5%9Fti

http://romanialibera.ro/opinii/interviuri/schelee--romanii-fac-totul-in-ultimul-moment-186424

http://romanialibera.ro/opinii/interviuri/schelee--romanii-fac-totul-in-ultimul-moment-186424

http://ziarero.antena3.ro/articol.php?id=1259083014

http://www.egco.ro/news_3268_ro.php

http://www.revistadesociologie.ro/pdf-uri/nr.3-4-2009/05-RBoicu.pdf

https://en.wikipedia.org/wiki/Jean-Claude_Juncker

102

cabinet de guvern „responsabil pentru întocmirea propunerilor legislative, implementarea deciziilor şi

apărarea tratatelor Uniunii, precum şi coordonarea activităţilor curente ale Uniunii”

(https://ro.wikipedia.org/wiki/Comisia_European%C4%83).

În legătură cu starea precară a Uniunii, agravată, odată în plus, de BREXIT, voci autorizate, cum

sunt vocile domnilor François Hollande şi Manuel Valls, au recunoscut, în octombrie 2016, riscul

eşecului provenit de la criza fundamentelor, corelată cu criza de sens, dar şi cu criza de identitate a

Uniunii Europene. Ca urmare, domniile lor ne-au şi reamintit că “Europa nu are nevoie de pompieri, ci

de arhitecţi” (http://www.la-croix.com/Monde/Europe/Europe-lhommage-Francois-Hollande-Manuel-

Valls-Jacques-Delors-2016-10-09-1200794947).

Or, criza menționată a fundamentelor capătă o semnificație majoră, dacă avem în vedere că tot mai

mulți lideri europeni au recunoscut că actuala formă de multiculturalism se dovedște a fi un eșec

(http://www.dailymail.co.uk/news/article-1355961/Nicolas-Sarkozy-joins-David-Cameron-Angela-

Merkel-view-multiculturalism-failed.html), iar tinerii, îngrijorați de viitorul lor, nu se sfiesc să arate că

diversitatea limbilor reprezintă un obstacol crucial, pentru crearea unui spațiu public trans-european real

(https://www.thenewfederalist.eu/Europe-and-its-languages-Babylonian-chaos-or-expression-of-cultural).

Anticipând acest tip de dificultăți, Jean Monnet, inițiatorul și fondatorul Uniunii Europene

(http://context.reverso.net/traduction/anglais-francais/would+start+with+culture), ar fi spus: "Dacă aș putea să încep din nou, aș începe prin cultură".

Pe de altă parte, Jacques Delors, fostul președinte al Comisiei Europene, între 1985-1995,

confruntat cu probleme de ordin cultural, a și susținut, la Maastricht, că lumea culturii are datoria de a se

angaja în construcția europeană, fiindcă Europa care urmează a fi construită nu poate să mai semene cu

nimic din ceea ce a existat, totul trebuie inventat. De aceea, cel mai important factor al schimbării poate fi

implicarea intelectualilor în aventura europeană, chiar dacă ei au tendința de a se menține în afara

construcției europene. Ca urmare, tratatul privind Uniunea Europeană, încheiat la Maastricht, în anul

1992, a admis, pentru prima dată, în mod explicit, că dimensiunea culturală este hotărâtoare, pentru a

consolida acea conștiință culturală comună, fără de care Europa ar fi în pericolul de a-și pierde identitatea

și devenind doar o piață mare, la discreția multinaționalelor -

(http://www.instesw.ebox.lublin.pl/ed/0/delors.html.en).

Așadar, vom reuși să înfăptuim, cu adevărat, Unitatea Europeană, care să ne deschidă calea spre

bunăstarea materială și spirituală, numai dacă ne vom însuși, sârguincios, prin școlile de toate gradele, dar

și ulterior - cultura menită să ne conducă la soluțiile optime de unitate.

Frumos spus, chiar foarte frumos, dar în acest caz se pune întrebarea: “Prin care cultură s-ar

ajunge la unificarea Europei?” Întrebare legitimă, fiindcă arta și cultura din ultimele secole n-au putut

elimina, din mentalul colectiv, înclinația spre confruntare. Din cauza ei, Europa a și avut parte de prea

multele tensiuni, conflicte și războaie purtate, mai ales între noi. Totuși, se speră, și pe bună dreptate, că

ar trebui să existe și un alt palier de cultură, care să așeze pe baze ontologice Unitatea Europeană și identitatea de european, conștiința reală de națiune europeană. Pentru a îndemna la aflarea acestui

palier, domnii Hollande și Valls au mai spus: „Cultura europeană nu este doar suma culturilor

naționale“.

Conștient de faptul că cei 28 de membrii ai Comisiei Europene, pe care îi conduce, sunt puțini,

pentru a putea rezolva, în timp util, probleme de asemenea anvergură, domnul Jean-Claude Juncker

transferă României sarcina de a fi artizanul păcii în sânul UE și în lume. Pentru mulți, faptul pare de

necrezut, dar trebuie bine știut că, în Occident, și nu numai, există convingerea, larg răspândită, că

redresarea spiritualității europene trebuie să vină, în bună parte, din România. Concret: reporterii revistei

Formula AS s-au întâlnit, cu această convingere, oriunde au ajuns în Europa - și poate că, reprezentativ în

acest sens, este Don Guido, un preot catolic de țară din Friuli, care n-a ezitat să declare harnicilor noștri reporteri: “Mai am o convingere: salvarea noastră și a Europei în întregul ei vine de la Răsărit. Vine și de la voi românii. Voi ați suferit, ați trecut prin cazne inimaginabile, dar v-ați păstrat credința cea

https://ro.wikipedia.org/wiki/Comisia_European%C4%83

http://www.la-croix.com/Monde/Europe/Europe-lhommage-Francois-Hollande-Manuel-Valls-Jacques-Delors-2016-10-09-1200794947


http://www.dailymail.co.uk/news/article-1355961/Nicolas-Sarkozy-joins-David-Cameron-Angela-Merkel-view-multiculturalism-failed.html

http://www.dailymail.co.uk/news/article-1355961/Nicolas-Sarkozy-joins-David-Cameron-Angela-Merkel-view-multiculturalism-failed.html

https://www.thenewfederalist.eu/Europe-and-its-languages-Babylonian-chaos-or-expression-of-cultural

http://context.reverso.net/traduction/anglais-francais/would+start+with+culture

http://www.instesw.ebox.lublin.pl/ed/0/delors.html.en

103

adevărată. (…) Voi trebuie, spiritual vorbind, să fiți cuceritorii” (http://www.formula-

as.ro/2006/742/societate-37/o-zi-de-duminica-printre-friulani-7471).

Aproape fără să vrei, constați că Don Guido și Jean-Claude Juncker, având pregătiri total diferite,

intuiesc aceeași realitate, pentru a spune același lucru - fiindcă, “martirizat” și “supus la cazne

inimaginabile” au același înțeles, iar ca artizan al păcii, în sânul UE și în lume, trebuie să te impui ca

manager de proiect, așa cum se impun cuceritorii titlurilor, în orice domeniu de activitate. Ușor de spus,

dar greu de realizat, fiindcă drumul spre înfăptuire trebuie parcurs cât mai bine și cât mai repede, deși presupune împăcarea unor antinomii istorice, ireconciliabile la prima vedere, iar creșterea economică nu

va depăși cantitatea, oricum limitată, de resurse naturale: aer, apă, sol, minerale etc. Se pune problema ca

din resursele, de care mai dispunem să obținem maximum de produse, prin conlucrare și numai prin

conlucrare. Ca urmare, saltul înnoitor va avea loc, mai ales, în plan spiritual, salt înnoitor, pentru care sunt

necesare înnoiri metodologice și teoretice în planul culturii.

Este o sarcină grea, pe care trebuia și trebuie să și-o asume cineva, iar lumea trăiește cu convingerea

că efortul revine, în primul rând, României și românilor, ca urmare ne-a și fost atribuită, cu caracter

official, în Parlamentul României, de Președintele Comisiei Europene, vorbind despre Viitorul Europei.

În ceea ce ne privește, nu numai că nu refuzăm această sarcină, ci o primim, cu convingerea că

fundamentele Uniunii Europene se cer a fi căutate în acel palier arhetipal, din care s-au desprins culturile

naționale, unitatea ramurilor din coroana umbroasă și revigorantă a unui arbore nu este dată de

suma lor, ci de rădăcina și de trunchiul, din care au apărut și care le susține în continuare. Filosofia

germană operează cu concepte ca: Urvolk, Urheimat, Urmonotheismus, iar Ferdinand de Saussure,

întemeietorul lingvisticii moderne, arată că evidenta înrudire a limbilor noastre conduce, inevitabil, la acel

nucleu, numit etnitism primitiv. Identificându-l, ne regăsim temeiul înrudirii noastre și, implicit,

conștiința unității de neam european. Ștergând amintirea originii noastre comune, timpul a șters și conștiința unității noastre firești. Viața, pornită de la începuturi și trăită pe acest continent, numit și Lumea Veche, a lăsat, însă, prea multe urme, pentru a nu ne recupera, cu certitudine, temeiurile

ontologice ale unității și identității de european. Pe baza a mii și mii de mărturii arheologice, savanta

americană Marjia Gimbutas a localizat vatra băștinașilor Europei la Dunărea de Jos, în spațiul

numit balcano-carpato-pontic. Referitor la modul cum s-ar corela această localizare cu paleogenetica, va trebui să avem în vedere

faptul că, mutate dintr-un spațiu geo-climatic, în altul, genele biologice au mai suferit și mutații, și uneori

chiar metisări, în schimb au fost purtate, aproape nealterate, marile simboluri ale spiritualității noastre

funciare, simboluri care, într-o formă sau alta, au dăinuit până astăzi, așa că, blonzi sau bruneți, mai

scunzi sau mai înalți, vorbind limbi diversificate doar de timp, pe diferite arii geografice, suntem, în mod

natural, membrii uneia și aceleiași națiuni europene, pornită din baștina Europei. A ne recunoaște baștina,

înseamnă a ne recunoaște înrudirea ontologică, de unde și dorința naturală de a ne reface unitatea uitată.

Pentru cunoscători, drumul regăsirii noastre loaiale nu pare nici prea lung, nici prea greu de parcurs,

totul este să se parcurgă, prin cunoaștere, acest drum al unității noastre ontologice. De cunoaștere și iar de

cunoaștere avem nevoie, fiindcă Europa Unită se va înfăptui numai prin voința popoarelor și nici nu poate

fi altfel, dar trebuie să reținem că voința politică a unor popoare, ridicate prin cultura unității noastre,

arată mult mai bine decât voința celor lipsite de informația privind vectorii ontologici ai unității noastre.

Acest fapt a fost reafirmat public chiar de domnul Jean-Claude Juncker, în iulie 2015, la Universitatea din

Priștina, când a spus că “Marele potențial al educației reprezintă o valoroasă sursă de speranță pentru

viitor, fiindcă numai educația ne dă puterea de a modela societatea în care vrem să trăim”

(https://ec.europa.eu/commission/commissioners/2014-2019/navracsics/announcements/political-

priorities-juncker-commission-what-role-education-and-culture_en). Evident, totul depinde de conținutul

acestui învățământ - și fiindcă orice drum începe cu primul pas, dorim să facem acest prim pas cu

argumente la vedere, spre ceea ce trebuie să fie unitatea economică, politică, lingvistică și religioasă a

Europei, spre propășirea și dăinuirea ei.

http://www.formula-as.ro/2006/742/societate-37/o-zi-de-duminica-printre-friulani-7471

http://www.formula-as.ro/2006/742/societate-37/o-zi-de-duminica-printre-friulani-7471

https://ec.europa.eu/commission/commissioners/2014-2019/navracsics/announcements/political-priorities-juncker-commission-what-role-education-and-culture_en

https://ec.europa.eu/commission/commissioners/2014-2019/navracsics/announcements/political-priorities-juncker-commission-what-role-education-and-culture_en

104

În cuprinzătorul său tratat, publicat în anul 1975, regretatul Whitney Smith, fostul director al

Centrului American pentru Drapelele Lumii, a arătat că, sub semnul stindardului cu cap de lup, numit

frecvent Dragon, s-a făcut istoria, din Persia până în Britania, timp de 2500 de ani, dar fără să fi reușit explicarea acestui miracol, deși Vasile Pârvan l-a prezentat ca simbol religios, în prelegerile pe care le-a

susținut la Cambridge, în anul 1926. Din fericire, cercetările din ultimele două decenii au arătat că

Dragonul este întruchiparea hieroglifei care redă numele primordial a lui Dumnezeu, adevăr ce explică pe

deplin venerarea, de care a avut parte în toate epocile, de la Oceanul Atlantic la Marea Chinei. În virtutea

semnificației sale primordiale Simbolul Dragon cu cap de lup a susținut și dezvoltarea spiritualității europene așa cum indică prezența lui în Europa.

La Dunărea de Jos, figurinele cu cap de lup apar în civilizația Vinča, din neoliticul timpuriu, având

aceeași semnificație, pe care o are și astăzi Sfântul Cristofor cu cap de lup, din multe biserici creștine. În

amintirea originii sale valahice, zeul Apollon se mai numește și Lykios, tocmai fiindcă se știa că Leto,

mama lui fusese o femeie-lup, adică volk, consoane care configurează și cuvântul VLAK, vlahii fiind

înscriși în toate Cărțile Sacre ale omenirii, ca sfinți, sau ca eroi civilizatori.

Ca standard, a fost purtat de dacii dunăreni, cu câteva sute de ani înainte de Hristos, așa cu arată

fragmentul ceramic de la Budureasca, aflat la 13km de orașul Mizil din județul Prahova. Cu reprezentări,

nu identice, dar similare, acest stindard a fost purtat de legendarul rege Arthur,

Budureasca Sec. III î.Hr. Regele Arthur Sec.VI d.Hr. Carol cel Mare Sec. VIII d.Hr.

de cavaleria lui Carol cel Mare, dar și de Wilhem I Cuceritorul, în Bătălia de la Hastings. Astăzi,

figurează pe drapelul de stat al Țării Galilor.

Drapel în bătălia de la Hastings, anul 1066 Drapelul de stat al Țării Galilor

De un real ajutor pentru înțelegerea cât mai corectă a etapelor istorice, care au dus la constituirea

spiritualității europene, este mesajul plastic, purtat de Lupoaica de pe Capitoliu. Am arătat, într-un

articol anterior, că Lupa Capitolină are o ținută majestoasă, total atipică pentru o banală alăptare

biologică și pentru că poartă pene pe tot gâtul, pe șira spinării, dar și pe linia omoplaților, ea reprezintă,

de fapt, hieroglifa numită Dragon, chiar dacă are picioare, așa cum picioare are și Dragonul purtat, ca

standard, în bătălia de la Hastings. Prin asemănarea ei cu arcuirea, peste lume, a lui Nut, zeița egipteană a

cerului, am mai arătat că Lupa Capitolină sugerează cerul gemenilor Romulus și Remus, născuți de

fecioara Silvia, de la zeul Marte, iar prin analogie cu imaginea lui Tutmes al III, care, matur fiind,

primește hrană spirituală de la țâța zeiței Isis, n-am ezitat să arăt că Lupa Capitolină a fost turnată în

bronz, pentru a purta, peste veacuri, mărturia directă că cei care au fondat Cetatea Eternă s-au hrănit, de

105

asemenea, cu spiritualitatea atestată la Dunărea de Jos, încă din neoliticul timpuriu, purtând cu ei nu

doar credința religioasă mărturisită direct mărturisită, ci și limba vetrei de la Dunărea de Jos.

În sprijinul acestei concluzii am invocat și dovezi de ordin lingvistic și, cu toate acestea, în locul

unei drepte cumpăniri a argumentelor, cei mai mulți s-au mâniat, numai fiindcă au învățat în școli și în

facultăți că legăturile intime dintre limba latină și limba română trebuie puse pe seama cuceririi Daciei,

fără să se țină cont de faptul că, în Dacia, nu s-au ținut cursuri avansate de limbă latină și că numai roirea

din vatra de baștină putea justifica existența asemănărilor subtile. Neputând accepta ineditul concluziei

demonstrate, au pretins că imaginile din arta egipteană nu pot oferi analogii valide, fiindcă ar fi prea

îndepărtate. Regretabilă obiecție și chiar penibilă, pentru că lucrările de specialitate recunosc influențe

egiptene în arta etruscă. Cu toate acestea, am acceptat obiecția, pentru a căuta analogii chiar în arta

etruscă, fiindcă Lupa Capitolină este artă etruscă, iar imaginile găsite consacră, definitiv, mesajul plastic,

dedus inițial.

Astfel, pentru ideea hrănirii eroilor civilizatori la sânul unei zeități s-a găsit, la Volterra, o oglindă

etruscă, a cărei gravură îl arată pe Hercule matur, hrănindu-se la sânul zeiței Hera.

Hercule și Hera pe fond negru Oglinda de Bolsena 340-330 î.Hr. - pe fond alb

O oglindă etruscă de prin anii 340-330 î.Hr., găsită la Bolsena, păstrează imaginea care arată, cu

mare precizie, că Lupa, care îi hrănește pe adolescenții Romulus și Remus, poartă pene evidente. Pentru

o mai vizualizare mai bună, imaginea fotografiată cu fondul negru a fost redesenată pe fond alb. Scena

este imaginată în Peștera Lupercal. Se constată existența rândurilor de pene și pe Lupercus, iar Lupa,

pentru a sugera cerul, care se sprijină pe doi pilaștri. Asemenea cu Lupa Capitolină, dar puțin anterioară ei, a dăinuit o altă Lupă, deosebit de

sugestivă, pe o stelă funerară din Felsina, azi Bologna. Se remarcă, în primul rând, capul umanizat al

Lupei și un corpus de pene, dispus ca și stindardul dacic, atașat unui corp înalt, pentru a sugera cerul

personajului matur, care tânjește după hrana spirituală a zeității, aflate mai presus de el.

Lupa din Felsina 510-480 î.Hr. Platoul din Vulci 540-510 î.Hr. Detaliu

Pentru aluzia directă, pe care o face la o zeitate imaginată cu profil uman, cu numai două țâțe, ca la

femeia omului, dar denumită, prin hieroglifa lupului acoperit cu rânduri de pene, mai menționăm, aici,

Platoul din Vulci (540-510 î.Hr.).

106

Toate aceste imagini dovedesc că Lupoaica de pe Capitoliu se cere a fi integrată în simbolistica

mult mai extinsă a Dragonului cu cap de lup, care, prin răspândirea sa europeană, ne orientează spre

ceea ce René Guénon numește Tradiția Primordială și, implicit, spre Vatra Sacră a Tradiției

Primordiale. Ea este o certitudine afirmată și de Marjia Gimbutas, dar și de alții, cum ar fi Daniel Ruzo,

pentru ca New York Times, din 1Decembrie 2009, să o prezinte în toată lumea.

Or, Vatra Tradiției Primordiale, ca dat imuabil, reprezintă un criteriu ontologic de unitate a

Patriei Europene și el trebuie promovat și aprofundat, prin toate școlile ei, pentru a dori să înfăptuim, în

mod conștient, Uniunea Europeană.

cercetător George Liviu TELEOACĂ, Bucureşti/ROMÂNIA

*

Stimate domnule Jean-Claude Juncker,

DA, aveți dreptate: Europa Unită se va înfăptui, prin voința popoarelor, și nici nu poate fi altfel

(http://paris-international.blogs.la-croix.com/dans-le-sillage-de-jacques-delors-hollande-valls-et-juncker-

enterrent-leurope-federale/2016/10/08/) - dar trebuie să reținem că voința unor popoare, ridicate prin

cultură, arată mai bine decât voința unor popoare lipsite de informația privind vectorii ontologici ai

unității noastre.

Acești vectori ontologici de unitate europeană există și ei, se află înscriși în simbolurile primordiale

ale spiritualității europene.

Așa, de exemplu, Apollon, fiindcă este și LYKIOS, capul de lup al Sfântului Cristophor, stindardul

avut de cavaleria lui Carol cel Mare (747-814), stindardul de luptă a lui Wilhelm I Cuceritorul, înscris pe

Tapiseria de Bayeux, drapelul de stat al Țării Galilor, Lupa Capitolină și bună parte din arta etruscă etc.

etc. - ne orientează spre ceea ce René Guénon numește Tradiția Primordială - și, implicit, spre Vatra

Sacră a Tradiției Primordiale. Ea este o certitudine reconfirmată și de Marjia Gimbutas, dar și de alții, cum ar fi Daniel Ruzo, pentru ca New York Times, din 1 Decembrie 2009, să o prezinte în toată lumea.

Or, Vatra Tradiției Primordiale, ca dat imuabil, reprezintă un criteriu ontologic de unitate a Patriei

Europene și el trebuie promovat și aprofundat, prin toate școlile ei, pentru a aduce la îndeplinire chemarea

la cultură, care a pornit, după cât se pare, chiar de la Jean Monnet

http://context.reverso.net/traduction/anglais-francais/would+start+with+culture pentru a fi riguros

promovată de Jaques Delors http://www.la-croix.com/Monde/Europe/Europe-lhommage-Francois-

Hollande-Manuel-Valls-Jacques-Delors-2016-10-09-1200794947;

http://www.instesw.ebox.lublin.pl/ed/0/delors.html.en;

Ca unul care cercetez, de mai mult timp, aceste probleme, pot aduce contribuții utile la elaborarea

programelor necesare, pentru definirea, corectă, a identității de european, ca și a fundamentelor menite să

edifice spre dăinuire Europa Unită9.

Cu multe urări de mai bine,

George Liviu TELEOACĂ (0771155070)

***

Jean-Claude JUNKER

9 -Opiniile noastre (n.n.: Redacţia revistei „Contraatac”) coincid, total, cu simbolistica etalată şi analizată, de către autorul atât

de documentatului articol – dar nu pot coincide, în mod desăvârşit, cu ale scrisorii de mai sus, adresată dlui Jean-Claude

Juncker, în ce priveşte „rolul constructiv” al Uniunii Europene, în ce priveşte buna credinţă, a Uniunii Europene, faţă de

naţiunile din ...”viteza a doua”...şi, mai cu seamă, în legătură cu „ataşamentul, respectul şi dragostea” (cu totul subite!) ale

Europei Unite (actuale), faţă de România şi, în genere, faţă de identitatea şi specificul Neamurilor Divine!!!

http://paris-international.blogs.la-croix.com/dans-le-sillage-de-jacques-delors-hollande-valls-et-juncker-enterrent-leurope-federale/2016/10/08/

http://paris-international.blogs.la-croix.com/dans-le-sillage-de-jacques-delors-hollande-valls-et-juncker-enterrent-leurope-federale/2016/10/08/

http://context.reverso.net/traduction/anglais-francais/would+start+with+culture



http://www.instesw.ebox.lublin.pl/ed/0/delors.html.en

107

2-DRAGOBETELE DACIC

Originea cuvântului DRAGOBETE a fost dezbătută de numeroşi etnologi şi filologi, propunându-se

variate explicaţii pentru originea sa.

Nicolae Constantinescu, etnolog al Universităţii din Bucureşti, a afirmat că nu există atestări documentare

ale acestei sărbători, decât în secolul al XIX-lea, „ceea ce nu înseamnă mare lucru, pe scara timpului”.

Profesorul a afirmat că, etimologic, el provine din derivarea cuvântului „drag-dragul” (cu rădăcină slavă),

adăugând că „nu putem şti sigur, pentru că în domeniul etimologiei eşti tot timpul pe nisipuri

mişcătoare”. Lingvistul LAZĂR ŞĂINEANU a propus analogia cu „dragu-bete”, sufixul „-bete” fiind

folosit în zonele din Oltenia, semnificând „adunare, mulţime”. Etnograful Marcel Lutic, de la Muzeul de

Etnologie al Moldovei, a prezentat etimologia acestei sărbători populare, considerând că majoritatea

denumirilor ei provin de la „Aflarea Capului Sfântului Ioan Botezătorul”, sărbătoare religioasă,

celebrată pe 23 februarie, care, în slavă, se numeşte Glavo-Obretenia. Românii au adaptat-o, astfel

apărând sub diverse nume („Vobritenia”, „Rogobete”, „Bragobete”, „Bragovete”) în perioada Evului

Mediu, până când s-a impus în unele zone (sudul şi sud-estul României) ca Dragobete. Această explicaţie

este data şi de "Micul dicţionar academic”, care atestă folosirea cuvântului din anul 1774. „E foarte

posibil ca, la forma actual, să se fi ajuns prin confuzii paronimice, etimologie populară, prin

apropierea compusului slav de cuvinte cunoscute din familia lui drag şi prin reinterpretarea lui ca

nume propriu de persoană; în acest caz, «zeul» s-a născut pornind de la un nume”, a afirmat Rodica

Zafiu, de la România literară. N.A. Constantinescu, în „Dicţionar onomastic românesc”, 1963, tratează

cuvântul „Dragobete” la articolul despre „drag” (cu temă slavă) şi ca substantiv comun, însemnând

„gândăcel de culoare arămie, verde-deschis pe spate, cu puncte albe pe fiecare elitră”, cunoscută şi sub

numele de „târtăriţă” sau „repede” - "Cicindela campeatris" . În „Dicţionarul etimologic al limbii

române”, Al. Ciorănescu propune ca etimon, cu rezerve, cuvântul sârb „drugobrat”, ce se traduce prin

„cumnat”.

Alte teorii, expuse de Martin Lutic, consideră provenienţa numelui de la cuvintele, din slava veche,

„dragu” şi „biti”, care s-ar traduce prin „a fi drag” sau de la cuvintele dacice „trago” - ţap şi „pede” -

picioare, acestea transformându-se, în timp, în drago, respectiv bete: „În paranteză fie spus, credem că

dacii au avut o divinitate, celebrată în această perioadă a anului - divinitate al cărei nume nu ni s-a

păstrat, după cum multe alte nume ale divinităţilor dacice nu ne mai sunt cunoscute”.

*

…Noi avem în vedere, în primul rând, că Sărbătoarea Dragobetelui are loc în Februarie (24 Februarie)-

„FĂURAR”10

– şi că supra-numele acestei luni, de importanţă fundamentală în Demiurgie, este „LUNA

LUPILOR” (LUPUL DACIC-ZALMOXE): se pare că Zeitatea Facerii-„Făuririi” (Zeitatea

Demiurgică a Noului Ciclu Fiinţial Anual!) este o ipostază (din infinitele ipostaze!) a Lui ZALMOXIS.

Cel pe care, în Era/Zodia PEŞTILOR11

, Îl numim HRISTOS IISUS. Şi Naşterea Lui HRISTOS este, se

10 - FEBRUARIE, ''Făurar'' sau ''luna lupilor'' - era considerată a fi o lună deosebit de nemiloasă, venind cu geruri şi viscole

mari. În tradiţia popular, se spune că în februarie 2 săptămâni îngheaţă tot, iar în următoarele 2 se dezgheaţă. Denumirea populară

''Făurar'' sugera începutul pregătirilor pentru muncile agricole şi nu numai, ce aveau să înceapă, din luna următoare. 11 - Din ce în ce mai mulţi istorici şi astronomi ajung la concluzia că Iisus nu s-a născut în ziua de 25 decembrie şi nici măcar în

apropierea ei. Aceştia au analizat informaţiile din scrierile creştine şi din alte înregistrări istorice, precum şi înregistrările

astronomilor din perioada respectivă, pentru a identifica momentul apariţiei unui corp ceresc care ar putea fi steaua ce i-a călăuzit

pe magi spre locul unde Isus s-a născut. În decembrie, păstorii nu stăteau afară ca să-şi păzească turmele, în frigul de pe câmpiile

Betleemului şi nici un eveniment astronomic nu a putut fi asociat cu o stea magică, care să fi avut un impact atât de mare, asupra

celor trei magi. Sărbătoarea naşterii Domnului a fost aleasă de biserică, ca fiind 25 decembrie, de-abia din secolul 3, peste o

sărbătoare păgână romană, Saturnaliile, şi pentru a face ca aceasta din urmă să-şi piardă din importanţă şi să fie dată uitării.

108

pare, expresia conjuncţiei dintre „FĂURIREA NOII LUMI” (Jupiter-Uranus) şi „IUBIREA

DEMIURGICĂ” (Venus-Saturn).

La rădăcina Demiurgiei Cosmico-Naturale stă, deci, IUBIREA: o ştim încă de la genialul grec,

HESIOD: „EROS, cel apărut ÎNAINTE DE TOŢI ZEII”...

De aceea, în mod sigur, această sărbătoare aparţine zonei traco-greceşti, pentru că, în zona asiatică, nu

există nicio religie care să-şi întemeieze existenţa, EXCLUSIV, pe IUBIRE – iar în zona tracică,

pentru a sublinia această Temelie Necesară a Lumii-Cosmos, pătrunde (şi-şi fixează PATRIA DE

DUH!) creştinismul, aproape suprapunându-se peste zalmoxianism. Aceasta s-ar constitui în dovada

peremptorie că HRISTOS este doar ipostaza necesară (pentru un nou ciclu fiinţial al Lumii „Căzute”-

Fracturat Temporale – „înainte de HRISTOS-după HRISTOS”) a Lui ZALMOXIS. Şi, deci, Victoria

IUBIRII DEMIURGICE!

Forţa creatoare începe să-şi „umfle” (potenţeze proiectiv, invizibil!) puterile facerii, ÎN FĂURAR -

pentru a şi le desăvârşi, întru „germinare” VIZIBILĂ, ÎN MARTIE-GERMANAR12

...!

...Concluzia noastră, provizorie şi revizuibilă (nota mea: A. Botez): DRAGOBETELE este şi o ipostază

a Zeului PAN, al greco-tracilor (Zeu al Naturii Renăscute) - dar are şi caracteristici ale lui

DIONYSOS, Zeul (TRAC!) al Vinului Vieţii Veşnice şi al RENAŞTERII PRIN IUBIRE…care

Dionysos, însă, nu este decât o ipostază duală (DISTRUGERE / RE-CREAŢIE, prin

IPOSTAZIEREA LICANTROPICĂ13

, dedusă la Dionysos!) a Lui ZALMOXIS!!! Dionysos îi

sintetizează, mistic şi funcţional, pe Apollo şi pe Artemis!

...Să nu uităm că numele celui ce-l “ura înverşunat” pe Dionysos (de fapt, se identifica personal cu

Dionysos!) este LICURG-CEL-RĂSTIGNIT14

…REGE AL TRACIEI…iar numele lui înseamnă

LUP-LUMINĂ15!!! (prof. dr. Adrian Botez) ***

Perioada de timp posibilă, pentru naşterea lui Iisus, se plasează între anii 7-5 î.e.n. (conform concordanţei cu recensământul

organizat în Iudeea şi cu moartea împăratului Irod, evenimente istorice bine datate şi amintite în scrierile religioase) şi, ca

anotimp, este mult mai probabil să fi fost primăvara. Nu trebuie să uităm că IISUS A VENIT ODATĂ CU ERA

PEŞTILOR, respectiv cu o configuraţie planetară foarte rară, care s-a format în zodia cu acelaşi nume. Aceasta restrânge

căutarea la un singur an, şi anume anul 7 î.e.n.(înainte de anul 1, considerat ca fiind anul de naştere al lui Iisus), când au avut loc

TREI CONJUNCŢII REPETATE ÎNTRE JUPITER ŞI SATURN. Aceştia sunt TITANII SISTEMULUI NOSTRU

SOLAR ŞI AU FOST CONSIDERAŢI SIMBOLURILE ASTRALE PENTRU TATĂL ŞI FIUL CERESC. Cele trei

conjuncţii Jupiter-Saturn au avut loc în zodia Peşti, combinaţie posibilă odată la ...900 de ani.

Mergând mai departe pe firul deducţiilor astrologice, momentul cel mai semnificativ pentru naşterea Mântuitorului este cel al

Lunii Noi din Peşti. În general, Luna Nouă semnifică începuturile şi este un moment magic, când viitorul se făureşte în creuzetul

timpului - şi ea are loc atunci când Soarele, principiul universal masculin, se uneşte cu Luna, principiul universal feminin.

Momentul Lunii Noi în Peşti, în anul 7 î.e.n, a picat în 1 martie, o zi de Duminică. În dimineaţa acelei zile, cineva care stătea în

Betleem, cu faţa la răsărit, avea posibilitatea să vadă sus, în înaltul cerului, o stea strălucitoare, de culoarea safirului, steaua Vega,

din constelaţia Balanţei, semnul echilibrului şi al iubirii aproapelui.

Cei născuşi sub influenţa acestei stele sunt firi armonioase, iubitoare de natură, iar kabbaliştii o asociau cu arcana majoră

„ÎMPĂRATUL”. Dacă voi adăuga că la babilonieni, Vega era numită „MESAGERUL LUMINII”, iar la asirieni

„JUDECĂTORUL DIN CERURI” şi că era cea mai strălucitoare stea de pe cerul nordic, semnificaţiile magice ale naşterii

Domnului Isus sunt şi mai evidente. În dimineaţa zilei de 1 martie, anul -7, această stea era sus, pe cer, iar la răsărit SE FORMA

O CONJUNCŢIE LUNĂ-SOARE ÎN PEŞTI. Tot în aceeaşi zodie, de o parte şi de alta a Lunii Noi, se aflau încă 4 planete:

JUPITER ŞI URANUS, ÎN CONJUNCŢIE, ŞI SATURN ŞI VENUS. O asemenea combinaţie se poate realiza LA

MILIARDE DE ANI, practic o singură dată în existenţa unei planete. 12 -MARTIE mai este denumit şi ''Germanar'' (''Încolţitorul''), natura începând să prindă viaţă şi culoare… 13 -LICANTROPIE - se referă la boala (?!) în timpul căreia subiectul se crede (?!) lup , se percepe ca atare şi acţionează în

consecinţă . 14 - LICURG - REGE AL TRACIEI. Mitul său este legat de cel al lui Dionysos, toate versiunile pe care le cunoaştem

prezentându-l drept duşmanul înverşunat al zeului. Aceste versiuni coincid, arătînd că, o dată ajuns în Tracia, Dionysos a fost

primit cu ostilitate de Licurg: regele nu l-a lăsat să meargă mai departe, l-a obligat să caute adăpost la zeii mării, a prins şi a

închis bacantele şi satirii care făceau parte din cortegiul său şi a contestat natura divină a lui Dionysos. Pierzându-şi minţile din

voinţa zeului, Licurg l-a luat pe fiul său Drias drept un butuc de viţă-de-vie şi l-a lovit cu o secure, omorându-l, însă şi-a revenit

imediat după aceea. Pământul său a devenit sterp, iar oracolul a prorocit că va rodi iar numai dacă Licurg avea să fie sfâşiat.

Supuşii săi l-au dus atunci pe muntele Pangeu, unde l-au legat de patru cai care, mânaţi în direcţii diferite, i-au rupt trupul în

bucăţi.

În versiunea lui Hyginus, Dionysos, adult, este alungat de Licurg, care îi pune la îndoială natura divină. Regele, beat, încearcă

apoi să-şi siluiască mama; când se trezeşte, ruşinat, hotărăşte să smulgă toţi butucii de viţă-de-vie pe care îi întâlneşte în cale,

109

VIII-MEDITAŢII ASUPRA

UNOR CĂRŢI ŞI ASUPRA UNOR OAMENI – -recenzii, analize-

RENTABILĂ E, TOTUŞI, POEZIA… *

Ioan Evu realizează în volumul de versuri Înger de rezervă, apărut în anul 2016 la Editura Paralela

45, o scurtă panoramă a creației sale la sfârşit de epocă. Poet ancorat în zona poeziei cu mesaj, cu ritm

interior şi rimă, cu muzicalitate şi ţipăt, ajuns la maturitate, are concluzii finale despre viaţă şi artă.

pentru ca astfel de lucruri să nu se mai întâmple, însă Dionysos îl pedepseşte ucigându-i soţia şi fiii şi abandonându-l apoi în

munţii Rodopi, pradă fiarelor.

În povestirea lui Nonnos din Panopolis, Licurg este cât pe ce să fie sugrumat de o bacantă, Ambrosia, prefăcută într-un butuc de

viţă-de-vie care se încolăceşte în jurul lui, însă este salvat de Hera, care o îndepărtează pe bacantă cu sabia lui Ares. Episodul ce o

are ca protagonistă pe Ambrosia este reprezentat frecvent în arta figurativă.

În sfârşit, încercând să dea un caracter raţional legendei, Diodor din Sicilia povesteşte că Licurg era regele Traciei şi că a încheiat

un tratat de alianţă cu Dionysos, care voia să treacă, cu armata sa, din Asia în Europa, traversând ţinutul regelui. Când armata lui

Dionysos a ajuns, însă, în Tracia, Licurg a plănuit să-l atace şi chiar să-l ucidă pe zeu; prevenit de Charops, acesta l-a atacat pe

Licurg, l-a prins, l-a torturat ŞI, ÎN CELE DIN URMĂ, L-A RĂSTIGNIT (în registru simbolic: s-a identificat cu El!). 15 - DRAGONUL CU CAP DE LUP ŞI CORP DE ŞARPE sintetizează, în sine însuşi, întregul simbolism zamolxian, întrucât

atât lupul, cât şi şarpele, sunt simboluri ale Principiului-Zamolxe, care, manifestându-se în cadru ciclului, se „descompune” în

energiile creatoare, masculin şi feminin, zeul şi zeiţa, Apollo şi Artemis, desemnaţi prin şerpii Caduceului Hermetic, ce tind să

se reunească în vârful său, în ceea ce filozofii medievali numeau AOR sau realizarea deplină a Marii Opere Alchimice.

Din legendele antichităţii, aflăm că Apollo/ Zamolxe se mai numea şi Lykos, ceea ce se traduce prin LUP - iar, printr-o

asimilare fonetică, deloc întâmplătoare, Lykos devine Lyke, ceea ce în greacă înseamnă LUMINĂ. Nu întâmplător insula

sfântă a lui Apollo de numea Leuke (Albă , Luminoasă), echivalentă fiind cu Avalonul celtic şi cu Insula Fericiţilor, din

mitologia greacă. Prin urmare, Apollo/Zamolxe este Marele Lup Luminos. În plan material el este Soarele, Cerul cel care dă

lumina atât de necesară vieţii; Interesant este faptul că lumina albă cuprinde în sine cele şapte culori ale spectrului vizibil, după

cum Principiul cuprinde în sine toate formele manifestării! În plan spiritual, el este „lumina” iniţierii, dobândită prin cunoaşterea

adevărurilor transcedentale!

Pe de altă parte, numele Daoi, sub care erau cunoscuţi dacii în antichitate, devine în dialectul traco-frigian DAOS, care, în

tălmăcire, înseamnă LUP. Prin urmare, dacii se identifică cu LUPUL, animal totemic desemnându-l pe Marele

Zamolxe/Apollo. Mai mult , printr-o altă asimilare lingvistică, atât DAOS, cât şi DAOI, se reduc la epitetul DIOI, nume ce-l

dădeau grecii, pelasgilor, locuitorii din nordul Dunării de Jos, din Dacia străveche, pe care îi considerau „ cei mai vechi oameni

de pe pământ”, deci OAMENI PRIMORDIALI!

Prin urmare, concluzia care se impune de la sine, urmând datele expuse, este că DACII SE CONSIDERAU FII MARELUI

LUP LUMINOS – ZAMOLXE/APOLLO.

110

Atmosfera dominantă este de aceea a epuizării resurselor personale şi a resurselor lumii. E nevoie de

încă un înger pentru a ne apăra de neant. Îngerul păzitor e depăşit, a căzut în genunchi împreună cu

poemul. Temele poeziei sale rămân aceleaşi: iubirea, natura, singurătatea, paradoxul lumii moderne,

stranietatea. Dumnezeu este invocat cu pasiune, este invitat la un cântec discret şi melancolic.

Volumul este alcătuit din două părţi, aparent cu teme distincte, dar unitar prin compoziţie.

1. Înger de rezervă;

2. Calendar fără duminici (Exerciţii de uitare).

Materia volumului devoalează un poet care îşi caută un loc în marele joc secret: Poemul în care voi

muri! Despre ce tace poemul…

Idei şi teme profunde se desfăşoară în faţa cititorului: văzduh şi cuvinte, lacrima verticală, poezie şi

pâine, gongul spart, decor părăsit, poem căzut în genunchi, calendar fără duminici, poem frânt, spre ţara

nevermore… Este o realitatea crudă acceptată de poet, o realitate care-l erodează. Fără iubire timpul a

ieşit din sărbătoare, Dumnezeu a părăsit lumea, un pustiu fără de ieşire, o lume fără duminici. Sinceritatea

poetului este evidentă, poezia suferă, întreg universul poetic se arcuieşte, energiile s-au topit…

Despre toate acestea poemul tău

ar fi putut să tacă dar uite

cum te ia târfa de viaţă la întrebări

într-o dimineaţă oarecare

când descoperi în oglindă

un chip ostenit amintind vag de tine (Neutrino, p. 7).

Din poeme descoperim o tablă a fericirii care se dizolvă, o fericire scurtă şi paradoxală, greu de prins

în cadru, o fericire spartă la poalele muntelui. Chiar şi credinţa şi-a epuizat dimensiunile, individul s-a

topit în lungul şir al celor care merg pe jos prin istorie:

erai în tine în acelaşi timp şi înafara ta

un ce indefinibil prăbuşit

în hăul dintre larvă şi nimfă

întemniţat în carcasa oaselor tale cărunte

şi liber totdeodată ca un nenăscut

levitând deasupra imensului

ocean amniotic

în aşteptarea celuilalt mileniu (Neutrino, p. 10).

Speranţa se iveşte din miracolul poeziei care face lumea frumoasă, fericirea devine posibilă doar prin

valenţele artei care armonizează omul cu universul. Un ritual secret, înţeles de poet şi redat ca un imn, o

religie a suferinței:

Şi-n viforul acest neiertător

mai lasă-mi totuşi dreapta care scrie

iar de va fi într-un poem să mor

fă-mi Doamne învierea poezie! (Poemul în care voi muri, p. 12).

Pasiunea poetului izbucneşte dincolo de peisajul imediat, el cunoaşte drumul spre aspre lumini.

Un poem paradigmă pentru cititor, un Dumnezeu care îşi arată luminile eterne, care a trasat regula

simplă, de bază, o temă dominantă a volumului:

În ziua a şaptea ostenit fiind

Tatăl Ceresc a aţipit

preţ de-o secundă cât o mie de ani.

S-a deşteptat din somn

şi a semnat cel mai frumos poem

care s-a scris vreodată.

Acel poem avea un singur vers:

Lumină.

Şi s-a făcut deodată

deşi soarele era de mult pe cer

exact acolo unde El îl aşezase (A şaptea zi, p 13).

În spatele tristeţii, a angoasei există un optimism bine temperat. Sunt metafore, viziuni, dorinţe,

cântec, puls în venele timpului. Duminica de început se întâlnește cu sărbătoarea de final în plină lumină!

Sufletul este un curcubeu troienit, un ochi lucid deschis în zare, fericire abstractă, cuvinte de oţel care

pot răzbuna poetul, fructul tainei neîncepute, o lume în care își duc veacul traficanții de îngeri, oglinzi

mincinoase, amurg împresurat de zei, o clipă care ar putea dăinui o veşnicie, niciodată adio…

Poetul face un salt peste timp, poezia este singura posibilitate rentabilă într-o lume „fardată cu

monezi”:

Rentabilă e totuşi poezia. Cum ai dormi cu tâmpla

111

pe-o lamă de cuţit

ca un bătrân canar

îndrăgostit de colivia

în care de un secol

văzduhul a murit.

Rentabilă e totuşi poezia.

(Poezie şi pâine, p. 29).

Poetul precum gladiatorul, cu tâmpla pe o lamă de cuțit! Sentimentul împărtăşirii cu cei apropiaţi este copleşitor, un cântec profund şi eliberator se iveşte în

zicerile lui Ioan Evu, o puritate nădăjduită, o salvare care se coboară din cuvinte, astfel ele au puterea care

schimbă timpurile, schimbă fiinţa:

Femeie ia copilul meu

curat ca roua pe morminte

să-l auzim pe Dumnezeu

cum se pogoară în cuvinte (Bocet, p. 37).

Sunt poeme atinse de aripa îngerului, poetul prinde muzica universului, ritmul acela unic din care se

nasc miracole. El rămâne fidel acelei poezii care vine de departe, din marile tragedii, din marile epopei,

din mituri neepuizate, din istorii care au marcat oameni şi anotimpuri. Lecturile din marile cărţi ale

istoriei, tumultul care a schimbat colectivităţi, tensiuni care au purificat fiinţa, toate pulsează în acest

volum, Ioan Evu se depărtează de experimentele facile, de focurile de artificii. Îşi asumă, pe lângă

sinceritate, responsabilitatea de a spune adevărul acela care doare. A scris despre cărţile multor poeţi, a

făcut-o cu empatie, cu bucurie, convins că este un slujitor umil al poeziei române. Lecturile i-au marcat

viziunea.

A doua parte a volumului, aşa cum o mărturiseşte, este un exerciţiu de uitare, o depărtare de iubirea

reală şi iluzorie simultan și sinergic, de motorul care a pus în mişcare întreaga scenă pe care se desfăşoară

poezia cu toate miracolele ei. Sunt iubiri care se devoră reciproc, o femeie străină plânge în oglindă, o

mişcare între real şi iluzoriu, femeia care iubeşte – rana care vindecă bărbatul de eternitate, un veac de

singurătate în aşteptarea ei, prinsă în cântecul bărbatului rănit de singurătate, bolnav de moarte sub ploaia

ostilă. Timpul fără iubire trebuie ucis… Un poem fără sfârşit, un poem pentru un regat, strigă poetul

îndrăgostit, ieşit afară din anotimp şi din cântec. „Dar vine iar dimineaţa de luni/ şi viaţa trece rânjind mai

departe/ cu sau fără sentimente cu sau fără noi (Totuşi viaţa, p. 54).

Bărbatul se joacă în plină singurătate cu imagini vechi, cu iubiri topite, cu doruri care nu vor mai

veni. Este un joc asumat, o perioadă brutal dispărută, o eternitate fără de ieşire.

Numai poetul a şoptit pentru sine:

aceea nu era o femeie

ci însăşi tandreţea.

Şi chiar în clipa următoare

s-a prefăcut într-un mesteacăn.

Însă nimeni n-a observat

schimbarea nici măcar el poetul mesteacăn

(Poetul mesteacăn, p. 60).

O nouă călătorie se arată, spre o ţară unică, nicicând visată, nicicând închipuită, un drum fără

întoarcere, ieşirea prin locul de scăpare a istoriei:

În noaptea asta voi pleca

spre nicăieri spre undeva

nu mai fi tristă doamna mea

ai grijă să nu uit ceva (Spre ţara nevermore, p. 67).

Dincolo de stările inevitabile care macină fiinţa, Ioan Evu rămâne acelaşi poet pasionat, adept al

poeziei care cântă în ninsoare, al poemului care poate deschide uşi, un poet special, remarcat de critica

literară ca un scriitor original, preocupat de valoarea poeziei sale, iubitor de poeţi singuri şi speciali şi

care ştie să pună mesajul în gura poemului, depășindu-și limitele și dezamăgirea.

Constantin Stancu, Haţeg, sept. 2016

* Ioan Evu, Înger de rezervă, Editura Paralela 45, 2016. (Colecţia Biblioteca românească – poezie)

Sept, 2016

***

IONUŢ CARAGEA: POEMUL MEU DE AZI (UN POEM PE CARE-L VA CITI ULTIMUL

OM DE PE PĂMÂNT)

De remarcat la Ionuţ Caragea consistenţa proiectului. Cărţile sale au o viziune unitară, el rămâne fidel

proiectului în care, iată, crede. Spre deosebire de poeţii mai tineri şi în plin salt peste acest timp ondulat,

112

Ionuţ Caragea consideră poezia ca fiind modul de comunicare, către cititor, a unor valori bine stabilizate,

acceptate de gândirea modernă profundă. Experienţele proprii se topesc în viziunea pe care şi-o asumă.

Cartea Mesaj către ultimul om de pe Pământ*, versuri, este o carte de referinţă în creaţia sa, una care se

preface în ţipăt în faţa disoluţiei lumilor. Poezia nu mai este joc, este un mesaj coerent, cu ţintă precisă. El

reduce limitele posibile la un singur om, ultimul care ar mai putea exista. Presiunea spirituală care se

exercită asupra poetului se transformă în poeme dense, bine conturate şi care se susţin prin mesaj, trăire,

limbaj, viziune. Reducerea limitelor este condiţia naşterii poemului, din scriptul conturat.

Ionuţ Caragea glisează, dinspre lumea vizibilă, în căutarea lumii profunde, metaforele sunt doar

trepte, comparaţiile doar semne, trimiterile riguroase descoperă o lume mai puţin vizibilă ochiului

obişnuit, dar vizibilă pentru iniţiat. Maria-Ana Tupan, în prefaţa volumului de versuri, explică pe larg

argumentele acestui gen de poezie, face agere trimiteri la cărţile de filozofie şi la viziunea unor mari

gânditori, asupra societăţii. Poetul apelează şi la valorile creştine solide, pentru a-şi duce mesajul la bun

sfârşit. Este bine familiarizat cu mişcările care se petrec în istorie şi, din această dinamică, se naşte

poemul, mesaj al unei ordini transcendente.

Există în poemele acestea multă rigoare, poezia nu asimilează regulile stricte, dar în acest caz,

ordinea ideilor are ca efect crearea mesajului. Căderea omului se poate transforma în energie pozitivă în

economia întregului univers, nimic nu se pierde, nimic nu se câştigă, ultimul şi penultimul om au

capacitatea de a prinde gravitaţiile.

Poetul abordează frontal dilema vremurilor, concretul are multe capcane, suferinţa modelează

gândurile, poemul trăieşte cu brio fiecare zi. Iluziile, umbrele, visele, întunericul viu, amintirile, poezia cu

cifru, întrebările care picură pe faţa timpului, Dumnezeul cel activ în planurile istoriei, iubirea densă,

cartea vieţii, toate converg spre justificarea singurătăţii. Omul este singur cu sinele său, omul este singur

în univers, omul este singurul care este conştient de lacrimile lui Dumnezeu. Singurătatea se sparge prin

poezie, ritual şi cale.

În discursul său de mesager, Ionuţ Caragea caută şi găseşte formulele exacte ale poeziei cu mesaj:

„chiar şi în mlaştinile cărnii/ sufletul mirosea a floare de lotus”. Temele, ideile sale dense mişcă poemele:

sunt fluturi cu aripi de cuvinte, timpul se va sparge în mii de cioburi, există un templu al singurătăţii

pentru fiecare, sufletele se leagănă pe o pânză de păianjen, poezia este aurul negru din candela inimii,

există un spectacol interzis muritorilor…

Cultura şi mesajele permanente ale celor care au scris despre lume formează baza existenţei: „citeşte

o carte, zece cărţi, o sută de cărţi/ întoarce-te la cartea care ţi-a plăcut cel mai mult/ şi vei avea senzaţia că

n-ai fost plecat niciodată dintre coperţile ei” (Spectacol interzis muritorilor, p. 66).

Esenţa mesajului către ultimul om de pe Pământ se cristalizează în relaţia dintre penultimul şi ultimul

om: nemurirea! Poetul explică şi se explică, este personaj:

dar dacă eu sunt şi ultimul

şi penultimul om de pe Pământ

iar pace veşnică nu va fi până când

unul dintre noi nu-l va convinge

pe celălalt că există

sau că nu există

nemurire?

(Mesaj către ultimul om de pe Pământ, p. 26)

Rod al lecturilor profunde din literatura, sociologia, teologia şi istoria lumii, poemele sunt străbătute

de personaje interesante, de revolte şi reforme, sunt modelate de legile valabile ale universului, cu nuanţe

carteziene, cu multe iluminări. Înţelegându-şi rolul, poetul acceptă şi pune în evidenţă revelaţiile

personale.

Drama şi bucuria omului sunt căutările prin câmpiile cunoaşterii, omul poate reflecta măreţia unui

univers bine articulat:

ne căutăm adesea

în locurile din care am plecat

suntem ecourile care îşi caută gura

născătoare de murmur şi strigăt

şi sufletele care îşi caută

tainica încăpere a inimii

din care au peregrinat

spre alte temple mai mult

sau mai puţin sfinte

(Ne căutăm, p. 62).

113

Ionuţ Caragea foloseşte grafia modernă, cuvintele se leagă, punctuaţia este utilizată ocazional, el

caută semnificantul, lucrul care poate transmite ceva important. Poemele au titluri expresive, menite să

atenţioneze cititorul, versurile nu au gratuitatea experienţei artistice, discursul este frust, coerent, traversat

de metafore sau stări lirice. El creează greutatea poemului pe o pânză ideatică menită să comunice

singurătatea în ţipăt.

Volumul de versuri transmite în anexe date pertinente despre autor, opera sa este pusă în valoare de

cele câteva texte de critică literară care subliniază originalitatea şi seriozitatea acestuia. Poetul s-a născut

pe Google, el nu-şi neagă avatarurile vremurilor, absenţa a ceea ce suntem, patria la care se întoarce, cerul

fără scări, umbra lucidă. Autor de aforisme, el demonstrează că poate exprima esenţele în puţine cuvinte,

că poate ajunge la carnea ideii. A susţinut cronici literare, sensibil la cărţile oferite de vremurile pe care le

trăieşte, a apărut în antologii etc. Acceptându-şi condiţia limitată în timp de un destin dedicat, el explică

lumii valul de poeţi din care face parte: Literatura virtuală şi curentul Generaţiei Google.

Evadarea din manuscrise se face prin tehnica umbrei, virtualul care macină realul.

„Poet tragic în esenţă, desfăşurând pe paginile de până acum scenarii originale, atacând teme mari

(dragostea, moartea, patria ca locuire, neantul, abisul fiinţial), Ionuţ Caragea îşi pune în fiecare text

pecetea originalităţii şi, inventiv, nonconformist, se autointitulează generatorul unui nou curent literar:

Curentul Generaţiei Google” (Daniel Corbu, în revista „Mişcarea literară”, 2015, p. 144).

Prof. Univ. Dr. Ştefan Borbely nota în revista „Convorbiri literare” în anul 2014 că: „Voinţa de a fi

poet şi de a scrie poezie dobândeşte, astfel, la Ionuţ Caragea, un înţeles soteriologic” (p. 141).

Poetul mărturiseşte: „iar mie nu-mi rămâne decât să scriu/ poezia mea este o lungă contemplaţie/ în

faţa ferestrei deschise spre neant” (Lungă contemplaţie în faţa ferestrei deschise spre neant, p. 72).

Constantin Stancu

Martie 2017

*Ionuţ Caragea, Mesaj către ultimul om de pe Pământ, versuri, Iaşi: Editura FIDES, 2017

***

VIAȚA DE LA CAPĂT

De ce condamnat? Radu Igna îşi pune în cuvinte trăirile legate de prezenţa omului în două epoci în

România, povestea valului de oameni care se nasc şi mor, condamnaţi de societatea în care trăiesc. Deşi

personajele cărţii par a se mişca liber, ele sunt de fapt condamnate. Au sentinţa dată de epoca lor. Dacă

nu te integrezi în mişcarea epocii, fie comuniste, fie aşa-zis democratice, eşti condamnat, împins să

trăieşti la margine de lume şi să priveşti trenul care trece, să faci semne şi să crezi că ţi-ai făcut datoria. E

doar iluzia vieţii… Oamenilor nu le pasă de oameni, dacă se pot folosi de tine, e bine, dacă nu, planează

condamnarea. Nu ai dreptul să priveşti viaţa din interiorul ei, să o trăieşti, ai dreptul să faci doar ceea ce

ţi se cere şi, tu, să fii spectator.

În modul acesta abordează evenimentele Radu Igna în romanul Condamnat* apărut iniţial la Editura

de Vest – Timişoara, 2007, un roman care, însă, a început mult mai demult pentru autor, o scriere care l-

a apăsat într-un fel. Ediţia a doua, revizuită, a fost publicată la Râmnicu Sărat: Editura Rafet, 2016, în

Colecţia de Proză, chiar primul număr, deschizând o serie de romane care vor apărea la această editură.

Sunt modificări semnificative în cea de a doua ediţie, autorul eliminând unele capitole, modelând altele

pentru a da mai mult dinamism acţiunii.

Este ieşirea din scenă a unui om, eliberarea.

Un text semnificativ la finalul romanului: „Ieţi în curte. Soarele coborâse până pe creasta dealului

spre apus. E vremea, îşi spuse, să încheie încă o zi, mai e un ceas până la telejurnalul de seară. A

cumpărat ginerele televizor. L-a instalat în casa părintească. Lumea asta nouă nu ne iartă. Ne cere să o

trăim” (p. 174).

Există în carte o aparenţă a relaţiilor dintre generaţii, de parcă unii ar putea învăţa de la alţii şi ar

continua istoria vremii, dar este aici o eroare, mediul închis nu lasă loc de ieşire Ovidiu Drumaru nu

preia nimic de la Romulus Deleanu, doar condamnarea...

Izolarea personajelor la un canton lângă o cale ferată, la marginea pădurii, în locuinţe abia schiţate, la

limita umană, dar eliberate de presiunea societăţii care macină oamenii, preferând o viaţă spirituală

114

profundă, în paradisul cărţilor, al amintirilor, la fărâmele de viaţă oferite zilnic omului, la eliberarea prin

scris, de parcă dincolo de zidurile locuinţei există lumea nevăzută care te primeşte.

Stropi de viaţă, în mod simbolic, sărbătoarea personajelor care par a duce în ele povara unui mesaj, îşi

duc destinul cu răbdare, privesc viaţa lor ca pe un spectacol.

Autoizolarea personajelor este una divină, provenind dintr-un model al scribilor neînţeleşi, dar având

misiunea de a duce mesajul mai departe, apoi fuga de lume, dar trăind în lume până la limita posibilului,

în aşa fel încât să nu fie înăbuşită mlădiţa de viaţă care apare la lumină.

Deleanu a trebuit să treacă prin istoria tulbure a comunismului, Drumaru trăieşte efectele, valul de

oameni merge mai departe, dar cei doi, deşi în vremuri diferite sunt apăsaţi de hotărârea de condamnare,

care este una simplă: nu avem nevoie de voi aici, dacă nu ne putem folosi de voi, nu sunteţi din lume,

numai în măsura în care ne putem folosi de voi, aţi avea importanţă ca oameni.

În paralel, autorul prezintă şi alte personaje care fac parte din peisajul istoriei, pentru fundal, ca Petre

Merescu, care ştiu să profite de pe urma sistemului social, nu au complexe morale, spirituale, sunt aici şi

au dreptul să pună mâna pe ce este mai bun.

Ei fac diferenţa, profită de pe urma sistemului, dar acest lucru apare şi în finalul cărţii, când autorul,

prin ochii personajelor îi vede pe noii democraţi care au răpus comunismul profitând din plin de sistem.

Partidele din care fac parte sunt istorice, dar ei au dreptul să profite de istorie. Ei sfidează istoria şi se

ratează ca oameni, nu au nici şansa unei vieţi de lup singuratic, par a nu plăti niciodată preţul, dar, de

fapt, s-au ratat ca oameni.

Interesant dialogul dintre Romulus Deleanu şi Ovidiu Drumaru pe tema cărţilor, cu referire la

„stropi”, picături de viaţă prinse în cuvinte, fărâmituri de la masa istoriei pentru eroii care se retrag din

istorie.

Fiecare zi este un miracol, răbdarea biruie nedreptatea: „În cel de al șaselea an, în plină lună august, zi

de sâmbătă, îi cerură să-și radă barba, să facă chiar baie, să-și primească uniforma de ceferist, fiindcă alte

haine nu avea, pentru a se prezenta acolo, afară, în fața cetățenilor onorabili în ținută corectă. A ieșit pe

porțile penitenciarului cu o sută de lei în buzunar” (p.68).Ritmul în care trăiesc personajele este unul

lent, viaţa lor este „filmată” de autor cu încetinitorul, sugerând ieşirea din istorie, elementele care o

compun sunt tradiţionale, însoţite de icoanele cu sfinţi care veghează în planul doi la pacea din această

lume, anonimi, dar necesari, ca sugestie. La sat lumea trăieşte simplu, viaţa de familie este dusă la limita

trăirilor biologice, aproape ratarea familiei. Victoria, soţia, este desenată de autor ca prototip al femeii

care suferă lângă familie, care luptă pentru familie, preocupată de viaţa zilnică, fără viaţă spirituală

bogată, dar luptătoare.

Autorul are meritul de a nu fi intrat în acea ideologie ieftină de a condamna trecutul sau prezentul, de a

da opţiuni spectaculoase pentru cititor, ci urmează firul - istoria valului de oameni pe acest pământ

numit România. Radu Igna e lucid în ceea ce scrie, parte din povestire face parte din viaţa sa. Sunt clipe,

sunt relaţii pe care le-a trăit şi le-a descris în carte pentru a se elibera de condamnarea pe care a trăit-o.

Având vârsta personajelor cărţii, aproape, paradoxal, cele două personaje par a fi unul, de fapt

dedublarea fiinţei pe care a trăit-o generaţia de oameni apăsaţi de comunism şi apoi apăsaţi de

schimbarea imposibilă spiritual, pe care au trăit-o mai apoi. Din această perspectivă, condamnarea pare a

fi dublă pentru personajele cărţii şi nu numai… Cititorul atent va înţelege, nu este nimic gratuit şi

spectaculos în carte, totul este profund. Igna scrie simplu, da nu simplist, stă pe rădăcinile romanului

serios, care îi dau putere. Sunt în carte multe simboluri implicite, nu explicite, ceea ce a prins de la

marii scriitori, de la maeştri „stropilor” care au marcat istoria umană. De fapt fiecare scriitor scrie la

marea carte a istoriei umane partea sa, iar viaţa, în mijlocul cărţilor, scriind cărţi, este una a mărturiei la

procesul care se desfăşoară în istorie, dar, din păcate, pentru unii s-a emis sentinţa.

„Puşcăria din ciclul „Stropi”, apăru în septembrie, al patrulea an după revoluţie. Lansarea avu loc la

clubul partidului din oraşul reşedinţă de judeţ... Un reputat critic literar vorbi despre autor, o mare

personalitate, an de zile interzis, citi două fragmente pentru a releva calităţile scriiturii, stilul, dar mai ales

bogăţia de informaţii. …El a scris, ce-i drept, toată viaţa, dar nu a trăit la marginea unei păduri, într-o

baracă fără curent electric, a scris proze la lampa de petrol, stropi din viaţa cea adevărată, având un singur

cititor: chiar el, cel din faţa onoratei asistenţe” (p.157 - 158).

115

E un text care, prin sinceritate, dezleagă misterul condamnării. Radu Igna a mai adăugat un pasaj la

mărturia sa prin cartea aceasta, după cele scrise anterior, la fel de dense în ciuda unei anumite lentori

aparente. Cărţi care ţâşnesc din necesitatea mărturiei la care am fost chemaţi de Dumnezeu.

Deşi autorul a început cu umor prin cartea Armonia Snack-Bar, de fapt, filonul scrisului său este unul

tradiţional în literatura română: viaţa ca o pradă (n.a. Marin Preda), regăsit la autori de primă

importanţă.Meritul romancierului este de a fi recuperat memoria românilor în vremuri complicate ca o

vâltoare, cu toate condamnările date de istorie, văzute sau nevăzute...Visele au greutatea evadării: „Se

făcea că fuge îngrozit prin pădurea întunecată. Haita e gată să-l ajung, să-l sfâșie. Sare ca năucit, nu e în

pădure, ci aici în propriul pat, el, singur, frecându-se la ochi. Visul acesta îl chinuie de câteva zile. Îi strică

somnul. Bine că s-a trezit” (p. 140).

* Radu Igna, Condamnat, roman, Râmnicu Sărat: Editura Rafet, 2016

***

DEPOZITUL CU PERSONAJE LA EUGEN DORCESCU

O carte de suflet și cu stil academic ne propune Mirela-Ioana Borchin, coordonator, dedicată lui

Eugen Dorcescu. Titlul reflectă efectul timpului asupra scriitorului Eugen Dorcescu și asupra operei sale.

Un titlu semnificativ: Despre Eugen Dorcescu: Volum omagial 75.

Cartea apărută la Editura Mirton din Timișoara în anul 2017, reflectă preocuparea constantă a

doamnei Borchin pentru opera poetului scrib. Avem în față o realizare aplicată, densă și corectă despre

efectul cuvântului luminat asupra acestuia, despre cum Dumnezeu umbrește un destin, generând cărți cu

mesaj și sublim. Un istoric literar serios analizează fenomenul Dorcescu în profunzime, modul cum opera

acestuia a marcat epoca sa și oamenii care i-au citit cărțile. Pe ultima copertă este inserat un psalm marca

Eugen Dorcescu, un psalm al existenței pure în lumina unei conștiințe care acceptă miracolul morții ca pe

o altă soluție viabilă. Poetul laudă Creatorul pentru toate, pentru viață, se simte umilința poetului în fața

generozității divine, cel care vorbește creaturii în diferite moduri, inclusiv prin suferință. Mesajul lui

Dumnezeu este omniprezent, el se relevă prin miresme, prin frunze, prin bucata de pâine, prin faptul că în

final omul moare, egal în fața timpului crud. Psalmul lui Eugen Dorcescu devoalează viziunea acestuia

despre viață, lume, cer și timp înmiresmat.

Cartea este oglinda unei vieți așa cum s-a descoperit prin opera scribului. Ne este prezentată

biobibliografia poetului, iar cuvântul înainte semnat de Mirela-Ioana Borchin aduce argumente pentru

omagiul necesar într-o lume confuză care s-a blocat în viziuni difuze. De observat că autoarea scrie

Poetul, folosind litera mare în dreptul lui Eugen Dorcescu, semn că acesta este un exponent al literaturii

române de prim rang. „Pentru istoria literară, însemnătatea volumului rezidă în găzduirea unei afirmații-cheie pentru încadrarea Poetului în foarte onoranta tradiție a căutătorilor de sublim, deschisă, în lirica

românească, de Mihai Eminescu și dusă mai departe de Lucian Blaga și Al. Philippide” (p.7). Totodată,

este menționată recunoașterea scriitorului în spațiul cultural hispanic, o recunoaștere a valorii literaturii

române în lume. Sunt subliniate aparițiile în grupajele de poezii, schițe biobibliografice, interviuri

exemplare. Numele poetului a fost remarcat în Spania, Argentina, Mexic, edituri de prestigiu au preluat

opera acestuia. Eugen Dorcescu este amintit prin cărțile sale, alături de mari poeți europeni, critica de

specialitate sau cadrele universitare au menționat creația sa literară de excepție. De notat activitatea de

traducător a poetului, mai puțin cunoscută în mediu literar românesc, dar importantă: „În al doilea rând,

intenționez să urmăresc, cu egal interes, modul în care acest veritabil om de cultură, foarte bun cunoscător

de limbi și literaturi romanice, a tradus, a publicat și a comentat el însuși, în acest răstimp, operele unor

confrați spanioli, probând acribie, seriozitate și eleganță ieșite din comun în ducerea la bun sfârșit a

angajamentelor sale” (Mirela-Ioana Borchin, p.204).

Cei care au scris despre Eugen Dorcescu, au remarcat ținuta de cărturar a poetului. Portretul poetului

este complex redat de confrați, cu respect și modestie, conștienți că se află în fața unui personaj

important al istoriei literare, prin mărturie. Sunt potențate ideile acestuia, salvarea prin text, tușele

metafizice evidente, fereastra deschisă de poezia lui, paralela poet-mărturisitor, lecția de omenie pe care

dat-o în timp prin obiectivitate și prin profesionalism. Nu se uită că Nirvana este cea mai frumoasă

116

poezie, că există o călătorie specifică în viață, unică pentru fiecare. Profunzimea operei sale a fost

remarcată constant, precum starea sinelui în sine, terțul tainic inclus, și, de reținut, opera integratoare

semnată de Dorcescu. Ca o concluzie, majoritatea celor care i-au adus un omagiu, nu uită să sublinieze că

suntem în fața unui mare poet, că inspirația sa este de natură divină și că materia este spiritualizată și modelată prin simboluri în poemele sale.

Cinta Montagut, din zona criticii spaniole, analizând volumul Elegiile de la Bad Hofgastein, remarcă,

subliniind naturalețea emoției: „Nu e ușor să întâlnești în poezia contemporană combinația dintre

profunzimea gândului, căutarea senină a sensului existenței și emoția sinceră, exprimate într-un limbaj

clar, direct și extraordinar de nuanțat” (p. 215).

Alexandru Ruja notează: „Orice text a lui Eugen Dorcescu, fie că este poezie, scrisoare sau tălmăcire

în versuri din opera sacră, spune ceva esențial, dezvăluie o atitudine, marchează o intenție, desfășoară un

demers cultural fundamental, poetul înnobilând, prin creația sa, literatura și cetatea în care s-a statornicit

de decenii” (p. 100).

Corina Victoria Sein reține o idee fundamentală la Dorcescu, prietenia ca poveste: „O prietenie se

poate înfiripa rapid, dar se poate pierde la fel de ușor. O prietenie durabilă în timp și de calitate este aceea

care are ca temelie dorința fiecărei părți să participe la scrierea poveștii cu ce are mai bun și să-l

completeze pe celălalt” (p.101). La poet nu se pot disocia omul și scriitorul, ambii se pliază exact pe un

personaj complex, deschis, sincer și profund. Prietenia fiind o valoare eternă, uitată în aceste vremuri în

care marketingul literar bate valoarea literară.

Mirela-Ioana Borchin are câteva concluzii referitoare la activitatea poetului în spațiul hispanic,

concluzii pertinente, bazate pe argumente solide: „Profesionalismul și valoarea umană conlucrează la

succesul colaborării dintre Eugen Dorcescu și unii poeți spanioli contemporani, în majoritatea profesori

universitari, care nu au doar practica, ci și știința literaturii. Aprecierea este mutuală și îi onorează

deopotrivă” (p.225).

Tot Mirela-Ioana Borchin subliniază expresia lingvistică integratoare și subiectivă, în aceeași măsură, specifică unui mare poet. La Eugen Dorcescu este menționată arhi-amintirea, asemănătoare

necuvintelor lui Nichita Stănescu, sau jocul secund la Ion Barbu. Iată cum argumentează istoricul literar:

„Din punctul meu de vedere, arhi-amintirea, care demonstrează că trecutul persistă și pulsează în

conștiința Poetului, este o metodă de autocercetare pe verticala unei existențe mult mai îndelungate decât

cea, de regulă, contabilizată în ani. Poetul iese din constrângerile temporale și spațiale, după cum o

dovedește O arhi-amintire, opunând uitării crunte, dar nu depline, arhi-amintirea prin care coboară în

adâncul său, în depozitul tenebros al întregii existențe, de fapt, într-o zonă ocultă a existenței” (p.133).

Acest volum omagial oferă cititorului și lumii culturale românești imaginea și puterea unui scriitor

capabil să învingă cu energie gravitația timpului, levitând într-un abis plasat într-un cer pe care unii doar

presupun că există. La Eugen Dorcescu depozitul, cu personajele sale multiple prin unul singur, este o

certitudine. Anii nu par a avea importanță în cazul operei, pentru poet omagiul este modul în care

scriitorii se adună la aceeași masă și sărbătoresc înmugurirea timpului. Mirela-Ioana Borchin a coordonat

un exemplar demers de ieșire din cotidian și intrare în marile sărbători ale literaturii, a adus vasul cu

mirodenii și mituri.

Ca o concluzie la opera și viața lui Eugen Dorcescu, pentru a-l cita chiar pe Poet: „Lumina -

substanță a eternității” (p. 192).

Constantin Stancu

Aprilie 2017

*Mirela-Ioana Borchin (coordonator), Despre EUGEN DORCESCU: Volum omagial 75, Timișoara:

Editura Mirton, 2017.

Au colaborat: Ion Marin Almăjan, Aurel Gheorghe Ardeleanu, Veronica Balaj, Livius Petru Bercea,

Doina Bogdan Dascălu, Zenovie Cârlugea, Radu Ciobanu, Glagoie Ciobotin, Monica M. Condan, Crișu

Dascălu, Simion Dănilă, I. Funeriu, Eugen Georgescu, Lucian Ionică, Elisabeta Iosif, Ioan Iovan, Ion

Jurca Rovina, Ticu Leontescu, Rosa Lentini, Viorel Marineasa, M. Cinta Contagut, Coriolano González

117

Montañez, Ivo Muncian, Dorin Murariu, Maria Nițu, Maria Pâșlea, Maria Pongrácz Popescu, Adrian

Dinu Rachieru, Andrés Sánchez Robayna, Alexandru Ruja, Corina-Victoria Sein, Jaime Siles, Constantin

Stancu, Robert Șerban, Marcel Tolcea, Vasile D. Țâra, Cornel Ungureanu, Smaranda Vultur, Constantin

Stana… Alte nume se regăsesc în tabula gratulatoria.

***

DOZATORUL DE POEZIE ŞI FERICIREA

(Nicolae Crepcia, Dozatorul de poezie, Deva: Editura Ortopedia, 2016)

Nicolae Crepcia ne prezintă o carte de poezie interesantă, cu un titlu uşor ludic: Dozatorul

de poezie. El este un poet dedicat, harnic, sincer şi iubeşte tainele care se deschid în versurile

unui poem. Cartea, aşa cum o arată titlul, este una dedicată acestui tărâm mirific: poezia fără de

vârstă. În mod aproape obsesiv el se lansează în spaţiul libertăţii absolute, care înseamnă poemul

viu, scrisul a devenit un ritual complex care-l menţine în formă. Cum singur mărturiseşte, zilnic

bea elixirul poeziei, constată că rănile acesteia rămân însângerate, ca semn al sacrificiului

spiritual, o punere deoparte pentru stările înalte. Uneori autorul se revoltă, poezia este

nestatornică, asemenea unei femei capricioase.

Poemul de forţă, care dă titlul volumului, Dozatorul de poezie, pune în lumină capacitatea

acesteia de a da viaţă, a răspunde căutărilor spirituale ale oamenilor. Cu poezia curată oamenii

scapă de cenzura realităţii, există o foame neştiută la oameni după apa limpede a cuvintelor care

cântă. Secretul? Vine raţia de tinereţe, evadarea din timp, cuvântul îşi recapătă energiile necreate

într-un poem adevărat. Totul este un vis absurd, mărturiseşte Nicolae Crepcia: „Se înaintează

încet/ şi dozatorul este continuu încărcat/ cu poezie proaspătă/ pe toate gusturile” (p. 40).

Taina este mereu devoalată: „Beau zilnic elixirul poeziei./ Desigur acesta este la îndemâna

oricui/ şi se poate lua fără nicio prescripţie,/ oricare ar fi doza/ nu dăunează sănătăţii” (Beau

zilnic elixirul poeziei, p. 6).

În haloul acesta spiritual, Nicolae Crepcia ne descrie gustul libertăţii, frumuseţea naturii,

tăria unui gest generos, luminile rotunde, amintirile care devin agresive, emoţiile simple care

înnobilează şi, concluzia: nu toate sunt cum am vrea. Cândva lumea era mult mai sensibilă.

Temele, ideile, gândurile, luminile speranţei, toate se coagulează într-un volum care aparţine

unui poet original şi sincer. Sincer până la lacrimă… „Cineva a smuls din zidul luminii/ chiar

piatra de temelie./ Ca să nu se prăbuşească/ am fixat în locul gol/ inima mea” (În locul gol inima

mea, p. 8).

Amintirile devin agresive, pot ucide prezentul.

Dinamica poemului se realizează prin efortul de a depăşi aparenţele: poetul face din cuvinte

o scară, o sprijină de zidul luminii. Poetul dialoghează cu o iubită imaginară, obiectul iubirii sale

pendulează între poezia-femeie şi femeia-poem, o combinaţie care ameţeşte cititorul, îl poartă în

altă dimensiune. „Buzele tale nu puteau atinge/ buzele mele/ de ţipătul poemelor/ care aşteptau

să se nască” (Mereu amânat sărutul, p. 11).

Trăind aproape de pădurile Munţilor Apuseni, mai sus de Brad, Nicolae Crepcia priveşte

anotimpurile ca pe un „acasă” special, iarna este un spaţiu al purificării absolute, amintirile,

gândurile, spaimele se topesc, iar ninsoarea nu „este rasistă, nici xenofobă, nici extremistă şi se

aşează pe toate creştetele/ aceeaşi căciulă de frig şi disperare/ şi fără discriminare/ pune în cârca

fiecăruia aceeaşi cocoaşă/ pe care o purtăm cu demnitate,/ ca pe grija zilei de mâine,/ căci nu

avem cui a ne plânge”. (Iarnă grea – ilustrată din timpul prezent, p. 13). În faţa naturii pălesc

diferenţele, frigul iernii prefigurează frigul etern, ninsoarea face lumea mai acceptabilă.

Disperarea, singurătatea, toate au un sens ascuns, poetul simte presiunea destinului, acceptă

regulile şi evadează în poem: „E ceva obişnuit/ să mori zilnic/ nimicit de frigul social/ ca să te

naşti apoi,/ chiar tu pe tine însuţi, / în fiecare poem” (E ceva obişnuit, p. 18).

118

Deşi poemele au o stare aparte, poetul cheamă cititorul la un dialog discret, poetul se

mărturiseşte, aşteptă reacţia celuilalt, titlurile sunt obişnuite, aproape de inimă. Dorul desenează

cărarea, mai există o singură şansă, ca frunzele căzând spre pământ, vântul urlă cu tristeţe,

emoţia înalţă, există un dor de ceva neştiut, totul este jertfă, depărtarea care apropie, cu toate

absenţele, de ce să mai plângem, există fericire – avem obligaţia să murim… O călătorie prin

labirintul vieţii. Cititorul simte apropierea poetului, ca o realitate care acoperă realitatea de zgură.

Nicolae Crepcia se distinge de alţi poeţi prin sinceritate, prin puritate, se luptă cu fiecare

poem pentru puritate primară a poeziei. Ne iartă şi ne iubeşte pe toţi. O declaraţie simplă şi plină

de putere. Este o voce distinctă, puterea sa se menţine intactă prin iubirea sa. Mergând pe linia

sa, uneori poemele au o uşoară linie naivă, e blândeţea celui care înţelege că poezia ne acordă o

şansă, chiar dacă marketingul literar mişcă apele spre o direcţie mai complexă şi greu de

controlat. Poetul rămâne lângă poezia simplă şi curată, lângă izvorul acela pe care uneori îl

pierdem din vedere.

Între lacrimă, tristeţe şi maşinăria lumii care are la dispoziţie dozatorul de poezie pentru

fiecare, Nicolae Crepcia rezită tentaţiilor şi îşi construieşte o lume a sa. Mesajul său dă culoare

timpurilor: „Eşti fericit cum nu-ţi puteai imagina, / dar ştii că şi aceste clipe/ se vor duce cum un

cârd de cocori/ şi vei rămâne îngenunchiat/ în faţa timpului/ ca Haman implorând iertare Esterei”

(Eşti fericit cum nu-ţi puteai închipui, p. 52).

Constantin Stancu, Ianuarie 2017 ***

VERSUL TRIMIS DE DUMNEZEU

(Constantin Marafet, Sarea muntelui de rouă –

Convorbiri convenţionale cu poetul, prozatorul şi criticul literar Emilian Marcu,

Râmnicu Sărat: Editura Rafet, 2016)

„Sunt şi unii oameni care îşi doresc să fie scriitori, fie că au avut în familie scriitori, fie că au

cunoscut de mici un scriitor, şi asta cu siguranţă că i-a provocat, le-a indus dorinţa. Şi mulţi dintre aceştia

reuşesc să se impună drept nume importante, de obicei, prin manevre de culise, prin diverse anturaje, cu

trafic de influenţă şi multă îngăduinţă” (p. 85).

Sunt afirmaţiile lui Emilian Marcu, scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor din România, cronicar

perseverent, atent la operele colegilor, la fenomenul literar. Ele sunt inserate în cartea Sarea muntelui de

rouă – Convorbiri convenţionale cu poetul, prozatorul şi criticul literar Emilian Marcu, un dialog serios

şi pertinent între acesta şi Constantin Marafet, scriitor şi el, editor, director al Editurii Rafet din Râmnicu

Sărat.

Constantin Marafet, cunoscător al fenomenului literar actual, a realizat o carte despre un om

important, Emilian Marcu, un portret literar despre destinului scriitorului în lumea actuală, despre drame

şi bucurii. Convorbirile sunt dense, atent dozate, cei doi sunt conştienţi că în joc este istoria literară cu

personajele ei dinamice.

Cartea este rezultatul unei activităţi de un an, poate şi mai mult, este îndrăzneala de a intra în viaţa

unui om, cu lucruri pozitive sau negative, cu dureri şi bucurii. Emilian Marcu este un personaj complex,

viaţa şi opera unui scriitor dezvăluie mai mult decât o spovedanie, este oglinda unei epoci. Iată ce

mărturiseşte Constantin Marafet: „Cu smerenie şi sfială am dus la capăt această îndrăzneală a mea de a

umbla desculţ prin subteranele unei vieţi de poet. Emilian Marcu trebuie citit acum, dacă nu cumva l-aţi

citit ieri” (p.7).

Călătoria prin viaţa scriitorului, pe aripile cuvintelor luminoase se face atent, serios, cu rigoare.

Peisajul se schimbă elegant, se trece fără gravitaţie de la anii de lumină la opera scriitorului, copilăria,

şcoala, facultatea, prima carte… Sunt enumeraţi prietenii, inamicii literari, se potenţează aventura

cunoaşterii prin poezie. Vălul de vorbe este dat la o parte, scriitorii sunt mai mult decât ceea ce află

publicul, sunt oameni cu slăbiciunile lor, cu angoasele care le marchează destinul. Povestea lui Emilian

119

Marcu atrage povestea literaturii române în vremuri complicate. Destine frânte, destine luminoase. Haloul

care înconjura revistele, cărţile, întâlnirile scriitorilor cu lumea este dezmembrat în mii de părţi. Cu greu

se mai pot reasambla şi forma întregul. Adevărul pare pierdut, lipsesc energiile pozitive. Totul, iată, se

leagă prin aceste convorbiri convenţionale…

Peste Emilian Marcu au trecut multe valuri înalte, a fost asaltat de jurnalişti referitor la viaţa de

dinainte de mişcarea din 1989, pentru că era la modă, pentru că se căutau turnătorii la securitate, era o

abnegaţie dusă la limită. Minciuna sau zvonul, adevărul sau ideea înaltă se amestecau, echilibrul impus de

valorile solide era rupt, cum ruptă era viaţa literară. Povestea lui Emilian Marcu ne poartă prin România,

prin culisele redacţiilor de reviste, prin birourile editurilor, prin viaţa filialelor Uniunii Scriitorilor din

România, prin magma cărţilor scrise în această perioadă, prin dramele scriitorilor. Vremurile au zguduit

conştiinţe, unii nu au rezistat timpurilor care au venit ori care s-au topit. Constantin Marafet are răbdare,

pune întrebările cu atenţie şi curiozitate. Ştie că dincolo de răspunsuri există un munte special, muntele de

rouă. Viaţa lui Emilian Marcu s-a legat de Iaşi, de Bacău, de Bucureşti, conexiunile sale s-au realizat cu

scriitorii despre care a scris, cu atenţie şi responsabilitate, în revista „Convorbiri literare”.

În anul 1974, în revista „Familia”, Ştefan Augustin Doinaş îl prezenta pe Emilian Marcu. Erau

vremuri dificile, prezenţa unui scriitor într-o revistă se realiza cu greutate. În decembrie 1974, poeta

Constanţa Buzea scria despre Emilian Marcu în revista „Amfiteatru”: „Citindu-i poemele, câştigi fără să

vrei şi fără să aclami, pentru tine însuţi, idei precum aceasta, că animalele pădurii sau cele care-şi trăiesc

viaţa printre stânci sunt mult vulnerabile, sunt naive, sunt stâlpii de lirism şi taină numai ai celor care se

nasc la munte” (p.67-68).

Vremurile s-au schimbat, Emilian Marcu a intrat în scenă, alături de mulţi scriitori importanţi. Cartea

debutului, cartea furtunii: Nunta în sâmbure. O carte inclusă într-o antologie, Zece poeţi tineri, o reţetă

pentru a se putea publica în acele vremuri. Libertatea scriitorului era o iluzie în acea epocă, se căutau

soluţii, unii le-au găsit, viaţa literară pâlpâia în societate. Cărţile respirau în aerul greu al vremii.

Spre deosebire de alţi poeţi, Emilian Marcu nu s-a refugiat în experimente literare la modă pentru

scurtă vreme. El a rămas lipit de natură, de istorie, de credinţă, singurătate, de mirajul anotimpurilor, de

temele grele ale artei, de dramele oamenilor, de misterul care marchează societatea.

În ciuda unor perioade întunecate, scriitorul a reuşit să reziste ispitei de a renunţa la scris. Trebuie să

înţelegem că în viaţa unui scriitor apar şi astfel de momente, momentul sfâşierii. Emilian Marcu răspunde

provocărilor de catifea: „Am simţit de multe ori nevoia renunţării la scris, numai că nu depindea de mine

să pot renunţa sau nu. Exista, undeva în sufletul meu, acel ghimpe care mă înţepa, acel imbold care mă

făcea şi mă face ca, atunci când sunt bântuit de un vers, să opresc maşina pe dreapta şi să notez imediat

versul trimis de Dumnezeu…” (p. 84).

Emilian Marcu declară că a refuzat mimetismul, a preferat modele literare solide, a preferat modelele

care stau de dispoziţie unui scriitor în limba română. Scurt, clar, pertinent, patriotism implicit.

Citind atent titlurile cărţilor sale, te izbeşte sinceritatea în faţa istoriei, sunt idei, teme, paradigma

vremurilor: Ţăranul zidit; Feţele insomniei; Muzeu de sate; Mormânt în metaforă; Dansul pe eşafod etc.

Constantin Marafet a fost generos cu cititorii cărţii de faţă, a pus în lumină şi pasiunea lui Emilian

Marcu pentru cărţile confraţilor, realizată în volumul de critică şi istorie literară Vitrina cărţilor, un

demers care ne relevă o altă faţă a literaturii române. Peste vremuri vom înţelege efortul de a citi, de a

promova o carte. Cartea a fost, este şi va fi o vietate specială.

Un palier important al cărţii de faţă este destinat aprecierilor pe care mulţi critici ai vremii le-au

făcut în raport cu opera lui Emilian Marcu.

Adrian Dinu Rachieru nota despre poet, cu referire la antologia sa Sfera de apă (Editura Princeps

Edit, Iași, 2012):

Ca poet veritabil, inconfundabil, un „pelerin în visare” şi atent

„culegător de semne”, invocând logosul-stâlp şi cinstind arhealul ţăran-

împărat (arând „câmpul cerului”), el ne deschide bucuros „sipetul

candorii” (p. 223).

Cele câteva rânduri definesc crezul lui Emilian Marcu, temele care l-au bântuit o viaţă, secretele

scrisului său. Aşadar, un poet inconfundabil!

120

Convorbirile dintre Constantin Marafet şi Emilian Marcu ne prezintă, la final, câteva date esenţiale

despre scriitorul născut la 28 septembrie 1950 la Heleşteni, judeţul Iaşi, premiile sale literare, cărţile

publicate, traducerile cărţilor sale, romanele, critica literară, numele celor care au scris despre Emilian

Marcu, o listă lungă şi semnificativă. Sunt reţinute sumar portretele literare în diferite istorii, analize,

comentarii.

În prefaţa cărţii de faţă, Constantin Marafet notează sincer şi simplu: „Reîntors la Râmnicu Sărat,

fidel promisiunii făcute, am început să citesc, să recitesc cărţile semnate de Emilian Marcu. O teamă s-a

aşternut ca o pânză de păianjen peste încrederea mea. Cu cât citeam mai mult, cu atât îmi dădeam seama

că nu cunoşteam mai nimic din opera lui Emilian Marcu” (p. 6).

După o viaţă de scris, rămân relaţiile cu oamenii, amprentele spirituale, prieteniile. Marcu

mărturiseşte: „Am cultul prieteniei, dar nu am ştiinţa de a-mi alege prietenii. De foarte multe ori, m-am

înşelat amarnic. Poate că e şi vina mea din toată această eroare” (p. 147).

Convorbirile convenţionale i-au permis lui Emilian Marcu să depăşească momentul rememorării

întâmplărilor din viaţa sa, a primit energia de a putea să numească pe cei care i-au fost apropiaţi şi dragi,

de a mărturisi tainele vremurilor.

Întrebările lui Constantin Marafet din cartea de faţă plutesc, sunt pertinente, aşteaptă un al scriitor

pregătit să-şi pună gâtul sub ghilotină.

Constantin Stancu, Februarie 2017

***

AVEM UN PĂMÂNT CA O PITĂ CALDĂ

(Gligor Haşa, Vecinii pe care nu i-am ales,

Deva: Editura Gligor Haşa, 2015)

Gligor Haşa este pasionat de istorie, de epopeea românilor în lume. Scriitor cunoscut, prozator

serios, autor de poezii şi eseuri despre opera lui Mihai Eminescu sau despre miracolele din ţinutul

Hunedoarei, el ne propune o carte densă, tensionată, intitulată Vecinii pe care nu i-am ales. Destinul unui

popor în tumultul vremurilor. Atent la cărţile publicate de alţi istorici, la revistele de specialitate, călător

neobosit prin miracolul numit România, el adună în această carte câteva texte de referinţă despre o temă

controversată. Vecinii, hotarele ţării, oamenii care s-au dedicat apărării integrităţii naţionale, erorii

anonimi şi eroii cunoscuţi care au marcat paginile de istorie cu sângele lor, acestea sunt pasiunile

scriitorului.

Tinerii cititori vor putea lua contact cu o realitatea dură, pentru mulţi necunoscută, pentru unii omisă

datorită fenomenului de globalizare care marchează zone întregi de continente. Gligor Haşa pune multă

pasiune în ceea ce face, este documentat şi îl interesează identitatea naţională. Cartea sa poate intra în

categoria celor dedicate istoriei naţionale, semnate de Ioan Aurel Pop sau Nicolae Breban.

Autorul ţine să avertizeze cititorul, să-l pună în temă. De profesie dascăl, el ştie că tinerii nu sunt

familiarizaţi cu temele fundamentale ale istoriei noastre, că au ocolit bibliotecile serioase, că oficialităţile

sunt preocupate mai mult de spectacole formale, dedicate unor evenimente istorice, aducând ca argumente

manelele, falsa muzică populară, manifestările cu mâncare stropită cu bere şi ţuică din belşug. Partea

spirituală fiind abandonată cu neglijenţă gravă, am putea afirma. Gligor Haşa observă că şcoala este

privată de profesori specializaţi, de manuale actualizate, serioase, cu aplicaţii practice. Din memoria

colectivă par a dispare personalităţile care au făcut istoria.

„În şcoală, elevul ardelean şi bănăţean învaţă o istorie trunchiată, răstălmăcită, cuminte atât încât să

nu supărăm duşmanii, o istorie tezistă şi bramburită, aşa cum au învăţat-o şi istoricii” (p. 3).

Sunt mai multe fascicole în carte:

- Românii – Poporul ales;

- Mari principi ardeleni;

- Vecinii pe care nu i-am ales;

- Holocaustul împotriva românilor şi deznaţionalizarea;

121

- Anexele: Cronica momentelor însemnate din istoria Ardealului; Răscruci şi făclii din

istoria Ardealului; Menţiuni despre români în cronicele bătrâne; Date statistice privitoare la

România – 1942.

Gligor Haşa abordează frontal starea istoriei noastre, pleacă de la modelul izraelian al patriei, pune în

joc acea legătură spirituală necesară între români. El consideră limba română ca făcând parte din tezaurul

lumii, o limbă specială în care sufletul se poate exprima. O limbă în care ideile importante se pot

materializa şi mesajul important se poate transmite.

„Astăzi, în Europa, jumătate din populaţie vorbeşte latina, cealaltă jumătate vorbeşte germano-

slava. Româna le îmbină pe amândouă. La urma urmei românii sunt trăitori din bazinul hidrografic al

Dunării de Jos, care vorbesc o limbă unicat – româna” (p.14).

Continuând călătoria sa prin istorie, autorul constată că vlahul este cea mai veche şi mai răspândită

seminţiei şi pune problema istoriei în termeni clar juridici, restitutium in integrum, notând oameni şi fapte

pilduitoare din lupta pentru afirmarea fiinţei naţionale.

Abordează, apoi, un scenariu posibil, despre Ranistorum, actuala Orăştie. Numele localităţii este unul

compus, subliniază autorul: Ra-zeitate şi Storum-sufix pentru cetate. Numele cetăţii este legat de drama

lui Decebal, este castrul unde decurionul Tiberius Maximus a pus la picioarele lui Traian capul sângerând

a lui Decebal. Iată că istoria ne prezintă repere tragice, din viaţa poporului.

Depăşind faptele vlahilor, el se apleacă asupra lumii spirituale a oamenilor, consideră Munţii Orăştie

ca fiind Tibetul dacilor, un loc sacru, special pentru relaţia dintre individ şi divinitate.

Călătorind pe hărţile de istorie, scriitorul pasionat până la limită, abordează Valea Mureşului, un loc

cu multe semne. Consideră culoarul Orăştie-Sibiu ca o imensă vatră de civilizaţie pelasgo-celtică, o

civilizaţie solidă, cu dovezi semnificative în ce priveşte activitatea umană în vremuri străvechi. O temă

apropiată autorului sunt minunile şi enigmele din Ţinutul Hunedoarei. Atacă evenimente trecute precum

acea călătorie documentară făcută de Nicolae Iorga în Ţinutul Hunedoarei sau tracoromânii în publicistica

eminesciană. Abordează o frescă veche: Ion Inochentie Micu, asupra acestuia au făcut aprecieri Mircea

Eliade, Lucian Blaga, David Prodan etc.

Gligor Haşa pune problema Ardealului prin ochii lui Romului Vulcănescu, sub umbrela mitologiei

româneşti.

Sunt analizate problemele latinităţii limbii şi cea originii poporului român în raport cu tezele

revizioniste şi teoriile istorice mai noi, modelate de actualele principii ale globalizării. Abordarea este

curajoasă, documentată şi pe larg argumentată din punctul de vedere al unui ardelean pasionat de vatra sa.

Un text important este dedicat lui Onisifor Ghibu, un român apropiat de vremurile de astăzi prin

gândire şi fapte. Acesta nota: „De la 1922 încoace (noi am zice din 1989 încoace) suntem într-o tensiune

înfiorătoare. Ucideri monstruoase, cruzimi de care aproape că n-a pomenit istoria noastră. Ne-am

compromis în faţa străinătăţii şi am ajuns să ne dispreţuim pe noi înşine, nemaiavând încredere în noi…”

(p. 98). Onisifor Ghibu a fost sărbătorit de UNESCO în anul 1983, cu ocazia reamintirii naşterii. Aceste

cuvinte ar putea fi transmise şi actualei clase politice, ţine să precizeze Gligor Haşa.

Autorul readuce în memoria cititorului portretele lui Litovoi, a fratelui său Bărbat, a lui Iancu de

Hunedoara, Matei Corvin, Gabriel Bethlen, apoi evidenţiază participarea ardelenilor la războaiele lui

Napoleon etc. Analizează trădările lui Horea, Cloşca şi Crişan şi, de semnalat cu durere, cele

douăsprezece trădări ortodoxe din istoria românilor.

Gligor Haşa analizează şi vecinii noştri: ruşii, bulgarii, ungurii, abordând probleme istorice complexe

şi interesante.

Cu patos, el pune în paradigma istoriei Golgota românilor din Ardeal pe bază de date şi evenimente

certe, documentate, inclusiv fenomenul maghiarizării zonei. La acestea el răspunde cu studii pertinente

privind continuitatea românilor pe aceste meleaguri, cum ar fi lucrarea Continuitatea românilor din Dacia

– Dovezi noi, semnată de G. Popa Liseanu cu o prefaţă de I. Oprişan, apărută la editura Saeculum, un

răspuns pentru Dictatul de la Viena.

În cartea de faţă este inserat şi un interviu cu Gligor Haşa, concluzia sa fiind una tranşantă: „În

întregime istoria Ardealului ar trebui să fie rescrisă, iar adevărul trebuie spus răspicat!” (p. 197), idee

consemnată de Nicolae Cătăniciu.

122

Cartea este tranşantă, autorul pune patos în ceea ce analizează, stilul său este frust, pătruns de

realism. Fiecare frază are în spate argumente, ideile şerpuiesc în timp şi spaţiu, pătrund adânc în

meandrele istoriei. El îşi asumă riscuri evidente. Pe alocuri cuvintele o iau înaintea ideilor, poetul are

patos, istoricul acceptă, prozatorul admite.

Luminile şi umbrele se întretaie, patriotismul este o realitate a vremurilor actuale şi dintotdeauna.

Curajos, cum îi stă în fire, autorul, atacând problema cetăţilor dacice din Munţii Orăştiei, ca fiind Tibetul

dacilor, face legături importante şi subliniază: „Conchidem, repetând că în Dacia, de la Burebista la

Decebal, avem de a face cu două tipuri de capitale: una politico-administrativă – Subcetate-Haţeg - şi alta

religioasă – Sarmisegetusa-Grădişte” (p.37). O idee îndrăzneaţă şi susţinută de multe dovezi.

Prin textele scrise, Gligor Haşa ne readuce în memorie momentele astrale din istoria românilor. El

scrie: „Că avem un pământ ca o pită caldă, că avem munte şi mare, dealuri şi câmpii, că doar Raiul mai

are atâtea bogăţii ale solului şi subsolului… Le avem din prisos pe toate cele ce le-a dat Dumnezeu

omului, în aşa măsură, încât nu ne vine să credem” (p. 11).

Constantin Stancu

Februarie 2017

***

LUMEA LUI DANIEL MARIAN: INTERIORUL UNEI SECUNDE

Daniel Marian s-a eliberat de povara poemelor sale prin volumul Lumea de la capăt*, un salt

peste timpuri dense. Treizeci de ani de poezie sub umbra îngerului. O antologie, o sinteză a

viselor materializate, sub semnul editurii Contrafort din Craiova, în anul 2016. Orele albastre au

fost depăşite. Efortul său este vizibil, salvarea poate veni şi prin poezie, limitele versurilor aduc

în matcă iluziile de fiecare zi. Oricum, Daniel Marian iubeşte poezia şi poeţii care veghează la

naşterea poemului real. Un titlu care sugerează posibilitatea reînnoirii lumii sunt cupola poeziei.

Întâmplări personale speciale, o istorie în mişcare, mitul credinţei care mişcă îngerii în poem,

cultura care marchează destine, toate se încheagă sub pielea poeziei.

Dinamica poemelor sale se mişcă de la stările facultative la poeme libere, la exerciţiile de

zbor. Traseul multiplică poemele în fiecare noapte, sunt poeme discrete, de rezervă sau poeme de

lux. Poetul priveşte poemul ca pe o prezenţă evidentă, ceva viu care flămânzeşte la fereastra

poetului. Comunicarea dintre poet şi lume este una a sufletului care se deplasează de la vest spre

inimă, alergarea se face din poet în poem. Apare febra înţelesului, poemul cu muză, se aud paşii

poetului la malul ploii de vară. Când iubirea se iveşte în zonă, poemul nu se poate cuprinde în

toate poemele lumii. Nemurirea devine posibilă cu veioza la căpătâi, cu moartea care nu are loc

de cuvintele poetului. O, câte poeme rătăcite, ele nu mai ajung la poet, există o limită a timpului,

o răscruce de suflet…

Daniel Marian este un generos cu sine, îşi lasă poemele să-l caute.

Salvarea sa, mirarea sa, foamea sa de cuvinte se realizează în această carte. Tehnici vechi şi

inspiraţii noi, urmele unor poeţi care au stabilit jocul în istoria literară, toate vădesc respectul

religios, putem spune, pentru poezie.

Sunt unele poeme reuşite, la ele nu se mai poate schimba ceva. Reţinem:

în pauza dintre două

acte de tristeţe

stăm încleştaţi în interiorul unei

secunde

şi nu ne vedem

în interiorul unei secunde

de apă – sau de cer

de care ne-a fost sete toată viaţa

(poem de circumstanţă -3, p. 75).

Daniel Marian foloseşte grafia modernă, semnele de punctuaţie s-au evaporat sub

temperatura ideilor pe care le subliniază cu delicateţe. Se aliniază generaţiei grăbite, deşi îşi

123

elaborează textele cu migală şi atent la detalii. Are capacitatea de a folosi cuvinte obişnuite

pentru a exprima stări complicate. El se aruncă în interiorul unei secunde!

Versurile sale surprind inefabilul, poezia aceea unică din poezie: „toamna albul de prin

copaci pica/ lăsând să se vadă moartea” (contele de snagov, p 92).

El reuşeşte să capteze clipele astrale ale zicerii: „se băteau monede cu chipul ploii” (încă nu

se terminase lumea, p. 93).

Lecturile intense, curiozitatea pentru literatura corectă politic din punctul de vedere al

poetului flămând, se simt în tot volumul, el încearcă şi reuşeşte, să se integreze în tradiţia cărţilor

care sunt semne pentru cercul poeţilor sinceri.

Marian smulge din labirintul vremii stării speciale: „paşii mei prin catedrala răsăritului/

monumentala înclinare a frunzelor/ spre lumină/ iar tristeţea ce stătea în capul mesei/ umbla

desculţă” (odată, p. 95).

La finalul volumului, el se pleacă umil sub destin, moartea este o transformare a iubirii în

albastru

a venit moartea mi-a zis:

- ia-mă în braţe sunt caldă

mai caldă decât toate celelalte

tu moarte încearcă pe mine iubirea

şi lasă-mă până la schimbarea banilor

pe vise

până la capăt

mă sprijin de sabia unei lacrimi

până la albastru cel mare şi albastru

(deocamdată, p. 174).

Cartea ne prezintă un curriculum vitae literar şi, la final, postfaţa cu un titlu filozofico-teologic,

Întrebări despre om, de Alexandru Cîrţu, date necesare pentru înţelegea fenomenului poetic la

Daniel Marian, viaţa unui om în căutarea sinelui.

Daniel Marian este ironic cu starea poetului, totul este sub semnul unei relativităţi cu ştaif, a

unei şoapte pe care urechea poetului o percepe în zgomotul şi furia lumii: „noapte în care

Dumnezeu îşi adună îngerii blonzi/ noaptea în care cuvintele-s greieri cu chef de greiereală cri”

(elegia nopţilor greşite, p. 159).

El nu ezită să-şi asume şi erorile, sunt erorile ivite sub tensiunea dorinţei şi necesităţii de a

scrie despre interiorul clipei. Uneori se lungeşte, îl pasionează acţiunea lirică a personajului

principal, poetul neastâmpărat, îşi depăşeşte limitările prin sinceritate şi umilinţă. Este conştient

de acest lucru şi aceasta dă tărie poeziei de a rezista la eroziunea timpului.

La final, pentru că toate au un final, editorul explică naşterea cărţii: „Acest volum reprezintă,

în sine, exprimarea unui dublu orgoliu; al autorului şi al editorului. Autorul a dorit să exprime,

poate pe deplin, gândurile care-i trec prin cap. Editorul a încercat să facă o carte frumoasă,

aidoma celor dinaintea lui” (Colofon, p. 201).

Constantin Stancu

Constantin STANCU

*Daniel Marian, Lumea de la capăt, poeme, Craiova: Editura Contrafort, 2016 ***

124

CARTEA LUMII*

Pentru Doamna Elisabeta Iosif, scriitoare instruită, deprinsă, de timpuriu, cu lectura marilor texte şi

beneficiară a unei evidente educaţii spirituale, Lumea vizibilă şi cognoscibilă este o Carte, tot aşa cum o

carte importantă este mai mult decât simplă şi directă oglindire a lumii, este, ea însăşi, o lume.

Pornind de la această celebră metaforă ontologică, creaţie a geniului augustinian (Lumea este o carte, iar

cei care nu călătoresc citesc doar o pagină - Sfântul Augustin.), trebuie să precizăm, numaidecât, că o

distincţie esenţială se păstrează, totuşi, între cele două lumi şi între cele două cărţi. Lumea – carte se cere

decriptată: e rolul poetului. Cartea – lume se cere explorată şi interpretată: e rolul exegetului.

Poeta Elisabeta Iosif, dând curs vocaţiei sale, purcede, aşadar, cu încântare, seriozitate şi cu o bine

stăpânită energie, la drum, la descifrarea inepuizabilului sistem de semne pe care i-l oferă atât lumea

fizică (peisajul, în accepţiunea extinsă a termenului, de la teluric, la astral), precum şi lumea morală

(persoana umană şi creaţia acesteia, în civilizaţie şi cultură).

Cartea lumii este, în mare măsură, asemănătoare Misterului: E deschisă tuturor, dar revelată numai unora.

Celor care-o caută şi-o cercetează necontenit, celor care-o iubesc adânc şi necondiţionat.

S-ar zice, deci, şi cu îndreptăţire, că Doamna Elisabeta Iosif se numără între călătorii fericiţi.

Argumentul ar fi că poeta identifică, treptat, pe calea intuiţiei, dar şi prin contemplare şi meditaţie, stratul

cel mai profund al fenomenelor, Realitatea de dincolo de miraj şi iluzii, sensul tuturor sensurilor –

Lumina:

La infinit se naşte lumina din miezul cosmic, auriu, de nufăr.

Numai ciocănitoarea vesteşte rana copacului. Dar nu mai sufăr.

Pădurea echilibrează frecvenţele. Are note codificate de împărtăşit, Printre două bucăţi de soare. La

Porţile Stelare apele s-au prăbușit…………………………………………………………………

Doar noi, obsedaţi de lumină, ne aflăm permanent la marginea Timpului…(La marginea timpului)

Se cunoaşte locul privilegiat ocupat de lumină, în toate mitologiile, oricând şi oriunde:

„Finalement, jetons encore un coup d’oeil à l’un des attributs de ce Paradis retrouvé: il est plein de

lumière éclatante, il rayonne, étincelle et éblouit. A l’instant même où la nature spirituelle de l’être

humain se voit remplie de cette lumière, elle devient cette lumière elle-même” (Bardo Thodol, Le Livre

tibétain des Morts, Albin Michel, Paris, 1981, p. 27).

Se ştie, mai cu seamă, ce ne spune Biblia despre lumină. Reproducem doar trei enunţuri, prea bine

cunoscute, de altfel:

Şi a zis Dumnezeu: „Să fie lumină!” Şi a fost lumină.

(Facerea 1, 3)

Atât cât sunt în lume, Lumină a lumii sunt!

(Ioan 9, 5)

Voi sunteţi lumina lumii…

(Matei 5, 14)

Pe lumină, esenţă a esenţelor, echivalentă, în înţelepciunea orientală, cu vacuitatea, cu totala deschidere a

Spiritului, cu potenţialitatea absolută, îşi întemeiază şi Doamna Elisabeta Iosif demersul reflexiv şi

desfăşurările lirice. Lumina înnobilează şi gândul, şi simţământul, însoţind eul în fiecare întâmplare a

vieţii sale:

Ai venit din lumină. Ai fost ca zarea

Verii. Îngenunchind la graniţe – talaz,

Prin zidul amintirii. Cu ochii tăi ai colorat şi

marea,

Ca-n vis. Mi-ai reaprins ferestre de topaz…

(Vara iubirii)

Lumina reprezintă chiar principiul generativ al poemelor. Astfel, din confruntarea între eternitatea luminii

şi efemeritatea, dureroasa impermanenţă a fiinţei umane, a fiinţei sensibile, în general, eul extrage o a

doua temă, crucială şi ea, prezentă în chiar titlul volumului – timpul:

- Sunt triunghiul cu vârful în Cerc

Străpung până la tine infinitul

Spre Timpul Magic. Mai încerc

Perfecţiunea tainică. Fecund e spiritul…

(Dialog cu timpul)

Sau:

Cât de puternică-i clipa

125

Ce îmi supune aripa

Iubirii? Îmi umple o noapte

Cu valuri învolburate, deşarte?

Sau curge, înroşind anotimpul…

Cât de albastru e Timpul? (Nedumerire)

Ajunsă pe această platformă a nedumeririi gnoseologice, a interogaţiilor fertile, a bucuriei de a recupera

semnificaţii, poeta caută şi interpretează semnele timpului, fascinată de dărnicia cu care lumina, filtrată

prin timpul cosmic şi individual, a semantizat tot ce există, tot ce se adresează simţurilor, afectului,

raţiunii, imaginaţiei, preschimbând ambianţa naturală şi culturală, preschimbând trecutul şi prezentul într-

un mirific text:

În aripi largi cât Dunărea mereu cocorii prind apusul

Închis deasupra apei. În linia lui scursă, cuprind opusul

Zilei, prin drum de chihlimbar. Decebal, cu braţe de gigant

Își scrie drama, în zbor spre astre. Însemn și sacrificiu de atlant.

(Însemne)

Într-o sumară sistematizare a direcţiilor tematice, vom reţine, mai întâi, timpul celei mai ample istorii

(Dialog cu timpul, Icoane), apoi, timpul devenirii autohtone (Sfârşit de timp; Oglinda timpului: La

Sarmizegetusa am pus urechea Timpului să asculte/ În Sanctuarele magice. Şi i-am simţit pe strămoşi…),

sau timpul topit în istoria culturii (Cine eşti tu?, Gânditorul, Potecile lui Brâncuşi). În fine, dramaticul

timp lăuntric, individual, cu fericirile şi nefericirile lui, declanşând o foarte discretă, o foarte bine

controlată angoasă (dragostea, amintirea, teribila absenţă, ravagiile duratei etc.) (Iubire violet, Nostalgie,

Pătratul magic).

Substanţa cărţii este densă, hrănită de lecturi esenţiale, de meditaţie şi de experienţă. Toate valorificate de

un talent cultivat. Tonul e ponderat, fără căderi de relief dar şi fără vehemenţe. Frazarea e fluidă şi curată.

Cartea unei personalităţi artistice puternice, sensibile şi înţelepte.

Eugen DORCESCU, Timişoara/ROMÂNIA

*(Elisabeta Iosif, Semnele Timpului, Rawex Coms, Bucureşti, 2011).

***

Palatul Culturii, din Iaşi

126

IX-ORFEU, TAUMATURGUL:

ORFEU

POEZIE, TRADUCERI, TRANSPUNERI

GABRIELA PACHIA

traduce, în engleză, din sonetele lui Adrian Botez

CÂT EFORT − ÎN MOARTE − DE A FI FRUMOASĂ

cât efort – în moarte – de a fi frumoasă

când pădurea-şi schimbă chinul în

splendoare

îţi dă mărturie poiana stufoasă :

n-a fost răutate – este – deci – Culoare !

Crist duios s-apleacă – tot mai des şopteşte :

„frumos voi trăirăţi – frumoşi fiţi în moarte

meritaţi amurgul – sfântă sărbătoare −

...de cădeţi în stele – nimeni nu mai

moare... !“

în genunchi copacii primesc de la ceruri

binecuvântare cu aghesmi de geruri :

bucuroşi să moară – frumoşi în sfinţire

aşteaptă doar Cristul să le intre-n fire...

...cât de frumos te lasă Dumnezeu

să mori – trăind ascuns în orice zeu...

*

WHAT A STRIVE − AWAITING DEATH − TO BE BEAUTEOUS

what a strive − awaiting death − to be

beauteous

when the forests change their anguish into

splendour

bushy glades bear testimony − though

caducous :

’twasn’t ill-willed wickedness − ’tis −

therefore − Colour !

Christ lovingly bends − more frequently

whispering :

“you’ve lived righteously − you’ll be

beauteous resting

you deserve your twilight − a most sacred

recess −

...if you fall into stars − no one feels death

distress... !”

127

down on their knees the trees receive from

the Heaven

the blessing in the holy water frost-graven :

eager to die − consummate in consecration

they’re awaiting Christ to enter their

pulsation...

...how beauteously does Lord God allow

streaking

into death − charmingly concealed in god’s

seeking...

*

MI-AM FĂURIT DIN FLORI O-NTREAGĂ ŢARĂ

mi-am făurit din flori o-ntreagă ţară

şi-o cârmuiesc cu păsări şi cu îngeri −

de nicăieri nu se ridică plângeri

iar din corole băsmuieşte vară

ridic palate din puteri de rouă

iar rugăciunea o păstrez în crini ;

cu ochi de mir − albastrele jivini

din candela iubirii − iau lumină nouă

unul pe altul - patru răsărituri

se-aprind − smerind întinsurile firii ;

pământ şi mare se-mpletesc în mituri −

şi peste-această ţară a plutirii

şi-a razelor alcătuite-n schituri −

îşi ard căţuie-mpărătească Mirii

*

I’VE CONCOCTEDAROUNDED COUNTRYFROM FLOWERS

I’ve concocted a rounded country from

flowers

rightly reigning over it with birds and angels

−

no muttering complaints rise from any rebels

the corollas’ fairytales breed summer bowers

I frame palaces from the dew’s powers and

moist

while my prayer’s kept ablaze amongst the

lilies ;

my myrrh eyes avert the blue wild beasts

from sullies

they borrow − from love’s candle − the new

light rejoiced

four easterly sunrises superposed forthwith

illuminate − humbling the vastness of the

being ;

measureless land and sea interweave in

sheer myths −

over this country of ever-soaring wellbeing

over beams woven into hermitage zeniths −

the Bride and Groom burn kingly incense in

wedding

*

ORIUNDE-S EU, E LOCUL DE OSÂNDĂ

oriunde-s eu, e locul de osândă

şi aerul miroase a tortură :

pofte cu nări umflate stau la pândă

gata-a-mi târâre maţe, cărni şi zgură

dar sub durere, ţipăt, chip de sânge,

stă neclintită Roata de Lumină :

întinse mădulare, ea îmi frânge,

dar, tot la ea, oştiri de magi se-nchină

tâlhar şi sfânt, cu dreaptă jumătate,

în mine se izbesc şi se frământă −

de-aceea nu se-ncheagă în cetate

fiinţa mea de demonie frântă −

şi unde-i faţă-acum − apoi e spate

şi nu mai ştiu când ţipă şi când cântă

*

WHEREVER I GO, I REGAIN MY PLACE OF PUNISHMENT

wherever I go, that’s my place of

punishment

the air smells of agony and tearing torture :

covetous wide-nostriled cravings find

emplacement

128

to grab and drag my bowels flesh slag and

facture

yet under my bloodcurdling throes, screams,

bleeding face,

the supreme Wheel of Light reigns

unfalteringly :

it crushes my stretched limbs in its ravenous

race,

though armies of magi worship it bindingly

half a thief half a saint − neither thursts to

aggress −

my rowdy outbursts steadfastly clash and

torment −

I shun the wish to coalesce in the fortress

when my being’s split demonhood reaches

no assent −

therefore I no longer grasp when it’s heads

or tails

no longer fathom when its shrill or song

prevails

***

DINA CUVATA

traduce/transpune, din poezia lui DIMITRIE

BOLINTINEANU

DOMNUL DI-ARAUŬÃ

I

Luna, ca ‘nã topã,

dupã shcãmbã veardi

Sh-da dultsi lunjinji.

Featã tirfirushcã treatsi shi s-cheari

Pit verdzãli gãrdinji.

Fatsa lj-easti dultsi ca videala nauùã

Di luna tu-un nior;

Anoatã tu mundzã sh-tu-arauùã shi-ascaldã

Perlu-lji bilishor.

Poartã cãmeashi tsi-ascapirã ca foclu

Di-a soarlii pi-un arãù.

Cãt un nel ãn tseruri mesea lji-u strindzea

Scãntiljoslu-lji brãn.

II

-Oh! Cahara di calu-atsel tsi vrutlu-nji

Ari sã-nji lu-aducã!

Cà di sheapti dzãli dultsea-lji fatsã

Io nu lji-u-am vidzutã”.

-“Fu cà nu fushi ghini, dzãsi cu vãrgheari,

Multu nj-easti greù;

Ma s-fu di-agãrsheari, sh-cama greù va-nji hibã,

Tini vrutlu-a meù!”

Deapoa frãmtea-apleacã sã-lj facã ‘nã bãsheari

Gionli-atsel undzit;

Alba fatsã-a ljei di sãmtu zuğrãfsit

Lutseashti hrisusit.

Shi sclava-atsea cu fãrnul di-ali lunã

Sh-priimnã calu albu,

Tsi sum mãna-lji njicã, fudzi dip tãcut

Pristi plailu caldu.

III

-“Alasã-mi ta s-trec! Nu li vedz, fiticà,

Aràdzli dit hãrghii?”

-“Nu-i aradza-a dzuùãljei; ma-a mea guricã

Di chitchi len-turlii!”

-“Nu!... Aestã-i dzuùa! … Io sã-nji fug

lipseashti,

More, Vruta-a mea!”

-“Nu! Va stai cu mini, bana dultsi easti!”

Feata ãlji dzãtsea!

-“Tu yisili-arali, mira-nji urghisitã

Unã oarã dzãsi:

<<Lero amirà! Ai tu vreari Schitã …

Multu ãnji ti-arãsi;

Unã tsi murgeashti di la Istrul mari

Ti-n Olt calea ti dutsi,

Làcãrnji s-ashterdzã cu unã bãsheari

Di pi ocljilji dultsi …

Sã shtii cà ‘nã oarã soarli bash ãn cali

129

Ma s-ti-astãvãrseascã,

Tu-unã-arauùã dultsi cu tut dzãlili-a tali

Tini-a ti tucheascã.>>

-“Ari nica oarã, tini gionli-nji dultsi!

Dzuùa nu-i vinitã …”

-“La s-lu-aducã calu! …” Calu s-adutsi;

Stealili-aù alghitã;

Pi calea di cheatrã domnu-avrapã lj-deadi

Calui ca cãrshutã;

Dupã ‘nã bãrtsiri vruta-a lui ãl veadi

Cu làcrãnji-cucutã.

-“Noapte, stài nu-azboairã! Steali, ağno hari,

Shintits-vã tu etèr!”

Cu plãngu fitica sh-da ‘nã plãcãrseari,

Mãtrindalui la tser.

Ia-ntrea cà tu-aumbrã ‘nã tsitati-algheashti.

Gionli frãshti lj-treatsi.

Ama, oh, caimadz! Soarli ãshi lutseashti …

Domnu-arauùã s-featsi!

*

CHELCHEA-AL SHTEFANI

Tu unã mãnãstiri di zãmani-armasã,

Tu sala domneascã ‘nã sinii-i teasã.

Misail u dutsi zaifetea di-aclo

Sh-tu oara di giumbushi dzãsi cu caimò:

-“Shtefani dupã moarti-alãsà ‘nã amintiri

Arclu shi chelchea la-aestã mãnãstiri.

Cu Cantemireanjlji Lehanji s-curdisirã

Shi-aoatsi cãlcarã shi-arclu lu-arichirã;

Ma nu u furarã sh-chelchea ti ciudii!...

Tu banã-i nica, ti njirari … ti milii!”

El u spuni chelchea … Tuts sh-si ciudusescu

Cu chetsrã scumpi-adratã, tuts sh-si hãrsescu.

Chelnerlji bãgarã yinlu ca fimnjeamã.

Cafi unlu oarã ti unã daileanã.

La-atsel dit soni-arada cãt s-bitiseashti

Misail ljea chelchea shi ashi zburashti:

-“Iu s-dusi chirolu ãmplin cu giuneatsã?

Anji ağno giunatic! … Cãhãrea mi-acatsã!

Cãdzu shi Moldova sh-Valahutslji hashi

Tu fatsã-arushescu cà sclavanji suntu-armashi.

Elji sh-bagã shigunea semnu di itsrãlji,

Mash ta shi-u-ascundã-arshinoasa hutsãlji.

Ama-atsea itsrãlji fãr di cutidzari,

Shi-u ca cutidzarea fãr di mindueari.

‘Ndirsitã ma-ù videm patrida vlãhuteascã

S-nã-adutsem aminti ti dzãca-ausheascã:

Atsel tsi-i ma-aproapea di a lui mirminti

Treamburã ma-aràù cãnd’ moartea lj-sta dininti.

Shtefani nu-i tu banã … ama ari s-yinã

Altsã Shtefananji di gioanã zãrtsinã:

Chirolu di-azã ma s-nã calcã greù,

Yinitorlu easti tu mãnjli-al Dumidzàù!

Ama pãnã s-yinã bràndzãli s-nã-arupã,

Canã nu va s-bea dit aestã cupã;

Cãndu-un suflit mari-a nauùa-a nã si spunã,

Di chelchea cumàtsli el va li-adunã.

Dzãsi,-arucã chelchea shi-ù frãndzi pi trei …

Canã nica nu li-anà cumàtsli a ljei.

*

FEATA DI COZIEA

Trumbeta vãzeashti-nsus pi plailu veardi;

Ashcherea-al Tsepesh pit bradz shi-si cheardi.

-“Ia-li! Grea livendzãlji, avdzãtlu cãpidan

Tsi zgrumà cu mãna-lji pãshe-musliman!”

Domnul ãl bashi sh-lji zbrashti cu harauùã:

-“Spuni-nji, vrei malmã, rangu,-nveastã-nauùã?

Cara s-vrei aveari, va tsã daù cãt s-caftsã;

Feata-nji va ts-u daù, tsi s-nerdzã la altsã!

-“Doamne! Nu voi malmã, ni tinjii asparti;

Nu vinj ta s-mi-alumtu s-caftu-ahtari parti;

Ti marli plãngu-a statlui brats nji-armãtusii;

Ti-ascãparea-a statlui io azã-ampulisii!

Sh-cara s-hibã zborlu sã-nji dai nã-nvisticã,

Vedz cà mini insa-nji escu ‘nã fiticã!”

La-atseali zboarã gionli-atsel cu mãna-adrat

Zãrcula sh-tradzi shi cadi perlu-ncãrshiljeat.

Tuts atselji-anatslji vidzurã tu stireauùã

’Nã fitushcã dultsi-a stealilor harauùã.

Domnul sã-mbità di mushuteatsa-a ljei.

130

-“Di celnitslji a melji bãrbat cari-l vrei?”

-Doamne, gri feata, vrei s-escu nicuchirã

A unlui ashchirlà cari oclji nj-njirã?

Tuts sun gionji tu-alumtã, pi shubei nu escu,

Ama-a meù ğrambo io voi su-l sivdãsescu”.

Domnul hilj s-arucã la a ljei cicioari

Lji zbrã cu zboarã dultsi sh-ca pi plãcãrseari:

-“S-eshtsã-a mea domnitsã sh-tsã mi giur pi tser

Ti tini tu dunjeaùã sã-nji bãnedz, sã-nji cher!”

La ahtàrli zboarã tinira ghirghinã

Arushi tu fatsã ca ‘nã trandafilã:

-“Cara s-vrei sivdaea ta s-u-nchirdãseshtsã,

Ti statlu, doamne, em s-mori em yiù s-tsã

eshtsã!”

*

TURNATA-AL MIHALI

Di la multi-alumti, Mihali ağno chefi

Intrà-n capitala cu-ashcherea-lji tilefi.

Pi tron sh-si curdisi di celnits vãrligat.

Atselji tsi-ù tsãn pusiea lj-grescu cu giurat:

-“Doamne! Foclu ardi tu-aestã vãsilii.

Multsã s-mutarã di-aseara cu zvulii.

Ma ghurultageadzlji ahapsi ãlji bãgàm

Sh-cu-a nostu giunatic statlu lu-ascãpàm”.

-“Va-ù frãngu-arãscoala stat tsi hãsmuseashti;

Ma shi furnjiea di-iu hasma fiturseashti;

Dimi statlu-aestu va s-vã facã defi,

Easti semnul bun cà nu vã-ari tu chefi.

Al Rodolf lji spusit cà shi-u ghurultii,

Cà a noshtsã caftã cu a lui uidii.

Maca-atsel tsi caftã shi-u ghurultagi,

Statlu-a meù, io insu-nji escu cãmãgic …

*

Ãlj fregi io pãngãnjlji, lji scosh dit gãrnitsã

Ma tu vãsiliea-nji u-aflu-a lor simitsã.

Ea tronlu-anvãrligheadzã cà ta s-lu-arãtseascã

Dit inimã statlu, sh-deapoa s-lu-agudeascã.

Cà tora nu pãtu tronlu s-lu-agudeascã

Cu scara lj-si-alinã cu màyi su-l mãyipseascã.

Tronlu nu s-aspari di-a xinitslor goadi

Ma frica-i tu pridarea di nuntru tsi lu-aroadi.

Iarba nu s-aspari di-atselji tsi u stuhinã,

Ma di iernjilji di nuntru tsi-ù mãcã ca sfinã.

Ma sã shtiù cà schiptrul sclav sh-si fatsi-a vauùã

Shi-a curi s-va s-hibã, va-l frãngu pi dauùã!

Giuglu a barbarlor canda nu-l fregi ioù,

Di sum giuglu-a vostu s-nji-aplec caplu-a meù?

Ãncljishlji silighits-lji! Zborlu lã lu-am datã.

Voi intrats tu noaptea di iu vã-am io loatã!”

MIHALI LA PÃDURARLU

Mihali u cheari-alumta. Calea nu lji-u-mbarã,

Shi omlu, shi fisea di el mãnjli mutarã;

Noapti-i, sindilii … stranjili-s muceali,

-Ghini vinishi, xinite! … boatsi avdi-n cali,

Boatsi di ghirghinã lj-greashti …yina cu mini …

Sh-‘nã mãnã lji sta teasã, gionli-ù veadi ghini.

Tu-unã cãlivã njicã la dzatsi jgljoati-l dutsi.

El intrã; pi videalã-ndzãneadzã featã dultsi.

Fitushca lj-hamu-arãdi sh-ca catsitli lj-si pari

Tsi la-nvirnatslji oaminji primveara-ù fac hãbari.

Vini sh-fen-su-a ljei shi tut cilãstãsescu

Chefea sã-lji si facã-atsel tsi-l chirnisescu.

-Tini hii Mihali Livendul! … io Magear, tini

Vlãhut..

Ma s-nu ti-aspari! Va s-eshtsã oaspi-a nostu vrut,

Sã shtii cà uspitsãljea-n tser ãi fitursitã

La oaminji anda hasma eara dip agãrshitã.

Ea sh-dishcljidi cheptul la tuts tsi-ù tinjisescu;

Cà-aljumtrea, va sh-chearã caracterlu-lji tsirescu.

Niscãnti ori s-ascundi sum stranjili di-aradã

‘Nã inimã di hasmã shi pridàri curatã

Ashi cum, sum shigunea-a unlui om avut

S-ascundi cãti-un suflit cu-arali mash umplut.

Ashi cà, s-nu ti-aspari! S-nu-ai shubei-n mini!

Shi geanlu-ts shi loclu-ts cu pachi s-treacã ghini!

Shi tinira fitushcã cu budzã di-arubin

Livendlui pi sinii tu chelchi lj-bãgà yin;

Un plãngu di gioni pi fatsa-a lui lutseashti

Shi iara el duchi cà bana dultsi easti.

*

MIRCEA-ATSEL MARLI SHI DEPUTATSLJI

Tu-unã salã mari, tu mes’ di cãpidanji, Pi tron sheadi Mircea ãncãrcat di anji.

131

Ashi-ntri cãlànjli tiniri,-nvirdzati

Un cupaci sh-li tindi bratsãli uscati.

Sh-dupã dzenjli verdzã ‘mplini di lilici

Sta shi-aushlu munti cu neuri tsi-nyilici.

Palata easti-mplinã, statlu-i tu minari,

Deputats di Stambul yin la adunari.

Shed ãmpadi tuts: njic, mari, tinir shi tricut …

Eara chibarcu omlu-anda eara Vlãhut.

Oaspits da firmanea. Mircea-ù dghivãseashti,

Deapoa cu mãreatsã, ashi lã zburashti:

-“Padishahlu-a vostu, mini sigur escu,

Di statlu-nji va ta s-facã mash un loc turtsescu.

Cu pachea tsi-ù spuni sclãvilji caftã s-facã

Pãnã Valahutlu shtii cà ta sh-si batã!”

La aesti zboarã sala vãiseashti,

Ma di deputatslji unlu lo di greashti:

-“Tini, tsi tu-aestã natsii crãshtinã

Scãntiljedz ca dzuùa tu a ta lunjinã,

Doamne, la-atsel tsi patru stati sã-ncljinã

Tini, geanabetlu, Allah sã-nji ti tsãnã!”

Tu mãrmurari surdã zboarãli lj-si neacã.

Cavalerlji scoasirã cordzãli dit teacã.

Mircea shi-nchiseashti-ağonjea ti la elji:

-“Deputatslji s-tinjisits, cãpidanjlji-a melji!”

Deapoa-a deputatslor di Stambul lã greashti:

-“Voi, prit cari shahlu azã mi tinjiseashti!

Mircea s-apleacã di anjlji cãpãit,

Ama a lui suflit nu easti shi-aushit:

Di sum sufrãntseali albi shi tãfoasi

Oclji-a lui pitrec sãyits ãnfãrmãcoasi;

Ma sh-piningã-aesti herlu-a s-agudeascã,

Sh-cãpàchli di oclji nu-a s-cãpãchiseascã.

Atsel cari s-bati ti-a lui vãsilii,

Geanlu lj-easti foclu-a soarlii la-Agustii.

S-neadzits la sultanlu tsi vã-ari pitricutã

Sh-calea ti-unã pachi, spunets-lji cà-i chirutã!”

Lã zbrashti-a celnicadzlor, ca bãtuts di ploi:

-“Ambãriljea-a statlui s-ashteaptã di la noi.

Pi yisi minciunoasi noi s-nu nã-arãdem:

Moartea shi sclãviljea di xenjlji noi li-avem.

Yinitor di malmã statlu-a nostu ari

Sh-dupã sutã di-anji lu-ashteaptã anãltsari.

Ma di tut ma ninti lipseashti ta sã shtim

Ti statlu noi tutslji ca martiri s-murim!

Ma si nu tu bràndzã noi streshi va nã videm

Sh-nica nu-a sã shtim bileam shi s-nã

plãndzem!”

*

MIRCEA LA-AMPULISEARI

Ashcherea mãgireascã statlu lu-anvãli;

Cãt vidzu ti-ashitsi, soarli-ngãlbini.

Ama-aushlu Mircea nu sã-nfricueshti

Cu cetã di-ashchirladz el sh-si hiumãseashti.

Nu cà shi-ahãt va statlu ta shi-ascapã,

Mash cà el vru borgea ta shi-u scoatã.

Oh! iu easti chirolu a giunaticlui

Vlãhutlu-anda murea ti borgea-lji-a lui!

Pi un cal tsi scoati spumã la zãbali,

Unã dzuùã sh-noapti el ãshi fatsi cali.

-“Fratslji-a melji! Zburashti-aushlu-avdzãt,

Dumidzàlu vru sã-nji mor io ca Vlãhut.

*

Atsel tsi bana-lji a statlui lji-u-ncljinã

Cheari ca lunjina tu a ljei lunjinã.

Tsi-i tu bana-a statlui bana-a unlui om?

Cãt fatsi primveara chitca-a unlui pom?

Atsea tsi tu steali easti ‘nã stilicã

Sh-tu-anjlji tuts a loclui unã minuticã.

132

Pitritlu anda s-veadi acãtsat di-avgeadz

Dzãc cà shi-aspardzi cuibairu sh-pitritadz.

Ma ghini-ashi dicãt branga bratslu s-lji stringã,

Tuts Vlãhuts, chibartsãlji azã la s-astingã”.

Oh! iu easti, bre, chirolu a giunaticlui

Vlãhutlu-anda murea ti borge-lji-a lui!

MOARTEA-AL MIHALI LIVENDUL

Tu cãmpul di Turda, pi-atsel veardi plai

Sh-si curdisi ashcherea-a marlii Mihali.

Aclo, tu tenda-lji, domnul s-mindueashti.

Bollãchea-a statlui geanlu lji-aricheashti.

Unã-anoimã lj-vini tsi-l cutrimburà

Sh-pi fãdula-lji mãnã caplu sh-lu bãgà.

Geabe cà umutea tu cheptu hàidi lj-bagã,

Pi minduita-lji fatsã làcãrnji lji-alagã.

Dininti-a tsilor tsi-avrigãra lj-yinea

Cu hrisusita saricã el ãshi si-ascundea.

Greashti-a cãpidanjlor tsi lu-anvãrligheadzã:

-“Vrutslji-a melji, ljirtats, oclji nj-lãcãrmeadzã!

Easti ‘nã slãbintsã di cari-arushescu,

Tuts atselji cu-un gean vãrtos, bãrbãtescu.

Ama sun minuti anda nu-ai scãpari

Fisea-ù caftã-a gionjlor partea di dureari …

Azã shed shi-lji numir, shi es ca nauùã anji

Di-anda nã bãtem noi cu-ahãts dushmanji.

Tora ved dealihea-i, feci io, cu micami,

Fara-a noastã s-hibã cu nai marea anami.

Ama, tsi-i anamea, nu-ai canã hãiri?

Has ca foc di noaptea tsi nu scoati piri!

Singurã anamea nu-i sh-dip lucru mari,

Nu voi foc di steali, ma voi foc di soari.

Cãti sh-cãti ininji moartea nu-ngljitsà?

Shi tu cãti casi dorlu nu intrà?

Vãsiliea plãndzi shi sh-si pustiseashti.

Lilicea-a giunamiljei cãmpul lu-anvãleashti.

Shi tu munda-a anamiljei noi iu scãntiljem,

Ved, fãr di s-nã duchim, singuri noi nã-ardem!

Azã-alumta-a noastã cafi-alumtã-a-ù curmã,

Ea va s-hibã sonea, va s-hibã nai ma bunã.

Azã vini oara un lucru su-l curàm::

Ca Vlãhuts chirem i ca Vlãhuts bãnàm!”

Ashi lã zbura … Deputats doi vinirã,

Doi deputats di-al Basta. Celnitslji inshirã.

-“Basta vã pitreatsi? Spunets tsi urseashti?

Basta, shi tut Basta! … bre, nu bitiseashti!”

“Tradzi-ts dinãoarã, cu banda s-eshi nafoarã!”

Alantu lji-u toarnã mash cu zbrari-amarã.

-“Dutsets-vã, gri domnul, la stopanlu-a vostu!

Cà nu s-featsi nica Vlãhut tu statlu-a nostu

Cari va-shi da armatli fãr di ta sh-si batã!

Ma s-hibã bãrbat, la s-yinã-aoa s-nã batã!”

Gri un di gilatslji: -“Toa easti oarã! …”

Alantu-ù scoati-ağonjea coarda-lji lishoarã

Sh-cu goadã vãrtoasã ca di sfuldzirari

Lji-u plãntà tu cheptu a stihiùlui mari.

Cãpidanjlji-ansar, ca yeshtsãlji nior,

Ma Mihali lã dzãtsi: “Fratslji-a melji, io mor …

Spunets-lji doamna-a mea di pon s-nu s-

tucheascã

Sh-tu hàidili-a statlui fciorlji-a melji sã-lji

creascã.

Gionji anda va s-facã, la s-lã spunã ea

Cà nu voi s-arãzgãnseascã elji ti moartea-a mea;

Cu-a statlui independintsã elji sh-si mãreascã

Sãmta-arãzgãnseari sinlu s-lã-ù ducheascã!

Sh-voi, sutsata-nji vrutã, a njeia sã-nji giurats

Cà putes voi mãnã cu xenjlji nu va s-dats!”

Bash cu-aesti zboarã cadi tu-a lui sãndzã.

Tutã-ashcherea-a lui cu caimo sh-lu plãndzi.

Apili pi cali sta shi dãnãsescu;

Puljlji tuts tu erã jealea u-asprãndescu.

Moartea cu-a ljei mãnã fatsa-a lui u strindzi;

Inima lji-ngljeatsã, zborlu ãlji si-astindzi.

Bana-a lui di-anami tu niori sh-si teasi,

Ca-anjurizmã dultsi di chitca tsi s-asteasi.

*

YISLU-AL SHTEFANI ‘TSEL MARLI

Lishoarili-aumbri seara li-asprãndeashti.

Shi milanholiea treatsi, s-mindueashti.

Ma Shtefani ‘tsel Marli, pit vàljuri chirut,

Cu cornul hrisusit sh-lji-adunã gionjlji tuts!

Chisatã lj-easti inima has ca-a lui ashcheri,

Statlu-i tu cãhãri ca-a lui mindueri!

Pi-un choshcu di cheatrã el sheadi cu caimò,

133

Lji-u-azboairã percea vintul, tu-ncoa shi tu-nclo.

Prota oarã-i anda inima-a lui plãndzi

Oclji-a lui tut vearsã chicuti di sãndzã.

‘Clo ãl da el caplu-a somnului tsi yini

Tsi-lji lji-ncljidi oclji cu arpa-lji di-asimi.

Na, lj-easi dininti ‘nã ghirghinã bunã,

Shi-a ljei cusitsã ascapirã ca lunã.

Lai, scãrminati sum cãrunji di lilici,

Oclji-a ljei pisuprã lj-cad has ca licurici,

Cad ca dauùã-aradzã, dultsi sh-cãlduroasi,

Mãna-a ljei lj-hãrseashti percili undoasi.

-“Tsi? Eroùlu mari, aumbra ciuciurà,

Insushi suschirà shi stog s-adunà?

Lã daù dichi fricoslu tsi-ascumta stuhinã

Shi sclavlu cari-l bashi giuglu tsi-l stulcinã,

Ma un suflit mari, di bãrbat un suflit,

Nu duchesc’, lai Shtefani, tsi shi-u scãnjisit!

Imnã-ts pi-a ta cali, putes s-nu dãnãseshtsã!

Borgea tsi ts-u data tut ãn tor sã-lji eshtsã!

Va s-chearã-nchidicàrli, tuts la sã shtibã;

Cu cafi un cheadic statlu-a tàù va s-hibã!”

Pi-un nior di malmã azboairã ea cu-anami,

Un moscu di-arguvan jgljoata-lji da dumani.

Shtefani sh-si dishteaptã, fatsa shi-ashteardzi,

Iu lacãrma dultsi ta s-cadã sã-ndreadzi.

Di-asimi luna-arãdi sh-pit niori yilici,

Birbiljlu-atsel dultsili cãntã pit lilici.

Sh-la foclu di lunã, unã tsi s-dishteaptã,

Shi-u veadi-a lui ashcheri cari el lu ashteaptã.

Lj-veadi cãpidanjlji avigra-a lui ca cor.

Tu tãrhiea-a noaptiljei lã zburashti-a lor:

-“Fratslji-a melji di armi, fala vlãhuteascã!

Ma s-facã cà s-chearã patrida pãrinteascã,

Tu cartea-a mirilor ma s-hibã-ashi-nğrãpsitã

S-chearã-atsea mileti nai ma vluisitã.

Barim atumtsea la s-chearã giuneashti

S-u frãngã ciumaga cari u-agudeashti.

Ca shearpi-aràù tsi-ndãrlãsit shi-anãchisit

Mãtreashti s-mãshcã-atsel di cari-i agudit.

Ashi-i Valahutlu, shi tu-a lui cãdeari,

Atsel tsi-l pliğueashti, dupã el cheari!

Ahtari-i Valahutlu, ashitsi noi s-murim,

Sh-tu cãdearea-a noastã putem shi s-nã mãrim!”

Njilji di bots aurlã … Luna pusãroanji

Dit nior di aburi s-pari ma chifloanji;

Steali hrisusiti sh-cama mult lutsescu

Shi tu njeadzã-noapti vàljuri dãngãnescu:

-“Ashi-i Valahutlu, shi tu-a lui cãdeari,

Atsel tsi-l pliğueashti, dupã el cheari!”

DIMITRIE BOLINTINEANU(1819-1872)

Armãnipseari: DINA CUVATA, 29 Ianuarie 2017 (Republica Macedonia)

***

134

DINA CUVATA

traduce/transpune, în aromâneşte, din sonetele lui

Adrian Botez

(LXVII) -Barbarlu sh-crãshtinlu deadun la s-

ardã

Shi crutsi shi coardã – shi foc shi chireari,

Mi-nvescu-n cãmeashea cu-alsidzli di cheatrã,

Mi-archushur pi mãna di-ochean tu nishteari.

Pit muntsã s-urnjeashti frãtsãljea di piri,

Pi crutsi s-aprindu mintimenili steal,

S-avdu calji-n cali, cu greauùã-arujiri,

Arauùa dit erã hearbi tu neali.

Crutsiadz tinjisits, huminlãchi dit yisi

Cu dzadã u-apresh io, fãrã di njilã,

Loats-mi voi, cu piri ti mãnjli-ncljisi,

Plãcãrii sh-chirit, spãnticari sirinã:

Tu-ahtea s-mut scàri ti la Marli Orbu,

Fanatic cãntic s-lj-escu, tsearã di Corbu.

*

PASHTILI

Putsãnji di sãmtsãlji pulji – vàhi anghilji vedz

Cà-azboairã pristi dishcljishlji vishinji.

Shi-ahãtã albeatsã – pãnã lishinji;

Di-ahãtã iurtuseari – sãndzãnedz …

Hristolu – tu-a chitchilor videalã

Amirà tsi-i domnu pristi gãrdinã

Sã spuni ti ljirtari – shi suschirã

Vãrã gean anda lj-fudzi din poalã.

*

Aliluia – vãzeashti pom di pom

Aliluia – scãntiljeadzã tserlu

Nu-l vãtãmats – nu-l vãtãmats njelu

S-nu frãndzets tu bãhce zãrtsinji di-afchon.

Golgota tricu – tora-i tãrhii

Era chitchi scoasi – albi sh-muljeati

(Moartea s-featsi cali musheatã …)

Sh-tu El ãncljisi itsi milii.

(1)-Ma-agãrshits di-arina dit amari

Nã-aspulbiràm tu ehtrili istorii;

Atimuseari nã-ashtearsi dit memorii,

Acà mãrshea-a noastã-i creasta-ali dzari..

Chirolu-i adrat di mãrshi di-iluzorlji,

Cari sã-ngãrlimarã, Mots, ipostorlji;

Nu-alãsàm semnu, tu banã cãt ohtlu,

Madan … un njic chedru: ãntreg loclu …!!!

Purtàm, pi trup, vlãngoshi, chetsrã ti-agãrsheri

…

Sum “tushlu”-a lor nã fitàm ca di yilii;

Orghi shi hahanji – fitalj ti puvrii,

Di noi s-fac stati, vãsilii, imperii …

Canã nu s-pidipseashti s-nã tsãnã minti:

Tu fraza-a lumiljei – him zboarã spirlimti …!!!

*

…TSI SHANSÃ-ARI TU DUNJEAI UN

POET?

(IX) -Voi Dumidzàlu-l featsit scrum

U murits Ğãcea – chisa ti cali-ù vidzum …

Ma lu-ncãrfãsits Atsel di Nazaret

Tsi shansã poati s-aibã un Poet?

Nu pistipsits cà nafoarã dzuùã s-featsi

Shi nitsi cà – iara – ashi easti …

Ma lu-ncãrfãsits Atsel di Nazaret


U-asteasit nu mash lãmbada – ma shi Foclu …

Nu mash cicioarli, shcljoapicã-Agioclu …

Hits! mãrshi – vã si-ncljinã noapti-njeadza

… Lj-sãrmats Dishtiptãtorlji, Palandza!

Vãtãmats mulats masturi di Nazaret … -


*

135

PÃLÃCÃRII-NDIRSITÃ

(XIII) -Tradzi shi-irmuxeashti cu ciudii

virdeatsa

Azvinturã shi-ascuturã fãr di chischineatsa!

Geanuri corbi plãngu ciumbulechi – cãt la Tini;

Fà-li-ashcheri di anghilji – iurdii di lunjini!

Cãpãits di ponuri – atimusits ca ghini

‘Ndirsits cu umutea – mãtrim cãtã la Tini;

Lji-aspilashi liproshlji – ãlji limbidzãshi orghilji

–

Tsã pricãdem s-nu dai s-curdiseascã corghilji …

Shtim cà pristi fapti acãtsàm noi putirdzãnji

Marturi-nchizmatarits nã yin iurdii-iurdii …

Ãnzãnucljem zãnuclji – nã-aplicàm shi frãmtea

Him noi singuri … singuri: nu nã frãndzi-

apuntea!

Nu cutidzàm cu yisi s-nã hidzem tu-araiuri;

Dà-nã-ù discurmarea tu-un choshcu di plaiuri…!

*

(XIV) -Yiù cãt fushi sivdai-avushi

Sh-di hasma tu-aumbrã cãdzushi;

Dit scutidi iara-nyedz

Amãrtiea-anda ts-u vedz.

Neauùã iarna ta s-tsã cadã

Di tsiva s-nu-ts easã pradã

Atsel-cu-cioarni-i anãchisit

Fãr di-aràùlu-acãchisit.

Cavaler di frãndzã verdzã

Chischineatsa tut s-ts-u cherdzã;

Ti lãmbadã s-ai ‘nã crutsi

Shi sivdaea – banã dultsi;

Inima s-ts-u fats izvor,

Dit ea-nyeadzã-atselji tsi mor.

*

V -Fui vãsiljei vroarã, tu-altã ‘nã canoni:

’Nã gritã, shi-a melji oaminji-acãchisea;

Ti moarti, ti banã – mirachea-nji fu zãconi;

Tuts s-aplica shi doxã nj-mãrmura …

Shi tãshi-anda nj-fu chefea io murii;

Smaraldi zmulshu unlu cãti unlu,

Arada, dit zenit, ca dit yilii …

Pãn tsi di dzãli-armasi mash Cãrciunlu …

… Tora-anda lumea-i irnjii-adratã

Njilji di oaminji avigra-nji s-fripsirã …

Dusirã, chirurã sh-seamnili …-ashteaptã

Cãtrànjli – pulbiri - din tser steali s-njirã …

Mash ‘nã-mbufunari arcatã cãt la dzàù –

Ti cheardiri io mi-arcai tu perigheù!

*

XVI -Nu-avui io chiro s-escu tinir

Ama shi di-aushearea mi trag!!

Cãt vream tserlu su-l tsãn pi-anumir …

Tora shi pãni-n gurã nu bag!

‘Ncicioari-ahãt nji-u-avinat gãrdina –

Moscul pi lumàchi s-uscà tu irnjii …

Beabã voi vã u-ndultsits surdina:

Nu-a s-ascuch pi voi canã urnimii!

Earam ficior – tora-aushii mini –

Di njedzlu-a banãljei nu-am mãshcatã;

Noima dit io atewasã sh-chosã yini,

Mi-aplec ta s-beaù – arauùa-i sicatã …

Anghil tãrdzãùù – blãstem ti fimisescu

Sh-ti-ashi s-ti fats dimi-altsãlji nu-nğrãpsescu

…~

*

XXII- Nu-i prota oarã – urdzãturia hahami,

Anda, cãpitãnj, nji-u shushlu cu milani

Shi-anda staù, mãtrindalui di la boemanji,

Cum trec pit vàljuri poemi di Lehanji.

Dit muntsã, dit bradzlji, anafimat io fui,

Ma ornjili tu-arteri io li tsãnui.

Putets s-u-adrats dunjeai voi ca-arucini,

Ma vetea di-ashchirlà nu-ù scutets dit mini!

Tu chisa-aestã di mandisã-nfãsheatã,

Cu chisã dit xeani-adusã – avrachi bãgatã

Tu cari ma multu murgeashti shi cadi gljets,

Voi mi bãgats ‘nã para-carti s-vã simnedz,

136

Cà mi trag ca glar – ma iu tsi va mi strigã Pristi ‘nã dunjeai – va s-minduesc’ ca-arigà!

*

XXVI -Cavaler ti ceash – ğumin di pi cipits –

Daima sh-veadi Graalu dit mes’ di muntsã –

El easti Prufetlu tsi tu riscuri s-fridzi

Shi hidzi sãyits di verburi bash sum fruntsã.

Cafi-un ciuneapin lj-easti Crutsi Yii

Sh-cafi-un cãntic – penura sãndzãnitã

U neacã Golgota – sãmtã zvulii

Pi tser s-u bea lumea muscuvursitã …

Tsi-armasi di curbanea-a Puiziiljei

Madan harea tsi-afumã dit fimnjeator,

Lunatic – hasma-a tsitsivealjiljei.

Sãmtul duh – s-armãnã dimãnditor?

Sh-tu zenitlu-a sãndzãljei – arauùã

Cinushi di Poet – icà mash steauùã …

*

XXVII- Pi-ağri càljuri – Cãlãtorlu-alinã

muntsã

Pi tser cãmbànjli s-li batã – ca la numtsã;

Iurtii – njilji di pulji – undã di cãntari

Tu-arai vãzeashti ciudiea – Nàù Zbor ari …

Cari eshtsã – o, tini – Xenlu Zburãtor,

Pit sfulgu di erã – Cilãstisitor?

Cum ti fãtseshi dulii pit dirvenji s-adunji

Pi veacljea-aestã Golgotã – a vãrnului?

Ma tsi-adari? Tsã curã sãndzã – nauùã-arànji

Zgrãmashi pi pàlnji – pi frãmti … arãcài!

Em spuni de! – nu shutsã truplu! Iu ti-alinji?

Ti-ncãrfãseshtsã pi-a curi Tser ti-ngãrlinji?

… Shi Cãlãtorlu – Lunjinatlu – cihtãsit

Pi frãmti-arucã chicuti upãriti …

*

(IX) -Vãrtusheatsa dipli cadi pristi mini,

Tu mundzã mi moalji sh-mi imiripseashti,

Shi budza-nji, ağalea, sh-si mãrmuruseashti,

Cà nu-am zboarã ti personificari ghini.

Furã mãstrãpsiti di favrilji-al soari,

Armatli tuti lipsiti ti-Ascãpari –

Ma nu ved shi vãrã loc tsi-i ti-agudeari:

Dãnãsiti-s tuti-n tser – tsiva nu doari.

Ti-atsea, tu-amare-mplinã di extàdz,

Lãndzidzã, invirnashi sh-ti cãbati,

Arhanghil cu Smaraldu: Vãmu aràdz,

Ta s-nu doarmã, furnjii cà nu bati,

Dumnidzarea easti-mplinã di emfàdz.

Eternitatea fu di tãrhii-mplinã …

*

(X) -Tut ma li sapã-amãrtiili di pãrintsã,

S-arcutescu-aviradzlji di hilji la hilji

Shi nu dãnãsecu, ma crescu urghii

Sh-baia s-plihtusescu-a scutidiljei printsã.

Tini, Domnu-a meù shi zghiclu di dureari,

Insuts spuseshi shubei di-a Tàù Pãrinti;

Di sãmta shubei trumuxit ma ninti,

Pi crutsi vrushi ta s-caftsã limbidzari.

Ma iara la-nvitsãtura Tini ti shtsãshi

Sh-Ti dishtiptashi ghini, inshishi dit yisi …

O, Doamne, shtearea salami s-nji-u dai tãshi,

Ãnveatsã-mi cu-a-nvitsatslor turtseari,

Ta s-mi shuts mini prit Tatãl la fisi

S-nu mata caftu noimã, ma-apuitueari!

*

(XI)- Nu nji-avui ni sivdai ni vrutã io:

Analtsã-l, Doamne, tu irnjii crinlu!

Canai tsiva s-easã sh-di mini, crãshtinlu,,

Mash ahãt cãt s-anjurdzescu-a pirazmò.

Anda mi dispolj, mash erã s-ducheashti

Sh-cà-adilj, cutiea di videalã nu-ù mãryescu;

S-par om di pristi loc; sh-duh mash mi duchescu

Tsi-alagã, la tenda din tser tsi mindueashti.

Dà-nji furtii, aumbrã ca ‘nã iatsã,

S-duchescu io altã ‘nã-mbãrtsãtari,

Amãrtiea tu io zãrtsinji la s-acatsã,

137

Sh-si disicã ‘nã dzari di-altã dzari!

Dà-nji, Doamne, azbuirari nostimã

Shi cuibairu tu-amãnari protimã.

*

(XXX) -Pi lipida-a tseafiljei cãtã la moarti,

Ãntreb: “Geanlu-a meù, tini iu va ti duts,

Anda-a s-eshi dit mini – Verbu dit Carti?

Va ti hifz tu inima-a chisãljei – ma-a s-fats crust

Cu sfulgul a videalãljei dumidzeascã?

Sãdoarea di pi frãmtea-nji ãi nishteari:

Va s-da di padi iatsa – Va s-agudeascã

Fluxuri pi duhlu-a meù, cu slabã puteari?

Ocljilji pãnã nj-ved –tuti sun mintiti –

Ma urbarea-nji anda salami-a s-yinã,

Va s-ved horizontu? Sindilii nihiti?

Sh-tu mesi – va s-hibã poartã i lunjinã?”

Salbit shi-amut, geanlu-nji plãscãneashti:

Nu shtii? Nu-acãchiseashti? S-ciuduseashti?

*

(LV) -Xichi di sutsatã, tu singurãtati?

Cãt cama pustã, ahãt ma cu-anami

Fãdula izolari, cu nostu di tsitati –

Didindi, pi-albi cipits, bana shi zvoami!

Oarfãn hii di dada, gura tsã-i ca misur,

Canã nu tiva, tuts ti-aù ti elipsi?

Vitsi hii cu dzadzlji, tilal la un sinur,

Tutãlor lã spunji, dishteptu,-apocalipsi!

Di-unã chischineatsã nu-i ma mari canã,

Stri miràchi shi oaminji ghini-artiseashti:

U-mparti uspitsãljea sh-la vulturi da banã –

Domnu-i pi etèr, pi làcrãnji rigà easti

Sh-curbani nai mari, nimoartea u-mparti

Cu prufets dit shcãmbi – Mesiea fatsi parti.

*

(LVII) -Adastu ‘nã dunjeai scoasã di sum

steali –

Sum tiranlu-a ashuirariljei di harfã!

S-anvãrteascã tu videalã sh-tu tãtseari,

Limbid s-marturiseascã – ‘ncljisã tu larva.

Shi mintea hãgioanji, s-nu-shi truyiseascã

Ciumaga, tut cãftãndalui himeri;

Di tuti, cum tsi s-hibã, mash shi-isuseascã

Hãshti musheatã, i mãnolits scãntiljeri;

Sh-moartea s-hibã gadafei di-agãrsheari

Di-unã hãshti veaclji – unã nauùã,

Bileam sh-ma-apreasã, shi sh-ljea loc ãn dzari,

Cari-anganã ghini - s-treamburã di-arauùã …

Shi tut ashi, di pi tser pi tser, cãrari

S-ducã tu Empireùlu dishcljis a nauùã!

***

Adrian BOTEZ

Armãnipseari: DINA CUVATA, tu Yinar 2017 (Republica Macedonia)

ORFEU

138

X-PAGINA PROFESORULUI:

NUMERE COMPLEXE, CUATERNIONI ŞI

OCTONIONI

Numerele complexe au apărut în Renaştere, sub numele de cantităţi imposibile, din necesitatea, la

început formală, de a re-zolva ecuaţia x pătrat egal minus unu. Să putem, deci, extrage ră-dăcina pătrată a

oricărui număr, nu numai a celor pozitive. Rădă-cina pătrată a lui minus unu a fost notată cu i şi numită

unitate imaginară. Până la urmă, s-a dovedit că se pot face mult mai multe lucruri cu ele: se pot extrage

orice fel de rădăcini, de ordi-nul al treilea, al zecelea, ba chiar rădăcina de ordinul pi sau chiar 1 plus i,

după cum a arătat Euler. Mai mult, aceste numere ima-ginare s-au dovedit intim legate de geometria

planului euclidian: un număr complex se poate reprezenta ca un punct în plan, înmulţirea numerelor

complexe corespunde unei rotaţii în jurul originii planului, legile trigonometriei elementare se pot

exprima şi ele cu ajutorul numerelor complexe. Ba chiar, azi orice inginer ştie că numerele acestea sunt

foarte utile în studiul circuitelor electri-ce. Iar mai nou, faimoasele mulţimi fractale se definesc pornind de

la nişte transformări cu numere complexe.

Dar, numerele complexe respectă cumva tiparul nume-relor reale: formează un corp comutativ. Ce

se pierde e ordinea: nu se mai poate defini coerent cu adunarea şi înmulţirea ce înseamnă ca un număr

complex să fie mai mare decât altul.

Cel care a reprezentat pentru prima oară geometric numerele complexe ca puncte în plan, a fost sir

William Rowan Hamilton, inginer din Dublin. Ani de zile după aceea a încercat să construiască un sistem

de numere asemănător, reprezentabil prin punctele spaţiului tridimensional. Până în ziua de 16 octombrie

1843 când, trecând podul Broome din Dublin, a înţeles într-o străfulgerare că nu în spaţiul tridimensional,

ci în cel patru-dimensio-nal trebuie să lucreze. Şi a inventat cuaternionii, numere în care intră patru unităţi

imaginare, i, j, k, sau, dacă vreţi perechi de numere complexe, aşa cum şi acestea sunt perechi de numere

reale. Atât de fericit a fost Hamilton când a făcut această desco-perire, încât s-a întors şi a săpat cu cuţitul

în piatră („oricât de nefilozofic a fost acest impuls”, cum i-a zis fiului său) legile de înmulţire ale

unităţilor imaginare cuaternionice, inscripţie ce poate fi văzută şi azi. Algebra cuaternionilor e mai

complicată decât cea a numerelor complexe. În primul rând, nu e comutativă. Şi a fost un mare curaj să

inventeze nişte numere care nu se înmulţesc comutativ, a trebuit să treacă o barieră psihologică. Totuşi e

şi ea foarte legată de geometrie: înmulţirea cuaternionilor corespunde produsului vectorial din spaţiul

euclidian. Iar azi, ştim că noţiuni fizice ca spinul particulelor de exemplu, se pot modela cu ajutorul

cuaternionilor şi chiar cu ajutorul unor numere şi mai complicate.

Pe acelaşi model al trecerii de la real la complex şi de la complex la cuaternionic, prin dublare,

adică prin formarea de pe-rechi, se poate trece de la cuaternioni la octonioni. Pas făcut de Cayley, tot în

secolul al 19-lea. Octonionii au şapte unităţi imagi-nare, înmulţirea lor nu e nici comutativă, nici

asociativă. Dar, ca şi cuaternionii, sânt numai buni pentru modelarea anumitor fenome-ne fizice, sunt

folosiţi în teoriile de câmp şi în teoriile de string.

S-ar zice că putem continua la nesfârşit, tot împerechind noile numere obţinute. Ei bine, nu. O

teoremă extrem de profundă a lui Hurwitz spune că, dacă vrem să păstrăm măcar câteva proprietăţi utile şi

coerente matematic, singurele algebre bune sunt numerele reale, complexe, cuaternionii şi octonionii.

139

WILLIAM ROWAN HAMILTON

profesor Gabriela CÎMPEANU, C.T. „Gh. Balş”-Adjud

***

LIONEL MESSI

VIAŢA DE SPORTIV

În ziua de azi, sportul nu mai este la fel de apreciat, precum era, şi a cam pierdut pasul, în rândul

prefetințelor oameniilor. Sportul este ales din ce în ce mai puțin ca hobby, iar în mentalitatea oameniilor,

trebuie să fii "prost", ca să mai faci sport de plăcere.

Sunt mulți care consider că “a face sport” este foarte uşor, că doar mergi la antrenament şi, apoi,

ai toată ziua liberă. Ei bine, nu e chiar atât de uşor.

Viața unui sportiv de performanță se învârte în jurul antrenamentelor şi a competițiilor.Credeți că

e atât de uşor, cum spun unii, să ai două antrenamente, în fiecare zi, să ajungi de la unul, să faci un duş ,

să mănânci, şi apoi, să te pui să te odihneşti 2 ore, care se dovedesc că nu țin cu tine, şi trec, ca şi cum ar

trece 10 minute? Apoi, seara, când vii rupt, de la cel de al doilea antrenanent, să faci aceleaşi lucruri, ca şi

după primul antrenament – şi, în plus,ca în cazul meu şi a multor altor sportivi, să te apuci să înveți pentru

examenul care bate la uşă, pentru testul sau teza, pe care urmează să le dai…? Şi, apoi, seara, când te

aşezi, în sfârşit, în pat, să realizezi că a mai trecut o zi şi că, în puțin timp, te vei trezi din nou, să o iei de

la capă, iar şi iar…?! Ce e uşor în asta?

E uşor, oare, să treci peste un antrenament, care nu ți-a ieşit cum ți-ai plănuit, deşi ştiai că poți să-

l faci? E uşor, oare, să treci peste momentele în care simți că nu maivrei, pur şi simplu, să te ridici din pat,

să ieşi dimineața la antrenament, când vezi că plouă, că e frig, sau în vacanțe, când ştii că toți ceilalți stau

acasă şi dorm toată ziua? E uşor, oare, să mergi la o competiție, la care ştii că mergi foarte pregătit, şi ştii

că poți face o figurăf rumoasăşi – dar, mai apoi, “s-o dai în bară”? O fi uşor să treci peste certurile cu

antrenorul, peste momentele în care nu dormi nopțile şi te gândeşti la ce nu a mers bine? Vă zic eu, NU E

DELOC UŞOR!

Oamenii obişnuiți văd doar partea bună. Ei nu ştiu cât e de greu să ieşi afară şi să zâmbeşti, după

un antrenament prost, sau după un concurs la care, pur şi simplu, nu ai fost tu! - …şi câtă muncă stă în

spatele rezultatelor sportiviilor mari.

Aud mulți oameni, care nu au nicio legătură cu sportul, cum spun : "Iar a pierdut Halep meciul

ăsta. Nu o să mai câştige niciun meci!" ; sau :"România a jucat foarte prost la Campionatul European

de fotbal, nu a reuşit să câştige cu echipele slabe…". Dacă tot criticați, de ce vă dați mari fani ai

Simonei, sau ai echipei naționale? Dacă sunteți alături de sportivii noştri (care fac performanță!), la bine,

- de ce nu sunteți şi la greu?

140

Viața de sportive este mult mai grea decât pare din exterior. Credeți-mă, nu e uşor să alergi 20-25

sau chiar mai mulți kilometric pe zi, să faci zeci, sau, poate, sute de aruncări la poartă, pe zi… - să ridici

sute de kilograme, zilnic….

Dar nu ne plângem niciodată.

Viața de sportiv are şi părțile ei frumoase. Nimic nu se compară cu satisfacția pe care o ai când

câştigi o competiție, când ți-aifăcut un record personal, pe care nu mai credeai că o să-l bați, sau

satisfacția pe care o simți din simplul fapt că ai avut un antrenament reuşit, şi că ai dat tot ce ai avut mai

bun, ca energie vitală, pentru a-ți îndeplini scopul.

Fericirea pe care o simți, când faci ceea ce îți place şi fericirea pe care o simți, când ştii că ai dat

tot ce ai putut, la fiecare antrenament şi competiție, sunt nemărginite. Emoțiile pe care le simți înaintea

fiecărei competiții, toate acestea fac parte din viața de sportiv de performanță, o viața foarte frumoasă,

dar şi la fel de grea!

“I don’t stop when I am tired, I stop when I am done!”

prof. drd. Marian-Adrian DRĂGHICI - C.T. “Gheorghe Balş” -ADJUD

***

Din ciclul „Jocuri de copii”, de Pieter Bruegel cel Tânăr (1564-1638)

141

XI-„NECAZURI” ŞI...UMOR a-un elev “năcăjit” …Nu mai există, în Daco-Valahia contemporană, elevi… “năcăjiţi”!

Nuuu!!! VIVAT…”COLEGIOMORFISMUL”!

TOŢI ELEVII, AICI, SUNT FERICIŢI, ÎNTRU TOATE CELE!!!

Semnat: “Căutaţi şi veţi afla, bateţi şi vi se va deschide”!

***

b-IRONIILE SORŢII… „LOCURI ÎMPUŢITE”

După „ghilotinarea ghilotinatorului”-lider revoluţionar, Maximilien Robespierre - dar protector al lui

Napoleon-ofiţer general, în glorioasa lui campanile din Italia (...la 27 iulie 1794, 9 thermidor, după

calendarul revoluţionar, pe când NAPOLEON soseşte la Nisa, Maximilien Robespierre este declarat în

afara legii, iar a doua zi este ghilotinat, alături de fratele său, Augustin…) – NAPOLEON-MILITARUL

cu idei geniale trăieşte o epocă de exasperare şi enormă silă.

La 25 mai 1795, Parisul este cuprins de foamete. Pe 1 prerial, mulţimea îl masacrează pe deputatul

Féraud…Adresându-se ministrului de război Aubry, Napoleon primeşte o vagă funcţie la statul-major,

până la plecarea sa în vest, în calitate de general de infanterie al armatei din Vendeea. El refuză în

repetate rânduri să se prezinte la armata din vest, socotind că putea acţiona mai bine în armata lui din

Italia. Se prezintă, la 18 august 1795, la Comitetul Salvării Publice, îşi expune din nou planul de

campanie pentru Italia - dar este ataşat la biroul topografic al Comitetului. Acest lucru nu-i face deloc

plăcere şi chiar se gândeşte să se expatrieze, tocmai la Constantinopol…

Nu se duce chiar la Constantinopol…dar o ia, hoinar, pentru câteva zile, spre nord-estul Franţei – apoi,

trece graniţa, în Belgia. Alături de el, câţiva ofiţeri bravi, care-l îndrăgeau, încă de pe-acum, pe fostul lor

“nărăvaş corsican”. Ajunşi într-un sat sărac şi mizer (…colcăind de contrabandişti englezi!), unde nici

măcar hrană pentru cai nu găsesc, d-apoi pentru …“oamenii Franţei”… - Napoleon le zice camarazilor

săi:

-Ce sat mizerabil! N-am să mai trec niciodată prin locurile astea împuţite! Jur pe ce am mai sfânt!

…Satul “mizerabil” se numea Waterloo…16

Adrian Botez

NAPOLEON LA WATERLOO

***

16 -WATERLOO (valonă Waterlô) (Pronunţie în franceză: /watɛʁˈlo/) este o comună francofonă din regiuneaValonia din Belgia.

Suprafaţa totală a comunei este de 21,03 km². La 1 ianuarie 2008 comuna avea o populaţie totală de 29.448 locuitori.

Localitatea este celebră datorită Bătăliei de la Waterloo ce a avut loc aici la 18 iunie 1815 şi a opus armatelor lui Napoleon

Bonaparte o coaliţie anglo-prusacă, bătălie soldată cu înfrângerea definitivă a lui Napoleon.

https://ro.wikipedia.org/wiki/Maximilien_Robespierre

https://ro.wikipedia.org/wiki/27_iulie

https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=9_thermidor&action=edit&redlink=1

https://ro.wikipedia.org/wiki/Maximilien_Robespierre

https://ro.wikipedia.org/wiki/25_mai

https://ro.wikipedia.org/wiki/1795

https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Aubry&action=edit&redlink=1

https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Vendeea&action=edit&redlink=1

https://ro.wikipedia.org/wiki/18_august

https://ro.wikipedia.org/wiki/1795

https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Comitetul_Salv%C4%83rii_Publice&action=edit&redlink=1

https://ro.wikipedia.org/wiki/Constantinopol

142

c-diverse pentru…”diverşi”!

-Între noi la inceput a fost chimie, iar acum e matematică: tu îmi faci numai probleme!

*

Secretul succesului în viaţă este legat de cinste şi dedecenţă.

Dacă nu ai aceste calităţi, succesul este garantat...

*

- Ai ceva de băut?

- Apă.

- Dar ceva mai tare?

- Gheaţă!

*

Răzbunarea e dulce şi nu are calorii...

*

Soţia cântă la vioară. Soţul:

- Termină!!! Bine, o să-ţi cumpăr rochia aia!

*

Dacă ai să culegi de pe drum un câine flămând şi ai să-i oferi o viatţă îndestulată, n-o să te muşte

niciodată. Asta este deosebirea între câine şi om...

*

Cerbii carpatini, cu cât au coarnele mai mari, cu atât se consideră mai frumoşi. La bărbaţi e invers. Cu cât

au coarnele mai mari, cu atât sunt mai frumoase femeile lor.

*

Azi m-am convins din nou cât de dăunător este să fumezi.

M-am dus să fumez la bucătărie, unde soţia mea făcea de mâncare.

M-a pus să curăţ cartofi...

*

Aseară, înainte de culcare, a trebuit sa dezgheţ frigiderul sau... cum îi mai zice nevastă-mea: "preludiu".

*

Cică a apărut o aplicaţie de IPhone, care îţi spune cât de deştept este câinele tău. Iată cum funcţionează:

Dacă ai cumpărat aplicaţia, este clar! Câinele tău este mai deştept decât tine…

*

Un poliţist găseşte pe malul mării o lampă gen cea din Aladin. O ridică, o deschide şi dinăuntru iese,

evident, un duh.

- Sefu', m-ai eliberat, îţi îndeplinesc 3 dorinţe!

- Vreau mai întâi o halbă de bere care să nu se golească niciodată!

Zis şi făcut. Apare halba, bea poliţaiul de se satură, halba totplină. Varsă din ea pe jos, dar halba rămâne

plină.

- Nemaipomenită chestia asta!! Poţi să-mi mai dai încă două?

*

Un ardelean, întors recent dintr-o excursie la Londra, îi povesteşte prietenului lui:

- Am cunoscut o englezoaică, şi, cu toate că nu ştiu engleza şi nici ea româna, ne-am înţeles de minune. I-

am desenat o farfurie cu mâncare şi direct m-a luat la un restaurant. I-am desenat un pahar şi ea m-a luat

la un bar şi tot aşa până spre dimineaţă, când ea mi-a desenat un pat. De unde naiba a ştiut ea că sunt

tâmplar??

*

Care este diferenţa dintre bărbatul ideal şi amantul ideal?

Bărbatul ideal este cel care, atunci când îşi găseşte soţia în pat cu amantul, spune: "Nu e nicio problemă,

continuaţi, vă rog!"

…Amantul ideal este acel amant care poate continua…

143

*

Bărbaţii şi femeile sunt absolut de acord într-o privinţă: n-au încredere în femei.

*

Merge unul cu maşina cu 100 km/h. La un moment dat, îl depăşeşte o găină. Omul apasă acceleraţia, dar

n-o ajunge. După ce merge el aşa vreo 5 km, vede cum găina intră la o fermă. Se duce la fermier şi îl

întreabă:

- Ce fel de găini sunt acestea? Prima dată văd să fugă aşa de tare o găină!

- Este o specie nouă, cu 3 picioare... inginerie genetică.

Ştiţi, în felul asta au mai multe pulpe, sunt găini pentru carne.

- Şi-i gustoasă carnea?

- Nu ştie nimeni, fiindcă nu le putem prinde.

*

Dacă vrei să te desparţi de prietena ta, cel mai bine o faci la McDonald's. Acolo nu au furculiţe, cuţite sau

farfurii grele şi în orice moment te poţi ascunde după un copil gras!

*

Înţelepciune masculină: o tigaie plină te hrăneşte, una goală te educă...

*

Se întâlnesc doi prieteni.

- Ce mai face papagalul tău?

- Din păcate, a murit.

- Era bolnav?

- Nu, a murit de ciudă. De când m-am însurat, el n-a mai reuşit să scoată o vorbă în casă…

*

La recensamânt:

- Numele d-voastră?

- Adam.

- Numele soţiei?

- Eva.

-Frumoasă coincidenţă. Aveţi cumva şi un şarpe în casă?

- Sigur că da. Mamă-soacră, hai că te caută cineva!

*

- Şefu' , scuzaţi-mă că am întârziat, dar a trebuit să-mi duc soţia la maternitate, pentru naştere !

- Mă crezi tâmpit ?! Şi săptămâna trecută ai venit tot cu scuza asta ! Dar ce-i nevastă-ta, iepuroaică???

-Nu...Moaşă !

*

Apropo de turismul rural, câţiva turişti îi spun săteanului care le-a închiriat casa :

- Bade, totul ar fi senzaţional, exceptând situaţia deplorabilă a grupurilor sanitare ! Nu te poţi duce liniştit

la WC, din cauza muştelor care roiesc şi zumzăie într-una !

- Apăi, domnilor, ia mergeţi domniile voastre să vă faceţi nevoile, la ora prânzului, când toate muştele

alea se adună în sala de mese !

*

- Soţul meu e atât de religios , încât îşi iubeşte duşmanii !

- Nu mai spune ...Şi cine-s duşmanii săi ?

- Ţuica de prune şi curvele !

*

-Vreau să vorbesc cu domnul comisar şef !

- E în grajdul bovinelor... O să-l recunoaşteţi uşor, că are pe cap un chipiu !

*

- Ai auzit că, în Bucureşti, un om e călcat de maşină la fiecare jumătate de oră ?

- Vai, dar ce-or avea cu bietul om ???

*

144

Preşedintele Băsescu făcea cumpărăturile într-un supermarket... O doamnă, văzându-l, se împiedica de

emoţie şi căzu. Preşedintele Băsescu se repezi şi o ajută să se ridice...

- Vă mulţumesc din suflet, domnule Băsescu ! Cum aş putea să mă revanşez pentru ajutorul dat ?

- Să mă votaţi şi la următoarele alegeri !

- Domnule preşedinte, eu mi-am lovit genunchiul, nu capul !!!

*

ROMÂNIA 2010: Peştişorul de aur este prins în undiţă de un român şi-i zice:

-Ia zi, românaşule, ca să nu mai pierdem timpu': câţi bani vrei, ce ţară să conduci şi câţi centimetri de

sculă ţi-ar trebui, mama voastră de români, că n-aţi cere unu' o carte, sau un bilet la teatru…?!

*

-Ospătar, fii amabil, spune clientul, am comandat o friptura cu os!

- Da, domnule, v-am adus-o. Care este problema?

- Vrei să vezi dacă nu cumva carnea a rămas în bucătărie?

Naşterile sunt de trei tipuri:

1-spontane - când nevasta naşte la o lună după căsătorie;

2-tardive - când naşte nevasta la doi ani de la moartea soţului;

3-extrauterine - cand naşte servitoarea...

*

Un tip se trezeşte în ambulanţă:

- U... u... unde mă duceţi!

- La morgă!

- Păi nu am... murit!

- Păi.... nu am ajuns!

*

Intrebare:

- Ce credeţi, cine sunt mai inteligenţi: femeile sau bărbaţii?

Răspuns:

- Desigur, femeile! Aţi văzut vreodată o femeie care să se căsătorească cu un barbat, numai pentru faptul

că alesul său are picioare lungi şi sânii mari?

*

Un tip intră într-un WC public…în cabina alturată un alt tip, constipat, se forţează destul de zgomotos.

Primul tip, terminând ce avea de făcut, la ieşirea din WC, din reflex, stinge lumina, moment în care se

aude un urlet înfiorător. Curios, se întoarce, aprinde lumina şi intreabă pe cel din WC ce s-a întâmplat.

Acesta, speriat ca naiba, răspunde:

- 'Tu-i mama mă-sii, am crezut că mi-au sărit ochii!

*

După ce loveşte un pieton, o maşină îşi continuă drumul înca vreo 10 metri... Şoferul scoate capul pe

fereastră şi ţipă:

- Fii, bă, atent!

Pietonul se ridică repede, speriat, împleticindu-se - şi întreabă:

- De ce, bă, dai înapoi ?

*

La o masă într-un bar, stătea un nene care dădea pe gât pahar după pahar. De fiecare dată când termina un

pahar, se uita în buzunarul cămăşii. Intrigat, barmanul l-a întrebat:

- De ce vă tot uitaţi în buzunarul cămăşii, după fiecare pahar?

- Am acolo o poză cu nevastă-mea. Când mi s-o părea frumoasă, mă duc acasă!

*

Vine un student în căminul de fete.. Paznicul întreabă:

- La cine mergeţi?

Studentul:

145

- La cine mă sfătuiţi?

*

Un bãrbat se duce la doctor şi zice:

- Doctore, nu ştiu ce se întâmplã. Când dau gaze, ele nu miros!

Doctorul îi cere sã mai tragã unul. Pacientul trage un vânt serios, apoi doctorul dispare un timp, dupã care

se întoarce cu un bãţ lung, cu un cârlig în vârf.

- Vai, doctore, ce o sã faceţi cu băţul ăla?

- O sã deschid geamul! Problema ta e la nas!

*

Doi nemţi discutã într-un showroom:

- Ce-i asta, Dacia Duster?

- Duster...da - Româneascã, nu?

- Da, româneascã..

- Bunã, nu? Garda înaltã, cauciucuri groase...

- Mda..

- Mãi, ce ţi-e şi cu românii ãştia...ar face orice, numai sã nu-şi repare drumurile.

*

Radio Erevan enumeră condiţiile obligatorii pentru ca economia mondială să-şi revină din criză:

- Chinezii să nu mănânce o zi;

- Ruşii să nu bea o zi;

- Românii să muncească o zi.

*

O tânără ascultatoare, nevinovată şi pudică, este curioasa de ce multe fete se căsătoresc cu bătrâni care

înoată în bani. Radio Erevan :

- Fiindcă sunt foarte miloase şi vor să-i salveze de la înec.

*

O bunicuţă are o nepoată de 11 ani şi vrea să afle dacă poate să înceapă să-i facă educaţie sexuală.

Radio Erevan îi confirma:

- Puteţi, dacă vreţi să aflaţi noutăţi.

*

Un ascultător vrea să ştie cum se explică faptul că în SUA nu au loc lovituri de stat. Radio Erevan susţine

că aceasta se întâmplă fiindcă în SUA nu există o ambasadă americană.

*

Un bărbat nu ştie cum s-ar traduce exact expresia “femei fidele”. Radio Erevan :

- Femei care, în loc să-i facă să sufere pe mai mulţi bărbaţi, aşa cum e firesc, se concentrează asupra

unuia, până îl extermină.

*

Ion şi Maria s-au dus în pădure să culeagă mure. Şi fiindcă era multă lume, au cules mure…

***

COCOŞUL ...CU OUĂ DE AUR!

146

XII-DIVERSE...DIVERSIFICATE!

1-ÎNTÂMPLĂRI STRANII…DIN/DINSPRE

ACEASTĂ LUME?

1. SS Ourang Medan În iunie 1947 o navă a început să emită semnale SOS mai multor nave din apropierea Strâmtorii Malacca.

Mesajul spunea: „Toți ofițerii, inclusiv căpitanul, sunt morți în camera hărților și pe punte. Posibil ca

tot echipajul să fie mort”. Apoi, a urmat o pauză, înainte de a fi concluzionat: „Eu mor”.

Mai târziu când Ourang a fost găsită de nava americană Silver Star, toți cei de la bord erau morți. Fețele

lor erau împietrite cu o expresie de frică, iar brațele lor erau întinse. În timp ce Silver Star tracta nava

fantomă Ourang, un incendiu a pornit din senin la punțile inferioare și a trebuit să i se dea drumul pe

mare chiar inainte ca aceasta să explodeze.

Nici până în ziua de azi nu se știe ce s-a întâmplat cu SS Ourang Medan și cu echipajul acesteia.

*

2. Caroline Walter

În 1867 o tragedie a lovit orașul Freiburg din Germania când Caroline Walker a murit la frageda vârstă de

16 ani. Sora ei a cerut ca pe lespedea de pe mormântul ei să fie făcută o sculptura a fetei, în mărime

naturală. În ultimii 148 de ani, cineva a pus, cu regularitate, același buchet de flori, sub mâna statuii fetei

moarte, Caroline...

*

3. Copiii Sodder Într-un trist Ajun de Crăciun în 1945, un incendiu a izbucnit in casa familiei Sodder, omorând cinci dintre

copiii soților George si Jennie Soder. Ciudat este faptul că trupurile celor cinci copii au fost de negăsit,

casa arzând prea repede ca aceștia să fie incinerați complet.

La 20 de ani dupa incendiu, familia Sodder a primit prin poștă o poză, fără adresă de expeditor. Se pare că

era poza lui Louis, unul dintre copiii care au murit în incendiu. Într-adevăr, pe spate erau scrise cuvintele

„Louis Sodder. I love brother Frankie. Ilil boys. A90132 or 35” . Atunci familia Sodder a început din

nou investigațiile, însă fără folos. Au murit fără să afle vreodată ce s-a întâmplat cu copiii lor.

*

4. YOGTZE

Günter Stoll îi tot spunea soției sale că “ei” vor sa-l prindă, chiar înainte de moartea acestuia. În noaptea

mortii, acesta era cu soția și dintr-o data a strigat: „Acum am înțeles!” și a scris YOGTZE pe un scaun.

Apoi s-a suit la volan și a plecat. A fost găsit mort la ora 3 dimineata în Volkswagen-ul său, într-un șanț la ieșirea din Autobahn. Era complet dezbrăcat. Mai ciudat este faptul că autopsia a scos la iveala faptul

că acesta a fost rănit înainte de accident și călcat de o altă mașină, într-o altă locație decât acolo unde a

fost găsit.

Multe întrebări rămân fără răspuns, mai ales semnificația cuvântului “YOGTZE”.

*

147

5. Benedetto Supino, torța umană Tânărul Benedetto Supino din Spania citea o revista de benzi desenate în 1982, când dintr-o data aceasta a

izbucnit în flăcări. Spre deosebire de eroii din benzile desenate, se pare că acesta nu a putut controla

focul. Așternuturile îi luau foc când dormea și dispozitivele electronice încetau să mai funcționeze cand

el era în preajmă. Oamenii de știința nu au nicio idee de ce acest lucru se întâmpla.

* 6. Incidentul de la Pasul Dylatov

Nouă excursioniști cu experiență au murit pe versanții muntișor Ural din Rusia în 1959. Corpurile lor au

fost găsite într-un mod misterios. Cortul excursioniștilor a fost făcut ferfeniță din interior spre exterior.

Urme de picioare descălțate au fost găsite pe zăpadă, iar acestea duceau spre pădure, unde două dintre

cadavre au fost găsite în lenjeria intimă. Investigatorii au mai găsit încă trei cadavre între locul de

camping și pădure. Două luni mai târziu au fost găsite și celelalte patru cadavre într-o râpă adâncă de 75

metri. Aceștia purtau hainele celorlalte cadavre. Până în ziua de azi investigatorii sunt derutați cu privire

la acest incident.

*

7. Crimele de la Hinterkaifeck

În 1922, Andreas Gruber, în vârstă de 63 de ani, soția lui Cäzilla, fiica lor văduvită și cu cei doi copii ai

ei, precum și cu servitoarea lor, Maria Baumgartner, trăiau, cu toții, într-un mic sat bavarian.

Într-o noapte, toată familia a fost găsită omorâtă și făptașul nu a fost niciodată găsit. Înainte de crime,

familia a remarcat niște „bântuiri”, care se petreceau noaptea. Urme ciudate de pantofi apăreau pe zăpadă

și sunete amenințătoare se auzeau din pod. Un set de chei dispăruse. Până dimineața, cu toții fuseseră

uciși. Singura dovadă a uciderii fiind arma crimei, un târnăcop, și fumul de la focul cu care s-a încălzit

criminalul toată noaptea. Poliția a spus că acesta a avut grijă ca animalele să fie hrănite, înainte să plece

de la locul faptei.

(material trimis de LIS)

***

2-ATACUL CEREBRAL VASCULAR – ŞI O

METODĂ DE SALVARE, DIN MEDICINA CHINEZĂ!

Atacul cerebral vascular este a 2-a cauza a mortalității din lume. Iar cei ramași în viață pot fi paralizați pentru tot restul vieții. Un astfel de lucru teribil, nu trebuie să se întâmple în viața nimanui.

Un profesor chinez dezvăluie o modalitate 100% funcțională de salvare a unei persoane în timpul unui

accident vascular cerebral. Cel mai important este să-ți păstrezi calmul și să încerci pe cât posibil să nu

muți victima în alt loc. Profesorul chinez ne îndeamnă, de asemenea, să ținem întotdeauna în casă un ac

de seringă sau un ac simplu, notează perfect-ask.

“Tatăl meu a fost paralizat și după aceea s-a stins din viaţă în urma unui atac vascular cerebral. Păcat

că nu am știut mai înainte de această modalitate de acordare a primului ajutor.

În timpul accidentului vascular cerebral capilarele din creier se sparg treptat. Păstrați-vă

calmul!Indiferent de locul unde se află victima, străduiți-vă să nu-i mutați locul! Dacă o să-i mutați locul, capilarele se vor sparge cu mult mai repede. Așezați victima într-un loc comod, de unde să nu

poată să cadă și scurgerea de sânge poate începe! De preferat sunt acele de seringă, dar dacă nu aveți în

casă unul, atunci poate fi utilizat și un ac de cusut. Țineți acul deasupra unei flăcări pentru sterilizare și apoi înțepați fiecare deget de la mâini.

148

Nu există niște puncte anumite de înțepare, doar la câțiva milimetri distanţă de unghii.Înțepați astfel

încât sângele să înceapă să curgă.Dacă sângele nu începe să curgă/picure atunci strângeți degetele

victimei cu degetele voastre.

Când din cele 10 degete va picura sângele, în câteva minute victima își va reveni.

Dacă gura victimei și-a schimbat forma atunci, masați-i bine urechile până se înroșesc (semn că sângele

circulă bine)!

Înțepați lobul fiecărei urechi de 2 ori, astfel încât câte 2 picături de sânge să picure din fiecare lob. Peste

câteva minute victima trebuie să-și revină! Așteptați până când victima revine la starea sa normală și toate simptomele atacului cerebral dispar și apoi transportați-o la spital! În caz contrar, dacă victima ar

fi fost dusă la spital în grabă cu mașina ambulanței, atunci vibrațiile ar fi favorizat fisurarea capilarelor

din creier.

Eu am aflat despre aceasta metoda de scurgere a sângelui de la specialistul în medicină netradițională,

doctorul Ha Bu-Ting, care trăiește în Sun-Juke. În afară de aceasta eu am avut propria experiență de

aplicare a acestei metode și de aceea pot afirma că este 100% funcțională.

În anul 1979 eu predam în Fung-Gaap College din orașul Tai-Chung. Odată, în timpul orelor un alt

profesor a venit la mine și cuprins de emoții mi-a zis: “Domnule Liu, conducătorul nostru suferă un

accident vascular cerebral.” Am urcat de îndată la etajul 3. L-am văzut pe profesorul Chen Fu-Tien: fața

îi era palidă, vorbirea neclară, gura își schimbase forma – toate simptomele unui atac vascular cerebral.

De îndată am rugat unul din studenți să meargă de urgenţă până la farmacie și să cumpere un ac de

seringă, pe care l-am și folosit pentru a înțepa toate cele 10 degete de la mâinile d-lui Chen. Peste câteva

minute, după înțeparea degetelor, fața d-lui Chen și-a recăpătat culoarea, iar ochii i s-au limpezit.

Dar gura lui în continuare nu-și revenea. Aşa că i-am frecat bine urechile până i s-au înroșit. Am făcut

câte 2 înțepături în lobii ambelor urechi, din care a și început să picure sângele. Atunci s-a petrecut

minunea: peste 3-5 minute gura și-a recăpătat forma și vorba sa a devenit clară.

L-am lăsat să se odihnească puțin, să bea o ceașcă de ceai cald și apoi l-am condus la spitalul Wei-Wah.

A stat în spital o noapte, iar a doua zi a fost externat și a mers din nou să predea. Totul a funcționat

foarte bine. Nu a fost nici o urmare, deși rare sunt cazurile în care victimele unui accident vascular să

rămână fără sechele, din cauza capilarelor care se sparg în drum spre spital.”

Dacă vom ține minte această metodă a scurgerii de sânge și vom aplica primul ajutor cât de repede

posibil, atunci într-un timp foarte scurt victima își va reveni 100%”.

(material trimis de doamna VICTORIA MILESCU)

***

3-20 DE LUCRURI MAI PUȚIN ȘTIUTE DESPRE ROMÂNIA de Sorin Tudor (12 Decembrie 2014)

1-Rețeaua de transport în comun de suprafață din București este cea de a patra cea mai mare din

Europa(și una dintre cele mai dense de pe continent, transportând 2,3 milioane de pasageri pe zi).

2-Bancnota românească de 10 bani pusă în circulație în 1917 este cea mai mică bancnotă din lume.

Dimensiunile acesteia erau de doar de 2,75 x 3.80 cm.

149

3- Biserica de lemn a Mănăstirii Săpânța-Peri estecea mai înaltă biserică de lemn din lume. Construcția

are o înălțime totală de 78 metri, se află pe malul Tisei și fost realizată între anii 1998 și 2003. Turla

mănăstirii este vizibilă de la o distanță de cinci kilometri peste Tisa și poate fi admirată de românii din

Transcarpația, regiune a Maramureșului istoric rămasă în Ucraina.

4- Cel mai scump ziar din lume este un ziar românesc. Zimbrulu și Vulturulu, gazetă bisăptămânală

politică și literară și primul ziar de orientare unionistă, a apărut pe 3 iulie 1850, la Iași. Un exemplar din

1858, expediat către un destinatar din Galați, a fost achiziționat în anul 2007 de către colecționarul

londonez Joseph Hackmey pentru suma de1.115.000 USD (830.000 euro). Valoarea ridicată a

exemplarului este dată și de faptul că acesta are aplicate pe prima pagina opt timbre din cea de a doua

emisiune Cap de bour (unele dintre cele mai valoroase timbre din lume).

5- Există o religie născută pe teritoriul României și care este astăzi este răspândită în Statele Unite ale

Americii, Scoția, Țările de Jos și Ungaria. Este vorba despre credința unitariană, care a apărut în

Transilvania la mijlocul secolului al XVI-lea.

6- Canalul Dunăre-Marea Neagră este pe locul trei în lume în topul celor mai lungi căi de navigație create

de mâna omului (după Canalul Suez și Canalul Panama). Pentru construcția sa au fost excavați 294

milioane m3 la canalul principal și alte 87 milioane m3 la ramura nordică, Poarta Albă-Midia Năvodari

(mai mult cu 25 milioane decât la Canalul Suez și cu 140 milioane decât la Canalul Panama). Construirea

canalului a necesitat o investiție de circa 2 miliarde de dolari, ceea ce presupune o durată de recuperare a

investiției de peste 600 de ani…

7-Strada Sforii din Brașov este cea de a treia cea mai îngustă stradă a Europei (după Spreuerhofstraße din

Germanania și Parliament Street din England Anglia). Strada are 83 de metri lungime, iar lățimea ei este

cuprinsă între 1,11 și 1,35 m.

8-Soprana Alma Gluck, una din cele mai faimoase artiste lirice ale lumii și prima cântăreață de operă

care a reușit să vândă 1 milion de înregistrări, s-a născut la Iași, pe 11 mai 1884.

9-Și, tot în 1884, Timișoara devenea primul oraș din Europa continentală cu străzile iluminate electric.

150

10-Cele mai vechi fosile de homo sapiens din Europa au fost descoperite în sud-vestul României, în

Peștera cu Oase de lângă Anina, județul Caraș-Severin. Fosilele, provenind de la trei indivizi (numiți de

cercetători “Oase 1″, “Oase 2″ și “Oase 3″), au fost datate la o vechime de 35.000 de ani, sau 40.500

folosind date calibrate.

11-Cea mai înaltă sculptură din Europa este chipul lui Decebal sculptat într-o stâncă de la Cazanele

Dunării. Basorelieful are 55 m înălțime și o lățime de 25 m. Alte dimensiuni: lungimea ochilor: 4,3 metri;

lungimea nasului: 7 metri; lățimea nasului: 4 metri.

12-Palatul Parlamentului, din Bucureşti, este cea mai mare clădire administrativă pentru uz civil ca

suprafață din lume, cea mai scumpă clădire administrativă din lume și cea mai grea clădire din

lume. Cu o suprafață desfășurată de 330.000 m², se află pe locul 2 în lume la capitolul “Clădiri

Administrative” (după clădirea Pentagonului), iar din punct de vedere al volumului, cu cei 2.550.000 m³

ai săi, pe locul 3 în lume, după clădirea de asamblare a rachetelor spațiale de la Cape Canaveral din

Florida și după piramida lui Quetzalcoatl din Mexic.

13-Muzeul Astra din Sibiu este al doilea cel mai mare muzeu în aer liber din Europa. Se întinde pe o

suprafață de 96 hectare, din care expoziția propriu-zisă ocupă 42 de hectare.

14-Cea mai lungă poezie de dragoste din lume este Luceafărul, de Mihai Eminescu. Un record

“oficializat” în februarie 2009. Un document inedit. În plină epocă a tastelor atotbiruitoare, iată un

document inedit: o ciornă a Luceafărului scrisă de Mihai Eminescu în 1882. In februarie 2009, Cartea

Recordurilor a omologat oficial Luceafărul ca fiind cea mai lungă poezie de dragoste din lume

15-Cel mai vârstnic atlet din lume care a câștigat o probă de maraton este românca Constantina Diţă.

Aceasta a câștigat proba în 2008, la Jocurile Olimpice de vară de la Beijing, la vârsta de 38 de ani.

151

16-Pilotul de curse cu cea mai îndelungată carieră este românul Laurențiu Moldovan: 39 de ani și 364 de

zile.

17-Amfetaminele au fost descoperite și sintetizate pentru prima dată în lume de către românul Lazăr

Edeleanu. Tot Lazăr Edeleanu este și inventatorul metodei moderne de rafinare a petrolului.

18-Cea mai veche inscripție din lume pare a fi cea descoperită de arheologi pe șantierul autostrăzii Sibiu-

Orăștie pe 31 octombrie 2012. Aceasta ar putea dovedi existența scrisului încă din neoliticul timpuriu

(cca. 6600 – 5500 î.Hr.).

19-Cea mai veche vopsea cunoscută în istoria lumii a fost descoperită tot pe șantierul autostrăzii Sibiu-

Orăștie. În apropiere de localitatea sibiană Cristian, pe tronsonul IV al autostrăzii Sibiu-Orăștie, a fost

descoperită cea mai veche aşezare neolitică din ţară. Printre obiectele găsite aici, o “descoperire epocală”,

după cum spune Sabin Luca, directorul directorul Muzeului Brukenthal: cel mai vechi vas cu două guri

descoperit până acum în lumea întreagă. “Un vas care ascunde o vopsea. Piesa centrală este acest vas,

care tipologic este unic. Deja am făcut analize, pentru că am constatat că e ceva în interiorul vasului.

Analizele făcute la Institutul de Fizică de la Măgurele au dus la constatarea că e cea mai veche vopsea

cunoscută în istoria lumii. Amănuntele vor fi publicate, dar oricum este o descoperire năucitoare şi va

face vogă în lume”.

20-Statuia Cristos Mântuitorul (Cristo Redentor) din Rio de Janeiro, Brazilia – statuie considerată una

dintre minunile lumii moderne – are chipul sculptat de românul Gheorghe Leonida.

(material trimis de doamna Victoria MILESCU)

***

152

ROATA HOROSCOPULUI

***

Colegiul Tehnic “Gh. Balş”, din Adjud/VRANCEA/ROMÂNIA

153

Editor revistă: Editura RAFET – RÂMNICU SĂRAT/Director editură: CONSTANTIN MARAFET

Director revistă: prof. dr. ADRIAN BOTEZ (Colegiul Tehnic ”Gheorghe Balş”-Adjud/ROMÂNIA)

COLEGIUL REDACŢIONAL (în ordine alfabetică): -CEZARINA ADAMESCU, scriitor, critic,

eseist, jurnalist – Galaţi/ROMÂNIA; -prof. univ. dr. FLORINEL AGAFIŢEI – scriitor, critic,

sanscritolog, jurnalist, prof. asociat al Colegiului Focşani/Facultatea de Psiho- Pedagogie – Universitatea

Bucureşti/ROMÂNIA; -IONUŢ CARAGEA – scriitor, eseist, jurnalist, om de cultură (fondează, pe 16

iulie 2008, împreună cu poetul Adrian Erbiceanu, Asociaţia Scriitorilor de Limbă Română din Québec –

ASLRQ - şi Editura ASLRQ) – Montréal/CANADA; -LIGYA DIACONESCU, scriitor, eseist,

jurnalist, director de editură – Montréal/CANADA; - prof. MARIAN DRĂGHICI, Colegiul Tehnic

„Gh. Balş” –Adjud/ ROMÂNIA; -prof. univ. dr. CONSTANTIN FROSIN, traducător, scriitor,

jurnalist – Galaţi/ROMÂNIA; -IOAN MICLĂU, scriitor, eseist, jurnalist, om de cultură –

Sydney/AUSTRALIA; - VICTORIA MILESCU, profesor, scriitor, critic, jurnalist - Bucureşti; -prof.

CĂTĂLIN MOCANU, Colegiul Tehnic „Gh. Balş” –Adjud/ ROMÂNIA; -IONEL NECULA,

profesor şi filosof, om de cultură – Tecuci/ROMÂNIA; -VIOREL NICULA – jurnalist, om de cultură –

Sacramento, California/SUA; -prof. univ. dr. GABRIELA PACHIA-TATOMIRESCU - scriitor,

traducător, eseist, jurnalist – Timişoara/ROMÂNIA; -AUREL POP, scriitor, critic, jurnalist, red. şef al

revistei literare "Citadela", directorul editurii „Citadela”, Satu Mare/ROMÂNIA; -ing. IOAN

PUŞCAŞ, Colegiul Tehnic “Gh. Balş”-Adjud/ROMÂNIA; -Poet THEODOR RĂPAN-

Bucureşti/ROMÂNIA; -prof. dr. FLORENTIN SMARANDACHE – scriitor, matematician, fizician,

informatician, inventator american, de origine română, profesor de matematică la UNIVERSITATEA

NEW MEXICO/SUA, ctitor al PARADOXISMULUI MONDIAL; -cons. juridic CONSTANTIN

STANCU, scriitor, critic, journalist - Haţeg/ROMÂNIA; -LIVIU IOAN STOICIU- scriitor, jurnalist,

critic, eseist – Bucureşti/ROMÂNIA; -GEORGE LIVIU TELEOACĂ – cercetător genetică lingvistică

– Bucureşti/ROMÂNIA.

Secretar de redacţie: Andreea HÂRJANU (cl. a XI-a E, C.T. ― Gh. Balş”-Adjud).

Elevi/studenţi colaboratori permanenţi: Valerian CĂLIN (absolvent C.T. „Gh. Balş”-Adjud);

Mădălina PAVEL (absolventă a C.T. “Gh. Balş”); Andrei GRINDEI, clasa a XI-a E; Florin LAZĂR,

clasa a X-a E, C.T. “Gh. Balş”-Adjud; Cosmin Marian LUCA, clasa a X-a E, C. T. “Gh. Balş”-Adjud;

Elena-Alexandra PAVEL, clasa a X-a E, C. T. “Gh. Balş”-Adjud; Oana PETREA, clasa a XII-a C;

Gabriela STAN, clasa a XII C; Anca STOICA, clasa a XI-a F; Lavinia TILIŢĂ, clasa a XI-a E.

Redactare computerizată: prof. dr. ADRIAN BOTEZ;

Corectură şi tehnoredactare: laborant ELENA BOTEZ.

CONTACTE: Adresa redacţiei: str. Republicii, nr. 107, etaj II, camera 1, Adjud – cod poştal 625.100 –

tel. 0237/640.681. E-mail: [email protected]; tel.: 0744579279 .

ADRESA ELECTRONICĂ A SITE-ULUI: www.adrianbotez.com

ISSN 1841 – 4907 ISSN 1841 – 4907

Numărul de faţă al revistei “CONTRAATAC” a fost sponsorizat, integral, prin

generozitatea şi bunăvoinţa PRIMĂRIEI MUNICIPIULUI ADJUD

mailto:[email protected]

http://www.adrianbotez.com/

CONTRAATAC - adrianbotez.euadrianbotez.eu/rvista contraatac/revista contraatac, nr. 38.pdf ·...

Documents

Transcript of CONTRAATAC - adrianbotez.euadrianbotez.eu/rvista contraatac/revista contraatac, nr. 38.pdf ·...